Scurt Istoric al Evolutiei Libertatilor de Circulatie In Uniunea Europeana

CUPRINS

CAPITOLUL I: SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI LIBERTĂȚILOR DE CIRCULAȚIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

CAPITOLUL II: LIBERTĂȚILE DE CIRCULAȚIE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Secțiunea 2.1: Noțiuni introductive privind libertățile de circulație ale Uniunii Europene

Secțiunea 2.2: Cadrul juridic incident în domeniu

Secțiune 2.3: Clasificarea libertăților fundamentale ale Uniunii Europene

CAPITOLUL III: LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Secțiunea 3.1: Noțiuni introductive

Secțiunea 3.2: Regimul juridic aplicabil în domeniul liberei circulații a mărfurilor

CAPITOLUL IV: LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

Secțiunea 4.1: Noțiuni introductive

Secțiunea 4.2: Regimul juridic aplicabil cu privire la libera circulație a persoanelor

CAPITOLUL V: LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALULUI

Secțiunea 5.1: Noțiuni introductive

Secțiunea 5.2: Regimul juridic aplicabil liberei circulații a capitalului

CAPITOLUL VI: LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR

Secțiunea 6.1: Noțiuni introductive

Secțiunea 6.2: Regimul juridic aplicabil în domeniul liberei circulații a serviciilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I: SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI LIBERTĂȚILOR DE CIRCULAȚIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă în sistemul dreptului internațional public mecanismul creator, care conduce prin crearea unui mecanism de protecție extrem de productiv la realizarea ordinii publice europene în sectorul drepturilor omului. Convenția expune cauzalitatea dintre respectul drepturilor omului și pacea și securitatea internațională, la fel ca și în cazul celorlalte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului. Conform preambulului Convenției, libertățile fundamentale reprezintă însăși bazele păcii și justiției în lume.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a introdus un sistemul de protecție a drepturilor omului care, prin impunerea respectării de către statele membre a hotărârilor Curții europene a drepturilor omului, garantează cel mai înalt grad de funcționalitate.

Aptitudinea mecanismului de protecție instituit de Convenție de a se dezvolta în legătură directă cu evoluția conceptului de drepturi ale omului și cu noile realități sociale, prezintă în zilele noastre o mare utilitate. Conceptul de drepturi ale omului și-a sporit constant conținutul, de la libertățile fundamentale la datoriile împotriva societății și, în continuare, la garantarea drepturilor omului, fapt ce presupune o conlucrare necontenită și măsuri concertate din partea statelor.

Mecanismul de protecție a drepturilor omului introdus prin Convenție vizează garantarea capacității de exercitare a drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale de către orice persoană aflată sub jurisdicția unui stat membru.

Garantarea drepturilor recunoscute de Convenție se află în strânsă legătură cu dreptul de a se adresa Curții de la Strasbourg, respectiv cu posibilitatea de a invoca nerespectarea dispozițiilor acesteia în fața jurisdicției europene de la Strasbourg.

Exprimarea îndeajuns de vastă a textului Convenției, cât și tălmăcirea dată de către Curte în jurisprudența sa termenului de victimă, au permis facultatea sesizării Curții de la Strasbourg de către orice cetățean sau resortisant al unui stat membru, care se consideră lezat prin nesocotirea drepturilor sale, recunoscute de Convenție.

Apărarea constituită de Convenție vizează în primul rând persoanele fizice, acestea având vocația de a fi titulare al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție. Această protecție include și persoanele juridice, subiectele colective și chiar grupurile de particulari.

Astfel, de-a lungul timpului, numărul și însemnătatea cauzelor înregistrate pe rolul Curții care privesc subiectele colective, au cunoscut o evoluție permanentă.

Odată cu dezvoltarea Uniunii Europene, apariția noilor democrații din fostul spațiu sovietic și grija constantă manifestată la nivel european, privind protejarea drepturilor omului, mecanismul de protecție a acestor drepturi a căpătat, în privința persoanele fizice, o înclinație mai mult preventivă, fiind tot mai izolate cazurile în care nu se respectă drepturile și libertățile fundamentale, ori aceste cazuri au fost limitate la tot mai puține state. În rest, principalele cazuri de nerespectare a Convenției în privința persoanele fizice sunt pricinuite fie de aspectele legate de economia centralizată în cazul statelor din fostul bloc comunist, fie de ineficacitatea modalității de organizare și funcționare a unor autorități statale sau de obstacolele legate de demersurile de modernizare și transformare a sistemului judiciar în unele state.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană trebuie să persiste și să se extindă ca un Spațiu de Securitate, Justiție, Libertate și Bunăstare. Crearea unui astfel de spațiu a fost decisă pentru a se săvârși cu adevărat libera circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene și pentru a se putea acționa mai eficient în lupta împotriva crimei organizate și a înșelăciunii.

Principiul liberei circulații a forței de muncă a presupus necesitatea implementării în legislația comunitară a unei serie de dispoziții care țin în aceeași măsură de domeniul drepturilor omului și de chestiunea securității.

Titlul VI al Tratatului de la Maastricht, denumit și al III-lea Pilon, cuprinde sfera legată de justiție și afaceri interne, ceea ce însemna că deciziile erau luate conform procedurilor inter-guvernamentale.

Începând cu anul 1985, s-au pus bazele Spațiului Schengen prin crearea unui domeniu fără frontiere interne. S-a dispus anularea controalelor pentru persoanelor care treceau frontierele statelor membre ale Uniunii Europene. Statele membre ale Acordului Schengen au instituit o politică comună în ceea ce privește vizele și au convenit stabilirea unor verificări eficiente la frontierele externe. Sistemul Schengen a devenit, ca urmare a acestor măsuri, parte integrantă a Tratatului Uniunii Europene.

Extinderea Uniunii Europene din 2004, respectiv 2007 a adus din nou în discuție problematica frontierelor, dar și trăinicia și sustenabilitatea proiectului european. Conceptul de frontieră europeană, aptitudinea instituțiilor supranaționale cu privire la securitatea externă, sistemul de garantare a securității Uniunii Europene, dar și relațiile specifice dintre țările membre cu privire la libera circulație a persoanelor au constituit teme de dezbatere amplă. Dintr-un punct de vedere, se poate considera faptul că în loc să se ajungă la dezvoltarea securității în cadrul Uniunii Europene, prin extinderea acesteia s-a ajuns, din contra, la mărginirea conceptului de securitate la nivelul statelor membre. Potențialul de securizare al politicilor comune pus în discuție a devenit ineficace.

Statele europene se aflau într-un demers de determinare a statutului propriu de garant al securității, demers ce se aseamănă cu statutul de garant al bunăstării și al libertății pentru statele din sfera de interes geopolitic.

Cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor europene și anume libera circulație a bunurilor, libertatea de stabilire – libera circulație a capitalurilor și libertatea serviciilor, libera circulație a persoanelor sau libera circulație a lucrătorilor asigură oamenilor de afaceri prerogativa de a lua decizii în mod liber, muncitorilor opțiunea de a-și alege locul de muncă după bunul-plac și consumatorilor libertatea de a alege între o varietate mai largă de produse.

Dezvoltarea limitelor drepturilor garantate de Convenție și a domeniului de aplicare a acestora sunt determinate de evoluarea continuă a jurisprudenței Curții, precum și de importanța subiectelor colective de drept în societatea actuală. Drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Convenție au, desigur, un caracter fundamental, și sunt organizate într-o manieră sistematică. Nesocotirea acestora conduce, de cele mai multe ori, la prejudicierea altora, iar incălcările acestora pot crea consecințe chiar și asupra caracterului democratic și ordinii juridice constituționale al statului în cauză .

Datorită acestui fapt, prezintă o relevanță deosebită prevenirea nesocotirii drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție prin crearea unor instrumente interne productive de protecție a acestor drepturi și libertăți. Fiecare stat poate alege să crească standardul de apărare a drepturilor omului, pentru a crește bunăstarea resortisanților săi, în special datorită faptului că acest standard instituit de Convenție este unul destul de scăzut.

În urma celui de-al doilea război mondial, când țările europene se aflau într-o stare de declin, statele occidentale au decis împreună constituirea un spațiu al prosperității și păcii. În timp, această ambiție s-a transformat, după căderea comunismului, într-un ideal pentru toate țările europene, o dorință a reunificării vechiului continent. Milioane de europeni și-au dorit cu patos integrarea lor în blocul comunitar, capacitatea de a circula liberi, pe scurt să se simtă cetățeni ai continentului european.

Un scurt istoric al edificării Uniunii Europene pleacă din anul 1949, moment în care diplomatul și economistul francez Jean Monnet, șeful Organizației Naționale a Planificării din Franța, a creat concepția de Comunitate Europeană. Această idee a fost consimțită de Robert Schuman, ministrul de Externe al Franței, iar planul a fost făcut public. Propunerea concretă presupunea situarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub răspunderea unei autorități superioare comune, independente, organizație ce urma să fie deschisă participării și altor state europene. Țări precum Germania de Vest, Olanda, Belgia, Luxemburg și Italia au acceptat această idee și astfel a avut loc crearea „Comunității Europeane a Cărbunelui și Oțelului”. Astfel, nucleul acestei organizații s-a constituit pe considerente economice, dar și sociale și culturale.

Privind spre progresul principiilor de bază ale Uniunii Europene, așa-numitele libertăți, respectiv libera circulație a bunurilor, libera circulație a persoanelor, libera circulație a capitalurilor și libera circulație a serviciilor, au fost conturate încă de la început.

În ce privește circulația bunurilor, societățile comerciale europene puteau vinde și cumpăra mărfuri pe tot teritoriul Uniunii Europene. Totuși, începând cu anii 1980, Uniunea Europeană a înaintat o nouă abordare, împlementând reguli pe care trebuie să le respecte bunurile pentru a putea fi puse în comerț pe teritoriul său, putând apărea, în anumite condiții excepționale, cazuri de restricționare a liberei circulații a mărfurilor. Astfel, au fost publicate, până în prezent, aproximativ 20.000 de standarde europene.

Cea mai cuprinzătoare libertate este considerată a fi libertatea de circulație a capitalurilor, dar și în această materie au avut loc modificări. Un document al Parlamentului European arată faptul că inițial, tratatele Uniunii Europene nu stipulau liberalizarea absolută a circulației capitalurilor, statele membre fiind ținute doar să înlăture restricțiile în măsura în care acest lucru era indispensabil pentru funcționarea pieței comune. Ulterior, având în vedere că situația economică și politică din Europa și, în general, din lume s-a dezvoltat, a apărut necesitatea efectuării anumitor ajustări. Astfel, după ce Consiliul European a confirmat înfăptuirea gradată a uniunii economice și monetare, în anul 1988 a fost instituită o coordonare mai mare a politicilor naționale monetare și economice. Pe cale de consecință, a fost introdusă libertatea totală a tranzacțiilor de capital. Această libertate consacrată de Tratatul de la Maastricht, dispune faptul că orice limitare în ceea ce privește circulația capitalurilor și plățile, atât între statele membre, cât și între acestea și țările terțe, este interzisă.

Între libertatea de circulație a serviciilor și libertatea de circulație a persoanelor există o strânsă legăturc modificări. Un document al Parlamentului European arată faptul că inițial, tratatele Uniunii Europene nu stipulau liberalizarea absolută a circulației capitalurilor, statele membre fiind ținute doar să înlăture restricțiile în măsura în care acest lucru era indispensabil pentru funcționarea pieței comune. Ulterior, având în vedere că situația economică și politică din Europa și, în general, din lume s-a dezvoltat, a apărut necesitatea efectuării anumitor ajustări. Astfel, după ce Consiliul European a confirmat înfăptuirea gradată a uniunii economice și monetare, în anul 1988 a fost instituită o coordonare mai mare a politicilor naționale monetare și economice. Pe cale de consecință, a fost introdusă libertatea totală a tranzacțiilor de capital. Această libertate consacrată de Tratatul de la Maastricht, dispune faptul că orice limitare în ceea ce privește circulația capitalurilor și plățile, atât între statele membre, cât și între acestea și țările terțe, este interzisă.

Între libertatea de circulație a serviciilor și libertatea de circulație a persoanelor există o strânsă legătură. Acestea constutuie teme de dezbateri în interiorul spațiului european. Serviciile prezintă o importanță majoră pentru piața internă a Uniunii Europene, acestea reprezentând în medie 60%–70% din activitatea economică a Uniunii și din forța de muncă ocupată.

Tratatul Comunității Europene a reglementat principiul care guvernează piața internă a serviciilor, acesta fiind intitulat generic principiul libertăți fundamentale. Potrivit acestuia, companiile care au sediul într-un stat membru dispun de libertatea de a se stabili și de oferi servicii pe teritoriul altor state membre. Cursul real al acestui principiu a generat însă numeroase obstacole în calea implementării acestei libertăți, bariere pentru care Uniunea Europeană depune efort și astăzi să le depășească și asta pentru că sunt cuprinse o varietate foarte mare de servicii, de la cele mai simple, cum ar fi frizerul, la cele mai complexe, cum ar fi transportul.

Un raport al Comisiei Europene din anul 2010 atrăgea atenția cu privire la barierele administrative, legale și practice ale circulației serviciilor peste hotarele Uniunii Europene, la diferența încă existentă, între viziunea unei economii integrate și situația practică cu care se confruntă cetățenii europeni și furnizorii de servicii. În ciuda măsurilor ce au fost luate până în prezent, libertatea de circulație a serviciilor nu a atins nivelul de succes la care se află circulația bunurilor.

Directiva europeană în domeniul serviciilor din anul 2004 a fost menită să îmbunătățească sistemul, însă ea a devenit unul dintre motivele de declinare a Tratatului constituțional al Uniunii Europene de către francezi, aceștia considerând că prestatorul de servicii european, având drept de liberă circulație și libertatea de a presta servicii reprezenta o amenințare pentru propria piață a muncii. Iată cum viziunea imaginată la începuturile Uniunii a suferit transformări, unele chiar de substanță. Uniunea se confruntă și astăzi cu necesitatea de a pedepsi statele care nesocotesc aceste drepturi din motive rasiale.

Evoluțiile istorice și extinderea masivă a Uniunii Europene, au avut ca și consecință diviziunea pe care inițiatorii Uniunii nu ar fi putut să o prevadă. Dacă o lungă perioadă de timp s-a tot vorbit despre diviziunea dintre partea vestică și cea estică, astăzi se vorbește despre cea dintre partea nordică și cea sudică, despre țările care au rezistat în fața crizei și despre cele care au fost foarte afectate. Mai există și alte diviziuni și anume cea între zona euro și restul țărilor membre sau discrepanțele de opinie asupra celerității integrării ori cesiunii de competențe la Bruxelles.

În rândurile de mai sus am arătat modul în care evoluțiile din zilele noastre au constrâns Uniunea Europeană să se acomodeze, păstrând totuși reperele fundamentale conturate cândva de fondatorii săi.

CAPITOLUL II: LIBERTĂȚILE DE CIRCULAȚIE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Secțiunea 2.1: Noțiuni introductive privind libertățile de circulație ale Uniunii Europene

Procesul gradat de conceptualizare a libertății include, într-o manieră logico-istorică, un ansamblu de aspecte, care presupune capacitatea de pătrundere a gândului filozofic în ansamblul de relații om-natura, natura-societate, om-societate, societate-istorie, cultura-civilizatie, individ-colectivitateetc. Libertatea este, așadar, un concept sintetic, cu referire exclusivă la ființa umană, înțelegerea lui presupunând interiorizarea elaborărilor teoretice de tip filosofic, științific, politologic etc., care surprind multiplele fațete ale umanului.

Libertatea nu se referă la posibilitatea unei alegeri necondiționate, ca expresie a unei voințe înzestrată cu puteri nelimitate și arbitrare, deci posibilitatea unei opțiuni dincolo de orice valoare, dincolo de orice sens al binelui și răului, al adevărului și falsului, al frumosului și urâtului etc. Fiind specific uman, caracterul conștient al răspunsului dat, atât necesităților naturale, materiale, cât și celor spirituale, sensul libertății se află în sesizarea comportamentului activ, conștient, adecvat, pe care omul îl are față de necesitate, alegerea lui fiind deliberată, dictată de conștiință și nu impusă de factori străini voinței conștiente.

Fundamentul construcției europene este reprezentat de construirea unei identități europene. Valorile umane comune, precum democrația, drepturile și libertățile cetățenești, domnia legii, justiția socială, egalitatea, soluționarea în mod amiabil a conflictelor, increderea în progres, pluralismul, umanismul, protejarea minorităților, unitatea în diversitate se află la baza acestei identități europene.

Pe lângă faptul că drepturile și libertățile fundamentale constituie o realitate, ele reprezintă și scopul întregii activități umane într-o societate democratică. Prin urmare, drepturile omului aparțin tuturor oamenilor. Deși omenirea s-a procupat de acest aspect începând cu Epoca Antică, reglementările juridice prin care se consacră și se protejează drepturile omului apar doar după implementarea primelor constituții scrise.

În ciuda numeroaselor revendicări existente ale doctrinei, Uniunea Europeană nu deținea niciun catalog integral cu drepturi fundamentale înainte de Tratatul de la Lisabona, catalog care să corespundă, ca valoare, dimensiune și forță de exprimare, constituțiilor statelor referitoare la drepturile fundamentale. Declarațiunea publică pentru respectarea drepturilor fundamentale din Tratatul de la Maastricht nu preciza drepturi individuale, ci se limita la o stabilirea unei clauze generale, reprezentând scopul Constituției și era luată în jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene.

Deși Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a dobândit o valoare simbolică vastă și un larg efect politic, efectele ei juridice nu au fost pe măsură. Această Cartă este de fapt o Proclamație cu autoritate morală ridicată, dar fără obligativitate juridică. În Preambulul acesteia se relevă faptul că Uniunea Europeană reprezintă un grup de valori întemeiată pe libertate, demnitatea omului, solidaritate și egalitate, având la bază principiile statului de drept și democrației.

