Secretarul Unitatii Administrativ Terutoriale In Romania
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Principii de organizare și funcționare a administrației publice locale
Autoritățile administrației publice locale
Consiliul Local
Primarul
Consiliul Județean
Instituții cu rol important în realizarea activității administrației publice locale
Secretarul unității administrativ-teritoriale
Administratorul public
CAPITOLUL II SECRETARUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE
Secretarul unității administrativ-teritoriale-funcție publică de conducere
Deotologia profesiei de secretar al unității administrativ-teritoriale
Numirea, modificarea și încetarea raportului de serciciu al secretarului unității administrativ-teritoriale
Atribuțiile secretarului unității administrativ-teritoriale
Răspunderea disciplinară a secretarului unității administrativ-teritoriale
Sfera sancțiunilor disciplinare
Procedura aplicării sancțiunilor disciplinare
Contestația secretarului unității administrativ-teritoriale împotriva sancțiunii disciplinare aplicate
Cazierul administrativ
Radierea sancțiunii disciplinare
CAPITOLUL III ANALIZĂ SWOT A FUNCȚIEI PUBLICE DE CONDUCERE-SECRETARUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV TERITORIALE
Prezentare generală a Primăriei Bulbucata
Conduita secretarului Primăriei Bulbucata, județul Giurgiu
Analiza SWOT a funcției publice de secretar al Primăriei Bulbucata, județul Giurgiu
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
Introducere
Prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză amănunțită a unei dintre cele mai importante funcții publice de conducere reglementată de Legea nr. 215/2001, respectiv secretarul unității administrativ-teritoriale
Lucrarea, structurată în trei capitole, debutează cu o prezentare, în cadrul primului capitol a adminsitrației publice din România, a principiilor ce guvernează desfășurarea activității administrației publice locale așa cum se regăsesc acestea consacrate în legea fundamentală și în Legea specială.
Și pentru că lucrarea încearcă a prezenta importanța funcției publice de conducere a secretarului unității administrativ-teritoriale am considerat esențial a dezbate, în cuprinsul celui de-al doilea tot ceea ce ține de recrutarea, modificarea, încetarea raporutrilor de serviciu a acestei funcții publice așa cum se regăsește consacrată în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public.
Cel de-al treilea capitol prezintă analiza SWOT a funcției publice de conducere a secretarului Comunei Bulbucata.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: știința administrației, dreptul administrativ, deontologia vieții publice.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, regulamente de funcționare și organizare a funcției publice, atât pe plan local, cât și național.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor fenomene administrative, stabilirea unor comparații și conexiuni, explicarea unor probleme importante ce țin de constituirea unui sistem modern și totodată eficient al administrației publice aflat sub incidența procesului continuu de reformare.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc statutul funcționarului public și organizarea și funcționarea administrației publice locale.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor
cercetarea documentară întreprinsă la Primăria Bulbucata pentru înțelegerea cât mai exactă a importanței funcței de secretar al unității administrativ-teritoriale
CAPITOLUL I
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Este cunoscut faptul că fundamentul organizării și funcționării administrației publice locale îl reprezintă o serie de principii.
Conceptul de principiu de organizare și funcționare a administrației publice în unitățile administrative-teritoriale presupune acele principii generale, obligatorii consecrate în legea fundamentală și în acte normative, care statuează direcțiile fundamentale în baza cărora se constituie, se organizezaă și funcționează autoritățile administrației publice locale, relațiile ce stabilesc între ele și formele de control cărora ele se supun.
Așadar, este necesar a preciza că o primă categorie de principii se regăsesc în cuprinsul Constituției, iar cea de-a doua categorie sunt principiile legale, adică cele ce se regăsesc consactare în cuprinsul Legii nr. 215/2001 a adiministrației publice locale, actualizată.
Alături de Legea nr. 215/2001 există și alte acte normative care reglementeazăp principii privind organizarea și funcționarea administrației publice locale.
Având ca principale izvoare Constituția și Legea nr. 215/2001 se pot identifica următoarele principii de organizare și funcționare a administrației publice locale:
autonomia locală;
deconcentrarea serviciilor publice;
descentralizarea;
posibilitatea folosirii limbii minorităților naționale în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate;
legalitatea;
eligibilitatea autorităților administrației publice locale și consultarea populației în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Principii de organizare și funcționare a administrației publice locale
Principiile constituționale
Descentralizarea
Prin descentralizare se înțelege sistemul care se fundamnetează pe recunoașterea interesului local, distinct de cel național, localitățile beneficiind „de structuri organizatorice, funcționale și un aparat propriu, afectat interesului local”.
Principalele elemente definitorii ale principiului descentralizării constau în faptul că autoritățile din teritoriu sunt persoane publice autonome, alese de colectivitățile teritoriale.
De asemenea, autoritățile din teritoriu dispun de o putere de decizie proprie, ele având un dublu statut, atât în luarea hotărârilor care privesc gestionarea și administrarea treburilor, cât și transpunerea lor în practică.
Având la baza principiul descentralizării colectivitățile locale dispun, în vederea satisfacerii intereselor publice, de autorități administrative proprii precum și de mijloace materiale, financiare și umane necesare.
Este important a subliniat faptul că în baza principiului descentralizării între autoritățile centrale și cele locale nu se poate vorbi de un raport de subordonare ierarhică.
Însă, acest lucru nu înseamnă că autorităților centrale le este indiferent în ce mod acționează autoritățile locale.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „descentralizarea nu este alteceva decât o alternativă la centralizarea excesivă și constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităților locale să adopte în anumite domenii acte și să desfășoare activități, fără să ceară în prealabil aprobarea centrului sau să-1 consulte”.
Principalul efect al descentralizării îl reprezintă faptul că anumite servicii publice de interes județean sunt transferate din competența centrului în cea a a unor autorități ale administrației publice locale, care beneficiază de independență față de puterea centrală, sunt autonome și nu i se subordonează.
Tot în doctrină s-a subliniat că descentralizarea nu trebuie înțeleasă cp fiind „opusul centralizării, ci micșorarea ei, diminuarea concentrării puterii centrale”.
Deconcentrarea
Deconcentrarea reprezintă o formă specifică de exprimare a centralizării, acest principiu „constă pentru Guvern în a delega o putere de decizie autorităților administrative ale statului implantate în teritoriu”.
Într-o definiție simplă dată deconcentrării s-a afirmat că acesta reprezintă „o deplasare în plan local a unor activități desfășurate de administrația publică centrală”.
Un alt autor al literaturii de specialitate definește deconcentrarea ca „fiind acțiunea de transferare, la nivelul agenților administrativi locali, a unora dintre prerogativele decizionale”.
Este oportun a preciza că între principiul deconcentrării și cel al descentralizării teritorială nu trebuie pus semnul egalității, acestea având atât elemente care le aseamănă cât și elemente care le deosebesc fundamental.
Ceea ce reprezintă un element comun este faptul că decizia este luată de o autoritate care se află implantată în teritoriu, însă ceea ce le deosebește fundamental este natura diferită a organului care ia decizia, în cazul principiului deconcentrării este vorba de un organ de stat, iar în cazul descentralizării, un organ autonom ales de comunitatea locală.
Principalelel caracteristici ale principiului deconcentrării constau în faptul că reprzintă o formă specifică a centralizării, atât autoritățile centrale cât și cele locale fiind de natură statală.
În baza principiului deconcentrării competența de decizie aparține atât organelor centrale cât și celor locale, între puterea centrală și cea din teritoriu existând un raport de subordonare ierarhică, autoritatea decocentrată fiind sub dependența unui superior ierarhic care deține deplin drept de a-i anula deciziile.
Autonomia locală
Principiul autonomiei locale se regăsește statuat în cuprinsul art. 120 din legea fundamentală, potrivit acestui articol „administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se bazează pe principiile autonomiei locale, al descentralizării și deconcentrării serviciilor publice”.
Legea nr. 215/2001, în cuprinsul articolul 3 definește autonomia locală ca reprezentând „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.”
În cadrul literaturii de specialitate autonomia locală a fost definită ca reprezentând „aptitudinea legală a autorităților autonome de a decide, în mod independent și sub propria răspundere, în limitele legii, asupra problemelor colectivităților teritoriale în care funcționează.”.
Autonomia locală presupune astfel determinarea atribuțiilor autorităților locale prin consacrarea plenitudinii de competență în soluționarea problemelor de interes local și exclude implicarea altor autorități în luarea acestor decizii.
Autonomia locală trebuie analizată ca o componentă principală a democrației, pentru că reprezintă o contrapondere la conducerea centralizată, care cel puțin teoretic ignoră cerințele și interesele comunitare și este una din cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă.
La nivel european, regimul autonomiei locale se regăsește reglementat de Carta Europeană a Autonomiei Locale, cartă ce a fost ratificată și de România.
Una din motivațiile care au stat la baza adptării cartei, motivației ce se regăsește în Preambulul Cartei constă în convingerea că autoritățile publice locale reprezintă unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic.
În cuprinsul Cartei autonomia locală este definită ca fiind „dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în intei.”
În cadrul literaturii de specialitate autonomia locală a fost definită ca reprezentând „aptitudinea legală a autorităților autonome de a decide, în mod independent și sub propria răspundere, în limitele legii, asupra problemelor colectivităților teritoriale în care funcționează.”.
Autonomia locală presupune astfel determinarea atribuțiilor autorităților locale prin consacrarea plenitudinii de competență în soluționarea problemelor de interes local și exclude implicarea altor autorități în luarea acestor decizii.
Autonomia locală trebuie analizată ca o componentă principală a democrației, pentru că reprezintă o contrapondere la conducerea centralizată, care cel puțin teoretic ignoră cerințele și interesele comunitare și este una din cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă.
La nivel european, regimul autonomiei locale se regăsește reglementat de Carta Europeană a Autonomiei Locale, cartă ce a fost ratificată și de România.
Una din motivațiile care au stat la baza adptării cartei, motivației ce se regăsește în Preambulul Cartei constă în convingerea că autoritățile publice locale reprezintă unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic.
În cuprinsul Cartei autonomia locală este definită ca fiind „dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice, drept care se exercită prin consilii sau adunări, compuse din membri aleși prin vot liber, secret, egal, direct și universal, care pot dispune de organe executive și deliberative care răspund în fața lor.”
Dreptul minorităților de a-și folosi limba națională în relațiile cu administrația publică
Acest principiu se regăsește consacrat în cuprinsul art. 120 alin 2 din legea fundamentală. Astfel, potrivit legii fundamentale „în unitatile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorității naționale respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate, în condiâiile prevăzute de legea organică”.
Principiile legale sunt consacrate, în principal, în Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.
Alături de principiile consacrate de legea fundamentală, principii ce se regăsesc în cuprinsul art. 120, legea administrației publice locale adaugă încă trei principii și anume: eligibilitatea autorităților administrației publice locale, legalitatea și consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Eligibilitatea
În esență prin eligibilitatea autorităților administrației publice locale se înțelege ideea potrivit căreia la baza constituirii autorităților administrației publice locale se află votul universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
În cadrul literaturii de specialitate s-a evidențiat că acest principiu are o dublă natură juridică, legală dar și constituțională, în același timp.
Natura constituțională reiese din formularea articolului 121 alin 1 potrivit căruia „autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii.” Caracterul de organ ales este statuat și de articolul 122 alin. (2) din Constituție pentru consiliul județean.
