Separarea Puterilor In Stat Conform Constitutiilor Moderne Romania Si Republica Moldova

Capitolul 1

Separarea puterilor ca teorie în opera lui John Locke și Montesquien

Problema puterilor în stat a preocupat chiar și lumea antică. Chiar și în cele mai vechi state ale antichității sau stabilit în timp modelele de destribuire autorității de guvernare anumitor organizme specializate. În concepția și filozofia politică antichității elene găsim primele informații despre distribuirea autorității – puterea aparținea și era executată, fie de un singur individ, fie de un corp politic restrîns. Astfel apare necesitatea separării puterilor.

Aristoel, în lucrarea sa „Politica”, constata existența în stat a unor organe diferite cu atribuții precis determinate.

„În orice stat –spunea Aristotel – sunt trei părți. Acestea trei parți, odata bine organizate, statul întreg este în mod necesar bine organizat el însuși. Cea dintâi dintre cele 3 părți este adunarea generală, care delibrează cu privire la afacerile publice; a doua este corpul magistraților, căruia trebue să se hotărască natura, atribuțiile și modul de numire iar a treia este corpul judecătoresc”.

Descrierea făcută de Aristotel avea doar semnificația unei simple constatări a necesităților de organizare a statului elen și nu putea fi pusă în nici o legatură cu principiu separației puterilor. O viziune nouă a separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke și Montesquien. Astfel Locke consideră că cetățenii au dreptul la control asupra guvernului iar puterea legislativă fiind o putere supremă în stat. Acesteea trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă care are menirea să apere comunitatea în potriva primejdiilor din afară.

Puterea legislativă trebuie să aparțină parlamentului care dicta reguli de conduită general obligatorii.

Puterea executivă limitată la aplicarea legilor și la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urmau să fie încredințate monarhului.

Puterea federativă era încredințată tot regelui și avea în componența sa dreptul de a declara război, de a face pace și de a încheia tratate.

Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul îsi depășesc mandatul, atunci poporul trebue să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu aceasta, și revoluția este în acest caz o armă de aparare, un rău necesar.

John Locke, în lucrarea sa „Essay on Civil Government (1960)” a fost primul care a enumerat principiul separarii puterilor, pornind de la ideea că nu trebue acordate acelueași individ sau grup de indivizi toate puterile. Locke recomandă trei principii de separarea puterilor care iar păzi pe oameni de la conducere să nu cadă în ispită și să-și concentreze toată plinătatea de putere în mînele lor în folosul personal.

Acesta este unul din cele mai importante principii în învățătura lui Locke care a acordat o influență puternică asupra gîndirii, devenind unul din principiile de bază ale statului.

Dacă Aristotil a avut meritul de a fi făcut distincția diferitelor sarcini Locke i se datorează formularea ideei de a atribui fiecare dintre aceste sarcini unui organ diferit. De pe aceste baze va fi dezvoltat mai departe principiul separatiei puterilor de către Montesquieu.

Montesquieu a căutat un sistem de guvernare care să înpiedice Puterea de a deveni despotică și să garanteze libertatea membrilor societății.

Teoria separației puterilor este fundamentată pe repartizarea funcțiilor statului între organe independente unele de altele care formează fiecare o ramură a Puterii. Puterea este partajată între diferite organe, identificate de Montesquieu ca fiind cele abilitate de a face legile (Puterea legislativă), cele a executa aceste legi(Puterea executivă) și cele chemate a judeca crimele și a rezolva litigiile(Puterea judecătorească). Cele trei puteri sunt specializate și independente în acelaș timp, fără posibilitatea imixtiunii uneia în componența celeilalte.

Dintr-o perspectivă teoretică principiul separației puterilor se justifică prin aceea ca suveranitatea aparține națiunii care, neputînd-o exercita în mod direct, desemneaza în acest scop diferiți reprezentanți.

Din punct de vedere practic, principiul formulat de Montesquieu reprezintă o rețetă de bună administrare a politicului. Fiind separate, puterele se vor limita unele pe celelalte printr-un sinstem de contol și echilibru, după cum e numit în doctrina politică americană(checks and balances).

Colaborarea puterilor presupune o egalitate între ele, dar această egalitate nu trebue absolutizată. Puterea legislativă, fiind aleasă printr-un vot direct și universal, ea apare în general deasupra celorlalte puteri, după cum la celălalt pol se află puterea juridiciară, fapt observat și de Montesquieu, care îi aprecia autoritatea ca fiind, într-un fel, nulă. Pentru a evita ca supremația legislativului să nu se transforme în dominație, trebue asigurate Executivului și magistraților mijloace eficiente pentru ași apăra independența.

Cu toate influența sa asupra instituțiilor prin controlul reciproc presupus, separația puterilor a fost și este considerată mai degrabă un mit constituțional decât o formulă practică.

Limitele separației puterilor

Descoperirea suveranitățiiîntre cîteva puteri independente a fost o alternativă care a strîns reacții doctrinare potrivnice, printre primii manifestînduse Jean-Jacques Rosseau, iar mai aproape de noi, clasicii marxism-lelinismului și cei care leau transpus în practica ideologică.

Concepția radicală a separației puterilor nu sa impus și ea nici nu a fost de altfel, așa cum am mai afirmat-o, avută învidere de Montesquieu.

Privind dintr-o perspectivă comparativă, putem afirma că în realitate nici un regim politic nu a respectat at literam principiul separației puterilor în stat, acestea depășind uneori sfera atribuțiilor ce le era stabilit. Cel mai bun exemplu îl constitue implicarea Executivului în domeniul legislativ pe calea ordonanțelor sau a regulamentelor, edictate în materii ce aparțin tradițional legii. Exemplele nu lipsesc nici atunci cînd e vorba de ingerința Parlamentului încompetențele Executivului, cum ar fi intervenția senatului American la numirea unor funcționari publici federali. Complexitatea problemelor cu care se confruntă astăzi parlamentarii și care necesită serioase cunoștințe de specialitate, pe de o parte, urgența reclamată în rezolvarea lor, pe de altăparete, fac ca legislativul sa-și diminueze menirea de a vota legi, pe care o înparte cu executivul în schimbul creșterii rolului său de cenzor al guvernului, în numirea alegătorilor.

Separația puterilor mai este afectată de apariția fenomenului partizan în politică, care nu este numai reflexia activității organilor instituite de Constituție, ci și a partidelor politice. În această situație este ușor de imaginat că rămîne din mult lăudatul principiu atunci cînd acelaș partid sau coaliție politică care formează Guvernul deține și majoritate în parlament.

Înlăturarea separației puterilor în regimurile totalitare.

Acest fenomen a avut o viziune complect diferită asupra funcțiilor puterilor în stat. Dacă în epoca iluminismului puterea era considerată amenințătoare, de unde rezultă nevoia separației, în doctrinele totalitare puterea era considerată un instrument necesar, principiul separării fiind înlocuit cu un regim totalitar lipsind astfel motivele de separare sau de limitare.

În regimurile totalitare s-a promovat teza unicității puterii de stat, teza simplist explicită și primitiv aplicată, permițînd concentrarea puterii și disființarea democrației.

Separarea puterilor în monarhia Constituționala Româna (Constituția din 1866)

Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul Constituției Belgiei din 1831. Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai longevivă constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.

A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice.

Constituția fiind una de facturǎ liberalǎ, și este consideratǎ una dintre cele mai democratice constituții din Europa în mometul respectiv, a fost adoptatǎ fǎrǎ acordul Marilor Puteri, procalama suveranitatea naționalǎ, guvernarea era reprezentativǎ și responsabilǎ, se instituia principiul sepǎarǎrii puterilor în stat, monarhia erediatarǎ reprezentînd foma de guvernǎmînt.

Constituția din 1866 consfințea principii constituționale progresiste moderne și,de asemenea,monarhia constituțională pe baza separației puterilor, a consacrat din punct de vedere juridic – pentru prima dată în istoria vieții statale – caracterul indivizibil al statului român care din acel moment a primit numele oficial de România.

Puterea Legislativă „se esercită colectiv de către Domn și representațiunea națională. Representațiunea natională se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea deputaților. Ori-ce lege cere învoirea a căror trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu pote fi supusă sancțiunei Domnului de cât după ce va fi discutat și votat liber de majoritatea ambelor Adunări”.

Parlamentul:

Cu o structură bicameral: senatori și adunarea deputaților;

Are drept de interpelare a miniștrilor (de a cere socoteala în privința anumitor decizi,etc.);

Are drept de inițiativa si sancțiune (aprobare) a legilor;

Adunarea Deputaților discută și votează bugetul de stat.

Domnitorul:

Sancționeaza și promulgă legile;

Are drept de vot absolute.

Puterea Executivă „este încredințată Domnului, care o esercită în modul regulat prin Constituțiune.”

Prerogativele Domnului:

Numește și revocă miniștri;

Are drept de a bate moneda;

Este liderul supreme al armatei;

Are dreptul de a dizolva Parlamentul;

Dispune de dreptul de veto;

Are dreptul la judecată;

Acordă distincții și decorații.

Puterea Judecătorească era exercitată de curți si tribunal,adică de organe speciale judecătorești,constituite in baza legii.

Hotarîrile și sentințele lor se prinunța în virtutea legii și se execută în numele domnului.

Pentru a asigura colaborarea celor trei puteri se prevedea dreptul deputaților de a adresa interprelări miniștrilor,puterea monarhului de a sancționa legile, iar justiția de a controla legalitatea actelor administrative.Alt principiu modern al dreptului constituțional,consfințit de Constituție,era declararea și garantarea drepturilor și libertăților românilor. Constituția prevedea că aceste drepturi puteau fi exercitate numai de cetățenii români,iar cetățenia putea fi acordată numai creștinilor de rit creștin.

Constituția a consfințit lipsa in stat a deosebirii de clasă,indicînd ca toți cetățenii sunt egali in fața legii.Se declara inviolabilitatea domiciliului și libertatea conștiinței,declarînd proprietatea sacră și inviolabilă.Constituția stabilea că nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averii.

Elaborată deci, după modelul Constituției belgiene de la 1831, Constituția de la fost apreciată ca o „haină mult prea largă pentru cel ce trebuie s-o îmbrace.”,deoarece ea nu corespundea nivelului de dezvoltare politică și socială a României. În acest sens, Paul Negulescu arată că, atunci când o lege nu corespunde situațiilor de fapt cărora se aplică, când ea nu răspunde unei nevoi a acelui moment, ea riscă să rămână fără aplicație .

Acceptând ideea că o Constituție nu este doar o lege care reglementează o stare existentă în momentul adoptării ei, unii conteporani mai mult sau mai puțin conștienți de deosebirea stadiului de dezvoltare socială din România față de cea din Belgia de la mijlocul secolului trecut, au acceptat ideea necesității unei astfel de constituții, văzând în ea un insrument al progresului social.

Separarea puterilor în Republica Moldova-dezvoltarea

constituționalismului în perioada contemporana.