Conform Tratatul de la Lisabona o mare importanță pentru democrația Uniunii Europene este constituită de caracterul imperativ din punct de vedere juridic a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu toate că sunt stabilite anumite excepții pentru Polonia și Marea Britanie. Mecanismele de apărare a drepturilor fundamentale în fața autorităților publice europene se consolidează și prin posibilitatea de aderare a Uniunii Europene la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Acest document emblematic al Consiliului Europei implică obligativitatea de a accepta un mecanism extern de control al respectării drepturilor fundamentale de către Uniunea Europeană.

Elementul principal al integrării economice în cadrul Uniunii Europene și una cele mai importante reușite ale Comunității Europene este reprezentat de piața unică. Scopul său principal este de încurajare a concurenței la nivelul piețelor naționale, accelerând creșterea economică europeană, îmbunătățind astfel gradul de competitivitate și nivelul de viață în spațiul comunitar.

Eliminarea barierelor din calea liberei circulații a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalului nu reprezintă un scop în sine, ci doar un mijloc de realizare a obiectivelor comunitare, care constau în creșterea durabilă și neinflaționistă care să respecte în același timp și normele de protecție a mediului, dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activității economice în cadrul Comunității, realizarea unui grad înalt de convergență și concurență a performanțelor economice, atingerea unui înalt nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială, realizarea unui nivel de trai mai bun și o calitate ridicată a vieții, promovarea solidarității între statele membre și realizarea egalității între bărbați și femei.

Realizarea unei piețe europene unice a implicat mai multe etape, începând cu ideea de piață comună și ajungându-se, în prezent, la piață internet. O abordare superioară a problemelor comunitare a avut loc odată cu trecerea de la stadiul de piață comună la stadiul de piață internet, abordare ce are la bază noțiunea de integrare. Piața comună a avut scopul de a realiza, prin intermediul unei uniuni vamale, o liberalizare cât mai mare a trocului de servicii și bunuri între statele membre. Această liberalizare constă în stabilirea unui tarif vamal comun și eliminarea taxelor vamale între statele membre, eliminarea cotelor restrictive și a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului. Prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară a fost constituită de realizarea pieței comune.

Tratatul de la Maastricht nu a dat o definire legală a conceptului de piață comună. Noțiunea de piață comună a presupus realizarea unor obiective comune în registrul economic, cuprinzând în același timp și modalitățile de aplicare a acestor, precum și stabilirea liniilor politice directoare. În acest sens, noțiunea de piață comună dobândește implicații politice care implică stabilirea unor politici comunitare comune cârmuite la nivel centralizat, dar și coordonarea altor politici între Comunitate și statele membre. În ceea ce privește implicațiile juridice, acestea presupun adoptarea unor reglementări imperative pentru buna funcționare a pieței. Din acest punct de vedere, realizarea pieței comune presupunea o integrare economică, la care se adăuga și o integrare politico-juridică.

Literatura de specialitate, în încercările de definire a acestui concept, a propus criterii statice și dinamice. În sens restrâns, pe baza unor criterii statice, piața comună reprezintă locul de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între parteneri egali, pe baza unor principii de concurență reală, presupunând un tratament nediscriminatoriu aplicat părților contractante de către state. În sens larg, având în vedere criteriile dinamice, piața comună poate fi definită ca o piață unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să vândă și să cumpere, să lucreze, să furnizeze și să obțină servicii, conform condițiilor de concurență care nu sunt artificial denaturate, având, în vedere condițiile economice cele mai favorabile ceea ce ar echivala cu o piață internă unică și unitară dintr-un stat considerat individual.

La sfârșitul perioadei de tranziție stabilite în scopul realizării pieței comune au fost finalizate și celelalte obiective. Barierele comerciale existente în acel moment presupuneau menținerea frontierelor atât din punct de vedere fizic, prin controlul bunurilor și persoanelor la frontierele interne, cât și din punct de vedere tehnic, existând un ansamblu de reguli procedurale naționale aplicate în legătură cu sistemul de taxare, fiind menținute taxele indirecte la cote diferite, ceea ce determina formalități costisitoare de trecere a frontierelor.

Datorită incapacității de realizare a progreselor în raport de obiectivele comunitare propuse, Comunitatea Europeană a hotărât să utilizeze o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în practică și a propus realizarea unei piețe interne.

Piața internă poate fi definită ca fiind un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului se desfășoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunității, funcționând pe principiile unei piețe naționale.

Tendințele integrării europene îmbrățișează ideea conform căreia piața internă trebuie să evolueze, culminând cu realizarea unei piețe integrate ce ar putea fi denumită piața europeană autohtonă, caracterizată prin realizarea completă a celor patru libertăți comunitare, monedă unică, existența unei infrastructuri integrate, sistem de taxe armonizat, existența unui sistem de instrumente legale menite să asigure o funcționare eficientă a mediului de afaceri pe această piață.

Secțiunea 2.2: Cadrul juridic incident în domeniu

Construcția europeană, sprijinită pe uniunea vamală, politica agicolă comună și sistemul monetar european, s-a aflat, nu mult timp după demararea ei, în situația de a lua în considerare, cu mare atenție, diversitatea problemelor sociale, create de anvergura unui asemenea fenomen. În acest scop a fost creat conceptul de spațiu social european, conturat în jurul anilor ’70, în legătură cu ideea pregătirii unei uniuni economice și monetare, care în mod obligatoriu, avea nevoie de un parteneriat social. Se impunea, alături de politica industrială de investiții, un program social, ale cărui obiective să corespundă articolului 117 din Tratatul de la Roma.

În acest stadiu, spațiul social european, presupunea, atât interdependența economică și socială a statelor membre, cât și găsirea unor consensuri, în ceea ce privește o politică sau alta. De aceea putem afirma că în construcția socială europeană, până la conturarea Uniunii Europene, se pot distinge trei etape. Din 1958 în 1972 au fost efectuate o serie de activități pregătitoare cu caracter divers. Libera circulație a lucrătorilor a fost introdusă începând cu anul 1968, cu un an înainte de data fixată. Paralel, au fost elaborate o serie de dispoziții care urmau să garanteze drepturile la libertatea teritorială, la mobilitatea profesională, la integrarea socială, accesul emigranților la securitate socială. În același timp, Fondul Social European, restructurat în 1971, și-a lărgit câmpul de acțiune. Din 1972 în 1984 se trece de la speranțe la stagnare. Consiliul din 21 ianuarie 1974 adoptă un program de acțiune socială, privind, în esență, trei obiective, care se lovesc însă de efectele crizei.

Primul obiectiv, ocuparea forței de muncă avea ca principal vector Fondul Social, care se caracteriza printr-o dublă misiune, și anume să faciliteze ajustările necesare politicilor comunitare, de remediere a dificultăților întâmpinate în diverse zone sau de diverse categorii sociale cu probleme aparte precum emigranții, persoanele cu dizabilități, tinerii pe categorii de vârstă etc., și să asigure finanțarea Centrului European pentru Perfecționarea Profesională, constituit la Berlin în anul 1975.

Al doilea obiectiv, ameliorarea condițiilor de muncă, justifica crearea, în anul 1974, a unui Comitet consultativ, pentru securitatea, igiena și protecția sănătății la locul de muncă și instituirea la Dublin, în 1975, a Fundației pentru ameliorarea condițiilor de viață și de muncă. Datorită crizei, instituțiile au funcționat ineficient. De asemenea, directivele privind reducerea zilei de lucru, angajările temporare, contractele pe durată determinată, nefiind acceptate în unanimitate, au rămas în suspensie.

În ciuda instituirii unui mare număr de comitete, de comisii mixte sau de grupuri de muncă specializate, participarea partenerilor sociali la deciziile economice și sociale, a rămas o problemă dificilă. Conferințele tripartite, dintre care prima a fost convocată în aprilie 1970, și a doua în decembrie 1974, nu s-au reunit decât în anul 1980, iar rapoartele funcționarilor, pe de o parte, și ale muncitorilor, pe de alta, s-au dovedit a fi diametral opuse. Comitetul permanent, pentru ocuparea forței de muncă, nu a devenit locul cel mai potrivit pentru o adevărată prenegociere.

Începând cu 1985, în prelungirea Memorandumului Francez din anul 1981 asupra Spațiului Social, apare o tentativă de relansare, pe cât de voluntară, pe atât de pragmatică, care presupune formularea unui obiectiv clar, marea piață interioară, cu o dată precisă și cu o monedă, care presupune un dinamism concertat, elaborarea în februarie 1986 și intrarea în vigoare la 1 iulie 1987 a Actului Unic, adoptarea pachetului Delors, reforma politicii agricole, refacerea finanțelor, dublarea acoperirii bugetare cu trei fonduri structurale și relansarea Dialogului social.

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene consacră un catalog al drepturilor fundamentale în șase din cele șapte capitole ale sale, al căror titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene, și anume demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Pe lângă aceste capitole există un altul ce consacră dispozițiile generale, fiind precizate, de asemenea, condițiile de armonizare a Cartei cu dreptul existent.

Carta conține un preambul și 54 de articole, grupate în funcție de conținutul lor în șapte capitole. Articolele referitoare la drepturile fundamentale care privesc demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate, sunt cuprinse în Capitolul I al Cartei. Capitolul al II-lea cuprinde articolele privitoare la libertăți, prevăzând dreptul la libertate și securitate, protecția datelor cu caracter personal, respectarea vieții private și de familie, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, religie și conștiință, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea de informare și de exprimare, libertatea științelor și artelor, libertatea de alegere a ocupației și dreptul de angajare în muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la proprietate, dreptul la protecție în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, dreptul la azil.

Articolele cuprinse în Capitolul III din Constituție se referă la egalitatea în fața legii, nediscriminare, drepturi culturale, religioase și a diversității lingvistice, egalitatea șanselor între bărbați și femei, drepturile persoanelor în vârstă, drepturile copilului.

În articolele din Capitolul IV al Cartei sunt incluse drepturile fundamentale de solidaritate. Printre acestea se numără dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul la informare și consultare în cadrul societății, dreptul accesului la serviciile de plasament, dreptul de protecție în cazul concedierii neîntemeiate, protecția tinerilor la locul de muncă și interzicerea muncii copiilor, familie și viața profesională, securitate socială și asistență socială, accesul la serviciile de interes economic general, sănătate, protecția consumatorului, protecția mediului.

Drepturile fundamentale exclusiv politice și cele social-politice sunt cuprinse în articolele Capitolului V referitoare la dreptul de vot pentru alegerile europarlamentare, dreptul de a candida și de a alege la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, Avocatul poporului, dreptul de a adresa petiții, dreptul accesului la documente, libertatea de circulație și de rezidență, protecție diplomatică și consulară.

Drepturile fundamentale privind justiția fac parte integrantă a articolelor cuprinse în Capitolul VI. Aceste articole cuprind prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, dreptul la un la un proces echitabil și la un recurs efectiv, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune în cadrul aceluiași proces penal, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor .

Prin Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene, încheiat la Roma în anul 1957, s-au pus bazele unei piețe comune în cadrul căreia urma să fie îndepărtate barierele comerciale existente între statele membre în scopul creșterii prosperității economice și constituirii unei legături mai strânse între popoarele europene. Din prevederile Tratatului rezultă că mijloacele concrete de realizare a obiectivelor europene sunt constituirea unei uniuni economice și monetare și unei piețe comune și aplicarea politicilor comune prevăzute în articolele 3 și 4 din Tratat.

Piața comună a fost prevăzută să se realizeze pe o perioadă de tranziție ce urma să se incheie la 31 decembrie 1969. Până la încheierea perioadei de tranziție doar o parte a măsurilor stabilite pentru realizarea pieței comune au fost finalizate, și anume uniunea vamală propriu-zisă, finalizată la 1 iulie 1968, libera circulație a lucrătorilor, eliminarea cotelor vamale, în unele condiții și armonizarea sistemului de taxe prin introducerea generală a TVA-ului în 1970.

Eliminarea controlului vamal a dus la integrarea completă a piețelor naționale, această Piață Unică Internă, concept introdus prin Tratatul de Maastricht, intrând în vigoare în anul 1993.

La începutul anilor ‘80, la nivel european a început o discuție referitoare la importanța sintagmei de libertate de mișcare. După numeroase polemici, Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda au hotărât crearea unui spațiu fără frontiere interioare. La 14 iunie 1985 a fost semnat Acordul Schengen, iar la 19 iunie 1990 a fost semnată și Convenția cu privire la Implementarea Acordului Schengen. Convenția a intrat în vigoare în 1995, fiind astfel eliminate controalele la frontierele interioare ale statelor semnatare. Acest proces a însemnat și stabilirea unei singure frontiere exterioare unde controalele se desfășoară potrivit acquis-ului Schengen. Prin tratatul de la Amsterdam, acquis-ul Schengen a fost preluat în cadrul acquis-ului Uniunii Europene, iar Consiliul Uniunii Europene a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen. Începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost încorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului. Tot din acel moment, Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea Europeană și-a asumat competența pentru spațiile aquis-ului Schengen, precum și pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru cetățenii Uniunii Europene și cetățenii țărilor terțe care locuiesc în Uniunea Europeană, Acordul Schengen are drept rezultat creșterea substanțială a libertății de călătorie și îmbunătățirea siguranței în interiorul țărilor Schengen și a frontierelor lor externe.

În vederea realizării unei adevărate Piețe Interne Europene, Comisia a publicat în anul 1985 un document numit Cartea Albă, document care conținea aproximativ 300 de măsuri. Acest document aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma și prevedea dispoziții pentru constituirea Pieței Interne și pentru desăvârșirea acesteia până la 1 ianuarie 1993.

Noțiunea de piață internă a fost calificată prin dispozițiile articolului 7A paragraful 2 din Tratatul Comunității Europene, conform cărora piața internă comportă un spațiu fără frontiere interioare în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform dispozițiilor Tratatului.

Ideea de piață internă a fost sprijinită de statele membre, astfel încât, în martie 1985 Consiliul European a fixat ca dată pentru finalizarea acesteia sfârșitul anului 1992 și a solicitat Comisiei Europene să pregătească un program și un calendar al implementării pieței interne. În acest context, Comisia a elaborat Cartea Albă a integrării europene, care a fost aprobată de Consiliul European în iunie 1985 și conținea 300 măsuri legislative grupate pe trei obiective principale, și anume eliminarea frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice și eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe.

Trecerea de la conceptul piață comună, menționată în tratatele inițiate, la conceptul piață internă, a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunității, care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislațiilor în vederea realizării pieței interne. Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond, presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.

Actul Unic European a încorporat conceptul de piață internă în Tratat și a stabilit ca termen limită pentru finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992. În plus, prin Actul Unic European s-a stabilit și un mecanism eficient de decizie, prin introducerea în Consiliu a votului cu majoritate calificată în locul unanimității, pentru majoritatea aspectelor legate de realizarea pieței interne, creându-se astfel un ansamblu de facilități în sprijinul realizării pieței interne.

Modificările introduse prin Actul Unic se referă la instituirea principiului subsidiarității, și la luarea deciziilor cu majoritate calificată, făcând excepție măsurile fiscale, în chestiuni care se referă la Piața Internă.

Printre obiectivele Actului Unic European se numără crearea unui spațiu lipsit de frontiere interne, în care persoanele, mărfurile, serviciile și capitalul să poată circula în mod liber, cooperarea monetară, promovarea unității sociale și economice, echilibrarea politicilor șoc, reforma instituțiilor comunitare și cooperarea în domeniul cercetării-dezvoltării, respectiv în cel tehnologic.

Până la sfârșitul anului 1992 au fost adoptate 90% din proiectele legislative menționate în Cartea Albă din 1985, în special datorită aplicării procedurii votului cu majoritate calificată. Astfel, a fost liberalizată circulația capitalului, au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor și persoanelor, s-au înregistrat progrese în privința libertății de stabilire și prestării de servicii. Însă procesul de finalizare a Pieței Interne a cunoscut și eșecuri. Nu au fost adoptate propunerile legislative venite în completarea Cărții Albe și apreciate ca fiind necesare pentru finalizarea pieței interne, majoritatea directivelor care au constituit cadrul legislativ al realizării pieței interne nu au fost transpuse în legislațiile naționale sau au fost transpuse incorect și unele acte legislative comunitare au fost transpuse corect în legislațiile naționale, însă aplicarea lor de către autoritățile naționale s-a făcut diferit de la o țară la alta.

După anul 1992 Comisia Europeană a depus eforturi susținute pentru finalizarea completă a pieței interne. În acest scop au fost întocmite rapoarte anuale care relevau rezultatele obținute și lansau programe de acțiune pentru realizarea proiectelor care nu erau încă finalizate.

În luna octombrie a anului 1996, Comisia Europeană a publicat comunicarea „Impactul și eficacitatea pieței unice”, document care a stat la baza planului de acțiune pentru piața unică creeată în anul 1997. În decembrie 1994 a fost adoptată la Essen Cartea Albă pentru pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii Europene. În acest document au fost prevăzute trei stadii de dezvoltare în abordarea integrării europene. Abordarea clasică se referă la parcurgerea etapelor de armonizare, integrare și convergență aplicată țărilor care au aderat la Comunități înainte de apariția Cărții Albe. Noua abordare, New-Approach, presupune renunțarea la reglementarea unitară a inițiativei legislative comunitare prin directive și acceptarea existenței mai multor izvoare de drept comunitar, tratate, drept derivat. Abordarea globală, Global Approach, presupune un salt peste anumite etape al țărilor asociate, în condițiile în care, prin măsuri de reformă legislativă economică, socială, reușesc să ajungă la rezultate favorabile procesului de integrare.

Prin dispozițiile cuprinse în articolele 100(94)-102(97) din Tratatul Comunității Europene, Titlul VI privind „Reguli comune asupra concurenței, fiscalității și apropierii legislațiilor” sunt stabilite reglementările generale relative la apropierea legislațiilor în vederea realizării pieței interne.

