Savarsirea Unei Infractiuni DE Catre Mai Multe Persoane. Participatia Propriu Zisa. Teorie Si Practica Judiciara
CUPRINS
CAPITOLUL I
PARTICIPAȚIA PENALĂ
§1. Considerații generale privind săvârșirea infracțiunii de către mai multe persoane
1.1 Generalități privind participația penală
1.2 Felurile participației penale ocazionale
CAPITOLUL II.
FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE ÎN CODUL PENAL ANTERIOR
§1.Participația penală propriu-zisă
1.1 Autorat și Coautorat
1.2 Instigarea
§2. Participația penală improprie
2.1 Conceptul de participație improprie și caracterizarea acesteia
2.2 Tratamentul penal al participației
2.3 Elemente de drept comparat
CAPITOLUL III.
COMPLICITATEA
§.1 Complicele.Condițiile și modalitățile complicității
1.1Noțiune și aspecte generale
1.2 Modalitățile complicității
1.3 Distincția dintre actele de coautorat și cele de complicitate materială
CAPITOLUL IV.
SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI DE CĂTRE MAI MULTE PERSOANE ÎN VIZIUNEA NOUL COD PENAL
§1.Participația penală propriu-zisă în accepțiunea Noului cod penal
1.1Autoratul în accepțiunea Noului Cod penal
1.2 Coautoratul în viziunea Noului Cod penal
1.3 Instigarea în accepțiunea Noului Cod penal
1.4 Complicitatea în viziunea Noului Cod penal
1.5 Participația improprie în lumina noului Cod penal .
CAPITOLUL V
PRACTICĂ JUDICIARĂ
CAPITOLUL VI
CONCLUZII
CAPITOLUL I
PARTICIPAȚIA PENALĂ
§1. Considerații generale privind săvârșirea infracțiunii de către mai multe persoane
1.1 Generalități privind participația penală
Participația penală reprezintă aceea formă de pluralitate de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât este necesar. Așadar, ea există atunci când o infracțiune, prin conținutul ei legal, poate fi săvârșită de o singură persoană dar este comisă în mod concret și ocazional de mai multe persoane, fiecare cooperând cu acte de natură diferită sau chiar de aceeași natură. Spre deosebire de celelalte pluralități de infractori, pluralitatea ocazională sau participația penală nu este determinată de natura faptei sau de condițiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter ocazional, fiind determinată de anumite condiții concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracțiuni apare ca fiind mai avantajoasă sub aspectul săvârșirii sau al ascunderii urmelor ei. Din această cauză, participația penală poate fi adaugată unui caz de pluralitate naturală sau de pluralitate constituită de infractori.
Aprofundăm în cele ce urmează condițiile de existență ale participației penale ocazionale. Se admite într-o manieră generală în știința dreptului penal că, pentru existența participației penale, trebuie îndeplinite următoarele condiții: (i) să se fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, (ii) o acțiune sau inacțiune prevăzută și (iii) sancționată de lege ca element material al unei anumitei infracțiuni. Condiția este îndeplinită atunci când fapta săvârșită corespunde infracțiunii de fapt consumat sau tentativei pedepsibile; fapta să fie săvârșită în cooperare de către două sau mai multe persoane, deci să existe o pluralitate de făptuitori. Numărul acestora trebuie să fie de cel puțin doi, în cazul infracțiunilor care ar putea fi săvârșite de o singură persoană și superior numărului necesar pentru săvârșirea infracțiunii, în cazul pluralității naturale sau pluralității constituite peste care se suprapune eventual, participația. Nu este absolut necesar ca toți făptuitorii să aibă calitatea de infractori; este de ajuns ca doar unul dintre ei să îndeplinească această calitate (să îndeplineasă condițiile generale și speciale cerute pentru existența subiectului activ al infracțiunii și să se fi acționat cu vinovăție sub forma intenției). Să existe voința comună a participanților de a săvârși în cooperare, această faptă prevăzută de legea penală, voință de cooperare fiind esența participației penale. În jurisprudență și în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că existența și caracterul participației penale sunt determinate de existența unei duble legături psihice între participanți, și anume, pe de o parte, voința lor comună de a coopera la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală, iar pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de participanți prin săvârșirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai una este indispensabilă pentru existența participației, fiindcă fără voința comună de a coopera la săvârșirea faptei nu poate exista această formă a pluralității de infractori. În ceea ce privește cea de a doua legătură, aceasta condiționează nu existența participației penale, ci numai caracterul său perfect (propriu) sau imperfect (impropriu). Într-adevăr, atunci când se realizează și această legătură, în sensul că toți participanții urmăresc același scop, contribuind cu intenție la săvârșirea faptei sau acționând cu toții din culpă, participația este întreagă, perfectă sau propriu-zisă, iar atunci când există coeziune psihică între participanți, unii dintre ei acționând cu intenție, dar alții din culpă, participația este incompletă, nedesăvârșită improprie. Fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de două sau mai multe persoane, trebuie să constituie infracțiune, altfel nu se poate vorbi de participație penală. Pentru a constitui infracțiune, fapta trebuie să fie săvârșită cu vinovăție în forma cerută de lege pentru infracțiunea respectivă.
Condiția este îndeplinită atunci când doi sau mai mulți participanți au săvârșit fapta cu aceeași formă de vinovăție sau când numai unul dintre făptuitori a acționat cu vinovăție sub forma intenției, ceilalți acționând din culpă ori chiar fără vinovăție.
1.2 Felurile participației penale ocazionale
Legislația penală în vigoare face deosebire între felurile și genurile diferite de participație penală, în funcție de diferite criterii. Criteriul atitudinii psihice față de rezultatul faptei comise distinge între participație proprie și participație improprie. Participația este denumită proprie sau perfectă atunci când toți participanții acționează cu aceeași formă de vinovăție adică fie toți cu intenție (idem animus), fie toți din culpă (eadem culpa). Pe de altă parte participația este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii dintre făptuitori acționează cu intenție, iar alții din culpă ori chiar fără vinovăție.
Se face distincția între participație simplă (omogenă) sau coautorat, la care contribuțiile participanților sunt aceleași, în ideea că toți săvârșesc nemijlocit fapta prevăzută de legea penală și participație complexă sau eterogenă la care contribuțiile participanților sunt diferite (autori, instigatori sau complici). În aceeași manieră se mai face distincția între participație materială care constă în contribuții la realizarea laturii obiective a infracțiunii și participație morală care constă în contribuții la realizarea laturii subiective.
O altă clasificare întâlnită în legea penală și în jurisprudență se face între participație spontană, la care contribuția este dată de participant în mod spontan, în timpul executării faptei, fără o înțelegere prealabilă și participație preordinată la care contribuția este dată în urma unei înțelegeri prealabile (concert fraudulos). Din punct de vedere al momentului în care este dată contribuția la săvârșirea infracțiunii se face distincția între participația anterioară și participația concomitentă.
Instituția participației penale este analizată în vechea reglementare în Capitolul III art.23-31 al părții generale a Codului Penal. În noua reglementare participația penală este prevazută în cadrul Titlului II , Capitolul VI, art.46-52.
CAPITOLUL II
FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE
§1.Participația penală propriu-zisă
Autorat și Coautorat
Art.24 din Vechiul Cod Penal cât și art.46 din Actualul Cod Penal definesc identic autorul ca fiind, ”persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevazută de legea penală.“
Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală (art.46.alin.2 din Noul Cod Penal). După cum se poate observa, spre deosebire de vechiul Cod Penal, Noul Cod Penal dă pentru prima dată o definiție coautorului.
Autoratul este aceea formă de participare în care o persoană săvârșește prin acte de executare în mod nemijlocit o faptă prevăzută și sancționată de legea penală. Autor este cel care săvârșește acțiunea sau inacțiunea prevăzută în norma de incriminare, singur, în mod nemijlocit, indiferent dacă a comis-o cu intenție sau culpa, a luat singur hotărârea infracțională și nu a fost sprijinit la comiterea infracțiunii de nicio persoană. Nu se poate susține că a săvârșit fapta de autorat deoarece nu există participație. În raport cu celelalte forme ale participației, autoratul se distinge prin caracterul său esențial, contribuția autorului constând tocmai în săvârșirea faptei care constituie infracțiune. Datorită specificului său, autoratul este singura formă de contribuție la infracțiune care poate exista și înafara participației. Nici instigarea, ca formă de participare și nici complicitatea nu pot exista înafara autoratului în timp ce acesta poate exista de-sine-stătător. Având în vedere aceste aspecte autoratul nu se poate discocia de termenii, complicitate (complice) și de instigare (instigator).
Prezintă un interes deosebit cercetarea autoratului pentru a-l deosebi în mod clar de celelalte forme de participație în special de complicitatea concomitentă. Autoratul are, pe de o parte, caracterul de contribuție singură și directă la săvârșirea infracțiunii, fără intervenția altei persoane, iar pe de altă parte, caracterul de contribuție prin acte de executare. Aceste trăsături rezultă din însăși caracterizarea legală a autorului (art.24 vechiul Cod Penal, art.46 Noul Cod Penal) ca săvârșire în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală.
Caracterul de act de executare al unei contribuții la săvârșirea infracțiunii nu este întotdeauna suficient pentru existența autoratului. În cazul infracțiunilor proprii numai executarea faptei de către persoana care are calitatea cerută de lege (funcționar, cetățean român, militar, etc.) este considerat autorat, nu și contribuția identică a unui extraneus. O astfel de contribuție, prin acte de executare săvârșite de o persoană fără calitatea cerută de lege, este considerată complicitate și nu coautorat. Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă o contribuție materială constând în săvârșirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală, adică în efectuarea de acte de executare a însăși acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii. În ceea ce privește latura subiectivă, autoratul datorită specificlui său de contribuție esențială constând din însăși săvârșirea faptei incriminate, poate fi realizată cu orice formă de vinovăție. În cazul participației complexe (eterogene), singura care ne interesează, dacă autorul a acționat cu intenție există participație propriu-zisă sau perfectă, iar dacă el a săvârșit fapta din culpa sau fără vinovație, fiind însă determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, aceștia acționând cu intenție, există participație improprie sau imperfectă.
Coautoratul reprezintă forma de participație în care, la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, și-au adus contribuția în mod nemijlocit două sau mai multe persoane. Coautoratul nu necesită prezența altor participanți, cum ar fi instigator și complici, însă nu îi exlude în mod automat. Ca atare, este posibilă participația sub forma coautoratului fără alți participanți, dar și când alături de coautori la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală au contribuit și participanți instigatori și complici. Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional și în baza unei legături subiective, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiași infracțiuni. Coautoratul presupune contribuția a cel puțin două persoane la comiterea faptei prevăzute de legea penală, aceste contribuții reprezentând în fapt elementul material al laturii ce formă de vinovăție. În cazul participației complexe (eterogene), singura care ne interesează, dacă autorul a acționat cu intenție există participație propriu-zisă sau perfectă, iar dacă el a săvârșit fapta din culpa sau fără vinovație, fiind însă determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, aceștia acționând cu intenție, există participație improprie sau imperfectă.
Coautoratul reprezintă forma de participație în care, la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, și-au adus contribuția în mod nemijlocit două sau mai multe persoane. Coautoratul nu necesită prezența altor participanți, cum ar fi instigator și complici, însă nu îi exlude în mod automat. Ca atare, este posibilă participația sub forma coautoratului fără alți participanți, dar și când alături de coautori la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală au contribuit și participanți instigatori și complici. Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional și în baza unei legături subiective, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiași infracțiuni. Coautoratul presupune contribuția a cel puțin două persoane la comiterea faptei prevăzute de legea penală, aceste contribuții reprezentând în fapt elementul material al laturii obiective al respectivei infracțiuni. Acțiunea coautorilor de executare nemijlocită a infracțiunii nu trebuie să fie identică, fiind necesar să se completeze numai într-o acțiune unică. Sunt acte de coautorat, spre exemplu, loviturile aplicate de mai multe persoane victimei infracțiunii, dacă a existat o rezoluție infracțională (hotarâre infracțională) comună de omor, chiar dacă nu toate loviturile aplicate au fost mortale.
Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acțiunii. Astfel, când mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un dușman de-al său care se află într-un grup de persoane – au hotărât să lovească pe cei care constituiau grupul respectiv și au executat în comun acțiunea, se realizează participația, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acțiunii. Legătura se poate stabili și în timpul executării acțiunii, spre exemplu: în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit încă patru persoane care au început să lovească și ele, unele cu cuțite iar altele cu obiecte și cu picioarele.
În acest fel toți au acționat simultan și au conjugat la suprimarea vieții victimei, rezultat prevăzut și dorit sau acceptat de fiecare dintre ei.
Acțiunea trebuie comisă împreună sau în comun, adică persoanele respective să săvârșească acțiunea care face parte din latura obiectivă a conținutului infracțiunii. De exemplu, la tâlhărie, acela care imobilizează victima pentru ca altul să îi sustragă bunurile aflate asupra sa, este coautor. În ceea ce privește infracțiunile complexe, se poate realiza forma de participație a coautoratului prin acte de executare diferite conform acțiunilor care constituie elementul material al laturii obiective al infracțiunii complexe. Ca atare, vor fi coautorii infracțiunii complexe de tâlhărie, doi participanți care împart sarcinile și rolurile la comiterea faptei: unul exercită actele de violență sau de amenințare, iar celălalt sustrage bunul din posesia victimei.
Existența coautoratului nu este influențată de momentul în care își aduc contribuțiile coautorii la săvârșirea faptei, de altfel, contribuția coautorilor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală putând fi concomitentă sau succesivă. Din punct de vedere subiectiv coautoratul – ca formă a participației proprii – presupune săvârșirea actelor de executare de către toți participanții cu aceeași formă de vinovăție: intenție sau culpă. Se susține, de către literatura juridică, că în ceea ce privește infracțiunile din culpă, nu poate exista coautorat, făptuitorii care acționează din culpă fiind autori ai unor infracțiuni distincte. Din categoria infracțiunilor care nu pot fi comise în coautorat (deoarece sunt săvârșite cu autor unic) fac parte: amenințarea (art.193 vechiul Cod Penal, art.206 Noul Cod Penal). S-a exprimat opinia că este posibil coautoratul și la această infracțiune. În funcție de elementul material al infracțiunii, nu pot fi comise în coautorat infracțiunile ce presupun inacțiunea, când obligația de a îndeplini o acțiune, o activitate, de a ieși din pasivitate este personală. Spre exemplu: nedenunțarea (art.262 vechiul Cod Penal, art.266 Cod Penal actual).
De asemenea, nu pot fi comise în forma participației, coautorat, acele infracțiuni care presupun existența unui subiect calificat (gestionar, funcționar public, funcționar), decât dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege pentru a comite fapta. Așadar, contribuția tuturor participanților poate fi de executare directă, dar atâta timp cât nu toți participanții au calitate de subiect calificat, atunci fapta va fi incriminată în funcție de subiectul calificat, ceilalți participanți care nu au calitatea cerută de lege pentru aceea infracțiune, vor avea calitatea de complici.
Nu este posibil coautoratul în ceea ce privește infracțiunile care se comit în persoană improprie, de exemplu – mărturia mincinoasă (art. 260 vechiul Cod Penal, art. 272 actualul Cod Penal). S-a susținut că atunci când obligația de a face este cerută de un organ colectiv, dacă acesta nu îndeplinește, de exemplu, măsurile de protecție a muncii, membrii colectivului au calitate de coautori. În realitate, asemenea fapte se comit din culpă, astfel că nu va exista participație propriu-zisă, ci, eventual, participație improprie, dacă sunt îndeplinite condițiile din art.31 vechiul Cod Penal respectiv art. 52 Cod Penal actual. Numai în situația în care s-au înțeles să nu ia măsurile de protecția muncii prevăzute de lege (cu intenție) va exista coautorat.
Instigarea
Ca formă a participației penale, instigarea reprezintă fapta unei persoane denumită instigator care, cu intenție, determină, prin orice mijloace, pe o altă persoană denumită și instigat să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. O trăsătură esențială a instigării este faptul că instigatorul care ia cel dintâi hotărârea de a săvârși infracțiunea, nu trece la săvârșirea faptei respective ci transmite această hotărâre unei altei persoane pe care o determină, printr-o activitate materială (îndemnări, rugăminți, amenințări, etc.) să săvârșească fapta plănuită, ceea ce acesta și face, devenind autor al infracțiunii. Instigatorul contribuie deci la săvârșirea infracțiunii prin transmiterea către cel instigat al ideii de săvârșirea a infracțiunii și prin determinarea hotărârii acestuia de a săvârși fapta. După cum se poate constata, instigarea prezintă în esență un aspect psihic, ea determinând luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea și realizând cauzalitatea psihică ce precede cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de executare. Datorită calității sale instigatorul mai poartă denumirea și de “autor moral” al infracțiunii. După cum se observa în cele precedente, subiecții instigării sunt: instigatorul care desfașoară activitatea de instigare și instigatul asupra căruia se efectuează aceasta activitate, cei doi subiecți ai instigării având roluri diferite în săvârșirea infracțiunii. Calitatea de instigator o poate avea orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect al infracțiunii. Menționăm faptul că nu este necesar o calitate specială, de aceea ,instigarea este posibilă și la infracțiunile proprii, fără să fie necesar ca instigatorul să aibă calitatea cerută de lege. De asemenea, instigarea este posibilă și la infracțiunile ce se săvârșesc în persoană proprie, după cum este posibil și la infracțiunile intenționate, ca și la cele de culpă, la infracțiunile comisive și la infracțiunile omisive. Concluzionăm că instigarea este posibilă la oricare dintre faptele prevăzute de legea penală.
