Sisteme de Control Administrativ In Statele Europene

CUPRINS

DIPLOMA PAPER

INTRODUCERE

CAPITOLUL I : TEORII PRIVIND CONTROLUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Secțiunea I: Noțiunea, scopul și nevoia controlului activității administrației publice

Secțiunea II: Conceptul de administrație publică

Secțiunea III: Controlul cetățenilor asupra administrației

CAPITOLUL II: CONTROLUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Secțiunea I: Formele controlului administrativ

Secțiunea II: Controlul administrative asupra colectivităților publice locale

Secțiunea III: Elementele component ale controlului

Secțiunea IV: Avocatul poporului (Ombudsman

Secțiunea V: Juristictiile în materie administrative și recursurile administrative

CAPITOLUL III: SISTEME DE CONTROL ADMINISTRATIV ÎN STATELE EUROPENE

Secțiunea I: State cu sistem de contencios de tip francez

Secțiunea II: State cu sistem de contencios de tip Germanic

Secțiunea III: State cu sisteme de jurisdicție administrativă inclusă în sistemul judiciar

Secțiunea IV: State care nu posedă jurisdicții administrative

PARTEA PRACTICA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

DIPLOMA PAPER

In general, administrative work states out the legal will, expressed either by the local public authorities, executive or deliberative or by local public institutions.
In accomplishing the proposed goals, which include general actions of administrative nature, solving and management of matters relating to the life of local communities, the activity of subjects of law, aimed at promoting and satisfaction regarding the interests exclusively regarding local communities. 
In the doctrine, it is claimed that, no matter how powerful the local autonomy is, the competence of chosen authorities or, where the case may be, of public institutions, to solve local authorities problems; these authorities fulfill an activity within a unitary State and not outside it. 
Thus, autonomous authorities of the State are differentiated, such authorities can conduct administrative decentralization and can limit its activities.
Non-approval of such limits would result not only in transforming local authorities in autonomous political authority, such as Federations, but could turn them into genuine State-independent structures , with dramatic consequences at a national and international level.
I’ve presented, at the beginning of this study, some general points of view regarding the activity of public administration, distinguishing the concept of public administration and the citizens ' control over public administration. 
I have included in the control of the institutions some analysis information relating to: forms of control over the activity of the public administration, administrative control effects on local communities, the principles of control components, the institution of the Ombudsman and the administrative jurisdictions and purely administrative appeals. 
I have detailed, in a separate chapter, administrative control systems of some countries of the European Union, and in another chapter, I have presented an administrative act which has been checked hierarchical.

INTRODUCERE

În principal, activitatea administrativă exprima concretizarea voinței juridice, exprimate fie de către autoritățile publice locale, executive sau deliberative, fie de către instituțiile publice de interes local.

În realizarea scopurilor propuse, care sunt incluse acțiunii administrative cu caracter general de soluționare și gestionare a problemelor ce privesc viața colectivităților locale, activitatea subiectelor de drept specifice au ca scop promovarea și satisfacerea exclusivă a intereselor comunităților locale.

În doctrina de specialitate, se susține că, oricât de largă ar fi autonomia locală, competenta autorităților alese sau, după caz, a instituțiilor publice de a rezolva problemele locale, aceste autorități îndeplinesc o activitate în cadrul unui stat unitar și nu în afara acestuia.

Astfel, se diferențiază conceptul autorităților autonome față de stat, a autorităților prin care se poate realiza descentralizarea administrativă și limita statală a activităților acesteia.

Neaprobarea unei asemena limite ar rezulta nu numai la transformarea autorităților locale autonome în autorități politice, că în cazul federației, dar s-ar transforma în adevărate structuri statale independente, cu consecințe dramatice în plan național și internațional.

Am prezentat, la începutul lucrării, unele puncte de vedere generale privind controlul activității administrației publice, caracterizând conceptul de administrație publică și controlul cetățenilor asupra administrației publice.

Am inclus în analiza instituției controlului și aspecte referitoare la: formele de control asupra activității administrației publice, controlul administrativ asupra colectivităților locale, principiile componente ale controlului, instituția juridică a Avocatului Poporului și jurisdicțiile în materie administrativă și recursurile pur administrative.

Am detailat într-un capitol distinct sisteme de control administrativ din state ale Uniunii Europene, iar într-un alt capitol am prezentat un act administrativ care a fost supus controlului ierarhic.

CAPITOLUL I : Teorii privind controlul administrației publice

SECȚIUNEA I : Noțiunea, scopul și nevoia controlului activității administrației publice

Administrația publică, cu semnificația de activitate care execută în concret legiile în care sunt prezentate valori politice, necesita supunerea față de anumite forme de control.

Caracterul diferitelor forme de control are tendința să difere în funcție de caracteristicile subordonării.

Activitatea autorităților administrației publice este supusă controlului Parlamentului; controlul politic al acestor tipuri de activități constituie o nevoie firească deoarece autoritățile administrației publice dețin sarcina de realizare a politicii statului.

Este necesară formarea unor forme de control social unde cetatetii pot participa pozitiv.

În acest scop activează controlul opiniei publice privind activitățile autorităților administrației publice, acest control fiind redat prin sesizări, reclamații, presa sau propunerile cetatetilor.

Datorită faptului că valorile politice pe care autorirățile administrației publice trebuie să le realizeze sunt exprimate în legi, un criteriu important privind evaluarea activității autorităților administrației publice este constituit de legalitatea activității.

Principiul legalității activității autorităților administrației publice apare în orice formă de control; nu ține cont de autorul controlului.

Controlul aplicat activităților autorităților administrației publice nu necesită să fie redus doar la cel care se efectuează din exteriorul autorităților administrației publice.

La fel ca orice sistem organizat, administrația publică creează o amplă activitate de control referitoare la felul în care se vor îndeplini sarcinile ce revin autorităților administrației publice.

Se pot identifica diverse forme de control în cadrul sistemului administrației publice cu care se poate urmări și cercetată acțiunile diferitelor autorități ale unui sistem, pentru că acțiunea să fie în conformitate cu cerințele stabilite prin lege.

Aici, ne este prezentată funcția de control ca un element esențial a activității de conducere și manifestare a ierarhiei administrative referitoare organizării administrației publice.

Controlul administrativ este cea mai complexă formă a controlului asupra activității autorităților administrației publice.

Controlul asupra administrației nu este un concept nou. Scrierile anticilor arata lupta împotriva corupției funcționarilor publici iar, în Evul Mediu, Charlemagne efectuează adevărate inspecții privind plângerile adresate de către populație; acesta efectuează anchete, identifica abuzurile și le raportează în fața suveranului Carol cel Mare.

În România, incă din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, se vorbea despre intensificarea controlului pentru a înlătura abuzurilor și despre cercetările în secret ale domnitorului pentru a-i surprinde indivizii necinstiți.

Cu toate acestea, de-a lungul timpului, oprirea abuzurilor administrației, mai ales a celei locale, nu a avut success. De aceea, s-a ajuns la frecvențe proteste, dintre care Răscoala de la 1907, care a constituit un moment de necaz pentru cei care au înfăptuit sau care au tolerat abuzurile, punând în pericol întreaga organizare a statului" după cum recunoștea Ion I.C.Brătianu.

Controlul acțiunii administrației, prin scopurile sale, se situează în centrul relațiilor între "putere" și "cetățenii" care i se supun. Prin modalitățile sale, controlul exprima în același timp atât caracteristicile aparatului birocratic cât și cele ale sistemului politic și juridic al fiecărui stat.

Putem distinge următoarele forme ale controlului:

● după momentul când au loc:

– controalele a priori, care apar înaintea intrării în vigoare a deciziilor administrative, (acestea pot preveni o eroare dar complica procedurile și oprește inițiativele);

– controalele a posteriori, care intervin în momentul în care deciziile au intrat în vigoare, (respectă mai mult răspunderile funcționarilor publici, însă protejează mai puțin drepturile cetățenilor).

● după conținutul și obiectul acțiunii de control:

– controalele efectuate pentru a verifica legalitea, care au ca scop aprecierea conformității unui act sau al unui exercițiu cu normă juridică.

– controalele de oportunitate care judecă valorea politica morală al comportamentului supus examinării.

● după autorul lor:

– controalele interne, care au loc în interiorul administrației.

– controalele externe, aplicate de autorități din exterior.

Pentru ca activitățile de control să capete o eficientă majoră, sunt necesare următoarele condiții:

Controlul trebuie realizat de către persoane competente, bine instruite profesional, cu experiență în domeniul său sectorul controlat. Așadar, este necesar ca cel care controlează să cunoască foarte bine prevederile legale din sfera pe care o controlează, precum și specificul respectivei activități.

Totodată, trebuie să dea dovadă de profesionalism, de corectitudine și să fie deschis la toate explicațiile oferite de către cel controlat.

Mare atenție trebuie acordată formării controlorilor întrucât controlul nu reprezintă o răspundere ușoară, ci o știință, o artă care necesita cunoștințe profesionale profunde, competență, talent și pasiune.

Formarea persoanelor care urmează să efectueze controlul trebuie organizată și coordonată în mod științific, pe o temelie inter-disciplinara, unde rolul prioritar revine științei administrației.

Este necesară existarea unei valori a controlului în structura activității de organizare și executare a legii.

Activitatea de control are un rol secundar față de activitatea de executare și să ajute la o mai bună desfășurare a activității de executare potrivit legii, cu cerințele vieții sociale.

Este foarte important să se găsească un echilibru cât mai bun între activitatea de executare și activitatea de control deoarece excesul activității de control poate să devină o piedică în activitatea de executare a legii, un factor negativ al activități sociale.

Atunci când controlul necesita realizat pe mai multe sectoare și de mai mulți controlori, se recomandă ca cei ce efectuează controlul din exterior să-și sincronizeze acțiunile în așa fel încât controlul să se desfășoare în același timp, în mai multe sectoare de activitate.

Atât formă de control și numărul acțiunilor de control trebuie alese cu grijă.

Concluziile controlului trebuiesc bine fundamentate și argumentate în așa fel încât ele să se desprindă din analiza unor practici și nu ca acțiuni izolate.

În emiterea concluziilor, este necesar să se pună accent aparte pe desprinderea cauzelor și condițiilor care determină greutățile stabilite.

Este necesar ca aceste concluzii să fie cunoscute și ctivității de executare potrivit legii, cu cerințele vieții sociale.

Este foarte important să se găsească un echilibru cât mai bun între activitatea de executare și activitatea de control deoarece excesul activității de control poate să devină o piedică în activitatea de executare a legii, un factor negativ al activități sociale.

Atunci când controlul necesita realizat pe mai multe sectoare și de mai mulți controlori, se recomandă ca cei ce efectuează controlul din exterior să-și sincronizeze acțiunile în așa fel încât controlul să se desfășoare în același timp, în mai multe sectoare de activitate.

Atât formă de control și numărul acțiunilor de control trebuie alese cu grijă.

Concluziile controlului trebuiesc bine fundamentate și argumentate în așa fel încât ele să se desprindă din analiza unor practici și nu ca acțiuni izolate.

În emiterea concluziilor, este necesar să se pună accent aparte pe desprinderea cauzelor și condițiilor care determină greutățile stabilite.

Este necesar ca aceste concluzii să fie cunoscute și de către cel controlat, dacă nu ,controlul nu-și realizează rolul de contribuire la îmbunătățirea activității.

Pe baza concluziilor desprinse, organul de control va trebui să stabilească măsurile necesare pentru lichidarea lipselor și îmbunătățirea muncii cu termene și răspundere exacte.

Totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare și a mijloacelor și procedeelor folosite de autoritățile administrației publice pot consitui obiectul controlului.

Mijloacele materiale și financiare vor fi supuse atât controlului fata de existența lor cât și sub cel al felului în care sunt utilizate. La fel se pune în discuție personalul care este controlat, privind diferitele caracteristici pe care trebuie să le posede pentru a putea fi utilizat în acțiunile autorităților administrației publice pentru a realiza sarcinile care revin administrației.

Pe de altă parte, în administrația publică, obiectul controlului este constituit de către acțiunile și inacțiunile, atitudinea autorității administrației publice sau a funcționarilor din cadrul autorității, modul exact în care aceștia și-au pus în aplicare atribuțiile cu care au fost acreditați.