Conform dispozițiilor articolului 100(94) din Tratat, Consiliul statuând în unanimitate după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, pe baza propunerii Comisiei, adoptă directive pentru apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au o incidență directă asupra stabilirii sau funcționării pieței comune.

Prin derogare de la aceste dispoziții, conform articolului 100A (95) paragraf 1, pentru realizarea obiectivelor enunțate în articolul 7A(14) din Tratat, Consiliul, statuând prin procedura codeciziei și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile relative la apropierea dispozițiilor administrative, legislative și regulamentare ale statelor.

Orientările de bază în domeniu, precum și condițiile necesare pentru asigurarea unui progres echilibrat în ansamblul sectoarelor vizând piața internă sunt stabilite de Consiliu care statuează cu majoritate calificată pe baza propunerii Comisiei. În formularea propunerilor destinate realizării obiectivelor vizând piața internă, Comisia ține cont de amploarea efortului pe care îl presupune eliminarea diferențelor de dezvoltare dintre economii și propune dispoziții corespunzătoare. Dacă aceste dispoziții iau forma unor derogări, ele trebuie să aibă un caracter temporar și să aducă cât mai puține perturbări posibile funcționării pieței comune.

În Tratatul Comunității Europene, articolul 7D (16), a fost introdusă, prin Tratatul de la Amsterdam, dispoziția conform căreia fără a aduce atingere altor dispoziții ale Tratatului și ținând cont de locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic general între valorile comune ale Uniunii și de rolul pe care ele îl joacă în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii, Comunitatea și statele membre, fiecare în limitele domeniului de aplicare a Tratatului și în limitele competențelor, se îngrijesc ca aceste servicii să funcționeze în condiții care să le permită realizarea misiunilor.

În conformitate cu dispozițiile articolului 101(96) din Tratat, în cazul în care Comisia constată că o disparitate existenta între dispozițiile legislative, regulamentare sau administrative ale statelor membre deformează condițiile de concurență pe piața comună și provoacă prin această o distorsiune care trebuie să fie eliminată, Comisia trece la consultarea cu statele membre interesate. În cazul în care această consultare nu duce la un acord eliminând distorsiunea în cauză, Consiliul adoptă, pe baza propunerii Comisiei, directivele necesare statuând cu majoritate calificată. Comisia și Consiliul pot lua orice alte măsuri utile prevăzute de Tratat.

Prin dispozițiile articolului 102(97) din Tratat este reglementată obligația statului membru implicat de informare a Comisiei și a statelor membre interesate cu privire la distorsiunea în cauză. În acest sens, atunci când există temerea că stabilirea sau modificarea unei dispoziții legislative, regulamentare sau administrative ar provoca o distorsiune, statul membru care vrea să o efectueze consultă Comisia. După consultarea statelor membre, Comisia recomandă statelor interesate măsurile corespunzătoare pentru evitarea distorsiunii în cauză.

În cazul în care statul membru care vrea să stabilească sau să modifice dispoziții naționale nu se conformează recomandării adresate de Comisie, nu li se va solicita celorlalte state membre, în aplicarea articolului 101, să-și modifice dispozițiile naționale în vederea eliminării acestei distorsiuni. Dacă statul membru care nu a respectat recomandarea Comisiei provoacă o distorsiune doar în propriul său detriment, dispozițiile articolului 101 nu sunt aplicabile.

Actualitatea demonstrează că, în condițiile economiilor bazate pe relația marfă – bani, a economiilor de piață, unde dimensiunea comercială a activității economice dobândește o importanță deosebită, conducerea afacerilor economice la nivel multinațional, se situează în primul plan al preocupărilor factorilor contemporani de decizie. Performanțele ridicate și durabile în afacerile economice în general, în cele internaționale în special, conferă dimensiuni reale politicilor comunitare și integraționiste.

O analiză atentă a evoluției economice, mai ales în ultima sută de ani, evidențiază importanța progresului exercitat în economie de conducerea științifică a acesteia. Calitatea managementului, a strategiilor microeconomice, precum și a celor macroeconomice condiționează într-o măsură însemnată dimensiunile performanțelor obținute de întreprinderile naționale și internaționale. În acest context, Uniunea Europeană este un succes, care urmează să fie consolidat prin continuarea politicilor sociale, menite să confere ansamblului ei democratic o legitimitate impusă de cerințele viitorului.

Secțiune 2.3: Clasificarea libertăților fundamentale ale Uniunii Europene

Comunitățile Europene au urmărit, inițial, un scop economic, consacrând, în același timp, patru libertăți fundamentale, ca mijloc de atingere a acestui scop major, și anume libera circulație a persoanelor, libera circulație a bunurilor sau a mărfurilor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor. Însă, încă de la începutul construcției comunitare, prin hotărârile Stauder și Internationale Handelsgesellschaft, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a afirmat că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept, a căror respectare este asigurată de către Curte. Ocrotirea acestor drepturi, care se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, trebuie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității.

Liberatatea de circulație a persoanelor reprezintă un drept fundamental, garantat prin Tratate, al cetățenilor Uniunii Europene, concretizându-se în Spațiul de libertate, justiție și securitate. Neexistând frontiere interne, se impune atât o gestionare mai bună a frontierelor externe ale Uniunii Europene, dar și stabilirea intrării și șederii imigranților din alte țări, inclusiv printr-o politică comună în domeniul imigrației și azilului.

O definire a conceptului de liberă circulație a persoanelor a avut loc în anul 1985 odată cu semnarea Acordului Schengen, iar mai apoi a Convenției Schengen, în anul 1990. Prin această convenție s-a reușit eliminarea controalelor la frontieră, nu doar pentru majoritatea statelor membre, cât și pentru unele țări terțe.

O altă libertate a pieței unice a Uniunii o constituie liberatea de circulație a mărfurilor. Controalele privind circulația mărfurilor au fost eliminate începând cu anul 1993, Uniunea Europenă reprezentând în zilele noastre un teritoriu fără frontiere interne. Comerțul intracomunitar reprezintă o mare parte a importurilor și exporturilor totale ale statelor membre, iar eliminarea taxelor vamale favorizează acest aspect. Restricțiile la import și export între statele membre sunt interzise prin articolele 28 și 29 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. O excepție de la această regulă o constituie cazul existenței unor pericole pentru sănătatea publică sau mediu, în acest caz statele membre putând impune anumite restricții în calea liberei circulații a mărfurilor.

Libera circulație a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu, principal sau secundar, stabilit în Uniunea Europeană. Ea este o componentă importantă pentru funcționarea pieței unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.

Libera circulație a capitalurilor nu este doar cea mai nouă libertate consacrată în tratat, ci și cea mai largă, având în vedere dimensiunea sa unică ce include țările terțe. Într-o primă fază, tratatele nu prevedeau liberalizarea totală a circulației capitalurilor; statele membre erau obligate numai să elimine restricțiile în măsura în care acest lucru era necesar pentru funcționarea pieței comune. Cu toate acestea, întrucât situația economică și politică din Europa și din lume a evoluat între timp, Consiliul European a confirmat realizarea progresivă a uniunii economice și monetare în anul 1988. Aceasta includea o mai mare coordonare a politicilor economice și monetare naționale. În consecință, în prima etapă a U.E.M. a fost instituită libertatea deplină a tranzacțiilor de capital, introdusă inițial printr-o directivă a Consiliului și consacrată ulterior în Tratatul de la Maastricht. De atunci, tratatul interzice orice restricții privind plățile și circulația capitalurilor, atât între statele membre, cât și între statele membre și țările terțe. Principiul era direct aplicabil, aceasta însemnând că nu necesita adoptarea unor reglementări suplimentare la nivel național sau la nivelul Uniunii Europene.

Cristalizarea și consacrarea libertății de circulație în sistemul drepturilor omului, exercitarea dreptului la libera circulație, limitele, obligațiile și restricțiile în exercitarea dreptului la liberă circulație în beneficiul ordinii publice sunt conceptele care prezintă cadrul legal de garantare, asigurare a dreptului fundamental al libertății de circulație.

Integrarea europeană asigură o valorizare pozitivă a cadrului democratic existent și permite menținerea, fără obiecții pertinente, a acelor elemente de identitate națională care și-au dovedit viabilitatea și în cazul celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Realitatea geostrategică a conflictului între civilizații, chiar dacă nu acceptăm că certifică justețea teoriei huntingtoniene, este activă în imediata noastră vecinătate, probabil, în mare măsură, datorită manipulării sentimentelor și convingerilor diferitelor grupări etnice sau religioase.

CAPITOLUL III: LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Principiul libertății de circulație a mărfurilor presupune comercializarea produselor în mod liber în cadrul Uniunii Europene.

Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene din anul 1957, încheiat la Roma, a pus bazele unei piețe comune. În vederea dezvoltării economice și legăturii între popoarele Europei, Tratatul de la Roma și-a fixat scopul de a înlătura obstacolele comerciale existente între statele membre.

Obiectivul principal al Tratului de la Roma este reprezentat de piața comună, având scopul de a liberaliza, printr-o uniune vamală, schimburile de servicii și bunuri între statele membre. Uniunea vamală implică înlăturarea între statele membre a taxelor vamale și determinarea unui tarif vamal comun, eliminarea măsurilor cu efect echivalent și a cotelor restrictive pentru garantarea unei circulații libere a bunurilor, a serviciilor, persoanelor, în special a celor angajate și, într-o oarecare măsură, a capitalului. Deși durata de tranziție pentru finalizarea acestor scopuri era stabilită pentru 1 ianuarie 1970, doar o parte a acestora au fost realizate anterior acestei date și anume eliminarea cotelor vamale, uniunea vamală propriu-zisă, libertatea de circulație a lucrătorilor, în anumite condiții și adaptarea unor taxe prin introducerea generala a T.V.A.-ului.

Integrarea europeană impune, în cadrul pieței interne, necesitatea existenței unei monede unice, a infrastructurii integrate a unui sistem de taxe echilibrat, libertății complete de circulație a persoanelor și instrumentelor legale care să garanteze o funcționare operantă a mediului de afaceri.

Secțiunea 3.1: Noțiuni introductive

Integrarea europeana a parcurs un drum lung care a început spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Stadiul de integrare exclusivă economică a fost depășit foarte repede, imediat ce a fost evident că integrarea economică își produce efectele și asupra altor domenii, ale vieții, precum cel social, sănătate, cultură, educație și mediu.

Frontierele externe ale Uniunii Europene s-au modificat odată cu progresul construcției europene, dar și cu extinderea Uniunii cu noi state membre. Construcția europeană nu putea fi concepută în afara proceselor economice și politice internaționale. Existența și întinderea libertăților de circulație în spațiul european nu puteau fi concepute în afara acordurilor internaționale. Principiile generale de acțiune sunt reprezentate de înlăturarea taxelor vamale, nediscriminarea și eliminarea subvențiilor acordate de stat.

Dintre cele patru libertăți pe care se întemeiaza Piața Internă, libera circulație a mărfurilor este cea mai mult influențată din punct de vedere al impactului asupra vieții cetățenilor din Uniunii Europene. Datorită faptului că tratatele nu conțin definiții clare cu privire la pieța comună sau pieța internă, doctrina a încercat să le definească ca fiind locul de întâlnire al cererii și ofertei din toate statele membre, fără discriminare pe bază de cetățenie sau naționalitate ori distorsionariale concurenței.

În aceste condiții se poate observa că libera circulație a mărfurilor influențează foarte multe dintre activitățile economice ale unui stat. Încercările instituțiilor comunitare, ale statelor membre și ale persoanelor juridice sau fizice de a cunoaște interesele și valorile protejate de dreptul comunitar, dar și întinderile pieței comune au influențat jurisprudență Curții Europene în materie.

Acest principiul a evoluat odată cu dezvoltarea impresionantă a comerțului intracomunitar. Intrarea unui produs pe piața națională a unui stat membru trebuie să fie liberă de orice condiționări sau limitări, indiferent dacă este vorba despre taxe vamale, impunerea anumitor cote sau altele.

Dar acestea nu constituie singurele obstacole pentru intrarea unui produs pe o piață. Statele membre, prin intermediul legislației adoptate pentru protejarea piețelor naționale, pot afectă circulația mărfurilor într-o maniera care restricționează activitatea economică, fără ca, la o prima vedere, aceasta să fie discriminatorie. Pe de altă parte, tratatele nu intenționează să stabilească doar o piață internă, ci o Comunitate, ceea ce înseamna că piața internă este susținută de politici care se referă și la alte elemente ale calității vieții în Uniunea Europeană, precum politica agricolă, socială, de mediu, de protecție a consumatorilor etc.

Legislația în materie permite statelor membre impunerea de restricții nediscriminatorii pentru mărfurile care intră pe teritoriul lor, restricții care sunt compatibile cu prevederile tratatelor și care au funcția de a proteja anumite valori recunoscute de dreptul comunitar, însă doar pâna la armonizarea la nivel comunitar a legislației.

Principiul libertății de circulație se aplică atât produselor cu proveniență din statele membre, cât și celor din cadrul Comunității și care au fost importate dintr-un stat din afara acesteia în mod legal. Importul inițial este marcat de supunerea acestor produse taxelor vamale conform politicii tarifare comune și formalităților statistice, administrative și de igienă conform legislației Uniunii Europene.

Produsele primesc, în urma acestor proceduri, dreptul la liberă circulație în cadrul Uniunii Europene. În baza principiului liberei circulații a mărfurilor, statele membre sunt chemate să desființeze toate restricțiile în calea comerțului din Comunitate.

Libera circulație a mărfurilor reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale Comunității Europene. Aceasta presupune realizarea unei uniuni vamale care să vizeze toate categoriile de mărfuri și să implice interzicerea taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor ori a altor taxe cu efect echivalent între statele membre, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu statele terțe și eliminarea restricțiilor cantitative.

Libera circulație a mărfurilor înseamnă că acestea pot circula pe teritoriul Uniunii la fel de liber ca și pe piața națională, în acest scop fiind instituite o serie de măsuri care o garantează, precum interdicția de a crea bariere tarifare, interdicția de a stabili restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent, interdicția de a introduce discriminări fiscale bazate pe naționalitate la import și la export sau suspendarea formalităților la frontierele dintre statele membre ale Uniunii.

Taxele vamale și taxele cu efect echivalent taxelor vamale manifestă cea mai limpede formă de protecționism, având drept scop creșterea prețului mărfurilor străine față de cel al prețurilor produselor interne similare. Un stat poate încerca favorizarea produsele interne prin utilizarea unor taxe discriminatorii față de mărfurile de import. De asemenea, el poate căuta să păstreze unele avantaje pentru propriile produse, impunând cote sau măsuri care au un efect echivalent asupra importurilor, reducând prin aceasta cantitatea produselor importate.

Persoanele private pot, de asemenea, să întreprindă acțiuni care să ducă la compartimentarea pieței de-a lungul liniilor naționale și să împiedice realizarea pieței unice. Politica comercială comună a Comunităților Europene s-a integrat perfect în perspectiva dezvoltării armonioase a comerțului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoașterea unor prerogative speciale Comunității europene, Consiliului și Comisiei.

Articolul 133 din Tratatul Comunităților Europene oferă Consiliului European competență exclusivă în privința încheierii acordurilor tarifare și comerciale, modificărilor tarifare, politicii exporturilor, uniformizării măsurilor de liberalizare și măsurilor de protecție comercială.

Întrucât armonizarea comunitară nu este decât parțială, există competențe concurente pentru state și Comunitate în materia negocierilor, acest lucru reprezentând o problemă de actualitate atât pentru importul în cadrul Uniunii Europene, cât și pentru activitatea de export. Principiul este acela al interdicției restricțiilor cantitative. Cu toate acestea, pentru anumite produse, statele membre pot fi autorizate să adopte contingente cantitative. Contingentele tarifare sunt posibile în cazul în care statele percep la import tarife inferioare până la un anumit prag, exceptările sau suspendările de drepturi putând fi, de asemenea, decise.

Conform dispozițiilor Tratatului privind Comunitatea Europeană, marfa vizează capitalurile, serviciile și persoanele, a căror circulație poate pune în mișcare mărfurile. Marfa reprezintă orice bun apreciabil în bani, susceptibil să formeze obiectul unei tranzacții comerciale, transportat peste o frontieră, în scopul efectuării unor tranzacții comerciale.

Mărfurile pot fi realizate în totalitate pe teritoriul vamal al Uniunii, sau pot fi importate din alte țări terțe sau din alte state și prelucrate pe teritoriul Uniunii Europene.

Libera circulație a mărfurilor are la bază doi piloni, și anume înlăturarea contingentelor și restricțiilor cantitative și interzicerea măsurilor naționale de toate tipurile care sunt susceptibile de a împiedica comerțul intracomunitar asemănător restricției cantitative. Primul pilon este inseparabil de Uniunea vamală a cărei realizare este fundamentul Uniunii Europene. Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative sunt aplicabile la import sau la export.

Tratatul privind Comunitățile Europene a impus o prima obligație pentru înfăptuirea dezarmării vamale între statele membre fondatoare și anume aceea de a nu institui, începând cu data intrării în vigoare a tratatului, noi taxe vamale la importuri sau exporturi și taxe cu efect echivalent.

Termenul de taxe cu efect echivalent a fost interpretat de Curtea de Justiție ca incluzând orice sarcină pecuniară. Aceasta a statuat că toate taxele, indiferent de modul lor de aplicare, care sunt impuse în mod unilateral asupra mărfurilor ce traversează frontierele, fără a avea regimul strict al taxelor vamale, reprezintă taxe cu efect echivalent. Orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația sau modul de aplicare, și care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine, doar pentru faptul că acestea traversează o frontieră și care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului, ci este o taxă cu efect echivalent.

Totodată, a fost introdusă regula suspendării, aceasta oprind majorarea taxelor vamale existente în comerțul cu alte state membre. Liberalizarea schimburilor comerciale are anumite consecințe și asupra importurilor, dar și exporturilor. În ceea ce privește exporturile, statele membre trebuie să se informeze reciproc cu privire la acestea, producându-se și operațiuni de eliminare a subvențiilor care ar putea denatura caracterul competitiv al concurenței.

