Securitatea Energetica a Romaniei In Context European Prognoza Si Scenarii Energetice Pentru Viitorul Apropiat

Drept

Securitatea Energetica a Romaniei In Context European Prognoza Si Scenarii Energetice Pentru Viitorul Apropiat

Byadmin ianuarie 1, 2024

Preocupările pentru securitatea energetică a României s-au amplificat în perioada 2006-2007. Cele mai cuprinzătoare referiri la măsurile concrete de realizare a securității energetice au fost elaborate în anul 2007.

Guvernul a pregătit un Proiect de Strategie energetică pentru perioada 2007-2020, aprobat la 5 septembrie 2007 și discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării la sfârșitul lunii. Trebuie remarcat, din capul locului, că acest document guvernamental a fost aliniat principalelor scopuri și obiective energetice ale UE. Strategia conferă un rol activ țării noastre în piața UE, est și sud-est continentală.

Potrivit documentului, în conformitate cu politicile energetice europene, prioritățile României în domeniu sunt: asigurarea competitivității, diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecția mediului și asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și dezvoltare.

Autorii Strategiei apreciază că sistemul energetic național are o serie de vulnerabilități (deficiențe), cum ar fi: instalații de producere, transport și distribuție a energiei parțial învechite și depășite tehnologic, cu consumuri și costuri de exploatare mari; instalații și echipamente utilizate pentru exploatarea lignitului uzate moral și fizic, cu costuri mari de exploatare și performanțe scăzute. Se adaugă lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în sectorul de extracție al huilei și o eficiență energetică redusă pe lanțul producție-transport-distribuție-consumator final. De asemenea, sectorul de producere a energiei electrice este organizat pe filiere tehnologice monocombustibil. Companiile miniere nu sunt, în general, performante.

Se adaugă o capacitate redusă de cercetare-dezvoltare-diseminare în sectorul energetic și cel minier. Lipsește o strategie clară privind modernizarea sistemelor de alimentare cu energie termică din sisteme centralizate, în condițiile opțiunilor crescânde ale populației pentru încălzirea individuală a locuințelor în mediul urban. Multe dintre unitățile de producere a energiei electrice nu respectă cerințele privind protecția mediului din Uniunea Europeană, alinierea la aceste cerințe necesitând fonduri importante. Se impun eforturi serioase pentru internalizarea costurilor de mediu și pentru dezafectarea unităților nucleare. Sunt rămâneri în urmă în angajarea desfacerii producției de cărbune pe termen mediu și lung pe baza unor contracte care să garanteze cantitățile și prețurile. Se consumă foarte mult timp pentru dezvoltarea de noi capacități de producție a cărbunelui și uraniului.

Concomitent, se evidențiază sporirea dependenței de importurile de petrol și gaze naturale, deși România își asigură din resurse interne 60% din necesarul de materii prime. Rezervele exploatabile economic de țiței, gaze naturale și uraniu sunt tot mai limitate. Prețurile externe la hidrocarburi pe piețele internaționale sunt volatile. La nivel european, pot apărea efecte negative asupra concurenței în sectorul energetic datorită tendințelor de concentrare din industria energetică. În interior, se prefigurează creșterea cererii de energie în contextul relansării economice. Pe acest fundal, principalele opțiuni se referă la producția de energie pe bază de cărbune și energia nucleară, cauzele fiind creșterea prognozată a prețurilor la hidrocarburi și dependența de importurile de gaze naturale dintr-o singură sursă (Federația Rusă).

Acestor vulnerabilități li se adaugă: lipsa unor instrumente fiscale eficiente pentru susținerea programelor de investiții în eficiența energetică, utilizarea resurselor regenerabile și dezvoltarea serviciilor energetice; blocarea activității de exploatare a huilei ca urmare a nerestructurării financiare a operatorului; blocarea activității de exploatare a lignitului ca urmare a lipsei unei reglementări specifice care să asigure valorificarea în interes de utilitate publică a rezervelor de lignit cu o dreaptă și justă despăgubire a deținătorilor de terenuri, necesare desfășurării activității; selecția, reținerea și motivarea în condiții de piață liberă a capitalului uman necesar implementării strategiei și operării în siguranță a sistemului energetic național; modificări semnificative ale nivelului apei în Dunăre, datorită schimbărilor climatice, care conduc la neasigurarea apei de răcire la amplasamentul Cernavodă pentru funcționarea în siguranță a două unități nuclearo-electrice; potențialul limitat al resurselor naționale de uraniu, ceea ce conduce, după anul 2017, la neacoperirea necesarului de uraniu natural din resurse interne pentru funcționarea a două unități nuclearo-electrice la Cernavodă.

Totuși, se conturează și oportunități pentru dezvoltarea energeticii, deoarece:

• România are o poziție geografică favorabilă pentru a participa activ la dezvoltarea proiectelor de magistrale pan-europene de petrol și gaze naturale;

• existența piețelor fizice și financiare de energie, precum și accesul la piețe regionale de energie electrică și gaze naturale cu oportunități de realizare a serviciilor de sistem la nivel regional;

• climatul investițional este atractiv atât pentru investitorii străini, cât și autohtoni, inclusiv în procesul de privatizare a diferitelor companii aflate în prezent în proprietatea statului;

• se înregistrează creșterea încrederii în funcționarea pieței de capital din România, ceea ce permite listarea cu succes la Bursă a companiilor energetice;

• liberalizarea totală a piețelor de energie și gaze naturale în anul 2007;

• crearea de oportunități crescute de investiții în domeniul eficienței energetice și al resurselor energetice regenerabile neutilizate;

• accesarea Fondurilor structurale ale UE pentru proiecte în domeniul energiei;

• existența unui important sector hidroenergetic capabil să furnizeze volumul necesar de servicii tehnologice de sistem;

• experiența îndelungată și existența unor infrastructuri importante pentru exploatarea resurselor energetice primare interne bazate pe cărbune și uraniu;

• depistarea unor noi perimetre cu rezerve considerabile de lignit și de uraniu.

Scopul declarat al Strategiei energetice constă în asigurarea așa-numitei independențe energetice în contextul dezvoltării durabile a României și a Uniunii Europene.

Securitatea aprovizionării, ca obiectiv central, presupune menținerea suveranității naționale asupra resurselor primare de energie și respectarea opțiunilor naționale în domeniul energiei. În conformitate cu prevederile Constituției României, bogățiile de orice natură ale subsolului, apele cu potențial energetic valorificabil, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Se vor urmări reducerea treptată a dependenței de resurse energetice primare din import și menținerea unui echilibru între importul de resurse și utilizarea rezervelor naționale pe baze economice și comerciale. De asemenea, se va acționa pentru: diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale; încheierea de contracte pe termen lung pentru furnizorii interni de cărbune care să le asigure acces la piețele financiare, cu respectarea regulilor concurențiale; stimularea investițiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, prin încurajarea identificării de noi câmpuri și valorificarea maximă a potențialului; abordarea, în comun cu statele membre ale UE, a problemelor referitoare la protecția infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului; punerea în valoare de noi perimetre pentru exploatarea lignitului și a uraniului care să asigure cererea după anul 2015; creșterea nivelului de adecvare al rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (smart grid) și cu respectarea cerințelor UCTE/ETSO (Uniunea pentru Coordonarea Transportatorilor de Energie Electrică / Asociația Operatorilor de Transport și Sistem din Europa).

Mai mult, se va acționa pentru liberalizarea tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent la rețelele de transport. Documentul prevede, de asemenea, participarea României la proiectele Constanța-Trieste și Nabucco și interconectarea cu sistemele energetice din țările vecine (Ungaria, Bulgaria și Ucraina), toate pe fondul creșterii capacității de înmagazinare a gazelor naturale și a petrolului.

Obiectivul dezvoltării durabile în energetică va impune promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică realizat din resurse regenerabile de energie electrică să reprezinte 33% din consumul intern brut de energie electrică al anului 2010, 35% în anul 2015 și 38% în anul 2020. Din consumul intern brut de energie, 11% va fi asigurat din surse regenerabile în anul 2010. Se va realiza stimularea investițiilor în îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț resurseproducție-transport-distribuție-consum. Se va promova utilizarea biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale. Totodată, se va asigura susținerea activităților de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetărilor aplicabile. Reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate va reprezenta altă prioritate.

Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate va reclama: continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale și servicii energetice; extinderea activității operatorului pieței angro de energie electrică din România la nivel regional; participare activă la realizarea pieței regionale de energie (în Europa de Sud-Est) și a pieței unice europene; liberalizarea în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare a tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și interconexiunile internaționale (creșterea capacității de interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020); continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic (privatizarea se va realiza atât cu investitori strategici, cât și prin listarea pe piața de capital); continuarea procesului de restructurare pentru sectorul de lignit în vederea creșterii profitabilității și accesului pe piața de capital; creșterea competitivității minelor de huilă prin asigurarea ajutorului de stat conform directivei europene nr. 1402/2002.

La mijlocul anului 2007, în contextul reexaminării problemelor energetice în țară și în UE, autoritățile române au decis să retragă de la privatizare câteva companii „strategice” de producție, transport și distribuție. Se urmărește ca Bucureștiul să nu devină total dependent de marile companii străine în materie de energie, tendință remarcată și în Germania, Franța, Cehia, Ungaria, Polonia etc.

Cristalizată în vara anului 2007, Strategia post-aderare a României la Uniunea Europeană subliniază că, în mod natural, România se va îndrepta spre dezvoltarea economică durabilă, obiectiv global asumat și de Uniunea Europeană. Drumul urmat are nevoie de continuarea reformelor structurale cu impact asupra utilizării resurselor naturale, în general, și a celor energetice, în special, accentuarea măsurilor de consumare eficientă a acestora, finanțarea proiectelor de trecere la resurse alternative nepoluante. În domeniul surselor de energie se va avea în vedere continuarea diversificării mix-ului energetic, prin promovarea mai accentuată a surselor regenerabile și intensificarea preocupărilor pentru creșterea eficienței energetice pe întreg lanțul producțietransport-distribuție-utilizator final.

O aplicare constructivă a Tratatului Comunității Energetice în regiunea Europei de Sud-Est (realizat în 2003-2007) poate să ofere o bună șansă României de a-și întări poziția strategică în regiune, din perspectiva stabilități energetice, poziție generatoare de resurse care să finanțeze cercetările din domeniile resurselor alternative, conservării resurselor clasice și protecției mediului înconjurător. Fundamentarea funcționării și amplasării Bursei

Regionale de Energie la București ar conferi României rolul de lider în crearea unui mediu concurențial pentru tranzacționarea energiei electrice obținute din resurse clasice și tot mai mult din resurse alternative (nuclear, eolian, solar etc.).

Luând în considerare dezideratul UE de implementare a unei politici comune în domeniul energetic – deși în acest sector competențele naționale sunt foarte extinse, iar instrumentele comunitare sunt, într-o oarecare măsură, limitate –, guvernul român își manifestă adeziunea la Cartea Verde europeană din martie 2006.

Acestea se axează pe: definitivarea pieței interne de energie; creșterea securității în alimentare, inclusiv prin introducerea unor mecanisme de solidaritate între statele membre; sporirea gradului de diversificare a producției de energie; asigurarea unei abordări comune a problematicii schimbărilor climatice; stimularea inovării și cercetării în domeniul energetic; abordarea problematicii energetice, în afara Uniunii, cu o „singură voce”. În Carta Verde se subliniază însemnătatea României de stat de tranzit a hidrocarburilor pe direcția Est-Vest.

Și Strategia post-aderare a României la UE accentuează necesitatea securității aprovizionării. România va trebui să acționeze conjugat atât pe plan intern – prin utilizarea rațională și creșterea eficienței consumului resurselor existente, explorarea unor noi zăcăminte, asigurarea stocurilor strategice –, cât și pe plan extern – prin consolidarea parteneriatelor cu țări terțe producătoare (din zona Mării Caspice, a Asiei Centrale și din alte regiuni, cum este nordul Africii), participarea activă în realizarea potențialului deosebit de tranzit energetic al Mării Negre și asigurarea unei activități susținute a portului Constanța. O altă prioritate românească deosebit de importantă va fi realizarea proiectelor de tranzit al hidrocarburilor prevăzute să traverseze România (Nabucco, Conducta „pan-europeană” Trieste-Constanța).

În egală măsură, România va participa la consolidarea și asigurarea funcționalității pieței europene de energie, care va asigura competitivitatea companiilor europene și prețuri adecvate la consumatori. Liberalizarea pieței europene de energie, inclusiv prin separarea patrimonială, va asigura necesarul de investiții în infrastructură. De asemenea, interconectarea va face posibilă tranzacționarea transfrontalieră și va asigura integrarea la nivelul pieței unice.

România se află într-un stadiu avansat în transpunerea legislației europene în domeniul liberalizării pieței de energie. Cu toate acestea, România trebuie să realizeze eforturi susținute în implementarea acestora, asigurarea investițiilor în modernizarea infrastructurii învechite și realizarea interconexiunilor cu țările vecine.

Asigurarea protecției mediului reprezintă alt obiectiv major al politicii energetice europene, la care România va trebui să se ralieze. La nivel european s-au agreat, cu ocazia Consiliului European din martie 2007, câteva ținte obligatorii în acest sens: promovarea surselor regenerabile de energie, domeniu în care România și-a asumat prin aderarea la UE importante angajamente; creșterea consumului de biocarburanți; creșterea eficienței energetice. Pentru aceste domenii, țara noastră va beneficia de importante sume alocate în cadrul Programelor Operaționale Sectoriale. Va trebui ca România să-și consolideze sectorul de cercetare și inovare în domeniul energiei regenerabile, al eficienței energetice și al protecției mediului și să participe activ la programele europene conexe. România are un potențial important de resurse regenerabile, pe care va trebui să-l realizeze. De asemenea, cărbunele va continua să joace un rol important în mix-ul energetic național, ceea ce impune asigurarea consumului acestuia în condițiile protecției mediului, prin participarea la eforturile de dezvoltare a tehnologiilor de ardere curtată a cărbunelui și a captării și stocării emisiilor de dioxid de carbon rezultate în urma arderii.

3.1.1. Riscurile si amenintarile la adresa securității energetice pentru Roamania. Influența spațiului pontic

Multe dintre amenintarile transnationale cu care se confrunta Europa provin din aceasta regiune. O mare parte din bazinul Marii Negre este o zona gri dominata de stagnare economica, frontiere nesigure si nesecurizate, activitati ale crimei organizate si conflicte etnice Inghetate. Deci, se impune o implicare Intarita In aceasta regiune a SUA, UE, NATO si OSCE, gasirea de noi resurse pentru a solutiona pe termen lung conflictele Inghetate din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud si Nagorno-Karabah. Mentinerea unor gauri negre, in care nu exista principiul suprematiei legii, ameninta securitatea Europei, prin proliferarea crimei organizate, a traficului de persoane si arme si a terorismului transnational.

Pentru a intelege modul cum Romania ar trebui sa actioneze pentru a elimina asemenea amenintari ar trebui să fie elaborate strategii generale din care ar trebui sa rezulte cele sectoriale în domeniul energetic tînîndu-se cont de faptul că la fiecare nivel de producție, distribuție/piața de energie și consummator există vulnerabilități și riscuri diferite și acestea nu pot fi indicate/cuprinse intr-o singură strategie. Potrivit Strategiei în domeniu elaborată de autoritățile române pentru viitorii ani România se vas confrunta in domeniul energetic cu următoarele amenințări: o serie de instalații de producere, transport si distributie a energiei partial invechite si depasite tehnologic, cu consumuri si costuri de exploatare mari; instalații și echipamente utilizate pentru exploatarea lignitului uzate moral și fizic cu costuri mari de exploatare și performanțe scăzute; lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în sectorul de extracție al huilei; o dependenta crescanda la importul gazelor naturale, existand pentru moment o singură sursă; eficiența energetică redusă pe lantul productie-transport-distributie-consumator final; organizarea sectorului de producere a energiei electrice pe filiere tehnologice mono-combustibil; performante sub potential ale unor companii miniere și energetice cu capital de stat; existenta unor distorsionari ale preturilor la consumatorii finali; capacitate redusa de cercetare-dezvoltare-diseminare in sectorul energetic și sectorul minier; lipsa unei strategii clare privind modernizarea sistemelor de alimentare cu energie termica din sisteme centralizate, in conditiile optiunilor crescande ale populatiei pentru incalzirea individuala a locuintelor in mediul urban; parte din unitatile de producere energie electrica nu respecta cerințele privind protectia mediului din Uniuea Europeana, alinierea la aceste cerințe necesitând fonduri importante; efort financiar major pentru internalizarea costurilor de mediu si pentru dezafectarea unitatilor nucleare; politici necoerente de punere în valoare a noi perimetre pentru exploatare a lignitului; neangajarea desfacerii producției de cărbune pe termen mediu și lung pe baza unor contracte care să garanteze cantitățile și prețurile; timpul relativ mare pentru dezvoltarea de noi capacități de producție a cărbunelui și uraniului.

La aceste amenintari trebuiesc adaugate si cele care ar putea proveni din spatial largit al Marii Negre. Zona Marii Negre porneste cu un handicap din punct de vedere politic din cauza unor elemente de esenta care fac ca interesele si preocuparile actorilor din regiune sa nu fie focalizate asupra acestei zone. Exista diferente majore de viziune si politici diferite pentru acest spatiu deoarece relatiile dintre actori sunt inegale si uneori divergente. Actorii din zona Marii Negre sunt din categorii extrem de diferite care nu stau cu usurinta la aceeasi masa si nici nu au o mare dorinta de a comunica. Este o regiune cu actori cu mari discrepante in statutul politic. Agenda Marii Negre n-a fost facuta de politica de cooperare a statelor din jur, ci de cele mai multe ori de conflicte. Un exemplu concludent in acest sens este si relatia dintre Ucraina si Romania. Procesul de la Haga dintre Romania si Ucraina privind delimitarea platoului continental si zonele economice exclusive ale celor doua tari in Marea Neagra constituie doar o latura a razboiului diplomatic si strategic dintre Ucraina si Romania. Canalul Bastroe, prin care intreaga Uniune Europeana va fi fentata de fostul stat CSI pe cursul apelor Dunarii, constituie o alta latura.

Este indiscutabil faptul ca dupa 1991 raporturile romano-ucrainene sunt grevate de numeroase si spinoase diferende. Din lunga lista a acestora amintim: "problema" sudului Basarabiei, nordului Bucovinei, tinutului Herta si Insulei Serpilor; situatia minoritatii romane din Ucraina; construirea de catre Ucraina (pe pamant istoric romanesc!) a canalului Dunare-Marea Neagra, denumit generic "Bastroe"; despagubirile pe care Romania trebuie sa le primeasca in urma investitiilor facute in combinatul de exploatare miniera Krivoi Rog, de la Dolinska; stabilirea pe teren a liniei de frontiera; delimitarea zonelor economice exclusive si a platoului continental al celor doua tari in Marea Neagra. Firesc ar fi fost ca toate aceste "probleme" sa-si fi gasit rezolvarea inca din 1991, in spiritul bunei vecinatati, prin respectarea drepturilor istorice si juridice ale Romaniei, a Tratatului de pace de la Paris (10 februarie 1947), a celorlalte documente juridice ce guverneaza viata internationala. Din pacate nici una dintre asteptarile noastre legate de aceste chestiuni litigioase nu si-a gasit rezolvarea prin tratative, pe cale amiabila, in spiritul adevarului istoric.

Dezacorduri exista intre actorii bazinului pontic si in ceea ce priveste prezenta americana in zona. În februarie 2006, Kurt Wolker, prim adjunct al secretarului de stat al SUA, a vorbit despre dorința Washingtonului de a extinde granițele operațiunii antitero NATO – “Eforturi active” – din bazinul Mării Mediterane până în Marea Neagră. Operațiunea se desfășoară de la sfârșitul anului 2001 și, inițial, s-a rezumat la controlul navigației în regiunea Gibraltarului și canalului Suez. În martie 2004, zona operațiunii a fost extinsă în întreaga Mare Mediterană. Turcia este împotriva extinderii operațiunii “Eforturi active” în Marea Neagră, considerând că, în felul acesta, se va încălca Convenția de la Montreux semnată în anul 1936 și care reglementează regulile de navigație în strâmtorile Mării Negre. Turcia consideră că pentru asigurarea securității în Marea Negară sunt suficiente prezența grupului naval de cooperare operativă Blackseafor, din care fac parte forțele maritime-militare ale celor șase țări din regiune, de asemenea, realizarea inițiativei Armonia Mării Negre (Black Sea Harmony). Această inițiativă, axată pe asigurarea controlului asupra navigației din Marea Neagră și care are țeluri asemănătoare cu “Eforturile active”, a fost lansată în anul 2004 de Turcia și sprijinită de Rusia.

Spre deosebire de Turcia și Rusia, care se pronunță împotriva extinderii operațiunii NATO “Eforturi active”, România și Bulgaria sprijină inițiativa americană și, așa cum a relatat la timpul său presa acestor țări, au dat chiar de înțeles că sunt gata să revizuiască Convenția de la Montreux. România și Bulgaria, care sprijină cu cea mai mare ardoare planurile SUA privind extinderea influenței sale în Marea Neagră, pot, desigur, să lanseze inițiativa revizuirii Convenției de la Montreux. “Convenția de la Montreux a fost elaborată pe baza experienței istorice și a permis să se rezolve multe probleme politico-militare. Pe baza ei s-a creat un asemenea echilibru, încât, chiar și în anii “războiului rece” practic nu s-au ivit probleme legate de navigația în acest spatiu.

Din aceasta perspective nici unele organizatii si acorduri de cooperare nu ar putea sa functioneze la parametric normali si doriti de fiecare membru in parte. Astfel modul de luare a deciziilor prin consens, precum si numarul mare de membri ai CEMN, cu orientari si politici nationale diferite, daca nu incompatibile unele cu altele, ar putea sa impiedice realizarea in cadrul CEMN a unor proiecte regionale majore. Neincrederea care domina relatiile bilaterale dintre multe tari SEE poate duce la transformarea Consiliului Ministrilor de Externe al CEMN intr-un mic Consiliu de Securitate ONU, caruia veto-ul reciproc a reusit in perioada razboiului rece sa-i distruga in mare parte flexibilitatea si rapiditatea deciziilor. Mai mult, daca se va inrautati situatia din Cipru dupa livrarea rachetelor rusesti, o organizatie cu Grecia si Turcia membri plini ar putea deveni un adevarat camp de bataie intre cele doua state. Pana in prezent, cele doua tari au reusit sa evite o confruntare diplomatica directa in cadrul CEMN, dar aceasta ar putea surveni oricand. Fara vointa politica de a coopera, CEMN poate reprezenta doar un sprijin pentru proiecte bilaterale sau trilaterale de mica anvergura fara un real impact asupra stabilizarii regiunii. Ca un contraexemplu, exista probleme a caror importanta este recunoscuta in mod egal de catre toti membrii, cum ar fi dezvoltarea infrastructurii regionale sau sprijinul acordat IMM-urilor, desi pentru primul caz, fiecare membru vizeaza favorizarea unui anumit tip de infrastructura si a unor anumite rute (ceea ce poate duce la disensiuni aparent minore ca aceea dintre Romania si Bulgaria, privind locul de amplasare a unui viitor pod peste Dunare) O anumita neincredere pare a exista si intre CEMN si alte organizatii economice internationale, in special in relatiile cu Uniunea Europeana. Cooperarea Marii Negre a fost gandita nu ca o alternativa la proiectele de integrare economica deja existente, ci ca un proces complementar destinat atingerii unui grad mai mare de integrare in sistemul economic vest-european.(Art. 5 si 7 ale Declaratiei de la Istanbul). Totusi, UE a dovedit un interes destul de redus fata de initiativele CEMN si deoarece zona Marii Negre ramane o regiune declarata de "high risk", investitiile straine in general au fost mici (in 1995, doar de 4874 milioane de dolari). Un alt risc institutional care constituie o preocupare majora pentru statele membre implica posibilitatea duplicarii initiativelor, datorata numarului mare de organizatii subregionale cu aceleasi arii de preocupare. (troica SEE, CEMN, ICE, Procesul Royaumont, ICES).