Dezvoltarea constituționalismului contemporan în Republica Moldova a permis:adoptarea de acte normative care stau la baza reglementării relațiilor sociale fundamentale; consacrarea principiului separației puterilor in stat,aplicarea principiului pluripartidismului și pluralismului de idei.

Un rol important în dezvoltarea constituționalismului în perioada 1989-prezent în Republica Moldova l-a jucat adoptarea Constituției Republici Moldova din 1994. În procesul elaborari și adoptării Legii fundamentale s-a ținut cont de cele trei condiții ale constituționalismului contemporan,cum ar fi:

a)separația puterilor in stat;

b)statul de drept;

c)consacrarea drepturilor omului.

Principiul separației puterilor în stat este consfințit în articolul 6 din Constituția Republicii Moldova: „ În Republica Moldova puterea legislativă,executivă și judecatorească sunt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin,potrivit prevederilor Constituției”. Totodata Constituția consacră principiul echilibrului puterilor în stat prin crearea unui sistem de garanții,fâne și contra-balanțe,care să asigure funcționarea autonomă a fiecărei puteri,precum și colaborarea lor.

Cele trei puteri se regăsesc exprimate în legea supremă:legislativul în normele privitoare la Parlament;executivul în normele privind Președintele Republicii Moldova și Guvern; justiția în normele privitoare la autoritatea judecatorească. Prevederile Constituției consacră raporturile dintre cele trei puteri,acordându-le fiecărei un statut aparte.Totodată,ea stipulează sistemul controlului reciproc dintre puteri.Consacrarea principiului separării puterilor în stat la nivel de Constituție a Republicii Moldova,fiind un principiu general, trebuie să se conțină în dispoziția fiecărei norme constituționale ce reglementează raporturile privind instruirea,exercitarea și menținerea puterii în stat.

Realizarea separării puterilor în stat în condițiile unei republici parlamentare,urmează a fi abordată atât din punct de vedere al istoriei dezvoltării sistemului constituțional în Republica Moldova,cât și prin prisma atribuțiilor și funcțiilor autoritaților publice din Republica Moldova.

În literatura de specialitate s-a menționat că sistemul semi-prezidențial de guvernare, prin aplicarea sa în sistemul Constituțional al Republicii Moldova a evidențiat că mecanismele sale de organizare,funcționare și colaborare a ramurilor legislativă,executivă și judecatorească ale puterii în stat nu asigură separația lor adecvată,echilibrul între atribuțiile și responsabilitățile ce le revin și nici unitatea procesului de dirijare a statului,ceea ce soldează cu administrarea ineficientă a treburilor publice și cu declinarea de către ramurile puterii a răspunderii concrete pentru rezultatele guvernării și în consecință se aduc prejudicii tot mai grave stabilității politice a statului, intereselor economice și sociale ale cetățenilor, imaginii și prestigiului Republicii Moldova pe arena internațională.

În cazul regimului parlamentar imperfect nu se respectă principiul separării puterilor în stat, Președintele subordonând atât legislativul,cât și executivul.În sistemul de guvernare prezidențial executivul nu are o formă duală, în cadrul căreia funcția este încredințată unei persoane și unui organ colegial care au atribuții pe care le exercită relativ autonom. Forma duală a executivului este într-un stat cu un sistem de guvernare parlamentar.Dacă Republica Moldova este o republică parlamentară acest dualism persistă. Dualismul urmează a fi apreciat prin prisma atribuțiilor Președintelui Republicii Moldova,precum și a relaționarii acestei instituții cu Guvernul.

În cele din urma Republica Moldova a devenit un stat cu sistem de guvernare parlamentar,acest lucru însa nu corespunde realitații,deoarece unele atribuții ce-i revin actualmente Președintelui Republicii Moldova, nu corespunde teoriei și nici nu le au președinții statelor cu sistem de guvernare parlamentar,(de ex.comandantul suprem al forțelor armate),dar le au președinții statelor cu sistem de guvernare semi-prezidențial sau prezidențial.

Astfel,puterea legislativă,cea executivă și cea judecătorească trebuie să acționeze numai în limetele prerogativelor proprii,fiecare dintre ele fiind independentă,cu atribuții reglementate strict de prevederile constituționale.

Fiecare autoritate are un domeniu special și separat, este înzestrat cu puterea statală,pentru a nu permite uzurarea puterii și suprimarea democrației și a libertății.

Realizarea principiului constituțional privind separația puterilor în stat poate fi atins prin elaborarea unui sistem eficient de frâne și contra-balanțe,ca rezultat,fiecare autoritate fiind învesitită cu prerogative eficiente de control.Factorii de control sunt însași structurile celor trei puteri,suplimentate de Curtea Constituțională,opoziția parlamentară,partidele politice,avocații parlamentari,ONG-urile,organizațiile profesionale,mass-media și indivizi(societatea civilă).

Stabilirea coraportului dintre componentele puterii de stat(puterea legislativă,executivă și cea judecătorească) pe baza și pe limitele actualei Constituții va duce la crearea condițiilor adecvate pentru asigurarea exercitării drepturilor omului și pentru eliminarea discriminării.

Capitolul 2

Separarea puterilor în stat conform constituțiilor moderne – România și

Republica Moldova

2.1Puterea Legislativa

2.1.1 Alegerea Parlamentului;

2.1.2 Structura și organizarea internă a Parlamentului;

2.1.3 Imunitatea Parlamentară;

2.1.4 Președintele.

2.1.1 Alegerea Parlamentului

Parlamentul României nu este singurul organ reprezentativ al poporului,același caracter avându-l și Președintele,dar el este organul reprezentativ suprem.Aceasta înseamnă că are atributul exclusiv al legifirării,că are o largă structură reprezentativă și că deasupra sa nu se găsește decât voința populară,exprimată în Constituție și reafirmată ori de câte ori cetățenii se pronunță în cadrul unui referendum.

Parlamentul României este o adunare legislativă bicamerală,organizarea specifică țărilor federale sau având colectivități locale puternice,în care camera superioară este reprezentată intereselor diferitelor state,provincii sau regiuni (S.U.A,Canada,R.F.G,Spania,Italia sau Franța).

 Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat.

Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale.

Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetățenii unei minorități naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație. Numărul deputaților și al senatorilor se stabilește prin legea electorală, în raport cu populația țării.

Senatorii sunt toți aleși prin vot universal și direct în același moment cu deputații, rezultând astefel o quasi-identitate în răspândirea culorilor politice și în camera inferioară și în cea superioară.

În Republica Moldova Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului si unica autoritate legislativa a statului.

Alegerile deputatilor se desfasoara in cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului precedent.

Parlamentul se alege prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de razboi sau catastrofa.Mandatul Parlamentului se prelungeste pina la intrunirea legala a noii lui componente. In aceasta perioada nu poate fi revizuită Constituția, nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.Parlamentul nou-ales se intruneste in sedinta de constituire la convocarea Presedintelui Republicii Moldova in cel mult 30 de zile de la alegeri, daca au fost alesi cel putin 2/3 din numarul total al deputatilor.

Sedinta de constituire a Parlamentului nou-ales este prezidata de cel mai in virsta deputat, ulterior, dupa alegere, de Presedintele sau de unul dintre vicepresedintii Parlamentului. Presedintele sedintei ofera cuvint Presedintelui Curtii Constitutionale pentru prezentarea raportului privind rezultatele alegerii Parlamentului si validarea mandatelor deputatilor alesi.

Parlamentul se considera legal constituit din data sedintei de constituire.

2.1.2 Structura și organizarea internă a Parlamentului

Parlamentul României este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a României. Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Senat și Camera Deputaților.

Membrii Camerei Deputaților și ai Senatului sunt aleși prin vot universal în cele 42 de circumscripții electorale, corespunzătoare celor 41 dejudețe și Municipiului București.  Senatul are un număr de 176 de membri iar Camera Deputaților are 394 de membri. Diferența numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților este de un deputat la 51.070 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 114.327 locuitori.

Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență, până la încetarea acestora. Alegerile pentru Camera Deputaților și pentru Senat se desfășoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Mandatul Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituția și nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent își continuă procedura în noul Parlament.

Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. Fiecare Cameră își alege un birou permanent. Președintele Camerei Deputaților și președintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalți membri ai birourilor permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocați înainte de expirarea mandatului. Deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.

 Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.
Birourile permanente și comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere.
     Constituția României trasează printr-un singur articol liniile principale ale organizării interne a Parlamentului,reglementarea propriu-zisă revenind fiecărei Camere. Acesta pentru că Parlamentul își adoptă câte un Regulament atât pentru ședințele fiecărei Camere,cât și pentru ședințele sale commune, iar Regulamentul uneia dintre Camere nu poate conține prevederi obligatorii pentru cealaltă Cameră. De altfel,Regulamentele interne nu sunt opozabile nici pentru instituțiile sau persoanele fizice ori juridice externe celor două Camere,care nu sunt în relații constituționale dependente fața de acestea.Și tot ca o expresie a independenței forului legiuitor,acesta își adoptă un buget propriu,inclus în bugetul național.

În fruntea Camerei Deputaților,respective a Senatului,se află un președinte,cu un rol de importanță particular în peisajul politic și instituțional românesc,fie și numai dacă amintim că el il înlocuește de drept pe Președintele României și cu un statut juridic distinct de statutul celorlalți membri ai Biroului permanent.Membru de drept al acestui Birou,el este ales înainte de constituirea Biroului permanent,la începutul legislaturii și pe durata mandatului Camerei.

Președintele Camerei este neutru din punct de vedere politic,întrucât nu reprezintă poziția politică și interesele unui partid,ci reprezintă Camera Deputaților în integralitatea sa.

Fiecare Cameră își alege un birou permanent format din 4 vicepreședinți,4 secretari și 4 chestori,care , spre deosebire de președintele Biroului,se aleg pentru durata unei sesiuni și sunt revocabili. La alegerea Biroului permanent inclusiv a președintelui,precum și la revocarea lor înainte de expirarea mandatului se ține seama de criteriul configurației politice a acestei Camere.

Din acesta configurație politică fac parte și deputații organizați în Grupul parlamentar al minorităților naționale,întrucât aceștea dobândesc mandatul în urma desfășurării operațiunilor electorale,fiind aleși,ca și ceilalți deputați.

Revocarea unui membru al Biroului permanent nu poate afecta configurația politică a Camerei,astfel încât propunerea de revocare trebuie să aparțina grupului care l-a propus.

Pâna la alegerea Biroului permanent,lucrarile Camerei Deputaților și ale Senatului sunt conduse de cel mai învârstă deputat,respective senator,în calitate de președinte de vârstă asistat de 4 secretari,desemnați de rândul celor mai tineri deputați,respective senatori.Odată cu alegerea președintelui Camerei și a membrilor Biroului permanent,activitatea președintelui de vârsta și a tinerilor secretari înceteaza.