Pentru a exista instigarea sub forma participației penale se cer a fi îndeplinite următoarele condiții: efectuarea unei activitați de determinare din partea unei persoane, instigator, față de o altă persoană numită instigat. Determinarea înseamnă o operație de inoculare în conștiința instigatorului, a hotărârii de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală. Determinarea este și o exteriorizare a intenției instigatorului, manifestată prin îndemn, incitare, reprezentând însușirea ideii de către cel instigat, manifestată prin aceea că hotărăște să comită infracțiunea la care a fost instigat, împrejurare care reiese din aceea că trece la executarea ei. Dacă în urma activității de instigare nu s-a reușit să se determine instigatorul să-și însușească hotărârea de a săvârși infracțiunea, nu va mai exista o instigare perfectă ci o instigare neizbutită, ca atare, nu se va realiza nici condiția participației penale. Mijloacele de obținere a determinării instigatului de a săvârși o infracțiune sunt diverse: de la rugăminți, îndemnuri, promisiuni, oferirea de cadouri până la constrângerea acestuia. Activitatea de determinare trebuie să privească săvârșirea unei fapte penale. Dacă cel instigat nu are calitatea cerută de lege pentru a comite fapta la care este determinat, atunci se consideră că nu este îndeplinită condiția de mai sus. De exemplu – nu va fi determinare la comiterea infracțiunii de dezertare în cazul în care instigatul nu are calitatea cerută de lege – aceea de militar.
De asemenea, determinarea trebuie să privească săvârșirea unei fapte concrete prevăzută de legea penală și făcută în așa fel încât instigatul să înțeleagă intenția instigatorului. Între instigator și instigat este necesar să existe o legătură subiectivă iar această legătură se realizează când primul concepe comiterea unei fapte și hotărăște să determine o altă persoană să o săvârșească. Instigatorul trebuie neapărat să acționeze cu intenție, atât directă cât și indirectă.
Instigatul să fi săvârșit fapta la care a fost instigat sau să fi realizat cel puțin o tentativă pedepsibilă. Dacă instigatul a început săvârșirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului, condiția este considerată ca îndeplinită dacă instigatul nu a trecut la săvârșirea faptei, atunci condiția nu este îndeplinită, ca atare nu se realizează forma de participație a instigării, activitatea instigatorului putând fi incriminată în mod distinct ca infracțiune.
Din cele menționate mai sus observăm că instigarea ca formă a participației penale prezintă doi subiecți activi, instigator și instigat, iar în cele ce urmează vom face o scurtă descriere a fiecărui subiect. Instigatorul poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a putea fi subiect al infracțiunii. Nu este necesară o calitate specială, de aceea, instigarea este posibilă și la infracțiunile proprii, fără să fie necesar ca instigatorul să aibă calitatea cerută de lege autorului infracțiunii. De asemenea, instigarea este posibilă și la infracțiunile, ce se săvârșesc în persoană proprie, după cum este posibilă și la infracțiunile intenționate ca și la cele din culpă (în acest caz participația are o formă improprie), la infracțiunile comisive ca și la infracțiunile omisive. Se poate afirma deci că instigarea este posibilă la oricare din faptele prevăzute de legea penală. Instigarea poate fi săvârșită nu numai de o singură persoană, dar și de două sau mai multe persoane care determină, simultan sau succesiv, aceeași persoană la săvârșirea aceleiași infracțiuni. În aceste cazuri, există doi sau mai mulți coinstigatori, dacă aceștia au acționat în înțelegere unii cu alții și cu voința de a coopera. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel de înțelegere, așa încât s-au realizat întâmplător acte de instigare a aceleiași persoane, la săvârșirea aceleași fapte prevăzute de legea penală, va exista un concurs de instigări și nu o coinstigare.
Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină pe o altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine pe o a treia persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. În aceste cazuri există instigare mediată din partea primului instigator și instigarea imediată din partea celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârșească fapta.
Instigatul este persoana asupra căreia se exercită activitatea de instigare și poate fi, de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplinește sau nu, condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii. Poate fi deci instigată și o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit 14 ani ori o persoană lipsită de libertate, de voință sau de acțiune, în astfel de cazuri fiind vorba de o participație improprie. În cazul infracțiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută de lege în persoana autorului infracțiunii pe care instigatul urmează să o săvârșească. În funcție de numărul de subiecți asupra cărora se adresează instigarea, aceasta se clasifică în instigarea individuală și instigare colectivă.
Legiuitorul penal român a ales în cazul pedepsirii instigării, sistemul parificării pedepselor, adică aplicarea pedepsei și pentru instigator între limitele de pedeapsă prevazută de lege pentru autor ( art 27 vechiul cod penal, art 49 Noul Cod penal coroborat disp art 74. ). Cu toate acestea, sistemul de sancționare al instigării în dreptul penal român este mai diferit decât cel în cazul autorilor sau coautorilor, astfel în cazul instigării neurmată de executare, prevăzute în cadrul dispozițiilor (art.29 vechiul cod penal, în Noul Cod penal se vor reține prevederile art.370; art.272 ) se face distincția între instigarea neurmată de un început de executare și instigarea neurmată de o executare pedepsibilă. În primul caz, când cel instigat nu trece la săvârșirea faptei ori începe executarea și realizează o tentativă nepedepsibilă, fapta instigatorului nu mai reprezintă o formă a participației, dar va fi pedepsit ca autor al unei infracțiuni distinct, în condițiile arătate de art.29 vechiul cod penal. În cel de-al doilea caz, dacă instigatul a început executarea iar el desistează sau împiedică rezultatul va beneficia de dispozițiile (art.22 vechiul cod penal, art 34 Noul Cod penal ) așa cum am arătat anterior, în schimb instigatorul va fi considerat participant și va fi sancționat în condițiile art.29.
Potrivit aceluiași articol se sancționează cu o pedeapsă cu minimul special al pedepsei pentru infracțiunea la care s-a instigat și minimul general în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață și se aplică pedeapsa închisorii de 10 ani. Cu toate acestea instigatorul nu va fi sancționat, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică. Dacă totuși, actele îndeplinite de autori până în momentul desistării constituie altă faptă prevăzută de lege, atunci instigatul în calitatea sa de autor și instigatorul va fi sancționat pentru cea din urmă faptă.
§2. Participația penală improprie
2.1 Conceptul de participație improprie și caracterizarea acesteia
Participația improprie sau imperfectă este aceea formă a participației penale la care persoanele care săvârșesc cu voință comună o faptă prevăzută de legea penală, nu acționează toate cu aceeași formă de vinovăție. Participanții la comiterea infracțiunii acționează lucrând cu intenție, alții din culpă alții chiar fără vinovăție. Reglementarea în legea penală română a participației improprii este o reflectare a concepției din doctrina potrivit căreia unitatea în raport cu care se apreciază contribuțiile mai multor persoane, este fapta prevăzută de legea penală, la săvârșirea căreia participanții pot participa unii din intenție, alții din culpă, alții fără vinovăție. Participația imperfectă se regăsește la toate formele de participație penală, inclusiv în cazul coautoratului, când unii dintre autori acționează cu intenție, iar alții din culpă sau fără vinovăție. Pentru reglementarea în literatura de specialitate a participației improprii, s-a recurs la așa numita teorie a autorului mediat, de la distanță sau a autorului de mână lungă (de longa manus). Trebuie arătat că în literatură s-a combătut existența participației imperfecte și argumentul principal invocat a fost acela că nu poate exista participație penală, fără o înțelegere prealabilă între participant ceea ce înseamnă că participația nu ar fi posibilă decât la infracțiunile intenționate, nu și la cele din culpă.
Într-o altă opinie, pe care o considerăm întemeiată se susține un punct de vedere contrar arătându-se că participația improprie este o realitate, iar reglementarea ei legală, o necesitate. S-a precizat, cu deplin temei, că pentru existența participației penale nu este necesară o înțelegere cu privire la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, fiind suficient ca numai instigatorul sau numai complicele să acționeze conștient, urmărind săvârșirea faptei și cooperând în acest scop cu autorul, acesta din urmă putând acționa din culpă sau chiar fără vinovăție.
Reglementările de drept penal consacră participației improprii mai multe modalitați: modalitatea intenției și culpa, modalitatea intenției și lipsei de vinovăție, modalitatea culpă și intenție și modalitatea lipsă de vinovăție și intenție. Codul penal român reține doar primele două forme de participație improprie, anume modalitatea intenției și culpa; modalitatea intenției și lipsei de vinovăție.
Modalitatea intenției și culpa art.31 alin(1) vechiul cod penal, art.52 Noul Cod penal, constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenție la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevazute de legea penală. Caracteristic acestei modalități este faptul că autorul acționează din culpă, fiind însă determinat cu intenție să acționeze în cazul instigării și sprijinit tot cu intenție în cazul complicității. În acest caz s-a decis de către practica judiciară că există participație improprie în cazul determinării unei persoane să participe la luarea unor bunuri el neștiind că bunurile nu aparțin instigatorului și că se săvârșește un furt sau dacă inculpatul a vândut martorilor, spre exemplu 5000 de cărămizi depozitate într-un loc viran afirmând că sunt proprietatea sa, deși, cărămizile aparțineau altei persoane.
În acest caz fiecare coautor răspunde potrivit cu vinovăția sa. Dacă fapta săvârșită de autor nu este incriminată când este săvârșită din culpă, participația improprie nu este înlăturată, autorul nu se pedepsește, autorul și complicele fiind pedepsiți pentru infracțiune intenționată la care și-au adus contribuția.
Modalitatea intenției și lipsa de vinovăție art.31 cod penal alin.(2), art.52 Noul Cod penal constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenție la savarsirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acționează fără vinovăție. În aceste condiții în determinarea cu intenție la săvârșirea faptei constituie instigare, iar înlesnirea și ajutarea vor constitui complicitate. Autorul care a acționat fără vinovăție găsindu-se la momentul săvârșirii infracțiunii într-o stare de eroare de fapt art.51 cod penal, art.30 NCp, iresponsabilitate art.48 cod penal, art.28 NCp, constrângere fizică sau morală, art.46 cod penal, art.25 NCp, art.26 NCp, beție completă involuntară art.49 cod penal alin.(1), art.29 NCp , minoritatea făptuitorului art.50 cod penal, art.27 NCp , neavând calitatea de infractor, nu va fi tras la răspundere penală. Unii autori consideră că participația improprie este posibilă și în cazul legitimei apărări sau stării de necesitate. În contracararea acestei opinii s-a susținut că legitima de apărare și starea de necesitate fac ca fapta să nu aibă caracter penal, rezultând de aici că nici fapta terțului intervenient nu prezintă caracter penal.
Referitor la pedeapsa în cazul modalității intenție-culpă, s-a consacrat sistemul diversificării pedepselor. Instigatorul și complicele contribuind cu intenție la săvârșirea faptei ,urmează să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă.Dacă fapta săvârșită din culpă nu este incriminată atunci autorul nu va fi pedepsit.În cazul în care fapta este incrimanată din culpă,el va răspunde conform acesteia.
În modalitatea intenție și lipsa de vinovăție, instigatorul și complicele vor răspunde pentru infracțiunea intenționată.Autorul care acționează fără vinovăție nu va fi tras la răspundere penală, lipsind caracterul penal al faptei.În cazul participației improprii sunt incindente dispozițiile privitoare la circumstanțele reale și personale și cele privitoare la împiedicarea de către participant a consumării infracțiunii. Sub aspect criminologic participația improprie necesită o reglementare precisă deoarece, privităcafenomen infracțional, participația improprie este o formă de ilicit deosebit de periculoasă. Folosirea cu intenție unor persoane deficiente, imprudente sau iresponsabile în scopul săvârșirii de infracțiuni, face ca aceste activități să fie ușurate iar riscurile mult reduse. Aceasta explică și motivul pentru care participația improprie este mai puțin frecventă în practica judiciară, nu însă datorită rarității cazurilor, ci mai ales deoarece această formă de participație este insidioasă, ascunsă, care de cele mai multe ori rămâne vag cunoscută. În general, participanții care lucrează cu intenție sunt persoane abile care știu să acționeze eficient și totuși să rămână mereu în umbră, astfel încât, când se cercetează faptele săvârșite de participanții vizibili care au lucrat din culpă sau inconștient, amestecul celor rămași în umbră să nu poată fi dovedit sau afirmat în mod credibil. Abilitatea celor care lucrează cu intenție constă, în primul rând, într-o atentă alegere a persoanelor care vor avea calitatea de autor, deci care vor săvârși fapta din culpă sau fără vinovăție, iar în al doilea rând, în orientarea abilă a activității tuturor participanților așa încât atunci când fapta va fi descoperită să nu iasă în relief decât culpa sau iresponsabilitatea autorului, și totul să-și găsească o suficientă explicație în această comportare culpabilă sau iresponsabilă. De altfel situația autorului, om imprudent sau iresponsabil, face ca orice încercare din partea acestuia de a aduce în scenă și pe participanții aflați în umbră să rămână fără rezultat.
În analele justiției, în repertoriile de practică judiciară, când s-au putut stabili cazuri de participație improprie, acestea priveau fapte extrem de odioase, deosebit de grave prin urmările lor, care au presupus răzbunări politice, răfuieli de familie, ieșiri din situații dezastruoase și alte situații în care crima era considerată ca unic remediu. Codul penal de la 1968 a prevăzut participația improprie în scopul calificării corecte a contribuției fiecărui participant. Printr-o asemenea reglementare au putut fi rezolvate diversele situații ivite în realitatea obiectivă, situații care demonstrează că participanții pot coopera la săvârșirea aceleiași fapte, unii cu intenție iar alții din culpă sau fără vinovăție, înlăturându-se totodată ficțiunile din doctrina penală cu privire la autorul mediat.
2.2 Tratamentul penal al participației
În doctrina dreptului penal este dominantă, în acest sens, concepția potrivit căreia atunci când două sau mai multe persoane au contribuit la săvârșirea aceleiași fapte, există o singură faptă și mai mulți făptuitori, iar când atunci aceștia au acționat cu vinovăție, există o singură infracțiune și mai mulți infractori. Această caracterizare poartă denumirea de teoria unității, fie a faptei prevăzute de legea penală, fie a infracțiunii. Această concepție este exactă din punct de vedere stințiific deoarece răul social produs sau urmarea socialmente periculoasă a faptei rămâne unitară, indiferent dacă a fost produsă de una sau mai multe persoane.
Există două mari opinii cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată în cadrul participației: într-o opinie, având în vedere caracterul subiectiv, adică coeziunea subiectivă dintre participanții care au urmărit realizarea aceleiași fapte s-a susținut necesitatea parificării pedepselor, adică toți participanții, să fie pedepsiți cu aceeași pedeapsă prevăzută de lege. S-a reproșat sistemului că nu ține seama de realitate deoarece realizarea sub raport subiectiv al infracțiunii, nu este de aceeași intensitate în cadrul diferitelor contribuții ale participanților. Într-o altă opinie se analizează elementul obiectiv material al participației, adică, s-a făcut distincția calitativă și cantitativă a contribuției participanților în sistemul diversificării sancțiunilor pentru participanți. În codul penal român, se păstrează sistemul parificării pedepselor, cu aplicarea acestora în funcție de contribuția adusă la săvârșirea infracțiunilor.
După cum am menționat și mai sus, conform principiului parificării pedepselor, în cazul participației proprii toți participanții vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor și ținându-se seama în aplicarea pedepsei de contribuția fiecărui participant. În cazul coautoratului se aplică parificarea pedepsei pentru toți coautorii, find obligatorii criteriile generale de individualizare (art.72 cod penal, art.74 NCp) și individualizarea participației în condițiile (art.27, art.74 NCp). Referitor la instigator, acesta este pedepsit cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor ținându-se seama de obligațiile impuse de lege instanțelor de judecată. Și în cazul complicelui este valabilă regula autorului și instigatorului cu mențiunea de a se lua în considerare contribuția acestuia la săvârșirea infracțiunii. Necesitatea parificării pedepselor în acest caz, rezidă din faptul că se pot săvârși cu privire la o infracțiune, acte de complicitate cu un pericol deosebit (cazul persoanei care în baza unei înțelegeri prealabile stă în apropierea celui care profitând de aglomerația unui magazin, sustrage un portofel din poșeta altei persoane și după săvârșirea furtului, primește portofelul pentru a nu fi găsit asupra făptuitorului).
În codul penal instigarea neurmată de executare este pedepsibilă în condițiile în care: instigarea era neurmată de un început de executare și instigarea era neurmată de o executare pedepsibilă. În primul caz nefiind întrunite condițiile participației (nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală) instigatorul nu răspundea ca participant ci ca autor al unei infracțiuni. În ceea de a doua situație, instigatorul era pedepsit cu o pedeapsă între minumul special al pedepsei pentru infracțiunea la care a instigat și minimul general. Sancționarea actelor de instigare se putea dicta numai în cazul în care pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea la care s-a instigat, era de minimul doi ani. Referitor la împiedicarea de către un participant a săvârșirii faptei se instituie cauza de nepedepsire după cum am specificat anterior, dacă în cursul executării dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Pentru instituirea acestei cauze trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi început executarea faptei de către autor, după începerea executării participantul să fi intervenit eficient împiedicând consumarea infracțiunii și intervenția participantului să fi intervenit înainte de descoperirea faptei. Dacă cel ce împiedică consumarea faptei este însuși autorul constatăm că suntem în cazul desistării, iar cauza de impunitate se răsfrânge și asupra complicelui.
