Schimbari Importante In Ceea Ce Priveste Mecanismul Electoral

Dreptul constituțional reglementează relațiile sociale care privesc alegerea deputaților, senatorilor, președintelui țării și a autorităților locale. Aceste relații sociale se transformă, prin conținutul lor, în relații constituționale și de instaurare, menținere și exercitare a puterii. Aceste relații sociale sunt reglementate de norme care se găsesc atât în Constituție, cât și în legea electorală.

Normele electorale stabilesc drepturile, obligațiile, precum și condițiile de desfășurare ale alegerilor. Acestea reglementează drepturile electorale de care beneficiază persoanele cu drept de vot, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a beneficia de aceste drepturi, precum și garanțiile care fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, prin intermediul acestor norme sunt stabilite obligațiile organelor de stat în ceea ce privesc alegerile, regulile de organizare și desfășurare, precum și cele de a stabili, centraliza și comunica rezultatele din alegeri.

Esențial este că prin intermediul sistemului electoral se realizează transformarea votului popular în reprezentare la nivelul parlamentelor sau ale altor instițutii alese.

Sistemele electorale reprezintă un instrument esențial pentru alegeri și pentru o guvernare democratică și reprezentativă. Aceste sisteme trebuie să ofere oportunități egale pentru toți cetățenii de a influența politica și practicile guvernământului. Sistemul electoral este cel mai important element al unei democrații reprezentative, fiind mecanismul prin care voturile cetățenilor sunt transpuse în mandate ale reprezentanților. De asemenea, este și cel mai ușor instrument de manipulat aflat la îndemâna reformatorilor unei democrații.

Sistemele electorale sau cele de vot sunt legate de sistemele de partide. Prin intermediul sistemelor de vot sunt alși reprezentanții unei anumite grupări cărora le este delegată atribuția de a-i reprezenta pe alegători și de a lua decizii în numele și pe seama acestora.

Transformarea României într-un stat democratic și social, în care drepturile și libertățile cetățenilor, demnitatea umană, libertatea de dezvoltare a personalității umane, pluralismul politic, au cunoscut o reformă semnificativă la nivel instituțional, după căderea regimului comunist din 1989, inclusiv în ceea ce privește sistemul electoral.

Alegerea unui sistem electoral depinde, în primul rând, de condițiile social politice existente în statul respectiv. Prin intermediul lui trebuie să se asigure reprezentarea cetățenilor, precum și o stransă legatură între reprezentanți și reprezentați. De asemenea, acest sistem trebuie să asigure o stabilitate guvernamentală în baza căreia Guvernul să fie susținut în Parlament de o majoritate lejeră. Acest lucru este important, deoarece inițiativele guvernanților trebuie să se transpună în acte legislative, pentru ca guvernarea să aibe succes.

Ideea de reprezentare a poporului în structuri publice este folosită din cele mai vechi timpuri, de la tragerea la sorți și până la sistemele electorale moderne. La baza acestei idei stă consimțământul celor reprezentați care îsi doresc ca așteptările lor să fie realizate prin intermediul activității parlamentare a celor care primesc mandatul de ales.

În ceea ce privește evaluarea unui sistem electoral, importantă este tradiția electorală a cetățenilor, precum și experiența sa democratică. Legitimitatea celor ce vor fi investiți va depinde de sistemul electoral. Dacă acesta permite o procedură prin care cetățenii se afirmă liber, conform propriei conștiințe, democratic și au încredere în cei pe care îi aleg, prin votul lor cetățenii îi vor legitima pe cei investiți, astfel, încât reprezentanții vor fi răspunzători prin activitatea lor de menținerea, sporirea sau pierderea încrederii, legitimității.

Primele instituții democratice atestate înca din antichitate au fost în Grecia și la popoarele ,,barbare” (adunări de razboinici). Este vorba despre o democrație directă în care poporul își desemna șefii și lua decizii.