Biroul permanent are următoarele atribuții:

Propune Camerei data începerii și data încheerii a fiecării sesiuni parlamentare;

Solicită președintelui Camerei convocarea în sesiuni extraordinare;

Supune aprobării Camerii Regulamentul acesteia,precum și propunerile de modificare a acestuia;

Prezintă Camerei spre aprobare proiectului de buget al acesteia și contul de încheere a exercițiului bugetar;

Pregătește și asigură desfășurarea în bune condiții a lucrărilor Camerii Deputaților;

Primește și distribuie proiectele de legi,propunerile legislative și rapoartele comisiilor parlamentare;

Întocmește proiectul ordinii de zi a ședințelor Camerei și programul de lucru al acestuia;

Organizează relațiile Camerei cu parlamentele altor state și cu organizațiile parlamentare.

Președintele Camerei are următoarele atribuții:

Convocă parlamentarii în sesiuni ordinare sau extraordinare;

Conduce lucrările Camerei, asistat de 2 secretari și asigură menținerea ordenii în timpul dezbaterilor,precum și respectarea regulamentului;

Conduce lucrările Biroului permanent;

Reprezinta Camera în relațiile interne și externe;

Îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de regulament,precum și însărcinarile date de către Cameră.

Vicepreședinții îndeplinesc prin rotație atribuțiile președintelui, la cererea sa sau în caz de indisponibilitate a acestuia, precum și alte sarcini încredințate de Biroul permanent.

Secretarii întocmesc lista înscrierilor la cuvânt în ordinea în care au fost făcute, prezintă propunerile, amendamentele și orice alte comunicări adresate Camerei,efectuează apelul nominal, consemnează rezultatul votului,țin evidența hotărârilor adoptate, veghează la întocmirea stenogramelor,îl asistă pe președinte în realizarea atribuțiilor ce-i revin și îndeplinesc orice alte sarcini care le sunt încredințate de acesta sau de Biroul permanent.

Chestorii verifică modul de gestionare a patrimoniului Camerei, exercită controlul financiar asupra cheltuelilor effectuate, prezintă proiectul de biget și contul de închiere a exercițiului begetar annual, asigură menținerea ordinii în sediul Camerei și îndeplinesc orice alte sarcini, în conformitate cu dispozițiile președintelui Senatului și ale Biroului permanent.

Pe lângă activitatea desfășurată în plenul Camerei, deputații și senatorii își desfașoară activitatea și în cadrul comisiilor parlamentare, care pot fi comisii permanente, comisii de anchetă sau alte comisii special, precum și comisii de mediere sau alte comisii commune.

Parlamentul Republicii Moldova este unicameral cu un număr total de 101 deputați(art.60 din Constituție). Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Deputaților este de un deputat la 35.199 locuitori.

Sistemul unicameral are anumite avantaje:

Economie de timp și eficiență operațională;

Simplificarea sistemului de comisii parlamentare;

Responsabilitatea mai clară a deputaților;

Adoptarea rapidă a actelor normative datorită procentului mic de neânțelegeri între deputați.

Criticii aduse sistemului unicameral atrag atenția asupra neajunsurilor posibile:

Elaborarea unei legislații mai puțin îngrijite;

Grupurile de interese se pot manifesta mai puternic;

Sistemul este mai sensibil la pasiuni politice:

Posibilitatea instalării controlului exercitat de un singur grup.

Parlamentul este singra autoritate public care își determină în mod autonom organizarea sa internă. Astfel,art.64,alin.1 din Constituția Republicii Moldova prevede:„Structura,organizarea și funcționarea Parlamentului se stabilesc prin regulament.Resursele financiare ale Parlamentului sunt prevăzute în bugetul aprobat de acesta”.

După constituirea legală a Parlamentului se alege Președintele Parlamentului, vicepreședinții și se formeaza Biroul permanent al Parlamentului.În Republica Moldoca, Președintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret,cu buletine de vot pe care se înscriu numele și prenumele tuturor candidaților propuși de fracțiunile parlamentare.Este ales Președinte al Parlamentului candidatul care a întrunit votul majorității deputaților aleși.

Parlamentul Republicii Moldova reprezintă Parlamentul în țară și peste hotare.El exercită următoarele atribuții:

Conduce lucrările Parlamentului și al Biroului permanent;

Convoacă sesiunile ordinare,extraordinare sau special ale Parlamentului;

Asigură respectarea Regulamentului și menținerea ordinii în timpul ședințelor;

Primește și distribuie proiectele de legi și propunerile legislative, precum și rapoartele comisiilor;

Anunță rezultatul votării și numește actele adoptate de Parlament.

Vicepreședinții Parlamentului îndeplinesc atribuțiile Președintelui, la rugămintea sau în absența acestuia,inclusive semnează legile și hotărârile adoptate de Parlament.

Biroul permanent- organ collegial de conducere al Parlamentului,care se formează,ținându-se seama de reprezentarea proporțională a fracțiunilor în Parlament.Din el fac parte,din oficiu:Președintele Parlamentului și vicepreședinții.Membrii Biroului permanent se numesc prin hotărâri ale fracțiunilor parlamentare,în limitele numărului de locuri ce le revin.

Atribuțiile Biroului permanent:

Propune Parlamentului data convocării sesiunii și durata acesteia;

Pune spre aprobarea Parlamentului componența numeric și nominal a delegațiilor parlamentare permanente la organizațiile internaționale;

Pregătește și asigură desfașurarea lucrărilor Parlamentului;

Coordonează activitatea comisiilor permanente;

Stabilește modul de dezbatere public a proiectelor de acte legislative,de acumulare,examinare și dezbatere a propunerilor prezentate în legătură cu acestea.

Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru ale parlamentarilor,de competență speciale.Comisia permanentă-organ de lucru al Parlamentului,care are un rol deosebit în pregătirea lucrărilor acestuia,precum și în exercitarea funcțiilor parlamentare,în special a celei legislative și a celei de control.Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii și raspund în fața Parlamentului.Un deputat poate fi membru numai al unei comisii permanente.

Parlamentul a constituit 9 comisii permanente,fiecare comisie se ocupă de elaborarea actelor normative de specialitate,precum și avizează proiectele de legi și hotarâri înainte de a fi aprobate de Parlament.Comisiile se reunesc în sedința și dezbat proiecte de legi și propuneri legislative,efectuează anchete parlamentare.

Comisie speciala-organ de lucru al Parlamentului constituit cu scopul elaborării unor acte legislative complexe.

Comisie de anchetă-organ de lucru al Parlamentului creat la cererea unei fracțiuni parlamentare sau a unui grup de deputați ce constitue 5% din numărul deputaților aleși,cu scopul cercetării unor fapte sau cauze.

Fracțiunile parlamentare constituie organism interne ale Parlamentului formate din parlamentari.Existența fracțiunilor parlamentare este determinată de prezența partidelor politice în sistemul politic al societății.În vederea formării organelor de lucru și organizării activității parlamentului,deputații constitue fracțiuni parlamentare alcătuite din cel puțin 5 deputații aleși în baza listelor concurenților electorali,precum și fracțiuni parlamentare cu aceeiași componență numerică din deputații independenți.

Fracțiunile parlamentare se constitue în termen de 10 zile după constituirea legală a Parlamentului și funcționează în baza regulamentului propriu. Fracțiunile parlamentare își aleg organele de conducere sau conducătorii.Deputatul poate fi membru doar a unei fracțiuni și poate părăsi fracțiunea,iar aceasta din urmă poate exclude din rândurile sale pe unii membri. Fracțiunea își încetează existența dacă numarul membrilor ei este mai mic de 5 sau dacă fracțiunea înaintează o rezoluție în acest sens.

Fracțiunile parlamentare au dreptul să facă propuneri pentru:

Numirea,alegerea reprezentanților in Biroul permanent;

Ordinea de zi a ședințelor Parlamentului și ale Biroului permanent;

Formarea comisiilor special,de anchetă și altor comisii ale Parlamentului;

Proiectele de hotărâre ale Parlamentului privind programul de activitate al Guvernului.

O majoritate parlamentară este considerată fracțiune,care cuprinde mai mult de jumătate din deputații aleși.Opoziție parlamentară este considerată fracțiunea sau fracțiunile care nu fac parte din majoritatea parlamentară și care s-au declarat în opoziție fața de acesta.

2.1.3 Imunitatea Parlamentară

Această instituție a fost gândită ca o protecție acordată deputaților și senatorilor împotriva acțiunilor celorlalte puteri în stat, acțiuni ce ar putea fi determinate de dorința de a confisca voința și conștiința parlamentarilor.

În România deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Imunitatea parlamentară este ansamblul de dispoziții legale care asigură deputaților și senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu justiția și în scopul de a le garanta independența (art.20 alin.1 din legea nr.96/2006). În alin.2 al art.172 din Regulamentul Senatului se prevede că „ Imunitatea parlamentară are ca scop garantarea libertății de exprimare a senatorului și protejarea acestuia împotriva urmărilor judiciare respective, abusive sau șicanatoare”.

Imunitatea parlamentară nu este susceptibilă de suspendare sau de întrerupere și nu se poate renunța la acesta. Imunitatea parlamentară și ridicarea ei fiind reglementate de Constituție, regulamentul, ca și legea de altfel, ar putea stabili cel mult normele procedural de aplicare în cadrul activității parlamentare, însă nu pot modifica acest regim, a considerat Curtea Constituțională. Astfel, nu ar putea reglementa suspendarea imunității, deoarece acesta ar însemna înlăturarea,pe perioada suspendării, a protecției constituționale pe care o reprezintă imunitatea parlamentară.Or ,această protecției nu poate fi înlaturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unei norme procedural coercitive pe care o reprezintă reținerea, arestarea sau percheziția, în funcție de un motiv determinat și în limitele acestui motiv.

Imunitatea parlamentară are o triplă limitare:

Prin raportare la persoană, ea nu este recunoscută decât deputaților și senatorilor, nu și membrilor lor de familie.De asemenea, ea nu se extinde și asupra coparticipanților la infracțiune.

Prin raportarea la materie. Înainte de revizuirea constituțională din 2003, instituția imunității parlamentare intervenea numai în materie penală și contravențională, adică în zone juridice în care se poate vorbi de săvârșirea cu vinovație a unui fapte de un anumit pericol social și privea doar anumite acte procedurale, precum reținerea, arestarea, perchiziționarea sau trimiterea în judecată.

În regulamentarea constituțională actual, imunitatea parlamentarilor acoperă doar voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, permitând urmărirea și trimiterea în judecată penală a deputaților și senatorilor pentru fapte care nu au asemenea conexitate. În nici o situație însă, deputații și senatorii nu pot fi precheziționați,reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

Este permisă în schimb, ascultarea ca martor a unui parlamentar, în orice materie juridică.

Ignorarea acestei obligații dă dreptul organului judiciar să dispună aducerea sa cu mandate de aducere, deoarce textul constituțional extinde imunitatea parlamentară doar la mandatul de arestare, nu și la cel de aducere în fața magistratului.

Tot ca o măsură de protecție este percepută stabilirea competenței de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul deputatului sau senatorului trimis în judecată.