Sunt un amestec intre riscurile institutionale si riscurile politice si pot afecta unele dintre cele mai importante proiecte de cooperare CEMN, cum ar fi lupta contra terorismului si crimei organizate. In primul rand, munca legislativa de adaptare a codurilor penale nationale s-a dovedit a fi un proces lung si dificil. Perceptiile tarilor implicate asupra a ceea ce inseamna terorismul deriva din realitatile politice interne diferite: pentru Turcia, termenul implica actiunile PKK, pentru Azerbaidjan, organizatiile paramilitare armene, pentru Republica Moldova, separatismul transnistrean, pentru Georgia, separatismul abhaz sau militiile turce acuzate de atentatele nereusite impotriva lui Sevarnadze. Definirea clara a terorismului si adoptarea unor masuri concrete impotriva acestui fenomen sunt obiective generatoare de polemici atata vreme cat in unele din statele din regiune exista sprijin popular pentru unele din curentele politice care promoveaza forme radicale de lupta.

Un alt risc este generat de existenta conflictor inghetate. Referindu-se la acest aspect presedintele Basescu afirma: "Daca ne-am uita pe o harta a conflictelor nesolutionate am constata ca ne confruntam cu un arc de instabilitate in regiunea Marii Negre, arc care se alimenteaza si contribuie la randul lui la propagarea altor probleme de securitate mai largi: trafic de arme si fiinte umane, trafic de droguri, criminalitate transfrontaliera, subminarea institutiilor democratice si incalcarea pe scara larga a drepturilor omului."

Un alt factor de risc il constituie politica agresivă promovată de Rusia în „străinătatea apropiată” care in mare parte include si spatial pontic dar și încercările de „reconstruire sub altă formă a spațiului sovietic, sub pretextul adâncirii integrității”. In acest context existența Flotei Mării Negre aparținând fostei URSS care desi in posesia altor state ea nu poate fi trecuta cu vederea deoarece creaza dezechilibre in raportul de forte si armamente.

Existența unor probleme teritoriale între statele riverane, exacerbarea naționalismului și a tendințelor separatiste constiutie un alt factor care poate nu numai impiedica buna colaborare in domeniul energetic dar si produce tensiuni care sa genereze conflicte deschise. Un alt aspect care a devenit fierbinte il reprezinta nerespectarea de către Rusia a Tratatului CFE. Acest lucru este cu atit mai important cu cit intrarea Rusiei in G8 a schimbat insa datele problemei in ecuatia geostrategica a zonei. Rusia este una dintre cele mai mari producatoare si exportatoare de energie din lume. Dispune de resurse semnificative de titei si, mai ales, de gaz natural. Poate controla politic si, daca este nevoie, militar, spatiile Asiei Centrale si ale Caucazu-lui in care se afla alte mari rezerve de titei si gaz natural. Se afla in imediata vecinatate a doua dintre cele mai mari regiuni consumatoare de resurse energetice – Uniunea Europeana in vest si China si Japonia in sud-est. Are tehnologia, cunostintele si forta de munca calificata pentru a-si dezvolta actuala industrie energetica si pentru a inventa, daca este nevoie, noi tehnologii. Are una dintre cele mai dezvoltate industrii nucleare din lume si joaca un rol cheie in cel mai avansat proiect de producere experimentala a reactiei de fuziune controlata. Insumand toate aceste caracteristici referitoare la resurse, tehnologie, pozitionare si statutul international de mare putere, Rusia a ajuns la concluzia ca reprezinta o "superputere energetica". Singura din lume! Nici una dintre tarile care au resurse naturale comparabile cu ale Rusiei, nu dispun si de celelalte elemente. Nici una dintre tarile suficient de dezvoltate pentru a dispune de celelalte componente ale unei superputeri energetice, nu are resurse naturale comparabile cu ale Rusiei.

Un factor de vulnerabilitate are, insă, și Rusia – nu participă la controlul distributiei energiei in lumea dezvoltată. De aceea, pentru Rusia, "securitate energetica" inseamna participarea la controlul acestui sistem. Prin achizitionarea de catre companiile rusesti a companiilor distribuitoare de energie din lumea dezvoltata. Bani, management, specialisti… Nu au acordul politic al tarilor dezvoltate care, pana acum, au fost dispuse sa vanda noilor capitalisti rusi hoteluri, cazinouri sau cluburi de fotbal, dar nu si retele de distributie a energiei. Obiectivul fundamental al lui Putin la summitul de la Sankt Petersburg a fost de a obtine acest acord. Nu l-a obtinut in intregime, dar a facut un mare pas inainte. Rezumand perspectiva rusa cu privire la rezultatele summitului, Putin a afirmat ca: "Pana acum, securitatea energetica a fost interpretata ca insemnand o aprovizionare stabila cu resurse energetice a marilor consumatori. Acum, i-am convins pe partenerii nostri ca securitatea energetica se refera la un concept mult mai larg care se extinde la extractie, transport si vanzarea de energie."

Un prim rezultat al acestei noi conceptii a precedat reuniunea de la Sankt Petersburg. Gazprom-ul rus si BASF-ul german au anuntat construirea in asociatie a unei conducte de gaz natural care va aproviziona Germania traversand Marea Baltica, ocolind teritoriile unor tari est-europene, mai ales Polonia, care, astfel, pierde venituri substantiale din taxele de transport si isi vede diminuat rolul strategic de teritoriu intermediar intre Rusia si Europa Occidentala. Un al doilea rezultat a urmat imediat reuniunii. Gazprom si-a anuntat intentia de a construi o conducta intre Marea Neagra si Europa Occidentala care va traversa si aproviziona tarile fostei Iugoslavii. In virtutea unui alt concept anuntat de presedintele rus la Sankt Petersburg, cel al utilizarii eficiente si rationale a infrastructurii de transport a resurselor energetice ("nu are rost sa irosim banii pe infrastructura inutila"), mult doritul, dar mereu intarziatul proiect Nabucco al unei conducte care traverseaza Romania, s-ar putea dovedi a face parte din aceasta infrastructura inutila. De mentionat in acest sens pozitia sefului statului roman. Revenind de la Washington, unde a purtat cu presedintele american discutii inclusiv asupra problematicii energiei in regiunea Marii Negre, presedintele roman Traian Basescu a avut o rabufnire in stilul sau caracteristic, atunci cand a afirmat ca Gazprom se dovedeste un factor de dominatie mai eficient decat armata sovietica de dupa cel de-al doilea razboi mondial. A fost o figura de stil. La randul lor, cea mai mare parte a comentatorilor si analistilor romani au facut numeroase alte figuri de stil pe tema limbajului prezidential, dar au ignorat, din pacate, sensul fundamental al acesteia. Toata lumea stie ca un numar mic de mari companii rusesti, precum Gazprom sau Lukoil, reprezinta actualii agenti principali ai noii expansiuni – de data asta capitaliste – a Rusiei. G8-2006 a dat acestor firme unda verde pentru implicarea directa si profunda in infrastructura capitalista a Europei Occidentale si dezvoltate. Problema pentru Romania, sursa amaraciunii presedintelui Basescu, este ca noua realitate strategica tinde sa ocoleasca tara noastra, asa cum infrastructura nord-europeana negociata de Putin cu Angela Merkel, tinde sa ocoleasca nu numai fostele republici baltice, dar si Polonia.

Faptul ca Romania, Polonia si tarile baltice se afla in aceeasi oala, este o slaba consolare. Asa cum era de asteptat, nordicii Europei de Est au inteles mai repede despre ce este vorba si au reactionat cu mai multa violenta si, in acelasi timp, cu mai multe mijloace. Declaratiile politicienilor polonezi pe marginea acordului ruso-german au fost atat de violente si au mers atat de departe, incat au comparat noul acord energetic cu pactul Ribbentrop-Molotov. Sperantele nordului Europei de Est s-au indreptat catre marele lor aliat american si, in dorinta de a-i sprijini, vicepresedintele american a facut la Vilnius, cu numai cateva luni inainte de G8, o serie de afirmatii foarte dure la adresa Rusiei si a politicii sale energetice, folosind ca instrument de schimb criticile americane cu privire la deficientele de democratie politica ale conducerii de la Kremlin. Nu au folosit la nimic! G8 a dovedit ca, pusi in fata unor variante strategice clare, Statele Unite vor face alegeri rationale si eficiente, chiar daca pentru asta trebuie sa sacrifice sentimentalisme si, poate, chiar prietenii. Primul lucru pe care l-a declarat presedintele american sosind la Sankt Petersburg a fost ca nu intentioneaza sa-i tina lui Putin prelegeri de democratie politica, abandonand astfel, intr-o singura propozitie, nu doar Polonia si tarile baltice, dar si Ucraina, Georgia si intreaga ofensiva nord-ame-ricana purtata chiar in interiorul fostului imperiu sovietic. Nu avem informatii sigure in aceasta privinta, dar este extrem de probabil ca presedintele Basescu s-a dus la Washington mai putin preocupat de problema secundara a eliminarii vizelor pentru romanii care vor sa calatoreasca in SUA, cat de problema posibilei eliminari a Romaniei de pe circuitele infrastructurii energetice a viitorului. La urma urmei, intreaga strategie a afirmarii importantei strategice speciale a regiunii Marii Negre, la fel de draga presedintelui Basescu pe cat ii era de draga presedintelui Emil Constantinescu strategia reconstruirii prin Romania a stravechiului "drum al matasii", se bazeaza pe necesitatea traversarii tarii noastre de infrastructurile comerciale ale relatiei est-vest. Razboiul iugoslav a accentuat aceasta posibilitate, dar dupa ce vreme de peste un deceniu si jumatate Romania nu a facut nimic pentru a valorifica aceasta sansa – nu a construit nici macar o autostrada si o linie de cale ferata pentru marfurile care circulau intre cele doua regiuni ocolind traseul traditional, afectat de razboi, care trecea prin Belgrad – perspectiva locului strategic al tarii noastre in regiune se diminueaza considerabil.

Este foarte posibil ca, la Washington, presedintele Bush sa-i fi amintit lui Traian Basescu nu doar de curcubeul care a consacrat, ca un semn divin, relatiile politico-militare romano-americane, cat de acea parte esentiala a discursului sau prin care indemna Romania sa se orienteze catre valorificarea potentialelor legaturi cu Rusia si spatiul fost sovietic. Ca de obicei, drept raspuns, romanii au vorbit mult si nu au facut nimic. Un an mai tarziu, cu ocazia unei intalniri la nivel inalt romano-ruse care ar fi putut sa reprezinte o piatra de hotar in dezvoltarea economiei si politicii romanesti, presedintele rus a facut Romaniei aceiasi oferta, bine primita de discursul politic romanesc, si neurmata de nici un fel de actiuni economice, financiare si de constructie de infrastructuri. Acum, Romania se afla intr-o situatie neplacuta. Relatiile economice cu Rusia si spatiul fost sovietic ale tarii noastre sunt minime. Infrastructura care ar permite Romaniei sa joace un rol de tranzit intre cele doua lumi este cvasi-inexistenta. Relatiile politice sunt complicate de probleme cu inalta incarcatura emotionala, cum ar fi problema tezaurului, a insulei serpilor si a tratatului Ribbentrop-Molotov. Toate tin de trecut, in vreme ce viitorul tine de volumul schimburilor comerciale, de traseele viitoarelor conducte, de numarul de automobile care utilizeaza gazul natural drept combustibil in locul benzinei, si de capacitatea firmelor romanesti de a finanta proiecte de investitie in spatiul ex-sovietic. Avem un foarte bun prieten si puternic aliat la Washington, dar se pare ca, in ciuda bunelor sfaturi si indemnuri pe care ni le-a dat, in loc sa ii oferim o tara de tranzit intre vest si est si o infrastructura capabila sa sustina acest tranzit, tot ce putem oferi este un teren pentru cazarmile trupelor americane si un batalion mai mult de politie militara in operatiunile internationale de mentinere a pacii. Sunt utile, dovedesc bunele noastre intentii, dar sunt prea putin intro lume in care confruntarea militară se circumscrie tot mai mult spectacolului mediatic iar razboiul economic tinde sa devina principalul mijloc de confruntare in care miza nu mai este cucerirea de spatii de suveranitate ci obtinerea prosperitatii.

3.1.2. Locul și rolul energiei în dezvoltarea durabilă a societății românești. Influența bazinului pontic

Energia, alcătuită dintr-o serie de elemente componente de bază (resurse, producere, transport, distribuție, consum), reprezintă, în general, prin fiecare din aceste elemente considerate separat, dar și prin ansamblul lor, un sector strategic pentru economia unei țări, vital pentru dezvoltarea economică și socială a țării.

Energia constituie un suport logistic esențial al societății moderne, iar datorită faptului că dezvoltarea nu se poate concepe fară a se lua în calcul și nevoile de consum energetic ea devine și o problemă majoră a politicilor statelor. În prezent, evoluția fenomenelor din sectorul energetic demonstrează că în nici o țară din lume nu se manifestă fenomene de regres sau stagnare a consumului de energie, ci dimpotrivă. Cele 15 țări ale UE de dinainte de extinderea din 2004 au prevăzută o evoluție pe perioada 2001-2020 cu o creștere economică cu un ritm mediu de 2,1%/an corelată cu o creștere consumului de energie de circa 0,5%/an. În aceste condiții eficiența energetică din aceste țări crește cu un ritm de circa 1,6%/an. Ținând cont însă că în țara noastră intensitatea energetică este de câteva ori mai mare decât cea din aceste țări, România este confruntată cu provocarea unei reduceri mult mai rapide a acesteia, respectiv cu circa 2,5-3%/an.

Ceea ce se constată în același timp este că finanțarea de către sectorul public a proiectelor energetice este în declin și nu asigură, mai ales în țările în curs de dezvoltare, creșteri semnificative ale investițiilor, constatându-se în același timp și creșterea concurenței în obținerea de finanțări în general. Pentru ca acest lucru să nu conducă la constrângeri ale dezvoltării economice este absolut necesar ca, atât în sectorul energetic, cât și în sectoarele mari utilizatoare de energie, să se dezvolte politici și strategii realiste în domeniul energiei.

În același timp, dezvoltarea economică, asociată cu creșterea consumurilor energetice, trebuie să țină cont și de conceptul de dezvoltare durabilă în sensul de creștere a capitalului național în condițiile creșterii eficienței utilizării acestuia cu respectarea, protejarea și conservarea mediului ambiant și a resurselor. Acțiunea asupra eficienței energetice este una din cele mai rapide și mai eficiente căi de a susține îmbunătățirea performanței unei firme în raport cu protecția mediului.

Extinderea UE si NATO a deschis o noua dimensiune a interesului occidental pentru regiunea Caucazului – care este privit ca o parte a marii regiuni a Mării Negre cu o importanță strategică pentru securitatea nord-atlantică și internațioanlă nu doar datorită marilor sale resurse naturale, oleoducte și rute de transport, ci și datorită situării sale strategice între Orientul Mijlociu extins si Occident. Din punct de vedere istoric, statele din Caucaz au jucat un rol imporatnt in modernizarea regiunii cu extinderea influenței în Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Nivelul de impotanță a regiunii, în contextual contradicțiilor și amenințărilor moderne globale, ca punte culturală și politică a crescut.

Resursele energetice si potentialul de transport energetic din Caucazul de Sud constituie un garant important al securitatii energetice a Europei in anii ce vor veni. Energia este un bun global, ceea ce este desigur adevărat atunci când piețele funcționează eficient și aprovizionarea este nestânjenită. Dar atunci când piețele sunt mai puțin eficiente sau când cele care îl aprovizionează pe clientul global sunt lovite de tulburări, stocurile și rutele alternative devin cele mai importante. Dacă luăm înconsiderare cel mai pesimist scenariu posibil, in care transformările de pe piețele energetice din Orientul Mijlociu, Africa de Vest si Asia de Sud-est ar paraliza Europa, ne dam seama că investiția Europei într-un regim de securitate energetică dinspre zona caspică spre piețele europene capată sens. Acesta este unul din motivele primordiale pentru care interesele europene si euro-atlantice cer o stabilizare cuprinzatoare a regiunii extinse a Mării Negre. Acest lucru se constituie, în opinia noastră, într-o oportunitate ce poate fi exploatată de România.

Oportunitatile sunt date si de existenta unor organisme si acorduri de cooperare in aceasta regiune. Astfel inca din anii ’90 s-a infiintat Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre (OCEMN). Cooperarea Economica a Marii Negre (CEMN) a fost oficial lansata, prin semnarea Declaratiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992, intr-un moment deosebit de favorabil pentru dezvoltarea unor noi forme de cooperare in Europa, la putin timp dupa disparitia blocurilor economice si militare socialiste si a URSS.

Scopul crearii acestei structuri este ca statele semnatare sa asigure pacea, stabilitatea si prosperitatea economica in regiune, sa dezvolte o piata comuna, o infrastructura regionala de transport, integrata In reteaua Europei si a Asiei Centrale. OCEMN a fost fondata de unsprezece state: cinci tari balcanice (Albania, Bulgaria, Grecia, Romania, Turcia (motivele pentru care Grecia si Albania, care nu au iesire la Marea Neagra fac parte din CEMN se explica prin faptul ca, initial, conceptul organizatiei era de a cuprinde o arie largita a Balcanilor, inclusiv RFIugoslavia, iar Turcia are interese speciale in promovarea pozitiei Albaniei.), trei tari riverane devenite independente (Moldova, Rusia, Ucraina) si trei tari caucaziene(Armenia, Azerbaidjan si Georgia).

Romania a utilizt orientarile politice majore date OCEMN si a contribuit din plin la crearea unui mediu stabil si securizat in regiune si a promovat ideea strangerii relatiilor OCEMN-UE si a ridicarii dialogului intre cele doua organizatii la noi parametri. Aceasta initiativa se inscrie pe linia de conduita a Romaniei, care,inca din anul 1997, a intreprins pasi constanti in directia recunoasterii OCEMN ca interlocutor oficial al UE. Un factor catalizator al dezvoltarii dialogului OCEMN-UE l-a constituit Presedintia greaca a UE (ianuarie – iunie 2003). Romania a initiat abordarea problemei privind rolul OCEMN in intarirea dimensiunii securitatii si stabilitatii in regiunea Marii Negre, sens in care a reiterat disponibilitatea de a acorda sprjinul necesar elaborarii unui concept viabil in materie si identificarii mijloacelor de crestere a contributiei OCEMN in acest domeniu. De asemenea, Romania a accentuat avantajele pe care le poate obtine OCEMN prin efectuarea unor schimburi de experienta in domeniul economic intre statele membre, atat in contextul evolutiilor in procesul de integrare europeana, cat si in ceea ce priveste cooperarea cu alte structuri regionale si europene. Exista ideea unanim acceptata conform careia, promovarea cooperarii in bazinul Marii Negre in domeniul transporturilor, energiei, protectiei mediului, telecomunicatiilor si al combaterii crimei organizate trebuie sa constituie unul din obiectivele prioritare ale statelor membre OCEMN.

Acest lucru este pus în evidență și de faptul că deja UE colaborează îndeaproape cu partenerii regionali pentru a întări stabilitatea energetică prin modernizarea structurii energetice existente și prin construirea de noi infrastructuri. În acest context, Comisia dezvoltă, în colaborare cu partenerii săi, un nou coridor energetic pe axa MareaCaspică –Mare Neagră. Coridorul menționat anterior oferă mai multe posibilități tehnice pentru exporturile suplimentare de gaze naturale din Asia Centrală, prin regiunea Mării Negre, în UE. Mai mult, luând în considerare creșterea cantității de petrol care tranzitează Marea Neagră, motiv de preocupare pentru siguranță și mediu, UE este interesată să prevadă o dimensiune durabilă și ecologică în materie de petrol în cadrul activităților sale de cooperare din regiune. Mai multe proiecte de ocolire a Bosforului sunt deja luate în considerare

Pentru a elimina dependențele Romînia și-a propus, prin Strategia de securitate energetică și o serie de măsuri a căror îndeplinire țin de climatul de securitate și investițional la Marea Neagră:

Realizarea unei conducte pentru interconectarea SNT cu sistemul de transport din Bulgaria, în zona Russe – Giurgiu;

Continuarea lucrărilor pentru finalizarea conductei Szeged (Ungaria) – Arad (România), pentru eliminarea dependenței de o sursă unică de gaze și racordarea SNT la rețeaua de gaze europeană;

Realizarea unui nou punct de import, în zona localității Negru Vodă pentru alimentarea cu gaze naturale a Dobrogei;

În vederea dezvoltării capacităților de interconexiue gaze naturale, pe termen lung (până în 2020) în documentele strategice românești se prevăd:

Realizarea de noi interconectări între sistemele de transport din România și din Ucraina;

Realizarea interconectării între sistemele de transport din România și Republica Moldova în condițiile de dezvoltare a depozitului subteran de la Mărgineni;

Realizarea de conducte de transport pentru creșterea capacității de transport a gazelor din import cu impact în optimizarea regimurilor tehnologice și fluxurilor de gaze în SNT.

Dezvoltarea activității de tranzit si transport interstatal al gazelor naturale pe teritoriul României poate fi o altă direcție care să se constituie într-o oportunitate de exploatat. Pentru a fi într-adevăr o oportunitate ar trebui să se dezvolte capacitățile de tranzit a gazelor din Federația Rusă spre Turcia, si Macedonia, respectiv transportul interstatal spre Bulgaria si Grecia, prin realizarea următoarelor obiective: realizarea stației de comprimare gaze Cogealac; reabilitarea conductei de tranzit DN 1000 mm; reabilitarea conductelor de subtraversare a fluviului Dunărea, în zona Isaccea; Implementarea unui sistem modern de achiziție, transmitere date și comandă la distanță.

Pe termen lung (până în 2020), aceasta r permite dezvoltarea infrastructurii necesare tranzitului si transportului interstatal de gaze naturale, pe teritoriul României a unor capacități de tranzit integrate în coridorul de transport al gazelor din regiunea Marii Caspice spre vestul Europei. In perioada 2006-2009 se are in vedere înlocuirea conductelor și a bransamentelor cu durata de viață expirată – cca. 500 km/an și dezvoltarea/extinderea retelelor de distributie dar și modernizarea instalaților si echipamentelor din dotare.

Prin contractele de concesiune a serviciilor de distributie gaze naturale, semnate intre Ministerul Economiei si Comertului si EON Ruhrgas (actionar majoritar la E-ON Gaz Romania), respectiv Gaz de France (actionar majoritar la SC Distrigaz Sud SA), se prevede, pentru urmatorii 8 ani, realizarea unui program minim de investitii de cca 25 milioane USD anual, pentru fiecare din cele doua societati.

Finalizarea urgentă de către Ministerul Transporturilor a proiectelor de amenajare a Dunării în vederea asigurării apei de răcire la CNE Cernavodă (pragul Bala sau CHE Măcin) și începerea execuției lucrărilor de extindere a capacităților energetice nuclear ear mări atractivitatea pentru unii eventuali parteneri în valorificarea resurselor energetice din zonă și ar da o mai mare credibilitate româniei ca partener în proiectele din zonă. Unul dintre acestea este și Proiectul Nabucco care are drept scop conectarea si valorificarea rezervelor de gaze naturale din zona Marii Caspice și Orientul Mijlociu cu piețele europene, prin construirea unei conducte pe teritoriul celor cinci țări și care să aibă ca punct de plecare granița Turciei cu Georgia și ca punct final nodul tehnologic Baumgarten din Austria. Lungimea totala a conductei este de 3282 km, din care 457 km pe teritoriul României iar constructia conductei urmeaza a se realiza in intervalul 2008-2011. Se preconizeaza ca volumul de gaze ce urmeaza a fi transportat in anul 2011 este de 8 miliarde m.c. cu o crestere liniara pana la 25,5 miliarde m.c. in anul 2030. Potentialul de import al Romaniei din aceasta sursa este apreciat la 2 – 5 miliarde m3/an.Finantarea proiectului si derularea investitiei se vor desfasura in regim privat. Principiul general este cel al cofinanțării. Atunci când este necesar, sprijinul financiar al Comunității ar putea fi acordat în cadrul programelor naționale, regionale și transfrontaliere ale IEPV, precum și în cadrul altor instrumente de asistență externă, iar pentru statele membre ale UE în cadrul Fondului European de Dezvoltare Regională. Flexibilitatea sporită a noilor instrumente de finanțare ale CE ar trebui să faciliteze finanțarea inițiativelor de cooperare regională. Activitățile regionale ale BERD, ale BEI, precum și ale Băncii pentru Comerț și Dezvoltare a Mării Negre13 sunt deja semnificative, iar Sinergia Mării Negre ar putea oferi noi posibilități, inclusiv crearea de mecanisme de finanțare comună, prin valorificarea experienței dobândite în cadrul unor programe precum parteneriatele încheiate în cadrul dimensiunii nordice

În varianta optimă a scenariului propus de noi proiectul Nabucco va determina creșterea securității în aprovizionarea cu gaze naturale pentru Europa, diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze, accesul la rezervele importante de gaze naturale din zona Mării Caspice și Orientul Mijlociu pentru piețele europene. Acest proiect înseamnă stimularea competiției pe piața internă de gaze, întărirea rolului de țară tranzitată de coridoare majore energetice de transport pentru piețele din Europa Centrală și de Vest, stimularea industriilor conexe care vor contribui la realizarea proiectului, prin implicarea companiilor românești furnizoare de produse și servicii, inclusiv crearea de noi locuri de muncă.