Natura legală a eligibilității se regăsește în Legea nr. 215/2001.
Alegerea nu reprezintă o simplă modalitate de constituire a autorităților autonome.
Legalitatea
Legalitatea este un principiu fundamental al statului de drept, consacrarea legalității ca dimensiune esențială a statului de drept o regăsindu-se în articolul 1 alin. 1, care proclamă România ca stat de drept și alin.5 din legea fundamentală, conform căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
Respectarea legii și egalitatea tuturor în fața legii și a autorităților publice sunt principii care guvernează activitatea tuturor autorităților publice, inclusiv a celor din sfera executivului.
Principala misiune a administrației este să pună în executare legea și să presteze servicii publice, în limitele legii.
Așa cum reiese din cuprinsul art. 1 din Consituție România este stat de drept, statul de drept fiind acel tip de stat în care activitatea lui este determinată și limitată prin drept.
Consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor
Acest principiu este reglementat atât prin articolul 2 alin 1 din Legii nr. 215/2001, cât și prin articolul 3 alin. 2 al aceleiași legi.
Din interpretarea acestui text, reiese că dreptul de a stabili sfera problemelor care fac obiectul unui referendum popular sau al unei consultări aparține, în general, consiliilor locale și județene.
Consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit constituie o componentă indispensabilă pentru funcționarea autonomiei locale și reprezintă un element esențial al democrației semi-directe, dat fiind faptul că ea oferă colectivităților locale posibilitatea de a interveni direct pentru a găsi soluțiile la problemele care apar în plan local..
Autoritățile administrației publice locale
Consiliul Local
Unitățile administrative-teritoriale reprintă cadrul instituțional al participării cetățenilor la viața locală, aceasta contribuind la structurarea unor moduri distincte de a face administrație.
Autonomia instituțiilor locale poate fi apreciată raportat la măsura în care acestea își au propriile interese și valori, diferite de cele ale altor forte instituționale, iar în acestă direcție, la nivelul colectivităților locale, s-au constituit instituții care susțin și promovează democrația locală, care reprezintă atât majoritatea cât și minoritatea, respective Consiliile locale.
Ca modalitate de lucru aceste instituții folosesc deliberarea, specifică democrațiilor consensualiste, fiind recunoscute organe reprezentative ale comunității locale din cadrul unității administrativ-teritoriale..
În cadrul art. 121 alin.1 din legea fundamentală se consacră faptul că: “autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleșii în condițiile legii”.
Modalitățile de formare a autorităților administrației publice locale deliberative nu schimbă natura politico-juridică a funcțiilor ce le îndeplinesc, de executare și de organizare a executării legii la nivel local. Deci, problematica considerării acestora drept parlamente locale nu este una validă din punct de vedere juridic, întrucât acestea nu sunt înzestrate cu competențe legale primare ci doar de aplicare a legii.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că “în pofida acestei configurații instituționale și a relaționărilor centrului cu localul, principala formă de redescoperire a identităților locale, democrația locală prin descentralizare nu pune în pericol identitatea națională și expresiile politico-instituționale ale statului unitar și deci nu trebuie suprimată.”
Constiturea Consiliului Local
Potrivit actualelor reglementări, Consilii locale sunt considerate consiliile comunale, orășenești, municipale și cele ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. Acestea sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerea autorităților administrației publice locale nr. 67/2004..
În ceea ce privește numărul membrilor fiecărui consiliu local acesta se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de populația comunei sau a orașului.
Termenul de constituire a Consiliului Local se face în termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor. La ședința de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său, precum și primarul, chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată.
Ședința este considerată legal constituită dacă participă cel puțin două treimi din numărul consilierilor aleși.
În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, ședința se va organiza, în aceleași condiții, peste 3 zile, la convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de către prefect, peste alte 3 zile, în aceleași condiții.
În situația în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultimă convocare, din cauza absenței, fără motive temeinice, a consilierilor, prefectul va declara vacante, prin ordin, locurile consilierilor aleși care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare, dacă aceștia nu pot fi înlocuiți de supleanții înscriși pe listele de candidați respective, organizându-se alegeri pentru completare, în termen de 30 de zile, în condițiile Legii privind alegerea autorităților administrației publice locale.
Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanța de contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.
Absența consilierilor de la ședința de constituire este considerată motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezența acestora, a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forță majoră.
Lucrările ședinței de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier, asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri cu asistență de specialitate din partea secretarului unității administrativ-teritoriale.
Consilierii ale căror mandate au fost validate depun în fața consiliului local jurământul de credință în limba română;
În cazul în care consilierul local declarat ales renunță la mandat înainte de validare sau refuză să depună jurământul, se supune validării mandatul primului supleant înscris pe lista partidului politic, a alianței politice sau a alianței electorale respective, dacă până la validarea mandatului partidele și alianțele politice confirmă în scris apartenența la partid. În cazul în care locurile rămase vacante nu pot fi completate cu supleanți, conform legii, iar numărul de consilieri locali se reduce sub jumătate plus unu, se vor organiza alegeri parțiale pentru completare, în termen de 90 de zile.
Consiliul local se declară legal constituit, dacă majoritatea consilierilor locali validați au depus jurământul. Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul majorității consilierilor locali validați.
După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorității consilierilor locali în funcție, un președinte de ședință, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce ședințele consiliului și va semna hotărârile adoptate de acesta.
Consilierul local ales în funția de președinte poate fi schimbat din funcție, la inițiativa a cel puțin unei treimi din numărul consilierilor locali, prin votul majorității consilierilor locali în funcție.
Atribuțiile Consiliului Local
În exercitarea mandatului consilierii locali sunt în serviciul colectivității locale, iar în acest context, Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice, locale sau centrale.
Astfel, Consiliul local potrivit art. 36 din Legii nr. 215 privind administrația publică locală, are următoarele categorii de atribuții:
atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes local;
atribuții privind dezvoltarea economico-socială și de mediu a comunei, orașului sau municipiului;
atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului;
atribuții privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni;
atribuții privind cooperarea interinstituțională pe plan intern și extern
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), consiliul local:
aprobă statutul comunei, orașului sau municipiului, precum și regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local
aprobă, în condițiile legii, la propunerea primarului, înființarea, organizarea și statul de funcții ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local, precum și reorganizarea și statul de funcții ale regiilor autonome de interes local;
exercită, în numele unității administrativ-teritoriale, toate drepturile și obligațiile corespunzătoare participațiilor deținute la societăți comerciale sau regii autonome, în condițiile legii.
Funcționarea Consiliului Local
În conformitate cu dispozițiile art. 38 din Legea nr. 215/2001 Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. Consiliul local își exercită mandatul de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Potrivit aceluiași act normative Consiliul local se întrunește în ședințe ordinare, lunar, la convocarea primarului. Consiliul local se poate întruni și în ședințe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puțin unei treime din numărul membrilor consiliului.
Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unității administrativ-teritoriale, cu cel puțin 5 zile înaintea ședințelor ordinare sau cu cel puțin 3 zile înainte de ședințele extraordinare.
Legea a stabilit de asemenea și convocarea de îndată în caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai orașului. In invitația la ședință se vor preciza data, ora, locul desfășurării și ordinea de zi a acesteia. In toate cazurile convocarea se consemnează în procesul-verbal al ședinței.
Ordinea de zi a ședinței consiliului local se aduce la cunoștință locuitorilor comunei sau ai orașului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.
În comunele sau orașele în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, ordinea de zi se aduce la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
Ședințele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în funcție. în situația în care un consilier absentează de două ori consecutiv, fără motive temeinice, poate fi sancționat în condițiile regulamentului de organizare și funcționare a consiliului local.
Ședințele consiliului local sunt publice, cu excepția cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi, ca acestea să se desfășoare cu ușile închise.
Lucrările ședințelor se desfășoară în limba română, limba oficială a statului, iar în consiliile locale în care consilierii aparținând unei minorități naționale reprezintă cel puțin o cincime din numărul total, la ședințele de consiliu se poate folosi și limba maternă. în aceste situații se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. în toate cazurile, documentele ședințelor de consiliu se întocmesc în limba română.
Dezbaterile din ședințele consiliului local, precum și modul în care și-a exercitat votul fiecare consilier se consemnează într-un proces-verbal, semnat de președintele de ședință și de secretarul unității administrativ-teritoriale.
Astfel se asumă, prin semnătură, responsabilitate veridicității celor consemnate. în procesul-verbal al ședinței consiliului local va fi consemnat, în mod obligatoriu, rezultatul votului.
La cererea consilierilor, votul lor va putea fi consemnat și nominal.
Înaintea fiecărei ședințe, secretarul pune la dispoziția consilierilor, în timp util, procesul-verbal al ședinței anterioare, pe care ulterior îl va supune spre aprobare consiliului local.
Consilierii au dreptul, în cadrul ședinței, să conteste conținutul procesului-verbal și să ceară menționarea exactă a opiniilor exprimate în ședința anterioară. Procesul-verbal și documentele care au fost dezbătute în ședință se depun într-un dosar special al ședinței respective, care va fi numerotat, semnat și sigilat de președintele de ședință și de secretar și totodată, adus la cunoștință publică.
Ordinea de zi a ședințelor se aprobă de consiliul local, la propunerea celui care a cerut întrunirea consiliului. Modificarea ordinii de zi se poate face numai pentru probleme urgente și numai cu votul majorității consilierilor prezenți și cu acordul inițiatorului hotărârii de pe ordinea de zi.
Problemele înscrise pentru discuții în cadrul ședinței consiliului local nu pot fi dezbătute dacă nu sunt însoțite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu de specialitate al autorității administrației publice locale, care va fi elaborat în termen de 30 de zile de la solicitarea inițiatorului, precum și de avizul comisiei de specialitate a consiliului.
La lucrările consiliului local pot asista și lua cuvântul, fără drept de vot, prefectul, președintele consiliului județean sau reprezentanții acestora, deputații și senatorii, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului, secretarii și subsecretarii de stat, șefii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, în problemele ce privesc domeniile de responsabilitate ale acestor servicii, precum și persoanele interesate invitate de primar.
Dizolvarea Consiliului Local
Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local.
Consiliul local se dizolvă de drept:
în cazul în care acesta nu se întrunește timp de două luni consecutiv, deși a fost convocat conform prevederilor legale;
în cazul în care nu a adoptat în 3 ședințe ordinare consecutive nicio hotărâre
în situația în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate completa prin supleanți.
Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale, prefectul sau orice altă persoană interesată poate să sesizeze instanța de contencios administrativ cu privire la cazurile prevăzute la alin. (1). Instanța analizează situația de fapt și se pronunță cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanței este definitivă și se comunică prefectului.
Așa cum spuneam anterior Consiliul local mai poate fi dizolvat și prin referendum local, la cererea a cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale unității administrativ-teritoriale, cerere ce se adresează Prefectului.
Referendumul local este organizat, în condițiile legii, de către o comisie numită prin ordin al prefectului, compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al consiliului local și al consiliului județean și un judecător de la judecătoria în a cărei jurisdicție se află unitatea administrativ-teritorială în cauză. Secretarul comisiei este asigurat de instituția prefectului. Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puțin jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot, iar activitatea consiliului local încetează dacă s-au pronunțat în acest sens cel puțin jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate.
Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz. de la validarea rezultatului referendumului.