În Europa, această noțiune a apărut în Evul Mediu, odată cu primele parlamente compuse din persoane mandatate reprezentând diferitele ,,ordine’’ ale societații: nobilimea, clerul și burghezia iar în țările scandinave un al patrulea ordin, țăranii liberi. Reunirea acestor parlamente, la convocarea monarhiilor, avea adesea la origine necesitatea de a se accepta impozite noi, consecințe a dificulăților financiare generate de războaie.

Sistemul parlamentar a fost introdus în România în anul 1864, cu ocazia oraganizării de Alexandru Ioan Cuza a unui plebiscit care viza o nouă lege electorală. Această lege își propunea atingerea a două obiective semnificative. Pe de o parte, prevedea un proiect de statut prin care se urmărea înființarea celei de-a doua Camere, iar pe de alta parte, se dorea o mai largă reprezentare a diverselor categorii sociale. Până în anul 1918, Adunarea Deputaților și Senatul au fost alese pe baza votului cenzitar. Deși, legile electorale au fost modificate în 1864 și în 1866, dreptul de vot va ramâne condiționat de cens până în anul 1918, adică până la realizarea Marii Uniri.

Prin Constituția din 1866, considerate una dintre cele mai democratice din Europa la acea vreme, au fost introduse principii moderne petru realizarea unei guvernări reprezentative. Acestea erau în concordanță cu realitățile sociale ale acelor vremuri. Constituția este prima lege fundamentală, care a fost realizată independent de influențele străine.

Constituția a inaugurat un nou ciclu constituțional în istoria politică a statului român. Introducerea regimului parlamentar democratic, consfințirea unei game largi de drepturi și de libertăți publice, proclamarea principiului separației puterilor în stat, consacrarea monarhiei ereditare, modernizarea, în lumina principiilor constituționale, a întregii administrații publice centrale și locale reprezintă trăsături definitorii ale acestui prim ciclu constituțional.

Corpul electoral era împărțit în patru colegii, aceasă clasificare bazâdu-se pe criteriul averii. Prin modificarea Constituției din 1884 aceste patru colegii au fost reduse la trei, criteriul de clasificare rămânând tot averea.

Condiții ce trebuiau întrunite cumulativ pentru a face parte din colegiul I:

-cetățean român;

-vârsta minimă- 25 de ani;

-domiciliul stabil în țară;

-drepturi politice și civile;

-venit funciar de minim 1200 de lei, indiferent că era urban sau rural.

Condiții ce trebuiau întrunite cumulativ pentru a face parte din colegiul II:

-reședința în orașe;

-plata unei sume de cel puțin 20 de lei pe an cu titlu de dare anuală directă;

În cadrul acestui colegiu existau anumite derogări, care depindeau de calitatea personală: ofițeri în retragere, pensionarii, liber profesioniștii, absolvenții învățământului primar.

Din ultimul colegiu făceau parte cei care nu se încadrau în cadrul primelor două, dar plăteau statului o sumă cât de mică.

Censul poate să fie dovedit doar prin intermediul anumitor documente de contribuție, chitanțe și avertismente din anul curent și cel precedent. De asemenea, există și posibilitatea de a vota direct, prin intermediul unei dispense de cens, dar era condiționat de calitatea de învățător, preot sau de plata unei arende anuale de cel puțin 1000 de lei. Un delegat este ales la 50 de alegători. Populația rurală participa la alegeri doar prin delegate, neavând dreptul de a vota direct.

Factorul constituțional decidea cui îi încredințează formarea guvernului odată la patru ani. Avea de ales între liberali și conservatori. Odată ce era instalat, noul Guvern numea prefecții și primarii, organizând alegeri în vederea constituirii de corpuri legiuitoare. Rolul cel mai important îl avea Ministerul de Interne, care asigura subordonarea administrației locale centrului. Acest sistem cenzitar făcea ca Parlamentul să nu fie cu adevărat reprentantul întregii țări, deoarece alegerea colegiilor era facută de o categorie restrânsă de cetățeni, care aveau venituri mari sau care beneficiau de o anumită calitate în societate.