În situația în care acest proiect nu ar avea suuces pe piața energiei poziția geostrategică a României ar avea de suferit deoarece relațiile țării noastre cu marii furnizori de energie din zonă nu sunt tocmai preferențiale. În cadrul unei mese rotunde organizată la Viena de Energie Allianz Austria, (EAA) expertii companiei au prezentat două serioase obstacole în calea realizării proiectului Nabucco. Acestea vizează deficitul de resurse si riscurile de atentate teroriste legate de tranzitul pe teritoriul Turciei, care in orice clipa poate declansa o operatiune armata la granita cu Irakul. Gerhard Mangott, profesor de politologie la Universitatea din Insbruck, a apreciat ca Nabucco „va muri inainte de a prinde viata”, pentru ca UE priveste proiectul „in primul rand ca unul politic, antirusesc”, pornind de la premisa gresisa ca „odata cu asigurarea Europei cu gaze independenta UE fata de Rusia se va intari”.

Ar putea să compenseze, în acest caz, un alt proiect și anume Conducta de tranzit țiței Constanta – Trieste (PEOP – Pan European Oil Pipeline) Ministerul Economiei si Comertului a primit din partea Comisiei Europene finantare in cadrul programului PHARE, in valoare de 2,06 milioane Euro, pentru realizarea „Studiului tehnico-economic pentru conducta petroliera de tranzit in Romania”, efectuat pentru proiectul de constructie a conductei de transport a țițeiului intre Constanta si Trieste (Italia). Studiul de fezabilitate a fost elaborat de un consortiu condus de firma Hill International UK. Studiul include examinarea parametrilor tehnici, financiari, juridici, comerciali si de mediu precum si evaluarea capacitatii de transport si a investitiilor pentru această conductă. Acesta a mai demonstrat că țițeiul disponibil la export din regiunea Marii Caspice, estimat să crească de la un nivel anual de 50 milioane tone la 170 milioane tone in 2010 si 344 milioane tone in 2020 face din acest proiect o oportunitate de afaceri pentru toți actorii din zonă. Un alt factor ține de previziuniile legate de creșterea estimată a cantitatilor de petrol caspic și rusesc direcționate către Marea Neagră. În aceste condiții apare un deficit al capacității de transport în zona

Marii Negre. Acest fapt este relevat si de catre studiul de fezabilitate care indica astfel oportunitatea dezvoltarii proiectului PEOP.

Și în cazul acestui proiect este nevoie de un optimism ponderat determinat de evoluțiile politice din zonă ca urmare a schimbărilor posibile in relațiile bi sau multilaterale dintre actori. De remarcat faptul că geopolitica zonei extinse a Mării Negre este mai degrabă dominată de o agendă a conflictului și suspiciunilor decît a cooperării și a încrederii. Nici în cazul UE chiar dacă există o agendă comună și o politică unitară în zonă relațiile dintre unele state componente și actorii regiunii nu sînt în aceeași notă. Un exemplu în acest sens îl oferă chiar seful statului roman. El este, deocamdata, singurul presedinte care promoveaza strategia delimitarii de Federatia Rusă, in condițiile în care toți ceilalți inalți oficiali europeni au un discurs centrat pe apropierea de Federația Rusă.

Romania poate valorifica pozitia sa geostrategica si geopolitica pe care o are in spatiul pontic. Valoarea strategică a României a fost remarcată și de președintele SUA, George Bush care, în cursul istoricei sale vizite la București, prefigurând oarecum rolul pe care Statele Unite îl rezervă României a menționat în discursul rostit în Piața Universității din București: „you can help our Alliance to extend a hand of cooperation across the Black Sea”. În acest context, este clar că situarea regiunii în vecinătatea imediată a NATO (și a UE), dar și a Orientului Mijlociu Lărgit, perspectiva amplasării unor facilități militare americane pe țărmul românesc și bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul său a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele înghețate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice), dar și prezența unor importante resurse energetice de interes pentru SUA și statele europene sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării Negre pentru comunitatea euro-atlantică. În cadrul NATO, România, alături de Bulgaria și Turcia, a promovat în premieră tema Mării Negre în pregătirile Summit-ului NATO de la Istanbul. Astfel, importanța regiunii pentru comunitatea euro-atlantică și disponibilitatea NATO de a dezvolta un rol în regiune, complementar inițiativelor regionale și-a găsit consacrarea, în cadrul comunicatului Summit-ului.

Pornind de la aceste realități trebuie menționat faptul că însăși Comitetul Economic al NATO a prezentat la începutul lunii octombrie 2007 un raport confidențial în care avertiza asupra pericolului realizării unui cartel al producătorilor de gaz sub influența și controlul Rusiei. Ideea de cartel al gazului apare nu numai în raportul secret redactat de comitetul economic al NATO, ci și într-una dintre declarațiile lui Valeri Iazev, președintele Comisiei pentru Energie din Duma de Stat a Rusiei. Acesta afirma, la începutul lunii noiembrie 2007, că „atitudinea de cartel a consumatorilor” a UE ar putea primi un răspuns pe măsură din partea Rusiei, respectiv prin crearea unei alianțe cu Turkmenistanul, Kazakhstanul, Uzbekisthanul, Ucraina, Belarus și (poate) Iranul (listă oarecum diferită de cea care apare în raportul NATO: Algeria, Qatar, Libia, țările din Asia Centrală și, din nou, posibil Iranul). În ciuda faptului că oficiali ruși au negat această posibilitate, susținând că ei promovează o politică de “dependență reciprocă” a UE și a Rusiei, statele europene sunt din ce în ce mai îngrijorate în privința negocierilor cu Rusia asupra livrărilor de gaz, ce par să fi ajuns într-un punct mort. Astfel că implicarea NATO – și deci a SUA – în această problemă apare ca o soluție la îndemâna UE din mai multe motive.

În primul rând, rolul NATO în problema energetică a statelor europene este motivată pe baza argumentului conform căruia marea majoritate a membrilor NATO sunt afectați de o problemă de securitate în domeniul energetic. Cu toate acestea, NATO, chiar și în contextul lărgirii acțiunii acestuia, nu are nici un fel de responsabilitate sau de jurisdicție în acest domeniu. Mai mult decât atât, NATO nu beneficiază de nici un fel de instrumente specifice pentru soluționarea unei astfel de probleme, fie ea și de securitate. Utilizarea forței militare iese din discuție, iar alt instrument pe care îl poate utiliza alianța este cel al dialogului. Însă pentru statele europene nu aceasta este miza majoră în implicarea NATO în problema energetică Statele europene încearcă să atragă NATO în rezolvarea acestei probleme din două mari motive: pe de o parte, UE speră că, atrăgând SUA în problema securității energetice, va putea să folosească influența acestora pentru a contracara influența Moscovei. Așa cum sublinia și printr-o știre de presă agenția de presă Itar Tass Rusia refuză să ratifice Charta Energeticăpe care UE o promovează întrucât consideră că aceasta o dezavantajează în ceea ce privește câștigurile pe care le va înregistra Federația Rusă. Dacă analizăm documentele UE, vom vedea că se vorbește mai mult despre o „securitate a aprovizionării” (security of supply), în timp ce documentele altor organizații, precum G8 sau alte organisme aparținând US și NATO, de exemplu, discută într-adevăr despre „securitate energetică (energy security) în general.

Un raport redactat în martie 2006 de CRS pentru Congresul SUA afirmă că există, într-adevăr, o problemă energeticăși că aceasta poate fi tratată în termeni de securitate, cu amendamentul că există două puncte de vedere în ceea ce privește abordarea și soluționarea ei: „a market solution”, din punctul de vedere al UE, și un posibil „allied concern” conform NATO, întrucât foarte multe state din UE au și statutul de membre NATO. UE favorizează în prezent o politică împăciuitoare la adresa Moscovei, optând pentru soluții în domeniul politic și economic la problema energetică prin promisiunile făcute Rusiei de a-i oferi un acces mai mare la piața energetică europeană – respectiv, UE promite să permită Gazprom-ului acces la piețele energetice din Franța, Spania și alte state vestice, care până în prezent rămân relativ sub monopolul producătorilor interni. Această promisiune este privită cu suspiciune și reținere de către Moscova având în vedere faptul că UE nu are încă reglementări generale în privința pieței energetice comune. Abia din 2007 se estimează că vor începe negocierile la nivelul UE în această privință. Prin urmare, nici nu este de mirare că Federația Rusă ezită să accepte un astfel de pact. Teama europenilor se îndreaptă din acest punct de vedere în două mari direcții: în primul rând există teama dependenței din ce în ce mai mari de sursele de energie rusești (momentan UE își asigură aproximativ 50% din nevoile energetice de pe piața rusească, însă se estimează că această proporție va crește la 70% în următoarele două decenii) care s-ar putea traduce în influență crescută a Moscovei asupra Europei – respectiv, europenii se tem că Rusia va utiliza resursele energetice ca instrument de influențare politică, așa cum a procedat cu statele din Caucaz și Asia Centrală. Acesta este asul din mâneca europenilor în fața SUA în NATO.

În al doilea rând, europenii se tem de faptul că Rusia ar putea oricând să închidă robinetul la gaze și petrol, ceea ce ar periclita serios ecuritatea europe care ar resimți serios penuria acestora, sau ar putea să încerce sa utilizeze acest “semi-monopol” asupra pieței energetice eropene pentru a obține profituri bănești fie prin creșterea arbitrară a prețurilor, fie prin extinderea controlului său asupra rețelelor de distribuție și transport al gazului și petrolului din uropa, ceea ce ar oferi Moscovei un avantaj strategic important asupra Europei prin posibilitatea utilizării acestora de către europeni sau prin perceperea unor taxe de tranzit sau utilizare arbitrare. poblema este mult mai profundă. Este vorba fundamental de integrarea pieței energetice la nivel comunitar pe de o parte, care se anunță o problemă sensibilă, iar pe de altă arte este vorba de deschiderea mai largă a pieței europene către competitori străini, care nemulțumește roducătorii interni ce riscă să piardă monopolul asupra piețelor interne.

De aici și presiuni crescute din partea acestora asupra guvernelor naționale de a nu se realiza o deschidere excesivă către Rusia. UE încearcă fundamental să rezolve o dilemă internă. În acest context NATO pare să se integreze și mai puțin în peisaj. Altfel, UE angajează NATO în problema securității energetice pentru a mai rezolva diplomatic încă o problemă ce se profilează: parteneriatul strategic dintre Germania și Rusia care s-ar putea materializa printr-o conductă între cele două țări pe sub Marea Baltică. Realizarea unui astfel de tratat bilateral între cele două state ar conferi Germaniei o postură de preeminență asupra celorlalte state europene care ar rămâne vulnerabile din punct de vedere energetic. Acest lucru pare la fel de inacceptabil pentru statele europene care au început deja să reacționeze contrar acestei posibilități. Statele baltice se opun acestui proiect comun ruso-german. La aceasta se pare ca se adauga si opoziția Suediei la acest proiect de teama că ar conduce la o prezență militară rusească nedorită în Marea Baltică. Alte state, precum Polonia, propun o perspectivă mai integrată pentru soluționarea problemei energetice – și anume constituirea unei piețe comune europene a energiei care să dispună nu doar de infrastructură largă de transport și distribuție, să beneficieze de o diversitate de surse pentru achiziționarea resurselor energetice, dar și de capacități de stocare a rezervelor energetice mai mari, și care să opereze pe o prevedere asemănătoare articolului V al Chartei NATO, astfel încât să permită statelor europene careo perioadă de penurie de energie si să împrumute astfel de resurse vitale de la alte partenere europene.

Momentan, Polonia blochează negocierile UE-Rusia în această privință, mișcare profund dezaprobată atât de Bruxelles, cât și de Moscova. Din acest punct de vedere, rolul NATO este, de asemenea, unul secundar vizând solidarizarea Germaniei cu restul statelor europene, (unele dintre) ele și membre NATO. Dimensiunea de securitate a problemei energetice la nivelul Europei pare așadar să fie mai degrabă o exagerare a guvernelor europene presate de interese economice interne, ca răspuns la o serie de pretenții ale Moscovei cu privire la accesul pe piața europeană. Implicarea NATO se speră că va intimida Moscova într-o atitudine mai “flexibilă” față de UE. NATO devine astfel modalitate de presiune diplomatică indirectă asupra Moscovei și de solidarizare a Germaniei. Rolul NATO în această dispută este unul pur politic. Toate acestea vor influența decisiv fizionomia politicii de securitate energetică a României.

Însă situația pare cu atât mai complicată pentru România cu cât în ceea ce privește NATO securitatea energetica se referă numai parțial la dependența Europei de gazul, respectiv petrolul rusești și este mai degrabă îndreptată către securizarea accesului la resurse energetice la nivel mondial, și securizarea rețelelor de transport ale acestora către producători. Inițiativa în privința securității energetice, care pare să reprezinte o temă majoră și pe agenda Summit-ului de la Riga, favorizată de SUA, se referă mai ales la acele resurse energetice plasate în zone cu risc mare de conflict sau instabilitate – adică Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est; ea se referă numai tangențial la problema europenilor. Acest lucru este întărit de declarația unui oficial de la Casa Albă, care susține că negocierile în privința energiei dintre UE și Rusia reprezintă o problemă strict între cele două părți pe care acestea trebuie să încerce să le soluționeze pașnic prin dialog și prin mijloacele pieței libere. Ca atare, SUA este puțin probabil să intervină ca arbitru între UE și Rusia – cu atât mai mult cu cât în prezent caută să convingă Moscova în ceea ce privește necesitatea unor sancțiuni dure împotriva Iranului. Problema care se ridică în mod evident este cât de convingătoare mai este atragerea NATO în problema energetica europeană având în vedere poziția oficial asumată de SUA. In această ecuație se pune întrebarea care este rolul pe care diplomația românească și-l poate asuma ?

În prezent atât UE, cât și Rusia au de pierdut în egală măsură din eșecul negocierilor asupra livrărilor de gaz ale Rusiei către UE, deoarece Rusia nu are acces imediat la alte piețe prin care să suplimenteze pierderea pieței europene – deși în prezent încearcă prin APEC să obțină acces la piața chineză – iar UE nu are surse alternative de procurare a resurselor energetice pe termen mediu și potențial lung. În mod ironic, teza rusă a “dependenței reciproce” funcționează chiar mai bine decât sperau poate chiar rușii.

Pentru expolatarea acestor oportunități ar trebui să fie elaborate o serie de măsuri:

• Măsuri generale, valabile pentru toate subsectoarele energetice (minier, producere, transport, distributie si inmagazinare a gazelor naturale si produse petroliere, precum si producere, transport si distributie energie electrica si termica);

• Măsuri specifice domeniilor: protectia mediului, eficienta energetică restructurare /privatizare si accesarea Fondurilor structurale;

• Măsuri specifice fiecarui subsector.

Aceste măsuri vizează si valorificarea oportunităților pe care le are România în spațiul extins al Mării Negre. Acestea se refera atât la oportunitatile date de diplomația energetica dar și cele al afacerilor. Depinde de capacitatea actorilor statul roman cit si organizațiile comerciale din domeniul energiei de a le exploata.

Este posibil ca factorii de decizie politică de la București să acționeze efficient și oportun și vulnerabilitățile existente la nivelul sectorului energetic să nu poată fi exploatate de amenințările identificate. În aceste condiții oportunitățile din mediul intern și extern de securitate să conducă la o cu totul altă situație energetică în viitor. Romania are o pozitie geografica favorabila pentru a participa activ la dezvoltarea proiectelor de magistrale pan-europene de petrol si gaze naturale. În țara noastră există un climat investitional atractiv atît pentru investitorii străini cât si autohtoni, inclusiv in procesul de privatizare a diferitelor companii aflate in prezent in proprietatea statului. În ultimii ani a crescut increderea in functionarea pietei de capital ceea ce permite listarea cu succes la Bursa a companiilor energetice. Recent a avut loc liberalizarea totală a piețelor de energie si gaze naturale. Oportunități crescute de investiții în domeniul eficienței energetice si al resurselor energetice regenerabile neutilizate. Potrivit oficialilior de la București a crescut gradul de accesare a Fondurilor structurale ale Uniunii Europene pentru proiecte în domeniul energiei. Existența unui important sector hidroenergetic capabil să furnizeze volumul necesar de servicii tehnologice de system. Existența experienței îndelungate și a unei infrastructuri importante pentru exploatarea resurselor energetice primare interne bazate pe cărbune și uranium.

3.1.3. Situația și nevoile de energie ale României în prezent și perspectivă. Rolul bazinului pontic în securitatea sa energetică

Importanța geostrategică și geopolitică a bazinului Mării Negre a fost pe deplin înțeleasă și de conducerea politică de la București. Iată de ce președintele României ar dori să transforme această regiune într-o „Mediterană a Estului”. Ministerul de Externe, la rîndul său afirmă că problema energiei și a Mării Negre se află pe lista sa de priorităti de grad zero. Din această perspectivă este de înțeles de ce Traian Băsescu se numără printre primii șefi de state europene, care au atras atenția că Uniunea Europeana trebuie sa-și dezvolte o strategie de securitate energetică proprie si independenta de Rusia. Expertii americani si romani au insistat asupra unui plan de masuri tactice pentru asigurarea unui coridor strategic spre resursele din zona Caucazului, a Marii Caspice si Asiei Centrale, dar nu au uitat sa menționeze si importantele zăcăminte existente în zona Insulei Serpilor din Marea Neagra, motiv de disputa la Haga intre Romania si Ucraina. În acest sens au fost lansate și o serie de inițiative care pe de o parte să atragă atenția lumii asupra interesului pe care țara noastră îl are în zonă iar pe de alta să impună și o serie de viziuni și strategii proprii.

Inițiativa Romaniei la Marea Neagra, esențiala pentru UE, consideră autorul strategiei energetice a UE, comisarul Andris Piebalgs, care, totodată, afirma ca Romania va juca un rol esential în Uniune în politica regională. Strategia propune crearea unei piețe energetice regionale care să includă atât statele din Balcani, cât si Moldova, iar intr-un plan mai indepărtat țările din regiunea Mării Negre. "Romania vine in interiorul UE cu multe informații privind securitatea energetică. Este de urmărit evoluția Moldovei, care ar dori sa adere la Comunitatea Energetică, iar aici este, desigur, importantă conexiunea cu Romania. Importantă este si relatia Romaniei cu tarile din regiunea Marii Negre si a Marii Caspice", afirmă Piebalgs, subliniind ca noul val de extindere a adus regiunea Marii Negre in atentia Bruxelles-ului. Romania este una dintre cele mai mari state membre ale UE si este o țara cu resurse importante, cu un potential excelent In sursele de energie regenerabila. Este o țară care vine in interiorul UE cu multe informatii privind securitatea energetica. In ceea ce priveste celelalte țări, este de urmarit evoluția Moldovei, care ar dori sa adere la Comunitatea Energetica, iar aici este, desigur, importanta conexiunea cu Romania. Importantă este în opinia oficialului european si relatia Romaniei cu țările din regiunea Mării Negre si ale Mării Caspice. Ultimul val de extindere a UE a dus la o situatie complet nouă pentru statele membre: pentru prima oară, UE are granițe la Marea Neagră. Iar asta face ca țări care păreau atât de departe, precum Kazahstanul, sa fie de fapt mult mai aproape. Din această perspectivă cunoașterea exactă a stării energetice a țării și a evoluțiilor sale ulterioare permit o mai bună înțelegere a rolului și locului pe care trebuie să îl ocupe spațiul pontic în strategia și politica energetică a României.

Contrar opiniilor oficiialilor de la Bruxelles România dispune de o paletă diversificată, dar redusă cantitativ de resurse de energie primară: țiței, gaze naturale, carbune, minereu de uraniu, precum si un potential valorificabil de resurse regenerabile relativ modest. Țara nostră a avut în secolul trecut reserve importante de resurse energetice neregenerabile. Astăzi zăcămintele de hidrocarburi ale României sunt limitate, pe fondul unui declin al producției interne și in condițiile in care nu au mai fost identificate noi zăcăminte cu potențial important. Rezervele actuale de țiței sunt estimate la 73,7 mil.tone. Producția de țiței a scăzut de la 14,7 mil.tone in 1976 (anul cu productia de vârf) la 5 mil.tone în 2006. Zăcămintele de gaze naturale sunt, de asemenea, limitate, iar dupa 1990 producția internă este in declin. Rezervele actuale de gaze naturale sunt estimate la 184,9 mld.m3. Producția de gaze naturale a fost de 12,3 mld.m3 in anul 2006, ceea ce a reprezentat 69% din consumul național anual total de gaze naturale. In condițiile reducerii rezervelor de țiței și gaze naturale, trebuie să crească rolul carbunilor indigeni si, in particular, al lignitului, in balanța energetică a țării

Resursele de huilă din România cunoscute sunt de 705 mil.tone din care exploatabile în perimetre concesionate 105 mil.tone. Resursele de lignit din România sunt estimate la 1490 mil.tone, din care exploatabile în perimetere concesionate 445 mil.tone. Resursele amplasate în perimetre noi, neconcesionate sunt de 1045 milioane tone. Resursele de minereu de uraniu de care dispune România prezintă un interes deosebit pentru economia națională, având în vedere functionarea Unitatii 1 Cernavoda, punerea in functiune a Unitatii 2 Cernavoda in 2007 si dezvoltarea viitoare a programului de energie nucleară. Minereul de uraniu se utilizează pentru fabricarea in Romania a combustibilului nuclear destinat unităților

Nuclearoelectrice de la Cernavodă. Potențialul energetic al surselor regenerabile de energie din România nu este nici el unul indestulător avînd în vedere evoluțiile economice și nevoile de consum dar este tot mai des adus în discuție atât la nivelul politicilor oficiale energetice cît și în discuțiile academice. Potrivit celor mai recente evaluări, potențialul hidraulic tehnic amenajabil al României este de 36.000 GWh/an din care, raportat la situația actuală a prețurilor din piața de energie se pot valorifica, în condiții de eficiență economică, circa 30.000 GWh/an (potențial economic amenajabil) în centrale hidroelectrice cu o putere instalată totală de 8.000 MW. La finele anului 2006 puterea instalată în centrale hidraulice era de 6.346 MW, energia de proiect pentru anul hidrologic mediu fiind evaluată la 17.340 GWh/an. Astfel, gradul de valorificare al potențialului tehnic amenajabil este in prezent de 48%, iar al potențialului economic amenajabil este de 57,8%. Energia verde va reprezenta 33% din consumul national, pana in 2010, din care 65% va fi biomasa, 17% energia eoliana, 12% energia solara, 4% microhidrocentrale si 2% energie geotermala si voltaica. Potrivit ministrului mediului Attila Korodi, “România s-a angajat ca, până în anul 2010, energia electrică provenită din surse verzi să reprezinte 33% din consumul național, pentru ca apoi, in 2015, procentul sa crească la 35%, iar in anul 2020 sa ajungă la 38%. Avand in vedere potentialul pe care tara noastra il are in acest domeniu, tintele nu vor pune probleme Romaniei”. România are potential pentru cinci surse regenerabile de energie – eoliană, solară, hidroenergie, biomasă si energie geotermală, potențial care va asigura României atingerea tintelor propuse. Astfel, potrivit ministrului Korodi, productia de energie verde va fi asigurata, pana in anul 2010, in proportie de 65% de biomasa, 17% de energie eoliana, 12% de energie solara, 4% din microhidrocentrale si alte doua procente din energie voltaica si geotermala.