Statele membre au obligația de a-și adapta monopolurile naționale cu caracter comercial astfel încât să asigure excluderea oricărei discriminări între cetățenii statelor membre cu privire la aprovizionare și desfacere. Această prevedere este aplicabilă oricărei instituții prin intermediul căreia un stat membru controlează, conduce sau influențează, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre.

Secțiunea 3.2: Regimul juridic aplicabil în domeniul liberei circulații a mărfurilor

Baza legală a liberei circulații a mărfurilor este reglementată de dispozițiile Tratatului de la Roma de constituire a Comunităților Europene, în articolele 6-12, 30-37, 85-86 și 92-96. În acest sens, articolul 7 din Tratat definește Piața Internă a Comunităților drept o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului. Toate controalele și verificările sistematice necesare asigurării conformității cu regulile au loc pe piață și nu la frontierele naționale.

Articolul 6 din Tratat interzice orice discriminare pe bază de naționalitate, atât între statele membre, cât și între cetățenii acestora.

În articolele 9-12 se interzic taxele vamale și a impozitele cu efect echivalent asupra schimburilor de mărfuri dintre statele membre. Articolele 30-36 dispun faptul că între statele membre sunt prohibite restricțiile cantitative și măsurile cu efect similar asupra schimburilor.

Articolele 93 și 95 din Tratatul de la Roma stabilesc condițiile pentru protecția integrității Pieței Interne, pentru obținerea ajutoarele de stat și interzicerea discriminărilor de natură fiscală de către statele membre.

Libera circulație a mărfurilor se aplică nu doar produselor cu proveniență din statele membre, ci și produselor din alte țări cu drept de liberă circulație în spatiul Comunității. Deși inițial, libera circulație a mărfurilor a fost considerată o parte integrantă a uniunii vamale, ulterior, s-a pus accentul pe înlăturarea barierelor încă existente în calea liberei circulații în vederea constituirii unei Piețe Interne, o zonă fără frontiere interne în care bunurile sse pot deplasa cu aceeași libertate ca și pe o piață națională. Practic, eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre s-a realizat la 1 iulie 1985, dată la care s-a definitivat uniunea vamală.

Tratatul de la Roma permite statelor membre, prin textul articolului 30, să adopte măsuri cu efect echivalent cotelor vamale atunci când acestea sunt justificate de considerații generale și neeconomice, cum este cazul moralității publice, securității publice, politicii publice, protecției sănătății și vieții oamenilor, animalelor sau plantelor, protecției proprietății industriale și comerciale sau protecției tezaurelor naționale.

Începând cu 1 ianuarie 1993, mărfurile care trec frontierele interne ale Comunității nu mai sunt supuse controlului. Eliminarea formalităților de trecere a frontierelor implică inițiative în patru domenii legate între ele, mai precis eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar, regulile comunitare care guvernează libera circulație a bunurilor, întărirea frontierelor externe și cooperarea între administrații.

În legătură cu înlăturarea documentelor vamale în comerțul comunitar, formalitățile vamale au fost semnificativ reduse prin introducerea posturilor comune de trecerea a frontierei, a documentului administrativ unic, și simplificarea procedurilor de tranzit. Procesul de înlăturare succesivă a folosirii documentului adminstrativ unic și a documentului de tranzit a fost demarat începând cu anul 1989. În cazul măsurilor provizorii din actul de aderare al Spaniei și Portugaliei, aceste documente au continuat să fie întrebuințate pentru aplicarea acordurilor comerciale speciale. Documentele de tranzit sunt încă indispensabile pentru bunurile care circulă pe teritoriul statelor Asociației Europene a Liberului Schimb, precum și pentru cele care circulă între teritoriile din sistemul comunitar armonizat de T.V.A. și cele din uniunea vamală din afara acestui sistem.

Controale la frontiere se desfășoară, în prezent, în privința sănătății plantelor și animalelor, însă fără discriminări pe motiv de modalitate a transportului sau de origine a bunurilor.

Din motive logistice au fost făcute demersuri pentru aplicarea unei definiții comune a legăturilor aeriene și maritime cu țările ne-membre în vederea garantării eliminării controalelor din aeroporturi și porturi legate de bagajele călătorilor care circulă în interiorul Comunității.

Referitor la regulile care guvernează libera circulație a mărfurilor, documentul administrativ unic este instrumentul principal de administrare a controlului taxelor și de asigurare a intereselor comerciale, economice sau de politică publică ale statelor membre, fiind folosit și în colectarea de date statistice. Astfel, eliminarea acestui document a fost precedată de o serie de dispoziții cu rolul de a defini noile reguli de guvernare a libertății de circulație a bunurilor. O primă măsură constă în redefinirea modului de control a taxelor prin transferarea acestui control la sediul firmei și la depozitele autorizate.

Datele rezultate din rapoartele financiare ale firmelor au înlocuit procedura de procurare a datelor statistice, care avea loc la punctele de trecere a frontierei. Aceste reguli sunt aplicate tuturor bunurilor, dar trebuie să respecte un set de reguli speciale privind controlul, circulația și comercializarea anumitor bunuri. Bunurile agricole însumează majoritatea regulilor speciale, deoarece acestea implică aspecte legate de protecția sănătății animalelor, plantelor și oamenilor.

Pentru protejarea obiectivelor legitime ale statelor membre în anumite domenii, au fost adoptate unele măsuri privind returnarea obiectelor culturale tranferate ilegal într-un alt stat membru, comerțul cu droguri și tranferul de deșeuri.

Administrarea strictă a frontierelor externe duce la înlăturarea controalelor la frontierele interne, angajații responsabili cu controlul la frontierele externe trebuind să acționeze în numele tuturor autorităților naționale și în avantajul tuturor consumatorilor și firmelor din Comunitate. Codul Vamal Comunitar reglementează cadrul legal comun pentru săvârșirea controalelor vamale, fiind suplimentat prin măsuri speciale referitoare la domeniul fitosanitar și veterinar, la bunurile culturale, la comerțul internațional de animale și plante declarate specii protejate, la comerțul cu droguri și substanțe psihotrope, precum și la lupta împotriva falsificării.

Eliminarea controalelor la frontiere a determinat intensificarea treptată a cooperarii și schimbului de informații dintre autoritățile naționale și Comisia Europeană. Astfel, în ceea ce privește schimbul de informații, au fost luate o serie de măsuri cu privire la îmbunătățirea cooperării dintre funcționarii vamali privind tariful vamal integrat al Comunității Europene, schimbul de informații și monitorizarea clasificărilor tarifelor pentru bunuri elaborate de administrațiile naționale, schimbul de informații privind bunurile acoperite de reguli speciale, modalitățile de tranzit pentru bunurile supuse controlului vamal și monotorizarea exporturilor comunitare de bunuri strategice și de lucrări de artă.

Totodată, au fost înființate organisme pentru sprijinirea luptei împotriva fraudei vamale, pentru taxarea indirectă, pentru monitorizarea animalelor vii și a cărnii, precum și pentru statisticile de comerț cu bunuri între statele membre.

Asistența reciprocă între administrații în domeniile legate de libera circulație a mărfurilor a fost înlesnită prin înființarea unor organisme, precum Oficiul pentru inspecție și control veterinar și fitosanitar, care constituie legătura permanentă cu autoritatea comunitară de aplicare a legii și cu administrațiile naționale în domeniu. De asemenea, prin intermediul unei serii de programe de formare s-a încercat promovarea convergenței practicilor administrative în domeniul vamal, al taxării indirecte și al pieței interne.

Transpunerea aquis-ului comunitar în domeniul liberei circulații a mărfurilor presupune armonizarea legislativă și capacitatea administrativă și instituționala de a pune în aplicare această legislație. România a facut foarte puține progrese în acest sens și, fiind nevoie de o dezvoltare și întărire a capacității sale administrative de transpunere a aquis-ului în domeniu. Ca urmare a adoptării Legii evaluarii conformității produselor și a progreselor semnificative în preluarea acquis-ului comunitar sectorial în cursul anului 2001, în luna martie a anului 2002 România a deschis negocierile pentru Capitolul 1 din Tratatul privind Comunitățile Europene, și anume Libera circulație a mărfurilor. România a facut puține progrese în privința liberei circulații a mărfurilor. În mare parte, alinierea la acquis-ul în acest domeniu a fost considerabil limitată de lipsa legislației cadru bazată pe principiile Noii Abordări și ale Abordării Globale, care a împiedicat progresele din sectorul legislației specifice pe domeniile acoperite de Directivele Noii Abordări.

România a transpus doar o parte din prevederile acquis-ului comunitar referitor la textile, produse cosmetic și vehicule cu motor. Progrese slabe au fost semnalate în domeniul produselor farmaceutice. Capacitatea administrativă de implementare a acquis-ului în domeniul produselor industriale ramâne destul de scăzută, astfel sunt necesare eforturi majore pentru a o îmbunătăți. Mai mult, capacitatea administrației de a elabora legislația în domeniul liberei circulații a mărfurilor este încă limitată și trebuie întărită.

Funcționarea pieței comune poate fi afectată prin adoptarea unor măsuri care pot fi luate în cazul unor serioase tulburări interne, afectând legea și ordinea, în caz de război, tensiune internațională serioasă care constituie o amenințare de război sau în scopul îndeplinirii obligațiilor pe care acesta le-a acceptat pentru menținerea păcii și securității naționale. În această ordine de idei, statele membre trebuie să se consulte pentru a împiedica efectele unor astfel de măsuri. Aceste situații exclud situațiile care ar putea constitui motive de ordine publică și care ar putea fi invocate în cazul unei restricții sau prohibiții. Acestea pot avea ca efecte, printre altele, și împiedicarea liberei circulații a mărfurilor prin aplicarea unor restricții sau prohibiții de ordin intern, în special în plan economic. Astfel, se pot introduce măsuri de raționalizare, interzicerea stocărilor, interdicții privind creșterea prețurilor sau măsuri de rechiziționare.

O clauza de salvgardare poate fi aplicabilă numai atunci când intervine o criză neașteptată în balanța de plăți a unui stat membru. Măsurile ce urmează a fi luate în acest scop aduc un minim de perturbări în funcționarea pieței comune și nu trebuie să fie excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultăților neașteptate care s-au manifestat. Acest caracter echilibrat al conduitei statului în cauză poate fundamenta o nouă regulă a rațiunii prin instituirea unor restricții sau prohibiții care pot afecta libera circulație a mărfurilor și, în mod evident, buna funcționare a piețeii comune.

Restricții și disctiminări care afectează libera circulație a mărfurilor pot surveni și ca urmare a activităților monopolurilor de stat cu caracter comercial. Concret, aceste monopoluri au drepturi exclusive asupra importurilor și exporturilor și dețin libertatea de a fixa condițiile de aprovizionare și desfacere, putând introduce restricții și discriminări la import și la export care constau în dreptul exclusiv vânzare-cumpărare ori posibilitatea de control asupra importurilor și exporturilor. Monopolurile de stat pot fi atât cu caracter comercial, cât și mixet, adică de producție și comerciale.

Prin reglementările naționale, drepturile menționate pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei instituții de stat care are rolul de a supraveghea ori determina sau influența apreciabil comerțul dintre statele membre sau unei intreptinderi private pe cale concesionării unor activități importante, precum producția și desfacerea alcolului și tutunului, monopoluri delegate.

Libera circulație a mărfurilor pe teritoriul comunitar elimină trecerea acestora prin birouri vamale, dar pot face oricând obiectul unui control datorită faptului că acest control nu mai este efectuat la plecarea dintr-o țară membră a Comunității Europene și nici la ajungerea la destinație într-un alt stat membru a Comunității Europene. Acestea vor fi controlate din punct de vedere al documentelor realizându-se prin întocmirea unei declarații care presupune declararea tuturor importurilor și exporturilor comunitare desfășurate în termen de o lună calendaristică și care se depune până în data de 15 a lunii următoare. În această declarație intrastat trebuie menționate codurile mărfurilor în parte, cantitatea, unitatea de măsură, valoarea și kilogramele aferente fiecărei facturi.

CAPITOLUL IV: LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

Libertatea de circulație a persoanelor reprezintă, alături de libertatea de circulație a produselor, libertatea de circulație a capitalurilor și libertatea de circulație a serviciilor, una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Cetățenii europeni dispun de dreptul de deplasare și stabilire oriunde pe teritoriul Uniunii Europene.

Pentru a fi într-adevăr în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. Această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat privind Comunitatea Europeană sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Eliminarea controalelor la frontieră în cadrul Uniunii a fost pe deplin realizată doar de câteva state membre în baza Convenției de Implementare a Acordului Schengen, în rest ea nu a fost însă în totalitate înfăptuită.

Curtea Europeană de Justiție a recunoscut o serie de drepturi ca fiind fundamentale în contextul necesității realizării unei compatibilități între drepturile fundamentale recunoscute și protejate de constituțiile statelor membre. Toate acestea au facut obiectul unor procese desfășurate în fața Curții de Justiție, nefiind însă dată nici o definiție a scopului protejării drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, au apărut dificultăți în deosebirea unui drept economic fundamental de altul și în distingerea acestora de libertățile fundamentale reglementate în mod explicit de Tratatul de la Roma, și anume libertatea de circulație a persoanelor, libertatea de circulație a bunurilor, libertatea de stabilire și libertatea de a furniza servicii .

Secțiunea 4.1: Noțiuni introductive

Libertatea de circulație a reprezentat dorința cetățenilor din Europa Centrală și de Est, integrați în sistemul socialist până în anul 1990 și a rămas un obiectiv pentru majoritatea țărilor slab dezvoltate. În fapt, accesul la piața forței de muncă dintr-un alt stat membru reprezintă esența liberei circulații a persoanelor și asigură mobilitatea forței de muncă în cuprinsul Comunității. Libera circulație a persoanelor facilitează cunoașterea reciprocă a persoanelor din diferite state, cunoasterea religiei, culturii, tradițiilor, obiceiurilor, realizărilor tehnice etc.

Trebuie precizat faptul că dreptul la libera circulație a persoanelor în sensul legislației Uniunii Europene este înțeles ca un drept de deplasare și ședere în alt stat membru al Uniunii, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de permisiunea acelui stat. Evident, acest drept nu este valabil în propriul stat, ci doar în momentul trecerii frontierei într-un alt stat al Uniunii Europene.

Evident, exercitarea dreptului la liberă circulație impune fiecărei persoane cerința posibilității finanării deplasării și șederii prin mijloace proprii, prin muncă ori prin fonduri proprii, astfel încât să nu fie dependent de ajutor social în statul gazdă.

Ca și în dreptul intern, în anumite cazuri, dreptul la liberă circulație poate fi îngrădit, din motive de securitate și ordine națională, însă numai atunci când este vorba despre un pericol grav care privește interesele fundamentale ale statului.

Piața internă nu poate fi realizată în condițiile în care circulația indivizilor este restricționată și frontiere interne încă persistă.

Esența libertății de circulație a persoanelor constă în îndepărtarea discriminărilor dintre cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre care stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări pot viza intrarea, angajarea, munca sau remunerația. Prin asigurarea unui asemenea regim fără discriminare se conturează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Pentru studenți, persoane care nu săvârșesc activități economice, dar care au suficiente resurse de trai a vut loc o accelerare a procesului de extindere a drepturilor la liberă circulație.

Conceptul de cetățenie europeană a fost prima dată introdus în textul Tratatului de la Maastricht prin care s-a atribuit dreptul de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Acest Tratat a adus în discuția statelor membre și problematica azilului, trecerii frontierelor externe și cea referitoare la imigrație.

Prin politica sa, Uniunea Europeană urmărește crearea unei zone de justiție, libertate și securitate în care controlul persoanelor la frontierele interne nu mai este necesar, indiferent de naționalitate. Simultan, se află în desfășurare un proces complez de introducere a unor standarde comune în privința controlului la frontierele externe ale Uniunii și politicile de vize, imigrație și azil .

Libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru pentru a exercita acolo activități este, în mod evident, de altă natură decât aceea de a oferi, în afara frontierelor naționale, servicii clienților rezidenți în alt stat. Trebuie menționat faptul că ambele libertăți concură, din punct de vedere economic, la atingerea aceluiași scop, și anume realizarea Pieței Comune pentru exercitarea activităților economice.

Secțiunea 4.2: Regimul juridic aplicabil cu privire la libera circulație a persoanelor

Baza legală a liberei circulații a persoanelor o reprezintă articolele 14, 18 și 61 din Tratatul de la Roma și articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale. Astfel, articolul 14 stabilește piața internă, acesta incluzând libera circulație a persoanelor. Textul articolului 18 statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, iar articolul 61 face referire la azil, vize, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor. Articolul 45 din Carta Uniunii Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre. Totodată, libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.

Prevederile legate în legătură cu aceste aspecte au fost introduse în Tratatul de la Roma prin Tratatul de la Amsterdam, acesta prevăzând o perioadă de cinci ani până când vor fi aplicate procedurile comunitare și în aceste materii.

Libera circulație a persoanelor urmărește, din punct de vedere economic, crearea, în primul rând, a unei piețe unice a forței de muncă, iar din punct de vedere politic, realizarea unei mai mari coeziuni a popoarelor care alcătuesc Uniunea Europeană, în special prin eliminarea barierelor privind migrația și promovarea unei cetățenii comunitare.

Dreptul la libera circulație și de stabilire a persoanelor este prevăzut în Titlul III, intitulat „Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor" din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Conform articolului 3 paragraful l litera c) din Tratat, acțiunea Comunității, urmărește crearea unei piețe interioare concretizată prin înlăturarea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, iar articolul 18 prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a ședea liber pe teritoriul statelor membre.

De asemenea, libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un anumit nivel al șomajului să exporte din surplusul său către țările în care se înregistrează o lipsă a mâinii de lucru. Tratatele comunitare fac diferență între salariați și persoane, precum și liber-profesioniștii sau oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice, cât și pe cele juridice.