Reprezentantul colectivității naturale-delegatul sătesc
Potrivit art. 53 alin. 2 din legae nr. 215/2001 delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului consiliului local de o adunare sătească, convocată cu cel puțin 15 zile înainte de primar.
Alegerea delegatului sătesc se desfășoară în prezența primarului sau a viceprimarului și a minimum 2 consilieri desemnați prin hotărârea consiliului local.
De asemenea, alegerea delegatului sătesc se face cu majoritatea voturilor celor prezenți la această adunare. La adunarea sătească pot participa toți cetățenii cu drept de vot și domiciliul în satul respectiv.
Primarul
În conformitate cu dispozițiile art. 61 alin. 2 din legea administrației publice locale „Primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean.”
În acest sens, primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică, conducând serviciile publice locale și aparatul propriu de specialitate.
Primarul răspunde de buna funcționare a administrației publice locale, reprezintând comuna, orașul sau municipiul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice, precum și în justiție.
Primarul participă la ședințele consiliului local și are dreptul să își exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii. Primarul își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle ce îi revin pe întreaga durată a mandatului pentru care a fost ales și anume, pe o perioadă de 4 ani.
În termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor are loc validarea alegerii primarului, validare ce se realizează de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află comuna sau orașul, rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului aducându-se la cunoștință prefectului și prezentându-se în ședința de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o ședință extraordinară, de către un judecător desemnat de președintele judecătoriei.
În ipoteza invalidării alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, în condițiile legii.
Primarul intră în dreptul deplinei exercitări a mandatului după depunerea jurământului în cadrul unei ceremonii publice, cu această ocazie înmânându-i-se și legitimația, care va fi semnată de președintele de ședință, un semn distinctiv al calității de primar, pe care acesta are dreptul să îl poarte, potrivit legii, pe întreaga durată a mandatului, precum și eșarfa în culorile drapelului național al României.
Principalele categorii de atribuții pe care Primarul le începlinește sunt consacrate de Legea nr. 215/2001 astfel:
atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condițiile legii;
atribuții referitoare la relația cu consiliul local;
atribuții referitoare la bugetul local;
atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor;
alte atribuții stabilite prin lege.
În conformitate cu dispotițiile art. 64 din legea administrației publice locale „în exercitarea atribuțiilor de autoritate tutelară și de ofițer de stare civilă, a sarcinilor ce îi revin din actele normative privitoare la recensământ, la organizarea și desfășurarea alegerilor, la luarea măsurilor de protecție civilă, precum și a altor atribuții stabilite prin lege, primarul acționează și ca reprezentant al statului în comuna sau în orașul în care a fost ales”.
Primarul poate solicita prefectului, în condițiile legii, sprijinul conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, dacă sarcinile ce îi revin nu pot fi rezolvate prin aparatul de specialitate.
Atribuțiile de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară pot fi delegate și secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul de specialitate cu competențe în acest domeniu.
În exercitarea atribuțiilor sale, primarul emite dispoziții, aceste acte având un caracter normativ sau individual, devinind executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
În cazul în care secretarul unității administrativ-teritoriale consideră că dipozițiile primarului sunt ilegale are opțiunea de a nu contrasemna respectivele acte, expunându-și opinia motivată primarului.
Aducerea la cunoștință publică a deciziilor cu caracter normativ se face după ce în prealabil au fost comunicate prefectului.
Calitatea de primar încetează la data depunerii jurământului de către noul primar dar și înainte de expirarea duratei normale a mandatului, de drept1 sau ca urmare a rezultatului unui referendum local.
În toate cazurile de încetare înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată încetarea mandatului primarului. Ordinul va avea la bază un referat semnat de secretarul comunei sau al orașului, precum și actele din care rezultă motivul legal de încetare a mandatului.
În conformitate cu art. 71 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 „mandatul primarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanța de judecată prefectului care, prin ordin, constată suspendarea mandatului. Ordinul de suspendare se comunică, în termen de 48
de ore de la emitere, primarului.”
Suspendarea durează până la încetarea situației de arest preventiv. Dacă primarul suspendat din funcție a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri.
Consiliul Județean
Constituirea că componența Consiliului județean
Consiliul județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel județean pentru coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean
Consiliul județean este compus din consilieri județeni, aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile legii.
Numărul membrilor fiecărui consiliu județean se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de numărul locuitorilor județului, raportat de Institutul Național de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precedă alegerile.
Constituirea consiliilor județene se face în termen de 3 zile de la data depunerii jurământului de către președintele consiliului județean. Convocarea consilierilor declarați aleși pentru ședința de constituire se face de către președintele consiliului județean. La ședința de constituire pot participa prefectul sau un reprezentat al acestuia.
Ședința este legal constituită dacă participă cel puțin două treimi din numărul consilierilor județeni aleși. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, ședința se va organiza, în aceleași condiții, peste două zile, la convocarea președintelui consiliului județean. Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de către președintele consiliului județean, peste alte două zile, în aceleași condiții.
În situația în care consiliul județean nu se poate reuni nici la această ultimă convocare, din cauza absenței fără motive temeinice a consilierilor, președintele consiliului județean va declara vacante, prin dispoziție, locurile consilierilor aleși care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare, urmând să fie completate cu supleanți.
Dacă locurile vacante nu pot fi completate cu supleanți înscriși pe listele de candidați respective, se va proceda la organizarea alegerilor pentru completarea locurilor vacante în termen de 30 de zile, în condițiile Legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
Dispoziția președintelui consiliului județean prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacată de cei în cauză la instanța de contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.
Absența consilierilor de la ședința de constituire este considerată motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezența acestora, a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forță majoră.
Atribuțiile și actele Consiliului județean
În baza Legii nr.215 /2001 Consiliul județean ca autoritate deliberativă a administrației publice locale constituită la nivel județean, îndeplinește următoarele categorii de atribuții:
atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
atribuții privind dezvoltarea economico-socială a județului
atribuții privind gestionarea patrimoniului județului;
atribuții privind gestionarea serviciilor publice din subordine;
atribuții privind cooperarea interinstituțională și altele.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin consiliul județean adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți, în afara cazurilor în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilierii județeni, de președintele consiliului județean, de vicepreședinții consiliului județean sau de cetățeni. Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu sprijinul secretarului unității administrativ-teritoriale și al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean.
Hotărârile se semnează de președinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele consiliului județean care a condus ședința și se contrasemnează de secretarul județului.
Funcționarea consiliului județean
Consiliul județean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa. Consiliul județean își exercită mandatul de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales. Consiliul ales se completează cu președintele consiliului, care are drept de vot și conduce ședințele acestuia.
Consiliul județean se întrunește în ședință ordinară în fiecare lună, la convocarea președintelui consiliului județean.
Consiliul județean se poate întruni și în ședințe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea președintelui sau a cel puțin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată președintelui consiliului județean, în cazuri excepționale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum și pentru apărarea ordinii și liniștii publice.
Convocarea consiliului județean se face în scris, prin intermediul secretarului general al județului, cu cel puțin 5 zile înaintea ședințelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare.
În caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor județului convocarea consiliului județean se face de îndată.
În invitația la ședință se vor preciza data, ora, locul desfășurării și ordinea de zi a acesteia.
În situația în care președintele consiliului județean se află în imposibilitatea de a convoca consiliul în ședință ordinară, aceasta se va face de către vicepreședintele.
Ordinea de zi a ședinței consiliului județean se aduce la cunoștință locuitorilor județului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.
În județele în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
În toate cazurile convocarea se consemnează în procesul-verbal al ședinței
Președintele și vicepreședintele Consiliului Județean
Modificările legislative aduse în 2008 Legii nr. 215/2001, instituția Președintelui Consiliul județean a dobândit noi valențe organizaționale, această instituție regăsindu-se inclusă în categoria aleșilor locali prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Eliberarea din funcție a președintelui consiliului județean se poate realiza în urma constatării unei situații de drept dar și prin referendum, procedura ce trebuie urmată find identică cu cea prevăzută în cazul instituției primarului.
Însă, vicepreședinții consiliului județean pot fi eliberați din funcție prin votul secret a majorității consilierilor în funcție, la propunerea a cel puțin unei treimi din numărul acestora.
Prin modificarea Legi nr. 215/2001 nu s-a mai statuat, în mod expres, motivele de eliberare din funcție a președintelui sau vicepreședinților, așa cum erau acestea prevăzute în vechea formă a actului normativ menționat..
Principala răspundere a președintelui consiliului județean constă în asigurarea bunei funcționari a administrației publice județene, în îndeplinirea acestei răspunderi președintele exercitând următoarele categorii de atribuții:
atribuții privind funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, a instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și a societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
atribuții privind relația cu consiliul județean;atribuții privind bugetul propriu al județului;
atribuții privind relația cu alte autorități ale administrației publice locale și cu serviciile publice;
atribuții privind serviciile publice de interes județean;
alte atribuții prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul județean.
Prin dispoziție, Președintele consiliului județean poate delega vicepreședinților, atribuții din categoria celor ce privesc serviciile publice de interes județean.
În cazul suspendării președintelui, atribuțiile acestuia vor fi exercitate de unul dintre vicepreședinți, el fiind desemnat de consiliul județean prin votul secret al majorității consilierilor în funcție. în celelalte cazuri de absență a președintelui atribuțiile sale vor fi exercitate, în numele acestuia, de unul dintre vicepreședinți, desemnat de președinte prin dispoziție.
Vicepreședinții consiliului județean își păstrează calitatea de consilier iar durata mandatului lor este egală cu cea a mandatului consiliului județean.
Instituții cu rol important în realizarea activității administrației publice locale
Secretarul unității administrativ-teritoriale
Legea nr. 215/2001 consacră instituției secretarului unității administrativ teritoriale un nou capitol, introdus prin Legea nr. 286/2006, și anume capitolul X, articolele 116-117¹, la care se adaugă restul dispozițiilor din conținutul legii privind consiliul local, cel județean, primarul, în care se fac referiri și la secretarul unității administrativ teritoriale.
Așadar, fiecare unitate administrativ teritorială (comună, oraș, municipiu, județ) și fiecare subdiviziune a municipiilor au un secretar, salarizat din bugetul local.
În prezent, toți secretarii de unitate administrativ teritorială, inclusiv cei ai județului, sunt funcționari publici de conducere.
Așadar, fiind funcționar public de conducere secretarulului unității administrativ teritoriale legea îi impune studii superioare juridice sau administrative. De asemenea, Legea nr. 215/2001 consacră, în mod expres, interdicția pentru secretarii unităților administrativ-teritoriale de a putea fi membri ai unui partid politic, sub sancțiunea eliberării din funcție.
În aceeași ordine este consacrată interdicția de a fi soț, soție sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu președintele sau vicepreședinții consiliului județean.
Ceea ce doresc a menționa este faptul că, în cadrul celui de-al doilea capitol voi analiza instituția secretarului unității administrativ-teritoriale în detaliu.
Administratorul public
Legea nr. 215/2001 aduce în peisajul autorităților administrației publice locale românești o instituție care nu numai că era inexistentă anterior, cea a administratorului public.
Astfel, administratorului public îi pot fi delegate de către primar atribuții de coordonare a aparatului propriu de specialitate sau a serviciilor publice de interes local precum și calitatea de ordonator principal de credite.