Limitarea determinată de săvârșirea unei infracțiuni flagrante, în acest caz fiind permisă reținerea și perchiziționarea unui deputat sau senator, ministrul justiției având însă obligația înștiințării președintelui Camerei din care face parte parlamentarul în cauză. Camera poate revoca măsura reținerii, dacă constată că ea a fost luată fără să existe temei, ceea ce duce la concluzia că Parlamentul se transform într-un organ judiciar alături de procurer și judecător, putând infirma actele dispuse de aceștea.

Cererea de reținere, arestre sau perchiziție este adresată președintelui Camerei de către ministerul justiției.Președintele Camerei aduce cererea la cunoștința Biroului permanent,după care o trimite comisiei juridice, de disciplină și imunități spre examinare.

Imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmărilor judiciare și garantarea libertății lui de gîndire și de acțiune. În Republica Moldova deputatul se bucură de imunitate parlamentară, care are drept scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor judiciare și garantarea libertății lui de gândire și de acțiune. Deputatul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă, sau trimis în judecată pe cauză penală ori contravențională fără încuviințarea prealabilă a Parlamentului după ascultarea sa (art.70 alin.(3) din Constituție).

Cererea la reținere, arest, percheziție sau trimitere în judecată penală ori contravențională este adresată Președintelui Parlamentului de către Procurorul General. Președintele Parlamentului o aduce la cunoștință deputaților în ședință publică în cel mult 7 zile de la parvenirea acesteia și o trimite de îndată spre examinare Comisiei juridice, pentru numiri și imunități, care, în cel mult 15 zile, va constata existența unor motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărîrea comisiei este adoptată prin votul secret a cel puțin jumătate plus unu din membrii ei.

Procurorul General va depune în comisie toate documentele pe care acesta le solicită. În caz de refuz comisia va face apel în Parlament.

Raportul comisiei este supus examinării și aprobării în Parlament imediat, în cel mult 7 zile de la prezentarea acestuia.Parlamentul decide asupra cererii Procurorului General cu votul secret al majorității deputaților aleși.Acțiunea penală împotriva deputatului poate fi intentată numai de Procurorul General.

Cererile privind ridicarea imunității parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a ședinței Parlamentului.

 Deputatul este considerat pe toată durata mandatului său ca fiind în exercițiul funcțiunii, motiv pentru care orice agresiune împotriva sa este asimilată infracțiunii de ultraj și sancționată conform dispozițiilor prevăzute pentru aceasta. De protecție juridică similară beneficiază și membrii familiei – soț, soție, copii și părinți – în cazul, în care agresiunea împotriva acestora urmărește nemijlocit exercitarea de presiuni asupra deputatului în legătură cu exercitarea mandatului său.

Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului (art.71 din Constituție). Dreptul de a solicita, printr-o cerere adresată Președintelui Parlamentului, ridicarea imunității parlamentare a unui deputat îi aparține în exclusivitate Procurorului General. În cazul parvenirii unei astfel de cereri, Președintele Parlamentului o aduce la cunoștință – soț, soție, copii și părinți – în cazul în care agresiunea împotriva acestora urmărește nemijlocit exercitarea de presiuni asupra deputatului în legătură cu exercitarea mandatului său (art.13 din Legea nr.39-XIII din 07.04.1994).

2.1.4 Președintele

Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței nationale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. […] Nici o persoana nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi succesive.

Până la revizuirea constituțională din 2003, mandatul prezidențial era identic cu cel parlamentar,de 4 ani.În prezent s-a introdus o decalare, mandatul Președintelui fiind de 5 ani, și el se întinde de la depunerea jurământului până la depunerea jurământului de către Președintele nou ales. Prorogarea mandatului prezidențial poate să intervină doar printr-o lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Pentru a se asigura o reală echidestanță și îndeplinire efectivă a rolului de mediator politic și social. Președintele nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Constituția prevede o largă iresponsabilitate a Președintelui, care nu este răspunzător pentru opiniile exprimate în timpul mandatului.

Imunitatea de care se bucură Președintele este mai largă decât cea a parlamentarilor, el putând fi judecat doar în caz de înaltă tradare,în urma votului a două treimi din numărul total al parlamentarilor, competența de judecată revenind Înaltei Curți de Casație și Justiție (I.C.C.J.).

Președintele este titularul unui mandat fără răspundere juridică. Această protecție este una perpetuă, fiind acordată Președintelui atât pe perioada deținerii mandatului, cât și după încetarea acestuia.

Făcând aplicare acestei prevederi, Curtea Constituțională a decis că atitudinea și exprimările Președintelui la adresa unor personalități publice se încadrează în imunitatea oferită pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului de către art.84 alin.(2) din Constituție raportat la art.72 alin.(1). Curtea a considerat că opiniile, judecățile de valoare sau afirmațiile titularului unui mandat de demnitate publică- așa cum este Președintele României-, referitoare la autorități publice rămân în cadrul limitelor libertății de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute din art. 30 alin.(6) și (7) din Constituție.

Dar am putea admite, chiar intr-o ipoteză de școală, că sub protecția mandatului prezedințial s-ar putea comite o serie de infracțiuni, mărunte sau odioase, fără sa existe posibilitatea unei reacții imediate din partea societății și a justiției.

Răspunderea Președintelui poate fi angajată printr-o precedură de impeachment,acestă procedură permite angajarea răspunderii juridice a unui înalt funcționar, inclusiv a Președintelui în doi timpi.

Într-un prim timp este pusă în discuție în Parlament răspunderea politică a Președintelui pentru fapte de natură penală (trădare,corupție și înalte infracțiuni și delicte), la inețiativa oricărui membru al Camerei Reprezentanților. Sesizarea sa este examinată de comisia juridică, care dacă o consideră justificată, va adopta o rezoluție în urma unei sesiuni de audiere.

Constituția română prevede și ea posibilitatea angajării răspunderii politice a Președintelui, în cazul săvârșireii unor fapte grave prin care au fost încălcate prevederile Constituționale. Curtea Constituțională a precizat că o acțiune sau inacțiune, prin care se încalcă prevederile Constituției, poate fi calificată drept faptă gravă prin rapoarte chiar la obiectul încălcării.

 În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Președintele României se bucură de imunitate. Președintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

 In cazul săvârșirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui. Dacă propunera de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui. 

   Camera Deputaților și Senatul, în ședința comună, cu votul a cel puțin două treimi din numarul deputaților și senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare.

Dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților. Pe durata interimatului nu se pot transmite mesaje adresate Parlamentului, nu poate fi dizolvat Parlamentul și nu se poate organiza referendumul.

In exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului. Decretele emise de Președintele României privind tratatele internaționale încheiate în numele României, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armatei, respingerea agresiunilor armate îndreptate împotriva țării, instituiriea stării de asediu sau stării de urgență, precum și în ceea ce privește conferirea de decorații și titluri de onoare, acordarea gradului de mareșal, de general și de amiral și în ceea ce privește acordarea grațierii individuale, se contrasemnezază de primul-ministru.

Președintele Republicii Moldova reprezintă statul și este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. După natura funcțiilor sale, Președintele nu se încadrează direct în „triada” separării puterilor.Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova țin mai mult de domeniul executive, al statului, el poate apărea ca șeful puterii executive în stat. La fel îl putem atribui pe Președintele Republicii Moldova la puterea judecătorească odată ce numește judecătorii.Acest lucru însă este incorect deoarece Președintele R.Moldova în baza art.77 al Constituției Republicii Moldova este șeful statului și ar trebui să apară în calitate de arbitru între acele trei ramuri ale puterii statale.

Într-un singur deceniu în Republica Moldova au fost implementate trei regimuri politice diferite:

Regimul Prezedințial (3 septembrie 1990- 27 august 1994);

Regimul Semi-prezedințial (27 august 1994 -5 iulie 2000);

Regimul Parlamentar ( 5 iulie 2000- astăzi)

După modificările operate în textul Constituției la 5 iulie 2000 Președintele Republicii Moldova este ales de către Parlament prin vot secret. Conform Legii nr.113 cu privire la procedarea de alegere a Președintelui Republicii Moldova,alegerile pentru un nou Președinte al R.Moldova se desfășoară cu cel mult 45 de zile înainte de ziua expirării mandatului Președintelui în exercițiu.

Data alegerilor pentru funcția de Președinte se stabilește prin hotarârea Parlamentului. Față de candidații la funcția de Președinte a R.M sunt înaintate următoarele condiții: să fie cetățean a Republicii Moldova cu drept de vot și să aibă 40 de ani împliniți; să fi locuit sau să locuiască permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puțin de 10 ani; să posede limba de stat.

Conform prevederilor art.5 a Legii nr.113, candidatura pentru funcția de Președinte poate fi propusă, începând cu ziua fixării datei alegerilor, de către: persoana care își înaintează propria candidatură sustinută de cel puțin 15 deputați sau de un grup de cel puțin 15 deputați. Dacă deputații au semnat propunerea candidatului pentru funcția de Președinte a R. Moldova,atunci ei nu sunt în drept să mai semneze și o altă, sub sancțiunea nulității oricărei semnături ulterioare.

Potrivit art.8 al Legii 113, votarea pentru candidații la funcția de Președinte a Republicii Moldova se efectuează în mod secret.Este ales candidatul care a obținut votul a trei cincimi din numarul deputaților aleși. Dacă nici un deputat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi candidați stabiliți în ordine descrescătoare a numărului de voturi obținute în primul tur.Dacă la turul întâi a participat un singur candidat care nu a acumulat numărul necesar de voturi sau dacă în turul al doilea nici un candidat nu a acumulat numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate.În cazul eșecului alegerilor repetate,Președintele în exercițiu dizolvă parlamentul și stabilește data alegerilor parlamentare.

Conform art.79 din Constituție, validarea rezultatelor alegerilor pentru funcția de Președinte a R.M se face de către Curtea Constituțională.

Curtea Constituțională, în termen de 3 zile de la primirea hotărârii Parlamentului privind alegere Președintelui Republicii Moldova, examinează în ședință public constituționalitatea alegeri Președintelui Republicii Moldova și emite o hotărâre cu privire la validarea rezultatelor alegerilor, care se public imediat.În cazul în care Curtea Constituțională nu validează rezultatele alegerilor pentru funcția de Președinte, se organizează în termen de 3 zile de la pronunțarea hotătârii respective alegeri noi,conform procedurii stabilite de aceiași lege. Candidatul a cărui alegere a fost validată,la cel târziu 45 de zile după alegeri, depune jurământ în fața Parlamentului și a Curții Constituționale.

Mandatul Președintelui Republicii Moldova încetează înainte de termen în caz de demisie, de demitere, de imposibilitate defenitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces.În toate aceste situații intervine vacanța funcției de Președinte

Mandatul Președintelui Republicii Moldova durează 4 ani și se exercită de la data depunerii jurămîntului. Președintele Republicii Moldova își exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de către Președintele nou ales. Mandatul Președintelui Republicii Moldova poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al Republicii Moldova decît pentru cel mult două mandate consecutive.

Calitatea de Președinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții retribuite. Președintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.

Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților aleși, în cazul în care săvîrșește o infracțiune. Competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție, în condițiile legii. Președintele este demis de drept la data rămînerii definitive a sentinței de condamnare.

În cazul imposibilității formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Președintele Republicii Moldova, după consultarea fracțiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul.

Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învenstitură. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui Republicii Moldova, cu excepția cazului prevăzut la articolul 78 alineatul (5), și nici în timpul stării de urgență, de asediu sau de război.

Președintele Republicii Moldova îndeplinește și următoarele atribuții:

a) conferă decorații și titluri de onoare;

b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;

c) soluționează problemele cetățeniei Republicii Moldova și acordă azil politic;

d) numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;

e) acordă grațiere individuală;

f) poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința asupra problemelor de interes național;

g) acordă ranguri diplomatice;

h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură, judecătorii și altor categorii de funcționari, în condițiile legii;

i) suspendă actele Guvernului, ce contravin legislației, pînă la adoptarea hotărîrii definitive a Curții Constituționale.

j) exercită și alte atribuții stabilite prin lege.

În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Decretele emise de Președinte în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 86 alineatul (2), articolul 87 alineatele (2), (3) și (4) se contrasemnează de către Primul-ministru.

Resursele financiare ale aparatului Președintelui Republicii Moldova se aprobă, la propunerea acestuia, de către Parlament și se includ în bugetul de stat. Indemnizația și alte drepturi ale Președintelui Republicii Moldova se stabilesc prin lege.

2.2 Puterea Executivă

2.2.1 Rolul și Funcțiile Guvernului;

2.2.2 Mandatul Guvernului și al membrilor săi;

2.2.3 Primul- Ministru;

2.2.4 Răspunderea membrilor Guvernului.

2.2.1 Rolul și Funcțiile Guvernului

În România Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate.Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organic.

Guvernul este o autoritate colegială a administrației publice centrale, organ care intră, alături de șeful statului, în componența celei de-a doua puteri în stat, puterea executivă.

Constituția României, chiar după revizuirea sa în anul 2003, a evitat să definească Guvernul, art. 102 alin.1 stipulând că Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, pe baza programului său de guvernare acceptat de Parlament.

În cuprinsul Constituției din 1991 republicată, Guvernul este reglementat în Titlul III (Autoritățile publice), în Capitolul III, la art. 102-110 (art.101-109 din Constituția în forma inițială), dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc și în capitolul următor (Raporturile Parlamentului cu Guvernului), în art. 111-115, precum și în alte capitole, cum ar fi: cel consacrat Președintelui României (art.85, 86, 87) sau în cel consacrat Parlamentului (art.74, referitor la inițiativa legislativă).

Din reglementarea constituțională cuprinsă în art. 102 alin.1 din Constituția republicată rezultă dublul rol al Guvernului – politic și administrativ -, precum și elementele definitorii ale naturii politico-juridice a acestuia și ale misiunii sale.

Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.

Numirea Guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament.

Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele funcții:

a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;

e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

În Republica Moldova Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea generală a administrației publice.

În exercitarea atribuțiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament.

 În activitatea sa Guvernul:

a) se călăuzește de Constituție (Legea Fundamentală a Republicii), de celelalte legi ale Republicii Moldova, de decretele Președintelui Republicii Moldova și de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte;

b) pornește de la principiile democrației, legalității și utilității sociale;

c) asigură colegialitatea și răspunderea personală a membrilor Guvernului în procesul elaborării, adoptării și realizării hotărârilor ;
c1) asigură transparența în procesul elaborării și adoptării hotărîrilor, dispozițiilor și ordonanțelor; (Art.c1 introdus prin LP72 din 04.05.10, MO94-97/11.06.10 art.270)

d) asigură exercitarea principiilor științifice de administrare, ține seama de experiența mondială în sfera construcției de stat și o aplică.

 În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:

a) creează condiții pentru stabilirea și  asigurarea suveranității economice și politice a Moldovei;

b) elaborează concepția dezvoltării social-economice a republicii, programul și mecanismul trecerii la economia de piață;

c) asigură libera inițiativă, deetatizarea, privatizarea, demonopolizarea economiei și dezvoltarea relațiilor de piață;

d) elaborează strategia dezvoltării tehnico-științifice, promovează o politică națională în domeniul culturii, științei, tehnicii, tehnologiei; rezolvă problemele reglementării de stat a progresului tehnico-științific;

e) garantează tuturor subiecților proprietății libertatea activității economice, diversitatea formelor de proprietate și egalitatea lor în drepturi, are grijă de păstrarea proprietății;

e1) protejează interesele naționale în activitatea economică, financiară și valutară;

f) realizează colaborarea economică cu țările lumii în condițiile dezvoltării relațiilor contractuale, formării infrastructurii de piață, integrării general-europene și mondiale;

f1) asigură protejarea intereselor naționale în activitatea economică externă, promovează politica liberului schimb, pornind de la interesele naționale;(Art.3 pct.f) exclus prin LP1210-XIV din 31.07.00, MO109/31.08.00).

2.2.2 Mandatul Guvernului și al membrilor săi

Constituția definește Guvernul ca fiind acea autoritate care asigură realizarea politicii interne și externe a tării și exercită conducerea general a administrației publice. Această activitate este îndeplinită pe baza unui program de guvernare, la care Parlamentul și-a dat acordul.

Legătura dinspre legislative spre executive se concretizează în:

Investirea Guvernului și aprobarea programului acestuia;

Adoptarea legilor, care apoi urmează a fi puse în executare de Guvern;

Delegarea legislativă;

Controlul Guvernului.

Legătura dinspre executive spre legislative se materializează în:

Dizolvarea Parlamentului;

Inițiativa legislativă;

Promulgarea legii și/sau veto-ul sespensiv;

Referendum.

Încetarea înainte de împlinirea termenului a mandatului unui membru al Guvernului se poate produce în următoarele situații:

Prin demisie, care este actul unilateral al membrilor Guvernului;

Prin revocarea de către Președintele României, la propunerea primului-ministru.Acei membri ce aveau și calitate de deputați sau senatori își reiau locul în Parlament.Revizuirea constituțională din 2003 a adus o precizare, se pare necesară: Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru(art.107 alin. 2);

Prin pierderea drepurilor electorale. Aceasta poate avea loc fie pentru motive de boală, care duc la punerea sub interdicție, fie prin intervenirea unei hotărâri judecătorești de condamnare, fie prin dobândirea unei alte cetățenii;

Prin apariția unui caz de incompatibilitate;

Prin deces.

Încetarea mandatului întregului Guvern poate avea loc înainte de expirarea mandatului Parlamentului care l-a investit, în următoarele cazuri:

Prin votarea unei moțiuni de cenzură;

Când însuși primul-ministru se află într-una din situațiile prezentate mai sus, de pierdere a calității de membru al Guvernului, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.

Membrii Guvernului nu pot ocupa alte funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator. De asemenea, membrii Guvernului nu pot avea funcții salarizate în cadrul organizațiilor cu scop commercial (art.105 din Constituție).

Potrivit art.84 alin.1 din lege, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

Funcția de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop commercial;

Funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau censor, președinte sau secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociațiilor, precum și funcția de reprezentant al statului în adunarile generale la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societății de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;

Funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

Calitatea de comerciant persoană fizică;

O funcție public încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Astfel, membrilor Guvernului le este interzisă emiterea unui act administrative, încheierea unui act juridic, luarea sau participarea la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori pentru rudele sale de gradul I.

Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. Guvernul al cărui mandat a încetat îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.

În Republica Moldova Guvernul își exercita mandatul până la data validării alegerilor pentru un nou Parlament.Guvernul,   în cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei Prim-ministrului îndeplinește numai funcțiile de administrare a treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.

Stabilirea mandatului Guvernului presupune determinarea unui momentinițial și al unuia final. Durata pentru care este numit Guvernul RM nu este determinată expres.  Potrivit art.98 alin.5 al Constituției Republicii Moldova,„Guvernul își exercită atribuțiile din ziua depunerii jurămîntului de către membriilui în fața Președintelui Republicii Moldova".Conform art.103 din

Constitutiei Guvernul îi exercită mandatul pînă la data validării alegerilor pentru un nou Parlament.Pornind de la norma constituțională a duratei mandatului Parlamentului – 4ani – și conducîndu-ne de teza că Guvernul trebuie să se bucure permanent deîncrederea legislativului, putem conchide că și Guvernul este numit pentru acelaștermen sau pentru termenul rămas pînă la expirarea mandatului Parlamentului.Practica însă arată că unele guverne n-au rezistat nici cîte un an.Încetarea mandatului este consecința fie a faptului că Parlamentul i-a retrasîncrederea, fie a faptului că Prim-ministrul a încetat să mai fie membru al Guvernului sau se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45de zile.Guvernul al cărui mandat a încetat prin una dintre modalitățile menționate mai sus este competente să îndeplinească în

continuare numai funcțiile deadministrare a treburilor publice, pînă la depunerea jurămîntului de către membrii noului Guvern.

Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții retribuite. Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică.

Funcția de membru al Guvernului încetează în caz de demisie, de revocare, de incompatibilitate sau de deces. (Art.100 modificat prin Legea nr.1115-XIV din 05.07.2000).

2.2.3 Primul- Ministru

Numit și premier (sau în alte sisteme: șeful Cabinetului, cancelar, președinte al Consiliului de Miniștri), primul-ministru este șeful Guvernului, el coordonând activitatea echipei guvernamentale, astfel încât, în istoria administrației statului, guvernele sunt cunoscute sub numele prim-ministrului care le-a prezidat. Într-adevăr, Guvernul este al primului- ministru, iar nu invers, astfel încât dacă primul-ministru își încetează funcția (demisie, deces, pierderea drepturilor electorale etc.), este necesară formarea unui nou Guvern.

În România  Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106(Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a al Guvernului revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege), cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern.
Potrivit articolului 107 din Constituție, primul-ministru este șeful Guvernului, calitatea în care conduce lucrările acestuia- cu excepția cazurilor când la ședințe participă Președintele României, situația în care ședințele sunt conduse de acesta- și coordonează întreaga activitate guvernamentală. De asemenea, primul- ministru reprezintă Guvernul în relațiile cu legislativul, lui revenindu-i obligația de a prezenta raporturi și declarații în fața Parlamentului, în numele Guvernului.

Când primul-ministru este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile sau când, indiferent pentru ce motiv, i-a încetat mandatul, atribuțiile sale vor fi preluate de un alt membru al Guvernului, desemnat de Președinte, până la alcătuirea unui nou Guvern. Interimatul nu se poate însă întinde pe o perioadă mai mare de 45 de zile, pentru că s-ar ajunge la demiterea și înlocuirea unui prim-ministru fără consultarea Parlamentului. Fiind vorba de o măsură temporară și tranzitorie, ea se ia numai de Președite, fără intervenția Parlamentului.

Interimatul se poate ivi și în legătură cu mandatul oricărui alt membru al Guvernului, când Președintele numește înlocuitorul la propunerea primului-ministru tot pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.