In ceea ce priveste potentialul Romaniei pentru producerea de energie eoliana, pe teritoriul țării pot fi amplasate instalatii eoliene cu o putere totală de pana la 14000 MW, ceea ce inseamna un aport de energie electrica de aproape 23000 GWh/an. “Pentru amplasarea agregatelor eoliene sunt interesante doar zonele in care viteza medie a vantului este cel putin egala cu patru metri pe secunda, la nivelul standard de zece metri deasupra solului. Cu exceptia zonelor montane, unde conditiile meteorologice vitrege fac dificila instalarea si intretinerea agregatelor eoliene, viteze egale sau superioare pragului de patru metri pe secunda se regasesc in Podisul Central Moldovenesc si in Dobrogea”, a aratat oficialul Ministerului Mediului si Dezvoltarii Durabile. De subliniat faptul că, potrivit hărtii întocmite de Administrația Natională de Meteorologie, litoralul Marii Negre reprezintă, de asemenea, o zonă cu potențial pentru amplasarea instalațiilor eoliene. Cu privire la potentialul energetic eolian din zona litoralului, ministrul a precizat ca acesta este de 2.000MW, cu o cantitate medie de energie electrica de 4.500 GWh/an.

Un alt tip de energie regenerabilă este cea solară, al carei potențial este, in Romania de aproximativ 1.100 kWh pe metru patrat pe an. Daca am expolata la maximum intregul potential solar din tara noastra, am putea substitui in aceasta forma aproximativ 50% din volumul de apă caldă menajeră sau 15% din cota de energie termică pentru incalzirea curentă. Studiile efectuate in 2004 arata ca in conditiile meteo-solare din Romania, un captator solar-termic functioneaza, in conditii normale de siguranta, pe perioada martie-octombrie, cu un randament care variaza intre 40% si 90%. Din nefericire astăzi această sursă alternativă nu este exploatată decît în mod experimental și într-o mică măsură în mediul gospodăresc. Pentru promovarea energiei solare, Ioan Silviu Lefter, presedintele ARCE, intentionează să propună, in viitoarea sesiune parlamentară, o masură legislativă care să prevadă existența unor facilități fiscale si financiare pentru producatorii de energie regenerabilă, similare celor existente in statele membre ale Uniunii Europene. Facilitati de acest fel constau fie in scutirea la plata TVA, fie in reducerea impozitului pe profit.Distributia geografică a potentialului energetic solar este realizata pe cinci zone, din care zona 0, cu potențial de peste 1. 250 KWh/mp/an, iar zona IV cu potential sub 950 KWh/mp/an. Radiația solară cu valori mai mari de 1.200 kWh/mp/an se inregistrează pe o suprafață mai mare de 50% din suprafața totală a țării.

Utilizarea intregului potential de biomasă prin utilizarea in totalitate a reziduurilor din exploatarile forestiere, a rumegusului si altor resturi din lemn, a deseurilor agricole rezultate din cereale sau tulpini de porumb, resturi vegetale de vita de vie, precum si deseuri si reziduuri menajere urbane, ar putea acoperi 89% din caldura necesara incalzirii locuintelor si prepararea hranei, in mediul rural.

In ceea ce priveste distributia pe zone a potentialul energiilor regenerabile, harțile întocmite de Ministerul mediului arată că in Delta Dunarii se poate produce energie solară, in Dobrogea – energie solară si eoliană, in Moldova – microhidrocentrale, energie eoliană si biomasa, in Carpati – biomasa si microhidrocentrale, in Transilvania – microhidrocentrale, in Campia de Vest – energie geotermală, in Subcarpati – biomasa si microhidrocentrale, iar in Campia de Sud poate fi valorificata biomasa, energia geotermică si solară. Pentru ca acreste resurse să poată fi exploatate ar trebui un fond investitional în acest sector de 2,7 miliarde euro, pană în 2015. Până în anul 2007 s-au realizat investiții de doar 300 de milioane de euro.

Dintre indicatorii cei mai relevanți în ceea ce privește situația energetică ne vom opri doar la eficiența și intensitatea energetică respectiv consumul de energie pentru a produce o unitate de Produs Intern Brut. La acest capitol, Romania stă foarte prost. Intensitatea energetica este de 3 ori mai mare decât in UE. Acest coeficient poate să scadă treptat, mai ales datorită unei decuplări a creșterii economice de creșterea de nevoi energetice – un eveniment pozitiv ce arata ca economia s-a restructurat si ca, peste 15 ani si Romania va ajunge in era post-industriala. Ca o comparatie, Danemarca si-a marit PIB-ul in ultimii 10 ani cu 50% cu o modificare de 0% in cererea de energie. Un potential uriaș de creștere a eficienței energetice în domeniul rezidențial/ casnic (de 41%) si in cel de transport (de 32%).

Ajustarea structurala a economiei, dar si creșterea eficienței de utilizare a resurselor, au determinat o reducere a intensitatii energiei primare de la 0,605 tep/1000Euro2005 in anul 2000, la 0,511 tep/1000 Euro2005 in anul 2005, calculul fiind facut la paritatea ratei de schimb. Valoarea acestui indicator rămâne totuși de aproape circa 3 ori mai mare decât media UE. De remarcat faptul că și intensitatea energiei electrice a avut, de asemenea, o evoluție favorabilă, scăzând cu 6,4% in perioada 2000-2004. Valoarea inregistrată in 2004 (0,658 MWh/1000 Euro2004) este de circa 2,5 ori mai mare decat media UE.

Investitiile efectuate pana in prezent in reteaua electrica de transport (RET) au permis realizarea intr-o primă etapă a unei noi si moderne infrastructuri de conducere prin dispecer si a infrastructurii necesare functionarii pietelor de electricitate ( retea natională de fibră optică, noul sistem EMS-SCADA, metering, platforme IT de tranzactionare si decontare. Este in curs de desfasurare programul de modernizare a intregii retele la nivelul celor mai inalte standarde europene cu lucrari de modernizare si retehnologizare a statiilor electrice cele mai importante din RET precum si a dezvoltarii capacitatii pe liniile de interconexiune. Progresul tehnic realizat a permis aderarea in anul 2003 la Uniunea pentru Coordonarea Transportatorilor de Energie Electrica (UCTE) si conectarea sincronă in 2004 a Sistemului Energetic National (SEN) la sistemul UCTE, asigurând, pe langacresterea sigurantei in functionare, oportunități sporite de privatizare a companiilor de energie sitranzactii pe piata de electricitate interna si internatională.

Sistemele centralizate de incălzire urbană se confruntă cu o uzură fizică și morală a instalațiilor și echipamentelor, resurse financiare insuficiente pentru întreținere, reabilitare și modernizare, pierderi mari în transport și distribuție, izolare termică necorespunzătoare a fondului locativ existent. Acești factori au condus la costuri mari de producție și distribuție, la scăderea calității serviciilor și la creșterea valorii facturii energetice pentru populație. Eficienta acestor instalații a fost afectată și de gradul mare de deconectare in unele localități, astfel incât consumatorii rămasi au fost puși in situația de a plati suplimentar pentru funcționarea într-un regim neeconomic, la sarcini reduse față de cele de proiect. Circa 69% din lungimea totala a Sistemului Național de Transport al Gazelor Naturale are durata normată de funcționare depășită. Din totalul stațiilor de reglare și măsurare, aproximativ 27% sunt in funcțiune de peste 25de ani. In ultimii ani au fost modernizate/inlocuite conducte în lungime de 1.964 km, reprezentand circa 24% din lungimea totală.

Rețelele de distribuție a gazelor naturale sunt caracterizate prin gradul ridicat de uzură al conductelor si branșamentelor, circa 40% avnd durata normată de viață depașită. Capacitatea de înmagazinare subterană a gazelor naturale a cunoscut o dezvoltare permanentă. Fată de anul 2000, cand s-au inmagazinat 1.340 milioane m3, in anul 2006, in cele opt depozite existente a fost inmagazinată cantitatea de 3.775 milioane m3(din care volum util 2.988 milioane m3 si 787 milioane m3 stoc inactiv – perna de gaze)

Sistemul National de Transport al Țițeiului prin Conducte are o capacitate de transport de circa 24 mil tone/an. In 2005, capacitatea de transport a fost folosită in poporție de 54%. Incepand cu 1996, sistemul a intrat intr-un amplu program de reabilitare si modernizare.

Echipamentele din sectorul extractiv de lignit sunt uzate moral și nu se mai produc pe plan internațional. Menținerea acestora în funcțiune necesită importante lucrări de reabilitare pentru schimbarea componentelor uzate fizic și de modernizare în vederea creșterii performanțelor. În general echipamentele din sectorul carbonifer de care dipune industria extractivă sunt uzate moral și nu mai sunt produse pe plan mondial. Menținerea acestora în funcțiune necesită importante lucrări de reabilitare pentru schimbarea componentelor uzate fizic și de modernizare a componentelor uzate moral în vederea creșterii performanțelor. Cea mai mare parte a echipamentelor din sectorul extractiv de huilă sunt fabricate după licențe din anii 1980, sunt uzate fizic, neperformante, și supune riscului crescut privind producerea accidentelor miniere ca urmare a insuficienței mijloacelor de monitorizare, informatizare și control a spațiului exploatat. În vederea modernizării și reabilitării echipamentelor s-au efectuat și sunt în curs investiții pentru reabilitarea liniilor tehnologice (excavatoare, benzi, mașini de haldat) din carierele de lignit, achiziționarea de complexe mecanizate (susțineri, combine, și transportoare) pentru minele de huilă, echipamente auxiliare, precum și achiziționarea de echipamente pentru monitorizare/control necesare proceselor de producție.

3.2. ROMÂNIA ÎN ECUAȚIA STABILITĂȚII ȘI

SECURITĂȚII BAZINULUI MĂRII NEGRE

De la nordul Mării Negre, pornesc trei din cele patru mari culoare strategice pe care s-au înfruntat Vestul cu Estul și Estul cu Vestul în spațiul european și eurasiatic (culoarul strategic nord-european, care începe din Galiția Orientală, trece pe la Nord de lanțul muntos european și ajunge până în Normandia, culoarul strategic al Dunării și culoarul strategic maritim – Marea Neagră, Mediterana – și cel de-al patrulea culoar strategic european este cel baltic). Pe această axă Est-Vest au năvălit asupra Europei popoarele războinice migratoare din foaierul perturbator și tot pe această axă, combinată, în ultima parte, și cu axa Nord-Sud, s-au desfășurat cruciadele și majoritatea războaielor eurasiatice, inclusiv cele mai multe bătălii terestre și aero-terestre din cele două războaie mondiale. Numeroși autori, între care și Samuel P. Huntington, relevă, în lucrările lor, parțial, aceste falii și aceste confluențe.

Întrucât Caucazul și Asia Centrală reprezintă coridorul strategic energetic al Eurasiei, Marea Neagră joacă și va juca și în continuare un rol foarte important în strategia reconfigurării spațiului eurasiatic, în viziune europeană și euro-atlantică. Această mare, departe de a fi închisă, este o zonă de falie și de confluență, de unde se conturează realități complexe, contrastante, dar și numeroase perspective. Desigur, Marea Neagră nu are o importanță în sine, nici doar ca spațiu de confluență și de contrast, ci mai ales prin efectul sinergic asupra unei vaste regiuni, concretizat, între altele, și prin înființarea, la 30 aprilie 1999, a Organizației Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), idee lansată oficial la 25 iunie 1992, precum și prin direcțiile de valoare strategică ce se deschid de aici și care, în același timp, converg aici.

Din acest punct de vedere, Marea Neagră este un adevărat liant strategic în spațiul eurasiatic. Pe lângă cele trei mari culoare strategice care, într-un fel, sunt legate și de Marea Neagră, se mai deschid o serie de culoare în zona asiatică, precum: culoarul (spațiul) strategic energetic (Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală); culoarul (spațiul) strategic sud-vest asiatic (Marea Neagră, Turcia, Irak, Iran, Golful Persic, prin Câmpia Mesopotamiei); culoarul (spațiul) strategic Don, Volga, Siberia Vestică; culoarul strategic ucraineano-polonez. De asemenea, Marea Neagră unește și separă două mari religii, două mari culturi și două mari mentalități: nordul ortodox (Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, parțial Georgia), sudul islamic (Turcia și o parte din zona caucaziană). Cele mai importante dintre determinările geostrategice care vor reconfigura spațiul Mării Negre, ca zonă de sinergie strategică, sunt următoarele: spațiul de la estul Mării Negre – Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală – este foarte activ și corespunde cu un tronson marcant din vechiul “drum al mătăsii”, ceea ce exprimă o continuitate istorică; regiunea Mării Negre se situează într-o zonă, deopotrivă, de falie, de confluență și de confruntare, de unde rezultă importanța deosebită a evoluției sistemului de securitate eurasiatic, într-un areal de ambiguități și bifurcații; este adiacentă coridorului islamic; se află în imediata vecinătate a vechiului foaier perturbator (din Antichitate și Evul Mediu), activat la ora actuală prin traficul de droguri, migrația ilegală și bătălia pentru resursele caspice și pentru transportul lor; se află în vecinătatea unor zone conflictuale cronice, cu foarte multe probleme.

Actuala fizionomie a zonei este și un rezultat al bătăliilor anterioare pentru acest spațiu, care au avut cel puțin două obiective fundamentale de securitate: desființarea sau dezamorsarea foaierului perturbator și controlul resurselor energetice.

Aceste două obiective rămân, și în continuare, prioritare pentru spațiul care cuprinde Marea Neagră, Marea Caspică și Asia Centrală.

Există numeroase premise pentru ca geopolitica Mării Negre să se dezvolte și să armonizeze atât de complicatele și de îndelungatele tensiuni și mentalități care s-au conturat și contorsionat în spațiile adiacente. Deja s-au constituit primele organizații de cooperare economică din zonă, cum ar fi Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN), precum și unele structuri zonale de securitate și colaborare, între care și structuri militare.

Se detașează, în acest sens, BLACKSEAFOR (România, Bulgaria, Georgia, Federația Rusă, Turcia și Ucraina) și SEEBRIG (Albania, Bulgaria, Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, Grecia, Italia, România și Turcia; Croația, Slovenia și SUA au statut de observator), dar și alte structuri cum ar fi GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan și Republica Moldova).

Mediul de securitate și de stabilitate din această zonă (Anexa nr.1) extrem de important pentru viitorul Eurasiei, și este determinat de politicile actuale de parteneriat sau de confruntare în ceea ce privește, în primul rând, exploatarea resurselor energetice ale Mării Negre, Mării Caspice și Asiei Centrale și, evident, transportul acestora.

Bătălia și, deopotrivă, parteneriatul pentru resurse se constituie în acțiuni și presiuni exercitate, într-o formă sau alta, de toate centrele de putere ale lumii.

Presiunile care rezultă din parteneriatele strategice sunt, în general, stabilizatoare, iar confruntările dintre marile puteri, centrele de putere și factorii exteriori interesați de zonă, deși sunt destul de vizibile, se centrează mai mult pe spațiul caspic și cedează încet, încet (dar nu pe deplin) locul unor colaborări în care sunt implicate Federația Rusă, Uniunea Europeană, Statele Unite și China, precum și toate țările din zona acestui adevărat areal de sinergie strategică pe care-l reprezintă și îl cumulează Marea Neagră. (Anexa nr.2)

Există și o serie de alte presiuni externe, deosebit de periculoase, din partea rețelelor teroriste, a traficanților de droguri, a crimei organizate, a altor cercuri de interese ale mafiei și economiei subterane, care urmăresc menținerea contrastelor, a tensiunilor și situației incerte necesare pentru activități ilegale, producerea și valorificarea materiei prime pentru traficul de armament, de carne vie și de droguri, conexarea la resursele de materii prime pentru droguri din Asia de Sud-Est și activarea continuă, pe această bază, a foaierului perturbator.

Pentru acest tip de presiuni, Marea Neagră se constituie, de asemenea, într-un spațiu de infiltrare și tranzit, ce poate contribui la o destabilizare majoră a zonei, dacă nu este pusă sub un control strict al țărilor din zonă, al NATO, al Uniunii Europene, al OSCE și parteneriatelor strategice.

În acest sens, crește imens rolul porturilor maritime ale țărilor riverane, între care se remarcă Istanbul, Burgas, Varna, Mangalia, Constanța, Sulina, Odessa, Simferopol, Novorosiisk, Batumi și porturile turcești de pe litoralul sudic.

Acestea vor juca un rol esențial în reconfigurarea, pe noile criterii ale parteneriatelor și colaborării, a funcției de confluență strategică a spațiului Mării Negre.

Pentru ca presiunile externe subterane exercitate de rețelele teroriste zonale și internaționale, de traficanți, de alte cercuri de interese, să fie dezamorsate sau ameliorate, este necesară prezența NATO în acest spațiu, prin constituirea unor baze americane sau ale Alianței pe teritoriile noilor state membre, ca și acțiunile parteneriale ale consiliilor NATO-Rusia și NATO-Ucraina, implicarea directă a Uniunii Europene și a altor organizații și organisme de securitate.

Se poate afirma că:

Marea Neagră constituie un liant strategic pentru țările limitrofe, cu efect sinergic în menținerea unui mediu de securitate stabil, favorabil dezvoltării economico-sociale și cooperării regionale. Acest mediu poate avea influențe în sens pozitiv asupra zonelor conflictuale cronice din Caucaz, Transnistria și chiar din Orientul Apropiat. În același timp, culoarele și direcțiile de acțiune ale traficanților de droguri, de persoane și de arme, migrația clandestină și crima transfrontalieră, pe litoralul nordic al Mării Negre și pe cel sudic, sunt active și periculoase. Ele se constituie în amenințări directe sau indirecte pentru securitatea regiunii și pot favoriza proliferarea organizațiilor, grupărilor și rețelelor teroriste.

Zona, marcată de conflictele caucaziene, transnistrene, de vecinătatea islamului și de atitudinea kurdă, rămâne încă tensionată și instabilă. În același timp, extinderea frontierei NATO în Marea Neagră și viitoarea extindere a Uniunii Europene creează premisele transformării acestui spațiu într-un nod de confluență și de comunicare, prin care să se faciliteze relațiile Est-Vest și Nord-Sud și să se încerce acoperirea unor falii strategice care separă încă lumea europeană de cea islamică, interesele occidentale de cele est-europene și asiatice.

Constituirea unor organizații de cooperare economică și de securitate în regiune (OCEMN, BLACKSEAFOR, SEEBRIG) sau adiacente regiunii (GUUAM) reprezintă o expresie a voinței de pace, cooperare, securitate și stabilitate a națiunilor de pe fosta falie strategică eurasiatică și, în același timp, din zona de confluență a continentului european cu cel asiatic. Acest proces se cere încurajat și dezvoltat prin toate modalitățile și instrumentele de securitate europene, euro-atlantice și eurasiatice.

Extinderea NATO și cea a Uniunii Europene și amplasarea unor baze militare americane, mai suple și mai mobile, mai aproape de zonele conflictuale sau potențial conflictuale fac să sporească rolul regiunii Mării Negre de spațiu de securitate și siguranță strategică.

România, ca deținătoare a gurilor Dunării, a intrării în culoarul strategic și de transport nr. VII pan-european, a cărui importanță economică crește semnificativ (mai ales în ceea ce privește transporturile din rețeaua fluvială europeană), are un rol activ și extrem de important, devenind un fel de țară-cheie sau de țară-pivot în noua construcție regională sud-estic europeană, cu substanțiale perspective de afirmare și dezvoltare.

În domeniul securității

În general, vulnerabilitățile regiunii sunt cele specifice statelor aflate în tranziția de la totalitarism la democrație. Calitatea vieții este consecința principală, aflată și în prezent sub nivelul atins în timpul regimului comunist.

În același timp, cadrul juridic coerent și ferm, necesar combaterii corupției și crimei organizate, este insuficient de bine dezvoltat, lăsând prea multe posibilități de ocolire sau chiar de încălcare flagrantă a legilor, fără consecințele normale într-un stat de drept.

Faptul că unele state nu și-au exprimat, cu fermitate, opțiunile de politică externă în raport cu valorile europene și euro-atlantice, coroborat cu tendințele hegemonice ale Rusiei, creează un potențial de nesiguranță și instabilitate pentru întreaga regiune. Soluționarea acestei probleme în viitorul apropiat este îngreunată de dependența în măsură foarte mare, în special a acestor state nesigure, față de resursele energetice rusești.

Având în vedere aceste vulnerabilități, țările pontice resimt – în grade diferite de intensitate – nevoia concentrării atenției față de noile amenințări și, implicit, a lansării unor inițiative în domeniul securității, preocupare omisă din cadrul obiectivelor urmărite prin crearea OCEMN.

În privința riscurilor și amenințărilor la adresa securității acestor state, ele decurg din vulnerabilitățile amintite mai sus, fiind, în același timp, conectate la riscurile și amenințările globale la adresa securității. În cele ce urmează, vom aminti cele mai reprezentative riscuri: tranzitul elementelor teroriste și al crimei organizate către Europa Centrală și de Vest; fluxurile migratorii masive dinspre Asia spre Europa de Vest; vecinătatea unora din cele mai instabile regiuni ale lumii: Asia Centrală, Caucazul și Balcanii; existența unor relații de neîncredere reciprocă între țări marcante ale regiunii; tendințele Rusiei de a reface ordinea hegemonică din perioada Uniunii Sovietice; tradiționala luptă dintre Rusia și Turcia pentru poziția de lider în Marea Neagră; absența instrumentelor juridice internaționale, acceptate de către statele din regiune, pentru rezolvarea pașnică a cererilor de autonomie sau suveranitate ale unor minorități etnice; dezinteresul față de degradarea mediului cauzată de industrializarea fostelor state comuniste.

Amenințările principale la adresa securității și stabilității statelor din zonă decurg logic din riscurile menționate anterior și se referă, în principal, la: prezența militară nedorită a Rusiei în Cecenia și Transnistria; conflictul din Osetia de Sud; conflictul din Transnistria; conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan, în enclava Nagorno-Karabah; campania antiteroristă din Afghanistan; războiul din Irak; economia subterană, crima organizată și corupția.

Comform celor mai sus specificate, complexitatea naturii riscurilor și amenințărilor la adresa securității regionale și globale este deosebit de ridicată. În ansamblu, perspectivele securității zonei Mării Negre sunt determinate, pe de o parte, de succesul tranziției interne a țărilor din regiune, iar pe de altă parte, de includerea acesteia în complexul euro-atlantic de securitate. În acest sens, relațiile cu NATO și UE, stabilite de către toate statele riverane la Marea Neagră, se constituie în premise dintre cele mai bune ale unui viitor în care rolul acestor organizații în securitatea și stabilitatea regiunii să fie unul determinant: Rusia și Ucraina au relații speciale cu NATO, fiind, în același timp, împreună cu Georgia, membre ale Parteneriatului pentru Pace – din 1994 – și având acorduri de parteneriat cu UE – 1996; oficiali din Ucraina și Georgia și-au declarat de curând intenția de a strânge relațiile cu NATO și UE.

Pe de altă parte, prezența acestor țări în alte organizații internaționale ce au drept scop oficial menținerea păcii și stabilității (OSCE, Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est, CSI, GUAM, OCEMN, SECI, SEDM etc.) denotă bunele intenții ale oamenilor politici care au inițiat și care mențin prezența țărilor lor în aceste organizații, ceea ce se constituie, din nou, în premise favorabile pentru o evoluție optimistă.