SECȚIUNEA II : Conceptul de administrație publică

În doctrina de specialitate, o instituție publică trebuie să realizeze interesul general și nu interesele private, specificitate care antrenează urmări variate, sub aspectul statutului persoanelor juridice publice, a dreptului aplicabil administrației publice și a jurisdicției particulare în care sunt supuse conflictele generate de administrația publică.

Dreușita umană, în cazul administrației publice ), motivația este una dezinteresată în ceea ce privește realizarea interesului general, într-o perspectivă a binelui comun.

Administrația trebuie privită mai întâi din punct de vedere juridic, referitor la faptul că ea reprezintă o activitate sau un ansamblu de persoane și de organe. Ea mai poate fi privită și din punct de vedere sociologic, referitor la faptul că ea este considerată ca un sistem de organizare amplă și multilaterala, ce formează în sine un tot vizibil, având ata legile și procedurile sale cât și mijloacele sale de constrângere, normele și simbolurile sale, ca și limbajul de comunicare.

Administrația publică se prezintă ca o organizare aparte, în cadrul acestei organizări speciale, reprezintă studiul acestei alcaturi specifice și unice într-un anumit stat. În alt sens, administrația este un ansamblu de structuri sociale sau un "macrocosmos de macrocosmosuri sociale", care ocupa un loc aparte, ieșit în evidență în societatea unde este introdusă în raport cu alte organizații sau grupuri cu care ea poate fi comparată ( biserica, asociațiile, sindicatele ).

Prin multitudinea autorităților administrative ale statului și ale organizațiilor locale, administrația publică provoacă ordonarea, pentru realizarea funcțiilor pe care acestea le posed, în baza a două criterii și anume:

● criteriul teritorial, căruia îi corespunde o structură ierarhică;

● criteriul competenței materiale, căruia îi corespunde structura funcțională.

Cu toate astea fiind spuse, tot sistemul administrației publice este transpus sub forma unei structuri amestecate, ierarhic-functionale.

Potrivit criteriului teritorial, din aspectul tradițional, autoritățile administrației publice se împart în autorități centrale și cele locale, referitor la raza teritorială în care vor activa, colectivitatea de cetățeni constituie factorul de motivație privind existența structurii teritoriale a administrației publice.

Noțiunea de administrație are două înțelesuri, precizează Henry Puget.

Primul se referă la maniera în care sunt conduse toate afacerile curente, cu caracter minor politic, metodele folosite pentru a conduce afacerile; modul în care sunt administrate serviciile publice.

Al doilea aspect face referire la ansamblul de autorități și de agenți care sunt recunoscuți pentru a conduce afacerile curente, pentru îndeplinirea sarcinile administrative. Astfel, administrația se explică într-un procedeu de acțiune și într-unul de aparat, ca ansamblu de organe administrative.

Andre de Laubadere,în contextul Constituției franceze din 1958, oferă noțiunii de administrație publică un sens dublu care, desemnează nu doar o organizare dar și o activitate.

Administrația este ansamblul autorităților, agenților și organismelor însărcinate, privind puterea politică, de a garanta multiplele intervenții ale statului modern în viața particularilor cu ajutorul puterii centrale sau a autorităților locale ( prefecți, primari, consilii generale și municipale, funcționari, organisme publice ).

În acelas timp, administrația este o operațiune care este garantată de toate organele menționate, care le pun în raporturi diverse cu administrații.

Potrivit Georges Vedel, sunt folosite criterii de referință, asemnea celor organice și celor al naturii activității, administrația fiind definită ca ansamblul al activitățiilor guvernului și a acelor autorități descentralizate, diferită de conducerea relațiilor internaționale și a raporturilor dintre puterile publice care se practică sub un regim de putere publică .

Jean Rivero spune că administrația este o activitate desfășurată de către autoritățile publice care se folosesc, atunci când este cazul, de prerogativele de putere publică, cu scopul de a satisface nevoile de interes public.

În această accepțiune dată administrației publice, sunt exprimate mai multe opinii, în doctrina franceză; în concepția constituțională clasică, administrația publică constituie acțiunea puterii executive care este bazată pe modalități de putere publică".

Așadar, administrația nu este singură sarcină a executivului dar aceasta este o sarcină care apare doar în cazul ei, executivului îi revine, în mod cert și alte datorii extra-administrative, aplicate fie în raporturile constituționale cu Parlamentul ori în relații internaționale. Administrația, după cum evidențiază unul dintre aceștia, este sarcina exclusivă a executivului, aceasta nu poate fi exercitată atât de puterea judecătorească cât nici de cea legislativă, conform principiului separației puterilor în stat.

Aspectele evolutive ale administrației publice

Conform terminologiei folosite, desemnarea unui anumit model de administrație, ca administrația publică, necesită o acțiune clasică de "administrare", căreia i se aplică atributul "public".

A vorbi numai despre administrație duce la admiterea că ne raportăm la un anumit tip de administrație, și anume la una de tip privat, fără a face referire la oricăre extensie a termenului care ar putea să ne arate "direcția" în care decurge activitatea curentă de administrare, cea de gestiune curentă sau cotidiană. Nevoia atribuirii unei asemenea extensii este cu atât mai pronunțată cu cât aceasta are scopul de a ne identifica persoana "magisterului" în slujba căruia se află "ministerul".

Se poate exemplifica cu ajutorul unei administrații " regală" sau "imperială", o administrație revoluționară, de-o simplă administrație de stat sau una publică, specifică perioadei liberale, atunci când poporul își depășește statutul de umil supus, denumit generic “administrați”, cetateti care devin adevărații stăpâni ai administrației.

Transformarea raportului dintre minister și magister a coincis cu dedicarea, în plan juridic, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, societăților democratice, cu accent pus pe interesul general, public, asupra oricărui tip de interes, fie grup fie privat. Este momentul în care i se poate afirma conceptului statului de drept, a cărui caracteristică principală reprezentata supunerea față de lege, ca formă de exprimare a suveranități poporului, a fiecărui subiect de drept, adăugând și cel a statului însuși, ca reflectarea noilor relații dintre administrație și administrați, judecând după noile realități juridice ale spațiului democratic, bazat pe lege, s-a concretizat dreptul administrativ, ca totalitate de reguli care se pot aplica administrației.

SECȚIUNEA III : Controlul cetățenilor asupra administrației

În multe lucrări de drept administrativ și știința administrației se folosește din ce în ce mai des noțiunea de "'administrați" sau ''cei administrați'" în momentul în care se analizează raporturile acestora cu administrația publică.

Prefer să folosesc noțiunea de "cetățean" deoarece aș dori să precizez faptul că evoca o ființă suverană și egală în drepturi referitor la raporturile cu administrația publică, însă noțiunea de "administrați" sugerează neîndurata inferioritate față de administratori, funcționari ai administrației publice.

"Inegalitate" aceasta, în raporturile juridice de drept administrativ dintre cetățeni și autoritatea administrativă, a făcut scopul acestei analize, axându-ne asupra particularităților acestor raporturi juridice.

Dependență cetățeanului față de administrația publică, considerată ca fiind autoritate deținătoare a puterii executive, este clară, logică ușor de înțeles (actele unilaterale tradiționale etc), însă pare discutabilă în momentul în care se manifestă și în relațiile cu administrația publică, luată ca prestatoare de servicii (sănătate, învățământ, securitate socială, etc).

Procedura administrativă internă are o importanță semnificativă:

În primul rând, se referă la imaginea pe care cetățeanul și-o creează în raport cu autoritățile administrației publice. Rezolvând rapid sieficient, în interiorul structurilor sale, orice origine de disconfort a cetățenilor, va rezulta, pe de o parte, înlăturarea senzației zadarnice pe care oricine o are atunci când se simte lovit de "mașina administrativă". Pe de altă parte, se poate obține în timp,o ambiantă, un mediu participativ al oamenilor, la activitățile privind administrația publică, fapt ce ar duce la creșterea eficienței acesteia.

În al doilea rând, optimizarea metodelor administrative interne ar putea genera o administrație mai cinstită, exigent-legală și apropiată de situațiile materiale, ceea ce ar determina limitarea sau evitarea recursurilor nefolositoare la instanțele judecătorești.

În al treilea rând, pentru societate în ansamblu: beneficiile unor proceduri administrative non-contencioase,cât mai bine dezvoltate, compensează eventualele costuri suplimentare pe care aplicarea unor astfel de norme le-ar putea genera.

Este esențial să se aplice ce mai rezonabilă și delimitarea înțelesului termenului de secret admnistrativ, pe de o parte, drept mijloc de protecție a persoanelor distincte iar, pe de altă parte, ca modalitate de lucru pentru autoritățile administrației publice – permite un acces mai bun la informațiile deținute de particulari.

Însă, atât Constituția României cât și legile organice adoptate până în zilele noastre se potrivesc criteriilor generale care definește organizarea și funcționarea unui stat de drept democratic, se simte necesitatea de a mai insista într-o oarecare măsură asupra unor elemente de bază ale procedurilor administrative pre-contencioase (non-contencioase interne), de trebuință a se regăsi în toate actele normative care pune în ordine activitatea de detaliu a autorităților administrației publice, în special în raporturile juridice administrative, cu caracter individual.

Așadar, este necesar ca:

● Să se respecte elementele de procedură contradictorie,în sensul că administrația va fi nevoită să se folosească și să respecte dreptul cetățeanului privind cunoașterea conținutului dosarului administrativ și a dreptului la răspuns scris.

● Autoritățile administrației publice vor fi nevoiți să generalizeze obligația motivării scrise a actelor administrative oferind, așadar, explicații și dovezi pentru soluțiile adoptate, în așa fel încât cetățeanul să fie lămurit și în așa fel, să-și însușească soluția ori să poată motiva recursul său.

● Vor fi necesare precizări asupra modalității în care se poate exercita atât recursul ierarhic cât și cel grațios, privind limitele și pregătirea autorităților care exercită tot ce ține de legalitate și oportunitate, asupra procedurilor jurisdicționale.

● Ca mijloc de protecție a cetățeanului, controlul jurisdicțional se repartizează în exteriorul administrației publice, însă cu un impact semnificativ privind calitatea acesteia.

Aceste reglementări sunt în concordanță cu natura fundamentală a dreptului privind accesul la un control autonom al legalității actelor administrative, identificat fiecărui cetățean.

Prin urmare, legislația romana se omogenizează cu prevederile art.6 alineatul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului din 1950 ( în modul în care este acesta aplicat în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului):

„Orice persoană are dreptul să-i fie făcută cunoscută cauza în mod public și într-un răstimp rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide".

CAPITOLUL II : Controlul administrației publice

SECȚIUNEA I : Formele controlului administrativ

Conform art.58 din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, fapt care explica nu doar superioritatea acestei instituții în raport cu celelalte autorități de stat cât și, mai ales, atribuțiile de control care îi sunt puse la dispoziție, control insituit prin Constituție, în raport cu Președintele României, al Guvernul și ale altor autorități publice, cu privire la asigurarea echilibrului puterilor, a realizării principiilor statului de drept și asigurării funcționalității statului în general.

Controlul parlamentar se referă la întreaga activitate de stat și privind toate autoritățile publice, care se realizează prin modalități și mijloace adecvate, acestea având un caracter necesar, deplin și diferențiat.

Parlamentul exercita, în special, controlul activității administrației publice, în calitatea acestora din urmă de autorități executive, a căror scop este aplicarea actelor juridice adoptate de către Parlament.

Controlul venit din partea Parlamentului se realizează prin mai multe modalități, cum ar fi:

● cu ajutorul comisiilor permanente și temporare ale Parlamentului;

● folosindu-se de întrebările și observațiile adresate conducătorilor autorităților administrației de stat, venite din partea deputaților și senatorilor (art.112 alin.1 din Constituție);

● prin dovezile și informările pe care le prezintă, în fața acestora, conducătorii autorităților administrației publice.

În așa fel, comisiile permanente din cadrul Parlamentului, judecând după competenta fiecăreia, acorda mare atenție rapoartelor prezentate de conducătorii autorităților centrale ale administrației publice.

După ce se ascultă rapoartele, comisiile investighează și examinează metodele în care autoritățile admnistratiei publice își îndeplinesc sarcinile ce le revin.

Controlul efectuat cu privire la activitatea autorităților administrației de stat se va efectua și cu ajutorul comisiilor temporare create de către Parlament (comisiile de anchetă).