În Republica Moldova Prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectînd atribuțiile ce le revin. În cazul imposibilității Prim-ministrului de a-și exercita atribuțiile sau în cazul decesului acestuia, Președintele Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar pînă la formarea noului Guvern. 

Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor încetează, dacă Prim-ministrul își reia activitatea în Guvern, în cazul demisiei Prim-ministrului, demisionează întregul Guvern.

Prim- ministru Republicii Moldova poate cere dări de seamă prim-veceprim-ministrului, viceprim-miniștrilor, fiecărui ministru, conducător de autoritate administrativă central, de inspectorat de stat de comisie guvernamentală sau de consiliu guvernamental. Competența de supraveghere a Guvernului se extinde și asupra persoanelor cu funcții de conducere din autoritățile prevăzute în prezentul articol.

Prim-ministrul deține o poziție deosebită în Guvern, poziție ce este determinată de modul de desemnare, de modul și consecințele încetării mandatului și de atribuțiile de care dispune. Prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia,adică, fiind în fruntea Guvernului, îndrumă unitar, în vederea atingerii unui scop comun(realizarea programului de guvernare), având întreaga răspundere față de colectivitatea,domeniul și activitățile respective.

Prevederile art.27 al legii nr. 64 din 31.05.1990, cu privire la Guvern, stabilesc că: Prim-ministrul Republicii Moldova conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor

acestuia, respectînd atribuțiile ce le revin. Astfel prim-ministrul RM:

prezidează ședințele Guvernului și ale Prezidiului lui;

în cazuri excepționale ia decizii în problemele conducerii Republicii Moldova în limitele competenței Guvernului și informează despre aceasta Guvernul la ședința luiordinară;

asigură colegialitatea în activitatea Guvernului;

formează Guvernul și propune componența lui în modul stabilit;

acordă împuterniciri pentru negocierea și semnarea tratatelor internaționale ale Republicii

Moldova;

dispune efectuarea de către Corpul de control al Prim -ministrului a controlului privind implementarea eficientă și în termen de către administrația publică centrală de specialitate aresponsabilităților puse în sarcina acesteia.

Atribuția constituțională a Prim-ministrului de a conduce Guvernul și de a coordona activitatea membrilor acestuia îi conferă o poziție distinctă în cadrul Guvernului. Prim-ministrul moderează dezbaterile, dă dreptul la cuvânt membrilor Guvernului, sintetizează punctele de vedere și supune aprobării soluționării solițiile convenite, proiectele de hotărâri sau de ordonanțe, precum și proiectele de legi, ceea ce-i oferă posibilitatea să convoace, să conducă, să suspende sau să pună capăt unei ședințe de Guvern.

2.2.4 Răspunderea membrilor Guvernului

Răspunderea membrilor Guvernului poate fi una de natură politică sau una de natură penală.

Răspunderea politică pentru activitatea depusă se angajează numai în fața Parlamentului, deaoarece Guvernul este opera Parlamentului, și este una solidară, a Guvernului în întregul său și nu a fiecărui membru în parte. Răspunderea politică a Guvernului se materializează în demiterea sa, ca urmare a votării de către Parlament a unei moțiuni de cenzură.Guvernul și fiecare dintre membri săi sunt obligați să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau de senatori, în termen de cel mult 15 zile de la primirea lor.

Dacă răspunderea politică este una colectivă, în schimb răspunderea penală este prin esența ei una personal,în penal fiecare fiind răspunzător pentru fapta sa. Art. 109 alin. 2 din legea fundamental prevede că membrii Guvernului pot fi urmăriți penal pentru fapte săvârșite în exercitarea funcției lor, numai la cererea Camerei Deputaților, a Senatului sau a Președintelui.

Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaților sau în Senat se face pe baza raportului întocmit fie de o comisie permanent care, în cadrul competenței sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfășurată de Guvern sau de un minister, fie de o comisie special de anchetă constituită în acest scop.

În exercitarea dreptului de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, Președintele României, la propunerea comisiei special instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcției de către membrii Guvernului,adresează ministerului justiției sau primului-ministru o cerere în acest scop. Pe baza analizei sesizării, a probelor depuse în susținerea acesteia, a declarațiilor și a probelor invocate de membrul Guvernului fața de care se solicit urmărirea penală, comisia specială va prezenta Președintelui României un raport cu propuneri privind urmărirea penală sau clasarea sesizării.

Dacă membrul Guvernului pentru care Președintele României a cerut urmărirea penală este și deputat sau senator, ministerul justiției sau, după caz primul-ministru va solicita Camerei competente să declanșeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmăririi penale. În situația în care ce în cauză este ministrul justiției, cererea se adresează primului-ministru.

Simpla cerere de deschidere a urmăririi penale îl îndreptățește pe Președinte să dispună suspendarea ministrului.

Pe perioada suspendării, soluția la care se poate recurge este fie cea a interimatului, fie cea a revocării.

În Republica Moldova potrivit art.106 din Constituția Republicii Moldova Parlamentul, la propunerea a cel putin o patrime din deputati, isi poate exprima neincrederea in Guvern, cu votul majoritatii deputatilor. Initiativa de exprimare a neincrederii se examineaza dupa 3 zile de la data prezentarii in Parlament. Guvernul Isi poate angaja raspunderea In fata Parlamentului asupra unui program, unei declaratii de politica generala sau unui proiect de lege.

Guvernul este demis daca motiunea de cenzura, depusa In termen de 3 zile de la prezentarea programului, declaratiei de politica generala sau proiectului de lege, a fost votata In conditiile articolului 106. Daca Guvernul nu a fost demis , proiectul de lege prezentat se considera adoptat, iar programul sau declaratia de politica generala devine obligatorie pentru Guvern.

2.3 Puterea Judecătorească

2.3.1 Consiliul supreme al magistraturii;

2.3.2 Instranțele judecătorești;

2.3.3 Curtea Constituțională.

2.3.1 Consiliul suprem al magistraturii

În România Consiliul Superior al Magistraturii a fost creat pentru îndeplinirea a două atribuții, amândouă foarte importante în asigurarea independenței puerii judecătorești al cărei garant este:

implicarea în alcătuirea corpului magistraților, judecători și procurori, care sunt numiți de Președinte la propunerea C.S.M. ( cu excepția stagiarilor);

instanța disciplinară a magistraților. Înainte de revizuirea din 2003, C.S.M. era o astfel de instanță doar pentru judecători, însă scopul instituirii Consiliului, ca organ al magistraturii, nu justifica această limitare. În noua reglementare, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor. În aceste situații, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au drept de vot.

În prezent, cei 19 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii se împart în trei categorii:

magistrații, 14 la număr sunt aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat; ei fac parte din două secții, una pentru judecători, compusă din 9 judecători și una pentru procurori, compusă din 5 procurori;

reprezentanții societății civile, 2 specialiști în domeniul dreptului aleși de Senat, care se bucură de înalta reputație profesională și morală. Ei iau parte însă numai la lucrările în plen;

reprezentanții de vârf ai justiției, adică ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Mandatul membrilor Consiliului, practic cei de la primele două puncte, este de 6 ani ( 4 ani înainte de revizuire).

În prezent președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînoit, dintre magistrații membrii ai Consiliului. Totuși, în situația în care Președintele României participă la lucrările Consiliului Suprem al Magistraturii, acestea vo fi prezidate de el.

Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret și ele sunt definitive și irevocabile. Fac excepția cele pronunțate în materie disciplinară, care pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În Republica Moldova Consiliul Superior al Magistraturii este unicul organ constituit pentru autoadministrarea judecătorească, fiind independent și format în vederea organizării, funcționării și asigurării independenței sistemului judecătoresc în Republica Moldova.

Întru exercitarea funcțiilor sale, Consiliul are competențe referitor la cariera judecătorilor, instruirea inițială și continuă a judecătorilor și a personalului secretariatului instanțelor judecătorești, respectarea disciplinei și eticii magistraților, administrarea instanțelor judecătorești, alte atribuții în condițiile legii.

Consiliul validează hotărîrile Colegiului disciplinar, examinează hotărîrile Colegiului pentru selecția și cariera judecătorilor, ale Colegiului de evaluare a performanțelor judecătorilor și contestațiile împotriva acestora.La rîndul lor, hotărîrile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi contestate la Curtea Supremă de Justiție și doar în partea ce ține de procedura adoptării acestora.De competența Consiliului ține întocmirea și păstrarea dosarelor personale ale magistraților.În relațiile cu autoritățile publice, Consiliul este independent și se supune în activitatea sa doar Constituției și legilor.

Poate sesiza Parlamentul, Președintele Republicii și Guvernul asupra oricărei probleme care ține de competența sa, potrivit legislației în vigoare.

Una din atribuțiile Consiliului este și întreținerea legăturilor cu instituții similare din alte țări în probleme privitor la activitățile de funcționare și administrare a sistemelor judecătorești respective. Activitatea Consiliului este transparentă, asigurîndu-se condițiile necesare pentru participarea la ședințele sale a societății civile, a mass-media, a persoanelor interesate, inclusiv pentru accesul la informațiile de interes public, potrivit legislației în vigoare.

Hotărîrile Consiliului Superior al Magistraturii, ale colegiilor din subordine, cît și actele finale ale controalelor efectuate în instanțele judecătorești de Inspecția judiciară se publică pe pagina web a Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliul este obligat să întocmească anual un raport privind activitatea sa și a sistemului judecătoresc în anul precedent și să-l prezinte public în cadrul Adunării Generale a Judecătorilor. O copie a raportului se remite pentru informare Președintelui Republicii și Parlamentului.

2.3.2 Instanțele Judecătorești

Instanțele judecătorești sunt cele prin care se realizează justiția, organic putem afirma că în România există un singur ordin jurisdicțional.

În orice caz, în vîrful sistemului judiciar rămâne o singură instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție, căreia îi revine sarcina asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, competente să soluționeze litigiile de orice gen, cu excepția celor constituționale. Instanțele judecătorești sunt organizate într-un system având la bază judecătoriile, continuând cu tribunalele și curțile de apel și terminând cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Judecătorii și procurorii, numiți de Președinte, se bucură de inamovibilitate, respective de stabilitate.

Pentru a garanta independența magistraților, legea interzice apartenența lor la un partid sau formațiune politică, precum și ocuparea oricăror altor funcții, cu excepția celei didactice în învățământul superior. Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.

Garanțiile constituționale pentru desfășurarea actului de justiție se referă la dreptul la apărare, la caracterul public al dezbaterilor, la existența și folosirea căilor de atac, la posibilitatea de a avea la dispoziție o poliție, precum și dreptul de a avea un interpret pentru cei ce nu cunosc limba română ( limba în care se desfășoară procesul). Această din urmă prevedere a cunoscut o nouă reglementare în urma minorităților naționale și persoanelor care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanța și de a pune concluzii, prin interpret. Acest drept și acestă facilitate este păstrată, în urma revizuirii, pentru cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română. Pentru cetățenii români aparținând minorităților naționale s-a prevăzut în mod expres dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată.

Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.

În Republica Moldova Justiția se înfăptuiește prin intermediul următoarelor instanțe

judecătorești:

Curtea Supremă de Justiție;

curțile de apel;

judecătorii.

Pentru anumite categorii de cauze pot funcționa judecătorii specializate. În cadrul instanțelor judecătorești pot funcționa colegii sau complete de judecată specializate.

În cadrul judecătoriilor, din rîndul judecătorilor instanței se numesc judecători de instrucție cu atribuții proprii în desfășurarea procesului penal. Numirea judecătorilor de instrucție se realizează potrivit procedurii și condițiilor prevăzute de regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii, inființarea de instanțe extraordinare este interzisă. Instanțele  judecătorești sînt persoane juridice, au ștampilă cu imaginea stemei de stat și cu denumirea lor.

Principiile fundamentale ale justiției au importanță din următoarele considerente:

în lipsa txtului de lege express au apropiat după care se conduce instanța în rezolvarea cauzelor judiciare, acesta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale;

principiile findamentale defines însăși justiția, caracterizându-I cele mai importante însușirii;

sunt prevăzute în Constituția Republicii Moldova, în Legea privind organizarea judecătorească și în alte legi speciale, formând un system de principia interdependent și condiționate reciproc.

În domeniul justiției principiile se grupează în: organizaționale și funcționale. Principiile organizaționale prevăd modul de înființare a instanțelor de judecată, iar cele funcționale- procedura de înfăptuire a justiției. Art. 116 din Constituția RM prevede ca : „ Judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili…” , independența instanțelor de judecată activează de sine stătător( fără amestec din exterior și fără a fi supuse), cu puterile sale. Hotărârea instanței de judecată nu necesită vreo confirmare, ci este obligatorie de executat.

Independența justiției poate fi privită numai prin prisma independenței judecătorului și supunerii lui numai legii. Independența judecătorului este definitorie pentru îmfăptuirea justiției, presupunând, în primul rând inadmisibilitatea imixtiunilor din partea oricărei ramuri a puteri de stat și inadmisibilitatea subordonării judecătorului de către autoritățile publice.

Independența nu rezultă doar din consacrarea acestui principiu în Constitușie sau drept rezultat al separărilor de stat, dar de asemenea, judecătorii sunt imuni la presiuni și amenințări care ar putea afecta capacitatea de a judeca cauzele, judecătorii nu sunt funcționari publici și nu sunt, prin urmare, sub autoritatea ierarhică a vreunui ministru.

Pentru a asigura imparțialitatea sistemului judiciar, legislația prevede anumite incapacități de a judeca, de exemplu, în cazurile de relație de rudenie între mai mulți magistrați din cadrul aceleiași instanțe de judecată, sau între un judecător și un avocat sau la o parte la proces.

2.3.3 Curtea Constituțională

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică.

La nivelul Legii fundamentale, astfel cum a fost republicată în urma revizuirii din anul 2003, Curtea Constituțională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art.142-147), dispozițiile acestora fiind dezvoltate prin Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. În realizarea funcției sale de "garant al supremației Constituției", Curtea îndeplinește atribuțiile înscrise la art.146 din Legea fundamentală, și anume:

a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;

e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la

cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

k) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;

l) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții. 

Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cvorumul pentru plen este de două treimi din numărul judecătorilor. Judecătorii au obligația de a-și exprima votul afirmativ sau negativ, abținerea nefiind permisă.

Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții Constituționale. În competența sa intră aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Curții, președintele convoacă și prezidează ședințele acesteia, îndeplinind și celelalte atribuții prevăzute în Legea de organizare și funcționare a Curții, precum și în Regulament. Aparatul Curții Constituționale este alcătuit din corpul magistraților – asistenți, care își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții, și din personalul Secretariatului General, care asigură serviciile necesare funcționării Curții.

Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Din cei 9 judecători, trei sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României.

Componența Curții se înnoiește cu o treime din numărul judecătorilor din 3 în 3 ani, fiecare din autoritățile competente să efectueze numirile desemnând câte un judecător. Aplicarea acestui sistem de înnoire periodică a fost asigurată, la înființarea Curții, prin numirea primilor judecători pe durate de 3, 6 și 9 ani, pentru fiecare din aceste durate fiind desemnat, în mod corespunzător, câte un judecător din fiecare grupă. Judecătorii Curții trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Aceste exigențe i-au conferit Curții Constituționale privilegiul de a se fi impus, încă de la constituire, prin prestigiul de care s-au bucurat judecătorii săi. Judecătorii Curții nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea biroului permanent al Camerei care i-a numit sau a Președintelui României, după caz. Președintele Curții Constituționale este egal în grad cu președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar ceilalți judecători cu vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova este organul cerealizează jurisdicția constituțională, Curtea este independentă față deputerea legislativă, executivă și judecătorească, ea se supune doar Constituției, garantând supremația Constituției, asigurând realizarea principiului separației puterilor în stat, precum și responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat.

Curtea Constituțională reprezintă un organ constituțional independent al statului, funcția primară a Curții Constituționale fiind controlul constituționalității actelor normative și anularea normelor juridice care contravin Constituției, precum și interpretarea Constituției.

Curtea activează conform propriei jurisdicții, în baza principiilor independenței, inamovibilității, colegialității, legalității și publicității. În activitatea sa Curtea dispune de autonomie financiară și de buget propriu, acesta fiind distinct în bugetul de stat.

Activitatea Curții Constituționale este una organizatorică, de supraveghere, îndreptată spre a atenționa autoritățile publice, actul cărora este supus controlului, să înlăture normele ce contravin Constituției și să oprească acțiunea actului normativ, dar dreptul de a-l modifica sau anula revine organului ce l-a adoptat. Hotărârile pentru controlul constituționalității sunt executorii și definitive, atrăgând nulitatea actului normativ sau dispozițiilor acestuia declarate neconstituționale. În acest context, Curtea Constituțională devine un „arbitru" suprem în materia „examinării în exclusivitate a chestiunilor de drept".

În calitate de unică autoritate de jurisdicție constituțională, Curtea își exercită atribuțiile potrivit prevederilor art. 135 din Constituție, art. 4 al Legii cu privire la Curtea Constituțională și art. 4 al Codului jurisdicției constituționale:

Exercită, la sesizare, controlul constituționalității legilor, regulamentelor și hotărârilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărârilor și dispozițiilorGuvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte.

Interpretează Constituția.

Se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituției

Confirmă rezultatele referendumurilor republicane.

Confirmă rezultatele alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaților și al Președintelui Republicii Moldova.

Constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova, interimatul funcției de Președinte, imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile.

Rezolvă excepțiile de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție.

Hotărăște asupra chestiunilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid.

În literatura de specialitate se cunoaște faptul că organizarea Curții Constituționale se efectuează după trei modele de desemnare:

desemnarea directă” de autoritatea executivă;

desemnarea electivă, de autoritatea legislativă;

desemnarea mixtă ce se divide în două grupe: desemnarea de câtre   autoritatea legislativă,   executivă și judecătorească; desemnarea de câtre autoritatea legislativă și executivă.

În Republica Moldova se aplică desemnarea mixtă a judecătorilor Curții Constituționale. Deoarece doi judecători sunt numiți de Parlament, doi de Guvern și doi de Consiliul Superior al Magistraturii. Un alt aspect ce trebuie discutat este componența numerică a Curții Constituționale. Conform art. 6 alin. l) Legea cu privire la Curtea Constituțională, Curtea Constituțională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători. Majoritatea statelor au Curți Constituționale compuse dintr-un număr impar de judecători din motiv de a facilita adoptarea hotărârilor în cazul împărțirii voturilor.

În republica Moldova judecătorrii Curții Constituționale sunt numiți pe un mandat de 6 ani. Judecătorul Curții Constituționale poate deține această funcție pe durata a două mandate dacă este numit și la data numirii nu depășește limita de vârstă de 65 de ani. Judecătorii Curții Constituționale aleg, prin vot secret, cu majoritatea voturilor, pe un mandat de trei ani, Președintele Curții Constituționale.

Printre caracterele particulare ale Curții putem menționa:

Curtea Constituțională nu este o putere în stat și nici nu deține vreuna din funcțiile puterilor legislative, executive și judecătorești;

Ca autoritate publică reglementată de constituție într-un titlu distinct Curtea exercită rolul de garant al supremației constituției;

Ea este o autoritate publică ce sprijină buna funcționare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc.

Capitolul 3

Formele de guvernământ prin care se

realizează principiul separației puterilor în

stat. Trăsături caracteristice

3.1 Republica prezidențială;

3.2 Republica parlamentară;

3.3 Republica semi-prezidențială;

3.4 Regimul de adunare;

3.5 Regimul politic Marxist.

3.1 Republica prezidențială

Separarea puterilor într-un regim prezințial a fost inițial riguros aplicată. Pentru creearea unui sistem executive cât mai independent și înzestrat cu o autoritatea egală fată de celelalte puteri (legislativă și judecătorească), acest regim încredințiază întreaga putere executivă, adică

activitatea de organizare a aplicării și de punere în executare a legilor , unui președinte ,care nu este ales de vreo adunare legiuitoare , ci de alegători prin vot secret, direct sau indirect și care exercită concomitent funcția de șef de stat și șef de guvern.

În această formă de guvernământ președintele republicii, ca reprezentant al puterii executive, cât și parlamentul prin care se înfăptuiește puterea legislativă, sunt aleși de către popor, prin vot universal.

Dezvoltat, în forma sa clasică, în Statele Unite ale Americii, regimul prezidențial prezintă o arhitectură radical diferită de cea actuală din spațiul românesc. Din punct de vedere al structurii sale, sistemul prezidențial implică câteva opțiuni constituționale precise:
a) alegerea directă a șefului de stat;
b) constituirea unui puteri executive monocefale, în cadrul căreia președintele Republicii nu este flancat de prim-ministru;
c) separația strictă a puterilor în stat, cu imposibilitatea dizolvăriii camerelor de către șeful de stat;
d) dezvoltarea unei puteri judecătorești independente, capabile să exercite atribuții de control constituțional;
e) absența unui guvern, în sens european al termenului, acesta din urmă fiind înlocuit de un cabinet ce reunește secretari desemnați de șeful de stat, cu acordul camerei superioare;
f) inexistența unui mecanism similar votului de neîncredere (moțiunii de cenzură) din sistemele parlamentare și semiprezidențiale.
Opțiunea prezidențială este criticabilă din perspectiva unor elemente care țin de peisajul politic românesc și european: 
a) regimul american nu este îmbrățișat, în toate articulațiile sale, de nicio națiune europeană cu excepția Ciprului;
b) regimul american prezintă, în spații democratizate incomplet, riscul semnificativ al derivei autoritare. Acolo unde echilibrul politic nu poate fi atins prin separația puterilor, iar cenzura puterii judecătorești este absentă, consecințele sunt dramatice. Efectul secundar al opțiunii prezidențiale poate fi legitimarea unei personalizări a puterii, cu subminarea democrației constituționale;
c) opțiunea prezidențială ar reprezenta o ruptură cu o tradiție constituțională românească de un secol și jumătate;
d) riscul apariției unor blocaje politice, între Președinte și Congres, în situația în care majoritatea din Congres reprezintă un partid politic opus Președintelui. „Guvernarea divizată” („divided government”) poate genera complicații pe care regimul prezidențial le administrează cu dificultate.