Sistemul electoral nu asigură egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, având în vedere faptul că din cei 7.500.000 de locuitori, peste 5.000.000 erau țarani. Din totalul populației, bărbații majori erau în număr de 1.650.000, dintre care doar 101.000 aveau drept de vot. Desființarea censului reprezenta singura măsura în vederea asigurării unor drepturi egale cetățenilor.

Prin Constituția de la 1923 s-a realizat primul pas spre uniformizarea instituțional-legislativă a țării noastre. Unificarea legislației electorale a avut loc în 1926, din cauza faptului că nu s-a realizat, până în acel moment, o concepție unitară la nivel național. Ultimele alegeri libere din perioada interbelică au avut loc în anul 1937, alegeri ce au precedat adoptarea Constituției de la 1938. După o perioadă relativ scurtă de timp de la alegerile din 1937, regele Carol al II-lea avea să instaureze dictatura regală. Ceea ce este de reținut constă în faptul că prin Constituția din 1939 li s-a acordat drept de vot femeilor.

Modernizarea sistemului electoral până la începrea primului război mondial a relevant indiscutabil, și anume că disputa întreținută de aproximativ cinci decenii s-a delimitat unei dezbateri mai ample cu privire la găsirea și definirea căilor de dezvoltare și modernizare a României. Conceptul de reformă electorală a fost însoțit de cel privind reforma agrară până la Primul Război Mondial. Aceste concepte vor fi abordate dintr-o nouă perspectivă în timpul războiului, având în vedere presiunea împrejurărilor.

Anii 1945-1947 reprezintă o perioadă nu tocmai fastă pentru țara noastră, având în vedere că în aceast interval de timp ordinea de drept, constituțională, a fost înlocuită treptat, dar sigur cu o guvernare marxist-leninistă, punându-se astfel capăt unei dinastii care a adus țării noastre numele, independent, întregirea, precum și votul universal.

În ziua de 30 decembrie 1947, ziua în care a abdicat regale Mihai, Adunarea Deputaților a hotărât că odată cu instituirea Republicii să înceteze regimul constituțional anterior, iar prin Legea 32/1948 aceeași Adunare a votat organizarea de alegeri în 28 martie, precum și propria dizolvare. La data de 13 aprilie 1948 Marea Adunare Națională a adoptat prima Constituție populară a României, prin intermediul căreia a acaparat puterea politică și a adoptat o nouă reformă electorală.

Cea de-a doua Constituție comunistă, adoptată la data de 27 septembrie 1952, nu a înregistrat modificări semnificative în ceea ce privește conținutul, dar a consfințit un principiu nou, de sorginte sovietică, în baza căruia rolul conducător în societate revenea partidului unic.

Prin Constituția din 1974 a fost introdusă noțiunea de președinte, funcție ce a fost ocupată de Nicolae Ceaușescu până în decembrie 1989. În această perioadă, singurul candidat pentru ocuparea funcției de președinte al statului a fost Nicolae Ceaușescu.

Începând cu anul 1974, Nicolae Ceaușescu a fost unicul candidat la funcția supremă în stat, până în decembrie 1989.

Schimbări importante în ceea ce privește mecanismul electoral au fost aduse prin revizuirea constituțională 1974, detaliate de legea electorală adoptată consecutiv, Legea nr. 67 din același an. Menționăm, în primul rând, reducerea dimensiunilor corpului legislativ, de la 465 la 349 membri, după ce, în urmă cu doi ani, durata mandatului fusese prelungită la 5 ani, „pentru asigurarea corelării legislaturii sau mandatului puterii de stat cu periodicitatea congreselor partidului”. În ce privește depunerea candidaturilor, se preciză că acest drept aparține „Frontului Unității Socialiste, cel mai larg organism politic permanent, revoluționar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea Partidului Comunist Român, a forțelor politice și sociale ale națiunii noastre socialiste, a tuturor organizațiilor de masă și obștești, pentru participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate”. În acord cu specificul conceptului de „democrație internă”, uzitat de ideologia comunistă în locul celui de pluralism, prevederea citată a permis introducerea sistemului candidaturilor multiple în unele din circumscripțiile uninominale. Votul se desfășura la secțiile de votare la care erau arondați cetățenii, în baza listelor electorale întocmite de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare municipale, orășenești și comunale, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de votare.