Căile principale de acțiune prin care regiunea Mării Negre și a Balcanilor, să devină sigură și stabulă sunt: coordonarea eforturilor și intereselor comunității euro-atlantice; crearea unui spațiu legitim al NATO pentru a acționa în zonă; atragerea Rusiei ca partener; dezvoltarea cooperării regionale; transmiterea experienței de democratizare dinspre Europa Centrală și de Est spre țările din zona Mării Negre; stabilizarea statelor mai puțin dezvoltate, prin democratizare și dezvoltare instituțională; mobilizarea și participării societății civile.

Liderii și analiștii central și sud-est europeni sunt aproape unanimi în a recunoaște că securitatea și stabilitatea regională nu pot fi decât rezultanta acțiunii concentrate a mai multor factori, cuplată la diversele modele de securitate: de cooperare, democratică, militară, politică, diplomatică, economică, juridică și de poliție, coexistând în efortul de afirmare a unui model global de securitate pentru secolul XXI.

În ecuația stabilității regionale, țara noastră se alătură: OSCE, în eforturile de prevenire a conflictelor și realizare a securității cooperative; celorlalte 45 de state membre ale Consiliului Europei, în promovarea și protecția drepturilor omului, deci, în securitatea democratică; celor 26 de membri NATO în asigurarea apărării colective și gestionarea crizelor „în afara zonei”, adică securitatea militaro-strategică; celor 27 de state membre ale UE, pentru integrarea economică, monetară, politica comună externă de securitate, cooperarea judiciară și de poliție, asigurând dezvoltarea economică și stabilitatea politică a Europei.

Integrarea țării noastre în structurile europene și euro-atlantice va avea un impact pozitiv asupra securității și stabilității regionale, favorizând cooperarea, înțelegerea, reconcilierea și aplanarea unor eventuale dispute istorice pe plan subregional. România va continua și adânci conlucrarea cu celelalte state membre pentru soluționarea marilor probleme cu impact asupra zonei Mării Negre, ce se află în atenția oficialilor NATO și UE: disparitățile economice și sociale; conflictele etnice și religioase; crima organizată; traficul de arme, droguri și ființe umane; corupția și drepturile omului.

Apreciată drept un actor important al regiunii, România, membru NATO, a demonstrat, prin acțiunile sale, că se poate constitui într-un pilon de stabilitate.

În acest sens, România este și trebuie să rămână o prezență activă în cadrul proceselor de cooperare regională din regiunea Mării Negre, instituții și organizații menționate deja: Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN); Inițiativa de cooperare Sud-Est Europeană (SECI); Gruparea GUAM; Procesul de Cooperare Dunăreană; Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est (PSESE).

În același timp, țara noastră trebuie să continue și să dezvolte noi forme de cooperare bi și multilaterale, în scopul creșterii legăturilor economice și a stabilității regionale, cum sunt trilateralele: România-Bulgaria-Grecia; România-Bulgaria-Turcia; România-Republica Moldova-Ucraina.

Fără a subestima rolul jucat de celelalte state europene și de SUA în stabilizarea regiunii, statele din zonă sunt în măsură să participe la dezvoltarea unei strategii comune de consolidare a stabilității și securității regionale, direcție în care România, prin poziția sa geostrategică și prin potențialul economic real pe care îl deține, are de îndeplinit un rol de mare importanță.

În cadrul OCEMN, România contribuie semnificativ la schimbul economic al țărilor riverane Mării Negre și la soluționarea pe cale pașnică a conflictelor din zonă, la conlucrarea, dezvoltarea economică și stabilitatea acesteia

Împreună cu partenerii europeni, România se va preocupa de crearea unei SEFTA (South East Europe Free Trade Agreement), care se dorește un transfer al filosofiei de succes a CEFTA către Europa de Est.

3.2.1. Contribuția României privind securitatea și stabilitatea zonei Mării Negre

Întrucât, pe termen lung, NATO va rămâne cel mai durabil aranjament de securitate regională, țara noastră, ca stat membru al Alianței, va contribui activ la securitatea și stabilitatea zonei Mării Negre, precum și ale regiunilor adiacente.

Lărgirea și dezvoltarea organizației, întărirea relațiilor cu UE și Federația Rusă, ducerea de operații în afara spațiului euro-atlantic, combaterea terorismului sunt acțiuni la care România ia parte activ.

De asemenea aportul țării noastre la stabilizarea regională consistă, în noua calitate dobândită în martie 2004, în participarea la întreg spectrul de misiuni NATO, în spațiul european și euro-atlantic, dar și la operații de sprijin al păcii, umanitare și post-conflict altele decât cele conduse de NATO (UE, ONU, OSCE), la diplomația apărării (prevenirea conflictelor, controlul armamentelor, neproliferare, măsuri colective de creștere a încrederii și securității, asistență și sprijin în domeniul militar etc.), la operații de tip coaliție.

Adiacența spațiului românesc la trei din cele patru mari culoare strategice europene, corelată cu apartenența sa la NATO și UE, va permite României să contribuie substanțial la controlul strategic al situației din bazinul Mării Negre, la prevenirea amenințărilor asimetrice și a conflictelor majore, precum și la protejarea și promovarea intereselor europene și euro-atlantice acest sens, punerea în fapt a proiectelor existente poate determina pași importanți în atingerea obiectivelor stabilite în domeniu.

Dintre aceste proiecte menționăm:

• promovarea centrului SECI în regiunea Marea Neagră-Caucaz, cu extensie asupra controlului la frontiere, operațiuni comune ale vămilor, patrulare maritimă în echipe mixte multinaționale, securizarea coridoarelor energetice, intervenția în caz de urgențe civile etc.;

• susținerea inițiativei Georgiei, de creare a unui centru antiterorist la Tbilisi, cu o contribuție românească semnificativă;

• cooperarea regională pentru combaterea terorismului și criminalității transfrontaliere în zonă.

Toate acestea se cer realizate prin asigurarea complementarității cu inițiativele de securitate ale UE pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre, în primul rând, în raport cu amenințările conexe: imigrație ilegală, trafic de carne vie, crimă organizată, terorism.

Proiectele prioritare aferente sunt:

• elaborarea unei convenții pentru evaluarea riscurilor, amenințărilor neconvenționale și a măsurilor de contracarare;

• promovarea, pentru zona Marea Neagră-Caucaz, a unui centru model de stimulare și urmărire a proiectelor dedicate de partenerii occidentali țărilor din est.

Putem menționa că:

Pe termen scurt și mediu, Bazinul Mării Negre și zona adiacentă acestuia vor rămâne un spațiu activ din punctul de vedere al evenimentelor politice, economice și militare care pot afecta securitatea regională și chiar globală.

Potențialul conflictual existent în zonă, de la conflictele „înghețate” la cele în stare latentă și cele aflate în derulare, coroborat cu existența unor grupări teroriste și elemente ale crimei organizate, precum și cu interesul crescând al unor actori statali și non-statali față de resursele strategice din Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu și de nevoia de a controla accesul la acestea, va determina o concentrare substanțială de forțe, mijloace și, nu în ultimul rând, voință politică și efort responsabil.

Prin integrarea în NATO și U.E, România este chemată să contribuie semnificativ la estomparea efectului de falie strategică din spațiul sud-est european, prin transformarea regiunii extinse a Mării Negre într-o zonă a stabilității, prosperității și dezvoltării durabile, democratice.

Integrarea țării noastre în structurile europene și euro-atlantice este de natură să aducă plusul de potență asupra securității și stabilității regionale, continentale și globale, vizând cooperarea, înțelegerea, reconcilierea și aplanarea conflictelor istorice pe plan subregional.

Țara noastră trebuie să susțină întărirea capacității de acțiune comună a statelor din bazinul Mării Negre, pentru asigurarea stabilității regionale, demonstrând faptic că stabilitatea regiunii depinde de calitatea cooperării statelor sale în combaterea fenomenelor infracționale transfrontaliere: terorism, crimă organizată, trafic ilegal de arme, muniții, droguri și persoane.

Dacă luăm în calcul că Mackinder identifică zona centrală ca fiind Eurasia, iar centura internă – Europa de Est, este clar că Marea Neagră constituie o parte a centurii interne, iar transformarea sa într-o zonă stabilă și sigură este factorul-cheie pentru răspândirea democrației și valorilor vestice în Eurasia.

Cadrul de cooperare regională

Cooperarea regională este, și va rămâne, unul dintre pilonii importanți ai arhitecturii de securitate din zona Mării Negre.

Cadrul de cooperare regională din zona Mării Negre are mai multe elemente: Grupul de cooperare navală din Marea Neagră (BLACKSEAFOR), Acordul privind Măsurile de Creștere a Încrederii și Securității (CSBM), Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), Inițiativa privind Securitatea Frontierelor în zona Mării Negre (BSBSI), Inițiativa pentru Securitatea Proliferării (PSI), Comunitatea Democrațiilor, Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est (SECI).

Cadrul de cooperare regională este departe de a fi complet. Totuși, trebuie să luăm în calcul toate inițiativele existente și să încercăm să obținem maximum de eficiență din acestea, indiferent că sunt multilaterale (OCEMN, BLACKSEAFOR, Black Sea Bank, Black Sea University), bilaterale sau forme naționale de cooperare (Black Sea Harmony). Acest cadru trebuie completat prin implicarea altor state aliate, drept garanție a sprijinului acordat evoluțiilor democratice din această zonă. Având în vedere situația actuală, când natura amenințărilor a devenit o amenințare transnațională, un sistem regional de securitate, care îi exclude pe aliații noștri nu reprezintă o soluție viabilă pentru gestionarea riscurilor de securitate, fie acestea trecute sau viitoare.

Un format de cooperare regională de succes îl reprezintă BLACKSEAFOR, al cărui scop este de a contribui la creșterea încrederii între statele litorale și la îmbunătățirea interoperabilității între forțele navale ale statelor din regiune (România, Bulgaria, Georgia, Federația Rusă, Turcia și Ucraina). Misiunile acestei forțe multinaționale sunt: căutare și salvare (SAROp); asistență umanitară (HA); operațiuni de deminare (MCM); protecția mediului (EPOp) și vizite de bune oficii în porturi (GWHV).

Obiectivul Inițiativei de Cooperare din Sud-Estul Europei (SECI) este de a îmbunătăți cooperarea între inițiativele de sprijinire a legii din statelor riverane, inclusiv sistemele vamale, securitatea frontierelor și inițiativele menite a stopa traficul de narcotice și armament.

Un aspect foarte important al CSBM (Acordul privind Măsurile de Creștere a Încrederii și Securității) îl reprezintă conceptul CANE (Exercițiu Naval Anual de Creștere a Încrederii – Confidence Annual Naval Exercise). În conformitate cu acesta, în fiecare an, unul dintre statele participante invită restul statelor partenere la un exercițiu naval național.

Parteneriatul pentru Pace și „politica noii vecinătăți”, inițiate de Uniunea Europeană, precum și programele de asistență ale Statelor Unite se adresează nevoilor specifice ale țărilor din zonă și au tendința de a trece cu vederea problemele regionale.

Responsabilitatea pentru securitatea regiunii nu aparține numai actorilor extra-regionali. O parte a responsabilității pentru securizarea regiunii aparține, în mod clar, statelor riverane, iar aceste state au strategii bine conturate în ceea ce privește securitatea regiunii. În această situație, provocarea este dată de nevoia armonizării acestor strategii.

În concluzie, putem spune că, la momentul actual, există o fereastră de oportunitate pentru ancorarea zonei Mării Negre la comunitatea europeană și euro-atlantică, iar atât NATO, cât și UE sunt pe deplin conștiente de acest lucru. Totuși, a fi conștient nu este suficient, iar ferestrele nu vor rămâne deschise pentru totdeauna.

3.2.2. Noul mediu de stabilitate și securitate la nivel național și european

Forțele Armate acționează într-un nou mediu de stabilitate și securitate din zona de interes a României creat de cosecințele următoarelor evoluții: Integrarea României și Bulgariei în U.E. și NATO (alături de Turcia trei din cele șase state riverane sunt membre ale alianței); creșterea interesului NATO pentru zona M.Negre ca regiune de flanc a Alianței și obligația României de a promova interesele Alianței în zonă; poziția specifică a celor trei state riverane nemembre ale NATO: Georgia-participantă în Parteneriatul pentru Pace și țintă a influențelor Turciei, S.U.A. și Federației Ruse; Ucraina și Federația Rusă cu o poziție aparte față de Alianță, stabilită prin acorduri specifice; diminuarea considerabilă a pericolului apariției unei confuntări militare majore în regiune ca urmare a dezvoltării dialogului politic și a cooperării între statele riverane în domeniul economic, naval, de securitate și încredere; accentuarea preocupărilor statelor europene pentru exploatarea resurselor de hidrocarburi și posibilitatea producerii unor dezastre ecologice în mediul marin, pe fluviu și pe litoral; posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul, democratizării, al respectării drepturilor omului, și al dezvoltării economice, ce ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare; proliferarea noilor riscuri și amenințări de natură asimetrică: terorismul naval; traficul ilicit de mărfuri, substanțe periculoase, arme și persoane; emigrația ilegală.

Admiterea și integrarea României în structurile Alianței Nord-Atlantice, pe termen scurt, și dorința de integrare îa Uniunea Europeană, pe termen mediu, necestită revederea intereselor țării noastre la Dunăre.

Interesele României la Dunăre, în noul context geopolitic și geostrategic, ar fi: menținerea și promovarea spiritului de națiune cu ieșire la mare și la Dunăre; apărarea intereselor economice în zona fluvială; fructificarea oprtunităților oferite de comunicațiile maritimo-fluviale care leagă Asia centrală de Europa; atragerea pe teritoriul României a traseelor oleoductelor și gazoductelor caspice; menținerea unei structuri militare optime de siguranță fluvială; punerea la dispoziția structurilor europene a unei forțe credibile de securitate fluvială.

Interesele europene la Dunăre vizează următoarele aspecte: creșterea traficului fluvial; descurajarea actelor de obstrucție a navigației, formarea și menținerea imaginii și a sentimentului de siguranță a căii de transport fluvial; creșterea capacităților de transport și operare fluvială; reducerea decalajului tehnologic între sistemul de deservire a Dunării de Jos față de complexul logistic Main-Rhin; Înlăturarea sau prevenirea apariției restricțiilor de circulație și eliminarea blocajelor sau aglomerațiilor pe comunicația fluvială; valorificarea și creșterea potențialului turistic; descurajarea și demontarea mecanismului contrabandei organizate; asigurarea respectării legislației traficului fluvial, traficului vamal, pescuitului și de protecția mediului; dezvoltarea infrastructurii logistice militare în sensul interoperabilității cu sistemele de deservire din infrastructura transportului fluvial.

Întărirea securității și cooperării – premiza stabilității Europei în perspectiva 2010 – 2020

Evoluția relației strategice Est-Vest și deschiderea economică promovată de lărgirea Uniunii Europene și a NATO impun clarificarea unui concept pentru granița de est a UE, ca zonă de complementaritate cu statele neincluse deocamdată în proiectul integrării.

Transformarea regiunii Mării Negre într-un pol al stabilității politice și al creșterii economice, cu scopul extinderii climatului de pace și securitate spre spațiul balcanic și mai departe spre Caucaz și Asia Centrală, se constituie într-o prioritate a activității viitoare pentru NATO, Uniunea Europeană, precum și pentru SUA.

Creșterea importanței flancului sudic constituie un element care dă Balcanilor noi valențe, conturându-se ca o regiune în care Alianța va desfășura ample operații multinaționale, iar sursa noilor provocări o constituie fenomenul terorist care ar putea veni atât din zona sudică a frontierelor NATO, cât și pe axa noului flux energetic Asia Centrală – Marea Caspică – Caucazul de Sud – Marea Neagră.

După 11 septembrie 2001, concomitant cu declanșarea campaniei antiteroriste, în condițiile existenței unei crize energetice mondiale, Occidentul a redescoperit importanța “drumului mătăsii” și a Mării Negre.

“Drumul Mătăsii” este astăzi o rețea de drumuri moderne și căi ferate care face legătura între Orient și Occident, de-a lungul vechilor căi de comunicații. Comerțul nu se mai face cu mătase, fiind înlocuit de comerțul cu petrol și gaze naturale. Recunoașterea importanței “drumului mătăsii” ca flux geoeconomic și a Mării Negre ca entitate geostrategică și pivot strategic este tot mai mult în atenția organizațiilor de securitate internațională: NATO, UE,OSCE, ONU.

Rezervele de petrol din Asia Centrală sunt foarte mari: Azerbaidjanul are 75 miliarde de barili, Kazakhstanul 50 miliarde de barili, iar Rusia, în Marea Caspică, 5 miliarde de barili și ele nu pot fi aduse la principalii consumatori decât pe marile magistrale care urmează aproximativ “drumul mătăsii”.

Pentru securizarea acestui traseu, Marea Neagră reprezintă pilonul strategic, iar statele riverane au un rol important în această abordare, devenind unul dintre elementele principale de stabilitate ale Europei în următorii 10-20 de ani.

Alianța Nord-Atlantică, prin vocația pe care o are, va urmări promovarea păcii și securității în regiune, fiind nevoită, totodată, să contracareze riscurile generate de actele de terorism, de sabotaj și crimă organizată, precum și de întreruperea fluxului de resurse vitale.

Deși NATO nu a abordat direct strategia regională de securitate în axa Asia Centrală – Caucaz – Marea Neagră, nu putem să nu înregistrăm tendințele noi, amplificarea dialogului și dezvoltarea relațiilor cu Federația Rusă, Ucraina, cu statele din Balcani.

Situația complexă din zona Mării Negre impune crearea unui cadru de dialog mai larg decât cel oferit până în prezent de Forumul de Cooperare Economică la Marea Neagră (BSEC). Acest forum reprezintă un cadru eficient de cooperare economică cu țările din regiune, iar adăugarea dimensiunii de securitate devine o necesitate. Statele riverane la Marea Neagră au experiență în promovarea formulelor multilaterale și internaționale de cooperare, ceea ce dă Bazinului Mării Negre caracteristica eforturilor comune de stabilitate, cu implicații profunde în Europa anilor 2010-2020.

De asemenea pentru întărirea cooperării regionale și asigurarea stabilității și securității se are în vedere preveniriea și combaterea riscurilor asimetrice și neconvenționale (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, traficul ilegal de armament și persoane), pentru aceasta sunt necesare relații de conlucrare complexe între America, Europa și Rusia.

Din această perspectivă, NATO va putea să-și dovedească abilitățile și capacitățile prin acțiunile de apărare împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice și nucleare (CBRN), asigurarea superiorității mijloacelor de comunicații necesare eșalonului de comandă, realizarea interoperabilității, a desfășurării rapide a forțelor combatante, precum și sprijinul acestora.

Pentru noul NATO, cel de după Riga, testul capabilităților va fi modul de soluționare a stabilității și securității pe axa Marea Neagră – Caucazul de Sud – Marea Caspică – Asia Centrală, acolo unde Occidentul a dezvoltat în ultimii ani interese economice, strategice și de securitate. Cu ocazia Conferinței “Gazul din Marea Caspică – strategii pentru dezvoltare”, desfășurată în noiembrie 2003 la Bruxelles, s-au analizat rolurile Azerbaidjanului și Kazakhstanului, ca principale furnizoare, precum și cel al Rusiei, Georgiei, Turciei și al Iranului. În acest context, s-au luat în discuție o serie de soluții menite să ducă la o mai bună gestionare a problemelor specifice zonei și să confere o mai bună armonizare a intereselor statelor implicate în exploatarea și transportul hidrocarburilor din Marea Caspică.

Tratatul încheiat între Rusia și NATO reprezintă o dezvoltare importantă a acțiunilor comune a colaborării în războiul împotriva terorismului, în problema radicalismului islamic, precum și împotriva imigrației ilegale.

Crearea Organizației Colective de Securitate, anunțată de președintele Putin, denotă faptul că Moscova se simte îndreptățită să constituie un bloc estic, ca răspuns la lărgirea NATO. Se urmărește constituirea a trei grupuri regionale de forțe: un grup de vest – Rusia și Belarus, un grup al Caucazului de Sud – Rusia și Armenia și un grup al Asiei Centrale – Rusia, Kazakhstan, Kyrgystan și Tajikistan, toate sub comandă rusă. În prezent, Rusia păstrează, de facto, monopolul operațiilor de menținere a păcii în Comunitatea Statelor Independente, ca o reacție la adresa NATO, care participă la astfel de operații pe mai multe continente.

În general, statele din această zonă împărtășesc unele valori și principii democratice și au o istorie regională comună. Cu toate acestea, ele au adoptat diferite poziții pe scena internațională – unele dintre ele au aspirații de puteri regionale, sunt membre în CSI ori în GUUAM, altele în procesul de negociere a aderării la Uniunea Europeană, aspirante sau partenere NATO.

Se apreciază că instituțiile și convențiile, menite să reglementeze domeniile specifice ale cooperării pe “drumul mătăsii”, sunt esențiale, dar nu suficiente pentru a obține rezultatele scontate în această etapă. Statele axei de stabilitate au dorința politică de a colabora, dar nu au o acțiune politico-militară comună. De aceea, putem spune că, prin crearea de noi instituții și lansarea de noi proiecte comune, concrete și specifice, se poate asigura dimensiunea politico-militară a acțiunii geopolitice și geostrategice.

Interesul strategic al Occidentului pe termen lung este limitarea numărului de regimuri ostile, instabile sau greu de prezis, ori de situații economice dezastruoase care le fac vulnerabile în fața extremismului și terorismului. Acesta presupune implicarea în rezolvarea problemelor fundamentale de legislație internațională, soluționarea problemelor fundamentale geografice (lipsa apei pe suprafețe întinse, explozia demografică, probleme etnice, religioase, asistența economică și umanitară etc.).

Scopul principal al unui asemenea proces îl reprezintă adâncirea și lărgirea cooperării politico-militare cu finalitate concretă în lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, a celorlalte riscuri asimetrice.

Procesul de cooperare aduce în atenție problemele privind perspectivele relațiilor Europei cu țările din Asia Centrală, din Caucazul de Sud, riverane Mării Caspice și Mării Negre. Astfel, se pot soluționa, armoniza, adapta și dezvolta numeroase inițiative lansate în diverse domenii ale cooperării militare europene: Tratatul Forțelor Convenționale (CFE), Parteneriatul pentru Pace al NATO, Cer Deschis, SEEBRIG, BLACKSEAFOR. Mai nou, Rusia și NATO și-au propus să organizeze aplicații militare comune. Acestea se vor desfășura atât pe teritoriul Rusiei, cât și al unor țări membre ale NATO, cu participarea forțelor navale și aeriene.

Având în vedere complexitatea și amploarea acestui proces, participanții sunt sau ar trebui să fie toate statele aparținând “drumului mătăsii”, la care să se adauge NATO și Uniunea Europeană. Alți participanți – state interesate sau organizații internaționale – pot lua parte în baza unui statut special la activitățile desfășurate de-a lungul axei de stabilitate. Condițiile actuale din cele trei regiuni fac ca declanșarea procesului de cooperare politico-militară în zonă să reprezinte o oportunitate unică pentru comunitatea euroatlantică în beneficiul statelor din cele trei regiuni. În aceste condiții, obiectivele consolidării zonei de complementaritate estică a viitoarei UE și a spațiului euroatlantic ar putea fi: consolidarea în continuare a strategiei de cooperare regională care să includă toată aria de est până în Asia Centrală; stabilirea de strategii tip UE pentru Republica Moldova, Armenia și Azerbaidjan; constituirea și consolidarea rețelelor de infrastructură, prin revigorarea programelor UE în domeniile telecomunicații și informatizare, transport (TRACECA), energie (INOGATE); consolidarea proiectelor regionale prin cuplarea proiectelor conexe PfP; asimilarea practicilor de cooperare transfrontalieră și subregională, experimentate deja în cadrul Pactului de Stabilitate; susținerea unui program regional de protecție a mediului și de dezvoltare durabilă în regiunea circumscrisă Mării Negre.

Dezvoltarea comerțului va reprezenta în continuare un factor primordial de convergență integratoare. Obiectivele urmărite sunt accelerarea pregătirii pentru statutul de economie de piață, încurajarea zonelor de liber schimb, clarificarea statutului coridoarelor energetice est-vest și creșterea securității în perspectivă a acestor trasee energetice.