Ceea ce se impune este evitarea unei duble capcane: pe de o parte, prezentarea simplificatoare a regimului prezidențial ca fiind unul definit de un președinte omnipotent, pe de altă parte, exagerarea riscurilor ce decurg din asumarea unei asemenea organizări constituționale.

Potrivit studiului facut de INSCOP Research la comanda Adevarul, 35,3 la suta dintre respondenti s-au pronuntat pentru republica prezidentiala, 17,7 la suta pentru monarhie constitutionala, iar 13,2 la suta pentru republica parlamentara.
Actuala forma de guvernamant a tarii, republica semiprezidentiala, este ultima in preferintele romanilor, cu 12,9%. Astfel, 61,4 la suta dintre respondenti sunt adeptii republicii, in timp ce peste 20 la suta dintre cei intrebati au preferat sa nu raspunda acestei intrebari.
Conform INSCOP, in anul 2013, romanii care au optat pentru monarhie sunt tineri cu varste intre 18 si 35 de ani, spre deosebire de anul 1990, cand monarhia era sustinuta de persoane in varsta, care au trait in copilarie sau in tinerete in perioada interbelica a monarhiei.

3.2 Republica parlamentară

Caracteristică Republicii Moldova această formă de guvernământ este fundamentată pe concepția separării puterilor în stat. Această formă de guvernământ se caracterizează prin următoarele aspect:

Șeful statului este ales de către Parlament;

Guvernul se formează în baza parlamentară și poartă răspundere față de Parlament;

Parlamentul este investit cu dreptul de a exercita controlul asupra activității Guvernului;

Parlamentul poate dizolva Guvernul prin acordarea votului de neâncredere;

Atribuțiile Șefului statului sunt exercitate, de regulă, de către Guvern prin intermediul Șefului Guvernului sau a ministrului care contrasemnează actele Șefului statului.

Republica Parlamentară este actual formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei, Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei ș.a.

Datorită evoluției istorice a acestei forme de guvernământ astăzi se vorbește despre: regim parlamentar dualist (Guvernul este responsabil și în fața Parlamentului și în fața șefului de stat) și regim parlamentar monist (Guvernul este responsabil doar în fața Parlamentului).

Regimul Parlamentar este compus, pe de o parte, dintr-un executive bicefal, reprezentat de șeful statului ( monarh sau Președinte de Republică) și de șeful Guvernului și, pe de altă parte, dintr-un parlament, mono- sau bicameral, în fața căruia executivul este răspunzător.

Caracteristica principală a acestui regim este separația suplă a puterilor exprimată prin mecanisme de cooperare între puteri, dar și de controlul reciproc, urmărindu-se păstrarea lor într-un echilibru. Răspunderea Guvernului în fața Parlamentului este angajată pe calea controlului exercitat prin comisii și prin interpelările parlamentarilor, precum și prin posibilitatea de a demite Guvernul. În contrapartida, pentru a păstra echilibrul, Guvernului îi este recunoscut dreptul de a dizolva legislativul ales prin vot universal.

Rolul șefului statului apare sensibil diminuat, căci pentru a fi valabile actele lui trebuie să fie contrasemnate de un ministru, el exercită totuși , ca arbitru suprem în luptele politice, o anumită infuență asupra activității executivului și prin urmare poate acționa ca o contragreutate în raporturile lui cu guvernul.

Regimul parlamentar deși separă puterile , tinde să realizeze colaborarea lor și nu opunerea . Scopul final, fără îndoială , este crearea unui echilibru între puteri. Dar mijloacele utilizate de aceste două regimuri :prlamentar și prezidențial sînt diferite . Mijloacele cu ajutorul cărora regimul parlamentar încearcă să realizeze echilibru între puteri sînt : în primul rînd este recunoscută executivului o importantă prerogativă : dreptul de a dezolva parlamentul sau cel puțin camera aleasă prin vot direct. Dar dacă acest regim s-ar mărgini la atât, el n-ar mai fi un regim de echilibru al puterilor , căci șeful statului avînd oricînd dreptul de a dizolva parlamentul, ar putea uza de această prerogativă spre a-1 intimida și în acest mod a-i impune vederile lui politice. De aceea acest sistem se completează printr-o a doua regulă, potrivit căreia elementul instabil al executivului: cabinetul ministerial este obligat să se retragă dacă încetează a mai avea încrederea parlamentului. Aceasta regulă a răspunderii politice a ministerului este chemată să contrabalanseze dreptul șefului statului de a dizolva parlamentul.

Miniștrii sunt responsabili în fața organului legislativ atât personal, pentru activitatea proprie, cât și colectiv, alături de ceilalți membrii din guvern, pentru activitatea acestuia.

Putera legislativă în statele cu regim parlamentar este exercitată de Adunări bicamerale Marea Britanie, Spania, Italia etc. sau monocamerale Suedia, Danemarca, Grecia, ale căror atribuții principale sunt de ordin legislativ.

Controlul executivului este mai mult diminuat față de republicile prezidențiale, regimul politic caracterizindu-se prin colaborarea între puteri. În legătură cu puterea judecătorească, constituțiile țărilor de tip parlamentar consfințesc faptul că judecătorii sunt inamovibili și se supun numai constituției și legilor țării. Ei nu pot fi revocați, suspendați, mutați sau pensionați împotriva voinței lor, înainte de expirarea duratei legale a fucției ce îndeplinesc.

Drept concluzie putem spune că regimul parlamentar este conceput ca un sistem de echilibru între puterile executivă și legislativă , realizat în cadrul unei colaborări între ele.

Trebuie observat că, potrivit unor constituții, declanșarea râspunderii politice a miniștrilor nu poate avea loc decît cu respectarea unei anumite proceduri și cu o majoritate specială.

3.3 Republica semi-prezidențială

Republica semi-prezidențială este o formă de guvernământ în care primul

ministru și președintele sunt ambii participanți activi în administrația statului. Acest sistem diferă de republica parlamentară prin faptul că șeful statului este ales prin vot universal, având un rol mai mult decât protocolar. Iar diferența față de republica prezidențială este aceea că guvernul este desemnat de Președinte, dar votat de Parlament și este responsabil în fața acestuia, care îl poate de altfel și demite printr-o moțiune de cenzură.

Potrivit formulei folosite de Maurice Duverger,regimul politic semi-prezidențial craracteristic și României se are la bază următoarele trei elemente:

Președintele Republicii este ales prin vot universal;

Președintele dispune de puteri considerabile;

In fața Președintelui se află un Prim-ministru si miniștri care dispun de puteri executive și guvernamentale și care pot sta in funcție numai dacă Parlamentul nu-și exprimă neincrederea.

Asfel , în regim de separație a puterilor, președintele este ales, ca și în republica prezidențială, prin vot direct de către popor, deci nu este specific unui regim Parlamentar în care Parlamentul alege Președintele, în două tururi de scrutin.

Pe de altă parte, ca în orce republică parlamentară miniștrii sunt responsabili în fața Parlamenturlui ,care îi poate determina să demisioneze prin mijlocirea votului de neîncredere, la rândul său, Președintele poate dizolva Parlamentul.

Așadar, rolul și funțiile Președintelui în republica semi-prezidențială îi conferă o poziție superioară în relațiile sale cu Guvernul, față de Președintele republicii parlamentare.

În funcție de cantitatea și calitatea puterilor constituționale cu care este învestit Președintele, acest regim politic poate fi unul pronunțat (Franța, Portugalia) sau mai atenua (Austria, Irlanda, România).El poate duce la o personalizare a puterii, ca în regimul prezidințial, dar poate determina și o blocare la nivelul exercițiului puterii atunci când Președintelui ieșit dintr-o anumită zonă politică îi este opus un parlament cu o coloratură politică diferită, dacă nu contrară.

3.4 Regimul de adunare

Este un regim al confuziei puterilor în profitul legislativului, puterea este exercitată de către popor prin organile sale alese, în principal prin intermediul Parlamentului, executivul apare ca un simplu organ de execuție al deciziilor deliberate și adoptate de adunări.

Trăsături generale ale unui regim de adunare sunt :

inegalitatea dintre autoritățile care exercită puterea în cadrul statului în acest sens adunarea parlamentara exercită cele mai largi competențe în comparație cu celelalte autorități;

Executivul este format din miniștrii numiți și revocați de către adunare;

Atribuțiile legislativului pot merge până la anularea deciziilor executivului;

Adunarea numește pe membrii instanței judecătorești supreme;

Regimul de adunare este specific Elveției care potrivit constituției actuale din 1874 revizuită în 2001 prevede că Adunarea Federală (parlamentul) este organul suprem al confederației.

Adunarea este un parlament bicameral constituit din Consiliul Național și Consiliul Statelor.

Atribuții sau competențe:

legislative, adoptă legi, aprobă bugetului de stat, adoptă constituțiile cantonale și a convențiilor cantonale și a convențiilor dintre cantone;

executive (ratificarea tratatelor încheiate de către președintele federației, luarea măsurilor pe plan extern pentru menținerea egalității și libertății statului);

atribuții de control ale Parlamentului asupra Guvernului prin faptul că membrii acestuia sunt numiți și revocați discrețional de către Parlament.

există și un contorol al Parlamentului asupra Justiției, numind membrii TribunaluluiFederal și ai Curții Administrative Federale.

Guvernul denumit Consiliul Federal este format din membrii aleși pe o durată generală de 4 ani. La conducerea acestuia este ales unul din membrii acestuia pe o durată de un an și se formează respecând limbile oficiale și religiile existente precum și coloratura partidelor politice din Parlament.

Tribunalul Federal este o instituție de apel și recurs împotriva hotarârilor date de instanțele inferioare, judecă litigiile care apar între cantoane, soluționeaza litigiile privind constituționalitatea legior cantonale.

Curtea Administrativă federală soluționează contestațiile administrative în domeniul federal.

Regimul politic Marxist

Are la bază substructura societății și economia centralizată, acestea se caracterizează prin existența a 4 categorii de puteri:

Organe ale puterii de stat, exercită funcții administrative,  de Consiliile Locale la nivel regional exercită activități legislative.

Organe administrative, realizează activitate executivă (consiliul de miniștri)

Organe ale puterii judecătorești (instanțele judecătorești)

Organe de înfăptuire a legalității reprezentată de Procuratură.

Acest regim politic avea la baza mai multe principii:

rolul conducător al Partidului Comunist;

suveranitatea poporului;

exercitarea puterii de popor și pentru acesta;

existența unui partid unic;

inexistență libertății de expresie și a inițiativei private;