Se poate remarca faptul că administratorului public nu îi sunt conferite atribuții proprii, specifice, el urmând să preia atribuții exercitate de alte persoane-funcționari publici sau personal contractualcu funcții de conducere.
CAPITOLUL II
SECERATRUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV TERIRIALE
Secretarul unității administrativ-teritoriale-funcție publică de conducere
În cuprinsul art. 116 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 se menționează că “fiecare unitate administrativ-teritorială și subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul comunei, orașului, municipiului, județului și al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcționar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative. Secretarul se bucură de stabilitate în funcție.”
Referindu-ne la sistemul juridic național actual, conceptul de „funcție publică” presupune mai multe accepțiuni, accepțiuni ce determină, la modul general, o arie mult mai mare de cuprindere a persoanelor ce o exercită.
Ținând cont de acest lucru, în scopul indentificării sensului noțiune, se impune a se face apel, în principal, la circumstanțierile realizate de practica judiciară și de doctrina de drept administrativ, dar și de cea de drept al muncii.
Așadar, în încercarea de a oferi o definiție termenului, se poate susține că noțiunea de „funcție publică” poate îngoba totalitatea persoanelor supuse unui statut de drept public, dar și o parte din cele supuse unui statut de drept privat.
Departe de a avea un înțeles constant, termenul de „funcționar” desemnează “persoanele aflate în ipostaze diferite, în funcție de soluția reținută în legislația fiecărui stat, și care realizează activitatea fie cu titlu permanent, fie cu titlu temporar.
În literatura de specialitate, din perioada interbelică, funcția publică a fost definită ca reprezentând „complexul de puteri și competențe, conferite de lege, în mod temporar, uneia ori mai multor persoane fizice, în vederea satisfacerii unui interes general, scop în care a fost creată funcțiunea”.
De asemenea, se impune a fi remarcat faptul că, începând de la reglementările în vigoare, anterioar adoptării Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în literatura de specialitate românească funcția publică a fost definită drept “situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit”.
Privită dintr-o altă abordare, funcția publică este definită ca acea “grupare de atribuții, puteri, competențe, stabilite conform legii, în cadrul unui serviciu public înființat în scopul satisfacerii în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.
Mergând mai departe, funcția publică a mai fost definită și “drept complexul drepturilor și al obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei autorități publice, instituții publice sau regii autonome, de către persoane legal învestite.
Lato sensu, funcția publică este definită drept “o situație juridică predeterminată normativ, constituită dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin a căror realizare se înfăptuiește în mod specific competența unui organ de stat, exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuțiile ce revin autorităților respective ori drept situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.
Totuși, în doctrină se consideră că noțiunea de ”funcție publică” presupune a fi analizată pornindu-se de la definiție, analiza realizându-se din mai multe perspective. Astfel, într-o primă accepțiune, autoritățile și instituțiile publice au atribuții necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor ce le revin, în conformitate cu care exercită competențe determinate, participând, în baza capacității juridice pe care o au, la raporturi juridice de autoritate în nume propriu.
Pornind de la această primă accepțiune, funcția publică se identifică cu conceptul de autoritate publică, ea înglobând persoanele învestite cu prerogative de funcție publică aflate în slujba autorităților care celor trei puteri în stat, respectiv parlamentari, miniștri, magistrați etc, dar și în cadrul altor autorități publice-judecătorii Curții Constituționale, Avocatul Poporului etc.
Într-o a doua accepțiune, funcția publică este definită prin raportare la autoritățile și instituțiile publice din sfera puterii executive.
În cadrul acestei perspective, funcția publică poate fi exercitată numai de persoane care dețin atribuții de putere publică, neinteresând tipul învestiturii, tipul autorității publice sau nivelul la care se exercită.
În cuprinsul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor public, funcția publică este definită ca “ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.
În doctrină, definiția propusă termenului este următoarea: “funcția publică reprezintă situația juridică, constând dintr-un complex de drepturi și obligații legal determinate-prevăzute sau premise-prin care se realizează, de regulă, competența unei autorități publice, în regim de putere publică și în conformitate cu atribuțiile ce revin autorității în cauză”.
Înțelegerea definiției funcției publice presupune și înțelegerea trăsăturilor noțiunii de competență.
Astfel, se poate remarca că o primă trăsătură a funcției publice o reprezintă exercitarea de drepturi și obligații în realizarea competenței, aceste drepturi și obligații fiind stabilite unilateral, de către organele de stat, prin norme juridice.
Prof. Ilie Iovănaș remarca faptul că “fiind vorba de drepturi și obligații stabilite pe cale unilaterală, reiese că nu ne aflăm în prezența unei instituții a dreptului muncii, a contractului de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituții a dreptului public, fiind vorba de realizarea unui interes public”.
În al doilea rând, unii autori ai literaturii de specialitate au aderat la opinia potrivit căreia de aici se desprinde o altă trăsătur ce evocă faptul că “aceste drepturi și obligații sunt create și organizate în vederea realizării puterii publice, ca și competența însăși”.
Per a contrario, rezultă că “acele activități ale unor persoane ce fac parte dintr-un organ al statului, dar în săvârșirea cărora nu se realizează puterea de stat, nu constituie funcțiuni de stat. Așa sunt mai ales activitățile tehnice direct productive care se întâlnesc în număr mai mare în întreprinderile de stat, dar există aproape în toate instituțiile de stat”
Alți autori ai literaturii de specialitate înțeleg instituirea funcției de stat nu numai pentru “realizarea puterii de stat”, ci și pentru “a concura la realizarea acesteia”
Însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici s-a decis definirea noțiunii funcției publice: “Personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat, administrativ, protocol, gospodarire, întreținere-reparații și de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii”.
O a treia trăsătura a funcției publice o reprezintă continuitatea.
Literatura de specialitate a evidențiat faptul că nu trebuie confundată funcția de stat cu însăși realizarea ei, deoarece, continuitatea funcției presupune existența drepturilor și obligațiilor atât timp cât există competența pe care funcția o realizează.
Din definiția oferită, de diferiți autori, funcției publice, reiese că persoanele învestite cu realizarea funcției, intră într-un complex de raporturi juridice, complex ce se stabilește între ei și organul care l-a învestit.
De fapt, acest raport juridic complex presupune două raporturi juridice concrete, care se află într-o legătură strânsă.
Mergând în aceași ordine de idei se va constata că titularul funcției publice este pe de o pate, subiect subordonat într-un raport juridic de autoritate, de drept constituțional sau de drept administrativ, față de organul care l-a investit, iar pe de altă parte, subiect supraordonat într-un raport de autoritate, de drept administrativ față de terți.
O ultimă trăsătură a funcției publice, pe care dorim a o sublinia, presupune că, din definiție, reiese că funcțiile publice pot fi îndeplinite și persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-un organ de stat, în general, al administrației publice, în particular.
Aici este vorba de persoanele private care, prin autorizare, sunt învestite, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică, cum este cazul instituirii unei comisii, ca organ de sprijin a unei autorități sau desemnarea, ca președinte ori ca membri, a reprezentanților unor organizații neguvernamentale sau situația unui împuternicit al primarului în materie de contravenții, împuternicit care nu face parte dintre funcționarii consiliului local.
Toate aceste persoane, care sunt asimilate funcționarilor publici îndeplinind prerogative de putere delegate, de unde și categoria actelor administrative prin delegație, nu trebuie confundate cu persoanele care sunt chemate pentru îndeplinirea unui singur fapt determinat dinainte, cum ar fi efectuarea unei expertize, pe care literatura de specialitate nu-i consideră în funcții publice, chiar dacă prin ceea ce fac contribuie la realizarea atribuțiilor unui organ de stat.
Deotologia profesiei de secretar al unității administrativ-teritoriale
Marea majoritate a funcțiilor publice, inclusiv funcția de secretar al unității-administrativ teritoriale, presupun o relație directă, continuă și nemijlocită cu beneficiarii serviciilor publice. În activitatea pe care o desfășoară, secretarul unității administrativ-teritoriale are de îndeplinit prevederile definite prin lege, care, nu de puține ori, sunt ignorate de cei are intră sub incidența acesteia.
Exact aici se ivește o primă problemă, problemă ce vizează felul diferit dintre cei care pun în aplicare legea și cei în vederea cărora este pusă în aplicare legea.
De obicei, cetățenii care se adresează unei autorități publice, au un anumit interes care trebuie reglat, ajustat în limitele legii. De aceea, este dificil a argumenta că legea nu permite o soluție pozitivă într-un caz determinat.
Principala caracteristică a statului de drept este respectarea legii, respectiv trecerea de la “dreptul statului” la „statul dreptului” sau, “substituirea domniei legii domniei oamenilor”.
Pentru realizarea acestei cerințe, este necesar ca persoana care deține funcția publică de sectetar al unității administrativ-teritoriale să aibă aptitudinea de a sluji legea, și nu de a o eluda.
Practic, la granița dintre ideea de a sluji legea și de a o eluda, apare problema “puterii discreționare a administrației publice, care poate naște abuzuri, corupție, încălcarea drepturilor și intereselor cețățenilor.
Într-una din lucrările de specialitate ce fac vorbire despre deontologia funției publice public, conceptul de deontologie a funcției publice apare definit astfel“un ansamblu de reguli de conduită a funcționarilor publici, pentru a funcționa, în administrația publică, în cadrul unui post al activității specifice, folosinduși cu responsabilitate, pregătirea, calitățile și aptitudinile individuale, pentru aplicarea legilor în mod corect, în interesul cetățeanului și al progresului țării.”
Astfel, din această definiție rezultă că deontologia este un tot unitar de reguli, de norme, normele care reprezintă forme de disciplinare și de orientare socială a individului.
În cuprinsul său, Statutul funcționarului public înglobează două componente esențiale și anume: statutul juridic al funcționarului public, care reprezintă totalitatea regulilor ce guvernează cariera funcționarului din momentul apariției raportului de serviciu, până în momentul stingerii acestuia și statutul deontologic al funcționarului public, care conține ansamblul regulilor cu caracter moral, consacrat în acte normative sau sub forma unor norme nescrise.
Trebuie spus că statutul juridic are în vedere, în principal, activitatea desfășurată de titularul unei funcții publice în exercitarea prerogativelor specifice funcției. Însă statutul deontologic are “o vocație mult mai extinsă, el privește, în egală măsură, activitatea prestată în cadrul autorității sau instituției publice, dar și viața privată a funcționarului, care trebuie să concorde statutului pe care el îl ocupă în societate, demnității funcției.”
Acesta este motivul pentru care, analiza deontologiei secretarului unității administrativ-teritoriale, ca funcție publică trebuie să pornească de la faptul că acesta este, înainte de toate, cetățean.
Însă, secretarul, în calitatea sa de funcționar public, este cetățeanul învestit legal cu exercitare de prerogative de putere publică, iar în acest context secretarului unității administrativ-teritoriale îi sunt recunoscute drepturi și îndatoriri specifice, diferite de drepturile și obligațiile oricărui cetățean ce nu este învestit cu atribuții de putere publică.
Acesta este motivul pentru care doctrina și jurisprudența recunosc secretarului unității administrativ-teritoriale două categorii specifice de obligații: obligații profesionale, care vizează îndeplinirea, în conformitate cu legea, a atribuțiilor de serviciu, și care au o dimensiune preponderent juridică și obligații care exced funcției pe care o îndeplinește, chiar în afara instituției pe care o reprezintă, sau care vizează viața privată a funcționarilor publici și care au un caracter preponderent etic.