3.2.3. Geopolitică regională. Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută?

Situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după 11 septembrie 2001 dar mai ales odată cu extinderea NATO din 2002 un spațiu de complicată întrepătrundere a frontierelor geopolitice și geoeconomice și un cadru de afirmare a noii comunități euro-atlantice.

De fapt, noua configurație a Mării Negre se anunța încă din anii ’90 când s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele energetice ale Estului-semiperiferie către zona euroatlantică calificată, sau, cu termenul lui Wallerstein, centrul sistemului mondial modern.

De ce, până în acest moment, Marea Neagră a fost ignorată? Fiind localizată geografic la intersecția spațiilor de securitate europene euro-asiatice și ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele.

Conflictul din fosta Iugoslavie a direcționat în bună măsură atenția spre acest spațiu iar conflictele înghețate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) și situația reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită și de către occidentali drept o zonă de „străinătate apropiată” a Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat foarte puțin atenția Occidentului.

Totuși, astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-și proiecta interesele spre Caucaz și Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO își extinde atribuțiile și se pregătește pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luând în considerare și asumarea unor responsabilități suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre începe să fie privită într-o altă lumină.

Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001 moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale față de întreaga regiune. Necesitatea creării unei platforme – „springboard” pentru combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori structurali prezenți în regiunea Mării Negre cum sunt: state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie și disparități economice, corupție și crimă organizată. Totodată, lărgirea NATO (2002) și UE (2007) până la granițele Mării Negre și mai ales aspirațiile globale ale acestor organizații determină ieșirea Mării Negre din „conul de umbră” al periferiei Europei și afirmarea unei noi realități geopolitice, de interfață cu alte zone, Asia Centrală și Orientul Mijlociu.

Deși limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum „noua importanță strategică a Mării Negre” este clar că problemele cu care se confruntă regiunea sunt preponderent unele pre-11 septembrie 2001. Astfel, deși, pe de-o parte, se clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu geometrie variabilă prin utilizarea/completarea reciprocă a unor formule regionale cum sunt ONU, OSCE, UE, NATO/Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC)/Parteneriatul pentru Pace (PpP), Inițiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUUAM, și Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), pe de altă parte principala dilemă a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puțin cele ale Ucrainei, intrată în urma „revoluției orange” în sfera de influență americană, cu cele ale statelor NATO prezente la Marea Neagră; astfel, după lărgirea organizației nord-atlantice spre est, Occidentul este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autopercepută de stabilitate) la Marea Neagră „poate fi recepționată de mulți ruși ca fiind ostilă”. De fapt această teamă difuză nu este fără un substrat real; după reculul Rusiei în anii ’90 din Europa Centrală și de Est73, macrostrategia occidentală multifazată a ajuns la Marea Neagră. Dilema abordării Mării Negre precum și faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un secret. Acest fapt este detaliat chiar de occidentali după cum urmează:

„Pe această cale se poate pune temelia pentru finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe lărgite. Prima fază a inclus ancorarea Poloniei și a țărilor de la Vișegrad. Cea de-a doua fază a mărit viziunea noastră a unei Europe lărgite prin includerea noilor democrații de la zona Baltică până la Marea Neagră. Astăzi ne confruntăm cu provocarea de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europă întinsă de la Belarus în Nord către limita estică a regiunii Mării Negre la sud. Finalizarea acestei viziuni pentru o Europă unitară și liberă ar putea fi un avans considerabil pentru cauza democrației, integrării și securității în regiunea euroatlantică.

Ar reprezenta și o poziție mai bună a Statelor Unite și Europei în abordarea provocărilor din Orientul Mijlociu lărgit. Întrebarea cheie nu este dacă acest lucru este dezirabil ci dacă este realizabil”.

Această viziune geopolitică este însă împărtășită și de către noii parteneri zonali ai Occidentului cum este Georgia; această țară a devenit una din „mărcile” occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democrației, redescoperirea unor teritorii de cultură europeană) este foarte clar faptul că principala rațiune de a fi (în accepțiunea termenului american de „nation buliding”) a unor țări precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale și asumate de autoritățile acestor „emerging states”, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existența statelor pe care le conduc și care intră în conflict cu viziunea neo-imperială rusă.

Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influențată de o fostă superputere, Rusia, și două puteri regionale Ucraina și Turcia.

Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-și mențină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea și menținerea „arhitecturii Războiului Rece al țărmurilor”.

Concepția neo-imperială a Rusiei în Marea Neagră își are originea în epocile țaristă și sovietică dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a SUA și UE. În acest sens, președintele rus Vladimir Putin a manifestat permanent un interes sporit pentru flota rusă din Marea Neagră, care în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani reprezintă o forță semnificativă de care trebuie să se țină seama.

Declarațiile președintelui rus de genul „bazinul Mării Negre și al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic” or „ Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu dorește să-și abandoneze pozițiile deținute în Marea Neagră.

Aceste deziderate sunt susținute pe teren prin diverse metode; Moscova continuă să obstrucționeze retragerea bazelor sale din Georgia Batumi și Akhalkalaki, angajament luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999; Totodată sunt exploatate tendințele separatiste ale Abhaziei și Osetiei de Sud și a republicii autonome Adjaria; deși în 2000 au existat unele gesturi care puteau indica faptul că Federația Rusă ar începe să-și respecte angajamentele internaționale privind retragerea bazelor sale militare din Georgia, totuși cu excepția bazei de la Vaziani și la nivel declarativ (verificarea fiind imposibilă) baza de la Gudauta, de fapt majoritatea trupelor ruse au rămas pe poziții și uneori, desfășoară acțiuni militare.

Pentru etapa premergătoare aderării la UE, forța politică românească trebuie să aibă în vedere dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate și cooperare regională în spațiul sud-est european și al Mării Negre, prin promovarea pactelor de stabilitate pentru asigurarea păcii, consolidarea democrației și prosperității economice.

Dobândirea calității de membru al Alianței a adus României garanții reale de apărare, accesul la procesul de decizie asupra securității euro-atlantice, dar și obligații corespunzătoare.

Diplomația constituie un instrument indispensabil de apărare împotriva amenințărilor la adresa securitătii naționale. Apartenența României la NATO și Uniunea Europeana determină orientarea politicii externe spre valorificarea noului statut în beneficiul țării și al securității regionale.

3.3. PROGNOZĂ ȘI SCENARII ENERGETICE

PENTRU VIITORUL APROPIAT

Școli geopolitice de prestigiu din diferite colțuri ale lumii sunt unanime în a aprecia că mediul geostrategic, în special cel aflat la intersecția dintre fluviu și mare, a exercitat din totdeauna presiuni asupra procesului de evoluție a zonei. acesta a definit relațiile inter și intrastatale de pe eșichierul respectiv, a influențat trăsăturile spirituale și organizarea socială a populațiilor riverane.

Zestrea maritimă și fluvială a unor state contribuie la dezvoltarea unor specificități socio-economice, care le apropie în procesul lor de evoluție.

Din această perspectivă, orice zonă fluvio-maritimă sporește dezvoltarea statelor riverane. Prin importanța sa, zona generează tendințe de apropiere sau de ostilitate între state, în funcție de interesele competitorilor, în diferite etape istorice. Astfel, spațiul analizat poate fi ținta unor riscuri, pericole și amenințări generate de vecinii sau de actorii statali sau nonstatali mai apropiați sau mai îndepărtați.

Mediul acvatic comun facilitează schimburile transfrontaliere nu numai economice și culturale, dar și pe cele de natură criminală.

Toate acestea se regăsesc în zona Mării Negre Extinse, unde climatul de securitate poartă amprenta unei multitudini de factori, majoritatea cu caracter asimetric: conflictele interetnice și interconfesionale, tendințele separatiste, fragilitatea noilor democrații și concepția generalizată, terorismul și crima organizată, traficul de armament și materiale strategice.

Din păcate, nu există o accepțiune uniformă a delimitării geografice a regiunii extinse a Mării Negre. Dacă avem în vedere strict criteriul geografic atunci ea include cele 6 state riverane (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia și Bulgaria). Totuși, termenul de „extins” se referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una geografică, astfel încât nu putem să nu luăm în calcul importanța politică, economică și strategică a unor țări precum Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Albania și Grecia.

Fără a avea pretenția unei definiții atotcuprinzătoare, „regiunea extinsă a Mării Negre” incumbă suportul fizico-geografic al teritoriilor statelor riverane Mării Negre: Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia și Georgia și statele vecine, implicate nemijlocit în geopolitica subregională: Grecia, F.R.I. Macedonia, Albania, Serbia, Muntenegru, Ungaria, Slovacia, R. Moldova, Azerbaidjan și Armenia, peste care se calchiază atât relațiile și interesele statelor mai sus-menționate, cât și ale actorilor statali, suprastatali și nonstatali interesați.

Zona geopolitică a Mării Negre în viziune extinsă, denumită ca atare sau nu, a fost dintotdeauna un „Triunghi al Bermudelor”, care a alimentat și consumat aspirațiile și ambițiile marilor imperii ce au făcut istoria Eurasiei. Aceasta a fost continuată, în forme specifice, de statele rezultate în urma destrămării imperiilor, peste care s-au adăugat actori nonstatali, mai apropiați sau mai îndepărtați, în funcție de conjunctura vremurilor.

Prin urmare, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada post-Război Rece și post-Uniunea Sovietică. Ea este flancată la vest de Balcani și la est de Caucaz, două spații cu un potențial conflictual foarte ridicat, ce în anii ’90 erau considerate periferia Europei. De asemenea, nu putem să omitem importanța coridorului energetic euro-asiatic, ce unește marii consumatori ai Occidentului de bogatele rezerve energetice din zona Mării Caspice și din Asia Centrală.

Atât NATO, cât și UE și-au concentrat atenția spre flancurile Europei Centrale și de Răsărit. La nord, se urmărea desprinderea statelor baltice de sub controlul Federației Ruse și integrarea lor în spațiul euro-atlantic, iar la sud, oprirea confruntărilor sângeroase din Balcani și cultivarea esențelor democrației și statului de drept.

Analiștii occidentali, recunoscuți prin valoarea expertizei lor, afirmă că în ultimii ani comunitatea euro-atlantică a „alocat puțin timp și puține resurse politice pentru a aborda regiunea extinsă a Mării Negre”. Aceasta, conchid ei, pentru că „în Occident există tendința de a ignora sau neglija problemele pentru care nu există răspuns sau perspectivă de succes imediate: respectiv cele din categoria “prea greu de soluționat’”.

Înțelegerea regiunii ca aparținătoare a acestei categorii a fost determinată de teama de a nu irita Moscova în privința caducității moștenirii sferei sovietice de dominare și de a nu o deranja prin deschiderea subiectului „străinătății apropiate”, care funcționa la Kremlin încă din timpul lui Elțîn, azi lipsit de actualitate și realism.

Primii pași au fost făcuți de NATO în direcția atragerii statelor din zonă în Programul Parteneriatul pentru Pace (PfP). Considerând prilejul deosebit de oportun pentru viitorul lor, rând pe rând, tinerele democrații au semnat declarațiile de adeziune. Interesul manifestat încă din primele momente și implicarea lor activă în acțiunile desfășurate în cadrul programului au depășit și cele mai optimiste prognoze ale succesului PfP.

Apoi, în ultimul deceniu au urmat două valuri paralele de extindere a NATO și a Uniunii Europene, translatând în pași succesivi fruntariile spațiului occidental de securitate și prosperitate tot mai aproape de țărmurile Mării Negre.

În procesul de redefinire a Europei și de transformare a Alianței Nord-Atlantice, zona extinsă a Mării Negre nu numai că dobândește noi valențe geopolitice și geostrategice, dar reprezintă și o provocare pentru Occident de a „remodela” această regiune (scop realizat deja în sud-estul Europei), în sensul securizării ei și ancorării la idealurile și valorile democratice, contribuind astfel la consolidarea păcii și stabilității în lume.

Acceptarea Turciei drept candidată la aderare, împreună cu recenta integrare a României și Bulgariei, denotă politica de deschidere a UE spre estul continentului. Decizia UE de a extinde politica de vecinătate a Europei spre Armenia, Azerbaidjan și Georgia face ca țările din nord-estul Mării Negre să-și consolideze și diversifice relațiile cu Uniunea. Interesul comunității europene este transformarea acestor state în societățidemocratice stabile, care, apoi, vor fi capabile să disipeze valorile occidentale către est și sud. Totuși, recunoscută fiind dependența Uniunii de resursele energetice din Federația Rusă și Orientul Mijlociu, interesele acesteia se referă și la accesul la sursele de energie.

Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, ființe umane etc. Politica Alianței se confruntă și cu așa-zisele conflicte înghețate, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracție în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilității în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului desfășurată în Afghanistan și Irak și extinderii atribuțiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei occidentale. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României și Bulgariei reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securității și democrației și de eradicare a fenomenului terorist.

Regiunii extinse a Mării Negre i se deschid perspective deosebite pentru viitorul pe termen mediu și lung. Malurile sudic și vestic al Mării Negre sunt flancate de membrii Alianței Nord-Atlantice, iar restul țărilor din regiune dezvoltă relații strânse cu această organizație. În același timp, „Revoluția trandafirilor” din Georgia, schimbarea conducerii în Azerbaidjan și alte evenimente importante au deschis un nou capitol european pentru regiune și pentru rolul său într-o „Europă Extinsă”. Acest rol presupune mai mult decât simpla cooperare cu Uniunea Europeană; este nevoie de implicarea în procesul de realizare și conservare a stabilității și securității atât în regiune, cât și în Orientul Mijlociu, întrucât vecinătatea cu această parte a Asiei constituie un factor de risc pentru zona Mării Negre.

De asemenea, constituind punctul de intersecție al intereselor NATO,UE și ale Rusiei, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să își dezvolte o identitate care să îi permită crearea unei relații de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să țină cont atât de importanța ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât și de statutul lor de punte de legătură comercială și zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu și Îndepărtat.

3.3.1. Interese politice, militare și energetice în regiune

SUA, principala putere globală și cel mai mare consumator mondial de energie, depind în cea mai mare măsură de rezervele energetice subterane. De aici rezultă și nevoia Administrației SUA pentru acces la zonele importante de resurse de hidrocarburi, inclusiv la cele din zona Caspică și a Asiei Centrale.

SUA importă în prezent aproximativ 500 milioane tone de petrol brut pe an. Situația gezelor naturale este mai alarmantă. SUA extrag aproape 550 milioane de metri cubi de gaze anual, în timp ce rezervele naționale sunt estimate la 3,6 miliarde m.c.

Se estimează că, în următorii șase-șapte ani, SUA vor fi nevoite să importe, pentru a menține echilibrată balanța sa energetică, aproape 1,4 miliarde tone de petrol brut pe an, în vreme ce producția anuală mondială este de 1,2 miliarde, intrând astfel în dispută cu alți mari consumatori energetici (statele din UE, China, etc).

Politica externă americană în regiune se bazează pe următoarele rațiuni:

SUA intenționează să ajute fostele republici sovietice Kazakhstan și Azerbaijan să-și dezvolte propriile industrii petroliere și de gaze naturale;

prin dezvoltarea industriei petroliere și a gazelor naturale, care vor conduce la creșterea economică, SUA speră să extragă aceste state din sfera de influiență a Rusiei;

Guvernul SUA sprijină activ companiile americane implicate în exploatările petroliere din Asia Centrală precum și pe cele care participă la construcția conductelor menite să canalizeze petrolul spre vest;

SUA vor încerca să canalizeze petrolul venit din aceste țări spre piața mondială în ideea de a-și diversifica sursele de aprovizionare și în scopul de a menține prețul țițeiului la niveluri scăzute;

Guvernul SUA crede că o creștere economică va asigura stabilitatea regională și va rezolva disputele locale;

SUA intenționează să revigoreze rolul Turciei în regiune și în același timp își menține politica de îngrădire a influenței și izolare a Iranului. Din acest motiv a făcut un puternic loby pentru construirea unei conducte care transportă petrolul de la Baku în portul turcesc de pe litoralul Mediteranean, Ceyhan.

Asfel SUA și UE s-au arătat interesate de promovarea unor trasee de transport energetic alternative care să nu reprezinte monopolul nici unui stat, indiferent cât de puternic este acesta (cu referire la Rusia, care are aproximativ 80% din conducte orientate către Europa Occidentală, această infrastructură fiind conectată la sud cu Algeria), și care să evite țări considerate ca nedemocratice.

Rusia va încerca, în continuare, să își afirme statutul de principala putere a spațiului, căutând să obțină tot ce poate să-i ofere această poziție. Interesul manifestat de Occident față de Moscova îi stimulează aspirațiile. Specialiștii apreciază că de ea vor depinde livrările sigure și stabile de energie necesare dezvoltării europene în următorii zece ani, iar aceasta va conduce Bruxellesul, probabil, la un șir întreg de concesii.

Rusia este foarte atentă la relațiile cu vecinii, îndeosebi cu cei din fostul spațiu sovietic. De altfel, una dintre problemele cele mai acute cu care se confruntă încă Rusia este cea a frontierelor cu aceste state. Kremlinul își exprimă tot mai des părerea că a venit timpul ca Moscova să-și revizuiască atitudinea față de unii dintre ei. Se consideră că, în condițiile când interesele de stat ale Rusiei vor dicta, se poate trece la recunoașterea oficială a Transnistriei, Abhaziei, Osetiei de Sud și regiunii Nagornii Karabah. Situația poate conduce la scăparea de sub control a conflictelor, azi „înghețate”.

Parteneriatul strategic cu Germania este posibil să-și reducă dimensiunile, după schimbarea survenită în conducerea Bundestagului. Aceasta poate determina o reorientare a Moscovei către un alt actor euroatlantic puternic. Din punct de vedere militar, sub steagul luptei împotriva terorismului, apare evidentă dorința Kremlinului de a-și extinde participarea militară dincolo de granițele Federației.

Rusia acționează pentru menținerea poziției sale dominante în transportul hidrocarburilor din zona caspică, ca parte a politicii sale de extindere a pieței de petrol și gaze. Aceasta se circumscrie proiectului său strategic de recâștigare a puterii economice pentru a se reafirma ca o putere globală.

Moscova urmărește să realizeze în zonă un mini-OPEC prin atragerea de partea sa a Kazahstanului, Azerbaidjanului, Uzbekistanului și Turkmenistanului și un mini-NATO, prin Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. În acest sens a încheiat acorduri bilaterale cu Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan privind transportul petrolului și gazului prin conductele federației. Acordurile încheiate asigură, practic, controlul Rusiei asupra resurselor energetice ale acestor țări și asupra transportului acestora conferind Moscovei un atu politic și strategic în zona Asiei Centrale și zona Mării Caspice.

De asemenea, companiile private ruse au preluat pachete majoritare ale companiilor din domeniul energetic din majoritatea statelor din zonă (în principal, Georgia, Armenia, Kazahstan) și mai nou din state europene.

Liderii politici de la Moscova urmăresc diminuarea importanței economice a unor trasee energetice concurente (cum ar fi oleoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan) prin punerea în practică a unor proiecte în care are un rol mai important (Novorossiisk-Burgas –Alexandropolis).

Totodată se remarcă faptul că, atunci când autoritățile ruse au considerat că interesele Rusiei pe piețele energetice europene sunt afectate, acestea au amenințat cu reorientarea fluxului de resurse energetice către piețele din Asia-Pacific, ale căror nevoi sunt în continuă creștere.

Federația Rusă este de departe puterea „covârșitoare” a regiunii din punct de vedere economic și militar. Statele caucaziene depind de economia rusă. Energia electrică și gazele vin de la Moscova. Cu excepția Azerbaidjanului, celelalte state sunt private de resurse petroliere. După dezmembrarea URSS, Moscova a considerat Caucazul ca un spațiu al „vecinătății sale apropiate”, drept care s-a străduit să-și exercite controlul direct și indirect. Din motive economice, atenția Federației Ruse s-a îndreptat spre Azerbaidjan, Daghestan și Cecenia, zone petrolifere cu importanță strategică la Marea de Azov (de aici și preocuparea pentru valorificarea conductelor de pe traseul Azerbaidjan-Daghestan-Cecenia-sudul Federației Ruse). Din punct de vedere politico-militar, Moscova a depus eforturi pentru consolidarea pozițiilor din Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Daghestan și Cecenia. În același timp, Moscova s-a preocupat de contracararea tendințelor autonomiste din Cecenia și Daghestan, de reducerea „sfidărilor” Georgiei și de combaterea mișcărilor islamiste religioase din Caucazul de Nord.

Uniunea Europeană continuă procesul de extindere și își pregătește strategii și forțe cu care să gestioneze securitatea continentului și dincolo de granițele Uniunii.

Nevoia de resurse energetice, fără de care dezvoltarea ei economică s-ar prăbuși, o apropie tot mai mult de petrolul și gazele naturale ponto-baltice. Interesul UE pentru zona extinsă a Mării Negre va crește pe măsură ce se va lega ombilical de câmpurile petrolifere și gazeifere de aici, va intra în impas de mână de lucru ieftină și calificată, de piețe de desfacere sigure, legislația comunitară în domeniul mediului se va înăspri, determinând translatarea industriei poluante și energofage către periferia și, mai ales, exteriorul Uniunii.

Statele europene doresc să evite dependența de o singură sursă energetică, fiind interesate în asigurarea accesului la furnizori multipli situați în zone geografice diferite, una dintre acestea fiind zona caspică. În acest scop, se urmărește o implicare sub forme multiple: în lucrări de prospectare și exploatare, în procesul de prelucrare, precum și în realizarea unor proiecte de transport care să evite monopolul Rusiei. Guvernele occidentale încurajează implicarea operatorilor privați, care promovează rapid principiile economiei de piață și pe cele ale democrației.

Printre cele mai importante firme implicate în astfel de proiecte în zona Mării Caspice se numără British Petroleum Amoco (Marea Britanie), Royal Dutch/ Shell Group (Olanda), ENI SpA (Italia).

NATO se transformă pentru a răspunde întregii game de amenințări cunoscute, intervenind cu succes în zona de propagare a lor, oriunde s-ar afla aceasta. Alianța este interesată de realizarea unui sistem de securitate stabil la Marea Neagră, fapt prezentat explicit în cadrul Summit-ului de la Istanbul. Aici a fost proiectată o nouă politică a parteneriatelor strategice, pentru a se asigura în viitor o cooperare mai activă cu țările din Caucaz, Asia Centrală și cu cele din Orientul Mijlociu. Un nou val de lărgire, prin posibila aderare a Georgiei, poate să readucă Alianța la contact direct cu Rusia pe țărmul răsăritean al Mării Negre.

Ucraina întreprinde demersurile necesare acceptării pe listele de așteptare ale extinderii NATO și UE, printre acestea înscriindu-se reforma armatei sale supradimensionate și câștigarea sprijinului opiniei publice. Slabele performanțe economice, lipsa resurselor energetice, materiilor prime, piețelor de desfacere, precum și afinitățile tradiționale de limbă, cultură și obiceiuri o rețin, posibil în următorii ani, în sfera de influență rusească.

Închirierea bazei navale din Sevastopol și a infrastructurii necesare Flotei Ruse a Mării Negre dincolo de anul 2017, poate naște o situație fără precedent în condițiile aderării Ucrainei la NATO: existența unei baze rusești pe teritoriul Alianței Nord-Atlantice.

Din punct de vedere politic, Ucraina își dorește independența, dar, în același timp, ea are o acută dependență energetică față de Rusia. Ucraina se zbate în acest paradox, iar ultimele sale evoluții se pare că o apropie de Rusia. Datorită poziției geopolitice importante pe care o are, Ucraina reprezintă interfața europeană a vechiului imperiu. „Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina mai întâi amăgită și, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu”. O țară de dimensiunile Ucrainei, cu poziția sa geopolitică, nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare, pe care acum nu și-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranziții complicate, în care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiștilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde dolari față de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei, Andrei Kozârev a avut o apreciere neiertătoare: „În CSI, totuși, chiar și un stat mare și dezvoltat economic, precum Ucraina, nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul și gazele livrate de către Rusia Ucrainei, Georgiei și statelor din C.S.I. sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă datoria Ucrainei?”