Libera circulație a lucrătorilor este prezentată în Tratatul de la Roma în articolele 48-49, după dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, fiind în corelație cu libera circulație a serviciilor și capitalurilor. Această libertate presupune că lucrătorul care se deplasează pe teriroriul Uniunii răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba, așadar, de dreptul de a pleca în mod liber pe teritoriul țărilor membre pentru a căuta un loc de muncă.

Ca urmare a acestei libertăți, statelor membre li se solicită să elimine orice discriminare între lucrători bazată pe naționalitate, cu privire la angajare, remunerare și celelalte condiții de muncă și angajare. Paragraful 3 al articolului 48 prevede o restricție semnificativă și anume aceea că dreptul la libera circulație poate fi limitat doar din motive de securitate, ordine sau sănătate publică. Membri familiei lucrătorului care se deplasează dețin și ei dreptul de ședere și intrare pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. Familia este compusă din soțiul și descendenții direcți în vârstă de sub 21 de ani sau care se află care în întreținerea lor, precum și rudele directe, în linie ascendentă ale lucrătorului și ale soțului, întreținute de către acesta.

Directiva 2004/38 a cuprins în definiția membrului de familie și partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislației unui stat membru, dacă legislația statului membru gazdă tratează aceste parteneriate drept echivalente ale căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute în legislația relevantă a statului membru gazdă.

În ceea ce privește politica comunitară în domeniul vizelor, acquis-ul comunitar în domeniul este reprezentat, în principiu, prin dispozițiile articolelor 9-27 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen, precum și de o serie de alte acte normative comunitare referitoare la implementarea acquis-ului Schengen în țările membre, stabilirea unui model unitar de formular de cerere de viză și stabilirea unui model tip de viză comună.

Dispozițiile Convenției reglementează tipurile de vize valabile în spațiul comunitar și procedura de eliberare a acestora. O primă categorie de vize valabile pentru accesul în spațiul comunitar o reprezintă viza pentru șederile de scurtă durată. Aceasta este valabilă pe teritoriile tuturor statelor membre, este uniformă și se poate prezenta sub forma unei vize valabilă pentru una sau mai multe călătorii fără ca durata totală a șederilor să depășească o perioadă de trei luni calculată pe semestru. O altă categorie este viza de tranzit, aceasta permițând titularului său tranzitarea teritoriilor statelor membre, pentru o perioadă de cinci zile, o dată, de două ori sau, în mod excepțional, de mai multe ori, pentru a circula pe teritoriul unui stat terț. Viza pentru șederi de lungă durată este acea categorie de vize valabile care se eliberează pentru o perioadă mai mare de trei luni. Aceste vize sunt calificate ca fiind vize naționale și se eliberează de statele membre conform propriilor legislații.

Tot cu privire la accesul în spațiul comunitar, Convenția stabilește anumite reglemetări cu privire la condițiile referitoare la circulația străinilor, permisele de ședere și semnalarea de neadmitere și măsurile de acompaniament.

În perspectiva creării unui spațiu comunitar în care se dorește eliminarea controalelor la frontieră, iar libera circulație a persoanelor să fie deplină, se impune crearea unei securități a frontierelor externe și realizarea unei solidarități în acest sens a statelor membre. Sistemul de Informații Schengen este o măsură tehnică esențială prin intermediul căruia se centralizează informațiile cu privire la intrarea în spațiul comunitar a cetățenilor statelor terțe, problemele privind privind cooperarea polițienească și politica de vize. Accesul la acest sistem este recunoscut, în principal, autorităților responsabile cu controlul frontierelor și organelor de poliție. Sistemul de Informare Schengen este reglementat prin dispozițiile cuprinse în Titlul IV al Convenției care se referă la aspecte precum crearea Sistemului de Informare Schengen, exploatarea și utilizarea Sistemului de Informare Schengen, procedura privind prelucrarea automată a datelor personale și măsurile de protecție, protecția datelor cu caracter personal și securitatea datelor în cadrul SIS și suportarea costurilor SIS.

Libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar poate genera apariția unor probleme legate de migrația ilegală, ceea ce presupune adoptarea unor măsuri riguroase de control a frontierelor externe și de supraveghere. Prin dispozițiile articolelor 3-8 din Convenția Schengen sunt reglementate dispoziții cu privire la trecerea frontierelor externe. În acest sens, Convenția stabilește condițiile de intrare pe teritoriul statelor membre și durata de ședere permisă imigrantului, controlul la frontierele externe exercitat de autoritățile competente, precum acordarea de asistență reciprocă și asigurarea unei cooperări strânse și permanente între statele membre, în vederea realizării operante a supravegherilor și controalelor.

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen definește un ansamblu de concepte privind instituția azilului, precum cererea de azil, solicitarea azilului, examinarea unei cereri de azil, solicitarea de examinarea unei cereri de azil.

Analiza cererilor de azil îi revine, conform Convenției de la Dublin, unui singur stat membru. În scopul unei evidențe centralizate a cererilor de azil, tendința comunitară este de creare a unui unic și comun.

În avantajul solicitanților dreptului de azil sau de refugiat, reglementările comunitare stabilesc un standard minim de viață și respectarea drepturilor lor pe perioada desfășurării procedurilor de acordare a dreptului de azil sau de refugiat.

Protecția datelor cu caracter personal reprezintă un aspect important în cadrul procesului de realizare a liberei circulații a persoanelor cadrul. Convenția de Aplicare a Acordului reglementează în mod detaliat această problematică.

Statele membre sunt obligate, prin prisma dispozițiilor Convenției, să adopte măsuri naționale pentru asigurarea unui nivel de protecție a datelor personale, cel puțin la același nivel cu cel care reiese din principiile Convenției Consiliului Europei de la data de 28 ianuarie 1981. Aceasta rezultă din acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor și conține reglementări privind: garanții privind protecția drepturilor persoanelor fizice ale căror date se prelucrează automatizat; asigurarea securității datelor cu caracter personal; categoriile speciale de date cu caracter personal și regulile fluxului transfrontalier de date în cadrul cooperării internaționale.

Constituția europeană reprezintă un pas important în construcția europeană, fiind gândită să răspundă provocărilor unei lumi în schimbare, provocări cu care se confruntă o Uniune care traversează cea mai mare extindere și, nu în ultimul rând, a unei Europe unite cu peste 450 de milioane de locuitori. Ea trebuie să creeze cadrul pentru democrație, libertate și transparență, pentru o Europă eficientă care lucrează mai aproape de fiecare cetățean. În acest context, Constituția asigură continuitatea legală a Comunităților, simplificând instrumentele legale și adaptând procesul decizional la provocările actuale.

Articolul I-4 din Constituția Europenă prevede la paragraful 1 libertățile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene reglementând garantarea liberei circulații a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor și a serviciilor, precum și libertatea de stabilire. În acest sens, este necesară separarea noțiunii de libertate fundamentală în sensul de drept al omului și libertate fundamentală în sensul dreptului comunitar, dublat de un drept subiectiv, cu încărcătură economică, specific pieței comune.

Cetățenia Uniunii Europene este un drept liber de acces și de sejur în toate statele membre. În ciuda redactării articolelor 17 și 18 din Tratatul de la Roma, această libertate nu este necondiționată. Dispozițiile Tratatului au evoluat spre acordarea unui drept de intrare și de sejur celor care nu desfășoară activități care le-au fost recunoscute în aceleași condiții ca și celor care desfășoară astfel de activități, având caracter economic.

În privința persoanelor care întreprind activități, drepturile lor de intrare și de sejur au scopuri economice și reprezintă consecința dispozițiilor articolelor 39, 43 și 48 care au fost recunoscute ca având efect direct. Această recunoaștere nu este însă necondiționată, statele membre putând impune anumite restricții din motive de ordine publică, de sănătate publică sau de securitate publică, iar Tratatul nu determină restricțiile admisibile.

Astfel, dreptul concret și efectiv de acces a fost atribuit, prin intermediul directivelor, pentru activități economice. În acest sens, au fost adoptate două directive și anume Directivele nr. 64/220 și 64/221, prima fiind înlocuită printr-o altă directivă emisă în anul 1973, acestea constituind dreptul pozitiv în materie.

Datorită finalității economice a Tratatului, dreptul de acces pe teritoriul statelor membre va fi acordat doar din perspectiva unei furnizări de servicii sau a unei stabiliri. În privința excepțiilor de la dreptul la libera circulație, imediat după semnarea Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană au fost realizate o serie de derogări care au fost preluate de Directiva din 25 februarie 1964 cu privire la coordonarea dispozițiilor speciale care vizează deplasarea și sejurul străinilor, justificate pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică.

Este lesne de înțeles că exercitarea cu bună-credință a oricărui drept nu poate fi decât benefică, atât pentru deținătorul dreptului, cât și pentru societate. Totuși, practica a oferit nenumărate exemple de nesocotire, de încălcare a cerințelor unei corecte utilizări a acestor drepturi. Cel puțin în ceea ce privește libera circulație a persoanelor, cazurile de exercitare cu rea-credință a acesteia sunt variate și cu efecte uneori complexe. Aceste manifestări ale criminalității rezultă sau au legătură directă cu exercitarea dreptului la libera circulație a persoanelor.

CAPITOLUL V: LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALULUI

În urmă cu aproximativ 50 de ani lua naștere ideea creării unei zone europene menită a gestiona în comun resurse precum cărbunele și oțelul, ajungând să se dorească nu doar o gestionare comună a acestora, ci și soluționarea, tot în comun, a unor aspecte sensibile, la nivel politic, economic și social, apărând astfel Comunitățile Europene și instituțiile special create pentru conducerea acestora.

Ideea de Uniune Europeană s-a bazat pe aspectele economice, apărand ideea de piață unică cu tot ceea ce implică aceasta, și anume asigurarea deplinei libertăți de circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și, nu în ultimul rând, a capitalurilor.

Funcțiile libertații de circulație a capitalurilor pot fi rezumate la contribuția la desăvarșirea pieței unice europene, facilitând celelalte libertăți, libera circulație a persoanelor, a mărfurilor și a serviciilor, favorizarea progresului economic prin atribuirea optimă a capitalurilor, permiterea creării unui spațiu financiar la nivel internațional, contribuția adusă la realizarea scopurilor politicii monetare și economice la nivel comunitar și deschiderea concurenței nemijlocite între fiscalitatea statelor membre.

Libera circulație a capitalurilor este una dintre cele patru libertăți consacrate de Tratatul de la Roma. Acesta, însă, nu impune o cerință formală de liberalizare a piețelor de capital, urmând a se realiza doar în limita necesară asigurării unei funcționări eficiente a pieței interne.

Circulația capitalurilor a fost realizată progresiv. Astfel, liberalizarea a început odată cu adoptarea Directivei din 11 mai 1960 privind liberalizarea investițiilor directe și Directiva 86/566 privind liberalizarea operațiunilor de achiziție a acțiunilor sau a obligațiilor emise de societăți comerciale. În anul 1988 a fost adoptată Directiva 88/361 în scopul asigurării principiului liberei circulații a capitalurilor și stabilirii dimensiunii fianciare necesare unei piețe interne eficiente.

Tratatul de la Maastricht nu a abrogat Directiva din 1988, ci a accentuat liberalizarea circulației capitalurilor. Ultima modificare a intervenit prin Tratatul de la Amsterdam.

Secțiunea 5.1: Noțiuni introductive

Libera circulație a capitalurilor are drept obiectiv eliminarea restricțiilor existente cu privire la circulația capitalurilor între statele membre, contribuția la desavârșirea Pieței unice europene înlesnind celelalte libertăți și sprijinirea dezvoltării economice prin distribuirea optimă a capitalului. Totodată, ea permite crearea unui spatiu financiar de dimensiuni internaționale și contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice și monetare a Uniunii Europene. Libera circulație a capitalurilor deschide drumul unei concurențe directe între fiscalitatea statelor membre.

Instituțiile de cooperare între statele Uniunii Europene constituite după cel de-al doilea Război Mondial aveau ca obiectiv principal reglementarea normelor privind circulația banilor în afara granițelor interne.

Comunitatea Economică Europeană a luat naștere pe 25 martie 1957 în urma adoptării Tratatului de la Roma, astfel fiind puse bazele chestiunii privitoare la circulația bunurilor și a banilor în spațiul comunitar. În urma obținerii dreptului de muncă în orice stat membru în contextul formării Comunității Economice Europene, cetățenii europeni au obținut, implicit, dreptul de a efectua tranzacții financiare pe teritoriul acelui stat, însă doar dacă acestea se aflau conformitate cu prevederile legale ale Comunității. Din punct de vedere doctrinar, beneficiile libertății ar fi nesemnificative dacă banii nu ar putea trece granițele intracomunitare odată cu serviciile și bunurile, ori dacă câștigurile muncitorilor nu ar putea fi transferate dintr-un stat membru în alt stat membru.

Conform articolului 106 al Tratatului Comunității Europene, statele membre trebuie să autorizeze orice plată în legătură cu libera circulație a serviciilor și bunurilor sau orice transfer de câștiguri și de capital realizate în conformitate cu tratatul.

Articolul 67 din Tratatul de la Roma statuează faptul că statele membre sunt obligate să elimine toate restricțiile impuse circulației capitalului pentru rezidenții Comunității, pentru a ocoli problemele de discriminare pe motive naționaliste.

În opinia economiștilor, piața de capital este formată din două etape de dezvoltare. Prima își are rădăcinile în Directiva emisă la 11 Mai 1960, fiind nominalizate patru tipuri de capital listate de la A la D. Tipul A cuprinde circulația capitalului propriu și investițiile directe, acestea fiind, de altfel, cele mai utilizate tipuri de tranzacționări. Statele membre se văd obligate a elibera autorizațiile necesare în scopul de a crea un climat favorabil acestor tranzacții. Tipul B se referă doar la titlurile de valoare, statele membre implicate în astfel de tranzacții având îndatorirea de a nu îngreuna eliberarea autorizațiilor. Tranzacțiile speciale cu titluri de valoare sunt specifice tipului C, obligația de acordare a permisiunii pentru eliberarea autorizațiilor de schimb valutar fiind în sarcina autorităților. Ultimul tip, tipul D, se raportează la tranzacțiile de capital pe termen scurt și mediu, în această categorie intrând tranzacțiile speculative.

Circulația capitalului nu reprezintă o remunerare pentru un serviciu, astfel că, serviciile educaționale, medicale, turismul ș. a. reprezintă investirea fondurilor ca urmare a circulației capitalurilor ca operațiuni financiare.

A doua etapă a dezvoltării pieței de capital care își are rădăcinile în Actul Unic European, încurajându-se abolirea restricțiilor impuse de circulația capitalului.

Jacques Delors, președintele Comisiei Europene, a demonstrat că dacă dificultățile cauzate de rata în continuă creștere a șomajului s-ar îndrepta, atunci profitul înregistrat de bănci ar deveni vizibil.

Începând cu anul 1990, s-a constatat o liberalizare totală a circulației capitalului, ceea ce înseamnă că banii pot fi transferați fără restricții dintr-un stat membru într-altul, cetățenii europeni pot efectua operațiuni financiare în toate statele membre ale Comunității, iar plățile pot fi realizate în valuta aleasă de părți. Aceste reguli sunt obligatorii pentru autoritățile naționale, iar în cazul în care la acest nivel există legi aflate în contradicție cu aceste prevederi, acestea trebuie eliminate și elaborate unele noi în conformitate cu Actului Unic European.

Distincția dintre plăți curente și circulația capitalurilor este dificilă de realizat. Astfel, un exemplu de plăți curente este plata primelor de asigurare pentru asigurarea de răspundere civilă sau pentru pagubele materiale. Pe de altă parte, un exemplu al mișcării de capital este plata primelor pentru asigurarea de viață. În categoria plăți sunt incluse plățile aferente schimbului de mărfuri, de servicii și de capitaluri. După terminarea perioadei de tranziție prevăzută de Directiva 88/361/CEE, plățile curente au devenit libere.

Doar prin reglementarea acestor operațiuni se poate realiza o liberalizare efectivă a circulației serviciilor și mărfurilor. Tratatul de la Maastricht inserează liberalizarea realizată prin faptul că textul articolului 56 al Tratatului de la Roma dispune că restricțiile impuse plăților dintre statele membre sunt interzise, ca și acelea dintre statele membre și statele terțe. Sunt, de asemenea, libere de orice restricții plățile curente dintre statele semnatare ale Tratatului privind spațiul economic european.

Există modalități de exercitare a libertăților fundamentale care presupun o prealabilă liberalizare a mișcărilor de capital. Este cazul liberei prestații a serviciilor în cazul sectorului asigurărilor și cel bancar, care presupune transferuri pentru executarea contractelor de asigurare și o liberalizare a capitalurilor pe termen scurt.

Circulația capitalurilor include deplasarea lor ce presupune operațiuni financiare care au legătură cu investirea fondurilor respective și nu cu remunerările pentru anumite servicii. Libera circulație a capitalurilor trebuie să fie, așadar, justificată de necesitatea efectuării de investiții pe piața comunitară, fără nici un fel de restricții, astfel încât să poată contribui la înfăptuirea obiectivelor din Tratat privind dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice, o creștere durabilă și neinflaționistă, precum un ridicat nivel de folosire a forței de muncă.

Curtea de Justiție a stabilit că transferul fizic de bancnote nu poate fi caracterizat ca fiind o deplasare de capital atunci când acel transfer reprezintă obligații de plată rezultate dintr-o tranzacție implicând circulația serviciilor și mărfurilor. Transferurile care implică, în scopuri comerciale, o activitate de turism, tratament medical sau educație nu constituie o deplasare a capitalului, ci simple plăți.