Nu mai este relevant să studiem pedeapsa în cazul participației improprii deoarece este consacrată în studiul modalității intenție-culpă; intenție și lipsa de vinovăție.
2.3 Elemente de drept comparat
Pluralitatea de infractori se regăsește în toate legiuirile penale, din toate timpurile și din toate orânduirile sociale. În antichitate și epoca medievală este reglementată doar pluralitatea naturală (bigamia, adulterul, incestul, duelul etc.) și cea constituită (conspirația, coaliția armată, complotul etc.), fără a exista însă o reglementare specifică, elaborată științific și cu o terminologie precisă. Pluralitatea ocazională – participația – ca instituție de drept penal individuală este o creație a legislațiilor penale moderne, fiind reglementată sub diferite denumiri: complicitate – în Codul penal francez, participație – în codurile penale belgian, olandez, elvețian etc., sau concurs de persoane – în Codul penal italian. În prezent toate legislațiile penale ale lumii cunosc instituția participației. Istoria legislației românești atestă dispoziții privind participația începând cu pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, de cele mai multe ori însă în legătură cu sancțiuni ale anumitor înfracțiuni, deci prin intermediul pluralității naturale (bigamia, adulterul, inversiunile sexuale, abandonarea serviciului de către funcționarii coalizați, răzvrătirea colectivă, concubinajul între minori, sinucidere prin sorți și jocul de noroc) sau constituite (complotul, asociația pentru comiterea de infracțiuni și banda sau ceata organizată).
Participația penală, ca instituție distinctă, primește o reglementare generală în Codul penal de la 1864, sub denumirea de complicitate – art.47-56. Codul de la 1936 conține o reglementare superioară celei anterioare. Spre deosebire de aceasta, care prevedea doar complicitatea, Codul de la 1936 cuprinde și instigarea, într-o secțiune aparte numită „participare” – art.120-125. Totuși, nici acest act normativ nu cuprinde autorii și coautorii. Deficiența a fost remediată de către Codul penal de la 1968, care enumeră printre participanți și „autorul”. De aici rezultă că s-a avut în vedere și acea situație în care latura obiectivă a infracțiunii este rezultatul contribuției nemijlocite a mai multor persoane, adică a mai multor autori – coautorii. De asemenea codul anterior se raporta la infracțiune, iar nu la fapta prevăzută de legea penală, deci, pentru a exista participație, fapta trebuia comisă cu intenție de către toți participanții. Dacă autorul nu putea răspunde penal nu mai exista participație, iar instigatorii și complicii pierdeau această calitate și deveneau autori. În codul actual, ei rămân participanți în cadrul unei forme speciale a participației – participația improprie. Așa cum s-a arătat mai sus, Codul penal actual nu a reglementat și o a patra formă de participație, și anume organizatorul. Toate legislațiile contemporane moderne prevăd participația penală ca instituție individuală, în partea generală a codurilor penale, iar diferitele forme de pluralitate naturală și constituită sunt reglementate, ca infracțiuni distincte, în partea specială.
Codul Penal German nu reglementează participația după sistemul unitar, ci face deosebire între autorat și participație (instigatori și complici).
Autoratul este prevăzut și presupune următoarele forme: autoratul nemijlocit (similar celui din legislația română), autoratul mijlocit (sau mediat) §25 I și coautoratul – §25 II. Participația penală presupune: instigarea – §26 și complicitatea – §27. Aceeași soluție este adoptată și de Codul Penal Elvețian. Se observă, în primul rând, că legea penală germană (la fel și cea franceză) nu enumeră pe participanți, ci caracterizează activitatea fiecărei categorii de participanți. O altă caracteristică este aceea că este preluată ideea autorului mediat, care comite fapta prin altul, și care există atunci când autorul nemijlocit (imediat) nu răspunde penal. De exemplu, persoana care determină un iresponsabil la comiterea unei infracțiuni nu va răspunde ca instigator, ci ca autor mediat, interpus al infracțiunii comise de iresponsabil.
Codul Penal Francez adoptă teoria unității participației care face distincție doar între autor și toți ceilalți participanți, nu și între participanți. Din acest motiv legea penală franceză nu prevede decât autorul, care este unul imediat (nemijlocit) și complicele (art.121-4, 121-6 și 121-7). Deși îl numește „complice”, totuși, din definiție rezultă că în această categorie se integrează și instigatorul: este complice persoana care prin daruri, promisiuni, amenințări, ordine, abuz de autoritate sau de putere a provocat săvârșirea unei infracțiuni sau a dat instrucțiuni pentru a o comite (art.121-7 alin.2).
Codul Penal Italian (Il Codice Rocco) renunță la modelul diferențiat al participației prevăzut în Codul penal anterior (Il Codice Zanardelli) și prevede o singură categorie de participanți – cooperatorii (art.110), adoptând astfel modelul unitar. Există, așadar, numai autor și cooperatori. De aici decurg o serie de consecințe importante, mai ales pe planul tratamentului judiciar aplicat participației: permite judecătorului o limită mai mare de manevră în aprecierea contribuției fiecărui participant la săvârșirea concretă a unei anumite infracțiuni; creează o entitate juridică nouă care diferă de fapta tipică prevăzută în norma de incriminare.
Codul Penal Spaniol de la 1996 face deosebire între autor și participație (complicele), adoptând modelul unitar, dar și între autorii înșiși. În acest sens se distinge între autorul nemijlocit, imediat ( art.28 alin.1 teza I ) și autorul mediat ( art. 28 alin.2 teza a II-a). Este de asemenea considerat autor cel care determină direct pe altul să săvârșească nemijlocit infracțiunea (art.28 alin.2 lit (a) ) precum și cel care contribuie la executarea infracțiunii cu un act fără de care executarea nu era posibilă (art.28 alin.2 lit (b) ). Legea penală spaniolă nu enumeră participanții ci doar definește autorul și complicele. Este interesant cum Codul penal spaniol, spre deosebire de cel francez, definește instigarea nu ca o formă de complicitate ci ca o formă de autorat. În art.29 este definit complicele. Acesta este persoana care contribuie la executarea faptei prin acte anterioare sau simultane.
Codul Penal al Federației Ruse de la 1997 are o reglementare asemănătoare cu cea a țării noastre. El adoptă sistemul diferențiat al participației, făcând distincție între autor, pe de o parte, și instigator, complice și organizator, de cealaltă parte (art. 33). O primă caracteristică este introducerea organizatorului ca formă a participației penale (art.33 paragraful 3). Altă deosebire față de legea penală română este preluarea autorului mediat, pe lângă cel nemijlocit. O reglementare similară a participației penale se regăsește și în Codul Penal al Republicii Moldova – art.17.
Codul Penal model American. În SUA sistemul tradițional Common Law a fost înlocuit în materie penală cu coduri penale scrise – Statutes Law. Sistemul tradițional făcea diferență între participanții infracțiunii, împărțindu-i în principali și secundari, accesorii. Statutes Law prevede că toți participanții sunt principali, dar și că au situația juridică la fel de gravă ca și autorul, urmând să primească aceeași pedeapsă ca și acesta. De asemenea participanții pot fi condamnați și atunci când autorul nu poate fi pedepsit din diferite motive. Cu toate acestea se consacră explicit și autorul mediat, în art.206. Codul penal model american prevede ca formă de participație doar accomplice, tradus prin „complice” sau „participant”. Așadar nu există instigatorul. De asemenea se prevede o instituție aparte, conspirația (conspiracy), care, printre altele, constituie o alternativă la instituția participației. O persoană este vinovată de conspirație cu altă persoană sau cu alte persoane la comiterea unei infracțiuni dacă se declară de acord cu altă persoană sau cu alte persoane ca unul, mai mulți sau toți dintre ei să săvârșească o infracțiune sau o tentativă la infracțiune ori să solicite comiterea unei asemenea infracțiuni; sau dacă se declară de acord să ajute o asemenea persoană sau persoane în pregătirea și comiterea unei infracțiuni sau a unei tentative la infracțiune ori să solicite comiterea unei infracțiuni.
Indiferent însă care este codul penal analizat, se poate constata că toate raportează participația la infracțiune, iar nu la fapta prevăzută de legea penală, soluție ce-l singularizează pe legiuitorul român față de celelalte legislații penale.
CAPITOLUL III
COMPLICITATEA
§.1 Complicele. Condițiile și modalitățile complicității
1.1 Noțiune și aspecte generale
Potrivit unui concept general admis, consacrat și în codul penal ( art.26 CP, art.48 NCp) complicitatea este o formă de participație penală care constă în fapta persoanei care cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea faptei prevăzută și sancționată de legea penală, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu se îndeplinește. Extragem de aici condițiile complicității : – nu putem vorbi de complicitate fără să existe o faptă penală comisă de autor. Se îndeplinește condiția și atunci când s-a săvârșit o tentativă pedepsibilă ; – o altă condiție privește săvârșirea de către complice a unor acțiuni menite să înlesnească sau să ajute pe autor la comiterea faptei . Această condiție privește latura obiectivă a complicității, în esență putând spune că în general, complicitatea privește o anumită faptă prevăzută de legea penală. Prin contribuția complicelui nu se săvârșește propriu-zis elementul material al infracțiunii ci numai se întregește acest element. Literatura de specialitate a reținut în mod corect că actele de complicitate nu sunt indispensabile autorului pentru comiterea faptei. Se face distincția între actele de înlesnire și actele de ajutor. Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării (procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea de condiții, facilitarea posibilității autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia urmează să acționeze). Aceste acțiuni se situează în faza de pregătire a comiterii infracțiunii și pot fi activități materiale sau activități ce reprezintă o contribuție morală. Ajutorul dat de complice privește activitățile desfășurate de acesta chiar în timpul săvârșirii infracțiunii, adică între începerea executării și până la consumarea acesteia. Acțiunile pot fi comisive( înmânarea armei, deschiderea unei uși, asigurarea pazei ) sau omisive (neîncuierea unei uși pe care paznicul trebuia s-o închidă); – Complicitatea se săvârșește numai cu intenție directă, indirectă sau praeterintenție. Complicitatea este posibilă și în cazul infracțiunilor praeterintenționate, dacă se dovedește că în raport cu rezultatul mai grav, complicele a avut o poziție subiectivă similară cu autorul. După natura ajutorului dat la săvârșirea infracțiunii, complicitatea poate fi materială și morala, după momentul în care se acordă ajutorul vorbim de complicitate anterioară și concomitentă. În funcție de modul direct sau indirect în care realizează contribuția complicelui la săvârșirea infracțiunii clasificăm complicitatea nemijlocită și mediată. Din punct de vedere al aspectului dinamic al contribuției complicelui la săvârșirea faptei deosebim complicitatea prin acțiune (comisivă) și complicitatea prin inacțiune (omisivă). În cele din urmă, după forma de vinovăție, complicitatea poate fi proprie și improprie.
Ca și în cazul instigării s-a ales în dreptul penal român sistemul parificării pedepselor, în sensul că, pedeapsa pentru complice va fi aplicată între limitele de pedeapsă stabilită de lege pentru infracțiunea săvârșită de autor (art.27 vechiul Cod Penal; art.29 Noul Cod Penal) dar ținându-se seama de criteriile generale de individualizare, stabilite de (art.72 vechiul Cod Penal, art.74 Noul Cod Penal). În jurisprudență în general, pedepsele aplicate complicelui sunt mai mici decât cele aplicate autorului.
Ceea ce este caracteristic complicității în raport cu celelalte forme de participație penală, este caracterul său de contribuție indirectă la săvârșirea infracțiunii. Complicele nu determină nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesnește autorului această realizare, făcând prin sprijinul pe care il dă ca autorul să săvârșească mai ușor, mai repede sau mai sigur fapta incriminată, iar în raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare ca o participație secundară, accesorie.
Deci prin complicitate se înțelege în general, sprijinul dat de o persoană în orice mod și prin orice mijloace unei altei persoane cu prilejul săvârșirii unei fapte ilicite. Complicitatea, adică sprijinul dat de complice capătă așadar relevanță din punct de vedere penal atunci când acel sprijin privește săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Activitatea complicelui alăturându-se activității prin care autorul realizează acțiunea care constituie elementul material al faptei din sfera ilicitului, acea activitate se angrenează în mod firesc în cauzalitatea psihică sau fizică a faptei. Datorită acestei activități contribuția complicelui este o contribuție indirectă sau mediată, acesta efectuând acte de sprijinire a actualitații autorului. Este de menționat că un complice nu realizează fapta în mod nemijlocit ce ajută la realizarea acesteia de către autor. Complicele poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii. Nu este necesară îndeplinirea unor condiții speciale, existența anumitor calități, complicele putând fi orice persoană inclusiv în cazul infracțiunilor proprii. În funcție de complexitatea faptei putem avea unul sau mai mulți complici, fie că este vorba de infracțiuni cu autor unic fie că sunt infracțiuni cu pluralitate naturală sau constituită de subiecți activi, fiecare complice aducându-și propria contribuție.
Sub raportul laturii obiective, complicitatea se reține dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să se fi săvârșit în mod nemijlocit de către o altă persoană (autor) o faptă prevăzută de legea penală; să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei respective; contribuția complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvârșirea de către autor a acțiunii respective.
Ca formă de participație accesorie complicitatea nu poate fi concepută fără săvârșirea în mod nemijlocit de către o altă persoană a unei fapte incriminată în reglementarea penală. Aceasta este condiția de bază a complicității, iar dacă fapta constituie contravenție, sprijinul dat la săvârșirea acesteia nu poate constitui complicitate. Complicitatea presupune săvârșirea către complice a unor acte de sprijinire a săvârșirii faptei de către autor. Aceste acte de sprijinire pot fi acte de înlesnire sau de ajutor în vederea realizării laturii obiective a faptei (complicitate materială) sau acte de înlesnire sau de ajutor în vederea realizării laturii subiective a faptei (complicitate morală). Contribuția complicelui, în oricare din modurile arătate trebuie să fie efectivă, să fi folosit efectiv la realizarea faptei prevăzute de legea penală. Dacă ajutorul nu este dat fiindcă complicele este împiedicat sa-l dea sau, deși l-a dat, acest ajutor nu este folosit, fiind considerat ca impropriu, contribuția astfel dată rămâne o simplă tentativă de complicitate fără semnificație juridică penală. Spre deosebire de contribuția autorului, contribuția complicelui este o contribuție indirectă (mediată).
Activitatea de înlesnire a complicelui este în special posibilă în faza de pregătire care premerge săvârșirii faptelor. Contribuția complicelui poate sprijini cauzalitatea psihică, fie in raport cu autorul fie în raport cu instigatorul fie chiar în raport cu un alt complice. Potrivit practicii statuate de fostul Plen al Tribunalului Suprem prin Decizia nr.9/1978 a reținut că prin definiție complicitatea este caracterizată printr-o activitate de ajutorare, de înlesnire, legată în mod nemijlocit și indirect de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii, unită cu intenția de a ajuta și a înlesni. Prin Decizia nr.21/1967 același Tribunal Suprem a mai reținut că este complice la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte acela, care, consimțind să dea ajutor autorului pentru săvârșirea faptei de lovire, a cunoscut instrumentul periculos pentru viața cu care urma să fie aplicate loviturile și deci, putea și trebuia să-și dea seama că utilizarea unui asemenea instrument poate produce moartea victimei.
Pentru existența complicității și pentru ca o persoană să fie considerată complice trebuie îndeplinite după cum am menționat și mai sus următoarele condiții: să se fi săvârșit în mod nemijlocit de către o altă persoană (autorul) o faptă prevăzută de legea penală (condiția de bază). Întrucât, potrivit prevederilor (art.26 vechiul Cod Penal, art.48 Noul Cod Penal) complicele este persoana care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, împrejurarea că autorul infracțiunii nu a fost trimis în judecată, nu are nici o influență asupra existenței complicității. Faptele inculpatului de a fi întocmit în mod fictiv referate pe baza cărora s-au eliberat solicitanților cuprinzând date ireale, pe care aceștia le-au întrebuințat încasând pensii mai mari, ce nu li se cuveneau, constituie complicitate la infracțiunea de înșelăciune, în dauna avutului public săvârșită în calitate de autori de titulari adeverințelor chiar dacă aceștia din urmă nu au fost trimiși în judecată (T.S. secția penală decizia nr.717/1973, RRD, nr.12/1973 pag.158 – repertoriul alfabetic de practică judiciară pe anii 1969-1975, pag.82). Același Tribunal Suprem prin Decizia nr.569/1970, C.D.1970, pag.350, RRD nr.11/1970, pag.170 a reținut că acela care primește în mod obișnuit pentru a ascunde sau valorifica în locuința sa, lucruri obținute din furturi repetate săvârșite de o altă persoană este complice și nu tăinuitor; autorul a continuat să comită furturi numai cunoscând că are sprijinul moral și material al celui ce ascundea sau valorifica bunurile sustrase. În faza pregătirii infracțiunii nu există complicitate. Ea nu are caracter penal atunci când fapta săvârșită nu întrunește elementele unei fapte prevăzute de legea penală.