O formă principală de control de tip parlamentar asupra activității autorităților administrației de stat este constituită de întrebările și interpelările pe care deputații și senatorii administrației de stat le vor adresa celor care conduc autoritățile administrației publice, în cadrul desfășurării lucrărilor sesiunilor Camerelor ale Parlementului.

Cei care urmează a fi întrebați sau interpelați sunt obligați să răspundă în cel mai scurt timp sau în termenul ce urmează să se stabilească verbal sau în scris iar, în orice caz, în aceeași sesiune.

Întrebările și interpelările nu sunt doar niște simple mijloace de documentație ale parlamentarilor, ci sunt adevărate instrumente de control din partea Parlamentului asupra activității care se desfășoară de către autoritățile administrației publice; hotărârile adoptate de către Parlament privind acele chestiuni,care conțin obligații juridice pentru autoritățile administrației de stat. Prin aestea se poate realiza unul din elementele practicării puterii de stat, controlului general al legalității.

O altă formă foarte importantă de control reprezintă rapoartele și informările prezentate celor două Camere ale Parmentului, rapoarte și informații care vin de la conducătorii autorităților centrale ale administrației publice, referitoare la activitatea pe care au defasurat-o. Pe baza acestorrapoarte și informații, se pot aplica măsuri legislative, generate de observațiile pe care le fac în urma prezentării în Parlament a raportelor și informărilor respective.

Făcând referire la principiului separației puterilor în stat, autoritatea legislativă nu poate desființa hotărârile Guvernului. Printre prerogativele acordate Parlamentului, Constituția României nu cuprinde și dreptul acestuia de a elimina actele Guvernului.

În raporturile dintre Parlament și Guvern, singura măsură care poate fi adoptată de către autoritatea legislativă este moțiunea de cenzură (art.112 alin.1 din Constituție).

Controlul administrativ:

Controlul administrativse referă la verificarea exercitată de administrația publică asupra ei însăși. Obiectivele controlului administrativ consta în a observa dacă modelul de îndeplinire a atribuțiilor legale se desfășoară conform legislației; el trebuie să aibă un rol activ, cu privire la perfecționarea activității controlate, inclusiv a legislației pe care se înființează activitatea controlată.

Rolul controlului este să descopere cauzele generatoare și condițiile favorizatoare ale încălcărilor normelor legale, a le da la o parte prin aplicarea măsurilor de sancționare, dacă este cazul, în scopul prevenirii producerii în viitor a altor abateri.

În cazul autorităților și institutilor publice autonome, controlul vizează doar legalitatea activității și se va realiza conform prevederilor legale.

Chestiunea controlului administrativ în aria administrației publice trebuie privită dintr-o dublă perspectivă:

● cea de control intern al autorităților administrației publice autonome, atât de legalitate cât și de oportunitate, referitor la respectarea reglementarilor locale, adoptate pe baza legii, doar în raport de interesele specifice ale colectivităților locale.

● aceea a controlului extern al statului, cu ajutorul autorităților administrației publice centrale sau teritoriale, pentru a se asigura respectarea legii, referitor la faptul că atât organizarea, dar în special activitatea administrației publice, să nu contravină intereselor generale ale statului.

Organizarea administrativă internă, fiind fundamentată pe ierarhie, generând în acest mod raporturi de subordonare intre funcționarii administrativi, controlul administrativ intern include verificarea eficienței, a legalității, a legitimității și probarea oportunității de către funcționarii superiori din punct de vedere ierarhic.

Controlul intern poate fi regăsit la nivelul oricărei autorități a administrației publice locale.

Primarii, drept autorități administrative executive locale, în calitate de conducători ai administrației publice locale, îndruma și implicit, aplică acest control asupra compartimentelor de specialitate și serviciilor locale, compartimente care îi sunt direct subordonate. În acelas fel, acest atribut de control ierarhic îi revine, în mod corespunzător, președintelui consiliului județean.

Controlul ierarhic asupra metodelor folosite include operațiunile de control de materialitate, operațiunile ce consta în controlul legalității și de oportunitatea acțiunilor realizate de subordonați. Controlul ierarhic se mai poate referi și la mijloacele umane, materiale și financiare de care dispun organele ale administrației publice controlate.

Drept misiune principală, dacă ne referim la activitățile de control desfășurate, primarul este obligat să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a condițiilor stabilite în Constituție și punerea în aplicare a legilor și a decretelor Președintelui, a hotărârilor și ordonanetelor Guvernului.

Exprimările concrete ale controlului intern sunt întâlnite și în contextul organizării și funcționarii consiliilor locale și județene; pot apărea sub forma unor acțiuni de control, desfășurate fie în mod direct de autoritatea administrației publice locale deliberative, ori în mod indirect, prin intermediul comisiilor speciale de anchetă ale consiliului, fata de activitatea autorităților executive, a compartimentelor de specialitate din subordinea primarului sau a președintelui consiliului județean sau asupra serviciilor sau instituțiilor publice locale aflate sub autoritatea acestora.

O situație specială, în contextul controlului intern al administrației publice locale autonome, o constituie forma controlului administrativ, exercitat de către autoritățile administrative municipale cu privire la autoritatie locale asemănătoare, de la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale.

Instituirea controlului general al Guvernului, controlului de tutela administrativă privind organizarea și funcționarea administrației publice, își găsește rațiunea în nevoia existenței unei legături structurale intre autonomia locală și lege, și anume, intre interesele locale și comunale, cele orășenești și județene și interesele naționale, exprimate prin lege.

Un asemenea control asupra actelor este doar un control al legalității, al cărui scop îl constituie numai verificarea conformității acestor acte administrative cu semnificația legii și al altor acte normative, implicând așadar doar dreptul autorității de control de aprecierea legalității și nu a oportunității.

Controlul de tutela administrativă, ca parte componentă a regimului de observare generală a stratului asupra administrației colectivităților locale, se constituie într-o anumită formă a controlului administrativ, interdependenta și adaptată principiului descentralizării administrative, acea form a controlului administrativ, modernă, control corespunzător și sitemului de administrație publica fundamentat pe principiul autonomiei locale.

SECȚIUNEA II : Controlul administrativ asupra colectivitaților publice locale

Stabilirea controlului general al statului, a controlului de tutelă administrativă, asupra organizării și funcționării administrației publice locale, își găsește rațiunea în necesitatea existenței unei legături organice între autonomia locală și lege, respectiv între interesele locale – comunale, orășenești și județene și interesele naționale, exprimate prin lege.

În condițiile în care statul încetează să-și asume singur sarcina administrării societății, împărțind-o cu unitățile administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public ce sunt organizate și funcționează autonom, raporturile juridice existente între aceste subiecte îmbracă o cu totul altă formă; se exclud vechile raporturi ierarhice de subordonare, cărora li se substituie raporturile de colaborare și conlucrare.

Aici, apreciem că edificatoare, în contextul legislației românești, prevederile art. 132, alin. (2) din legea administrației publice locale, conform cărora, între prefecți, ca autorități de tutelă, pe de o parte și atât consiliile locale cât și consiliile județene și primari, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Observăm că prin înlăturarea raporturilor de subordonare între autoritățile administrației publice locale și alte organe, ele nu mai fac parte din structurile ierarhizate ale organelor statale.29 Însă apariția persoanelor juridice de drept public, în absența unor raporturi ierarhice de subordonare nu semnifica lipsa oricăror legături cu organele centrale ale statului, acestea menținându-se cu ajutorul controlului administrativ atât cu privire la actele juridice cât și a activității funcționarilor publici.

Un asemenea control asupra actelor nu poate fi conceput doar ca un control de legalitate, al cărui obiect îl constituie numai verificarea conformității acestor acte administrative, cu conținutul legii și al altor acte normative, implicând doar dreptul autorității de control de a aprecia legalitatea și nu oportunitatea.

Controlul de tutelă administrativă nu vizează decât asigurarea respectării legii, fiind un control de legalitate și nu de oportunitate. Alexandru Negoiță spune că, în cadrul controlului de tutelă administrativă, baza de referință a controlului se referă numai la legalitatea unor acte juridice, eliberate de către organele administrației publice controlate, menționate expres de lege.

Cu toate că această formă a controlului administrativ operează în sistemul administrației publice românești, legislația actuală nu i1 mai reglementează în mod evident, mai degrabă sub aspect terminologic, nu neapărat și sub aspectul "conținutului" tutelei administrative.

Motivul pentru care actuala constituție nu mai confirma expres controlul de tutelă este fundamentată pe considerente politice, explicate de Antonie Iorgovan, datorită faptului că o asemenea noțiune ar fi fost șocanta, în perioada în care se căutau modalitățile care să exprime ideea de autonomie, după zeci de ani de regimuri autoritare, "considerându-se extrem de necesară punerea bazelor unei autonomii locale reale”.

Guvernului României, în actualul sistem, exercita prerogativele sale de conducere generală a administrației publice, îi revin drept principale măsuri administrative asigurarea executării legilor și a celorlalte acte normative rezultate în aplicarea acestora dar și conducerea și controlul activității ministerelor și a celorlaltor autorități ale administrației publice, adăugând și exercitarea tutelei administrative prin intermediul prefectului, exercitată asupra administrației publice locale.

Organizarea tutelei administrative este prezenta și în sistemul administrației publice românești; cuprinde anumite forme ale controlului administrativ, aplicat asupra autorităților administrative ce reprezintă colectivitățile locale. Pentru evitarea probabilelor confuzii, noțiunea "regimului de tutelă administrativă" reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor ce incumbă reprezentanților sau autorităților statului, proporționate activității de "supraveghere" generală a administrației locale descentralizate, idee ce include și instrumentele juridice, statate de lege, prin care se poate realizează această supraveghere, incluzând și controlul de tutelă administrativă că principală pârghie administrativă.

Controlul de tutelă administrativă presupune, în aceeași măsură, un control asupra actelor administrative dar și un control asupra persoanelor, intitulat în doctrină "tutela persoanelor".

Dacă controlul actelor administrative ale autorităților locale descentralizate se axează exclusiv pe conformitatea acestora cu prevederile legale, ținându-se cont de respectarea legalității și apărarea intereselor generale ale statului, tutela persoanelor are drept scop asigurarea organizării și funcționării optime a autorităților locale, în limitele prevăzute de lege, din momentul constituirii acestora și până la încheierea mandatului reprezentativ ce le-a fost încredințat de către colectivitățile locale.

Controlul de tutelă administrativă, componenta regimului de supraveghere generală a statului asupra administrației colectivităților locale, apare într-o formă a controlului administrativ corelată și adaptată principiului descentralizării administrative, îndepărtându-se de controlul iearhic și se apropie tot mai mult de formă modernă a controlului administrativ, corespunzător sistemului de administrație publica fundamentat pe principiul autonomiei locale.

Relațiile dintre autoritățile centrale și teritoriale, caracterizate prin diferite grade de dependență față de centru, pe baza principiilor care controlează și dictează organizarea administrației publice, impun exercitarea unor forme ale controlului administrativ potrivite, menite să asigure funcționalitatea administrației publice în limitele legii.

Fenomenologia organizării administrației publice, bazându-se pe principiile centralizării, deconcentrării sau descentralizării administrative, rezulta la adaptarea și corelarea deplină a controlului administrativ cu particularitățile impuse, la un moment dat, de către regimul administrativ aplicabil.

Organizarea centralizată a administrației publice se referă la sistemul administrativ în cadrul căruia exercitarea atribuțiilor de către autoritățile administrative este supusă, direct sau indirect, puterii ierarhice a autorității executive. Acesta impune un control prealabil asupra activității autorităților locale, un control posterior, în care se poate recurge la suspendarea, anularea sau reformarea actelor autorităților subordonate, fie pe motive de oportunitate, fie pe motive de ilegalitate.

Cu alte cuvinte, într-o administrație centralizată, superiorul deține, în privința actului subordonatului, cele mai mari puteri, puteri pe care superiorul pe deține de plin drept, fără că vreun text să fie necesar pentru a i le atribui, constituindu-se în prerogative inerente calității și rangului pe care îl ocupă în ierarhia administrativă . Mai mult, organele ierarhice pot opta pentru sancțiuni disciplinare, care pot merge până la revocarea din funcție sau până la revocarea organului local.