Pentru a se asigura libera circulație a capitalurilor, pe lângă garantarea unor investiții directe și neîngrădite, trebuie să se procedeze la eliminarea restricțiilor, la emiterea de acțiuni, favorizarea creditelor, eliminarea taxelor și impozitelor asupra beneficiilor capitalului sau asupra tranzacțiilor cu capital. Libertatea de circulație a capitalurilor face referire la cumpărarea și subscrierea de instrumente financiare, virări de conturi în vederea unor plasamente, subscripții la un împrumut, investiții imobiliare în alte state membre, transferuri bazate pe contracte de asigurare sau credite comerciale pe termen lung.

În cadrul Uniunii Economice Monetare capitalul, bunurile, serviciile și populația circulă fără restricții și, nu în ultimul rând, în cadrul Uniunii există moneda unică, adoptată la un moment dat de toate țările membre. Având ca punct de plecare adoptarea monedei unice, apare zona euro care este o mare putere pe piața de capital, devenind cea mai mare piață de desfacere din lume. Introducerea monedei euro produce stabilizarea prețurilor, creșterea competiției, dezvoltarea politicilor economice, dar și afectarea cursurilor de schimb.

Există anumite măsuri care trebuie respectate de către statele membre din zona euro, și anume întărirea coordonării disciplinei bugetare și supravegherea acesteia, elaborarea, în ceea ce privește orientările de politică economic și vegherea ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate la nivelul Uniunii, asigurând și supraveghere acestora.

Statele membre, în vederea înfăptuirii liberei circulații a plăților, se obligau să ia mai multe măsuri, printre care se angajau să autorizeze plățile și transferurile în moneda statului în care creditorul sau beneficiarul își are domiciliul, în măsura în care schimburile de mărfuri și de servicii nu erau limitate decât prin restricții privind plățile aferente lor, erau aplicate, prin analogie, dispozițiile privind eliminarea restricțiilor cantitative și liberalizarea serviciilor, statele membre se angajau să nu introducă între ele noi restricții la transferurile aferente tranzacțiilor enumerate în anexa a III-a a Tratatului Comunutății Europene și, în caz de nevoie, statele membre s-au pus de acord asupra măsurilor care trebuia luate pentru a se permite realizarea plăților și transferurilor și care să nu aducă atingere obiectivelor enunțate în Tratat.

Articolele 58 și 60 din Tratatul Comunităților Europene sunt aplicabile și în ceea ce privește plățile. În plus, în caz de dificultăți sau de amenințare gravă cu dificultăți în balanța de plăți, care provin dintr-un dezechilibru global al balanței sau din natura devizelor de care dispune, statul respectiv poate lua o serie de măsuri de salvgardare. Articolul 56 din Tratatul privind înființarea Comunității Europene interzice orice restricție privind circulația capitalului între statele membre sau între statele membre și terțe țări. Cu toate acestea, statele membre pot menține unele restricții în relațiile cu țările terțe Uniunii Europene.

Definiția liberei circulații a capitalurilor nu se referă doar la plăți sau transferuri de bani în exterior, ci include și o serie de tranzacții care permit transferul dreptului de proprietate, acoperind și domeniul sistemelor de plăți, prin intermediul celor două directive privind transferurile de credit transfrontaliere și caracterul definitiv al decontării, precum și prin directivele privind prevenirea spălării banilor.

Secțiunea 5.2: Regimul juridic aplicabil liberei circulații a capitalului

Uniunea Europeană a reușit liberalizarea circulației capitalului prin mai multe etape. În anul 1960 a fost adoptată o Directivă prin care se liberaliza, pe termen lung, cea mai mare parte a circulației capitalului. Aceasta a fost ulterior completată printr-o nouă Directivă aferentă operațiunilor cu titluri de valoare.

În cursul anilor 1970 și la începutul anilor 1980, echilibrul intern al economiilor era amenințat din ce în ce mai mult de substanțialele mișcări transfrontaliere de capital. Odată ce au fost corectate aceste instabilități, s-a reușit cu rezultate extrem de pozitive, liberalizarea tuturor mișcărilor de capital pe termen mediu și lung, în anul 1986, iar cele pe termen scurt, în anul 1988. După liberalizare, statele care au luat măsura liberalizării au înregistrat, în general, o pătrundere netă a capitalurilor, piețele de capital internaționale neezitând să intre în angajamente pe aceste piețe, iar repartiția capitalurilor a cunoscut o creștere globală a eficacității în Uniunea Europeană.

În virtutea Tratatului privind constituirea Uniunii Europene care modifică Tratatul Comunității Europene, experiența aceasta a dus la apariția în Uniune a încrederii necesare pentru liberalizarea circulației capitalurilor și în raport cu statele terțe.

Acțiunea legislativă comunitară în această materie se bazează, în primul rând, pe principiul eliminării efective a controlului circulației capitalurilor și a plăților. Un alt principiu se referă la faptul că rezidenții, mai degrabă decât cetățenii, dispun de dreptul de a efectua în mod liber tranzacții de această natură. Al treilea principiu statuează faptul că introducerea acestei libertăți are drept consecință excluderea oricărei interdicții generale, dar și a oricărei proceduri implicite sau explicite de autorizare. Ultimul principiu susține existența câtorva excepții generale cu privire la politicile naționale de ordine publică și de securitate. Măsurile de liberalizare au devenit indispensabile pentru a se asigura integrarea în economia internațională, pentru a se atrage capitalul străin, și a se promova dezvoltarea unui sector financiar concurențial.

României i s-au acordat, în cadrul negocierilor de aderare, două perioade de tranziție. Prima, pe o perioadă de 7 ani, a fost acordată pentru achiziția de teren agricol, teren forestier și păduri de către cetățenii Uniunii Europene, iar cea de-a doua, de aproximativ de 5 ani, pentru procurarea de teren pentru reședința secundară de către cetățenii Uniunii.

Tratatul s-a inspirat, inițial, din Acordurile de la Bretton Woods care au dat naștere Fondului Monetar Internațional (F.M.I.), în anul 1994. Astfel, a fost făcută diferența între plățile curente și mișcările de capital.

Tratatul de la Roma cuprindea prevederi cu privire la libera circulație a capitalurilor, mai puțin imperative decât cele aplicabile liberei circulații a serviciilor sau a mărfurilor sau a lucrătorilor. Articolul 67 alineat 1 impunea o obligație de eliminare treptată a restricțiilor asupra circulației capitalurilor în timpul perioadei de tranziție. Articolul 71 solicita statelor membre să depună eforturi pentru a evita introducerea unor noi restricții de schimb asupra capitalurilor.

Tratatul nu definește noțiunea de liberă circulație a capitalurilor, făcând doar distincție între aceasta și plățile curente. Astfel, conform articolului 71 alineat 1, statele membre se străduiesc să nu introducă în cadrul Comunității noi restricții de schimb asupra circulației capitalurilor și plățile curente aferente acestora și să nu facă și mai restrictive reglementările existente.

Directiva din 11 martie 1960 a fost modificată în mică măsură în anul 1962. Aceasta repartiza mișcările de capitaluri într-o anexă, prevăzand patru grade de liberalizare diferite, necondiționând investițiile directe legate de dreptul de stabilire. Directiva nr.86/566 elaborată în 1986, liberaliza, în mod special, creditele pe termen lung, în legătură cu operațiunile asupra titlurilor care nu erau negociate la bursă. Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 a fost încorporată în cuprinsul Acordului asupra Spațiului Economic European, aceasta liberalizând, în special, mișcările de capital pe termen scurt. Directiva aduce o nouă contribuție la implementarea articolului 67, înlăturându-se restricțiile privind circulația capitalului care are loc între persoane rezidente în statele membre, fără a fi afectate prevederile altor directive, transferurile de capital urmând să fie efectuate în aceleași condiții ale ratei de schimb, precum cele care se aplică plăților privind tranzacțiile curente, implicând eliminarea tuturor autorizațiilor de transfer, chiar și a celor care interveneau automat. De asemenea, directiva permite și aplicarea unor măsuri de control administrativ, mai ales pentru descurajarea fraudei fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudențiale ale băncilor sau chiar în scop statistic.

Anexa I a Directivei cuprinde nomenclatorul domeniilor de circulație a capitalurilor, care, potrivit Curții de Justiție, are caracter orientativ. În nomenclator, domeniile de circulație a capitalurilor sunt clasificate în funcție de natura economică a activelor și pasivelor la care se referă, exprimate fie în monedă națională, fie în valută. Acestea se referă la toate operațiunile necesare realizării circulației capitalului, adică încheierea și efectuarea tranzacțiilor și transferurilor aferente, tranzacția realizându-se, în general, între rezidenții diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri de deplasare a capitalului sunt efectuate de către o singură persoană, în nume propriu, operațiunile efectuate de către o persoană fizică sau juridică, inclusiv operațiunile privind activele sau pasivele statelor membre sau ale altor instituții ale administrației publice și organizații publice, care se supun prevederilor articolului 68 alineatul 3 din Tratatul de la Roma, precum și accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piață utilizate pentru efectuarea operațiunii în cauză. Astfel, conceptul achiziționării de valori mobiliare și alte instrumente financiare cuprinde nu numai operațiunile la vedere, ci și toate tehnicile de tranzacționare disponibile, mai exact tranzacții la termen, tranzacții cu primă sau garanție, operațiuni swap contra alte active etc. Tot astfel, conceptul de operațiuni în cont curent și în contul de depozit cu instituțiile financiare cuprinde nu doar deschiderea de conturi și plasarea de fonduri în aceste conturi, ci și tranzacțiile valutare la termen, indiferent dacă acestea acoperă riscul valutar sau adoptă o poziție valutară deschisă. De asemenea, sunt incluse operațiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obținute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligațiilor comunitare și operațiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.

Directiva din 24 iunie 1988 definește și enumeră investițiile directe specificând că acestea sunt toate tipurile de investiții efectuate de persoane fizice sau de către întreprinderi comerciale, industriale sau financiare, care servesc la stabilirea sau menținerea unor legături directe și de durată între persoana care furnizează capitalului și antreprenorul sau întreprinderea cărora le-a fost pus la dispoziție capitalului, pentru desfășurarea unei activități economice.

Tratatul de la Maastricht nu a abrogat Directiva 88/361 din 1988, ci a sporit liberalizarea circulației capitalurilor. Astfel, articolul 73 B nu afectează dreptul statelor membre de a pune în practică dispozițiile legislațiilor lor interne în materia fiscalității care stabilesc o distincție între contribuabilii care se găsesc în situații diferite în ceea ce privește rezidența lor sau locul în care capitalurile lor sunt investite, de a lua măsurile și de a stabili procedurile în maniera în care au fost prevăzute de articolul 4 al Directivei 88/361. Aceste măsuri și proceduri nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau de restricție disimulată la libera circulație a capitalului.

Consiliul European, statuând cu majoritate calificată propunerea Comisiei Europene, poate adopta măsuri cu privire la circulația capitalurilor. În cazul în care măsurile pe care el urmează să le ia în aceleași domenii, dacă sunt de natură restrictivă, este pretinsă unanimitatea, având în vedere caracterul grav al măsurilor de luat.

Tratatul de la Maastricht a autorizat restricțiile existente la 31 decembrie 1988 privind investițiile directe cu destinație sau provenind din terțe state, cele cu privire la punerea în aplicare a măsurilor de salvgradare prevăzute în favoarea Comunității în cazul transferurilor de capitaluri provenind din sau având destinația în state terțe care prezintă riscul cauzării de grave dificultăți pentru funcționarea Uniunii Economice și Monetare și cele în favoarea statelor membre, cu precădere cele care au ca obiect lupta împotriva fraudei fiscale și asigurarea respectării regulilor prudențiale ale băncilor.

Comisia dobândește putere decizională după consultarea Băncii Centrale Europene în cazul în care perturbările provin de la statele terțe și există un inconvenient sau un pericol grav pentru funcționarea Uniunii Economice și Monetare. Clauzele de salvgradare incluse în Directiva din 24 iunie 1988 pot fi invocate întotdeauna.

Curtea de Justiție, prin hotărarea Knole din 1 iunie 1999 a admis faptul că restricțiile referitoare la libera circulație a capitalurilor pot fi justificate de existența interesului general, în sensul dreptului comunitar. Atunci când deplasările de capitaluri provin din state terțe și cauzează sau amenință să cauzeze grave dificultăți funcționării Uniunii Economice și Monetare, Consiliul, cu majoritate calificată, în urma propunerii Comisiei și a consultării Băncii Centrale Europene, poate să utilizeze clauza de salvgradare, luand măsuri pentru o perioadă de maxim șase luni.

Tratatul de la Amsterdam a reafirmat interdicția instituită prin Tratatul de la Roma în articolul 56 pentru toate restricțiile în ceea ce privește atât circulația capitalurilor între statele membre și între statele membre și state terțe, precum și în ceea ce privește plățile între statele membre și între statele membre și statele terțe.

Interdicția nu aduce atingere aplicării restricțiilor existente cu privire la circulația capitalurilor, având ca destinație statele terțe sau provenind din statele terțe, atunci când acestea implică investiții directe, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. Măsurile cu privire la aceste capitaluri pot fi luate la propunerea Comisiei de către Consiliu, cu majoritate calificată.

De asemenea, interdicția nu se aplică dreptului de care se bucură statele membre atât de a aplica dispozițiile pertinente ale legislației lor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabili în funcție de reședința lor sau de locul unde este investit capitalul, cât și de a lua toate măsurile necesare pentru a impiedica încălcarea legilor, a normelor de reglementare, în special în materie fiscală sau în materie de supraveghere a investițiilor financiare. Totuși, aceste măsuri nu trebuie să reprezinte o restricție sau un mijloc de discriminare pentru libera circulație a plăților și a capitalurilor.

Tratatul de la Amsterdam îi atribuie Consiliului competențe pentru adoptarea măsurilor privind libera circulație a capitalurilor, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, cu majoritate calificată, pentru o perioadă de cel mult șase luni, cu condiția ca acestea să fie necesare.

Prin Tratatul de la Lisabona au fost menținute dispozițiile din Tratatul Comunității Europene referitoare la libera circulație a capitalurilor și plăților, modificând doar articolele 56 – 60 care au devenit articolele 63 – 66.

Articolul 65 litera a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că statele membre pot aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor proprii fiscale care instituie o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite. Litera b) a aceluiași articol permite statelor membre să adopte toate măsurile necesare pentru a combate incălcarea normelor lor administrative și a actelor lor cu putere normativă, în special în domeniul fiscal, de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării statistice sau administrative, ori de a adopta măsuri care se impun datorită unor rațiuni de ordine sau siguranță publică. Măsurile în cauză nu trebuie să reprezinte mijloace de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a libertății de circulație a capitalurilor și plăților.

În sensul legislației comunitare, nu sunt considerate aporturi de capital operațiunile privind constituirea unei societăți de capital, transformarea unei societăți, asociații sau a altei persoane juridice în societate de capital, majorarea capitalului unei societăți de capital prin aporturi în natură de orice fel, majorarea activelor societății de capital prin aport în natură de orice fel, realizat în virtutea unor drepturi similare drepturilor membrilor, cum ar fi dreptul de vot, o cotă parte din profit sau o cotă parte din suplusul obținut după lichidare, transferul, dintr-o țară terță într-un stat membru, al sediului administrativ al unei societăți de capital al cărei sediu social este situat într-o țară terță, transferul, dintr-o țară terță într-un stat membru, al sediului social al unei societăți de capital al cărei sediu administrativ este situat într-o țară terță, o majorare de capital a unei societăți de capital prin capitalizarea profiturilor sau a rezervelor permanente sau temporare, o majorare a activelor de capital ale unei societăți prin prestarea de servicii de către un membru fapt ce determină o schimbare a drepturilor în cadrul societății sau poate mări valoarea acțiunilor societății, un împrumut contractat de o societate de capital, în cazul în care creditorul are dreptul la un procent din profiturile societății sau un împrumut contractat de o societate de capital de la un membru sau de la soția sau copilul unui membru ori un imprumut contractat de la o parte terță, dacă este garantat de un membru, cu condiția ca un astfel de împrumutut să aibă efecte similare unei majorări de capital.

Nu sunt supuse impozitării indirecte operațiunile privind aporturile de capital, împrumuturile sau furnizarea de servicii sub formă de aporturi de capital, înregistrarea sau orice altă formalitate necesară înainte de începerea activității pe care o societate de capital trebuie să o îndeplinească în funcție de forma sa legală de constituire, crearea, emiterea, admiterea în vederea cotării la bursa de valori, punerea în circulație sau tranzacționarea acțiunilor sau a altor titluri de valoare de același tip sau a certificatelor reprezentând astfel de titluri de valoare, indiferent de emitent și împrumuturile, inclusiv obligațiunile guvernamentale contractate prin emiterea de obligațiuni sau de alte titluri de valoare negociabile, indiferent de emitent sau alte formalități aferente, sau crearea, emiterea sau admiterea la bursa de valori, punerea în circulație sau tranzacționarea acestor obligațiuni sau a altor titluri de valoare negociabile.

Libera circulație constituie libertatea fundamentală din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Libera circulație a capitalurilor vizează mișcarea, între statele membre ale căror monede naționale sunt diferite, a capitalurilor. Statele participante la piața comună au eliminat în mod progresiv atât restricțiile referitoare la circulația capitalurilor aparținând rezidenților statelor membre, cât și tratamentul discriminatoriu în ceea ce privește cetățenia, naționalitatea, reședința sau sediul social al părților. Principiul liberei circulații a capitalurilor se află într-o strânsă legătură cu uniunea economică și monetară.

CAPITOLUL VI: LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR

Serviciile au o importanță deosebită pentru piața internă comună a Uniunii Europene, deoarece acestea reprezintă aproximativ 60-70% din activitatea economică a Uniunii Europene și aproximativ același procent din forța de muncă ocupată a în Uniune.

Principiul care guvernează piața internă a serviciilor a fost denumit generic principiul libertăți fundamentale și a fost reglementat prin Tratatul Comunității Europene, potrivit căruia companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili și furniza servicii pe teritoriul altor state membre.