În acest sens, s-a pronunțat Tribunalul Suprem prin Decizia nr.3496/1970 C.D. 1970, pag.228 care a arătat că nu poate fi complice la săvârșirea unei infracțiuni și nu poate fi sancționat potrivit art.27 cod penal participantul care, cu intenție, înlesnește sau ajută la săvârșirea unei fapte ce constiuie contravenție sau abatere.
A doua condiție definitorie pentru complicitate o reprezintă efectuarea de acte de natură să sprijine săvârșirea faptei prevăzute de legea penală comisă nemijlocit de un altul (condiție obiectivă). Actele de sprijinire pot consta într-o contribuție materială (fizică) săvârșite sau într-o contribuție imaterială ( morală) care a înlesnit și a ajutat la realizarea laturii subiective (psihice) a faptei săvârșite. Contribuția materială constă în: procurarea sau prepararea mijloacelor care au servit la săvârșirea faptei sau crearea unor condiții mai favorabile săvârșirii faptelor.
În acest sens, Tribunalul Suprem, secția penală prin Decizia nr.69/1974 ,C.D. 1974, pag.393; R.R.D. nr.6/1974, pag.75 a arătat că: potrivit art.24 cod penal, autoratul constă în săvârșirea nemijlocită a unor acte de executare directă a faptei prevăzute de legea penală sau acte de executare; în sensul acestui text sunt acele acte care aparțin activității specifice laturii obiective a faptei prevăzute de legea penală, care se realizează în mod direct, nemijlocit. În consecință nu constituie coautorat ci complicitate la infracțiunea prevăzută de art.185 cod penal activitatea inculpatei care a pus în legătură pe o femeie ce voia să-și întrerupă cursul sarcinii cu o altă inculpată care urma să efectueze manoperele avortive, iar apoi a acceptat ca efectuarea avortului să aibă loc în locuința ei și în acest scop, la cererea inculpatei a pus la fiert o cantitate de apă necesară pentru prepararea soluției avortive.
Pentru ca o anumită activitate să poată fi caracterizată din punct de vedere juridic, ca act de complicitate , nu este necesar ca ea să aibă caracter indispensabil în raport cu infracțiunea săvârșită, în condițiile în care a fost concepută și realizată, în sensul dispozițiilor art.26 cod penal, orice act de înlesnire sau de ajutor săvârșit cu intenție constituie complicitate, dacă a servit efectiv la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Contribuția morală constă în întărirea sau întreținerea hotărârii autorului de a săvârși fapta, darea de sfaturi, procurarea de informații necesare pentru orientarea autorului sau luarea de precauțiuni. Tribunalul Suprem, secția penală, prin Decizia nr. 2250/1973 a reținut că activitatea unor persoane de a însoți înarmate cu anumite obiecte contondente, un inculpat care a comis fapta de omor, cunoscând intenția lui, constituie complicitate deoarece deși nu a avut o contribuție materială în timpul agresiunii, acele persoane au înlesnit realizarea faptei prin întărirea sau întreținerea hotărârii autorului de a săvârși infracțiunea. Aceeași situație reținută de Tribunalul Suprem, secția penală, prin decizia nr.3686/1971 R.P.D nr.7/1972 pag.157; “fapta unei persoane care, având cunoștință de intenția inculpaților de a ucide victima le-a întărit această intenție prin sfaturi și îndemnuri repetate, permanent insuflându-le ideea că trebuie să scape de victimă omorând-o, constituie complicitate morală la infracțiunea de omor”.
Contribuția de sprijinire trebuie să fie efectivă, deoarece tentativa de complicitate nu se pedepsește, fiindcă nu există o contribuție efectivă ci o simplă încercare sau propunere de a deveni complice. Se consideră efectivă contribuția efectivă dată (chiar dacă ea nu a fost folosită la săvârșirea faptei întrucât orice contribuție materială are indirect și rolul de contribuție morală prin aceea că a întărit hotărârea autorului de a săvârși fapta).
O altă condiție esențială pentru existența complicității reprezintă existența vinovăției în forma intenției, adică contribuția aceluia care înlesnește sau ajută la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să fie dată cu intenție, adică să-și fi dat seama că, prin acele acte, contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, înțelegând că devine participant la fapta săvârșită ( condiție subiectivă ). Pentru existența condiției subiective a complicității nu are importanță faptul că dacă între complice și autorul faptei a existat sau nu, o înțelegere prealabilă și nici dacă autorul a cunoscut sau nu în momentul săvârșirii, cine a fost persoana care ocazional și anonim l-a ajutat să realizeze fapta, spre exemplu : doi inși s-au încăierat, o terță persoană strecoară unuia dintre combatanți un cuțit cu care a fost rănit celălalt combatant, autorul rănirii nu a avut vreo înțelegere cu cel care l-a ajutat și nici nu a știut în momentul comiterii faptei, cine era acel complice ocazional. Înțelegerea penală dintre autor și complice constituie o dovadă că fapta a fost comisă cu premeditare, împrejurare de care trebuie să se țină neapărat seama, la individualizarea pedepsei. Facem mențiunea că nu există complicitate din culpă întrucât fără intenție nu poate exista complicitate.
1.2 Modalitățile complicității
În raport cu natura sprijinului dat de complice, complicitatea este susceptibilă de mai multe variațiuni la fel și în raport cu momentul și cu modul în care este dat acest sprijin. Aceste modalități sunt: complicitatea prin înlesnire sau ajutor dat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; complicitate prin promisiune de tăinuire sau de favorizarea infractorului ; complicitate materială și complicitate morală ; complicitate anterioară și complicitate concomitentă ; complicitate mijlocită și complicitate nemijlocită ; complicitate prin acțiune și complicitate prin inacțiune. Sub raportul complicității prin înlesnire sau ajutare la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, complicitatea se realizează prin două moduri specifice și anume, fie prin înlesnire fie prin ajutor dat la săvârșirea faptei. Înlesnirea presupune acte care ”netezesc” drumul sau pregătesc realizarea acțiunii și care constau în producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori în darea de bani cu acest scop, în culegerea de informații privitoare la locul unde se afla obiectul material al infracțiunii etc. În acest caz este vorba de acte de complicitate care au loc înainte de a se trece la executarea faptei purtând și numele de complicitate anterioară. Spre deosebire de activitatea de înlesnire, activitatea de ajutor dată la săvârșirea faptei implică acte de sprijinire a executării acesteia efectuate concomitent cu executarea, de exemplu, deschiderea unei uși prin care autorul și ceilalți complici să poată fugi de la locul faptei. Actele de ajutor se constituie sub forma complicității concomitente. O altă modalitate a complicității este reprezentată de complicitatea prin promisiune de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului. Privitor la acest tip de complicitate, legiuitorul statuează faptul că este complicitate și fapta persoanei care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din această săvârșire sau că va favoriza pe infractor și în cazul în care după săvârșirea faptei această promisiune, nu se realizează. Legea stabilește deci, că o modalitate a complicității și promisiunea unui sprijin de care autorul are nevoie după executarea faptei. Acest ajutor sau sprijin se materializează fie prin tăinuirea bunurilor fie prin favorizarea infractorului, adică în fapte care atunci când sunt săvârșite fără o înțelegere prealabilă ori în timpul săvârșirii faptei constituie infracțiuni de-sine-stătătoare, respectiv tăinuirea (art.221 Cod Penal, art.268 Noul Cod Penal) și favorizarea infractorului (art.264 Cod Penal, art.340 Noul Cod Penal). Referitor la conținutul acestor două infracțiuni distincte, în cazul celei dintâi, ajutorul poate consta în primirea patrimoniului complicelui ori în dobândirea de către acesta, în orice mod, din transformarea ori din înlesnirea valorificării unui bun provenit din executarea infracțiunii. În schimb, favorizarea infractorului se caracterizează prin sprijinul promis autorului de a-l favoriza, ce poate consta în orice ajutor dat acestuia pentru a îngreuna sau a face imposibilă urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei la care a fost condamnat autorul. Aceasta este o complicitate morală și de aceea îndeplinirea sau neîndeplinirea ulterioară a promisiunii nu schimbă condiția juridică a complicelui.
În materia complicității materiale spunem că aceasta constă în efectuarea de diferite acte de sprijin material la săvârșirea infracțiunii, cum ar fi, procurarea sau adaptarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei, punerea la dispoziție de sume de bani în acest scop, crearea de condiții favorabile pentru realizarea faptei, prin înlăturarea unor obstacole materiale sau orice acte de înlesnire materială. În schimb, complicitatea morală constă în efectuarea de acte de sprijinire a infracțiunii pe latura ei psihică, cum ar fi întreținerea sau consolidarea hotărârii autorului de săvârși fapta, darea de sfaturi sau indicații în acest scop, promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor, determinarea altor persoane ca ele să sprijine în calitate de complici, săvârșirea faptei (instigare la complicitate) ajutorul dat instigatorului în activitatea de determinare a instigatului să săvârșească fapta (complicitate la instigare) etc. Concluzionăm spunând despre complicitatea materială că este întotdeauna efectivă îndeplinind în mod indirect și rolul complicității morale.
După criteriul momentului în care este dată contribuția complicelui în raport cu executarea faptei, se face diferențierea între complicitate anterioară și complicitate concomitentă. Din însăși denumirea acesteia în cazul complicității anterioare contribuția este dată înainte de săvârșirea faptei și constă, așa cum s-a arătat, în actele de înlesnire a executării faptei. Pe de altă parte, în cazul complicității concomitente, contribuția este dată în același timp cu săvârșirea faptei și constă în acte de ajutor la această executare. Facem mențiunea că actele de complicitate anterioară nu sunt decât acte preparatorii săvârșite de o terță persoană, alta decât autorul și devin acte de complicitate doar atunci când autorul a trecut la executarea faptei, fiind realizat cel puțin cazul unei tentative pedepsibile. În cazul complicității concomitente, reținem Decizia nr.3834/1972 R.R.D. nr 10/1972 pag 178, a Tribunalului Suprem secția penală în care se prevede că pentru existența complicității nu este necesar ca un complice să se fi înțeles în prealabil cu autorul infracțiunii și nici măcar să-l fi cunoscut. Este suficient ca el să fi avut cunoștintă despre săvârșirea infracțiunii și să fi știut că prin activitatea sa ajută la comiterea acesteia. Acest fel de complicitate este posibil atât în cazul faptelor care se săvârșesc instantaneu ( momentan) cât și în cazul faptelor a căror săvârșire necesită un anumit interval de timp sau care se pot prelungi în timp. Potrivit Deciziei nr.2130/1972 a Tribunalului Suprem secția penală în care se reține că participația penală sub forma complicității nu implică, în mod necesar o înțelegere între autor și complice, anterioară momentului consumării faptei: asocierea dintre autor și complice poate fi spontană, situație în care intenția acestuia din urmă de a înlesni să ajute la săvârșirea infracțiunii, se deduce din modul lui de comportare și din împrejurările săvârșirii faptei.
În materia modalităților complicității se face distincție între complicitate nemijlocită și complicitate mijlocită. Această diferențiere se face după modul direct sau indirect în care este dată contribuția complicelui la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Există complicitate nemijlocită atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului și complicitate mijlocită atunci sprijinul este dat prin intermediul altui participant care poate fi instigatorul sau alt complice. Complicitatea mijlocită poate imbrăca trei forme diferite și anume: complicitate la instigare, complicitate la complicitate și instigare la complicitate. Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în acțiunea acestuia de determinare a autorului la săvârșirea faptei (de exemplu, procurând bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârșească fapta). Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poate sprijini eficient săvârșirea de către autor a faptei (de exemplu, pune la dispoziția celuilalt complice un autovehicul cu care acesta transporta pe autor la locul săvârșirii faptei). Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel. Atât complicitatea nemijlocită cât și complicitatea mijlocită se integrează în antecedența cauzală a rezultatului faptei, împreună cu celelalte contribuții. În acest sens, Tribunalul Suprem, secția penală prin Decizia nr.2514/1974 a reținut că : din moment ce potrivit art.26 cod penal complice este persoana care cu intenție ajută în orice mod la comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală, înseamnă că este complice și persoana care ajută la săvârșirea unui act de complicitate.
O ultimă modalitate a complicității este reprezentată de complicitatea prin acțiune sau comisivă și complicitatea prin inacțiune sau omisivă. Această distincție are în vedere aspectul dinamic al contribuției complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice. Complicitatea prin acțiune se realizează prin acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, pe când complicitatea prin inacțiune este realizată prin neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care este obligat să le îndeplinească, neîndeplinire ce constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenție la săvârșirea faptei ilicite. Reținem la această modalitate Decizia nr.52/1975 C.D. pag.356 a T.S. secția penală în legătură cu fapta unei persoane de a fi facut legătura între o femeie însărcinată și autorul avortului și de a fi făcut demersuri în vederea acceptării de către aceasta din urmă a întreruperii sarcinii, constituie complicitate atât la infracțiunea de provocare ilegală a avortului (art.185 cod penal) cât și la aceea de avort provocat prevăzută de art.186 alin(2) cod penal (abrogat).
Complicitatea fiind condiționată, obiectiv, de existența unor acte care au înlesnit sau ajutat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar subiectiv de existența intenției de a efectua acele acte de înlesnire sau de ajutor în raport cu aceste coordinate, contribuția complicelui poate fi încadrată în una din următoarele calificări: persoana care a înlesnit sau ajutat la executarea faptei nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat fără intenție ( și aceasta chiar daca i s-ar putea imputa o culpă ) în cazul faptelor sancționate penal numai când sunt săvârșite cu intenție; nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat cu intenție dar autorul a săvârșit din culpă fapta prevăzută de legea penală, iar legea nu sancționează penal această faptă decât numai atunci când este săvârșită cu intenție. Ținem seama aici de Decizia nr.534/1974 în R.R.D. nr.5/1975 pag.69 a Tribunalului județean Hunedoara care a arătat că întrucât pentru existența complicității este necesar ca autorul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, o persoană nu poate fi condamnată pentru complicitate câtă vreme autorul nu a săvârșit o faptă. O persoană răspunde penal când se constată că a săvârșit cu intenție acte prin care a înlesnit sau care a ajutat la săvârșirea unei fapte, iar autorul a săvârșit acea faptă, deasemenea cu intenție. În aceeași situație o persoană răspunde penal când a efectuat cu intenție acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea unei fapte dar autorul a săvârșit acea faptă în împrejurări care constituie potrivit dispozițiilor din art.44-51 cod penal – o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei (participației improprii). Aceeași persoană răspunde penal când rezultă că actele efectuate au înlesnit sau au ajutat la săvârșirea unor acte efectuate tot din culpă de către o altă persoană și care au produs la producerea unui rezultat ce intră în conținutul faptei pe care legea o prevede și o sancționează atunci când este săvârșită din culpă. În această situație nu reținem situația complicității, ambii făptuitori răspund ca autori ai faptei săvârșite din culpă . O ultimă situație în care o persoană nu răspunde penal este aceea atunci când a efectuat cu intenție acte destinate să înlesnească sau să ajute la săvârșirea unei fapte prevăzute în norma de incriminare iar acele fapte nu au mai fost săvârșite, iar actele care erau destinate să servească la comiterea faptei constituie prin ele însele o faptă penală de-sine-stătătoare (procurarea ilicită de arme sau materiale destinate falsificării de valori- art.285 cod penal).
1.3 Distincția dintre actele de coautorat și cele de complicitate materială
Examinarea participației penale a suscitat de-a lungul timpului numeroase controverse atât în practica judiciară prin pronunțarea unor hotărâri contradictorii, cât și în doctrina penală, în care numeroși autori de seamă au exprimat opinii diferite. O importanță deosebită în rândul aspectelor controversate trebuie acordată delimitării actelor de coautorat față de actele de complicitate materială, fiind o problemă a cărei soluționare, după părerea noastră, a fost acceptat mult prea ușor de majoritatea autorilor. Un astfel de demers s-a mai realizat în literatura noastră de specialitate în trecut, însă autorul a adoptat și explicat o soluție diferită față de aceea pe care urmează să o abordăm. Pentru început este important să arătăm prin ce se indentifică coautoratul ca formă de participație nereglementată de codul penal anterior. Aceasta presupune întrunirea a două elemente: unul material (obiectiv) și unul intelectual (subiectiv). Elementul material (obiectiv) presupune contribuția comună la executarea faptei, iar cel intelectual (subiectiv) este determinat de existența unei legături subiective sau coeziuni psihice între participanți la săvârșirea aceleiași fapte. Lipsa unui element ori a ambelor duce la consecințe diferite pentru făptuitori, dar în orice caz înlătură posibiltatea reținerii coautoratului față de aceștia. În schimb, elementul material al complicității este dat de contribuția pe care complicele o oferă autorului sau coautorilor prin participarea cu acte de înlesnire, de ajutor sau prin promisiunea de tăinuire sau favorizare. Elementul intelectual este același, însă așa cum vom vedea se diferențiază din punct de vedere cantitativ.