Referitor la deconcentrarea administrativă, deși autorităților locale li se încredințează puterea de decizie, acest tip de sistem administrativ păstrează caracteristicile unui sistem centralizat, menținându-se controlul autorităților ierarhice superioare, în virtutea dependenței ierarhice a organelor locale ale administrației publice față de cele centrale. Așadar, autoritatea deconcentrată rămâne supusă superiorului ierarhic și controlului său.

Abandonarea concepției clasice a tutelei administrative și înlocuirea ei cu cea de control administrativ asupra acțiunilor colectivităților locale este prevăzută și în Carta Europeană a autonomiei locale, care statuează această formă nouă a controlului, care necesita să fie reglementată în cadrul legislațiilor naționale, numai prin lege sau prin Constituție.

Controlul administrativ al colectivităților locale trebuie să aibă în vedere respectarea proporționalității intervenției autorității de control referitor la importanța intereselor pe care aceasta înțelege să le ocrotească.

Așadar, neținând cont de natura regimului administrativ statuat, pe linia trecerii de la centralizare la descentralizare și autonomie locală, controlul administrativ constituie o nevoie în sistemul administrației publice, dar forma și conținutul efectiv al acestuia se va împreună cu particularitățile imprimate de respectivul regim administrativ .

Corespunzător scopului controlului administrativ pe care îl realizează, corecțiile administrative aplicate urmăresc realizarea intereselor generale ale statului, la nivelul tuturor unităților administrativ teritoriale, drept consecință a controlului efectuat în planul îndeplinirii atribuțiilor delegate de stat de către primari.

Totodată, în planul controlului administrativ asupra persoanelor desemnate în funcții locale, Guvernul va elimina orice obstacol survenit în organizarea sau funcționarea autorităților locale, potrivit legii, garantând îndeplinirea de către aleșii locali a obligațiilor legale ce le revin.

Prin intermediul controlului ierarhic pe care îl exercita continuu asupra reprezentanților săi teritoriali, Guvernul aplica indirect și controlul de legalitate al actelor administrative ale autorităților locale autonome, pe care îl concretizează prin corectarea informațiilor greșite și a neajunsurilor constatate în activitatea prefecților, contribuind la asigurarea respectării legalității.

Așadar, într-o formulă sintetică, amplitudinea caracteristică controlului administrativ exercitat de Guvern și diferitele lui forme de manifestare care, asociate puterii de decizie pe care o posedă, relevă rolul elementar al activității de control în cadrul larg al conducerii generale a administrației publice.

În mod deosebit totuși, modalitățile caracteristice de exercitare a controlului de tutelă administrativă, scopul și conținutul acestuia, ca și efectele controlului administrativ desfășurat cu precădere asupra autorităților locale, scot la iveală, pe de o parte, complexitatea și varietatea controlului administrativ iar, pe cealaltă parte, scopul fundamental ce revine activității de control în cadrul sistemului mondial al administrației publice.

SECȚIUNEA III : Elementele component ale controlului

Baza de referință a controlului cuprinde acele componente care trebuie urmărite în cadrul obiectului controlului. Într-adevăr, baza de referință a controlului poate fi mai amplă sau mai restrânsă, după cum se referă la un număr mai mic sau mai mare de elemente pe care le include activitatea autorităților administrației publice.

Astfel, baza de referință a controlului ar putea cuprinde obiectivele pe care trebuie să le realizeze diferitele autorități ale administrației publice, având o anumită norma de apreciere.

Această bază de referință cuprinde elemente referitoare la mijloacele folosite pentru atingerea scopurilor propuse. În această privință, sunt elemente importante cu privire la folosirea personalului organului controlat sau sunt elemente de apreciere a utilizării mijloacelor materiale și a celor financiare de care dispun autoritățile admnistratiei publice.

În baza de referință a controlului se mai identifica elemente care se raportează la procedeele utilizate pentru realizarea obiectivelor propuse. Acestea sunt apreciate, în primul rând, din punct de vedere al legalității acestora. În baza de referință se cuprind reglementari ilicite sau imperative la care sunt supuse, de exemplu, activitățile autorităților administrației publice locale și pe care aceste autorități sunt obligate să le respecte.

De asemena, metodele folosite pentru atingerea scopurilor propuse pot fi apreciate din punct de vedere al oportunității sau al eficienței.

În final, în baza de referință pot intra elemente care privesc valoarea activității autorității admnistratiei publice supuse controlului. Această valoare este apreciată printr-o serie de criterii care vizează eficienta serviciului, operativitatea, funcționalitatea, rentabilitatea, oportunitatea să.

Operațiunile de control pot fi ata simple cât și complexe, după cum elementele din baza de referință pot avea un gard mai mic sau mai mare de apreciere și de tehnicitate din partea autorului controlului.

Mult mai multilaterale sunt operațiunile de control al legalității diverselor acte pe care le fac autoritățile admnistratiei publice.

Aceste acțiuni sunt mai dificile deoarece necesită cunoașterea atâta a reglementărilor legale cu privire la activitatea controlată, cât și a particularităților în care se desfășoară. Din acest punct de vedere apare nevoia specializării activității de control prin jurisdicții administrative, în spațiul controlului exercitat de instanțele judecătorești.

SECȚIUNEA IV : Avocatul poporului (OMBUDSMAN)

Este o instituție nouă, în dreptul constituțional românesc, de o însemnătate deosebită în lupta cetățeanului de a-și găsi dreptatea fata de abuzurile admnistratiei. Aceasta este denumirea constituțională sub care s-a organizat și sub care funcționează în România clasică instituție a ombundsmanului.

Ombudsmanul este de orginte suedeză; s-a răspândit în Europa, sub diverse denumiri, precum: comisar parlamentar, apărătorul poporului ( în Spania), apărător public, mediatorul public, protector de justiție (în Portugalia), mediatorul republicii ( în Franța), avocatul poporului, procuror parlamentar.

În țările occidental-europene, cu competență generală exista și ombusdamni specializați pe domenii, precum: protecția consumatorilor, pentru drepturile copilului, pentru protecția persoanelor cu handicap, etc.

În Olanda, în afara ombudsmanului național, exista și ombudsmani locali. La fel, exista ombudsman european (mediatorul european) care se afla în fruntea asociația ombudsmanilor europeni.

Ombudsmanul este o persoană autonomă, numită de obicei de către Parlament pentru a supraveghea acțiunile administrației în relația cu cetățenii, care încearcă să rezolve litigiile administratie-cetatean.

Instituția Avocatului Poporului a fost înființată prin Legea nr.35/1997 ( republicata în 2004), iar în prezent, este reglementată prin art.58, 59 și 60 din Constituitia revizuita în 2003. Competentele sale au fost intensificate prin Legea nr. 181/2002 și Legea nr. 233/2004.

Avocatul Poporului este intitulat de către ambele camere ale Parlamentului pe o durată de 5 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Adjuncții Avocatului Poporului sunt specializați pe competente de activitate. Avocatul Poporului și adjuncții săi nu pot să îndeplinească o altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior iar organizarea și funcționarea acestei instituții este stabilită prin lege organică.

Fata de dispozițiile constituționale, în special față de cele cuprinse în Legea nr. 35/1997 și Legea nr. 181/2002, rezulta că aceasta instituție este capabilă să controleze activitatea autorităților administrației publice și a funcționarilor săi, să facă recomandări, observând ilegalitățile acțiunilor admnistratiei publice. În plus, are dreptul să facă anchete proprii și să solicite orice informație sau documente care îi sunt necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la funcționarii care au informații utile soluționării cauzelor.

Activitatea Avocatului Poporului se afla într-o creștere constantă. Cererile care i se prezintă se referă la cele mai diverse activități administrative.

Dacă am analiza rapoartele anuale, reiese faptul că instrucția dosarelor apare ca lunga și dificilă. Rezistenta la inerția administrației necesita proceduri perseverente cu atât mai mult cu cât este vorba să se obțină doar efectuarea și aplicarea strictă a normei de drept. Chiar dacă i se aduc la cunoștința litigii care, rolul Avocatului Poporului este în special acela de a interveni în cazul disfuncțiilor în serviciile publice care scapa controlului jurisdicțional ( lentoare, indiferenta etc. ) ori în cazul în care acțiunea administrativă chiar conforma cu normă de drept conduce până la urmă la nedreptăți.

Se susține că „în aprecierea naturii sale juridice trebuie observate clarificările legale potrivit cărora: este o autoritate publica autonomă și independentă față de orice autoritate opublica; nu se substituie autorităților publice, nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ, iar activitatea sa are carcater public…”

Așadar, nu este autoritate administrativă deoarece nu este reglementată la Titlul III Autorități Publice, ceea ce ne sugerează inițial ca Avocatul Poporului nu ar fi nici măcar „autoritate publica autonomă și independentă față de orice autoritate publica”, cu toate că, potrivit Constituției, prezintă rapoarte anuale Parlamentului căruia, de fel nu i se poate contesta calitatea de autoritate publică.

În acest fel, prin Constituția din 1991 și prin legi organice de mai târziu, au fost organizate mai multe instituții ale admnistratiei centrale a statului, intitulate autorități autonome, cu totul ca acestea sunt independente doar fata de Guvern și ministere însă nu și fata de Parlament.

Toate aceste instituții exercita, din punct de vedere al semnificației atribuțiilor lor, misiuni care țin fără nici-un dubiu de funcțiile puterii executive, mai exact organizează executarea și executa în concret legea, garantează aplicarea legilor, asigura diferite servicii publice sau au activități administrativ-jurisdictionale. Cu alte cuvinte, exercita administrație publică.

Profesorul Ioan Alexandru considera că Avocatul Poporului nu poate fi decât o instituție, o autoritate admnistrativa deoarece nu poate să aparțină nici de legislativ și nici de puterea judecatoareasca. Și totuși, se poate pune problema naturii controlului exercitat: dacă ar fi autoritate administrativă, Avocatul Poporului, în ciuda autonomiei sale, nu asigură doar un control intern și în plus risca să-și piardă particularitățile. Tocmai de aceea, aș spune că i se poate acorda și accentua particularea acestei instituții cu toate că, să se ajungă la eliminarea cuvântului „administrativă” și calificativul de „autoritate autonomă” și nu „autoritate administrativ-autonoma”, este simbolică pentru că nu se modifica astfel regimul juridic și aria de competentă.

SECȚIUNEA V : Jurisdicțiile în materie administrative și recursurile administrative

Dacă ne raportăm la orice regim democratic, administrația este supusă legii și judecătorului; aceasta poate fi constrânsă să vină în fața justiției, fie în fața judecătorului judiciar, fie a judecătorului administrativ. Subordonarea administrației față de justiție este mai mult sau mai puțin completă. Administrația va beneficia totdeauna de o marjă de libertăți, ea opune o anumită rezistență.

Supunerea administrației față de justiție n-a fost dobândita doar lent și se observa încă tentative de evaziune și posibilități legale de scăpare. În Marea Britanie a existat în secolul XVI o luptă pentru sustragerea administrației din fața judecătorului de drept comun – dogma iresponsabilității coroanei și a unor agenți ai săi a fost admisă și n-a fost abandonată decât mult mai târziu; multe litigii erau refuzate judecătorului judiciar prin dispoziții exprese.

Dacă ne referim la țările anglo-saxone, administrația, sub importanta vechii sale iresponsabilități, se găsește situată ( în principiu ) în fața curților de justiție ordinare, pe aceeași poziție ca și particularii, fiind nevoită să asculte de intervențiile judecătorului, să ceară permisiunea acestuia pentru a lua anumite măsuri de constrângere la care legea nu-i permite decât în acest mod.

În opoziție, avem sistemul francez și german, în care administrația este dotată cu prerogative aparte și deține o putere de acțiune din oficiu, precum și de așa-numitul "privilegiul prealabilului", adică nu are nevoie de autorizarea judecătorului înainte de acțiune, doar dacă actele sunt excepțional de grave, antrenând, spre exemplu, lipsa dreptului de proprietate și sub rezerva uneori a posibilităților, de a intra în folosință imediată.

Așadar, în Europa continentală, ca și în țările anglo-saxone, administrația a rămas în liniște multă vreme să prevaleze asupra ei neglijența sau caracterul de iresponsabil pentru ea și pentru agenții săi, dar a concluzionat prin a renunța la aceste pretenții și, în acest mod, s-a recunoscut obligația acesteia de a răspunde pentru actele și faptele sale.