Ecuația geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Pledează pentru acest lucru existența celor aproape zece milioane de ruși care trăiesc în această țară, dar și faptul că Ucraina deține Crimeea, ținut rusesc, locuit în majoritate de ruși, făcut cadou de către Hrușciov în 1954, cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia; iar cine deține Crimeea, deține o poziție-cheie la Marea Neagră. Mai presus de toate, aceste țări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi șters în câțiva ani. Un factor foarte important din punct de vedere geopolitic este poziția Ucrainei, care „ocupă” ieșirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, „transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova”.

Turcia, după o așteptare de aproape 50 de ani, își vede visul împlinit. Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare a acesteia la structurile europene. În calitate de stat NATO și viitor membru al UE, posesoare a singurului loc de ieșire din Marea Neagră către oceanul planetar, Turcia va fi în anii care vor urma, un jucător de seamă în geopolitica Ponto-Caspică.

Modul de rezolvare a problemei kurzilor va influența însă valoarea statutului Turciei în regiune.

Georgia este în curs de ancorare la valorile europene, dorind o ștergere totală a imaginii apartenenței la spațiul fost sovietic. Dorința manifestă a integrării în NATO și UE este concretizată prin reforme de amploare, dar există un anumit imobilism în punerea lor în operă.

Separatismul abhaz si sud-osetian îi afectează integritatea teritorială, îi macină economiile și forțele.

Dar de ce a devenit brusc micul stat unul dintre câmpurile importante de pe marea tablă de șah a lumii la care își dispută întâietatea americanii și rușii? Georgia face legatura între Marea Neagră și Azerbaidjan, stat cu deschidere la Marea Caspică și la imensele rezerve, aproape neexploatate, ale petrolului caspic. Companiile petroliere americane sunt puternic reprezentate la Baku, capitala Azerbaidjanului. Se poate spune că ele controlează extracția de petrol din zona în acest moment. Georgia la rândul său, a deschis drumul americanilor și este în discuție posibilitatea crearii unor baze americane menite să asigure securitatea obiectivelor petroliere, dar și a conductei de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan care transporta petrolul de la rafinăriile de la Baku, traversând Azerbaidjanul și Georgia până la terminalul de la Ceyhan de la Marea Neagră.

Terminalul de la Ceyhan din Georgia va fi „robinetul“ de petrol al Uniunii Europene în viitorul apropiat. Petrolul poate fi transportat de la Ceyhan, de către o punte de petroliere, pâna la Burgas, în Bulgaria, unde însă facilitățile de preluare a imenselor cantități de petrol nu există și trebuie construite sau la Petromidia, unde există deja toate facilitățile importante, adică port pentru petroliere și un terminal de capacitate mare, conectat la rețeaua de conducte care merge către Europa de Vest, traseul PEOP. Alegerea variantei Petromidia ar fi un avantaj imens pentru România din punct de vedere strategic, politic si economic. Varianta ar conveni de asemenea americanilor, care ar controla atât extracția din Azerbaidjan, cât și transportul prin Georgia “prietenă”, apoi peste Marea Neagră, pe la Petromidia tot “prietenă” (americanul Phil Stephenson detinând 20% din actiunile Rompetrol Grup, Dinu Patriciu, 80%). Cui nu-i convine acest traseu? Firește, rușilor care ar fi pur și simplu scoși din joc. Ei doresc deci ca petrolul sa fie transportat pe Marea Neagră pâna la Burgas, în Bulgaria, de către companii rusești, și de acolo mai departe pe o conductă care ar urma să fie construită în parteneriat sau cu implicarea unor companii rusești, prin Bulgaria, Macedonia si Albania, în portul Vlore la Marea Mediterană, traseul AMBO.

Republica Moldova consideră că aderarea la NATO și UE este un panaceu al tuturor problemelor cu care se confruntă azi țara. Dorește rezolvarea grabnică a conflictului transnistrean, conștientă fiind că Transnistria poate împiedica orice fel de “traseu european” al Chișinăului. Necesitățile o determină să-și manifeste în continuare interesul în dezvoltarea cooperării regionale, mai ales în domeniile: economie și securitate.

România și Bulgaria state proaspăt integrate în NATO și UE. Au inițiative comune și se sprijină reciproc la realizarea mai multor programe de cooperare în zona Mării Negre și în sud-estul Europei. Desfășurarea bazelor militare ale NATO pe teritoriul acestora asigură un plus de securitate și stabilitate în bazinul Pontic.

România a reușit în ultimul deceniu să mențină un grad redus de dependență față de importurile de petrol și gaze naturale. Cu toate acestea, în ultimii ani, datorită preconizatei epuizări a rezervelor proprii (în circa 20 de ani) și scăderii producției interne, a trebuit să apeleze la importuri de resurse energetice, mai ales din Federația Rusă. Washingtonul pare preocupat de piața energiei electrice în România și Europa de Sud-Est, cu toate că nu este dezinteresat nici de petrol. OMV, prin preluarea Petrom, reprezintă o „punte” de capital german și american. SUA apreciază că România oferă următoarele oportunități pe termen mediu: este cea de-a doua piață din Europa de Est; s-au înregistrat câțiva ani de creștere economică neîntreruptă; s-a demarat procesul de restructurare și privatizare a sectorului energetic și dezvoltare a infrastructurii.

Mai multe companii SUA și Eximbank (SUA) pregătesc proiectul conductei Constanța-Serbia-Croația.

Petrolul rusesc face față cu greu competitivității celui din Orientul Mijlociu și din Marea Nordului, care are o densitate mai scăzută și un conținut mai mic de sulfuri. În aceste condiții, ar fi de preferat ca petrolul să fie adus din Federația Rusă sau/și din Caucaz în România și procesat la standarde UE în România, pentru Europa Est-Centrală și Balcani. Dezvoltarea unei serioase petrochimii în țara noastră de către UE implică aproape obligatoriu o puternică prezență occidentală și cooperarea în petrol și gaze cu Federația Rusă. Astfel, deși va fi un importator net de energie, România poate juca un rol strategic important pe piața internațională atât pentru tranzitul de petrol din Federația Rusă spre zona consumatoare din vestul Europei, cât și în calitate de exportator de electricitate și produse petroliere.

Ca membre UE, România și Bulgaria vor trebui să țină cont de pilonii identificați în acquis-ul comunitar: securitatea în alimentare, competitivitate și protecția mediului, precum și de noile orientări comunitare din planul de dezvoltare a strategiei energetice, cuprins în Cartea Verde a UE.

Iran. În prezent, Iranul își propagă activ ruta de export a petrolului din reginea caspica pe piața mondială din Asia, prin teritoriul său, dupa schema schimbului. Această schemă presupune că furnizorii trimit materia prima la prelucrat în întreprinderile iraniene, iar în schimb, primesc cantități echivalente pentru export din Golful Persic. Atractivitatea acestei rute crește, în condițiile creșterii producției de petrol din Rusia și țările caspice. Dacă, înainte pe aceasta cale se exportau cantități nesemnificative de materie primă din Turkmenistan si Kazahstan, acum companii rusești puternice au început sa fie interesate de varianta iraniana.

Totuși, în Iran, infrastructura de transport și de prelucrare nu este pregătită pentru creterea interesului față de ruta iraniana. Portul iranian Neka, de la Marea Caspică, nu este capabil sa primească o cantitate mare de petrol și capacitatea de transport a conductei care îl leagă cu uzinele prelucratoare de petrol din Teheran și Tebriz este, de asemenea, limitată.

China dorește accesul direct la un număr mai mare de surse energetice, manifestând un interes deosebit pentru Kazahstan, ca importantă alternativă pentru resursele asigurate din Federația Rusă.

Se are în vedere construcția unui oleoduct care va lega Kazahstanul de China, a cărei punere în funcțiune este prevăzută pentru anul 2011.

Grupul marilor țări asiatice, Japonia, India și Coreea de Sud manifestă un interes crescut pentru resursele din spațiul F.Ruse, ca alternativă la cel provenind din Orientul Mijlociu, urmărind (îndeosebi Japonia) implicarea în acțiunile de prospectare, exploatare și transport a petrolului siberian.

Principalele caracteristici și tendințe ale piețelor energetice

În baza informațiilor și datelor la dispoziție apreciem că, principalele caracteristici și tendințe ale piețelor energetice sunt următoarele:

– creșterea consumului mondial de petrol cu o rată anuală de cca 1,6% până în anul 2010;

– scăderea importanței petrolului ca resursă energetică primară, prelucrarea sa orientându-se cu precădere către carburanți și produse petrochimice;

– reducerea consumului de combustibili grei – de tip păcură – odată cu creșterea consumului de gaze naturale, gaz petrolier lichefiat (principalul exportator de GPL către statele europene este Algeria) și a combustibililor neconvenționali;

– creșterea gradului de volatilitate a piețelor de aprovizionare și desfacere, acestea devenind din ce în ce mai afectate de factori conjuncturali, uneori greu previzibili;

– fuzionarea sau încheierea unor alianțe strategice între marile companii petroliere pentru creșterea potențialului concurențial prin investiții majore în sisteme performante de aprovizionare și de distribuție;

– dezvoltarea tehnologiilor "ecologice", la nivelul cerințelor actuale;

– concentrarea eforturilor bazate pe investiții uriașe în explorare și exploatarea câmpurilor petroliere din zona Mării Caspice, ca o alternativă la piețele tradiționale de aprovizionare din Rusia și zona Golfului, pentru care se caută noi coridoare de transport pentru țiței și gaze naturale;

– căutarea unor noi surse de aprovizionare a UE, în condițiile previzibilei epuizări a zăcămintelor din Marea Nordului, la nivelul anului 2030, concomitent cu aplicarea de măsuri de creștere a eficienței energetice, reducerea consumurilor de combustibili și carburanți și a dependenței de import;

– investirea unor sume importante către țările din zona Golfului în dezvoltarea petrochimiei, pentru valorificarea superioară a resurselor ieftine de țiței și gaze naturale.

În concluzie, succinta prezentare a principalilor jucători de pe eșichierul Mării Negre și perspectivele probabile ale interesului manifestat pentru realizarea unor proiecte eficiente de cooperare oferă o imagine a trendului general pozitiv al construirii unor aranjamente regionale în scopul creșterii încrederii și cooperării în zonă. Acest proces va sta la baza realizării continuu-ului dintre zonele Mediteranei și Mării Negre, extins spre spațiul Orientului Mijlociu, Caucazului și Asiei Centrale. Implicarea în zonă a noi actori de forță arată că actuala configurare dimensională a cooperării instituționale zonale se impune a fi îmbunătățită, că elaborarea unor noi proiecte de cooperare și întărire a securității devine imperios necesară.

Totuși, aici există riscul creării unor noi linii de demarcație, prin simultaneitatea a două procese ce se desfășoară în același spațiu: pe de o parte, integrarea în NATO și UE, iar pe de altă parte presiunile Federației Ruse de integrare în CSI a fostelor state sovietice. În acest context, cooperarea multilaterală constituie șansa menținerii stabilității și unității regiunii. În domeniul politic, cooperarea regională trebuie să aibă drept principal scop finalizarea tranziției de la totalitarism la statul de drept, la democrație și respectarea drepturilor omului. În domeniul economic, este necesar ca regiunea să acorde atenție proiectelor comune care promovează liberalizarea și privatizarea piețelor și crearea unui mediu de investiții atractiv. În domeniul securității, ar trebui să dețină prioritate programele și proiectele ce au drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene și euroatlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire și luptă împotriva noilor riscuri, pericole și amenințări la adresa regiunii.

3.3.2. Proiecții geopolitice și geostrategice în regiunea extinsă a Mării Negre

Dinamica cooperării în arealul Mării Negre este puternic influențată de mutațiile ce au avut loc în ultimii ani în Europa, Orientul Mijlociu și Asia. Central și vest-europenii pășesc cu vigoare spre unitate. Este o soluție majoră pe care aceștia o întrevăd pentru realizarea interdependențelor necesare înfăptuirii solidarității active în reducerea decalajelor de dezvoltare, afirmării și funcționării democratice a statelor, creșterii standardului de viață, rezolvării problemelor de mediu și eliminării amenințărilor teroriste și de orice natură la adresa „bătrânului continent”.

Locuitorii Orientului se confruntă cu conflictele fratricide, lipsa instituțiilor democratice, sărăcia și terorismul. Asiaticii au de-a face cu deficitul de unitate, discrepanțe în accesul la materii energetice și cu unele probleme istorice rămase deschise care le alimentează strategiile de înarmare cu mijloace de nimicire în masă. Totuși, și asiaticii caută mecanisme și forme de cooperare și de întărire a încrederii. Cele mai frecvente politici și strategii de gestionare a evenimentelor și proceselor din spațiul asiatic sunt cele de parteneriat, acordurile bilaterale și cele specifice forumurilor și organizațiilor din zonă: APEC, ANSEA, Forumul Asia de Nord-Est, etc.

În Europa, oportunitățile pe care le oferă instituțiile UE pentru dezvoltarea durabilă națională, regională și globală, bazate pe propagarea unui nou model de funcționare, bazat pe un grad ridicat de participare și implicare în viața societății și comunităților, caută să ofere un răspuns adecvat sfidărilor începutului de mileniu, acordând o șansă în plus reunificării continentului.

Analiza aprofundată a complexului instituțional european subliniază rolul decisiv al funcționalității și autorității, al responsabilității structurilor și funcțiilor comunitare în consolidarea democrației și a progreselor pe plan economic, social, politic, științific, cultural etc., în exercitarea atribuțiilor și mandatelor încredințate. Aportul instituțional comunitar la edificarea proiectului „Wider Europe” are o importanță majoră pentru extinderea securității și stabilității, accelerarea construcției și consolidarea identității comune europene, prosperitatea regiunilor și a zonelor geografice rămase în urmă.

Cu toate acestea, în prezent, „capacitatea de asimilare” a UE este pusă sub semnul întrebării, europarlamentarii susținând că după aderarea României și Bulgariei, la 1 ianuarie 2007, orice nouă extindere este imposibilă fără o reformă a Tratatului de la Nisa, care este, actualmente, în vigoare, în lipsa adoptării Constituției Europene.

Implicarea în zonă a noi actori statali sau nonstatali impune ca actuala configurare dimensională a cooperării instituționale continentale să fie îmbunătățită, elaborarea unor noi proiecte de cooperare și întărire a securității devenind imperios necesară. Europa este angajată astfel într-o fază de „politică megaconstituțională“ în care o parte substanțială a dezbaterii politice este consacrată problemelor de natură instituțională.

Pornind de la principiile transformării instituțiilor europene: „deschidere, transparență și participare” statele situate în zona extinsă a Mării Negre caută modalități specifice de creștere a încrederii și cooperării reciproce în scopul realizării unui sistem de securitate adecvat nevoilor lor concrete. Acest sistem vine să completeze și să întărească construcția general-europeană.

Noile structuri și mecanisme instituționale din zona extinsă a Mării Negre proiectează și pun în practică decizii ce stimulează dezvoltarea unor domenii de interes comun, ca: agricultură, transporturi, securitate, combaterea terorismului și crimei organizate, traficului de arme, droguri și ființe umane, spălării banilor. Succesele repurtate reflectă accentul important pus pe amplificarea cooperării și colaborării pe multiple planuri, a dialogului structurat cu NATO, UE și alți actori regionali, continentali și globali, pe modernitatea conceptelor și structurilor instituțiilor și mecanismelor de elaborare și implementare a deciziilor și recomandărilor. În anii care vor urma, orice acțiune de cooperare în zona Mării Negre va trebui să țină cont de complementaritatea rolurilor și misiunilor tuturor organismelor cu care se conlucrează pentru a nu risipi forțe și a asigura sinergia acțiunilor comune.

Spațiul CSI, îndeosebi zonele caucaziană și central asiatică, precum și regiunile siberiană și nord – europeană de pe teritoriul Federației Ruse, dispun de importante rezerve energetice (petrol, gaze, cărbune, bazine hidrografice cu potențial energetic etc.). Existența unor bogate rezerve de petrol și gaze naturale, corelată cu creșterea consumului și, implicit, extinderea și diversificarea piețelor energetice, au determinat dezvoltarea continuă a rețelei de transport energetic în zonă.

Ca urmare, arealul Marea Neagră – Caucaz – Asia Centrală și, mai nou, Algeria, devine tot mai evident subiect de interes și dispută pentru marile puteri economice și militare mondiale și regionale, constatându-se o confruntare reală, mai mult sau mai puțin mascată, pentru obținerea controlului asupra țărilor bogate în hidrocarburi, precum și asupra celor care se găsesc pe traseul de transport al acestora.

În aceste condiții, statele mici și mijlocii din regiune sunt dispuse la o serie de compromisuri, justificate atât prin avantajele economice și de securitate obținute în schimbul exploatării resurselor de hidrocarburi și folosirii teritoriului național pentru tranzitul acestora, cât și prin posibilitatea constituirii unor coridoare de transport care să faciliteze derularea legăturilor economice cu Occidentul, văzut tot mai mult ca important factor pentru revitalizarea lor economică.

Se constată o intensificare a eforturilor pentru activarea diverselor organisme regionale de cooperare cu atribuții în planul cooperării economice sau legate de securitatea țărilor membre (Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră-OCEMN, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Organizația de Cooperare de la Shanghai, GUAM), prin care marile puteri, asumându-și rolul de lideri ai acestora, urmăresc să-și promoveze interesele în zonă.

3.3.3. Scenarii energetice pentru viitorul apropiat

Prognoze realiste asupra corelației resurse energetice – dezvoltare durabilă, cu accent pe situația României, nu se pot elabora fără raportarea la principalele scenarii regionale și globale.

Un scenariu catastrofic susține că omenirea se îndreaptă spre o competiție dură pentru resurse a marilor state și grupărilor de state. Acest scenariu ia în calcul: extinderea controlului și influenței SUA și UE, după 1990, în Europa de Est, Balcani, Marea Neagră, Orientul Apropiat și Mijlociu, Africa etc.; coagularea, în replică, a grupului reprezentat de Organizația de Cooperare de la Shanghai (Federația Rusă, China, republicile din Asia Centrală sprijinite mai mult sau mai puțin de Iran și India); refacerea economică și militară relativă a Federației Ruse și ambiția sa de a controla spațiul CSI, resursele energetice din Asia Centrală și aprovizionarea Europei cu petrol și gaze naturale; ascensiunea fulminantă a Chinei în Asia de Est, Sud-Est, Centrală și de Sud, fapt ce ar amenința direct Japonia, India, Indonezia, Vietnamul, Federația Rusă etc.

În momentul de față, coordonarea politicilor economice și de securitate ale Uniunii Europene și SUA este mai clară decât cea din cadrul grupării de la Shanghai. Relațiile dintre polii de putere economică de mai sus au atins pragul unui nou „război rece”, iar decalajul de putere militară dintre NATO și Grupul de la Shanghai este vizibil. Mai mult, SUA și UE dețin poziții dominante în tehnologie, forță industrială și financiară și imprimă cursul urmat de globalizare.

Cele două grupări de putere sunt în contact direct în Europa de Est, Marea Neagră, Asia Centrală, și indirect în spațiul Iran-Siria.

Pe termen scurt și mediu o ciocnire militară între aceste grupări nu pare posibilă, cu toate că la prima vedere timpul nu se scurge în favoarea Occidentului. Există, însă, posibilitatea să se întrebuințeze strategia de confruntare specifică Războiului Rece, și anume competiția tehnologică, financiară, economică și politică, net avantajoasă pentru SUA și UE.

Combinarea ofensivei tehnologice, financiare și economice cu campaniile pentru liberalizarea economico-socială, drepturi naționale, culturale, religioase și politice și-a probat eficiența în prăbușirea URSS-ului și a sferei sale de hegemonie din Europa de Est. Afirmarea actuală a fondurilor de investiții, disputele pe tema liberalizării pieței energetice în Federația Rusă, competiția pentru întâietate în Ucraina sau Iran, presiunile pentru liberalizarea cursului monedei chineze, creșterea exagerată a prețului materiilor energetice ar putea face parte dintr-o competiție economico-politică deja declanșată, în ciuda dezmințirilor oficiale.

Într-un astfel de scenariu, de competiție tot mai intensă între blocuri economico-politice, autoritățile române s-ar confrunta cu probleme extrem de serioase. România s-ar plasa în prima linie a „frontului” confruntării, fiind situată în proximitatea imediată a Federației Ruse și CSI. Resursele sale energetice s-ar epuiza mai repede de 2030-2040, iar dependența față de aliați sar accentua la maximum. Bucureștiul ar fi nevoit să impulsioneze construcția de centrale nucleare (cu riscurile de rigoare), de hidrocentrale și să achiziționeze noi tehnologii foarte scumpe de valorificare a cărbunelui sau hidrogenului.

Concomitent, economia ar trebui să atingă în doar câțiva ani cote europene în domeniul productivității muncii și competitivității pentru a exporta produse industriale și servicii necesare importului de materii prime energetice. Totodată, scenariul revenirii la un „război rece” între Vest și Est, ar afecta într-o măsură majoră interesele politice ale României în Europa de Est, în primul rând în Republica Moldova și Caucazul de Sud. În special o relație de adversitate față de Federația Rusă ar dăuna grav intereselor politice, culturale și comercialenromânești.

Analizele economice actuale din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est evidențiază unele elemente care ar corespunde scenariului competiției Est-Vest, la un nivel inferior încă, Războiului Rece. Astfel, după 2002, în paralel cu extinderea NATO și UE spre frontierele Federației Ruse, Moscova și companiile ruse au adoptat o strategie economico-politică subtilă, însoțită de o diplomație din ce în ce mai fermă. Acorduri de cooperare energetică au fost încheiate între Federația Rusă, Germania, Austria, Ungaria, Italia, Franța etc. Firme rusești au achiziționat active energetice și industriale în statele baltice, Austria, Elveția, Ungaria, România, Bulgaria, Macedonia etc. Companii germane, austriece, ungare, franceze, italiene au primit acces „controlat” pe piața rusă, în vreme ce transnaționalele energetice și-au pierdut privilegiile din „epoca Elțîn”.

Diplomația Kremlinului a valorificat dependența UE de alimentarea cu petrol și gaze naturale și de tranzitarea gazelor naturale din Asia Centrală peste teritoriul Federației Ruse. Așa s-a ajuns, în 2006-2007, la acuzații îndreptate împotriva Moscovei de „șantaj internațional energetic”.

Presiunile energetice exercitate de Federația Rusă asupra UE au avut, însă, și efecte pozitive. Uniunea a conștientizat mai repede slăbiciunile sale instituțional-politice. S-au amplificat demersurile pentru o strategie și o politică energetică unitară și s-au „reîncălzit” relațiile transatlantice, afectate de evenimentele din 2003-2004. Totodată, Bruxellesul a lansat o nouă Politică de Vecinătate la Marea Neagră, a semnat acorduri speciale cu statele riverane acesteia și mai multe documente de cooperare energetică cu Azerbaidjanul sau Kazahstanul. Chiar dacă nu deține resurse energetice semnificative, UE reprezintă o colosală putere economică globală (PIB de 14.000 miliarde dolari față de 1.200 miliarde Federația Rusă și 3.200 miliarde China) și expansiuneacomerțului său nu poate fi contracarată nici administrativ și nici militar.

Noile consultări dintre europeni și ruși, inaugurate în octombrie 2007, lasă totuși să se întrevadă că părțile nu doresc declanșarea unui nou „război rece”.

Dimpotrivă, s-ar viza o relansare a cooperării economice. Până acum, ambele părți și-au etalat avantajele și dezavantajele, și-au experimentat anumite modalități de acțiune etc. Experții consideră că economiile din UE și Federația Rusă sunt oricum complementare și, pe undeva, interdependente. Ar urma ca UE și Federația Rusă să elaboreze un set de norme comune care să reglementeze schimburile de activități, investițiile, drepturile de proprietate etc. Mutarea accentului relațiilor dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă de la ciocnirile politico-propagandistice, la cooperarea economică, la un parteneriat strategic și energetic solid poate fi scenariul următorului deceniu în spațiul geopolitic din care face parte și România. Aplicarea acestui scenariu ar reprezenta o șansă clară pentru dezvoltarea durabilă a țării și pentru programul energeticii. S-ar asigura resurse absolut necesare, în condiții de securitate energetică, și s-ar deschide României piețe mai puțin abordate până astăzi.