În cadrul studiului nostru ne vom opri la delimitarea coautoratului față de complicitate doar din perspectiva elementului material, deoarece numai în cadrul acestuia intervine teoria care face obiectul studiului. Cu privire la primul element din componența coautoratului, trebuie să arătăm ce se înțelege prin cooperare materială și conjugată la executarea faptei. În practica noastră judiciară s-a spus că există coautorat în măsura în care participanții au acționat împreună, prin desfășurarea unor activități materiale concordante, au contribuit în mod nemijlocit la săvârșirea faptei, iar acțiunile lor s-au aflat într-o unitate indivizibilă. Punctul de pornire în realizarea unei analize a elementului material al coautoratului care duce într-un final la diferențierea față de complicitatea morală, constituie două teorii principale din literatura străină de specialitate pe care noi le considerăm relevante în studiul nostru. Potrivit teoriei obiective a actelor de executare specific coautoratului, prin executarea faptei trebuie să se înțeleagă săvârșirea actelor specifice infracțiunii imputate, iar toate aceste acte trebuie să fie tipice, adică să întrunească elementele constitutive prevăzute în textul de incriminare. În consecință, făptuitorul care săvârșește acte de înlesnire alături de actele de executare ale celuilalt inculpat, chiar dacă acestea din urmă nu au fost posibile fără contribuția primului inculpat, va fi tras la răspundere în calitate de complice și nu de coautor. Conform teoriei obiective, întrunesc calitatea de coautori la infracțiunea de omor, inculpații care au provocat moartea victimei prin lovituri aplicate cu pumnul în cap sau în alte zone vitale, ori prin lovirea concomitentă cu cuțite. Se poate observa deci că actele acestora constituie acte de executare specifice infracțiunii de omor.
Teoria obiectivă nu a fost ocolită de doctrina penală și legislația noastră mai veche, astfel că era acceptată atât pe fondul, Codului Penal de la 1864, cât și pe fondul celui din 1936. Numeroși doctrinari ai acelor vremuri au afirmat că în temeiul acestei teorii, autorul este persoana care participă cu acte materiale care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii, iar că ceilalți participanți, înafară de coautor sunt de fapt participanți secundari. Tot astfel s-a spus că regulile care se aplică unui singur autor sunt valabile și pentru coautori.
Potrivit teoriei subiective a actelor de executare specifice coautoratului executarea nu trebuie înțeleasă într-un sens strict tehnic. Aceasta presupune de fapt orice activitate realizată în baza planului criminal comun pentru săvârșirea infracțiunii, astfel încât este suficient să se comită pur și simplu acte de înlesnire (care de fapt sunt specifice complicității) sau chiar de pregătire, alături de actele de executare ale celuilalt participant. Important este că autorul să acționeze cu animus auctoris, dorind ca numai el să fie cel care săvârșește infracțiunea sau în cazul coautorilor numai ei, iar complicele cu animus socii, dorind să își ofere contribuția prin ajutarea autorului sau a coautorilor la săvârșirea faptei. În orice caz, este indiferentă modalitatea în care participanții și-au adus contribuția, fie cu acte de executare, fie cu acte de înlesnire.
În doctrina noastră a fost exprimată opinia în favoarea unui sistem conjugat pentru delimitarea coautoratului față de complicitate, astfel că soluția la care s-a ajuns, acceptată de majoritatea autorilor contemporani, îmbină atât elemente din teoria subiectivă cât și din cea obiectivă. Sub aspect obiectiv, actele de autorat și coautorat au natura juridică a unor acte de executare în sens tehnic, specifice laturii obiective a infracțiunii în cauză, pe când cele de complicitate sunt caracterizate ca fiind acte de înlesnire, de ajutare, deoarece complicele contribuie indirect și mediat la executarea faptei. Sub aspect subiectiv s-a extins sfera de incidență a actelor de executare asupra contribuției participantului care a exercitat în realitate acte de înlesnire (specifice complicității), cu mențiunea că acestea erau indispensabile înfăptuirii infracțiunii, astfel încât fără contribuția acestuia, actele tipice exercitate de coinculpat nu au fost posibile. Mergând pe această linie de idei persoana care imobilizează victima pentru ca o alta sa-i aplice lovitura mortală, este considerat coautor alături de aceasta din urmă.
Acest sistem conjugat (pe care o să-l denumim în continuare drept teoria actelor indispensabile) a fost îmbrățișat de practica noastră judiciară, existând cazuri în care unii inculpați au fost trași la răspundere în calitate de coautor, chiar dacă nu toți aceștia au exercitat acte tipice, ci numai unul dintre ei. Astfel, au fost considerați coautori atât cel care lovește mortal victima, cât și acela care o dezarmează ori îi face imposibilă rezistența de a se apăra sau dacă lovește cu pumnii victima împiedicând-o să blocheze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat. Tot astfel s-a reținut forma coautoratului în cazul participantului care a lovit victima cu un cuțit pentru considerentul că fapta era de natură a slăbi puterea de rezistență acesteia. În acest din urmă caz suntem de părere că poate pune în discuție existența unui act de executare specific coautoratului, dar nu pentru că acesta era de natură să slăbească rezistența victimei de a se apăra, ci pentru că lovirea victimei cu un cuțit este susceptibilă de a constitui un act de executare specific infracțiunii de omor. Instanța trebuie să se raporteze și să cerceteze mai mult acest aspect prin luarea în considerare a criteriilor care relevă intenția de a ucide. În literatura de specialitate franceză s-au adus critici relative la practica judiciară din Franța ( la care s-a renunțat odată cu intrarea în vigoare a noului cod penal ) care aprecia că persoana care îl ajuta pe autor să săvârșească infracțiunea, a cooperat în mod necesar la săvârșirea ei, astfel încât urma să răspundă în calitate de coautor.
Majoritatea autorilor din doctrina noastră penală îmbrățișează teoria actelor indispensabile,considerând că vom fi în prezența coautoratului și în ipoteza în care infractorul a participat la săvârșirea infracțiunii cu acte de înlesnire chiar dacă acestea nu întrunesc elementele de tipicitate, dar fără de care celălalt participant, prin actele sale de executare( tipice), nu ar fi putut comite fapta. Astfel, s-a spus că în cadrul actelor de executare intră și actele care sub aspect formal constituie acte de complicitate fiind extrinseci acțiunii incriminate de legiuitor, dar care sunt indispensabile, înfăptuirii infracțiunii. Soluția o apreciem ca fiind extrem de criticabilă pentru considerentele enumerate mai sus, precum și pentru faptul că în aceste cazuri linia de demarcație dintre autor și complice este foarte subțire. Reținem aici speța în care inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma continuată și complicitate la infracțiune de înșelăciune. Instanța a reținut astfel, că inculpata a întocmit mai multe adeverințe false de vechime în muncă pentru mai multe persoane, folosite pentru întocmirea mai multor dosare de pensionare, iar că una dintre aceste persoane a încasat în acest fel, o pensie mai mare, săvârșind infracțiunea de înșelăciune în calitate de autor.
Având în vedere contribuția inculpatei la săvârșirea de către o altă persoană a infracțiunii de înșelăciune, mergând pe teoria actelor indispensabile se poate la fel de bine argumenta că întrunește condițiile pentru a fi considerată coautor ,deoarece fără sprijinul acesteia, autoarea infracțiunii nu ar fi putut încasa o pensie mai mare. Însă nu a fost cazul, iar inculpatei i s-a reținut în mod corect calitatea de complice. Caracterul indispensabil al actelor de înlesnire ar urma să fie evaluat prin raportare la întregul context în care s-a desfășurat infracțiunea, fără să se poată stabili ex-ante, cu titlu de principiu, când un anumit infractor întrunește calitatea de coautor și când calitatea de complice. În unele cazuri, părerile ar putea fi chiar împărțite în funcție de simpla apreciere și percepție subiectivă a fiecăruia, iar un simplu act de asistare la săvârșirea infracțiunii pentru supravegherea zonei în eventualitatea apropierii unor trecători ar putea fi calificat în mod abuziv drept un act de coautorat, iar nu de complicitate, aceasta dacă se consideră că fără paza coinculpatului nu s-ar fi putut desfășura infracțiunea. Noul cod penal prin definirea coautoratului art.46 alin.2 clasifică din punct de vedere legal situația actelor indispensabile, departajându-le de actele de executare.
În concluzie, nu credem că instanței de judecată trebuie să i se ofere posibilități de apreciere potrivit propriei convingeri în ceea ce privește calitățile pe care le-au avut infractorii la săvârșirea faptei prin luarea în considerare a caracterului indispensabil al actelor săvârșite de unii dintre ei. Instanța este ținută să constate calitațile avute la săvârșirea faptei în urma administrării probelor potrivit legii în faza de individualizare judiciară a pedepsei. În materia teoriei actelor indispensabile nu se face distincție între actele de înlesnire specificice complicității material și cele specifice complicității morale. Pentru a înțelege mai bine problema privind teoria pe care o analizăm și complicitatea morală, ne vom referi la ea prin prisma unei spețe apărute în practica noastra judiciară. Reținem din starea de fapt a speței că după o prealabilă înțelegere pentru comiterea agresiunii, inculpatul a însoțit pe autorul omorului, amândoi înarmați cu câte un par și au pătruns în curtea casei victimei. Odată ajunși în casă, primul inculpat atacă pe fratele victimei, în timp ce al doilea inculpat a aplicat victimei omorului lovituri cu parul peste cap, cauzându-i moartea. Instanța a reținut calitatea de complice a primului inculpat la săvârșirea infracțiunii de omor. Având în vedere calitatea care i-a fost reținută (complice), nu putem să nu ne întrebam în mod retoric de ce nu s-a pus problema condamnării lui în calitate de coautor prin aplicarea teoriei actelor indispensabile ? Mai ales că, așa cum a reținut instanța, “ în lipsa acestui ajutor, autorul nu ar fi îndrăznit să facă (să comită omorul) în imprejurarile date?”.
Concluzia speței mai sus menționate este că trebuie făcută destincție între complicitate materială și complicitate morală. Persoana care acordă doar un ajutor moral pentru săvârșirea infracțiunii nu va putea răspunde niciodată în calitate de coautor, decât dacă exercită și acte de executare. În practica judiciară s-a mai spus că simpla prezență fizică a unei persoane, alături de inculpat la locul și momentul săvârșirii infracțiunii de omor, nu constituie act de coautorat. Sub acest aspect, teoria actelor indispensabile își dovedește în continuare limitele, deoarece susține că poate fi considerat coautor chiar și persoana care participă cu acte de înlesnire indispensabile, fără a face o delimitare după cum înlesnirea este de factură morală sau materială. Este consacrat în legislație și jurisprudență faptul că acordarea unui sprijin moral constituie într-adevar un act de înlesnire, dar cu toate acestea cel care îl exercită nu va putea fi tratat în calitate de coautor ci complice.
Reflectând asupra celor menționate mai sus, ținem în mod necesar să facem următoarele precizări și anume, autoratul presupune participarea cu acte de executare Coautoratul este o formă de participație caracterizată prin săvârșirea acelorași acte de executare din partea tututor agenților. Desigur, pentru a considera mai departe că într-adevăr avem de-a face cu acte de coautorat, avem nevoie să constatăm că între coinculpați există o legătură subiectivă. Trebuie făcută deci o distincție clară între actele de înlesnire și actele de executare, deoarece numai acestea din urmă sunt susceptibile de a atribui titularului lor calitatea de autor sau coautor, după caz.
În acest sens, în literatura de specialitate, cu ocazia delimitării actelor de pregătire față de actele de executare, s-a spus că vom considera ca fiind acte de executare nu doar actele ce se înscriu în sfera acțiunii prevăzute de norma de incriminare în sens strict, dar și acele acte aflate în imediata vecinătate a acesteia și care sunt îndreptate nemijlocit spre consumarea infracțiunii așa cum a fost concepută de autor. Ultima parte nu trebuie totuși să ne inducă în eroare, astfel încât să considerăm că se referă la actele de înlesnire, indispensabile care au, potrivit teoriei actelor indispensabile, natura unor acte de executare. Ne referim aici la cazul în care infracțiunea nu s-a consumat, ce a rămas în faza de tentativă, astfel că tentativa este un act de executare și nu privește un act indispensabil consumării infracțiunii, ci unul care este în măsură să ducă în mod nemijlocit la aceasta. Împiedicarea victimei de a opune rezistență nu constituie un act de tentativă la infracțiunea de omor și nu poate duce ut singuli la consumarea acesteia. În acest domeniu, persoanele care agresează în același timp victima, iar aceasta decedează vor răspunde în calitate de coautori chiar dacă rezultatul a fost cauzat doar de acțiunea unui singur participant atunci când se poate deduce intenția de a ucide în baza criteriilor stabilite în doctrină, astfel că ar urma ca actele întrebuințate să fie de executare la infracțiunea de omor.
De asemenea, distincția care se face între actele de pregătire și actele de executare nu este valabilă în cazul complicității, deoarece, așa cum am mai menționat, actele de complicitate anterioare nu sunt acte de pregătire propriu-zise căci persoana care le efectuează nu acționează pentru punerea în executare a unei hotărâri proprii. Cel care înfrânge capacitatea victimei de a opune rezistență în scopul ca altă persoană să o ucida efectiv, acționează pentru punerea în executare a hotărârii acestuia din urma, astfel că urmează să răspundă în calitate de complice. În cazul acesta, vom fi în prezența unor acte de complicitate în măsura în care pe lângă legătura subiectivă cel puțin unilaterală din partea complicelui către autor /coautori, acesta contribuie cu acte de înlesnire, de ajutor sau prin promisiunea de tăinuire sau favorizare. În sprijinul delimitării actelor de executare față de cele de înlesnire, chiar dacă sunt indispensabile înfăptuirii infracțiunii, vine (art.26 cod penal, art.48 NCp) potrivit căruia complicele este persoana care, inter alia, ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte penale. Mențiunea în orice mod are o conotație cantitativă, deci, indiferent că actele de complicitate erau suplimentare sau imperative comiterii infracțiunii, nu li se poate schimba natura juridică.
Se poate spune așadar că între formele de participație, mai ales între complicitate și coautorat există o diferență calitativă. Dacă acceptăm teoria actelor indispensabile, atunci între coautorat și complicitate nu mai există decât o diferență cantitativă, delimitarea făcându-se în baza criteriului contribuției. Singura diferență calitativă ar fi atunci când actele de complicitate constă exclusiv în promisiunea de a tăinui sau favoriza pe făptuitor. Conform Noului Cod penal sunt socotite acte de executare și acele contribuții care nu aparțin acțiunii tipice incriminate prin lege, însă contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, fiind indispensabile săvârșirii infracțiunii.
CAPITOLUL IV
SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI DE CĂTRE MAI MULTE PERSOANE ÎN VIZIUNEA NOUL COD PENAL
§1.Participația penală propriu-zisă în accepțiunea Noului Cod Penal
Realitățile vieții juridice actuale au relevat lipsa de celeritate a desfășurării proceselor penale în general, neîncrederea justițiabililor în actul de justiție și costurile sociale și umane semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp și financiare. Toate aceste aspecte au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficiență și utilitatea actului de justiție penală. Una dintre principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal este legată de supraîncărcarea parchetelor și instanțelor de judecată, durata excesivă a proceselor penale și implicit a procedurilor și nu în ultimul rând tergiversarea nejustificată a cauzelor și nefinalizarea dosarelor din motive procedurale. Drept urmare, s-a impus un proiect legislativ care vizează reducerea duratei proceselor și simplificarea procedurilor judiciare penale, prin introducerea de noi instituții de drept penal. Noul Cod penal, așa cum este cunoscut, din perioada dezbaterilor, răspunde necesităților practice care, de multă vreme reclamau ajustări ale legislației penale, el răspunde și standardelor europene, adăugând ca mult dezbătut în perioada premergătoare adoptării sale a fost aspectul privitor la nivelul sancțiunilor prevăzute în actul normativ.
Ne vom ocupa în cele ce urmează în studiul nostru de instituția pluralității de făptuitori în viziunea Noului Cod penal unde vom dezbate comparativ modificările prin care se diferențiază de vechea reglementare. Așadar, în Cap III al Titlului II din partea generală a Codului penal anterior este rezervat reglementării instituției participației penale. Potrivit art.23 C. pen anterior, participanții la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală au fost definiți ca fiind “persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”. Astfel, a fost apreciat că enumerarea autorului printre participanți alături de instigator și complici, a fost o mare greșeală deoarece între autor și ceilalți participanți există o deosebire calitativă importantă. Pentru a remedia greșeala din vechiul cod penal, legiuitorul a reglementat participația penală în cadrul Titlului al II lea, Capitolul al VI-lea din partea generală a Codului penal, intitulat “Autorul și participanții” o altă denumire decât cea din Codul penal anterior ” Participația “. Prin urmare, autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, în timp ce instigatorii și complicii săvârșesc fapta în mod nemijlocit, prin autor. Au fost aduse îmbunătățiri în reglementarea juridică a instituției participației penale, astfel eliminându-l pe autor dintre participanți la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală iar el este considerat actorul principal și indispensabil, el nu este tratat ca pe unul dintre participanți. Așa cum am menționat și în cele spuse anterior, o singură persoană poate fi autorul mai multor infracțiuni, valabilă fiind și reciproca, mai multe persoane să comită o singură infracțiune adică rezultatul socialmente periculos să fie urmarea contribuției mai multor persoane.