În țările anglo-saxone este pusă în acțiune o adevărată amenințare, luată din dreptul comun, respectiv cea a pedepselor care sancționează nesocotirea curții (contempt of court) și se consideră că lipsirea de efecte a lucrului judecat, constituie un abuz de drept, sancționabil prin recursul "ultra vireș". A fost admis recursul în despăgubiri pentru a duce la compensarea prejudiciului care rezultă din refuzul administrației de a executa. Dar cum poate fi obligată să plătească?

La modul general, bunurile statului nu pot fi urmărite. Statul, ori de câte ori este condamnat, nu plătește decât dacă, la cârma organului administrației respective, se află un om onest sau dacă se aplică presiuni extrajudiciare, de presă, adunările politice etc.

În ceea ce privește colectivitățile publice, se poate oferi înscriere din oficiu în buget a debitului iar, în țările unde există o supraveghere energică, de multe ori, indiferent de regimul local, pot ți supuse urmăririi bunurile care aparțin acestor colectivități.

Trebuie să recunoaștem că ansamblul acestor mecanisme nu este în întregime satisfăcător, însă în practică nu se produc împotriviri ale administrației decât în cazuri rare; aceasta se conformează judecătorului administrativ sau judiciar.

Într-o perspectivă globală, trebuie să vedem că aproape în toate statele s-a realizat un dublu progres: autoritățile administrației publice se supun aproape constant deciziilor justiției, în ciuda puterii pe care o au și răspund de activitatea lor în fața justiției.

Atunci când '"statute law" este în dezacord cu "common law", acesta fiind dreptul comun, nu poate fi derogat numai printr-o dispoziție expresă iar judecătorii interpretează acest "statute law" de o manieră restrictivă, în raport cu '"common law".

Dacă nu îi este posibil să controleze legea, judecătorul englez poate să controleze regulamentele administrative, legislația secundară sau delegată; el introduce în "common law" doctrina "ultra vireș” care se aplică iar pentru aspectele de procedură și cele de substanță, potrivit căreia nimeni nu poate acționa numai după competențele pe care le are. Judecătorul trebuie și el să se mențină "intra vireș": dacă nu, este posibil un recurs prin care se poate desființa actul al cărui autor este incompetent. Acest "ultra vireș" poate fi invocat ca abatere de ilegalitate în apărare. "Ultra vires'' poate să corespundă instituției juridice franceze numită "exces de putere" sau "deturnare de putere".

Justiția engleză obliga autoritățile administrative datoria de a respecta anumite reguli pe care le califică a fi de "justiție naturală". Se aplică în aceste situații două reguli:

● nimeni nu are posibilitatea a fi judecător în propria cauză;

● audio et alternam partem.

Reamintim sensul lor, adică: în prima regulă se stabilește că autoritatea care omite actul nu trebuie să fie competentă a soluționa litigii, deoarece este personal interesată și suspectă de parțialitate (demonstrată sau probabilă). După cea de-a doua regulă, autoritatea care decide trebuie să fie informată cu argumentele ambelor părți aflate în litigiu.

Dacă vorbim de înlocuire a judecătorului judiciar, se produce fie prin atribuirea competenței jurisdicționale unor autorități administrative fie a unor organisme speciale – tribunalelor administrative.

În unele cazuri ( în special în ceea ce privește derularea controlului actelor normative ale administrației) controlul judecătoresc a fost abolit; aceasta prin prevederi exprese ale legilor – cea mai celebră și cea mai eficace este aceea cunoscută sub numele de "clauza regelui Henric al VII-lea". Potrivit acestei clauze, orice act normativ emis de administrație în bază și pentru a asigura aplicărea unei legi; astfel să dă putere de lege regulamentelor respective și, așa, justiția nu le poate controla.

Această clauză se aplică și actelor administrative individuale, în momentul în care legea spune că administrația însărcinată cu executarea legii poate hotărî așa cum dorește ( așa de exemplu în materie de transporturi, circulația în Londra ). În unele cazuri, legea stabilește că regulamentele administrației pot schimba uneori legea (de exemplu: în materie de asigurări contra șomajului) împotriva clauzei regelui Henric al VII-lea au fost formate destule critici, motiv pentru care treptat ea a fost din ce în ce mai puțin aplicată.

Unele legi prevăd o diminuare a termenului de sesizare a justiției iar prin aceasta se limitează parțial recursul judiciar. Termenul obișnuit de șase luni este de la publicarea deciziei; el este redus la șase săptămâni uneori. Cu alte ocazii, condiționează acest recurs de existența unui prejudiciu substanțial.

Judecătorii intră destul de des în componența jurisdicțiilor administrației. Nu se poate afirma exact o cooperare clară între autoritățile administrative și cele judiciare, ca în Franța. În doctrina engleză de specialitate s-a probat o caracterizare a puterii cvasi-jurisdicționale, pornindu-se de la actul administrativ, pe de o parte și de la cel jurisdicțional, pe de altă parte.

Competența organelor de jurisdicție administrativă este foarte complexă și diversă. Ea privește uneori doar faptele, de alte ori faptele și dreptul. Uneori, înainte de a se pronunța aceste jurisdicții, se solicita avizul judecătorului judiciar. Exemplu: fixarea de tarife, acordarea licențelor, mai ales în transporturi, fixarea indemnizațiilor de expropriere, pensii, disciplina în anumite profesii, impozite, urbane la închirieri de imobile.

Membrii jurisdicției administrative sunt instituiți de ministrul din domeniul în care ele acționează. Pentru aceasta, uneori se va cere acordul ministrului de justiție.

În unele cazuri, membrii trebuie să fie juriști profesioniști, în alte cazuri, sunt stabilite liste din care se formează comisii pentru sesiuni sau cauze. În unele cazuri, aceste jurisdicții sunt formate din funcționarii administrației active. În cea mai mare parte, funcțiile în aceste jurisdicții sunt gratuite, însă uneori sunt și plătite. Cel mai des întâlnit este plătit doar președintele. Funcțiile au adesea o durată determinată ( trei-patru-cinci ani), în alte cazuri sunt pe durată nedeterminată ( până când autoritatea care a numit pune capăt mandatului ).

Procedura în fața acestor jurisdicții constituie o mare diversitate; înaintea unora se poate apela la asistența avocaților ( tribunalele funciare ). La tribunalele locale de asigurări sociale nu se admite apărarea prin avocat.

Ședințele sunt uneori publice, alteori secrete. În unele cazuri, deciziile nu sunt publicate, alteori publicarea este obligatorie. Deciziile sunt uneori motivate, alteori nu.

Recursul contra acestor decizii variază de la o jurisdicție la alta. În general, este recunoscut un drept de apel. În general, apelul se face la ministru sau la tribunalul de apel special – poartă fie asupra situației de fapt, fie asupra dreptului -aceasta mai ales când se face la o autoritate judiciară.

Tribunalele judiciare au păstrat controlul asupra organelor de jurisdicție administrativă. Judecătorii participă des la aceste jurisdicții, apoi pe calea recursului, păstrează controlul asupra deciziilor, observând numai dezlegarea problemelor juridice, de drept. Toate acestea doar în măsura în care textele prevăd acest lucru.

Dezvoltarea jurisdicției administrative în Marea Britanie are nu numai avantaje dar și incoveniente. Aceasta permite realizarea unei economii de bani și de timp. Permite să se hotărască rapid asupra masei enorme de litigii pe care le creează legile sociale, impozitele, pensiile, activitatea administrației în multiplele domenii. Acest sistem admite, de asemenea, să fie asociate persoane care posedă competență specială la examinarea reclamațiilor.

Altfel spus, aceste jurisdicții nu sunt protocolare, legate de precedente ca în jurisdicția judiciară engleză. Incoveniente: justițiabilii nu au garanțiile ca la jurisdicția judiciară.

Jurisdicția administrativă are următoarele trăsături:

● normele în baza cărora se instituie și se desfășoară au un caracter special și imperativ;

● părțile în litigiu pot utiliza toate mijloacele legale de probă pentru a-și susține drepturile sau interesel pe bază de contradictorialitate, fiind citate potrivit legii;

● părțile în litigiu se bucura de egalitate, de tratament procesual;

● dezbateriale au caracter public, în afara cazurilor când se hotărăște să aibă caracter secret;

● organul de jurisdicție este independent față de părțile în conflict;

● dreptul de apărare este garantat și se exercita inclusiv prin avocații aleși sau alți împuterniciți legali ai părților.

Actul administrativ jurisdicțional pronunțat:

● va fi obligatoriu motivat în fapt și în drept și comunita părților interesate;

● este definitiv și executoriu de drept;

● se bucura de stabilitate și poate fi atacat în justiție, potrivit cailor și termenelor prevăzute de lege.

Recursurile administrative sunt promovate și examinate în mijlocul administrației însăși, adesea fără un demers precis și fără dezbateri contradictorii.

Aceste recursuri care există în toate țările sunt de două feluri și sunt peste tot admise: recursul grațios și recursul ierarhic.

Recursul grațios este acel recurs introdus înaintea autorității care a făcut actul. Nu prezintă o formă specială; este prezentat, în scris și se arată realizatorului actului că există o posibilă eroare, solicitându-se modificarea sau anularea.

Recursul ierarhic se refer la a pune în funcțiune puterea ierarhică. Acesta se adresează unei autorități care este peste celeia al cărui act este criticat. Nu este totdeauna realizabil, pentru că uneori se ajunge la aceeași autoritate care a eliberat actul și care nu are o autoritate superioară. De exemplu: actele președintelui ( Statele Unite ale Americii ) – actele președintelui republicii sau ale monarhului. În aceste cazuri, recursul grațios este singurul recurs posibil. Dar în toate cazurile în care autoritatea care a creat actul nu este o autoritate supremă, există șansa de a face apel la o autoritate mai înaltă.

Recursul ierarhic poate fi făcut succesiv la mai multe autorități, pentru că și ierarhia este de mai multe grade.

În mod normal, recursul ierarhic nu are forme speciale; sunt doar exigențe ca cele subliniate la recursul grațios: obligația formei scrise și capacitatea de exercițiu a petentului.

Recursul ierarhic se poate exercita în anumite condiții și îcontra actelor autorităților locale autonome sau descentralizate. În țările anglo-saxone, unde “domnește” principiul unei largi autonomii locale, recursul ierarhic poate fi aplicat doar atunci când o autoritate locală este subvenționată de către guvern. Aici, cetățenii asupra cărora se exercită autoritatea locală au șansa de a se plânge în fața autorității care subvenționează serviciul care nu funcționează bine, cerând să fie îndepărtată subvenția. Aceasta dă posibilitatea guvernului să realizeze ameliorarea și să facă să dispară abuzul.

Cu toate acestea, recursul ierarhic în fața autorităților centrale împotriva actelor autorităților locale are în țările anglo-saxone un câmp mult mai restrâns decât acela menționat în cea mai mare parte a țărilor din Europa continentală.

CAPITOLUL III : Sisteme de control administrative

în statele Uniunii Europen

Secțiunea I : State cu sistem de contencios de tip francez

Sunt state cu sisteme asemănătoare însă nu sunt identice. Astfel, Belgia a avut multă vreme un sistem intermediar între cel francez și anglo-saxon, care cuprindea controlul jurisdicțional al administrației prin tribunalele judiciare, dar și prin jurisdicții administrative, care, până în 1946, erau reduse.

Judecătorul judiciar are competență în cazul violării unui drept, dar nu și atunci când este vorba de încălcarea unui simplu interes.

În Constituția belgiană, apreciată c-ar fi fost cea mai liberală din Europa deși dată din 1831, se menționa că tribunalele judiciare sunt competente privind toate contestațiile asupra dreptului individului, fie că sunt drepturi civile sau politice, fară de cele exceptate prin lege. Se arată că, cu ocazia judecării litigiilor de competența lor, tribunalele judiciare pot evalua legalitatea actelor normative și individuale. În 1947, a fost creat Consiliul de Stat.

Jurisdicțiile judiciare, însă, procedează cu o oarecare timiditate la soluționarea diferitelor litigii administrative; se teme să se amestece în administrația activă. Apreciind că nu cunoaște suficient administrația activă și nedorind să o judece, de multe ori judecătorii belgieni preferă să se abțină să se implice în acest domeniu.