Desigur că acestor categorii de obligații li se adaugă și obligațiile care revin secretarului unității administrativ-teritoriale, în calitate sa de simplu cetățean.
Legalitatea reprezintă, ca de altfel pentru întreaga administrație, moralitatea însăși, această concluzie rezultând din chiar sarcina pe care administrația publică o are în societate.
Pentru respectarea principiului responsabilitărții și eficienței, secretarului unității administrativ-teritoriale trebuie să conștientizeze însemnătatea supremației legii, precum și necesitatea ca ea să fie respectată de toți cei ce intră sub incidența ei.
Având în vedere cele menționate se poate afirma că fundamentul funcției publice de secretar al unității administrativ-teritoriale, se află executarea, întocmai, a legii.
Astfel, unii autori ai literaturii de specialitate subliniază că “principiul legalității implică….două aspecte: supremația legii, în sensul că administrația, ca și toate subiectele de drept public sau de drept privat trebuie să se supună legii, începând cu legea fundamentală, baza legală, în sensul că acțiunea subiectelor de drept trebuie să se încadreze în limitele dreptului”.
De-a lungul timpului, s-a subliniat că principiul legalității se află în legătură cu principiul legalității conținutului legii, precum și cu cel al egalității în fața legii.
Însă, legea nu poate cuprinde, oricât de mult s-ar dori, și nu reușește să acopere toate probleme ce se ivesc în practica administrativă.
Acesta este motivul pentru care s-a admis că administrația publică dispune de o “putere discreționară”, termen care presupune “o anumită marjă de libertate, o posibilitate de apreciere de care dispune administrația în activitatea ei.”
Încălcarea obligațiilor profesionale ce rezultă din raportul de serviciu și încălcarea normelor de conduită profesională și civică stabilite de lege atrage răspunderea secretarului unității administrativ-teritoriale.
Astfel, prin conceptul de “abatere disciplinară” este sancționată “fapta săvârșită cu vinovăție”, prin care se încalcă “atât obligațiile profesionale, cât și obligațiile care au o legătura directă sau indirectă cu acestea, care vizează statutul sau socio-profesional și moral.”
Desigur că legea face vorbire de faptele prin care se produce lezarea demnității, prestigiul secretarului unității administrativ-teritoriale, în calitatea sa de functionar public.
La nivel de teorie, în doctrina franceză s-a statuat posibilitatea intervenției răspunderii disciplinare și pentru fapte săvârșite în afara serviciului sau înainte de ocuparea unei funcții publice, dacă viitorul funcționar public a ascuns, cu rea-credință, faptele respective.
Astfel, încercând a defini deontologia secretarului unității administrativ-teritoriale, în calitatea sa de funcționar public ea reprezintă “totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, în virtutea statutului său de detentor al autorității publice”.
Numirea, modificarea și încetarea raportului de serciciu al secretarului unității administrativ-teritoriale
În conformitate cu dispozițiile art. 116 alin. 4 din Legea nr. 215/2001 „recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul disciplinar ale secretarului unității administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici”.
Numirea în funcție a secretarului unității administrativ-teritoriale
Recrutarea constituie activitatea prin care se determineă, din punct de vedere cantitativ, numeric și calitativ, ca pregătire, structura eșantionului de persoane din care se face selecția unui titular de post și/ sau funcția publică pentru poziția existentă în structura organizatorică.
Recrutarea se declanșează în momentul în care structura organizatorică a instituției publice apar posturi sau funcții noi, sau când cele existente devin vacante prin pensionare, deces, transfer sau destituire.
Selecția reprezintă procesul complex de alegere conform unor criterii stabilite a celui mai potrivit candidat pentru ocuparea unui post scos la concurs.
Art.56 din Legea 188/1999 republicată și actualizata, stabilește că “ocuparea funcțiilor vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare.”
Art.57 alin.(3) din Legea 188/1999 stabilește o serie de principii fundamentale care stau la baza organizării și desfășurăriii concursurilor. Acestea sunt:
competitia deschisă pentru asigurarea liberului acces la concurs a persoanelor care îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru funcția publică;
transparența, prin punerea la dispoziția celor interesați a informațiilor referitoare la modul de desfășurare a concursului ;
meritul profesional prin alegerea persoanelor exclusiv pe baza rezultatelor obținute la concurs ;
competența ;
principiul șanselor egale prin aplicarea unor criterii de selecție obiective și clar definite, astfel încât orice candidat să aibă șanse egale la ocuparea funcției publice ;
Numirea în funcția publică de secretar al unității administrativ-teritoriale pentru care se organizează concurs se face prin act administrativ emis de conducătorii instituțiilor. Actul administrativ de numire are forma scrisă și trebuie să conțină:
temeiul legal al numirii
numele funcționarului public
denumirea funcției publice
data de la care urmează să exercite funcția publică
drepturile salariale
locul de desfășurare a activitaății
Actul administrativ, respectiv dispozițiă de numire în cazul administrației publice locale trebuie să aibă atasștă fișa postului aferentă funcției publice, iar o copie a acestuia trebuie înmânată secretarului unității administrativ teritoriale.
Prin numirea în funcția publică, secretarul unității administrative-teritoriale este învestit cu statut legal în care sunt prevazute drepturile și obligațiile acestuiia.
Odată cu numirea în funcția publică se constituie un dosar profesional al secretarului unitpății administrativ-teritoriale, dosar care va cuprinde toate actele ce privesc situația sa profesională și disciplinară inregistrate.
Secretarul unității administrtiv-teritoriale în calitatea sa de functionar public are dreptul să cunoască dosarul său profesional, iar instituția unde își desfășoară activitatea are obligația de a permite acestuia să-și exercite dreptul la cunoașterea dosarului personal și eliberarea la cerere a unor copii de pe actele existente în dosarul personal.
Modificarea raporturilor de muncă a secretarului unității administrativ-teritoriale
Raportul juridic de muncă, deci raportul care fundamentează pe contractul individual de muncă, fiind, în esență o convenție, poate fi, în principiu modificat prin acordul părților, modificarea unilaterală din partea unuia dintre participanții la raport putând interveni numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
În cazul secretarului unității administrativ-teritoriale, unde raportul juridic de serviciu se fundamentează pe un act de putere publică, problema modificării raportului de serviciu se pune în alți termeni, secretarul unității administrativ-teritoriale bucurându-se de stabilitate în funcție.
Având în vedere faptul că raportul de serviciu este fundamentat pe un act de autoritate cu carcater unilateral, modificarea lui se face tot în același mod, adică unilateral.
Cadrul legal
În cuprinsul art. 87 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici se menționează:
„(1) Mobilitatea în cadrul corpului funcționarilor publici se realizează prin modificarea raporturilor de serviciu, astfel:
pentru eficientizarea activității autorității sau instituției publice;
în interes public;
în interesul funcționarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcția publică.
(2) Modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici de execuție și funcționarilor publici de conducere are loc prin:
delegare;
detasare;
transfer;
mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorității sau instituției publice;
exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.
(3) Dacă mobilitatea funcționarilor publici de execuție și a funcționarilor publici de conducere se dispune în interes public în condițiile legii, funcționarii publici nu pot refuza aplicarea măsurilor prevăzute la alin. (2) lid. b) și d), cu excepția cazurilor prevăzute la
art. 89 alin. (3) sub sancțiunea eliberării din funcția publică. În aceste cazuri, modificarea raporturilor de serviciu se dispune de către persoana care are competența de numire în funcția publică, cu avizul sau la solicitarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.”
Una din dimensiunile statutului juridic al personalului care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și institutiiior publice este mobilitatea personalului, o instituție recunoscută și în sistemele de drept ale altor state, recunoscută și de alte reglementări referitoare la organizarea și funcționarea unor autorități publice și consacrată în prezent și prin legea-cadru privind statutul funcționarilor publici.
Mobilitatea este recunoscută pentru satisfacerea a trei tipuri de interese: al autorității sau instituției publice; interesul public și cel al funcționarului public.
Mobilitatea pentru satisfacerea unui interes public are un regim juridic mai aparte, în sensul că, în principiu, măsura de mobilitate nu poate fi refuzată, cu excepția existenței unor împrejurări consacrate de art. 89 alin. (3) ca fiind temeiuri ale refuzului detașării, respectiv starea de graviditate; când funcționarul își crește singur copilul minor; starea sănătății, dovedită cu certificat medical; măsura detașării se dispune pentru o altă localitate iar funcționarului nu i se asigură locuință; funcționarul este singurul întreținător al familiei sau existența unor motive familiale temeinice.
Nevoile unei bune organizări într-o instituție publică, anumite interese ale colectivității pe care o deservește serviciul public respectiv, sau anumite interese ale funcționarului public, pot determina cerința modificării raportului de funcție publică.
Însă, se impune precizat că, dacă în cazul salariatului, al cărui raport de muncă izvorăște dintr-un contract, dintr-o convenție, raportul de muncă, în principiu poate fi modificat prin acordul părților, în cazul secretarului unității administrativ-teriroriale, care este învestit cu exercitarea de prerogative de putere publică, problema se pune în alți termeni, acesta bucurându-se de stabilitate în funcție.
Trebuie precizat că atât modificarea raportului de funcție publică, cât și încetarea lui, nu se pot realiza decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
Modificarea raportului de funcție publică poate fi definită ca reprezentând trecerea funcționarului public pe un alt post în aceeași instituție sau în a!ta, în mod vremelnic sau definitiv.
Acest articol reglementează modalitățile în care are loc modificarea raportului de serviciu. Față de textul în forma anterioară, trebuie remarcate elementele de noutate, și anume:
transformarea naturii juridice a transferului, din modalitate de încetare a raportului de serviciu, în modalitate de modificare a acestui raport.
consacrarea a două noi forme de modificare a raportului de serviciu, respectiv mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice și exercitarea, cu caracter temporar, a unei funcții publice de conducere.
Sunt consacrate astfel cinci modalități de modificare a raportului de serviciu, respectiv delegarea, detașarea, transferul, mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice și exercitarea temporară a unei funcții publice de conducere.
Cazurile de modificare a raportului de serviciu
În cuprinsul art. 88 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public se prevede că „delegarea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat funcționarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.”
După cum se poate remarca, legea consacră că delegarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an, putându-se prelungi numai cu acordul scris alsecratrului unității administrativ-teritoriale. De asemenea, această modalitate de modificare a raportului de serviciu este dispusă în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat secretarul, acesta păstrându-și, pe timpul delegării, funcția și salariul, autorității sau instituției care l-a delegat revenindu-i obligația de a asigura secretarului cheltuielile de transport, cazare și indemnizația de delegare.
Alineatul 2 al aceluiași articol consacră dreptul funcționarului public de a refuza delegarea, dacă se află într-una din situațiile prevăzute expres și limitativ de art. 88 alin. (2), fiind vorba despre graviditate, creșterea de unul singur a unui copil minor și starea sănătății, dovedită cu certificat medical, care să facă nerecomandată delegarea.
Trebuie remarcat că este vorba despre situații de ordin medical sau social, care îl îndrituiesc pe cel în cauză să poată refuza delegarea.
Spre deosebire de delegare, prin detașare persoana respectivă este dislocată temporar din unitatea sau instituția în care își desfășoară activitatea și integrată într-o altă unitate sau instituție.