Scenariile prezentate mai sus sunt influențate de o serie de factori tehnologici, militari, economici, politici care acționează la nivelurile global și regional. De exemplu, progresul științei și tehnologiei sfidează teoriile despre epuizarea resurselor lumii. Este clar că puterile tehnologice și economice nu-și vor încetini dezvoltarea. Accesul în acest club de elită este foarte bine controlat, ca și în „clubul puterilor nucleare”. Nici o nouă putere industrială nu va putea accede în grupul post-industrial fără transferuri de capital și tehnologie. În același timp, tema bunei guvernări devine aproape la fel de importantă ca și cea a primatului financiar și tehnologic. Buna guvernare înseamnă practic eficiența administrării resursei esențiale din economie și societate care rămâne individul.

Economiile emergente – de la China la Brazilia – nu excelează tocmai la acest capitol.

Starea de securitate la nivel global influențează direct și indirect securitatea și cooperarea energetică în UE și spațiul ponto-caspic. Tensiunile dintre SUA și Federația Rusă sau dintre SUA și China, cooperările sau disfuncționalitățile transtalantice se resimt în Europa de Est și de Sud-Est și în România. Conflictele și ciocnirile din Orientul Apropiat și Mijlociu afectează într-o măsură majoră securitatea energetică a Uniunii Europene. Asemenea influențe sunt, desigur, mai directe în România și Bulgaria decât în Suedia și Norvegia.

Globalizarea economică, politică și culturală – care a stimulat în mod direct competiția pentru resurse – pune într-o nouă lumină și raporturile dintre stat, economie, piețe regionale și internaționale. Cel mai integrat grup regional, Uniunea Europeană, implică transferuri de suveranitate, libera circulație a capitalurilor, forței de muncă, produselor. În prezent, ne aflăm în etapa în care statele membre UE controlează încă subsolurile lor. Cele mai puternice țări (Germania, Franța, Italia) au companii energetice redutabile, cu participare de stat. În ipoteza unei competiții dure pentru resurse pe piața globală și a transformării Uniunii în suprastat federal, s-ar putea ajunge la controlul comunitar asupra resurselor, inclusiv energetice. Un asemenea moment previzibil ar trebui să găsească România în poziția de deținătoare a unei industrii energetice puternice, care să justifice folosirea eficientă a resurselor de profil pe piața locală. De altfel, dezvoltarea unei „puteri energetice” respectabile i-ar asigura României și un loc superior în ierarhia statelor UE. Proiectele guvernamentale anunțate în toamna lui 2007 s-ar înscrie în această orientare strategică.

Însă, realitatea ne arată că deși România deține resurse energetice relativ importante, ea nu-și poate satisface, în condițiile globalizării, necesitățile interne și de export. Companiile din energetică se află încă în proces de remodelare.

Piața s-a deschis în mare măsură. Condițiile tehnologice, de management și de finanțare a sectorului energetic sunt astăzi foarte dure. Competiția internațională reclamă în egală măsură capitaluri imense și tehnologie performantă. Producția trebuie să fie caracterizată prin calitate ridicată. Astfel de condiționări de piață nu pot fi realizate de resursele interne de capital și expertiză. De aceea, doar integrarea în rețelele energetice ale Uniunii Europene oferă o perspectivă clară energeticii din România.

Integrarea energetică în UE presupune și soluționarea în comun a unor probleme de securitate energetică, implicit de securitate națională. În ultimul timp, se dezbate și problematica unei contribuții NATO la asigurarea securității energetice internaționale. Din acest punct de vedere, se poate afirma că tematica dezvoltării energeticii în România trebuie abordată cu prioritate în cadrul relațiilor politice și economice euroatlantice.

Factorii politici de la București au posibilitatea să obțină o poziționare favorabilă a României în sistemul politicii energetice europene. Avantajele geostrategice ale țării, resursele naturale și capacitățile de producție de care dispune, experiența de decenii (mai ales în domeniul petrochimiei), calitatea și costurile forței de muncă locale etc. sunt argumente solide pe care guvernanții români le pot folosi în negocierile intereuropene. Totodată, situarea țării în vecinătatea rezervoarelor de hidrocarburi din zona Caucaz-Caspica și din spațiul Orientului Apropiat și Mijlociu favorizează susținerea proiectelor energetice românești în plan european. Unele inițiative în acest sens s-au materializat, dar trebuie să remarcăm faptul că „diplomația energetică” a României se află încă la debutul său în cadrul UE.

CONSIDERAȚII FINALE

Complexitatea problemelor de securitate ca și multitudinea de percepții asupra riscurilor și amenințărilor la adresa societății contemporane, dar mai ales existența a mai mulor căi și metode de a reacționa determină o așezare a opinilor cetățenilor, consultați în probleme de securitate, pe o axă ce se întinde în mod inevitabil de la acord total la respingere. Este vorba de a se obține ceea ce specialiștii numesc „consensul de baza”.

Nu lipsit de importanță în alegerea tipului de strategie pe care un actor/stat îl poate adopta este și ceea ce specialiștii numesc „constrângeri externe”. Acestea pot fi de natură structurală și istorică. Unele derivă din însăși structura și caracteristicile sistemului internațional contemporan. Amenințările și riscurile se schimbă nu numai in fizionomie ci si prin modul de a produce insecuritatea. Se poate spune că asistăm la o oarecare uniformizare. Din această perspectivă statele tind să adopte comportamente asemănătoare în producția de securitate. Relevant din această perspectivă este exemplul unui stat care nu se confruntă în aceași măsură cu terorismul ca SUA, dar a anunțat că își va redefini poltica de securitate după producerea evenimentelor din 11 septembrie 2003.

Alianțele și acordurile politico-militare ale statelor se pot constitui în factori care dă determine ce tip de strategie poate alege un stat pentru a promova politica de securitate pe care o adoptă.

Deși există diferențe de la un stat la altul în a legifera, ultima etapă a procesului de elaborare a unei politici de securitate se derulează, în general, în forul legislativ suprem—Parlamentul – pentru a dezbate și legifera instrumentele și strategiile prin care se concretizează politica/politicile de securitate. Acesta adoptă legislația din domeniul securității alocă resursele necesare și exercită controlul democratic asupra instituțiilor care duc la îndeplinire obiectivele stabilite prin politicile de securitate.

Într-o nouă etapă, cea a apartenenței reale la comunitatea Europeană și Euroatlantică, România își reafirmă, prin strategia de securitate națională, vocația sa de contributor activ, substanțial și predictibil la securitatea internațională și regională, de țară cu un profil strategic distinct în cadrul NATO și al Uniunii Europene.

Printr-o abordare integratoare a direcțiilor strategice de acțiune și a eforturilor consacrate înfăptuirii obiectivelor propuse, a promovării intereselor naționale, poate avea ca rezultat o țară modernă, mai sigură și prosperă, componentă activă și demnă a comunității europene și euroatlantice.

Principala resursă pentru îndeplinirea acestui program o reprezintă voința politică a forțelor cărora poporul le-a încredințat responsabilitatea guvernării și legătura acestora cu poporul, cu oamenii care și-au pus speranțele în acest program.

Responsabilitatea politică față de oameni și pentru securitatea lor este, în același timp, o imensă responsabilitate morală.

Promovarea intereselor naționale implică un efort major de conștientizare a acestei răspunderi și a nevoii de consolidare a bazei politice a guvernării, precum și cerința apelului la judecata poporului și la angajarea sa conștientă în realizarea programului. Experiența de peste un deceniu și jumătate în construcția democrației și prosperității dă măsura maturității societății românești, iar apartenența la comunitatea euroatlantică reprezintă o garanție de securitate.

În ceea ce privește rolul României în sistemul internațional de securitate, reiterăm faptul că acesta derivă atât de la consolidarea securității interne specifice democrațiilor cât și la afirmarea rolului activ în planul securității regionale, în cadrul NATO și UE.

Amenințarea cu o confruntare militară majoră în Europa s-a diminuat în mod semnificativ. Odată cu colapsul regimurilor comuniste, România se confruntă cu o perioadă de tranziție, care prezintă atât aspecte favorabile cât și provocări. Paralel cu progresele cooperării și integrării, au loc procese perturbatoare la adresa securității, cum sunt fragmentarea, marginalizarea sau izolarea unor actori internaționali.

În lipsa dialogului, conflictele tind să dobândească un caracter internațional, antrenând utilizarea forței militare și creând pericole la adresa securității statelor, cu consecințe pe plan regional și global. Toate statele participante la edificarea securității europene s-au angajat să adopte măsuri pentru întărirea cooperării, creșterea stabilității și reducerea posibilității izbucnirii unui conflicte.

În prezent, există riscuri regionale și locale, non-militare și militare dificil de prevăzut și apreciat și care ar putea evolua în amenințări. Acestea pot fi clasificate în riscuri regionale, asimetrice, transnaționale și în evenimente neprevăzute.

Evenimentele neprevăzute se referă la riscurile plasate în domeniul incertitudinii și sunt bazate pe factori obiectivi și subiectivi. Relațiile internaționale bune, existente în prezent, s-ar putea schimba sau deteriora. Regiunea noastră nu este ferită de dezastre naturale: inundații, secetă și cutremure.

Potrivit punctului nostru de vedere, consecințele riscurilor la adresa securității naționale în planul apărării sunt extrem de important de evaluat. Neidentificate, nedefinite și necontracarate oportun, aceste riscuri pot avea consecințe care se vor manifesta izolat sau, mult mai probabil, cumulat. Dintre acestea, trebuie menționate: pierderea credibilității României ca țară membră NATO, dar și ca membră a Uniunii Europene; dezorganizarea sistemelor de conducere și de execuție (politic, economico-financiar și militar) la nivel național sau în anumite zone de operațiuni, ducând la scoaterea totală sau parțială a țării din circuitul informațional regional și mondial; eșecul procesului de reformă; scăderea nivelului de trai al populației sub limita suportabilă și diminuarea potențialului biologic al resurselor umane; scăderea moralului populației și a încrederii în factorii de conducere; tulburări interne, cu efect direct asupra stabilității democratice a României; diminuarea capacității combative a forțelor armate și compromiterea credibilității armatei ca forță de prevenire, descurajare și de zădărnicire a unei eventuale agresiuni; limitarea, în timp și spațiu, a capacității de ripostă a forțelor armate în timp de criză și de război; știrbirea independenței și suveranității naționale, cu efecte directe asupra menținerii unității și integrității teritoriale a statului român.

Din cele menționate mai sus, considerăm că se pot extrage unele concluzii privind factorii de insecuritate, direcțiile din care, se formează sau acționează aceștia.

Riscul se constituie într-un însoțitor permanent al devenirii societății, sub toate aspectele sale. Societatea modernă este considerată o „societate a riscurilor” în care nimeni nu este în afara acestora. Acestea, indiferent de natura lor, prejudiciază, atunci când sunt scăpați de sub control, în grade diferite, starea subsistemelor sistemului social global. În acest context, un loc aparte îl ocupă riscurile la adresa securității naționale. Acestea pot altera oricând starea de rezistență și capacitatea statului de a-și exercita funcțiile sale.

Riscurile la adresa securității naționale se constituie din multitudinea celor specifici numai activității umane care pot determina apariția unor evenimente nedorite, cu caracter perturbator în sistemul securității naționale. Factorii de risc menținuți între anumite limite nu prejudiciază securitatea națională. Când, însă, „echilibrul forțelor” interioare al acestora este perturbat, atingând un așa numit „stadiu critic”, amenințarea, primejdia și chiar agresiunea devin potențiale.

Evaluarea permanentă a factorilor de risc la adresa securității naționale este reclamată de faptul că sunt într-o continuă evoluție, față de care direcțiile și modalitățile de acțiune trebuie să țină pasul.

Analiza și managementul riscului sunt dimensiuni necesare pentru stăpânirea devenirii societății. Această cerință reliefează faptul că statele au nevoie de ceea ce numim instituții de „think tank”, unde, printre alte categorii de studii, sunt necesare atât o analiză de risc cât și dezvoltarea de abilități și capabilități de management ale riscului.

Pentru diminuarea efectelor riscurilor sunt necesare măsuri ferme și oportune. Amânarea lor va accentua riscurile și va mări costul acțiunilor viitoare. Pentru a răspunde adecvat la întreaga gamă de riscuri, trebuie să dispunem la timp de forțele necesare, cu un înalt nivel al capacității acționare.

Statutul de membru NATO și de membru în UE determină substanțial consolidarea securității naționale a României. Factorii de risc la adresa țării noastre vor fi în principal de natură nemilitară și neconvențională.

Niciodată în istoria modernă a omenirii nu au existat atâtea elemente de incertitudine. În ciuda numeroaselor ipoteze emise în anii din urmă, puțini sunt capabili să întrevadă ce se va întâmpla pe termen mediu sau lung, iar ipotezele lor să fie veridice. Valorile în creștere ale componentelor noii ecuații de securitate conduc la concluzia că am intrat într-o epocă a insecurității strategice. Situația este cu atât mai complicată cu cât procesul globalizării continuă, ceea ce înseamnă că nimeni nu se poate considera în afara jocului. Care sunt statele cele mai amenințate nu este greu de ghicit, dar nici democrațiile consolidate ca marile puteri nu se pot considera la adăpost.

Din această perspectivă, noile amenințări și pericole la adresa securității obligă statele membre și partenere ale NATO și UE, să lucreze împreună pentru apărarea valorilor comune de democrație, securitate și libertate.

Ceea ce am făcut în ultimii ani reprezintă un succes pe care ne propunem să îl consolidăm. Procesul prin care a trecut România, care nu a fost nici ușor nici fără obstacole, este parte a unei experiențe, cu valoare de „lessons learned”, la nivelul subregiunii în care ne regăsim și al arealului Alianței în ansamblu.

Reducerea acțiunilor de combatere a amenințărilor la adresa noastră și a aliaților numai la tehnicile și mijloacele specifice militarilor este o eroare cu urmări grave. Dintre măsurile necesare eliminării acestui neajuns major considerăm că pot face parte următoarele: armonizarea politicilor de securitate pe segmentul respectiv; realizarea unui sistem unic de avertizare timpurie la care să participe toate componentele securității naționale, parte a unui sistem complex internațional, poate să elimine neajunsurile existent azi.

Actualul registru al amenințărilor la adresa securității naționale a impus dezvoltarea capacității operaționale de cuprindere, cunoaștere, prevenire și contracarare, precum și adaptarea acesteia la cerințele impuse de evoluția previzibilă a factorilor cu potențial de risc pentru securitatea națională.

O viitoare Strategie de Securitate Națională a României va trebui să țină seama și de noile orientări și abordări cuprinse în Strategia de Securitate Europeană, contribuind astfel la o deplină armonizare cu procedurile și modalitățile de acțiune, în acest domeniu, cu statele membre ale Uniunii Europene.

Asigurarea necesarului de energie pentru lumea din ce în ce mai „globalizată” s-a transformat într-o temă majoră a statelor, sistemelor economico-sociale și militare. Cu atât mai mult, cu cât actualele forme de energie – mai cu seamă cele bazate pe hidrocarburi – sunt limitate la o perioadă de întrebuințare de maximum 100-200 de ani. Globalizarea, ascensiunea economiilor emergente, amplificarea concurenței economice etc. acutizează problematica energetică, cu deosebire componenta ei petrolieră.

În prezent, abordarea problematicii energiei (în special a resurselor de hidrocarburi) cu mijloace preponderent militare se asociază cu:

– disputele teritoriale – neînțelegeri asupra zonelor de graniță și a celor maritime, care brusc devin foarte valoroase ca urmare a descoperirii unor importante rezerve de hidrocarburi. Exemple de astfel de zone sunt cele din: Marea Caspică, mai ales cele revendicate atât de Azerbaidjan, cât și de Iran; sudul Mării Chinei, pretinse de China, Vietnam, Filipine și Malaiezia; precum și Peninsula Bakassi din vestul Africii, reclamată de Nigeria și Camerun; – acțiunile separatiștilor – atunci când veniturile obținute din producția de petrol dintr-o zonă locuită mai ales de o minoritate etnică sunt acaparate de guvern. Membrii minorității încearcă adesea să se separe și să-și facă propriul stat, astfel încât să obțină toate veniturile din petrolul respectiv. Astfel de situații se întâlnesc în Indonezia (regiunea Aceh), Irak (regiunea kurdă) și partea de sud a Sudanului. În alte cazuri, precum regiunea Delta din Nigeria, minoritățile etnice luptă pentru a obține o mai largă autonomie și astfel un procent mai mare din veniturile din petrol;

– ciocnirile dintre grupuri conducătoare locale – datorită faptului că oricine controlează guvernele statelor producătoare de petrol, controlează totodată și alocarea veniturilor. Astfel, cei care dețin acest control caută să-și mențină puterea cât mai mult posibil, apelând la orice mijloace, inclusiv represiune, iar cei excluși de la putere sunt interesați să uziteze de orice mijloace, inclusiv rebeliune armată, terorism sau lovitură de stat, pentru a câștiga controlul. Arabia Saudită și Nigeria sunt exemplele cele mai cunoscute.

În alte țări, precum Venezuela, disputele asupra distribuției veniturilor din petrol au căpătat accente de violență politică;

– recurgerea de către marile puteri la acțiuni în forță, la procedee specifice „colonialismului și neocolonialismului”.

Mijloacele militare pot, totuși, îndeplini și alte roluri în sistemele securității energetice. În special, ne referim la protecția zonelor de hidrocarburi, a platformelor de extracție, producție, depozitare, a rutelor terestre și navale de transport. O asemenea „protecție armată” poate fi destinată contracarării acțiunilor teroriste și activităților crimei organizate transfrontaliere. De asemenea, mijloacele militare sunt legitim întrebuințate în situații de autoapărare, în cursul unor agresiuni armate. Uneori și operații de pace aprobate de ONU se pot desfășura în zone de instabilitate alarmantă, care includ și importante resurse de hidrocarburi.

Zona Marea Neagră – Marea Caspică, și mai nou, Algeria, rămâne în continuare o zonă de dispută strategică între puterile regionale și globale pentru controlul exploatării și transportului resurselor energetice din zonă, putând conduce, oricând, la o acutizare a relațiilor dintre acestea.

Probabil, în perioada următoare va crește implicarea statelor occidentale în zonă atât sub aspect economic, cu obiectiv prioritar resursele energetice, cât și în plan politic și de securitate, ultimele două ca importanți factori favorizanți pentru implementarea proiectelor economice.

Existența gazoductelor, oleoductelor, precum și producția și transportul energiei electrice constituie instrumente de promovare și prezervare a intereselor Federației Ruse în relațiile cu statele occidentale, cu unii factori de putere regionali (China, India) și statele din sfera sa de influență.

Actuala rețea energetică din zona Mării Caspice, aflată practic sub controlul F.Ruse, precum și proiectele unor viitoare rețele de transport este multivectorial direcționată, incluzând, practic, toate zonele adiacente și de interes pentru Rusia. Eforturile autorităților de la Moscova sunt axate către menținerea în continuare de către Rusia a monopolului energetic, monopol care uneori se poate eluda într-un mijloc de presiune economică (vezi criza gazului natural de la începutul anului) precum și în unul de protejare, sau după caz de impunere, a intereselor proprii în zona de influență.

Rusia este interesată de preluarea, prin participarea la procesul de privatizare, cât mai multor firme și companii din domeniile energetic, petrolier și chimic.

În viitor, blocarea exportului de gaze și petrol către Occident, ca măsură punitivă inițiată de Federația Rusă, este improbabilă, datorită noilor relații cu Occidentul, precum și a dezavantajelor economice pe care Rusia și le poate crea ei înseși.

Se constată o creștere a interesului unora dintre statele din zona asiatică (China, Japonia, India, Pakistan) pentru accesul direct la resursele energetice din zonă. Acest fapt ar putea conduce la apariția unor noi tipuri de competiții între acestea și F. Rusă, care urmărește să-și mențină controlul asupra distribuției resurselor energetice.

În perspectivă, este posibilă accentuarea importanței economice a gazelor naturale și, implicit, a rețelei de gazoducte. În acest context, atât Federația Rusă cât și UE și SUA sunt interesate în dezvoltarea actualei rețele de gazoducte cu noi proiecte.

Prin crearea unei alianțe între Gazprom și Sonatrach, țările europene vor deveni dependente de cei doi importanți furnizori de gaze naturale, care gestionează conductele și magistralele de transport gaze naturale din estul, vestul și sudul Europei. La aceasta se adaugă și proiectul de construire în nordul Europei a conductei care va lega Rusia de Germania prin Marea Baltică. Astfel, se va ajunge în situația ca Europa să fie înconjurată de infrastructura de transport gaze naturale aparținând celor două companii, de aici, fiind inevitabilă apariția unui monopol, respectiv a unui OEP în domeniul gazelor naturale, care va dirija nivelul prețurilor și al producției după modelul producătorilor de petrol. Rusiei i s-ar alătura și Iranul, iar țările Asiei Centrale cu zăcăminte importante de gaz pot fi lesne convinse de avantajele unui bloc al furnizorilor de gaz. Uniunea Europeană, interesată în promovarea unei Carte a Energiei, nu are prea multe mijloace să blocheze formarea unei organizații a producătorilor de gaze naturale, interesele naționale fiind prioritare politicii comunitare în domeniul energiei.

Resursele energetice au remodelat harta geopolitică din Euroasia. Eventualul control al exploatării depozitelor petroliere ca și eventuala trasare a rutelor conductelor de transport vor afecta viitorul politic al Rusiei, Turciei și al celorlalte state din regiunea extinsă a Mării Negre; vor determina realinierea triunghiului strategic dintre SUA, Rusia și China; va avea consecințe strategice prin diminuarea dependenței de petrolul din Golful Persic.

„Lupta pentru viitoarele rute ale petrolului din statele din regiune spre piața mondială a intrat într-o etapă decisivă. Cel victorios în această luptă va primi nu numai miliarde de dolari anual sub formă de câștiguri de tranzit; câștigul real îl va constitui controlul asupra conductelor, care va fi cel mai important factor de influiență geopolitică în regiunea Mării Negre și Mării Caspice” (articol – Izvestia).

Resursele energetice se dovedesc a avea o poziție centrală în activitățile economice și sociale ale SUA și Europei, ca și în restul lumii industrializate. Securitatea alimentării cu energie, dezvoltarea economică durabilă, protecția mediului etc. reprezintă preocupări comune ale marilor actori ai acestei lupte pentru resurse, și nu numai; de aceea, la aceste probleme ale lumii contemporane trebuie căutate soluții comune, întemeiate pe parteneriat și cooperare.

Confluențele, interferențele și influențele care se manifestă în regiunea extinsă a Mării Negre conduc la imaginea existenței a două curente contradictorii: eforturile Federației Ruse de a-și conserva vechile privilegii asupra spațiului, printre care și menținerea unei prezențe militare semnificative în baze terestre înaintate (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud) și în cele navale din Marea Neagră, concomitent cu dorința statelor din zonă de eliberare de influențele Moscovei și accedere în NATO și UE.

Din această perspectivă, s-a constatat o creștere a interesului NATO și UE pentru stabilizarea și sporirea securității zonei. Inițiativele, programele și politicile adoptate în ultimii ani pentru fortificarea mediului de securitate, de cele mai multe ori, și-au demonstrat utilitatea, chiar dacă, în unele situații, finalitățile se mai lasă încă așteptate.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Securitatea Energetica a Romaniei In Context European Prognoza Si Scenarii Energetice Pentru Viitorul Apropiat (ID: 129773)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Securitatea Energetica a Romaniei In Context European Prognoza Si Scenarii Energetice Pentru Viitorul Apropiat

Copyright Notice

Activitate Desfasurata In Cadrul Compartimentelor Auxiliare ale Instantei

Reglementarea Contractelor Administrative In Tarile Uniunii Europene

.particularitati In Elaborarea Normelor Apartinand Ordinii Juridice a Uniunii Europene

Aspecte Criminologice Privind Combaterea Traficului de Droguri

Evolutia Cetateniei Si a Societatii Civile In Romania Postcomunista

Combaterea Finantarii Terorismului O Luptă Sustinuta la Nivel International

Copyright Notice

Similar Posts