O perioadă lungă de vreme, justiția belgiană, asemenea celei francez de altădată, s-a mulțumit să constate numai legalitatea formală a actelor administrative – verificarea respectării competențelor și a formelor – fără să analizeze conținutul propriu-zis al actelor.

În Belgia, jurisdicțiile administrative nu existau până în 1946 într-un sistem organizat de activități jurisdicționale.

După circumstanțe și absolut întâmplător, erau create mici jurisdicții administrative, însărcinate în judecarea anumitor litigii (comisii, consilii), în unele cazuri nu exista apel la judecătorul judiciar (impozite, liste electorale, serviciul militar).

În 1946, după lungi ddiscutii și contra unor împotriviri furtunoase, s-a creat Consiliul de Stat care prezintă un dublu caracter. Asemenea celui francez, este un corp consultativ al guvernului și funcționează și ca tribunal administrativ.

Consiliul de Stat hotărăște în materie de anulare a actelor administrative și în repararea prejudiciilor. Membrii Consiliului de Stat sunt adevărați judecători, prin statutul lor de inamovibilitate.

Consiliul de Stat este contencios în anulare ( decizia de anulare este valabilă "erga omnes” anularea are valoare absolută). Consiliul de Stat este capabil și competent pentru toate actele administrative. Se pronunță în apel contra deciziei jurisdicției administrative inferioare, dacă judecarea apelului nu este dată limpede în controlul Curții de casație.

Consiliul de Stat este, tot așa, contencios și în despăgubiri.

Judecătorul judiciar nu păstrează toate puterile, dar este totdeauna competent când este vătămat un drept, motiv pentru care, împotriva deciziilor Consiliului de Stat, este posibil un recurs Ia Curtea de casație, spre deosebire de Franța ( Consiliul de Stat și Curtea de casație sunt pe același plan ).

În Italia, la început, a existat o aversiune față de sistemul francez, adoptându-se cel belgian, apoi s-a apropiat iar de cel francez, creându-se Consiliul de Stat.

Jurisdicția administrativă capătă din ce în ce mai multă importanță. În Piemont, Sardinia și în alte state italiene, în secolul XIX nu se recunoștea competența judecătorului judiciar asupra actelor administrative. Existau jurisdicții administrative și un Consiliu de Stat de tip napoleonian, cu dublă competență: consiliu pentru guvern și jurisdicție administrativă.

În zilele noastre, în situația când efectuarea unui act aduce atingere unor drepturi, competența judecătorului judiciar rămâne, dar fără a putea elimina sau reforma actul judecătorul constatând că actul administrativ atinge un drept – se mărginește la paralizarea efectelor actului cu privire la recurent și repararea pagubelor cauzate prin executarea actului. Actul nu este anulat și nici reformat.

Când este vorba de decăderea unui interes și nu de violarea unui drept, competenta revine Consiliului de Stat, care poate anula sau reforma actul ilegal și hotărăște repararea prejudiciilor cauzate.Când legea prevede expres, Consiliul de Stat este capabil și atunci când este vorba de violarea unui drept.

Recursul împotriva actelor normative este imposibil; se poate face recurs numai contra actelor de aplicare a acestora.

Recursul în fața Consiliului de Stat nu se poate face decât după ce s-a epuizat recursul ierarhic. Se admite recursul împotriva tăcerii administrației, ca și în Franța. Pot exista dificultăți în stabilirea diferențelor între interes și drept și pentru desfășurarea competențelor între Consiliul de Stat și jurisdicția judiciară.

Consiliul de Stat nu are independență deplină, el este subordonat Curții de casație, deciziile sale fiind deduse în fața acestei curți, care exercită funcțiuni de tribunal de conflict.

În Olanda, există un Consiliu de Stat vechi, de tip napoleonian, și cu atribuții jurisdicționale. Contenciosul administrativ s-a dezvoltat într-o diviziune triplă, astfel:

● unele litigii sunt predate în competența autorităților administrației publice;

● tribunalele judecă pe cel care vatămă un drept și un interes legitim și răspunderea autorității administrației publice atunci când se încalcă un drept sau un interes legitim;

● jurisdicțiile administrative specializate (aproximativ 30); Consiliul de Stat este chemat pentru a hotărî în litigiile care sunt rezervate deciziilor autorităților administrative.

Există un text care instituie un recurs la coroană, cu avizul Consiliului de Stat.

În Luxemburg, Consiliul de Stat are jurisdicție totală, în cazurile fixate de lege, are contenciosul în anulare pentru toate hotărârile administrative, dacă nu este prevăzut alt recurs.

Grecia – Contencios de inspirație franceză, având Consiliul de Stat. Tribunalele judiciare au competență generală pentru contencios administrativ.

Consiliul de Stat are competență când legea prevede pentru: funcția publică, pentru actele de tutelă asupra autorității locale.

Secțiunea II : State cu sistem de contencios de tip Germanic

În Germania, administrația tradițională este foarte puternică și are atribut largi. Tribunalul judiciar posedă o competență amplă și judecă un important număr de litigii administrative.

Chiar în fosta R.D.G. au subzistat tribunalele administrative, însă erau în declin. În Germania tribunalele administrative sunt separate de administrația active. Există un drept administrativ al republicii federale și unul al landurilor.

Există, în zilele noastre, un dublu grad de jurisdicție în judecătoriile administrative- tribunalul administrativ ca primă instanță și curte administrativă de apel. În prima instanță avem un președinte și doi membri titulari și doi membi nejuriști. Președintele și unul dintre cei doi membri titulari sunt numiți pe viați celălalt pe termen nedeterminat și, în general, ales dintre profesorii universitari. Există un tribunal administrativ superior, Ober verstugshundgericht, creat în 1952, deciziile sale putând fi controlate de Curtea de casație.

Există dificultăți privind concilierea competenței tribunaleloi administrative cu aceea a Curții Constituționale.

În principiu cel puțin, diferența se face după calitatea părților în litigiu. Curtea constituțională se pronunță întotdeauna la reclamația autorităților publice, când este vorba de discutarea unei legi. Când vine vorba de acțiuni sau inacțiuni ale administrației, competența aparține tribunalului administrativ iar cauzele privitoare la responsabilitățile administrației se judecă de tribunalele județene, aplicându-se teoria civilistă a culpei; administrația nu este condamnată pentru risc.

Instanțele judiciare păstrează un ascendent asupra celor administrative. Ele decid în cazul unui conflict de competență.

În Austria, sistemul acestui stat și cel german este fondat pe distincția contenciosului administrativ de dreptul privat. Este imperativ recursul ierarhic, ca procedură prealabilă înainte de a recurge la acțiunea în contencios administrativ.

Pentru a intra în acțiune jurisdicția administrativă, este necesar să apară violarea unui drept subiectiv. Există un tribunal administrativ la Viena. Nu există tribunale administrative inferioare.

Privind Portugalia: se apropie de sistemul german. Din 1930, au fost create tribunalele administrative. La vârf, există un tribunal administrativ suprem. Nu au competentă asupra actelor de guvernământ.

Un tribunal de conflict reglează conflictele de competență cu tribunalul iudiciar, care judecă numai cauzele de drept privat ale administrației.

Secțiunea III : State cu sisteme de jurisdicție administrativă inclusă în sistemul judiciar

În acest sistem intermediar preponderența judecătorului judiciar este determinantă. Există jurisdicția administrativă, dar acestea sunt în realitate tribunale judiciare, în care există secțiuni specializate. Din această cauză, s-a simțit nevoia introducerii în sistemul judiciar a unor oameni competenți în domeniul administrației de stat. Exemplu: Spania.

Privind Spania, Curtea supremă funcționează o secție specială de contencios riministrauv, care a luat în primire competența fostului Consiliu de Stat desființat în 1909. Această Cameră specială a tribunalului suprem are două secții, un președinte și noua judecători; patru vin din administrație ( vechi directori de minister ).

Ca instante inferioare sunt tribunalele provinciale, continuatoarele vechilor consilii de prefectură. Tribunalele provinciale sunt atașate curților de apel, judecă în complet de magistrați și membri ai consiliului provincial.

Contenciosul administrativ spaniol prezintă trăsături care sunt proprii și îl diferențiază de recursul pur judiciar.

Așadar, recursul în contenciosul administrativ se poate utiliza contra oricărei decizii administrative, care aduce atingere unui drept subiectiv cu semnificație administrația. Când este atins un drept de natură civilă, recursul se judecă în tata tribunalului ordinar, administrația acționând ca o persoană particulară.

Exista și Consiliul de Stat, care are foarte sumare atribuțiuni jurisdicționale; ci reglează competența între secția administrativă și cea judiciară. Se poate face recurs și împotriva tăcerii administrației.

Secțiunea IV : State care nu posedă jurisdicții administrative

Exista unele state care au doar tribunale judiciare, care operează în total sau într-o anumită parte în litigiile specifice contenciosului administrativ.

Elveția,spre exemplu: pe plan federal, competența judiciară se află pentru contenciosul zis de drept privat, aproape ca în Germania. Competența privind dreptul public rezultă dintr-o clauză general iar aceasta este stabilită prin scrieri speciale și numai pentru anumite materii de drept public.

Pentru contenciosul de drept public care, în absența textelor special, se desprinde de competența judiciară, Elveția n-a creat tribunale administrative de tip german. Mult timp, cei administrați nu puteau formula decât recurs ierarhic. Autoritățile administrative superioare (miniștrii) hotărau asupra recursurilor.

Din 1928, competența pentru a se putea pronunța asupra recursului în materie de drept public a fost atribuită Tribunalului federal, în cadrul căruia s-a creat o secție de drept public și drept administrativ.

În cantoane se poate face recurs judiciar numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege, iar pentru celelalte funcționează recursul ierarhic.

Danemarca, Norvegia. Țările scandinave oferă o instituție cu totul diferită cu privire la controlul jurisdicțional și administrativ, Ombudsman, ales la începutul primei legislaturi de către parlamentul în fața căruia face anual dări de seamă asupra activității sale.

În unele țări (Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia) există și Ombudsman militar. Instituția Ombudsmanului nu este o jurisdicție el primește plângeri, face anchete și dă avize.

Instituția Ombudsmanului este mult propagată și în alte țări.

Astfel, Noua Zeelandă a creat această instituție și chiar în SUA se preconizează instituirea ei, în India fiind socotită un mijloc eficace de control al administrației și al corupției.

PARTEA PRACTICĂ

Cercetare asupra componentelor controlului intern

conform INTOSAI GOV 9100 ”Linii Directoare pentru Standardele de Control Intern în

Sectorul Public”

CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI – EVALUAREA

SISTEMULUI DE CONTROL

INTERN ÎN ENTITĂȚILE

PUBLICE

CURTEA DE CONTURI – SATU MARE

DESPRE INTOSAI

Congresul Organizației Internaționale a Instituțiilor Supreme de Audit (INCOSAI) a hotărât, în anul 2001, actualizarea Liniilor directoare INTOSAI pentru standardele de control intern în sectorul public, emise în prima fază în anul 1992, prin introducerea în document a aspectelor generale de evoluție recentă, privind domeniul controlului intern și pentru a include o serie de elemente ale modelului COSO (Controlul Intern – Cadru integrat).

Prin integrarea acestuia în Liniile directoare ( activitate realizată de grupul operativ al

Comitetului Standardelor de Control Intern al INTOSAI ) s-a vrut obținerea unei înțelegeri unitare a modului în care activează noul sistem de control intern, de către reprezentanții Instituțiilor Supreme de Audit.

”Liniile directoare INTOSAI pentru standardele de control intern în sectorul public”, fac

parte din categoria INTOSAI GOV (ghid/îndrumar pentru bună guvernanță) și sunt appreciate ca fiind extrem de utile atât managerilor din sectorul public, care trebuie să implementeze sistemul de control intern, cât și auditorilor publici externi, care trebuie să cunoască acest sistem și să îl evalueze.

Controlul intern în organizațiile din sectorul public trebuie înțeles prin prisma caracteristicilor

specifice a acestora, cum ar fi spre exemplu:

– îndeplinirea obiectivelor sociale sau politice;

– modul în care se utilizează fondurile publice;

– importanța procesului bugetar;

– răspunderea managerilor din sectorul public referitor la implementarea sistemului de control intern.