După închiderea votării, la ora 21, se numărau voturile „pentru” și „contra” separat pentru fiecare candidat și se declara ales candidatul care atingea majoritatea absolută a voturilor din circumscripția respectivă, cu condiția că la vot să fi participat cel puțin jumătate plus unu dintre numărul total al alegătorilor. Operațiunile erau făcute de comisiile electorale, compuse din reprezentanți desemnați de Frontul Unității Socialiste și de adunările „oamenilor muncii”. Deputații aleși puteau fi revocați din funcție de către alegători, în baza unei prevederi constituționale, dar, în fapt, propunerea de revocare aparținea FUS/FDUS, fiind supusă dezbaterii în adunările alegătorilor (unde votul era deschis) și, apoi, Marii Adunări Naționale. Adăugăm și faptul că legea prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi pentru „împiedicarea prin orice mijloace a liberului exercițiu de a alege sau de a fi ales” și „falsificarea prin orice mijloace a lucrărilor electorale sau a rezultatului votului”.

La începutul anilor 1990 urmau să aibă loc noi alegeri locale și naționale. Comitetul central al Partidului Comunist Român și Biroul Permanent al Consiliului Superior al Dezvoltării Economice și Sociale au stabilit, în ședință comună, că următoarele alegeri pentru Marea Adunare Națională și consiliile populare o să aibe loc la data de 11 martie 1990. Această planificare nu a mai fost realizata, fiind dată peste cap mai întai de oamenii care au ieșit în stradă la Timișoara, apoi în restul țării. În locul acestor alegeri aveau să aibe loc primele alegeri democratice din România postcomunistă.

Alegerile care s-au desfășurat în data de 20 mai 1990, au fost organizate în baza Decretului-lege nr. 92/ 1990, adoptat la data de 14 martie 1990 de un parlament provizoriu, constituind primele alegeri postcomuniste.

Ulterior, după adoptarea Constiuției din 1991, care statua votul universal direct, dar și principiul pluralismului politic, au fost elaborate, în timp, alte trei legi electorale, plus un număr foarte mare de ordonanțe și ordonanțe de urgență guvernamentale, astfel că, în total, în perioada 1990-2011 au fost emise 23 de acte normative care au reglementat direct domeniul alegerilor parlamentare, ceea ce înseamnă că, în medie, fiecare an a adus cel puțin o modificare legislativă în domeniu. Cu toate acestea, modul de scrutin a rămas practic neschimbat, fiind continuat mecanismul proporțional propus prin decretul-lege din 1990. 

Opțiunea strategică a României postcomuniste pentru alegerea proporțională a parlamentului, în locul celei de tip majoritar practicată de regimul comunist, are argumente solide ce provin, în primul rând, din avantajele intrinseci ale acestor moduri de scrutin, ca și din caracterul democratizator al proporționalității electorale. Știm că sistemele electorale de tip RP (cu reprezentare proporțională) sunt preferate în mod deosebit pentru justețea lor, după cum știm că adoptarea proporționalității electorale a însoțit marile mișcări de democratizare din secolul trecut.

Marea mișcare de democratizare, care a însoțit căderea dictaturilor conservatoare din sudul Europei, a făcut să se impună RP în Grecia (1975), în Portugalia (1975) și în Spania (1977). Tot așa, reprezentarea proporțională a acompaniat procesul de tranziție al fostelor țări comuniste, zonă unde acest tip de scrutin este practicat în 15 state (68,18%), iar în altele 5 (22,73%) reprezentarea proporțională este utilizată parțial, în cadrul unor scrutine mixte, scrutinul majoritar fiind practicat pentru alegerea parlamentelor numai de două state, ambele ex-sovietice (Azerbaijan și Belarus).