Din punct de vedere al duratei, detașarea se dispune pe o perioada de 6 luni, care poate fi prelungită, cu acordul scris al funcționarului public.
Per a contrario, rezultă că până la 6 luni, detașarea poate fi dispusă fără acordul secretarului unității administrativ-teritoriale..
Detașarea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care secretarul unității administrativ-teritoriale urmează să își desfășoara activitatea. De asemenea, pe perioada detașării, secretarul unității administrativ-teritoriale își păstrează funcția și drepturile salariale, acesta putând beneficia și un salariu mai mare, dacă funcției în care este detașat îi corespunde un salariu superior funcției pe care el o îndeplinește.
Atunci când detașarea are loc într-o altă localitate decât cea în care secretarul unității administrativ-teritoriale își are domiciliul acesta este îndrituit să primească și costul transportului dus-întors, cel puțin o dată pe lună, cazarea și indemnizația de detașare.
Situațiile în care secretarului unității administrativ-teritoriale îi este recunoscut dreptul de a refuza detașarea sunt limitative prevăzute și anume:
primele trei situații sunt cele pentru care secretarul unității administrativ-teritoriale este îndrituit să refuze și delegarea, respectiv starea de graviditate, creșterea de unul singur a copilului minor și starea medicală care face contraindicată deplasarea.
Când detașarea se face într-o altă localitate în care secretarulului unității administrativ-teritoriale nu i se asigură condiții corespunzătoare de cazare, de asemenea se poate refuza detașarea.
când secretarul unității administrativ-teritoriale este singurul întreținător de familie;
atunci când motive familiale temeinice legitimează refuzul de a da curs detașării.
Această ultimă situație este prevăzută în termeni care pot da loc la diferite interpretări, încadrări juridice, în sensul de a se stabili de la caz la caz, daca într-adevăr este vorba despre un motiv familial temeinic sau nu.
În cuprinsul art. 90 din Legea nr. 188/1999 sunt reglementate cele două modalități tradiționale ale transferului, transferul în interesul serviciului și transferul la cererea funcționarului public.
Astfel, se consacră principiul potrivit căruia instituția transferului este condiționată de îndeplinirea, de către funcționarul public supus transferului, a condițiilor necesare potrivit fișei postului respectiv.
Indiferent de forma transferului, se impune acordul scris al secretarului unității administrativ-teritoriale.
În cazul transferului la cerere, acordul este dedus, de o manieră implicită, din însăși cererea de transfer. În cazul transferului în interesul serviciului, articolul 90 alin. (3) impune în mod expres acordul scris al secretarului unității administrativ-teritoriale. Ambele forme de transfer se pot realiza pe o funcție publică echivalentă sau pe o funcție publică de nivel superior.
Secretarului unității administrativ-teritoriale transferat în interesul serviciului îi sunt recunoscute anumite drepturi de natură patrimonială, prin care se urmărește acoperirea cheltuielilor atrase de transfer respectiv dreptul la o indemnizație egală cu salariul net din luna anterioară celei în care se transferă, dreptul la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport, dreptul la un concediu plătit de 5 zile.
Toate acestea se acordă de către autoritatea la care se realizează transferul, în termen de 15 zile de la data acordării transferului.
Articolul 91 din Legea nr. 188/1999 reglementează instituția mutării funcționarului public.
În practică, o asemenea măsură se dispunea, fără să existe însă cadrul legal care să o recunoască. Ea se dispunea fie în mod abuziv, ca o formă de sancționare tacită a unui funcționar public, fie din rațiuni de organizare internă, care impuneau o asemenea măsură.
Articolul 91 prevede astfel două tipuri de mutare în cadrul altui compartiment, definitivă și temporară.
Mutarea definitivă, la rândul ei, poate interveni din initiațiva și dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice, care nu poate fi însă arbitrară și discreționară, deoarece legiuitorul impune respectarea pregătirii profesionale al funcționarului public,. Acest tip de mutare nu impune acordul salariatului.
Un alt tip de mutare este mutarea din initiațiva funcționarului public, care face o solicitare justificată și care trebuie aprobată de conducătorul autorității sau instituției publice, pe o funcție care trebuie să corespundă din punct de vedere al pregătirii profesionale a funcționarului public.
Spre deosebire de mutarea definitivă, cea temporară poate fi dispusă numai de către și din inițiativa conducătorului autorității sau instituției publice, atunci când interesul autorității sau instituției publice o impune, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an.
Este obligatorie respectarea pregătirii profesionale și menținerea salariului secretarului unității administrativ-teritoriale, fără a mai fi necesar acordul scris al acestuia.
În ambele situații, cel care dispune mutarea este conducatorul autoritatii sau institutiei publice respective.
Indiferent la care din categoriile de mutare anterior analizate ne raportam, legiuitorul prevede, ca un element comun de regim juridic, faptul că atunci când mutarea se dispune în altă localitate, funcționarul public beneficiază de aceleași drepturi acordate la transfer în interesul serviciului în altă localitate și prevazute de articolul 90 alin. (3) respectiv o indemnizație egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, acoperirea cheltuielilor de transport și un concediu plătit de 5 zile.
În cadrul transferului, aceste drepturi se suportă de autoritatea sau instituția publică unde funcționarul se transferă, iar în cazul mutării, se suportă de autoritatea sau instituția unde se dispune mutarea.
Articolul 91 prevede, în ultimul alineat, că funcționarul public, în cazul nostru sercetarul unității administrativ-teritoriale poate să refuze mutarea, în cazul în care se afla într-una din situațiile prevăzute la art. 89 alin. (3) ca și situații în care poate fi refuzată detasarea,
Încetarea raportuirlor de serviciu a secretarului unității administrativ-teritoriale
Regimul juridic al încetării raportului de serviciu a suferit importante modificări.
Astfel, spre deosebire de articolul 89 din lege în forma anterioară, care consacra șase procedee juridice, respectiv demisie, transfer, eliberare din funcție, destituire, pensionare și decese actualul articol 97 recunoaște: încetarea de drept, prin acordul părților, consemnat în scris, prin eliberare din funcția publică, prin destituire și prin demisie.
Încercând o calificare a formelor de încetare a raportului de serviciu din punct de vedere al subiectului de drept din inițiativa căruia intervine încetarea raportului de serviciu, se impune a fi identificate trei mari categorii:
modalități de încetare care intervin prin voința legiuitorului (ope legis);
modalități de încetare care intervin prin actul de voință al autorității sau instituției publice;
modalități de încetare care intervin la inițiativa funcționarului public;
modalități de încetare care intervin urmare a voinței comune a autorității sau instituției publice și a funcționarului public.
Încetarea de drept a raportului de serviciu intervine într-una din situațiile prevăzute expres și limitativ în alin. (2) lit. a)-h).
Astfel, analiza acestor condiții nu pune probleme deosebite, putând fi vorba despre intervenția unor fapte juridice (decesul), a unor situații juridice (pensionarea, declararea judecătorească a morții, expirarea termenului în cazul funcțiilor ocupate cu caracter temporar, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru ocuparea funcțiilor), sau urmare a unei hotărâri judecătorești, prin care se declară, după caz nulitatea absolută a actului de numire, se dispune o condamnare penală definitivă și o condamnare penală însoțită de interzicerea executării profesiei.
Trebuie remarcat că printre aceste situații nu se regăsește și aceea când secretarului unității administrativ-teritoriale este pus sub interdicție datorită stării sale de sănătate mintală, care credem că ar trebui avută în vedere în viitor de legiuitor.
În cazul încetării de drept a raportului de serviciu, conducătorul autorității sau instituției publice emite un act administrativ prin care constată intervenția cazului de încetare.
Actul se comunică, într-un interval de 10 zile de la data emiterii lui, autorității centrale de specialitate, care aie misiunea să gestioneze, la nivel național, funcția publică și funcționarii publici, respectiv Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Eliberarea din funcție reprezintă o modalitate de încetare a raportului de serviciu, care intervine pentru motive care nu sunt imputabile funcționarilor publici. Necesitatea proteguirii stabilității funcționarului public a determinat natura legală a situațiilor în care poate interveni eliberarea din funcție.
În viziunea actuală a legii eliberarea din funcție intervine atât fără motive imputabile funcționarului public, cât și din motive imputabile acestuia.
Cazurile în care intervine această instituție fără motive imputabile sunt reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a)-c) și e)-g), legea impunând să nu mai existe funcții publice corespunzătoare în cadrul autorității sau instituției publice respective.
În cazurile în care au loc anumite transformări în cadrul autorității sau instituției publice (încetarea activității, mutarea în altă localitate, reducerea personalului, reintegrarea în funcție a funcționarului public căruia i-a încetat ilegal raportul de serviciu) sau funcționarul public nu mai îndeplinește condițiile specifice fișei postului, autoritatea sau instituția publică are obligația să încerce să-i pună la dispoziție funcționarului public un post corespunzător.
În acest scop, va solicita Agenției Naționale a Funcționarilor Publici să-i transmită lista posturilor vacante, iar în cazul în care există o asemenea funcție, înăuntrul termenului de preaviz secretarul unității administrativ-teritoriale va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.
Astfel, alin. (5) al art. 99 din Legea nr. 188/1999 prevede că în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c) și e), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorității sau instituției publice există funcții publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligația de a le pune la dispoziția secretarului unității administrativ-teritoriale.
Textul instituie o obligație de scop, atunci când există o funcție publică vacantă. Când nu există o asemenea funcție, obligația este de prudență și diligentă.
Destituirea din funcție reprezintă o modalitate de încetare a raportului de serviciu, care, tradițional, reprezintă cea mai drastică sancțiune care se poate aplica secretarului unității administrativ-teritoriale.
Acestei dimensiuni a ei, legiuitorul îi adaugă o alta, care, în opinia unor autori ai literaturii de specialitate nu este scutită de anumite critici, și anume intervenția unei stări de incompatibilitate, neurmată de luarea unor măsuri de către funcționarul public, care să facă să înceteze această situație într-un interval de 10 zile de la data intervenției stării de incompatibilitate respective. Se crede că în această situație s-ar fi impus eliberarea din funcție și nu destituirea din funcție.
Demisia reprezintă o formă de dezînvestire inițiată de titularul funcției publice. Denunțarea raportului de serviciu de către secretarului unității administrativ-teritoriale decurge din principiul general al libertății muncii, consacrat de articolele 41 și 42 din Constituție.
Legea actuală renunță la condiția acceptării și impune pe cea a termenului de producere a efectelor, în sensul că se instituie regula după care efectele demisiei se pot produce după 30 de zile calendaristice de la înregistrare.