Principiul libertății de mișcare a serviciilor a evoluat de-a lungul timpului prin Hotărâri ale Curții Europene de Justiție și prin reglementări specifice în diferite domenii, precum serviciile financiare, telecomunicațiile, emisiile și recunoașterea calificărilor profesionale. Cu toate aceste reglementări, în domeniul liberei circulații a serviciilor nu s-a atins nivelul performanțelor la nivelul circulației bunurilor. Summit-ul de la Lisabona din Martie 2007 a trasat sarcina elaborării unei strategii pentru eliminarea obstacolelor care împiedică circulația liberă a serviciilor.

Serviciile sunt critice pentru economia europeană, reprezentând în jur de 70% din veniturile anule ale Ununii Europene. Statisticile au estimat că aproximativ 96% din noile locuri de muncã sunt create în sectorul serviciilor. Spre deosebire de bunuri, care pot fi produse oriunde în spațiul Uniunii, multe servicii utilizate de cetățeni și companii trebuie să fie furnizate dintr-o locație specifică. Prin urmare, deschiderea sectorului de servicii către concurența din alte țări s-a produs mult mai încet, Comisia lucrând în principiu pe fiecare sector în parte.

Multitudinea de servicii implicate variază de la cel mai obișnuit la cele mai mari activități externe. În anul 2002, Comisia a publicat un raport detaliat referitor la obstacolele legale, administrative și practice, ale circulației serviciilor peste granițele Uniunii Europene, concluzionând că în cei 10 ani de la momentul înființării pieței unice încă mai există o prăpastie suficient de mare între viziunea unei economii integrate europene și realitatea experimentată de cetățenii europeni și de furnizorii europeni de servicii. Barierele cu privire la comerțul cu servicii au fost descoperite ca având un efect negativ asupra costului și a calitãții serviciului final față de toți utilizatorii, indiferent dacă sunt furnizorii de servicii, producătorii sau consumatorii.

Întreprinderile mici și mijlocii au fost în particular afectate de aceste bariere. Pentru a rezolva această problemă, Comisia Europeană a propus în anul 2004 o Directivă în domeniul serviciilor din piața internă, aducând o schimbare în sensul abordării, de la cea precedentă bazată pe sectoare spre una mult mai generală. Intenția acesteia a fost să permită firmelor să opereze în orice Stat Membru, indiferent dacă doresc să se stabilească acolo permanent sau doar să se mute acolo temporar ori să își ofere serviciile la distanță, eliminând barierele administrative și legale care prejudiciau comerțului transfrontalier.

Așa- zisa directivă a Serviciilor a devenit unul dintre punctele de concentrare ale campaniei din anul 2005 în ceea ce privește referendumul francez care a avut ca obiect Tratatul constituțional al Uniunii Europene în care miticul „instalator polonez” a fost susținut ca o amenințare directă față de muncitorii francezi. Tensiunea creată de propunerea pentru Directiva Serviciilor a determinat Comisia să renunțe puțin, accentuând faptul că nu va extinde propunerea la serviciile publice și că în Statele Membre în care serviciile erau oferite doar de către Guvern, piața nu va fi deschisă către concurență.

După o dispută intensă, Directiva Serviciiilor a fost adoptată în decembrie 2006, find un compromis de negociere între instituțiile europene și nu atât de extensiv pe cât a fost așteptată Comisie. Această Directivă permite furnizorilor de servicii să opereze mult mai ușor peste granițe și uneori afectează o mare varietate de afaceri, precum cele hoteliere, închirierea de mașini, construcții, distribuție, agenții de voiaj și imobiliare, servicii de agrement și centre de sport. Practic toate serviciile sunt incluse, asemenea serviciilor care sunt oferite de profesioniști ca avocații sau arhitecții.

Secțiunea 6.1: Noțiuni introductive

În dreptul comunitar prin noțiunea de servicii se face referire la ansamblul prestațiilor care nu cad sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, prin urmare, un caracter rezidual sau subsidiar, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite de jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene. Astfel, prestatorul de servicii trebuie să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului prestației, astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare a Uniunii Europene, acesta trebuie să fi fost stabilit în spațiul Pieței unice europene, iar prestația trebuie să fie furnizată contra unei remunerații.

Articolul 50 din Tratatul de la Roma precizează că prestatorul serviciilor își poate exercita și numai temporar activitatea în țara în care serviciul este oferit. De aici rezultă că acesta nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altui stat membru, pentru că atunci apare libertății de stabilire. Prestarea serviciilor poate fi întâlnită în orice sector de activitate, precum emisiunile televizate, publicitatea, activitățile financiare din sectorul bancar și al asigurărilor, activitățile de intermediere, transportul și turismul, chiar și sportul profesionist, organizarea jocurilor și a loteriilor, dar și orice profesii liberale.

Referitor la raporturile dintre libertatea de stabilire și libera circulatie a serviciilor, chiar dacă cele două libertăți sunt diferite, fiind distinct reglementate în cadrul Tratatului de la Roma, ele au numeroase puncte comune, primul dintre acestea fiind scopul lor comun care se identifică cu eliminarea barierelor economice din cadrul Pieței unice. Tratatul oferă ambele libertăți agenților economici, iar statele membre ale Uniunii Europene nu pot împiedica alegerea uneia dintre ele, în ciuda caracterului rezidual al liberei circulații a serviciilor. Criteriile alegerii pot fi diverse, plecând de la posibilitatea păstrării unui regim fiscal sau social cunoscut sau mai suplu, legea aplicabila contractelor, până la regulile de facturare.

În opoziție cu libertatea de stabilire, libera circulație a serviciilor este, prin natura sa transfrontalieră și pune în discuție două legislații naționale, aceea a statului de unde emană prestația și cea a statului destinatarului prestației.

Libera circulație a serviciilor poate fi împărțită în două categorii, și anume libera circulație a serviciilor active și libera circulație a serviciilor pasive. Circulația activă este cel mai des întâlnită și presupune ca furnizorul să fie activ, adică să se deplaseze la clientul care locuiește în alt stat membru decât acela unde se afla el stabilit. Libera circulație a serviciilor pasivă determină clientul să se deplaseze în statul membru unde se află stabilit prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contract.

O variantă intermediară este cea în care nici furnizorul de servicii, nici destinatarul lor nu se deplasează într-un alt stat membru al Uniunii Europene, dar furnizarea serviciilor se produce prin poștă, telefon, telegramă, telex, fax, terminale de computer sau transmitere de publicitate.

Libera circulație a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu, indiferent că este unul principal sau secundar, stabilit în Uniunea Europeană. Ea este o componentă importantă pentru funcționarea pieței unice europene, având ca fundament necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.

În ceea ce privește regimul juridic al liberei circulații a serviciilor active, legislația națională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să beneficieze de aceasta pentru că numai astfel se poate realiza efectul util al articolului 49 din Tratatul de la Roma. Interdicția discriminării în funcție de criteriul naționalității sau al rezidenței prestatorului, cu excepția activităților stipulate în articolul 45 din Tratatul de la Roma, respectiv exercitarea autorității publice, privește discriminările directe, indirecte sau deghizate pe baza naționalității prestatorului sau a sediului acestuia. Sunt interzise măsurile prin care prestatorul de servicii poate fi supus unor sarcini sau cotizații pe care acesta le suportă deja în țara de origine, ceea ce are ca efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care prestatorul le poate avea din faptul că este stabilit într-un alt stat membru.

Interdicția măsurilor naționale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu privește existența unei mari game de măsuri naționale care reglementează accesul sau exercitarea cotidiană a anumitor activități și care, aplicate nediscriminatoriu, pot conduce la limitări ale liberei circulații a serviciilor.

Un prim set de măsuri se refera la faptul că accesul la unele profesii este condiționat de deținerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale sau de deținerea unor autorizații administrative prealabile. În absența unei armonizări, statele membre sunt libere să fixeze un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii, astfel încât să fie garantată calitatea prestațiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru însă duce la aplicarea tratamentului național al statului unde se prestează serviciul îngreunând libera circulație a serviciilor.

Principiul recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor sau atestatelor profesionale, prevăzut de Directiva 89/48/C.E.E. și Directiva 92/51/C.E.E., în virtutea căruia autoritățile statelor membre trebuie să aprecieze cunoștintele sau diplomele obținute în statele de origine ale prestatorilor și să organizeze examene, probe sau stagii de adaptare.

Deciziile de respingere a unei cereri de autorizare a activității trebuie motivate și susceptibile de recurs. Jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene a stabilit și o serie de criterii generale pentru identificarea măsurilor naționale restrictive față de libera circulație a serviciilor, măsuri care, aplicate în mod uniform, pot conduce la dificultăți mai mari pentru un prestator de servicii transfrontaliere decât pentru un prestator național, cu toate că ambii furnizează în mod legal servicii similare în respectivul stat.

În legătură cu măsurile justificate prin rațiuni de interes general, există unele măsuri naționale care pot fi justificate prin rațiuni de interes general și care pot fi adoptate numai în cazul în care domeniul în care se ia măsura nu este armonizat, măsura urmărește un interes general, nu este discriminatorie, este în mod obiectiv necesară, este proporțională cu scopul urmărit și respectă principiul recunoașterii reciproce.

Nu a fost elaborată o lista exhaustivă a rațiunilor de interes general, iar Curtea de Justiție a Comunități Europene identifică mereu altele noi, în funcție de cazurile pe care le are de soluționat, cu titlu de exemplu fiind etica, religia, morala, deontologia profesională, buna administrare a justiției, reputația piețelor naționale, protecția unei limbi sau a unei culturi sau coerența regimului fiscal.

Regimul juridic al liberei circulatii a serviciilor pasive se referă la cazul în care destinatarii serviciilor se deplasează și acceptă implicit să renunțe la protecția dreptului lor național, libertatea lor fiind respectată de toate statele membre ale Uniunii Europene, astfel încât aceștia să aibă acces la toate serviciile, fără restricții impuse în considerarea naționalității sau a rezidenței lor.

Tratatul de la Roma stabilește că beneficiarii liberei circulații a serviciilor sunt persoanele fizice sau juridice care, prin specificul sau activitățile lor, se plasează în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, față de oricare alte subiecte de drept, această libertate nu se aplică.

În sensul tratatului, resortisantul sau rezidentul comunitar este orice persoană care are cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene. Determinarea cetățeniei este de competența statului a cărui cetățenie este invocată. Persoanele care au dublă cetățenie, atât timp cât ele invocă cetățenia unui stat membru, ele se pot prevala de drepturile acordate de legislația comunitară. În dreptul comunitar, nu exista un sistem general de recunoaștere a societăților și a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene sunt foarte diferite, însă în articolul 48 al Tratatului de la Roma au fost instituite anumite reguli care asigură recunoașterea reciprocă a societăților în domeniul libertății de stabilire și a liberei circulații a serviciilor.

Secțiunea 6.2: Regimul juridic aplicabil în domeniul liberei circulații a serviciilor

Profesiile reglementate sunt cele a căror exercitare este condiționată, în statul gazdă, de posesia unui nivel de pregătire determinat, verificat prin deținerea unei diplome, a unui certificat sau atestat profesional. Ele pot fi extrem de diverse, plecând de la profesiile liberale pâna la cea de mester artizan.

În principiu, statele membre ale Uniunii Europene au libertatea de a fixa sau nu un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii. Astfel, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce, ele sunt însă obligate să ia în calcul calificarea obținută de o persoană într-un alt stat membru al Uniunii Europene și să aprecieze dacă aceasta corespunde exigențelor proprii. Statul gazda poate solicita promovarea unor stagii sau examene prin care să fie îndeplinite cerințele legislației sale cu privire la exercitarea acestor profesii.

La nivelul Uniunii Europene, această diversitate de regimuri juridice a fost inițial tratată prin adoptarea a numeroase directive specializate, reglementând fiecare profesie în parte. Constatându-se o eficiență limitată a acestui tip de regim juridic, după anul 1988 a fost adoptat un sistem general care se baza pe principiul recunoașterii reciproce.

Tratatul de la Roma prevede că liberalizarea progresivă a restricțiilor referitoare la profesiile medicale și paramedicale este subordonată unei prealabile coordonări a condițiilor de exercitare în diferitele state membre ale Uniunii Europene. Din considerente legate de necesitatea menținerii unui nivel ridicat al sănătății publice, coordonarea pregătirii profesionale și a modalităților de studiu, aceasta a fost pusa pe primul plan.

După anul 1975 au fost adoptate un număr impresionant de directive care sunt codificate în prezent de Directiva 93/16/C.E.E. și care vizează facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri.

Principalele două coordonate ale directivei sunt stricta coordonare a diverselor forme de pregătire a personalului medical și paramedical și aplicarea principiului recunoașterii reciproce a diplomelor obținute în alte state membre, ceea ce implică accesul de o maniera nediscriminatorie la exercitarea profesiilor medicale. Pentru o reală respectare a liberei circulații a serviciilor este prevăzută o dispensă de la obligația înscrierii sau afilierii la organizațiile profesionale din statul gazdă, ceea ce nu exonerează prestatorul de servicii de respectarea deontologiei sau a sancțiunilor disciplinare sau profesionale aplicabile în statul în care prestația este efectuată.

Diversitatea legislațiilor naționale, atât în ceea ce privește accesul la profesie, cât și exercitarea profesiei de avocat, au facut coordonarea în materie mult mai dificilă decât în domeniul medical. După ce, mult timp, baza legală a fost reprezentată doar de prevederile Tratatului de la Roma, Consiliul European a adoptat în anul 1977 Directiva 77/249/C.E.E. pentru a facilita exercitarea efectivă a prestațiilor serviciilor de către avocați. Directiva recunoaște ca fiind echivalenți, din punct de vedere al exercitării profesiei, termenii de avocat, Rechtanwalt, avvocato, barrister, solicitor, avocat, liberalizând activitățile obișnuite ale avocatului, adică activitățile de reprezentare, apărare și consiliere, cu excepția celor care implică exercițiul autorității publice. Din prevederile Directivei, avocatul prestator de servicii se poate vedea obligat să acționeze împreuna cu un alt omolog local, însă jurisprudența a constatat că această exigența nu poata fi aplicată de o manieră generală, în special în situația în care legislația națională nu impune nici o obligație comparabilă avocaților naționali stabiliți în afara jurisdicției instanței unde ei acționează, neexonerând prestatorii de servicii de obligația de a respecta deontologia în vigoare în statul gazda, cu sancțiunile corespunzătoare.

Directiva 98/5/C.E.E. prevede că exercitarea profesiei este posibilă în trei variante. Prima se referă la exercitarea profesiei cu titlul din țara de origine, existând obligația colaborării cu un avocat local pentru operațiunile de reprezentare în justiție și de apărare, în condițiile respectării deontologiei profesionale existente atât în statul de origine, cât și în statul gazdă. A doua variantă este prin asimilarea cu avocatul din statul gazdă în cazul identității titlului. Asimilarea totală presupune recunoașterea diplomelor sau activarea în cadrul unei societăți de avocați. Cele două directive inițiale au fost completate prin Directiva 98/5/C.E.E. care extinde principiul recunoașterii reciproce și la sectoarele omise în primele două. Ultima variantă susține recunoașterea reciprocă a diplomelor eliberate după absolvirea a minim trei ani de studii. Principiul este acela al recunoașterii reciproce a diplomelor solicitate în statele membre de origine și în statele gazdă pentru exercitarea aceleiași profesii, excepțiile existând atunci când formațiunea de pregătire este mai lungă sau, în mod esențial, diferită în statul gazdă.

În aceste cazuri, statul gazdă poate impune dobândirea unei experiențe profesionale minime pentru a compensa durata mică a studiilor sau stagii ori probe pentru a compensa diferențele de materii din programa de învățământ. Exigențele statelor gazdă cu privire la moralitate sau onorabilitate trebuie respectate, statele trebuind, în principiu, să accepte atestatele sau diplomele eliberate în statele membre de origine.

În cazul în care o profesie nu este reglementată în statul gazdă, acesta din urmă trebuie să permită libera exercitare a profesiei respective, mulțumindu-se cu obținerea unei diplome și cu minim doi ani de experiență în statul de origine sau efectuarea cu succes a unei pregătiri profesionale în domeniul profesiei respective.

Directiva din 18 iunie 1992 extinde șistemul introdus prin Directiva 89/48/C.E.E., dar, din punct de vedere tehnic, este mai complexă și ia în considerare multitudinea de exigențe ale diferitelor state membre ale Uniunii Europene. Astfel, pentru aceeași profesie, statele pot solicita atât diplome în sensul Directivei 89/48/CEE, cât și diplome post-liceale sau alte certificate ori simple atestări de competență. Directiva încearcă să stabilească un sistem de recunoaștere reciprocă, analizând aproape toate ipotezele posibile. Astfel au apărut cinci ipoteze cu cinci regimuri diferite permițând compensarea insuficienței pregătirii de o mai scurtă durată din statul de origine. Principiul ramâne același, și anume statul gazda poate să ceară dovada unei experiențe profesionale, efectuarea unor stagii sau trecerea unor probe de aptitudini. Aceste două directive au fost completate de Directiva 1999/42/C.E.E. care extinde sfera activităților la care Directivele anterioare se refereau, păstrând mecanismele instituite anterior.

Serviciile dețin un rol esențial în cadrul economiei europene, reprezentând aproximativ 70 % din locurile de muncă și din P.I.B.-ul european. În cadrul Strategiei de la Lisabona, Comisia Europeană a răspuns invitației Consiliului European de a concepe o politică menită să elimine obstacolele din calea liberei circulații a serviciilor și a libertății de stabilire a prestatorilor de servicii. În pofida omniprezenței serviciilor în cadrul economiei europene, acestea nu reprezintă decât aproximativ o cincime din totalitatea schimburilor intracomunitare.