Pentru existența participației penale propriu-zise, este necesar a fi îndeplinite mai multe condiții, unele generale, comune tuturor formelor de participație, iar altele specifice, proprii numai uneia sau unora dintre acestea, mai exact: – (i) să existe o pluralitate de făptuitori, indiferent de rolul pe care-l au la producerea rezultatului; (ii) să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală ; (iii) să existe o cooperare a tuturor făptuitorilor la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală ; fapta prevăzută de legea penală să fie săvârșită de toți făptuitorii cu aceeași formă de vinovăție;
Pentru a exista participație penală propriu-zisă, este necesar ca, alături de autor/coautor, ceilalți participanți să acționeze cu voință comună de a efectua același act( factorul volitiv) și să existe o identitate de finalitate a aceluiași act ( factorul intelectiv). Calificarea unei fapte ca fiind săvârșită în participație propriu-zisă trebuie stabilită dacă două sau mai multe persoane au voit în comun și cu știința reciprocă au urmărit efectuarea unei anumite fapte prevăzute de legea penală iar acestea au urmărit aceeași finalitate ( identitate în factorul intelectual ).
1.1 Autoratul în accepțiunea Noului Cod Penal
În art.46 alin (1) Cod penal se definește autorul ca fiind persoana care săvârșește în mod nemijlocit sau care efectuează o activitate directă și imediată care se înglobează în acțiunea tipică interzisă prin norma de incriminare. Noutatea acestei caracterizări rezultă din faptul că această calitate de autor nu este condiționată în mod direct de existența participanților ( instigator sau complice), deoarece potrivit caracterului tipic, autorul înfăptuiește singur infracțiunea. Doar în cazul în care participă și alte persoane la săvârșirea infracțiunii este necesar să se precizeze că autorul săvârșește nemijlocit fapta, în timp ce participanții săvârșesc infracțiunea prin actele autorului. Săvârșirea oricărei fapte implică în mod direct efectuarea unor acte de executare ( cazul infracțiunilor comisive) sau neîndeplinirea unor acte impuse de lege ( cazul infracțiunilor omisive).
Fapta prevăzută în norma de incriminare este considerată săvârșită în mod nemijlocit indiferent dacă pentru realizarea actului incriminat folosește propria energie fizică (ucidere, lovire, distrugere etc) ori dinamizează sau profită de energia fizică a unei forțe străine ( arme, substanțe explozive, animale periculoase). În cele mai multe cazuri orice persoană care execută în mod nemijlocit infracțiunea devine autor dar sunt și infracțiuni la care nu este suficient să se execute în mod direct activitatea materială pentru a fi autor, ci să aibă și calitatea specială la momentul executării faptei, cerută de norma de incriminare. Este controversată opinia prin care prin autor se înțelege numai autorul material, adică cel care realizează direct acțiunea tipică a faptei incriminate, sau ar trebui socotiți autori toți cei care realizează” substanța intrinsecă a infracțiunii”, în acest sens trebuie considerați autori ai infracțiunii și autorii morali și instigatorii. Doctrina română s-a pronunțat în sensul în care trebuie considerați autori ai infracțiunii și autorii morali și instigatorii. Din punct de vedere subiectiv, autorul acționează întotdeauna cu intenție în cazul participației proprii, iar în cazul participației improprii acționează din culpă sau fără vinovăție.
1.2 Coautoratul în viziunea Noului Cod Penal
Reglementarea instituției coautoratului reprezintă în studiul nostru un prim element de diferențiere și în același timp de noutate față de vechea reglementare în care aceasta nu era prevazută ( era asimilată noțiunii autoratului). Potrivit art.46 alin(2) Cod penal coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală. Punem accent pe faptul că dispozițiile privitoare coautoratului nu au fost prevăzute în vechea legislație. În vechiul Cod Penal se aprecia că atâta timp cât fiecare coautor contribuie la săvârșirea faptei prevăzute și sancționate de norma de incriminare, în mod nemijlocit, adică având aceeași poziție juridică stabilită de lege pentru autor, nu face necesar că în lege să se prevadă în mod special situația de coautorat și nici să se folosească acest termen. În Noul Cod penal, autorul nu mai este prevăzut printre participanții la infracțiune datorită deosebirii calitative între acesta, care comite nemijlocit fapta și instigatori sau complici care săvârșesc fapta în mod mijlocit prin intermediul autorului. Revenind în studiul coautorilor încercăm să enumerăm în cele ce urmează condițiile de existență necesare, unele de ordin obiectiv altele de ordin subiectiv.
O primă condiție, de ordin obiectiv o constituie unitatea de faptă prevăzută de legea penală. Prin prisma acestei condiții înțelegem că toți coautorii trebuie să contribuie în mod nemijlocit la executarea infracțiunii, adică activitatea lor să fie îndreptată împotriva aceluiași obiect juridic sau într-un sens mai larg, să fie lezate aceleași relații sociale ocrotite de lege. Existența unei pluralități de persoane care să săvârșească în mod nemijlocit infracțiunea, reprezintă o altă condiție de ordin obiectiv necesară instituției coautoratului. Această condiție rezultă din faptul că este necesar să se constate prezența a cel puțin două persoane care au săvârșit fapta în mod nemijlocit. Este necesar să definim sensul expresiei” săvârșirea nemijlocită a faptei” prin care se înțelege în primul rând efectuarea de acte ce se înscriu în acțiunea tipică descrisă de norma de incriminare, acte care se integrează în latura obiectivă a infracțiunii fără interpunerea altor persoane. De exemplu, admitem cazul coautoratului la furt atunci când infractorii au executat împreună acțiunea de luare a bunurilor mobile, din posesia sau detenția altuia, cu scopul de a le însuși pe nedrept ; sau coautorat la omor atunci când făptuitorii au aplicat lovituri puternice în regiunile vitale ale corpului victimei care au condus la decesul acesteia; sau când inculpații – înarmați fiecare cu câte o furcă – s-au îndreptat împreună către victimă și i-au aplicat lovituri asupra capului, se trage concluzia că ambii, prin activitatea lor conjugată au suprimat viața victimei, fiind deci coautori ai infracțiunii de omor. În jurisprudență, situațiile în care actele ce țin de acțiunea tipică a infracțiunii sunt mai puțin frecvente, de cele mai multe ori contribuțiile coautorilor nu acoperă întreaga latură obiectivă a infracțiunii, ci realizează numai o parte din actele de executare, dar acestea se integrează în activitatea materială a faptei care trebuie privită în unitatea și individualitatea ei. Includem în sfera actelor de executare și pe acelea care fără a fi parte din acțiunea tipică, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, deoarece prin contribuția sa, coautorul înlătură obstacolele din calea acțiunii autorului înlesnind acestuia săvârșirea faptei.
Există coautorat și în cazul aceluia care, fiind tot timpul alături de primul inculpat în momentul sustragerii a primit imediat bunul sustras din buzunarul victimei ca să nu fie găsit asupra inculaptului. S-a reținut greșit existența coautoratului și pentru inculpatul care a stat de pază la locuința în care au pătruns coinculpații de unde au sustras mai multe lucruri deoarece acest inculpat nu a participat nemijlocit la săvârșirea furtului, ci a ajutat la comiterea faptei în calitate de complice.
Coautoratul în cazul infracțiunilor continue poate să se realizeze pe tot parcursul săvârșirii infracțiunii prin alăturarea succesivă sau chiar prin substituirea coautorilor. La infracțiunile continuate coautorii pot săvârși împreună toate actele din componența acesteia sau numai pe unele din ele iar răspunderea coautorilor succesivi se limitează numai la actele a căror săvârșire au cooperat efectiv. În cazul infracțiunilor cu executare lentă coautorul poate interveni oricând, activitate desfășurată urmând a fi evaluată în raport cu situația creată. În varianta infracțiunilor complexe există coautorat când actele specifice faptei absorbante sau a celei absorbite sunt săvârșite nemijlocit de toți participanții la acea infracțiune. Continuăm cu enumerarea condițiilor specifice coautoratului cu a treia condiție care este de ordin subiectiv și pretinde că toți ceilalți cei care au săvârșit nemijlocit fapta să acționeaze cu aceeași formă de vinovăție, fie intenție, fie culpă. În cele mai multe cazuri, coautoratul, se realizează cu intenție; coautorii prevăd urmările socialmente periculoase ale faptei lor și le urmăresc sau admit posibilitatea producerii lor. În domeniul infracțiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca doar unul dintre coautori să fi urmărit realizarea lui, ceilalți însă trebuie doar să-l fi cunoscut. În cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, existența coautoratului prezintă anumite dificultăți deoarece pe deoparte se susține, că, infracțiunile neintenționate nu sunt compatibile cu coautoratul. Ceea ce transformă autorii în coautori este, pe lângă cooperarea materială, latura subiectivă care se stabilește între ei, concretizată în conștiința cel puțin a unuia dintre ei care se asociază celorlalți la săvârșirea infracțiunii. În lipsa acestor legături subiective care, în cazul culpei, nu poate exista, cei care săvârșesc fapta rămân autori. Pe de altă parte, doctrina penală și practica judiciară recentă promovează și susține teza potrivit căreia atunci când datorită unor acte efectuate din culpă simultan sau succesiv, de mai multe persoane s-a produs un rezultat care întregește conținutul unei fapte din culpă prevăzute de legea penală, toate aceste persoane vor fi socotite coautori deoarece contribuția fiecăruia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului. S-a decis că sunt coautori la uciderea din culpă a unui pieton atât șoferul începător care conducea efectiv vehiculul cât și șoferul titular aflat în mașină, dacă moartea victimei s-a datorat încălcării de către șoferul începător a regulilor de circulație și nesupravegherea acestuia de către șoferul titular.
Potrivit art.50 alin(2) N.C.p circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Din prezentul articol întemeiem ideea că la infracțiunile praeterintenționate fără rezerve, coautoratul este posibil. Există și infracțiuni la care coautoratul nu este posibil, acestea sunt: infracțiunile cu autor unic la care acțiunea tipică nu poate fi realizată decât cu un singur autor ( dezertarea art.414 c.pen, neprezentarea la încorporarea sau concentrare art.435 c.pen, conducerea unui vehicul fără permis de conducere art.335 c.pen, absența nejustificată art.413 c.pen ,mărturia mincinoasă art.273 c.pen); infracțiunile omisive, în cazul acestor infracțiuni forma coautoratului nu este posibilă deoarece elementul lor material constă în neîndeplinirea unei obligații impuse de lege și care prezintă un caracter personal abandon de familie prin neplata cu rea-credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească art.378 alin(1) lit.c, nedenunțarea art.266 c.pen, omisiunea sesizării art.267 c.pen ; infracțiunile cu subiect calificat, acolo unde legea prevede în mod expres ca autorul să aibă o anumită calitate ( funcționar public, cetățean român, cetățean străin, administrator ș.a.m.d). Menționăm că pentru existența coautoratului este necesar ca toți participanții să aibă aceeași calitate. Speța în care doi gestionari s-au înțeles să valorifice bunuri din gestiunea comună iar sumele obținute să le împartă între ei este foarte relevantă pentru existența infracțiunii de coautorat la delapidare.
1.3 Instigarea în accepțiunea Noului Cod Penal
Instigarea reprezintă acea formă a participației penale care constă în activitatea unei persoane (instigator) de a determina cu intenție o altă persoană (instigat) să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea presupune, în mod firesc, prezența a două persoane: instigatorul și instigatul. Instigator sau instigat poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. Contribuția instigatorului la fapta prevăzută de legea penală este indirectă, deoarece el determină o altă persoană să săvârșească în mod nemijlocit acea faptă. Datorită specificului contribuției instigatorului (psihică) la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de către o altă persoană, instigatorul mai este numit și autor moral . Dacă instigatul nu îndeplinește aceste condiții, instigarea este improprie. Instigarea este posibilă la orice infracțiune. Pentru existența instigării și pentru ca instigatorul să fie considerat participant este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: să existe o activitate de instigare efectuată de către un instigator asupra instigatului, activitatea de instigare să aibă drept obiect săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, să nu existe o hotărâre anterioară a instigatului de a săvârși fapta, activitatea de instigare trebuie să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatului la acceptarea ideii de a săvârși fapta iar instigatul trebuie să treacă la săvârșirea faptei, realizând cel puțin o tentativă pedepsibilă. De asemenea, din punct de vedere subiectiv, pentru existența instigării ca formă a participației penale este necesar ca instigatorul să acționeze cu intenție directă sau indirectă.
În funcție de o serie de criterii, instigarea poate fi directă sau indirectă; individuală sau colectiv; simplă sau calificată; cu un singur sau cu mai mulți instigatori; evidentă sau ascunsă; determinată sau nedeterminată; mediată sau imediată; proprie sau improprie; urmată de executare sau neurmată de executare. Instigarea neurmată de executare există atunci când cel instigat nu trece la executarea faptei sau când, după ce începe executarea faptei, se desistează sau împiedică producerea rezultatului mai inainte ca fapta să fie descoperită. Instigarea neurmată de executare acoperă două ipoteze distincte prin urmările și semnificația lor: instigarea neurmată de un început de executare (instigarea neurmată de producerea rezultatului) care există atunci când cel instigat nu trece la executarea faptei sau, deși a trecut la executare, a săvârșit doar o tentativă nepedepsibilă și instigarea neurmată de o executare pedepsibilă care există atunci când cel instigat s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului. Noul cod penal nu aduce modificări de concepție asupra instigatorului însă abrogă instigarea neurmată de executare. O atenție particulară în materie de instigare merită acordată agenților sub acoperire. Aceștia, în calitate de agenți ai autorității sau cu acordul expres al acesteia desfășoară o activitate de documentare a infracțiunii pentru a fi dovedită vinovăția autorului și pentru a fi înfăptuită justiția penală. Problema răspunderii penale a agentului sub acoperire naște un conflict de interese între necesitatea represiunii penale și cel ca toate infracțiunile să fie descoperite și toți infractorii să fie trași la răspundere penală. Legislațiile moderne tind să dea prevalență celui de-al doilea interes. În conformitate și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, folosirea agentilor sub acoperire poate ridica probleme de legalitate a probelor administrate. Astfel, intervenția acestora trebuie să se situeze în limitele procesului echitabil, în măsura în care este încadrată și însoțită de garanții adecvate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că există provocare când agenții provocatori nu se limitează la a examina pasiv activitatea infracțională, ci exercită asupra persoanei ce desfășoară acea activitate o influență de natură să o instige la săvârșirea unei infracțiuni pe care altfel nu ar fi săvârșit-o.
Textul art.47 noul Cod penal, este preluat fără modificări din Codul penal anterior (art.25). În materialul instigării Noul Cod penal nu a menținut dispozițiile art.29 Cod penal anterior cu denumire marginală “instigarea neurmată de executare“. În acord cu acest text ,“actele de instigare, neurmată de executarea faptei, precum și actele de instigare urmate de desistarea autorului, ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului se sancționează cu o pedeapsa între minimul special al pedepsei pentru infracțiunea la care s-a instigat și minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe care se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani ” .
Concluzionăm si spunem că principala modificare adusă de noul Cod penal în
materia instigării o constituie renunțarea la reglementarea instigării neurmată de executare, anterior prevăzută de art.29 C.p. Potrivit art.29 alin.(1) C.p., există o instigare neurmată de executare atunci când autorul nu a trecut la executarea acțiunii cerute de instigator. Acestei situații îi era asimilată din punct de vedere sancționator și ipoteza în care autorul trece la executare dar se desistă sau împiedică producerea rezultatului, comițând o tentativă nepedepsită.
Potrivit noului Cod penal, pentru ipotezele reglementate de art.29C.p. se va reține cu privire la instigator; o faptă nepedepsită, dacă instigatul nu a trecut la executare.
Prin excepție, această formă de instigare ar putea constitui o infracțiune autonomă, cum ar fi încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni (art.370 N.C.p.) sau influențarea declarațiilor (art.272 N.C.p.) o tentativă pedepsibilă, dacă instigatul a trecut la executare, dar s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului.
Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului de către autor sunt cauze personale de nepedepsire, care nu se răsfrâng asupra altor participanți, aceștia urmând a răspunde pentru tentativă la infracțiunea respectivă.
1.4 Complicitatea în viziunea Noului Cod Penal
Complicitatea reprezintă o formă secundară de participație penală care constă în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor, promisiune făcută anterior începerii executării faptei sau în timpul realizării acesteia. Complicitatea reprezintă o contribuție indirectă, de ajutorare sau înlesnire materială sau morală la săvâșirea infracțiunii care dobândește relevanță penală atunci când sprijinul este acordat în scopul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală.
Orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal poate avea calitatea de complice. Pentru a exista complicitate trebuie îndeplinite mai multe condiții obiective și subiective: săvârșirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală, actele complicelui trebuie să sprijine săvârșirea faptei, contribuția complicelui trebuie să aibă un caracter efectiv, existența unei legături subiective între complice și autor, contribuția complicelui fiind dată întotdeauna cu intenție directă sau indirectă.
Fiind cea mai răspândită formă de participație, complicitatea este susceptibilă de modalități normative și faptice. Modalitățile normative ale complicității sunt: complicitatea prin înlesnire sau ajutare la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și complicitatea prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a făptuitorului. Modalitățile faptice ale complicității sunt: complicitatea materială, complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă, complicitatea nemijlocită și complicitatea mijlocită, complicitatea comisivă și complicitatea omisivă, complicitatea proprie și complicitatea improprie, complicitatea legală și complicitatea reală.
Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, a ridicat o serie de probleme mai ales cu privire la acei participanți care și-au adus contribuția în momentul realizării elementului material al infracțiunii. Pentru existența coautoratului, cel puțin două persoane trebuie să săvârșească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, în timp ce complicele contribuie indirect prin acte de înlesnire sau ajutor la comiterea acesteia. Conform unei teorii, distincția dintre actele de coautorat și cele de complicitate se face după criterii exclusiv subiective, cum ar fi intenția sau scopul. Se consideră că autorul își dorește să comită infracțiunea în calitate de autor (animus auctori) în timp ce complicele dorește numai să ajute, să se asocieze la executarea ei de către autor (animus socii). După alte opinii, distincția se face pe criterii exclusiv obiective, cum ar fi cele legate de distincția dintre cauzele care au generat producerea rezultatului vătămător și condițiile care au favorizat apariția lui. Când acțiunile mai multor participanți produc un rezultat vătămător a cărui cauză o și reprezintă, aceștia sunt coautori. Complicii desfășoară activități care constituie doar o condiție a apariției rezultatului vătămător. Jurisprundența franceză a făcut distincția dintre autor și complice după trei criterii. Astfel, au fost elaborate teoriile complicității corespective, a coacțiunii corespective și a pedepsei justificate. Conform primei teorii, pentru a aplica pedepse la fel de grave coautorului și complicelui, s-a apreciat că un coautor la săvârșirea unei infracțiuni ajută în mod necesar cealaltă persoană împreună cu persoana care o comite și devine complicele acesteia.
Cea de-a doua teorie permitea clasificarea unor complici drept autori ai unor infracțiuni, mai ales în situații în care complicitatea nu era pedepsită. În baza ultimei teorii, Curtea de Casație nu cenzura hotărârile judecătorești de condamnare care confundau complicitatea cu coautoratul, dacă pedeapsa aplicată era justificată din punct de vedere juridic. În ce privește cazurile speciale de complicitate trebuie subliniate următoarele:
În cazul infracțiunilor bilaterale nedisociate (incestul, bigamia) ajutorul dat de o persoană constituie o complicitate unică, fie că ajutorul a fost dat ambilor autori, fie numai unuia dintre ei. În cazul complicității la infracțiunile bilaterale disociate (luarea și darea de mită) s-au exprimat opinii diferite: fie că ne aflăm în fața a două complicități diferite aflate în concurs ideal, fie că trebuie luat în considerare criteriul subiectiv, plecându-se de la premisa că ajutorul dat pentru una dintre infracțiuni reprezintă implicit și un ajutor pentru cealaltă, fie că reprezintă o complicitate doar la una dintre infracțiuni. Alți autori apreciază că trebuie analizate în mod concret actul de înlesnire, condițiile în care a fost solicitat și oferit, situația persoanei față de care inculpatul s-a oferit să presteze ajutorul, întrucât nu se poate stabili aprioric existența unei singure complicități sau a uneia duble.
În opinia noastră, atunci când intermediarul ajută sau sprijină doar activitatea unui singur inculpat, trebuie reținută doar complicitatea la infracțiunea săvârșită de acesta. În cazul în care intermediarul face legătura între mituit și mituitor, în măsura în care se poate dovedi legătura intermediarului cu ambii făptuitori, apreciem că ar fi echitabil ca intermediarul să răspundă penal pentru infracțiunea cea mai gravă, în situația noastră, cea de luare de mită. În cazul infracțiunilor continuate, pentru reținerea aceleiași forme și în sarcina complicelui se impune o poziție similară a acestuia atât în plan obiectiv cât și subiectiv. Sunt posibile două ipoteze: de cooperare la toate acțiunile autorului în baza unei rezoluții infracționale unice sau doar la unele dintre acestea, situație în care va răspunde doar pentru actele la care a contribuit. Complicitatea este posibilă și la infracțiunile complexe însă în cazul înțelegerii dintre complice și autor în vederea săvârșirii unor infracțiuni simple, iar cel din urmă săvârșește o infracțiune complexă, pot apărea probleme din punct de vedere al încadrării juridice. Unele opinii susțin că acestea ar trebui să răspundă pentru complicitate la infracțiunea inițială, în timp ce altele că va trebui să răspundă pentru complicitate la infracțiunea mai gravă. De asemenea, literatura și practica judiciară au admis complicitatea atât la infracțiunile complexe praeterintenționate, cât și la infracțiunile complexe cu subiect special sau calificat. În cazul infracțiunilor de obicei s-a apreciat că este posibilă complicitatea morală sub forma întăririi rezoluției infracționale în situațiile în care autorul a luat decizia săvârșirii infracțiunii de obicei, însă ezită să o pună în aplicare sau, după începerea executării, ezită continuarea acesteia, rolul complicelui moral fiind tocmai acela de a înlătura îndoielile existente. În ce privește complicitatea materială la infracțiunile de obicei, problema care s-a ridicat a fost cea a repetabilității activității de înlesnire sau ajutor.
Conform unei opinii, nu este necesară repetabilitatea actului de înlesnire sau ajutor iar conform altei opinii, dublate și de jurisprudență, complicitatea la infracțiunea de obicei necesită repetabilitatea activității obiective desfășurate de complice. În cazul infracțiunilor praeterintenționate, participația este posibilă atât în ipoteza în care poziția subiectivă a complicelui față de rezultatul mai grav constă în culpă, cât și atunci când ea constă în intenție.
Noul cod penal păstrează aceeași viziune asupra complicității și nu operează nici o modificare de text. Conform art.48 alin.(1) N.C.p., complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care înainte sau în timpul săvârșirii faptei promite că va tăinui bunurile provenite sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu își respectă promisiunea. Textul este similar celui din art.26 C.p., astfel că în materia complicității noul Cod penal nu aduce modificări.
În materia pedepsei în cazul participanților conform art.49 N.C.p, coautorul, instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art.74. C.p. Textul este similar cu cel conținut în art.27 C.p., astfel că nu există modificări aduse de Noul Cod. Potrivit ambelor reglementări, tuturor participanților li se aplică aceleași limite legale de pedeapsă. Sub aspectul limitei legale de pedeapsă, toți participanții sunt sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, însă această regulă este susceptibilă de excepții determinate de circumstanțele reale și personale și de modul lor de comunicare între participanți.
Circumstanțele reale sunt împrejurări care privesc fapta și care, potrivit art.50 N.C.p. se răsfrâng asupra tuturor participanților în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Constituie circumstanțe reale săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, săvârșirea pe timpul nopții, într-un loc public.
Circumstanțele personale sunt împrejurări care țin de persoana unui participant. Circumstanțele personale pot fi clasificate în: circumstanțe personale subiective. Sunt cele care privesc starea sau poziția psihică a autorului (participantului) față de urmarea faptei săvârșite sau anumite caracteristici personale care nu sunt cerute de norma de incriminare (minoritate, recidivist etc.). Ele nu se răsfrâng niciodată asupra altor participanți.
Circumstanțe personale de individualizare se referă la calități cerute de norma de incriminare caelemente constitutive ale infracțiunii. Sunt susceptibile să serăsfrângă și asupra altor participanți, în măsura în care le-au cunoscut și le-au prevăzut (de exemplu, calitatea de gestionar saude administrator, în cazul infracțiunii de delapidare).
Potrivit art.30 C.p, participantul nu se pedepsește dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârșite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. La rândul său, art.51 N.C.p. prevede că participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii. Deși în aparență textul art.51 N.C.P. consacră o ipoteză suplimentară față de vechea reglementare – participantul denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată – în realitate nu este o modificare de fond, dat fiind că și potrivit vechii reglementări, această ipoteză era cuprinsă în împiedicarea consumării, textul vechi nefăcând distincție între împiedicarea realizată personal și împiedicarea realizată prin solicitarea ajutorului unor terți, inclusiv autoritățile. Așadar, în materia participației, desistarea nu este suficientă pentru a atrage nepedepsirea, fiind necesară împiedicarea consumării faptei.
1.5 Participația improprie în lumina Noului Cod Penal
Legislația română, sub imperiul Codului penal din 1968 reglementează ca modalități ale participației improprii (art.31 C.p.): modalitatea intenție și culpă, existentă atunci când autorul acționează din culpă, iar instigatorul sau complicele cu intenție. Spre exemplu, instigatorul, dorind să ucidă victima, îi dă autorului o armă spunându-i că nu e încărcată și determinându-l să sperie victima, apăsând pe trăgaci. Autorul face ceea ce i s-a cerut și ucide victima (din culpă). Modalitatea intenție și lipsă de vinovăție, ce există atunci când autorul acționează fără vinovăție, iar instigatorul sau complicele cu intenție. De pildă, instigatorul determină un minor în vârstă de 12 ani să sustragă un bun.
Noul Cod Penal adaugă o ipoteză suplimentară reglementării anterioare. Potrivit art.52 alin.(1) N.C.p. săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o altă persoană, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție. Noua reglementare privește așadar participația improprie în cazul coautoratului și era necesară în contextul reglementării de către noul Cod penal a acestei forme de participație. Spre exemplu, un major comite o tâlhărie împreună cu un minor în vârstă de 13 ani, majorul aplicând victimei lovituri, iar minorul sustrăgând bunul. În acest caz majorul va răspunde pentru o tâlhărie, chiar dacă o parte din actele de executare au fost comise de un minor care nu răspunde penal. În cazul participației improprii, coautorul ce a acționat cu intenție precum și instigatorul și complicele răspund pentru o infracțiune intenționată, în vreme ce autorul sau celălalt coautor va răspunde pentru o infracțiune din culpă (dacă fapta comisă este incriminată și în această formă) în cazul modalității intenție și culpă, respectiv nu va răspunde penal, vinovăția sa fiind înlăturată, în situația modalității intenție și lipsă de vinovăție.
CAPITOLUL V
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Consider instituția pluralității de făptuitori ca fiind unul dintre cele mai puternice instrumente pentru teoreticieni și practicieni deopotrivă în câmpul dreptului penal. Din punct de vedere al politicii penale a apărut necesar a se stabili rolul fiecărui participant la săvârșirea faptei. Deși în general legislațiile penale erau constituite în jurul figurii autorului, odată cu consacrarea principiului legalității, a apărut ca fiind necesară și incriminarea activității altor persoane care l-au sprijinit pe autor. Astfel, legiuitorul avea de ales între un model diferențiat și unul unitar de tipificare a participației. În prima situație legiuitorul reglementează fiecare formă de participație, iar în cea de-a doua, legiuitorul subsumează concursului toate comportamentele apte din punct de vedere etiologic să contribuie la rezultat.
Această instituție a pluralității de făptuitori nu reprezintă o temă nouă , inedită, ci mai degrabă o constantă importantă prezentă pe tot parcursul istoriei dreptului penal, ori de cate ori a apărut necesitatea unei represiuni .
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunilor teoretice enumerate și explicate în capitolele anterioare am considerat necesară prezența unui capitol cu spețe din practica judiciară. Jurisprudența în domeniul pluralitații de făptuitori este o resursă nelimitată de informații pentru înțelegerea acestui mecanism esențial al dreptului penal. Considerăm relevante în studiul nostru, spețe din domeniul participației penale atât proprii cât și improprii.
1.1 Autoratul
Prin sentința penală nr. 1674/06.05.2009 a Judecătoriei Iași, instanța a dispus condamnarea inculpaților D.A.R., H.M.S. si G.G.C. pentru săvârșirea infracțiunii de „tâlhărie”, prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 21 lit. a Cod penal la pedepsele de 2 ani închisoare, 3 ani si 6 luni închisoare respectiv 3 ani închisoare.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași dat în dosarul nr. 4612/P/2008 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților D.A.R. pentru săvârșirea infracțiunii de „tâlhărie”, prev. și ped. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 21 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 99 și urm. Cod penal, H.M.S. pentru săvârșirea infracțiunii de „complicitate la tâlhărie”, prev. și ped. de art. 26 Cod penal raportat la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 21 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal și G.G.C. pentru săvârșirea infracțiunii de „complicitate la tâlhărie”, prev. și ped. de art. 26 Cod penal raportat la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 21 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal.
S-a reținut în sarcina inculpaților prin actul de sesizare al instanței că, în baza unei plângeri prealabile, în noaptea de 03/04.05.2008, într-un loc public din mun. Iași, D.A.R. a sustras telefonul mobil al părții vătămate P.A.C. prin exercitarea de violențe fizice, în timp ce inculpații H.M.S. și G.G.C., prin exercitarea de acte de violență fizică, au asigurat păstrarea bunului sustras de inculpata D, urmărind valorificarea acestuia în interes personal.
În fapt, instanța a reținut că în seara zilei de 03.05.2008 partea vătămată PAC, împreuna cu prietena sa, L.A , s-au deplasat cu un grup de prieteni în municipiul Iași, pentru a sărbători ziua de naștere a surorii părții vătămate. În jurul orelor 00:30, partea vătămata, însoțită de martoră, au ieșit din club și s-au îndreptat spre un fast-food, unde cele două fete și-au comandat alimente și s-au așezat la o masă.
Cei trei inculpați, se aflau împreună în zona. Aceștia nu aveau bani pentru a merge la discotecă, astfel încât s-au hotarât să sustragă un telefon mobil pentru a-l amaneta și a face rost, astfel, de bani.
Inculpații au observat-o pe partea vătămată având asupra ei un telefon mobil. Luând decizia de a-i sustrage telefonul mobil, D.A.R. s-a apropiat de partea vătămată și de prietena acesteia, întrebând-o pe prima cât este ceasul. Partea vătămată a scos telefonul mobil marca Samsung E250 din buzunar, moment în care inculpata i l-a smuls din mâna și a fugit spre tonetele din stația de autobuz, unde se aflau ceilalți doi inculpați.
Partea vătămată a alergat după inculpată pentru a-și recupera telefonul iar în momentul în care a ajuns-o, din spatele tonetelor au aparut inculpații H și G care i-au cerut să o lase în pace pe inculpată. Partea vătămată a insistat în restituirea telefonului, moment în care, pentru a asigura posesia bunului sustras și pentru a putea părăsi locul respectiv, cei doi inculpați au lovit-o pe vătămată cu pumnii și picioarele peste față și peste corp, apoi au fugit împreună cu inculpata.
În continuare, cei trei inculpați s-au deplasat cu un taxi la casa de amanet pentru a amaneta telefonul sustras, dar fiind închis, s-au întors cu același taxi în zonă, la casa de amanet A unde, înainte de a reuși să amaneteze telefonul, la orele 01,30, au fost depistați de organele de politie, sesizate telefonic de martorul L.A. la numărul de urgențe 112.
Inculpații au fost legitimați de catre organele de poliție iar cu ocazia controlului corporal efectuat asupra inculpatei D.A.R. s-a găsit telefonul sustras de la partea vătămată, bun care a fost restituit acesteia. În drept, instanța a reținut că fapta inculpatei D.A.R. care, în baza unei plângeri prealabile, în noaptea de 03/04.05.2008, într-un loc public din municipiul Iași, a sustras telefonul mobil al părții vătămate prin exercitarea de violențe fizice, în timp ce inculpații HMS și GGC, prin exercitarea de acte de violență fizică, au asigurat păstrarea bunului sustras, urmărind valorificarea acestuia în interes personal, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „tâlhărie”, prev. si ped. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 21 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 99 și urm. Cod penal.
De asemenea, fapta inculpaților H.M.S. si G.G.C. care, în baza unei plângeri prealabile, în noaptea de 03/04.05.2008, într-un loc public din municipiul Iași, prin exercitarea de acte de violență fizică asupra părții vătămate au asigurat păstrarea bunului sustras de către inculpata D.A.R. , urmărind valorificarea acestuia în interes personal, , întruneste elementele constitutive ale infractiunii de „tâlhărie”, prev. și ped. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 21 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal.
Astfel, în privința celor doi inculpați instanța a dispus schimbarea încadrării juridice, conform art. 334 Cod procedura penală, din infracțiunea de „complicitate la tâlharie”, prev. si ped. de art. 26 Cod penal raportat la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 21 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal întrucât fapta, astfel cum este descrisă în rechizitoriu și cum a fost reținută de către instanță, a fost comisă de către cei doi în calitate de autori.
În acest sens, instanța consideră că inculpații au comis fapta în modalitățile și scopurile prevăzute de art. 211 Cod penal, respectiv prin acte de violență în scopul păstrării bunului sustras și pentru a-i asigura făptuitorului scăparea. Acestea sunt activități specifice autorului infracțiunii de tâlhărie și nu a complicelui, iar ele au fost și recunoscute de cei doi inculpați.
Instigarea
Arestare preventivă. Omor calificat. Instigare neurmată de executare
În cazul în care nu există decât simple încercări ale instigatorilor, care nu au creat convingerea celor instigați să comită fapta prevăzută de legea penală și nu a existat o determinare propriu-zisă, acestea nu ar putea fi sancționate ca infracțiuni de sine stătătoare, prevăzute de art.29 Cod penal.
În aceste condiții, instanța apreciază că nu există indicii temeinice, în sensul art.143 Cod de procedură penală, pentru a se ajunge la concluzia că demersurile făcute de către cei doi inculpați pe lângă alte persoane pot fi considerate “acte de instigare”, instigare ce presupune convingerea unor persoane de a ucide o altă persoană și nu numai lansarea unei propuneri, pe care cei instigați nu au luat-o în serios decât în scopul de a obține bani, prin șantaj sau prin înșelăciune de la cei doi instigatori.