Liniile directoare INTOSAI privind standardele de control intern în sectorul

public (INTOSAI GOV 9100) specifică componentele din care este format controlul intern

( identice cu cele ale modelului COSO ):

MEDIUL DE CONTROL

EVALUAREA RISCULUI

ACTIVITĂȚILE DE CONTROL

INFORMARE ȘI COMUNICARE

MONITORIZARE

Chestionarele din această parte practică au fost concepute cu privire la mediul de control și evaluarea riscului.

COMPONENTELE CONTROLULUI INTERN

Conform INTOSAI GOV 9100 ”Linii Directoare pentru Standardele de Control Intern în

Sectorul Public”

Controlul intern este conceput pentru a furniza o asigurare rezonabilă cu privire la atingerea obiectivelor generale ale instituției. De aceea obiective clar stabilite de către conducătorii entității și planificarea corespunzătoare a bugetului, constituie o condiție obligatorie pentru un control intern eficace.

Relația dintre obiectivele generale ale controlului intern și cele cinci component:

Există o relație directă între obiectivele generale (ceea ce își propune să realizeze o instituție)

și cele cinci componente ale controlului intern, (ceea ce este necesar pentru a le atinge).

Cele patru obiective generale ale controlului intern sunt:

răspundere (și raportare);

conformitate (cu legile și reglementările);

operațiuni (sistematice, cu caracter etic, economice și eficace);

protejarea resurselor.

Acestea sunt reprezentate în imaginea de mai jos prin coloane verticale.

Cele cinci componente sunt reprezentate prin rânduri orizontale, iar instituția sau entitatea și departamentele acesteia sunt prezentate prin a treia dimensiune a matricei, din partea laterală.

Figura 1. Cele 5 componente ale modelului COSO, preluate în INTOSAI GOV 9100

MEDIUL DE CONTROL

Mediul de control reprezintă atitudinea generală, conștientizarea și măsurile luate de conducere și de cei care sunt însărcinați cu guvernanta referitor la sistemul intern de control și importanța sa în cadrul entității.

Mediul de control stabilește tonul organizației; influențând conștiința controlului la nivelul

personalului. El constituie baza tuturor celorlalte componente ale controlului intern, asigurând o

disciplină în cadrul organizației care necesita respectată și o structură a entității, astfel încât să poată fi aplicat în mod eficace sistemul de control intern.

În plus, mediul de control intern este un instrument eficient în prevenirea corupției și a fraudei.

Elementele care definesc mediul de control sunt:

– integritatea personală și profesională, valorile etice stabilite de conducere pentru întregul

personal, inclusiv o atitudine de sprijin permanent față de controlul intern;

– o preocupare continuă a conducerii pentru competență la nivelul întregului personal;

– ” tonul dat de sus” (filozofia și stilul de activitate ale conducerii);

– structura organizatorică a entității;

– politica și practicile privind resursele umane.

EVALUAREA RISCURILOR

Conform INTOSAI GOV 91302, scopul gestionării riscului entității este acela de a permite

managementului unei entități să identifice elementul de nesiguranță privind atingerea obiectivelor stabilite și riscul asociat acestuia (deciderea acțiunilor care să îl limiteze sau să îl înlăture) și să aibă oportunitatea de a spori capacitatea de adăugare de valoare, sau, în termeni utilizați în sectorul public, de a oferi servicii mai eficiente, economice și eficace și de a ține cont de valori cum ar fi echitatea și dreptatea. Riscul poate fi considerat în sens negativ de incertitudine, amenințare, obstacol sau în sens pozitiv, de oportunitate.

Procesul de gestionare a riscului implică:

1. identificarea riscurilor aferente obiectivelor instituției, inclusiv a celor datorate factorilor

interni și externi, la nivel de instituție și la nivel de activitate.

2. evaluarea riscurilor:

estimarea semnificației riscurilor;

evaluarea probabilității producerii riscurilor.

3. Evaluarea înclinației/dispoziției (gradului/nivelului) de acceptare a unor riscuri de către

conducerea instituției;

4. Crearea răspunsurilor/stabilirea acțiunilor ce trebuie întreprinse:

– trebuie avute în vedere patru tipuri de răspunsuri la risc: transfer, toleranță, tratare sau

terminare.

CHESTIONARE

Pentru a afla datele necesare, am ales să formez un set de 3 chestionare pentru că este o metodă foarte bună de cercetare, iar chestionarele sunt cele mai frecvente metode și cele mai cunoscute modalități de obținere în cantitate și calitate de date din oricare mediu pentru o ulterioară prelucrare și analiză statistică.

Numărul întrebărilor adresate persoanelor intervievate diferă la fiecare chestionar aplicat; cercetarea a avut loc pe o perioadă de o săptămână în intervalul 20-27 ianuarie 2014.

Chestionarul a fost aplicat pe un eșantion de 30 de persoane.

Figura 2: Vârsta persoanelor asupra cărora s-a efectuat intervievarea

CHESTIONAR 1.

Chestionar pentru evaluarea implementării standardelor de control intern:

Mediul de control

Standardul 1 – Etică, integritate

A fost elaborat un cod de conduită care stabilește reguli de comportament etic în realizarea atribuțiilor de serviciu, aplicabil, atât personalului de conducere, cât și celui de execuție din compartiment?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Dacă răspunsul anterior este afirmativ, acesta a fost comunicat personalului?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND

Salariații beneficiază de consiliere etică?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND

Salariaților li se aplică un sistem de monitorizare a respectării normelor de conduit?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Acest grafic ne demonstraza ca, dintr-un număr de 30 de persoane intervievate cu privire la acest standard al chestionarului, persoanele fiind întrebate atât dacă s-a elaborat o canduita care stabilește reguli de omportament etic cât și dacă salariații beneficiază de consiliere etică:

Femei: 18 au răspuns DA, 10 au răspuns NU, 2 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Bărbați: 17 au răspuns DA, 11 au răspuns NU, 4 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Standardul 2 – Atribuții, funcții, sarcini

Atribuțiile sunt definite în mod clar într-un document intern al entității?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Personalului îi sunt aduse la cunoștință documentele actualizate privind:

obiectivele principale (scopul) ale entității?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND

regulamentele interne?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND

fișele de post?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND

Angajații au semnat fișele de post pentru luare la cunoștință?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND

Sarcinile/atribuțiile asociate posturilor sunt stabilite în concordanță cu competențele

decizionale necesare realizării acestora?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND

Entitatea dispune de resurse umane suficiente în scopul executării operațiunilor în diferite

etape (niveluri)?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Acest grafic ne demonstrează că, dintre cele 30 de persoane care au fost întrebate dacă sunt mulțumite în legătură cu definirea atribuțiilor, aducerea la cunoștința a personalului referitor la documentele actualizate și dacă organizația dispune de destui angajați pentru a efectua diverse operațiuni:

Femei: 14 au răspuns DA, 7 au răspuns NU, 9 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Bărbați: 15 au răspuns DA, 6 au răspuns NU, 9 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Standardul 3 – Competență, performanță

Au fost analizate și stabilite cunoștințele și aptitudinile necesare a fi deținute în vederea

îndeplinirii sarcinilor/atribuțiilor asociate fiecărui post?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Este stabilit un program de pregătire profesională pentru personalul entității?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Dacă răspunsul anterior este afirmativ, programul de pregătire profesională este:

anual?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

multianual?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Programul de pregătire profesională a personalului este adaptat la realizarea sarcinilor și

obiectivelor entității?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Sistemul de pregătire profesională are în vedere și noii angajați?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Îndrumătorul/supervizorul oferă instruire la locul de muncă pentru noii angajați?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Angajații sunt evaluați periodic?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

În acest grafic, ne este ilustrat faptul că, dintre toți cei 30 de indivizi care au fost întrebați dacă sunt mulțumiți de programul de instruire profesională,referitor la perioadă, eficientă și gradul de evaluare:

Femei: 20 au răspuns DA, 5 au răspuns NU, 5 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Bărbați: 21 au răspuns DA, 6 au răspuns NU, 3 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

CHESTIONAR 2.

Chestionar pentru evaluarea implementării standardelor de control intern:

Performanța și managementul riscului

Standardul 1- Obiective

Sunt stabilite obiectivele specifice la nivelul compartimentului?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Obiectivele sunt astfel stabilite încât să răspundă pachetului de cerințe S.M.A.R.T.? Unde:

S-precise; M-măsurabile și verificabile; A-necesare; R-realiste; T-cu termen de Realizare.

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Sunt stabilite activitățile individuale pe fiecare salariat, care să conducă la atingerea

obiectivelor specifice compartimentului?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Acest grafic ne ilustrează faptul că, dintre cele 30 de persoane care au fost întrebate dacă sunt stabilite obiectivele astfel încât să răspundă pachetului de cerințe S.M.A.R.T. și dacă sunt stabilite activități individuale pentru fiecare salariat:

Femei: 17 au răspuns DA, 6 au răspuns NU ,7 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Bărbați: 21 au răspuns DA, 4 au răspuns NU, 5 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Standardul 2 – Planificarea

Resursele alocate sunt astfel repartizate încât să asigure activitățile necesare realizării

obiectivelor specifice compartimentului?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

În cazul modificării obiectivelor specifice, sunt stabilite măsurile necesare pentru

încadrarea în resursele repartizate?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

În acest grafic ni se arata că, din 30 de persoane care au fost întrebate dacă resursele allocate sunt sunt repartizate pentru a asigura activitățile realizării obiectivelor speficice compartimentului:

Femei: 8 au răspuns DA, 7 au răspuns NU, 15 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Bărbați: 10 au răspuns DA, 9 au răspuns NU, 11 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Standardul 3 – Coordonarea

Sunt adoptate măsuri de coordonare a deciziilor și activităților compartimentului cu cele

ale altor compartimente, în scopul asigurării convergenței și coerenței acestora?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Este elaborat un document/procedură cu termenele și responsabilitățile de coordonare a

deciziilor, precum și persoanele care trebuie să le aplice?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Aceste măsuri sunt comunicate tuturor persoanelor care trebuie să le aplice?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Responsabilitățile sunt înscrise în fișele de post ale persoanelor care trebuie să aplice

măsurile respective?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

În compartiment se realizează consultarea prealabilă, în vederea coordonării activităților

proprii?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Acest grafic ne arată că, din cele 30 de persoane care au fost întrebate dacă sunt mulțumite de coordonarea deciziilor și activităților dintre compartimente, referitor la responsabilități,comunicare și consultare:

Femei: 23 au răspuns DA, 5 au răspuns NU, 2 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Bărbați: 25 au răspuns DA, 3 au răspuns NU, 2 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Standardul 4 – Monitorizarea performanțelor

Este instituit un sistem de monitorizare și raportare a performanțelor, pe baza indicatorilor asociați obiectivelor specifice?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Atunci când necesitățile o impun, se efectuează o reevaluare a relevanței indicatorilor

asociați obiectivelor specifice, în scopul operării corecțiilor cuvenite?

DA. NU. NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Acest grafic ne arată că, în urma intervievării a celor 30 de persoane dacă sunt mulțumite cu privire la sistemul de monitorizare și raportare a performantelor:

Femei: 14 au răspuns DA, 8 au răspuns NU, 8 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

Bărbați: 16 au răspuns DA, 7 au răspuns NU, 7 au răspuns NU ȘTIU/NU RĂSPUND.

CONCLUZII

Regândirea și reconsiderarea organizării și funcționarii administrației publice românești din perspectiva cerințelor și nevoilor societății, dar și a exigentelor europene în materie au condus la transformarea radicală a întregului sistem al administrației publice.

Ca o consecință, statutarea unor principii democratice și moderne a fost de natură a determine și schimbarea configurației administrației publice, atât sub aspectul institutional-organizational, cât și a mecanismelor și raporturilor juridice specifice.

Fundamentarea sistemului de administrație publică locală pe baza principiului autonomiei locale și al descentralizării serviciilor publice, a impus totodată, corelarea acestor principii de natură constituțională cu formele și conținutul controlului administrativ asupra autorităților locale autonome reprezentante ale colectivităților locale.