Dat fiind faptul că legea se referă la înregistrarea demisiei, rezultă că ea nu poate fi înaintată decât în scris. „Cerința notificării scrise certifică în mod categoric faptul că demisia nu este un act juridic care să se poată prezuma”
Atribuțiile secretarului unității administrativ-teritoriale
În conformitate cu dispozițiile art. 117 din Legea nr. 215/2001 secretarul unității administrativ-teritoriale are rmătoarele atribuții:
avizează, pentru legalitate, dispozițiile primarului și ale președintelui consiliului județean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului județean;
participă la ședințele consiliului local, respectiv ale consiliului județean;
asigură gestionarea procedurilor administrative privind relația dintre consiliul local și primar, respectiv consiliul județean și președintele acestuia, precum și între aceștia și prefect;
organizează arhiva și evidența statistică a hotărârilor consiliului local și a dispozițiilor primarului, respectiv a hotărârilor consiliului județean și a dispozițiilor președintelui consiliului județean;
asigură transparența și comunicarea către autoritățile, instituțiile publice și persoanele interesate a actelor prevăzute la lit. a), în condițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare;
asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului județean, și efectuarea lucrărilor de secretariat, comunică ordinea de zi, întocmește procesul-verbal al ședințelor consiliului local, respectiv ale consiliului județean, și redactează hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului județean;
pregătește lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului județean, și comisiilor de specialitate ale acestuia
alte atribuții prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de primar, de consiliul județean sau de președintele consiliului județean, după caz
Prin Legea nr. 133/2012 a fost introdus art. 117¹ potrivit căruia “secretarul unității administrativ-teritoriale va comunica, în termen de 30 de zile de la data decesului unei persoane, camerei notarilor publici în a cărei circumscripție teritorială defunctul a avut ultimul domiciliu, o sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale, care va cuprinde:
numele, prenumele și codul numeric personal ale defunctului
data decesului, în format zi, lună, an;
data nașterii, în format zi, lună, an;
ultimul domiciliu al defunctului;
bunurile mobile sau imobile ale defunctului înregistrate în evidențele fiscale sau, după caz, în registrul agricol;
date despre eventualii succesibili, în format nume, prenume și adresa la care se face citarea
Răspunderea disciplinară a secretarului unității administrativ-teritoriale
Potrivit art. 75 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată „încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovație, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.”
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că prin art. 75 din Legea nr. 188/1999 se delimitează formele de răspundere aplicabile funționarilor publici.
În cazul funcției publice de secretar al unității administrtaiv-teritoriale nu este posibil a se vorbi despre răspundere fără a implica relația ei cu responsabilitatea, noțiuni care nu se confundă.
Responsabilitatea precede răspunderea și o poate elimina dacă subiectul de drept este consecvent în atitudinea sa de a respecta valorile instituite de cetate, de a se supune lor, de a le transforma în propriile valori.
Secretarul unității administrative-teritoriale trebuie să fie fundamental responsabil în îndeplinirea atribuțiilor sale.
Secretarul unității administrative-teritoriale trebuie să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu nu doar pentru că acestea îi sunt impuse de lege, ci pentru că ele reprezintă rostul său profesional, să urmărească în permanență să fie cât mai eficient și competitiv în activitatea pe care o are de îndeplinit.
Temeiul unic al răspunderii disciplinare îl constituie în cazul secretarului unității administrative-teritoriale săvârșirea unei abateri disciplinare.
Definiția consacrată prin articolul 70 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 trebuie completată prin raportare la dispozițiile art. 24 alin. (1) din Codul de conduită a funcționarilor publici potrivit cu care “încălcarea dispozițiilor Codului atrage răspunderea disciplinară a funcționarului public în condițiile legii.”
După cum s-a remarcat în doctrină, abaterile disciplinare influențează negativ calitatea serviciului prestat de administrație, slăbesc încrederea cetățenilor în administrație și compromit însuși statul de drept.
De aceea, legiuitorul a prevăzut atât faptele care constituie abateri disciplinare, cât și sancțiunile care sunt atrase de comiterea lor..
Sfera sancțiunilor disciplinare
Prin alineatul al treilea al articolului 77 din statut este delimitată sfera sancțiunilor disciplinare care pot fi aplicate secretatului unității administrativ-teritoriale.
Se impune precizat faptul că a fost eliminată una din sancțiunile morale, avertismentul, rămânând o singură sancțiune cu acest caracter, mustrarea scrisă.
Din analiza sancțiunilor disciplinare pe care le consacră legea rezultă că ele pot fi clasificate în mai multe categorii;
sancțiuni cu caracter moral – mustrarea scrisă;
sancțiuni cu caracter patrimonial – diminuarea drepturilor salariate cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni.
sancțiuni care afectează cariera funcționarului public -suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani.
sancțiuni care determină încetarea raportului de serviciu, în această ultimă categorie intrând destituirea din funcție.
Alineatul (4) al art. 77 consacră un principiu fundamental care guvernează regimul răspunderii disciplinare a secretarului unității administrativ-teritoriale și anume principiul individualizării sancțiunii disciplinare, care reprezintă o aplicare, în materia acestei forme de răspundere, a principiului general al individualizării sancțiunii sau pedepsei, care guvernează orice tip de răspundere juridică, și care se face în funcție de următoarele criterii:
cauzele și gravitatea abaterii disciplinare;
împrejurările în care a fost săvârșită fapta;
gradul de vinovăție;
consecințele faptei comise ;
comportarea generală în timpul serviciului a funcționarului public;
existența unor antecedente disciplinare, respectiv a unor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile prezentei legi.
Procedura aplicării sancțiunilor disciplinare
Regula o reprezintă faptul că intervenția răspunderii disciplinare, prin aplicarea unei sancțiuni, implică propunerea unui organ colegial numit comisia de disciplină.
Aceasta vizează toate sancțiunile disciplinare, cu excepția celei morale.
Excepția o reprezintă aplicarea sancțiunii disciplinare fără a mai fi necesară propunerea comisiei de disciplină, la propunerea conducătorului unității în care își desfășoară activitatea subiectul activ al abaterii disciplinare, și vizează sancțiunea mustrării scrise.
Trebuie aubliniat că această sancțiune se aplică fără cercetare disciplinară a comisiei și fără să fie necesară propunerea comisiei. Se consideră că este necesar ca titularul dreptului de sancționare, în speță conducătorul autorității sau instituției, trebuie să facă și el o anumită cercetare pentru a vedea în ce măsură fapta s-a comis, cum s-a realizat aceasta și dacă propunerea șefului ierarhic are temei sau este un mijloc de hărțuire a funcționarului public.
Titularul dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară este, în cazul secretarului unității administrativ-teritoriale, conducătorul autorității sau instituției publice.
Prin alineatul (3) al art. 78 din statut se instituie principiul cercetării prealabile, care impune ca aplicarea sancțiunii disciplinare să nu se poată realiza decât după ce s-a efectuat cercetarea prealabilă a faptei care i se impută secretarului unității administrativ-teritoriale funcționarului.
Foarte important este și modul în care se face audierea, respectiv textul impune ca audierea să se consemneze în scris, sub sancțiunea nulității.
Legea recunoaște în mod firesc și posibilitatea secretarului unității administrativ-teritoriale de a renunța la audiere, de a nu se prevala deci de beneficiul pe care îl recunoaște legea, în atare situație trebuind să se consemneze refuzul lui într-un proces-verbal, după care sancțiunea poate fi aplicată. Fiind un beneficiu pus la dispoziția funcționarului, acesta poate renunța la el.
Dacă comisia nu face o propunere de sancționare, conducătorul autorității publice nu poate aplica sancțiunea. Mai mult chiar, conducătorul autorității publice este ținut de sancțiunea propusă, el neputând aplica o sancțiune mai gravă, însă poate aplica una mai ușoară.
Contestația secretarului unității administrativ-teritoriale împotriva sancțiunii disciplinare aplicate
Prin articolul 80 se instituie principiul acțiunii directe a funcționarului public în fața instanței de contencios administrativ, deci se consacră calea acțiunii judiciare directe, fără calea acțiunii administrativ jurisdictional de atac.
Textul prevede că secretarului unității administrativ-teritoriale nemulțumit de sancțiunea care i-a fost aplicată, poate solicita instanței de contencios administrativ anularea sau, după caz, modificarea actului sancționator.
Potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, nemulțumirea poate viza oricare din sancțiunile disciplinare prevăzute de articolul 77 alin. (3), și că, în oricare din aceste situații, se poate adresa instanței judecătorești, contestând sancțiunea care i-a fost aplicată. De altfel, nu puține sunt cazurile când funcționarii publici sau alte categorii de personal contestă sancțiunea morală a avertismentului, atunci când apreciază că ea a fost dispusă în mod netemeinic și nelegal..
Cazierul administrativ
Prin art. 81 din statut sunt introduse, urmare a modificărilor aduse Legii nr. 188/1999 prin Legea nr. 161/2003, o instituție inexistentă anterior în statutul funcționarului public, și anume cazierul administrativ.
Rațiunea de a fi a cazierului administrativ nu constă numai în evidențierea situației disciplinare a funcționarilor publici. Evidențierea nu este un scop în sine.
Motivația ei este aceea de a permite accesul la diferite funcții în cariera administrativă al acelor funcționari publici care, pe lângă meritele profesionale, au și calitatea morală care să le îngăduie să evolueze în carieră.
Aceasta deoarece pentru un funcționar public nu este suficient ca el să fie un bun profesionist sau chiar un profesionist de excepție. El trebuie să fie și un om de o calitate morală deosebită, care, atât în viața sa profesională, cât și în viața privată, să aibă un comportament cât mai exemplar.
Că lucrurile stau astfel rezultă și din situațiile pe care le prevede alin. (3) care impun prezentarea acestui cazier; este vorba, într-o primă categorie de situații, despre desemnarea secretarului unității administrativ-teritoriale în diferite comisii, cum ar fi cele de concurs, de disciplină sau paritară, iar în a doua categorie de situații, de evoluția în carieră a acestuia.
Din punct de vedere tehnic juridic, cazierul administrativ se prezintă ca un act care cuprinde sancțiunile disciplinare aplicate unui funcționar public, și care nu au fost radiate în condițiile legii.
Autoritatea care eliberează aceste caziere este desemnată a fi, în mod firesc, cea care realizează gestiunea funcției publice la nivelul țării, și anume Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Eliberarea cazierului administrativ poate fi solicitată, pe lângă secretarul unității administrativ-teritoriale în cauză, și de conducătorul unei autorități sau instituții publice, de președintele comisiei de disciplină sau de alte persoane interesate.
2.5.5.Radierea sancțiunilor disciplinare
Radierea de drept a sancțiunilor disciplinare este un principiu al regimului juridic al răspunderii disciplinare a funcționarilor publici.
Analizând articolul 82, vom constata că radierea de drept a sancțiunilor disciplinare are următorul regim juridic:
regăsim termene diferite în interiorul cărora intervine radierea, în funcție de sancțiunile pe care ea le are în vedere.
Astfel, sancțiunea morală se radiază de drept în termen de 6 luni de la aplicare; restul sancțiunilor (cu excepția destituirii din funcție) se radiază de drept în termen de 1 an, calculat de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate.
Comparând textul modificat cu cel prevăzut anterior, vom constata că termenele în care intervine radierea de drept au fost scurtate la jumătate, față de cele prevăzute anterior.
Un alt element de noutate pe care îl prevede legea actuală îl reprezintă consacrarea unui termen privind radierea de drept și pentru destituire, cea mai drastică sancțiune disciplinară, pentru care în forma inițială legea nu recunoștea intervenția radierii de drept.
Termenul de 7 ani este considerat în doctrină excesiv, în comparație cu termenele instituite în alte ramuri de drept și ne referim în special la penal, unde unele infracțiuni, care reprezintă cele mai grave fapte antisociale, pot fi radiate în termen de 3 ani, iar pentru o abatere disciplinară este nevoie de 7 ani, mai mult de dublu față de penal.
În forma inițială, legea condiționa intervenția radierii de necomiterea de către funcționarul public, în termenele precizate mai sus, a unei noi abateri disciplinare. Actuala reglementare nu mai conține o asemenea condiționare, ceea ce reprezintă o gravă carență.