În particular pentru România, unde nevoia de democratizare a societății era acută, opțiunea pentru un mod de scrutin care să permită reprezentarea parlamentară a tuturor opțiunilor politice proporțional cu forța electorală a fiecăruia reprezenta soluția optimă. În plus, adoptarea unui scrutin de tip RP marca, fie și numai sub acest aspect, ruptura cu regimul comunist, practicant al scrutinului de tip majoritar relativ (pluralitar), și reconectarea României la tradițiile democratice antecomuniste.

În ce privește formula electorală concretă, vom preciza că atât în 1990, cât și în 1992, 1996, 2000, 2004 și 2008, s-a utilizat un mecanism proporțional specific, care îmbină două niveluri geografice de repartizare a mandatelor: cel al circumscripțiilor electorale locale (se utilizează metoda coeficientului electoral simplu) cu cel al unei circumscripții unice naționale (metoda Hondt aplicată resturilor electorale însumate). Circumscripțiile electorale, al căror număr a crescut de la 41, în 1990, la 42 în 1992, și la 43 în 2008, sunt de tip plurinominal, magnitudinea fiecăreia fiind stabilită în funcție de norma de reprezentare prevăzută de lege.

Alegerile din 2008 au consfințit înlocuirea procedurii de vot plurinominal cu cea a votului uninominal, aceasta schimbare fiind considerată o reformă electorală semnificativă, circumscripțiile plurinominale fiind împărțite în colegii electorale plurinominale.

Pe scurt, pentru alegerea parlamentarilor naționali, România a practicat un scrutin proporțional complex, asociat cu votul plurinominal, până în 2004 inclusiv, iar în 2008 cu votul uninominal, mandatele fiind alocate numai formațiunilor care au trecut pragul electoral legal (începând cu 1992). 

Dar dacă specificul formulei electorale parlamentare românești este dat de combinarea celor două niveluri de distribuire a mandatelor, același dualism a fost amendat deseori pentru că ar produce două categorii de aleși, distinse după tipul legăturii cu votanții – directă, de la nivelul circumscripțiilor electorale, respectiv, cea indirectă, specifică circumscripției naționale fictive. De altfel, legătura dintre ales și alegător a fost și miza declarată a introducerii votului uninominal, deși, paradoxal, modificarea adusă sistemului electoral nu a vizat dubla repartizare a mandatelor. În realitate însă, deși sistemul repartizează mandatele în două etape distincte, parlamentarii celei de a doua etapă nu sunt „fabricați” de sistem, fără legătură cu opțiunile votanților, ei nu sunt parlamentari aleși indirect. Mandatele parlamentare mijlocite sau, mai corect spus, alocate prin redistribuire, sunt produsul direct și exclusiv al voturilor valabil exprimate pentru partidele care au trecut pragul electoral, respectiv al „resturilor electorale” rămase neutilizate la nivelul fiecărei circumscripții electorale. Mai mult, aceste mandate sunt expresia unui mecanism care vizează corectarea sau ameliorarea abaterilor de la proporționalitatea ideală, știut fiind faptul că „existența celui de al doilea nivel de atribuire a locurilor permite creșterea proporționalității sistemului”.

Pe de altă parte însă, alegerile românești tind să piardă din reprezentativitate ca urmare a dezangajării civile a electoratului. În decursul celor două decenii de practică electorală prezența la urne s-a redus simțitor, astfel că numărul românilor care și-au exprimat opțiunile electorale la alegerile parlamentare din 2008 s-a situat sub jumătatea nivelului consemnat la primele alegeri postcomuniste, din 1990, respectiv de la 86,19% la 39,21%. În aceeași perioadă, indicele reprezentativității, dat de proporția alegătorilor care contribuie efectiv la atribuirea mandatelor, a scăzut de la 75,20% la 34,81%, dinamică ce ridică o foarte serioasă problemă în ceea ce privește funcționarea postcomunismului românesc. Căci dacă numai o treime dintre cetățeni sunt reprezentați politic, atunci democrația devine tot mai mult o oligarhie.