Particularitățile controlului administrativ sunt expresia limitării și menținerii formelor de intervenție a administrației centrale a statului, sub atentă supraveghere a puterii judecătorești. Mai mult, echilibrul în sistemul global al administrației, sub aspectul gradului de manifestare și a conținutului controlului administrativ asupra autorităților administrațiilor publice locale, rezidă și din coroborarea controlului administrativ cu controlul jurisdicțional exercitate de instanțele judecătorești.

Misiune de supraveghere generală a întregului sistem al administrației publice, inclusiv a administrației publice autonome, revine Guvernului că titular de drept al prerogativelor în materia controlului de tutela administrativă.

În raport de necesitatea organizării corespunzătoare a autorităților autonome alese, dar și în vederea asigurării bunei funcționări a acestei autorități controlul administrativ promovat și exercitat asupra administrației publice locale are menirea de a identifica și de a elimina disfuncționalitățile constante la nivelul acestui sistem. Totodată, în paralel cu activitate de corectare a eventualelor neregularități, respectiv de eliminare a impedimentelor apărute în organizarea și funcționarea sistemului administrației publice, controlul administrativ desfășurat își propune și limitarea activității administrative a acestor autorități la nivelul prevăzut de lege. El revine astfel să pună stavilă tendințelor evidente ale autorităților locale exigibile de a depăși cadrul legal, în virtutea liberei manifestări și exprimări a autonomiei locale de care beneficiază.

În concluzie, consider că în materia instituționalizării controlului asupra administrației publice, necesitatea acestuia gravitează în jurul principiului legalității, care izvorăște atât din protejarea intereselor generale ale statului, dar și din misiunea principală a autorităților administrației publice de a da satisfacția dorită, intereselor colectivităților pe care le reprezintă.

BIBLIOGRAFIE

Problematica privind controlul este preluată din I.Alexandru și colectivul (capitol întocmit de AL.Negoita), Drept administrativ, Ed.Omnia, Brasov, 1999, p.617

F.Olivier Martin, Istoria dreptului francez, Curs, 1990, citat în Georges Dupuis, Marie-Jose Guedon Patrice Chretien, Droit Administratif, 8-10 Edition, Armând Colin, Paris, 2002, pag.28

Emil Cernea, Criza dreptului în România la 1907, Editura Universității București, 2001, pag.15

J.Ziller, Administrații comparate. Sisteme politico-administrative ale Europei celor 12; g.Braibant, N.Questiauxm, C.Niner, Controlul asupra administrației și protecția cetățenilor (studiu comparativ), Editura Cujas, 1973

A.Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ, Editura Kullusys, București, 2006, p.445-450

Ioan Alexandru, Ioan Popescu Slaniceanu, Drept administrativ, Editura economică, 2003, p.302

Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, ediția a III-a, Ed. Lumina Lex, București 2004, p.142

Charles Debbasch, Droit Administratif, 6 eme, Ec.Economică, Paris, 2002

Jean Rivero, Jean Waline, Droit Adminitratif, Dalloz, 17e edition,1998, p.12-13

Claude Goyard- Mediul social, in Traite de science administrative, p.145

Andre de Laubadere, Manuel de Droit Administratif- dixieme edition, 1976, L.G.D.J., P.7

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, ediția a II-a, Editura Nemira, 1996, p.9 și următoarele

Georges Vedel, Pierre Delvolve, droit Adminitratif- 10 eme, edition P.U.F. Paris, 1988, p.56

Irina Moroianu Zlatescu, Protecția juridică a drepturilor omului, S.N.S.P.A., IRDO, 1997

M.Constantinescu și alții, Constituția României, R.A. Monitorul Oficial, 1992, p.134

M.Constantinescu, I.Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, București, 1994, p.147

A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția 4, București, Editura All Beck, 2005, p.373

Henri Fayol, General and industrial Management, Isaac Pitman & Sons LTD. London, 1949, p.3

Corneliu Manda, Cezar Manda, Dreptul colectivităților locale, Editura Lumina Lex, București, 2002,p.320

Corneliu Manda, Cezar C.Manda, Dreptul colectivităților locale, Editura Univerul Juridic, 2008, p.320, 321

Corneliu Manda, Cezar C.Manda, Dreptul colectivităților locale, Editura Univerul Juridic, 2008, p.322

Eugen Popă, Corelația principiului autonomiei cu controlul de legalitate al actelor administrației publice locale, Revista „Dreptul” nr.4/1992, p.53

Eugen Popă, Controlul de legalitate exercitat de prefect, Revista „Dreptul”, nr. 4/1992, p.53

Eugen Popă, Corelația principiului autonomiei cu controlul de legalitate a actelor admnistratiei publice locale, Revista „Dreptul”, nr. 9/1993, p.9

Eugen Popă, Corelația principiului autonomiei cu controlul de legalitate a actelor admnistratiei publice locale, Revista „Dreptul”, nr. 9/1993, p.9

Al.Negoiță, Drept administrativ și știința administrației, Editura "Atlas Lex" SRL, București, 1993, p.215

Antonie Iorgovan și colectiv, Legalitatea actelor administrative, Editura Politică, București, 1985 p.147

Curtea Constituțională a României, Justiția politicului sau politica justiție, Editura Monitorul oficial, București, 2011, p.92

Emil Bălan, Instituția Prefectului în sistemul adminitratiei publice din România, Revista „Dreptul” nr.8/1997, p.56

Jean Rivero, Jean Waline, Droit admnistratif, 17-e Edition, Dalloz, 1998, p.304

Jean Rivero, Jean Waline, Droit admnistratif, 17-e Edition, Dalloz, 1998, p.304

C.Manda, Cezar C.Manda, Dreptul colectivităților locale, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București 2005, p.330

M. Constantinescu, A.Iorgovan, I.Murarau, Elsimina Tanasescu, Constituția România revizuită, Editura All-Beck, București 2004, p.118

Ioan Alexndru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005, p.384

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005, p.538

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005, p.538

Emil Bălan, Autonomia locală și puterea de substituire a statului în rolul autorităților alese, Revista „Dreptul” nr.8/1996, p.107

M.Anghene, Controlul judecătoresc al legalității actelor administrative exercitat pe cale indirectă, Justiția nouă nr.11/1963, p.34

H.Puget, Leș institutions administratives etrangeres, Paris, Delloz, 1969

Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, Trate de Droit Administratif, tome 1, 14e edi tion, L.G.D.J., Paris, 1996, p.111

Al.Negoita, Drept administrativ și știința administrației, Editura Atlas Lex, București, 1993, p.87

Corneliu Manda, Știința administrației – curs universitar , Ediția a III-a, revăzută și adăugită Editura Universul Juridic, 2008, p.240

Legi si Articole

Art.68 lit.s) din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală

Art.68 lit.s) din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală

Art.68 lit.s) din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală

Constitutia Romaniei

Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României, M.O. nr.164/2001

Art.8 din Charta Europeană: Exercițiul autonom al puterii locale, adoptată la Strasboug la 15 oct.1985, Coinsiliul Europei

WEBOGRAFIE

dgaspcsm.ro

ghidulprimariilor.ro

curteadeconturi.ro

BIBLIOGRAFIE

Problematica privind controlul este preluată din I.Alexandru și colectivul (capitol întocmit de AL.Negoita), Drept administrativ, Ed.Omnia, Brasov, 1999, p.617

F.Olivier Martin, Istoria dreptului francez, Curs, 1990, citat în Georges Dupuis, Marie-Jose Guedon Patrice Chretien, Droit Administratif, 8-10 Edition, Armând Colin, Paris, 2002, pag.28

Emil Cernea, Criza dreptului în România la 1907, Editura Universității București, 2001, pag.15

J.Ziller, Administrații comparate. Sisteme politico-administrative ale Europei celor 12; g.Braibant, N.Questiauxm, C.Niner, Controlul asupra administrației și protecția cetățenilor (studiu comparativ), Editura Cujas, 1973

A.Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ, Editura Kullusys, București, 2006, p.445-450

Ioan Alexandru, Ioan Popescu Slaniceanu, Drept administrativ, Editura economică, 2003, p.302

Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, ediția a III-a, Ed. Lumina Lex, București 2004, p.142

Charles Debbasch, Droit Administratif, 6 eme, Ec.Economică, Paris, 2002

Jean Rivero, Jean Waline, Droit Adminitratif, Dalloz, 17e edition,1998, p.12-13

Claude Goyard- Mediul social, in Traite de science administrative, p.145

Andre de Laubadere, Manuel de Droit Administratif- dixieme edition, 1976, L.G.D.J., P.7

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, ediția a II-a, Editura Nemira, 1996, p.9 și următoarele

Georges Vedel, Pierre Delvolve, droit Adminitratif- 10 eme, edition P.U.F. Paris, 1988, p.56

Irina Moroianu Zlatescu, Protecția juridică a drepturilor omului, S.N.S.P.A., IRDO, 1997

M.Constantinescu și alții, Constituția României, R.A. Monitorul Oficial, 1992, p.134

M.Constantinescu, I.Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar, București, 1994, p.147

A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția 4, București, Editura All Beck, 2005, p.373

Henri Fayol, General and industrial Management, Isaac Pitman & Sons LTD. London, 1949, p.3

Corneliu Manda, Cezar Manda, Dreptul colectivităților locale, Editura Lumina Lex, București, 2002,p.320

Corneliu Manda, Cezar C.Manda, Dreptul colectivităților locale, Editura Univerul Juridic, 2008, p.320, 321

Corneliu Manda, Cezar C.Manda, Dreptul colectivităților locale, Editura Univerul Juridic, 2008, p.322

Eugen Popă, Corelația principiului autonomiei cu controlul de legalitate al actelor administrației publice locale, Revista „Dreptul” nr.4/1992, p.53

Eugen Popă, Controlul de legalitate exercitat de prefect, Revista „Dreptul”, nr. 4/1992, p.53

Eugen Popă, Corelația principiului autonomiei cu controlul de legalitate a actelor admnistratiei publice locale, Revista „Dreptul”, nr. 9/1993, p.9

Eugen Popă, Corelația principiului autonomiei cu controlul de legalitate a actelor admnistratiei publice locale, Revista „Dreptul”, nr. 9/1993, p.9

Al.Negoiță, Drept administrativ și știința administrației, Editura "Atlas Lex" SRL, București, 1993, p.215

Antonie Iorgovan și colectiv, Legalitatea actelor administrative, Editura Politică, București, 1985 p.147

Curtea Constituțională a României, Justiția politicului sau politica justiție, Editura Monitorul oficial, București, 2011, p.92

Emil Bălan, Instituția Prefectului în sistemul adminitratiei publice din România, Revista „Dreptul” nr.8/1997, p.56

Jean Rivero, Jean Waline, Droit admnistratif, 17-e Edition, Dalloz, 1998, p.304

Jean Rivero, Jean Waline, Droit admnistratif, 17-e Edition, Dalloz, 1998, p.304

C.Manda, Cezar C.Manda, Dreptul colectivităților locale, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București 2005, p.330

M. Constantinescu, A.Iorgovan, I.Murarau, Elsimina Tanasescu, Constituția România revizuită, Editura All-Beck, București 2004, p.118

Ioan Alexndru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005, p.384

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005, p.538

Ioan Alexandru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005, p.538

Emil Bălan, Autonomia locală și puterea de substituire a statului în rolul autorităților alese, Revista „Dreptul” nr.8/1996, p.107

M.Anghene, Controlul judecătoresc al legalității actelor administrative exercitat pe cale indirectă, Justiția nouă nr.11/1963, p.34

H.Puget, Leș institutions administratives etrangeres, Paris, Delloz, 1969

Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, Trate de Droit Administratif, tome 1, 14e edi tion, L.G.D.J., Paris, 1996, p.111

Al.Negoita, Drept administrativ și știința administrației, Editura Atlas Lex, București, 1993, p.87

Corneliu Manda, Știința administrației – curs universitar , Ediția a III-a, revăzută și adăugită Editura Universul Juridic, 2008, p.240

Legi si Articole

Art.68 lit.s) din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală

Art.68 lit.s) din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală

Art.68 lit.s) din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală

Constitutia Romaniei

Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României, M.O. nr.164/2001

Art.8 din Charta Europeană: Exercițiul autonom al puterii locale, adoptată la Strasboug la 15 oct.1985, Coinsiliul Europei

WEBOGRAFIE

dgaspcsm.ro

ghidulprimariilor.ro

curteadeconturi.ro