De aceea, apreciez că de lege ferenda ar fi indicat să se revină la formula inițială, prin care se condiționa intervenția radierii de necomiterea unei noi abateri în intervalul pentru care intervine radierea.
De asemenea, se impune reducerea termenului privind radierea de drept a destituirii, care, așa cum este el prevăzut în prezent, este mult prea exagerat.
CAPITOLUL III
ANALIZĂ SWOT A FUNCȚIEI PUBLICE DE CONDUCERE-SECRETARUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV TERITORIALE
Prezentare generală a Primăriei Bulbucata
Primăria Bulbucata este organizată și funcționează potrivit prevederilor Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și în conformitate cu hotărârile Consiliului Local al Comunei Bulbucata privind aprobarea organigramei și numărului de posturi ale aparatului propriu de specialitate.
Primarul comunei, viceprimarul, Secretarul General al Comunei Bulbucata, împreună cu aparatul propriu de specialitate constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită Primaria Comunei Bulbucata care aduce la îndeplinire Hotărârile Consiliului Local al Comunei Bulbucata și Dispozițiile Primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.
Primarul Comunei Bulbucata este șeful administrației publice locale a și al aparatului propriu de specialitate, pe care îl conduce și controlează, conform Legii ne. 215/2001.
Structura organizatorică a Primariei Comunei Bulbucata este în conformitate cu hotărârea Consiliului Local al Comunei Bulbucata privind aprobarea organigramei aparatului de specialitate al primarului.
Principale tipuri de relații funcționale și modul de stabilire al acestora se prezintă astfel:
A. Relații de autoritate ierarhice:
subordonarea viceprimarului față de Primarul Comunei;
subordonarea directorilor generali, directorilor, directorilor executivi și șefilor compartimentelor independente față de Primarul Comunei și după caz, față de Viceprimar sau față de Secretarul Comunei, în limita competențelor stabilite de legislația în vigoare, a dispozițiilor Primarului Comunei Bulbucata și a structurii organizatorice;
subordonarea directorilor generali adjuncti, directorilor executivi adjuncți, șefilor de servicii și șefilor de birouri față de directorii generali, directorii sau directorii executivi – dupa caz;
subordonarea personalului de execuție față de directorul general, directorul general adjunct, directorul, directorul executiv, directorul executiv adjunct, șeful de serviciu sau șeful de birou, după caz;
B. Relații de autoritate funcționale
Se stabilesc de către compartimentele din structura organizatorică a Primariei comunei Bulbucata cu serviciile publice și instituțiile publice din subordinea Primăriei.
C. Relații de cooperare
Se stabilesc între compartimentele din structura organizatorică a Primariei comunei Bulbucata sau între acestea și compartimentele corespondente din cadrul unităților subordonate Primăriei
Se stabilesc între compartimentele din structura organizatorică a Primăriei Comunei Bulbucata și compartimente similare din celelalte structuri ale administrației centrale sau locale, O.N.G.- uri etc. din țară sau din stăinătate. Aceste relații de cooperare exterioară se stabilesc numai în limitele atribuțiilor compartimentului sau a competențelor acordate prin dispoziția Primarului Comunei;
D. Relații de reprezentare
În limitele legislației în vigoare și a mandatului acordat de Primarul Comunei Bulbucata-prin dispozitie-Secretarul Comunei, Viceprimarul sau personalul compartimentelor din structura organizatorică reprezintă Primaria Comunei Bulbucata în relațiile cu celelalte structuri ale administrației centrale sau locale, organisme, O.N.G.-uri, etc., din țară sau străinătate;
Conduita secretarului Primăriei Bulbucata, județul Giurgiu
Normele de conduită profesională a secretarutului Primăriei Bulbucata, asemenei oricărei funcții publice sunt reglementate de Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici și sunt obligatorii pentru toți funcționarii publici, precum și pentru persoanele care ocupă temporar o functie publică în cadrul Primăriei Bulbucata..
Principiile generale care guvernează conduita profesională a secretarului comunei sunt următoarele:
supremația Constituției și a legii, principiu potrivit căruia secretarul comunei Bulbucata are îndatorirea de a respecta Constituția și legile țării;
prioritatea interesului public, principiu potrivit căruia caruia secretarul comunei Bulbucata are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcției sale;
asigurarea egalității de tratament a cetățenilor în fața autorităților, principiu potrivit căruia secretarul comunei Bulbucata are îndatorirea de a aplica același regim juridic în situații identice sau similare;
profesionalismul, principiu potrivit căruia secretarul comunei Bulbucata are obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștinciozitate;
imparțialitatea și independență, principiu potrivit căruia secretarul comunei Bulbucata are obligația de a avea o atitudine obiectivă, neutră fatță de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcției publice;
integritatea morală, principiu principiu potrivit căruia secretarulului comunei Bulbucata îi este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcției publice pe care o deține sau să abuzeze în vreun fel de această funcție;
libertatea gândirii și a exprimării, principiu potrivit căruia secretarul comunei Bulbucata poate să-și exprime și să-și fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri;
cinstea și corectitudinea, principiu potrivit căruia secretarul comunei Bulbucata în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu acesta trebuie să fie de bună-credință;
deschidere și transparență
Secretarul comunei Bulbucata are obligația de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetățenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor și la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competențelor instituției publice.
Secretarul comunei Bulbucata are obligația de a apăra în mod loial prestigiul Primariei Bulbucata, precum și de a se abține de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.
Secretarului comunei Bulbucata îi este interzis:
să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legatura cu activitatea Primariei Bulbucata, cu politicile și strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;
să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluționare și în care Primaria Bulbucata are calitatea de parte;
să dezvăluie informații care nu au caracter public, în alte condiții decât cele prevăzute de lege;
să dezvăluie informațiile la care are acces în exercitarea funcției de secretar al comunei,;
În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu secretarul comunei Bulbucata are obligația de a respecta demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor Primăriei Comunei Bulbucata.
În activitatea sa secretarul comunei Bulbucata are obligația de a respecta libertatea opiniilor și de a nu se lăsa influențat de considerente personale sau de popularitate.
În exprimarea opiniilor secretarul comunei Bulbucata trebuie să aibă o atitudine conciliantă și să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.
În exercitarea funcției publice, secretarului comunei Bulbucata îi este interzis:
să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;
să furnizeze sprijin logistic candidaților la funcții de demnitate publica;
Seceratul Comunei Bulbucata nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitații sau orice alt avantaj, care îi sunt destinate personal, familiei, părinților, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relații de afaceri sau de natură politică, care le pot influența imparțialitatea în exercitarea funcțiilor publice deținute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcții.
Analiza SWOT a funcției publice de secretar al Primăriei Bulbucata, județul Giurgiu
CONCLUZII
Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a funcției publice de secretar al unității administrativ-teritoriale așa cum se regăsește aceasta consacrată în principale acte normative care reglementează organizarea și exercitarea unei funcții publice.
Este dificil să vorbești despre statutul și deontologie unei funcții publice în România și asta deoarece, în ciuda faptului că există o serie de legi, coduri prin care se încearcă stabilirea unui cadru legal demn de o societate europeană, realitatea României anului 2013 este îngrijorătoare.
În ciuda ideii de reformare a administrației publice la nivel etic și moral nu se resimt efectele unei transformări pozitive.
Dimpotrivă, îndrăznesc să afirm că ne adâncim într-o stare de confuzie cu privire la ceea ce este moral, imoral și amoral în viața publică.
România trece printr-o perioadă cu greutăți și probleme existențiale grave pentru majoritatea cetățenilor ei..
Administrația, prin natura etimologică a cuvântului, reprezintă o acțiune de supușenie, iar funcționarul public, cel care asigură o eficiență a funcționării administrației se impune a se remarca printr-o conduită exemplară.
Administrația publică, parte a puterii executive, prin reprezentanții săi-funcționarii publici-asigură executarea legilor și în general, are menirea de a satisface nevoile de interes general, de aceea apare ca purtătoare a puterii publice, ceea ce nu o absolvă de obligația de a respecta dreptul ci dimpotrivă întreaga sa activitate este subordonată principiului legalității.
Potrivit unei opinii din literatura de specialitate, administrația publică reprezintă
,,folosirea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, pentru a asigura reglementările și serviciile pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia”
Administrația publică locală este, conform unui alt autor „o instituție complexă autonomă și democrată creată în scopul rezolvării treburilor locale în favoarea cetățenilor de către autoritățile locale alese și al cărei rol esențial este determinant în crearea și întărirea ulterioară a statului de drept.”
Administrația este aceea care exercită puterea publică în condițiile strictei respectări a prevederilor Constituționale, legale și regulamentare ce stabilesc limitele și cadrul general juridic de exercitare a competentelor specifice fiecărei autorități administrative.
Pentru a-și putea îndeplini misiunile, Administrația publică, prin funcționarii publici, dispune de mijloace care, pe de-o parte, o feresc de anumite „agresiuni”, iar pe de altă parte dispune de anumite prerogative.
Oricât de mare ar fi puterea unei Autorități Administrative ea este subordonată dreptului, tuturor actelor normative, a legilor în sens larg, nu numai a celor adoptate de Parlament ci chiar și a regulilor stabilite prin norme adoptate de ea însăși.
Astfel putem spune că scopul exercitării funcției publice, indiferent că vorbim de funcție publică de execuție sau de conducere, este acela de a realiza interesul colectivității locale respective, de a servi cetățeanul..
Administrația publică prin natura sa, trebuie să fie apropiată cetățeanului bazându-și legitimitatea pe opțiunea electorală a cetățeanului, creându-se o legătură de parteneriat între ofertanții de servicii publice și utilizatorii lor.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Alexandru, I, M. Cărăușanu, S.Bucur, Drept administrativ, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2009;
Apostol Tofan,D Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Editura All Beck, 1999
Apostol Tofan, D. Drept administrativ, Curs universitar, Editura All Beck, București 2003;
Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București 2006
L. Giurgiu, L., A. Segărceanu ș.a, Drept administrativ, Ediția a II-a, Editura Sylvi, București 2001;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol. I, ediția 4, Editura All Beck, București 2005
Iovănaș, I. Drept administrativ – activitatea administrației publice: controlul exercitat asupra activității administrației publice, Editura Servo-Sat, Arad 1997
Mocioi, I. Deontologia funcției publice, Editura Spicon, 2001
Negulescu, P. Drept adminisrativ, București 1934
Popa, E. Autonomia locală în România, Editura All Beck, București 1999;
Postelnicescu, R-P. Statutul funcționarilor publici, Editura Universitară „Carol Davila”, București 2006;
Preda, M. Drept administrativ, Partea generală, Editura Lumina Lex, București 2006
Prisăcaru, V. Drept administrativ. Partea generală, Editura Lumina Lex, București;
Sitai, I. Drept administrativ și ștința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
Ștefănescu, I.T. Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2010;
Vedinaș, V. Drept administrativ, ediția a III-a, revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2007;
Vedinaș, V Statutul funcționarilor publici, Editura Universul Juridic, București 2009;
Legislație internă
*** Constituția României revizuită
*** Legea nr. 215/2001 a adiministrației publice locale, actualizată.
*** Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată
*** Legea nr. 7/2004 privind Codul de Conduită a funcționari publici
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Secretarul Unitatii Administrativ Terutoriale In Romania (ID: 129769)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.