CONCLUZII

Unul din aspectele reprezentative ale epocii contemporane este reprezentat de apariția unui număr considerabil de organizații internaționale, denumite ca atare sau cunoscute sub numele de uniuni, asociații, comunități, institute, oficii etc. Acest fenomenul este departe de a fi nou, începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă când a debutat apariția succesivă a unor organizații internaționale specializate, cu caracter tehnic, numite Uniuni internaționale. Dezvoltarea organizațiilor internaționale a cunoscut und nou prag la finalul primului război mondial odată cu apariția Societății Națiunilor, prima organizație internațională cu caracter politic și competență generală. Abia după al doilea război mondial, instituționalizarea relațiilor dintre state capată o amploare fără precedent.

Prin împuternicirea acestor organizații de a se ocupa de anumite probleme, statele nu le îngrădesc libertatea de acțiune și nici nu doresc să-și limiteze suveranitatea sau egalitatea în comparație cu alte state. În scopul obținerii unop avantaje comune, marile și micile puteri care fac parte dintr-o organizație international participă în mod egal la săvârșirea atribuțiilor exercitate în trecut de organele naționale.

Pentru dobândirea unor beneficii majore, statele suverane decid să coopereze, acționând de preferință împreună. Limitarea moderată a atribuțiilor membrilor este compensată prin avantajele provenite din planificarea și activitatea comună.

Această circumstanță se aplică și în cazul Uniunii Europeane. Statele membre au prevăzut faptul că, aflate în strânsă colaborare unele cu altele, ele pot să-și realizeze mai bine interesele, astel au acceptat și acceptă angajamentele lor mutuale. Rezoluția de aderare la organizațiile internaționale este motivată de dorința statelor membre de a-și spori libertatea și de a oferi cetățenilor șanse sporite de manifestare liberă în planurile vieții economice, culturale, social-politice și, nu în ultimul rând, în planul individualității.

Garantarea libertății nu presupune doar existența unor drepturi și lipsa constrângerilor politice sau juridice, ele asigurând doar o libertate formală nu și o libertate autentică. Oamenii lipsiți de resurse materiale și de putere sau influență sunt limitați la o situație de dependență sau pasivitate, neputându-și exercita mereu drepturile sau libertățile.

Extinderea fenomenului de comunitarizare, ca fundal prezent și viitor pentru variatele strategii economice, sociale și politice, impune o cunoaștere corectă a dimensiunilor lui și o raportare a acestora la modalitățile de concepere a politicilor naționale și internaționale în perspectivă apropiată, medie sau îndepărtată. Procesul de consolidare a identității în planul intern al Uniunii Europene se află în desfășurare, un pas important în această direcție constituindu-l introducerea cetățeniei europene. Convenția privind viitorul Uniunii Europene a urmărit, printre altele, construirea și consolidarea identității europene, democratizarea și apropierea instituțiilor comunitare de cetățeni, la lucrările ei participând nu doar statele membre, ci și cele aflate în curs de aderare.

Extinderea identității europene inplică dezvoltarea unei Europe care să cuprindă și statele nemembre ale Uniunii, prin cooperări regionale, pacte de stabilitate, aranjamente ș. a. Pași importanți în această direcție au fost făcuți atât la nivel european, cât și la nivelul statelor membre. Prin aceste eforturi de lungă durată se dorește consolidarea principalelor valori europene, precum democrația, unitate în diversitate, bunăstarea economică etc.

Uniunea Europeană reprezintă un real succes care urmează să fie închegat prin continuarea politicilor sociale, menite să ofere ansamblului ei democratic o legitimitate impusă de cerințele viitorului.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Albă

Actul Unic European

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen

Tratatul de la Roma

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Lisabona

Directiva privind liberalizarea investițiilor directe 1960

Directiva 77/249/C.E.E de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați din 22 martie 1977

Directiva 86/566 privind liberalizarea operațiunilor de achiziție a acțiunilor sau a obligațiilor emise de societăți comerciale

Directiva Consiliului 88/361/CEE pentru aplicarea articolului 67 din Tratatul de la Roma din 24 iunie 1988

Directiva 89/48/CEE a Consiliului privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională de cel puțin trei ani 1988

Directiva Consiliului 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaștere a educației și formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE 1992

Directiva 93/16/CEE privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri 1993

Directiva 98/5/C.E. de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obținut calificarea 1998

Directiva 1999/42/C.E. de instituire a unui mecanism de recunoaștere a calificărilor pentru activitățile profesionale reglementate de directivele privind liberalizarea și măsurile tranzitorii de completare a sistemului general de recunoașterea calificărilor 1999

Directiva 2004/38/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora

Directiva 2006/123/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile în cadrul pieței interne din 12 decembrie 2006

Monografii:

M. I. Niciu, Organizații internaționale (guvernamentale), Ed. Chemarea, Iași, 1994

E. Dobrescu, Integrarea economică în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 1995

I. Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Timișoara, 1995

O. Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL, București, 1996

R. Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996

Ș. Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor,vol. I, Ed. All Beck, București, 1998

R. Miga-Beșteliu, Drept Internațional. Introducere în Drept Internațional Public, Ed. All, 1998

C. Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998

J. Rideau, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, 3e édition, L.G.D.J., Paris, 1999

O. Ținca, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

I. Moroianu-Zlătescu, C. Demetrescu, Drept instituțional european, Ed. Olimp, București, 1999

T. Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Ed. Lucretius, București, 1999

N. Ecobescu, Manualul Consiliului Europei, Ed. Centrul de Informare și Documentare al C.E. la București, București, 1999

I. P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000

C. Stoican, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001

D. Gueguen, Guide practique du labyrinthe communautaire, ediția a 8-a, Ed. Apogee, 2001

M. I. Niciu, Drept internațional public, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001

G. W. Giles, Administrarea Justiției în Comunitate, Standarde și reglementări internaționale, Ed. Expert, 2001

G. Issac, M. Blanquet, Droit communautaire général, 9e édition, Ed. Armand Colin, Paris, 2001

I. G. Bărbulescu, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal DALSI, București, 2001

N. Moussis, Guide des politiques de l’Europe, ediția 5, Ed. Pedone, 2001

A. Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene,Ed. Universul Juridic, București, 2002

J. B. Cruz, , Between Competition and Free Movement: The Economic Constitutional Law of the European Community, Ed. Hart, Oxford, 2002

N. Diaconu, V. Marcu, Drept Comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2002

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002

P. M. Defarges, Instituțiile Europene, Ed. Amarcord, București, 2002

I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

E. Fierro, The EU's approach to human rights conditionality in practice, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2003

J. P. Jacque, Droit institutionnel de l'Union européenne”, 2è édition, Ed. Dalloz, Paris, 2003

N. Diaconu, V. Marcu, Drept comunitar Partea specială – Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2003

E. Marinescu, M. Delcea, Elemente de drept comunitar din perspectiva Proiectului de Constituție Europeană; Ed. Universității din Pitești, 2004

M. Diaconescu, Economie europeană, Ed. Uranus, București, 2004

P. Prisecaru, Politicile comune ale UE, Ed. Economică, București, 2004

V. Ciocan, E. Nuna, Instituții Europene. Noțiuni de Drept Comunitar, Ed. GrafNet, Oradea, 2004

P. Manin, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, Ed. Pedone, Paris, 2004

V. Duculescu, Instituții de Drept Public și Relații Internaționale în dinamică, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. Mazilu, Integrarea Europeană – Drept Comunitar și Instituții Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2004

C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck, București, 2005

M. Voicu, Jurisprudența comunitară, Ed. Lumina Lex, București, 2005

R. Miga–Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2005

M. Voicu, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2005

I. Gâlea, M. A. Dumitrșcu, C. Morariu, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Ed. All Beck, București, 2005

I. G. Bărbulescu, Uniunea Europeană: politicile extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

T. Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, 2006

A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed.Universul Juridic,București, 2006

P. Alston, M. Bustelo, J. Heenan, The EU and Human Rights, Oxford University Press, 2006

C. Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Titu Maiorescu, 2006

B. Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, 2006

C. Avram, R. Radu, L. Gaicu, Uniunea Europeană. Trecut și prezent, Ed. Universitaria, București, 2006

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2006

L. Ghica, România și Uniunea Europeană, Ed. Meronia, București, 2006

I. G. Bărbulescu, U.E. și Politicile Extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2006

M. Rudăreanu, Drept comunitar. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007

D. C. Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București, 2007

N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene-Partea Generală, Ed. Lumina Lex, București, 2007

T. Ștefan, B. Andreșan Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2007

I. Moroianu Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2008

B. Selejan- Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008

M. F. Pop, Noile valențe ale cetățeniei europene după Tratatul de la Lisabona: Importanța Cartei drepturilor fundamentale, Ed. Dacia, 2008

J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ed. Hamangiu, București, 2009

C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertățile fundamentale, Ed. Universitaria, București, 2009

I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009

F. Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudență și doctrină, ediția a IV, Ed. Hamangiu, București, 2009

F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ed. Universitară, București, 2009

I. E. Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009

L. Tec, Dreptul comunitar al afacerilor, ediția a II-a, Ed. Mirton, Timișoara, 2009

S. Dumitrescu, I. Niță, I. Ciochină, Guvernanța U.E., 2010

N. Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii Europene și reglementările naționale cu privire la legea aplicabilă contractelor, Ed. Lumina Lex, București, 2010

C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2010

C. É. Lagasse, Les institutions europeénnes après le traité de Lisbonne, Ed. Erasme, Namur, 2010

B. Andreșan –Grigoriu, T. Ștefan, Tratatele Uniunii Europene –Varianta oficială consolidată, Ed. Hamangiu, București, 2010

V. Efremov, Construcția Europeană, Tipografia Reclama, Chișinău, 2011

R. M. Popescu, A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații, Ed. Universul Juridic, București, 2011

R. M. Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011

I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

V. Ciocan, Drept European și Instituții Europene, Ed. GrafNet, Oradea, 2012

G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Articole:

R. Kovar, Ordre juridique communautaire. Constitutionnalité des Communautés européennes. Autonomie de l`ordre juridique communautaire, în Juris-Classeurs Europe nr. 70/1991

F. Gyula, Principalele noutăți aduse dreptului comunitar originar prin Tratatul de la Amsterdam, în Revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai nr. 1/1999

T. Pituleac, Elemente de dezvoltare comunitară, în Jurnalul practicilor pozitive comunitare, nr. 1-2/2001

A. Hollaender, Le probleme de la primaute du droit communautaire en matiere de droits fondamentaux, în Revista Studia Universitatis Babeș- Bolyai nr. 2/2005

I. Diaconu, Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene, în Revista Română de Drept Comunitar nr. 1/2009

Alte surse:

www.uniuneaeuropeana.go.ro

http://www.ccidj.ro/programe/informare/circulatia-marfurilor.php

www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20de%20la%20roma.htm

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Albă

Actul Unic European

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen

Tratatul de la Roma

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Lisabona

Directiva privind liberalizarea investițiilor directe 1960

Directiva 77/249/C.E.E de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați din 22 martie 1977

Directiva 86/566 privind liberalizarea operațiunilor de achiziție a acțiunilor sau a obligațiilor emise de societăți comerciale

Directiva Consiliului 88/361/CEE pentru aplicarea articolului 67 din Tratatul de la Roma din 24 iunie 1988

Directiva 89/48/CEE a Consiliului privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională de cel puțin trei ani 1988

Directiva Consiliului 92/51/CEE privind un al doilea sistem general de recunoaștere a educației și formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE 1992

Directiva 93/16/CEE privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri 1993

Directiva 98/5/C.E. de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obținut calificarea 1998

Directiva 1999/42/C.E. de instituire a unui mecanism de recunoaștere a calificărilor pentru activitățile profesionale reglementate de directivele privind liberalizarea și măsurile tranzitorii de completare a sistemului general de recunoașterea calificărilor 1999

Directiva 2004/38/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora

Directiva 2006/123/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile în cadrul pieței interne din 12 decembrie 2006

Monografii:

M. I. Niciu, Organizații internaționale (guvernamentale), Ed. Chemarea, Iași, 1994

E. Dobrescu, Integrarea economică în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 1995

I. Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Timișoara, 1995

O. Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL, București, 1996

R. Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996

Ș. Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor,vol. I, Ed. All Beck, București, 1998

R. Miga-Beșteliu, Drept Internațional. Introducere în Drept Internațional Public, Ed. All, 1998

C. Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, București, 1998

J. Rideau, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, 3e édition, L.G.D.J., Paris, 1999

O. Ținca, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999

I. Moroianu-Zlătescu, C. Demetrescu, Drept instituțional european, Ed. Olimp, București, 1999

T. Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Ed. Lucretius, București, 1999

N. Ecobescu, Manualul Consiliului Europei, Ed. Centrul de Informare și Documentare al C.E. la București, București, 1999

I. P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000

C. Stoican, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001

D. Gueguen, Guide practique du labyrinthe communautaire, ediția a 8-a, Ed. Apogee, 2001

M. I. Niciu, Drept internațional public, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001

G. W. Giles, Administrarea Justiției în Comunitate, Standarde și reglementări internaționale, Ed. Expert, 2001

G. Issac, M. Blanquet, Droit communautaire général, 9e édition, Ed. Armand Colin, Paris, 2001

I. G. Bărbulescu, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2001

W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal DALSI, București, 2001

N. Moussis, Guide des politiques de l’Europe, ediția 5, Ed. Pedone, 2001

A. Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene,Ed. Universul Juridic, București, 2002

J. B. Cruz, , Between Competition and Free Movement: The Economic Constitutional Law of the European Community, Ed. Hart, Oxford, 2002

N. Diaconu, V. Marcu, Drept Comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2002

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002

P. M. Defarges, Instituțiile Europene, Ed. Amarcord, București, 2002

I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

E. Fierro, The EU's approach to human rights conditionality in practice, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2003

J. P. Jacque, Droit institutionnel de l'Union européenne”, 2è édition, Ed. Dalloz, Paris, 2003

N. Diaconu, V. Marcu, Drept comunitar Partea specială – Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2003

E. Marinescu, M. Delcea, Elemente de drept comunitar din perspectiva Proiectului de Constituție Europeană; Ed. Universității din Pitești, 2004

M. Diaconescu, Economie europeană, Ed. Uranus, București, 2004

P. Prisecaru, Politicile comune ale UE, Ed. Economică, București, 2004

V. Ciocan, E. Nuna, Instituții Europene. Noțiuni de Drept Comunitar, Ed. GrafNet, Oradea, 2004

P. Manin, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, Ed. Pedone, Paris, 2004

V. Duculescu, Instituții de Drept Public și Relații Internaționale în dinamică, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. Mazilu, Integrarea Europeană – Drept Comunitar și Instituții Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2004

C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck, București, 2005

M. Voicu, Jurisprudența comunitară, Ed. Lumina Lex, București, 2005

R. Miga–Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2005

M. Voicu, Politicile comunitare în Constituția Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2005

I. Gâlea, M. A. Dumitrșcu, C. Morariu, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Ed. All Beck, București, 2005

I. G. Bărbulescu, Uniunea Europeană: politicile extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

T. Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H. Beck, 2006

A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed.Universul Juridic,București, 2006

P. Alston, M. Bustelo, J. Heenan, The EU and Human Rights, Oxford University Press, 2006

C. Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Titu Maiorescu, 2006

B. Selejan-Gutan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, 2006

C. Avram, R. Radu, L. Gaicu, Uniunea Europeană. Trecut și prezent, Ed. Universitaria, București, 2006

V. Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2006

L. Ghica, România și Uniunea Europeană, Ed. Meronia, București, 2006

I. G. Bărbulescu, U.E. și Politicile Extinderii, Ed. Tritonic, București, 2006

O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2006

M. Rudăreanu, Drept comunitar. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007

D. C. Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ed. All Beck, București, 2007

N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene-Partea Generală, Ed. Lumina Lex, București, 2007

T. Ștefan, B. Andreșan Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2007

I. Moroianu Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2008

B. Selejan- Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008

M. F. Pop, Noile valențe ale cetățeniei europene după Tratatul de la Lisabona: Importanța Cartei drepturilor fundamentale, Ed. Dacia, 2008

J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ed. Hamangiu, București, 2009

C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertățile fundamentale, Ed. Universitaria, București, 2009

I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009

F. Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009

P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudență și doctrină, ediția a IV, Ed. Hamangiu, București, 2009

F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ed. Universitară, București, 2009

I. E. Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009

L. Tec, Dreptul comunitar al afacerilor, ediția a II-a, Ed. Mirton, Timișoara, 2009

S. Dumitrescu, I. Niță, I. Ciochină, Guvernanța U.E., 2010

N. Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii Europene și reglementările naționale cu privire la legea aplicabilă contractelor, Ed. Lumina Lex, București, 2010

C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2010

C. É. Lagasse, Les institutions europeénnes après le traité de Lisbonne, Ed. Erasme, Namur, 2010

B. Andreșan –Grigoriu, T. Ștefan, Tratatele Uniunii Europene –Varianta oficială consolidată, Ed. Hamangiu, București, 2010

V. Efremov, Construcția Europeană, Tipografia Reclama, Chișinău, 2011

R. M. Popescu, A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații, Ed. Universul Juridic, București, 2011

R. M. Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011

I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

V. Ciocan, Drept European și Instituții Europene, Ed. GrafNet, Oradea, 2012

G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012

M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Articole:

R. Kovar, Ordre juridique communautaire. Constitutionnalité des Communautés européennes. Autonomie de l`ordre juridique communautaire, în Juris-Classeurs Europe nr. 70/1991

F. Gyula, Principalele noutăți aduse dreptului comunitar originar prin Tratatul de la Amsterdam, în Revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai nr. 1/1999

T. Pituleac, Elemente de dezvoltare comunitară, în Jurnalul practicilor pozitive comunitare, nr. 1-2/2001

A. Hollaender, Le probleme de la primaute du droit communautaire en matiere de droits fondamentaux, în Revista Studia Universitatis Babeș- Bolyai nr. 2/2005

I. Diaconu, Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene, în Revista Română de Drept Comunitar nr. 1/2009

Alte surse:

www.uniuneaeuropeana.go.ro

http://www.ccidj.ro/programe/informare/circulatia-marfurilor.php

www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20de%20la%20roma.htm