(Încheierea penală nr.25 din data de 27 februarie 2013 a Tribunalului Constanța, definitivă prin încheierea nr.15/P/27.02.2013 a Curții de Apel Constanța)
La data de 27.02.2013, pe rolul Tribunalului Constanța s-a înregistrat cauza cu nr.2449/118 /2013, privind propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, privind pe inculpații V.L. și S.D.L.
În motivarea propunerii, s-a arătat că inculpații sunt cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de instigare neurmată de executare la omor calificat, prevăzută de art.25 Cod penal, raportat la art.174 – 175 lit.a Cod penal, cu reținerea art.175 lit.b Cod penal față de inculpata V.L. și cu referire la art.29 Cod penal, față de ambii inculpați, constând în aceea că în luna februarie 2013, împreună cu S.D.L., cu intenție, au determinat pe numiții R.S., G.G. și B.I., în schimbul unor sume de bani, să-l ucidă pe V.D.T. din interes material.
În susținerea propunerii de arestare preventivă, s-a motivat că, la data de 22.02.2013, la sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Constanța s-a prezentat numitul V.D.T., care a sesizat că fosta sa soție V.L. intenționează să-l ucidă, fiind dispusă să plătească persoane ce ar dori să-l ucidă în schimbul unor sume de bani.
Procedând la audierea persoanei vătămate, s-a stabilit că aceasta a fost căsătorită în perioada 2004 – 2012 cu numita V.L., din căsătoria acestora rezultând un copil minor în vârstă de 6 ani. Din declarația persoanei vătămate rezultă că, încă de la începutul căsătoriei, aceasta din urmă făcea deplasări periodice în Germania, soțul său cunoscând că este angajată în cadrul unei curățătorii chimice.
În cursul anului 2012, V.D.T. a realizat că, de fapt. soția sa nu lucra într-o asemenea unitate, ci practica prostituția în cadrul Clubului „FKKL ACAPULCO” din orașul german VELBERT, Strada Harkort, nr.3, în apropiere de DORTMUND, motiv pentru care, între altele, a intentat acțiune de divorț.
La finele anului 2012, instanța de judecată a stabilit custodia comună asupra minorului, domiciliul fiind stabilit la domiciliul tatălui, mama fiind obligată la plata unei pensii de întreținere a copilului, urmând ca partajul bunurilor comune să aibă loc în cursul anului 2013.
La data de 21.02.2012, persoana vătămată a fost contactată telefonic de la numărul de apel 0770/041064 de un bărbat, care i-a solicitat să se întâlnească, suscitându-i interesul prin faptul că i-a spus că este în favoarea sa acest lucru. Întrevederea a avut loc în cadrul aceleiași zile în parcarea supermarketului „LIDL”, din orașul Năvodari.
La această întâlnire, pe care partea vătămată a avut-o cu doi bărbați, ce nu îi erau cunoscuți și care au fost identificați ulterior în persoana numiților R.S. și G.G., a participat și prietenul părții vătămate C.C.M.
În cadrul discuției purtate cu ce doi bărbați, V.D.T. arată că a aflat că soția sa intenționa să-l ucidă, în acest sens ea contactându-i pe cei doi bărbați prin intermediul iubitului ei, un anume „D”, care deține un telefon cu numărul de apel 0733/799934.
Tot de la aceștia, partea vătămată a mai aflat că ei s-au întâlnit ulterior și cu V.L., care le-a solicitat faptul de a-l ucide în schimbul sumei de 17.000 EURO.
Despre acești bani, învinuita V.L. le-a spus numiților R.S. și G.G. că îi ține la o prietenă a sa, pentru că retragerea unei astfel de sume din bancă a reprezenta un indiciu care ar putea duce la prinderea ei.
Din investigațiile efectuate de către lucrătorii de poliție rezultă că această prietenă a ei ar putea fi numită P.M.M.
Pentru a proba veridicitatea spuselor lor, numiții R.S. și G.G. i-au expus părții vătămate mai multe detalii despre programul său de viață aflate de la V.L. și au informat-o că, la solicitarea acesteia, au efectuat împreună activități de urmărire în zilele anterioare, indicându-i locul unde domiciliază și autoturismul pe care îl folosește.
Cei doi i-au relatat părții vătămate, dar și ulterior, cu ocazia audierii de către anchetatori, că inculpata V.L. cu iubitul ei, inculpatul S.D.L. ar fi plecat în Germania pentru a contacta și a angaja o persoană de origine albaneză, din Germania, care să-l lichideze, întrucât ei au refuzat să mai ducă la îndeplinire cererea celor doi inculpați.
La întâlnirea părții vătămate cu martorii R.S. și G.G. a participat și martorul C.C.M. care confirmă odată în plus veridicitatea celor întâmplate, prezentând înregistrarea discuției, conținutul acesteia fiind redat în cadrul unui proces-verbal existent la dosarul cauzei.
Avându-se în vedere mijloacele materiale de probă de la dosarul cauzei, din care rezultă indicii temeinice ale săvârșirii infracțiunii de instigare la omor calificat reținută în sarcina inculpaților V.L. și S.D.L., precum și starea puternică de teamă de care este cuprinsă partea vătămată, s-a dispus de către procuror, prin ordonanță, protejarea deplasărilor acestuia.
Din analiza declarațiilor persoanelor instigate R.S. și G.G. rezultă că aceștia, în cursul lunii februarie 2013, au fost contactați de către cunoștința lor, inculpatul S.D.L., care le-a expus că el se află în relații de prietenie cu inculpata V.L., ce a divorțat de fostul ei soț, cu care are afaceri în Municipiul Constanța, respectiv două firme de transport, și întrucât, între ei există o stare conflictuală, l-a rugat pe el să găsească o persoană care să-l ucidă, motiv pentru care, au luat hotărârea să se întâlnească, lucru ce s-a și întâmplat în fața magazinului” PENNY” din orașul Năvodari.
Persoanele instigate precizează faptul că inculpatul S.D.L. le-a cerut celor doi să caute pe cineva care să fie dispus să-l omoare pe V.D.T., inculpata V.L. fiind dispusă să plătească suma de 17.000 curo, având pe loc suma de 13.000 euro, iar diferența de 4000 euro urmând a fi plătită ulterior.
Aceștia mai precizează că inculpații doreau moartea părții vătămate, deoarece aceasta ar fi avut și are un comportament agresiv față de V.L., iar ei doresc să-i preia afacerile.
De asemenea, din declarațiile acestora rezultă că cei doi instigați l-au contactat pe cel de-al treilea, în persoana lui B.I., care are o constituție mai robustă și un aspect de „om dur” și i l-au prezentat inculpatului S.D.L., iar la întâlnirea avută, inculpatul le-a cerut celor trei să-i suprime viața victimei V.D.T.
G.G. și R.S., la întâlnirea cu inculpatul S.D.L., au înregistrat cu telefonul mobil o parte a discuțiilor dintre ei, pe care au pus-o ulterior, la dispoziția anchetatorilor.
Rezultă, astfel, că la data de 17.02.2013 inculpații V.L. și S.D.L. s-au întâlnit la domiciliul lui S.D.L. din Năvodari cu R.S. și G.G., loc unde inculpata V.L. le-a relatat celor doi starea conflictuală dintre ea și V.D.T. atât din timpul căsniciei, cât și după divorț, convingându-i pe aceștia de problema ce o afectează și i-a convins de necesitatea săvârșirii faptei de omor, asigurându-i că vor primi suma de bani asupra căreia s-au înțeles.
Persoanele instigate relatează că, în cursul celor aproximativ 30-40 minute cât au discutat despre fapta ce face obiectul dosarului, de față au fost cei doi inculpați, timp în care R.S. le-a și prezentat un pistol pe care urma să-l folosească la uciderea victimei, dând relații și despre modalitatea în care urma să îi suprime viața adică, în calitatea lui de lucrător la RDS, să o aștepte pe victimă în scara blocului și să o împuște prin tragerea a două rânduri de focuri, în așa fel încât să se asigure că nu va mai rămâne în viață, relatare cu care cei doi inculpați au fost de acord.
Aceștia mai precizează faptul că inculpata V.L. le-a relatat că, anterior găsirii lor, a mai contactat un bărbat în Germania, pentru a-l omori pe V.D.T., căruia i-a dat un avans de 2.500 de euro și i-ar fi luat bilet de avion pentru România, dar acesta nu a comis fapta și a păcălit-o.
În timpul discuțiilor ce a avut loc între cei doi inculpați și persoanele instigate R.S. și G.G., rezultă că cei doi le-au indicat persoanelor instigate date despre reședința victimei, menționând acestea pe un bilet pe care l-au înmânat celor doi. Acest bilet se află la dosarul cauzei, fiind predat organelor de anchetă de către R.S. și G.G., prin intermediul victimei, fapt recunoscut cu ocazia audierii și de către inculpatul S.D.L., dar negat de inculpata V.L.
Persoanele instigate au mai declarat faptul că, la data de 17.02.2013, când s-au întâlnit cu inculpații, nu au luat hotărârea datei la care să suprime viața victimei, ca urmare a discuțiilor legate de piața pusă în discuție și a neîncrederii care s-a ivit între aceștia.
Tot din declarațiile acestora, cât și a martorului B.I. rezultă faptul că în zilele anterioare datei de 17.02.2013 aceștia l-au contactat și pe martorul B.I. și la solicitarea inculpatului S.D.L. s-au întâlnit, ocazie cu care S.D.L. i-a explicat că prietena sa, inculpata V.L. are probleme cu fostul ei soț V.D.T. și că ei doresc să-i ia viața acestuia.
În acest context, inculpatul i-a cerut persoanei instigate B.I. să meargă cu el cu mașina împreună și cu celelalte două persoane instigate, să-i arate unde locuiește persoana de care dorește să scape, dar acest lucru nu a avut loc, întrucât persoana instigată a refuzat propunerea.
Din mărturia persoanei instigate B.I. rezultă că în data de 18 sau 19 februarie 2013 a fost contactat de către inculpatul S.D.L. și s-au întâlnit în zona „CITY MALL” unde se afla în timpul serviciului, ocazie cu care inculpatul i-a solicitat din nou să-l omoare pe V.D.T. ori să găsească el o altă persoană, spunând că el și prietena lui, inculpata, sunt într-o situație disperata și că își doresc acest lucru, B.I. fiind nevoit să-l refuze din nou.
Analizând materialul probator de la dosarul cauzei rezultă că inculpații au îndemnat persoanele instigate să săvârșească infracțiunea de omor calificat, sugerându-le mai întâi ideea săvârșirii acestei fapte și ulterior placându-i să accepte acea idee și să treacă la realizarea ei.
Prin activitatea infracțională a inculpaților, materializată prin actele de la dosarul cauzei, rezultă că aceștia au tăcut să nască în mintea persoanelor instigate R.S. și G.G. hotărârea de a săvârși fapta de omor, realizând în acest fel cauzalitatea psihică, ce precede și însoțește, apoi cauzalitatea fizică adică, efectuarea actelor de executare prin care se săvârșește fapta. Aceștia, prin contribuția lor au generat și realizat latura subiectivă din conținutul infracțiunii de omor calificat, astfel inculpații au luat contact cu cei instigați, respectiv R.S. și G.G., iar în cazul inculpatului S.D.L. și cu instigatul B.I., îi convinge, le procură și dă informații despre victimă, ceea ce au constituit în esență acte de pregătire în vederea săvârșirii infracțiunii, fără aceste acte materiale contribuția instigatorilor nu s-ar fi putut exterioriza și ar fi rămas ineficientă.
Instigarea numiților R.S., G.G. și B.I. a fost operată atât de fiecare inculpat în parte, dar și concomitent și succesiv față de fiecare persoană instigată, dau față de doi dintre aceștia, legată de aceeași infracțiune de omor calificat în dauna aceleiași persoane vizate, respectiv persoana vătămată V.D.T.
Inculpații V.L. și S.D.L., pentru a determina persoanele instigate la comiterea faptei de omor, le-a insuflat ideea lor de a ucide partea vătămată și de a accepta acest fapt în îndemnuri, insinuări, rugăminți, argumente și promisiunea unor sume de bani.
Instigații au acceptat ideea de a ucide pe V.D.T. deci, determinarea acestora a fost realizată în mod serios și concret, aceștia nu au cerut timp de gândire, nu a fost o simplă încercare.
Inculpații au comis infracțiunea ce li se reține în sarcină, atât laolaltă (coinstigare), cât și în mod separat (instigare concurentă), aici remarcând faptul că actele de instigare efectuate asupra martorului B.I. nu au reușit să-l determine pe acesta, deoarece a respins pur și simplu, cu toate că inculpatul S.D.L. a încercat de mai multe ori să-1 convingă să comită fapta de omor, motivându-se în mai multe moduri și făcând asigurarea plății pecuniare.
În opinia Ministerului Public, actele de instigare a inculpaților au reușit să determine persoanele instigate R.S. și G.G., acestea au acceptat să săvârșească fapta de omor calificat, acceptarea nefiind urmată de un început de executare. Astfel, se poate aprecia că motivele ce țin de teama, dificultățile ivite între timp și neonorarea unor promisiuni făcute de inculpați, alături de cauzele pentru care cei instigați s-au răzgândii, după ce au acceptat propunerea inculpaților, nu interesează.
Concomitent, se apreciază că pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din lezarea valorilor și relațiilor sociale privind apărarea vieții și integrității ființei umane, ceea ce afectează sau periclitează ordinea publică, cu implicații și rezonanțe negative în rândul colectivității.
Prin fapta comisă de inculpați s-a creat o stare de neliniște în rândul cetățenilor din zona unde aceștia conviețuiau, precum și a colectivității în care aceștia trăiau, iar prezența inculpaților în libertate ar provoca o stare de indignare, de dezaprobare publică, de natură a determina o stare de insecuritate, de a amplifica starea de tensiune în rândul publicului sau a unui grup important de persoane, de natură a crea o presiune psihică asupra martorilor care au dat sau urmează să dea declarații în defavoarea inculpaților, existând și riscul de recidivare.
Examinând propunerea de arestare formulată față de inculpați, instanța apreciază că în cauză nu poate fi luată măsura arestării preventive pentru instigare neurmată de executare la infracțiunea de omor calificat, așa cum a fost reținută în sarcina acestora, pentru următoarele considerente:
Instanța nu neagă faptul că cei doi inculpați i-au contactat pe martorii R.S. si G.G. pentru a le cere acestora să-l omoare pe soțul inculpatei, V.D.T., cu care este în proces de divorț.
De altfel, această împrejurare este descrisă în amănunt de către cei doi martori și contestată în parte de inculpați, în sensul că ei ar fi dorit doar ca V.D.T. să fie bătut și că nu s-a pus problema ca el să fie omorât, martorii fiind cei care au venit cu această propunere.
Cu toate acestea, în cauză nu este îndeplinită o condiție esențială pentru a putea fi reținută infracțiunea ce li se impută inculpaților, anume aceea ca activitatea de instigare să fi condus la determinarea celor doi instigați să comită fapta și să ia în serios această solicitare.
În cazul în care nu există decât simple încercări ale instigatorilor, dar care nu au creat convingerea celor instigați să comită fapta, fără să fi existat o determinare propriu-zisă, aceasta nu ar putea fi sancționată ca o infracțiune de sine stătătoare, cum este cea prevăzută la art.29 Cod penal.
Or, în cazul de față, martorul G.G. a declarat că numitul “I”, o altă cunoștință de-a lor, a refuzat “să intre în combinație”, atunci când a auzit despre ce este vorba și că împreună cu “S” au hotărât să intre în afacerea propusă de “D”, dar nu ca să îl omoare pe acel bărbat, ci doar să încerce să câștige ceva bani de la prietena lui D.
Martorul B.I., care a fost contactat de inculpatul S.D., a arătat că a realizat ce propunere i se face și că nu este o glumă, după modul serios în care S.D. vorbea, însă realizând starea de pericol, l-a refuzat, spunându-i să-și vadă de treabă.
Martorul R.S. a relatat că S.D. dorea neapărat să îl omoare pe fostul soț al actualei sale prietene, însă după ce a discutat cu el, a stabilit împreună cu G.G. că nu pot să facă așa ceva și nici să găsească pe cineva să îl omoare, însă ar putea simula acest lucru, pentru a-l păcăli pe S.D., “ca să scoată bani” de la el.
Martorul a mai arătat că a spus despre această simulare și lui “I”, care a fost de acord să participe și el pentru a lua bani de la S.D. și prietena lui.
Faptul că martorii nu au fost convinși asupra hotărârii de a ucide pe fostul soț al inculpatei reiese și din convorbirea telefonică înregistrată de partea vătămată V.D.T. (fila 91 DUP), din care reiese că s-a întâlnit cu R.S. și G.G., fiindu-i adus la cunoștință că soția lui “îl vrea mort”, oferindu-i-se detalii legate de propunerea primită de ei (suma de bani oferită și modalitatea de ucidere).
Din aceeași conversație reiese, în mod cert, că cei doi doreau să folosească o înregistrare a convorbirii purtate cu ocazia solicitării de a-l omorî pe V.D.T., însă și-au dat seama că aceasta i-ar implica și pe ei, iar atunci, neexistând șanse să obțină vreo sumă de bani de la inculpați, l-au contactat pe cel vizat, adică pe V.D.T.
Inculpata a declarat în fața instanței că le-a cerut celor doi să-l bată pe fostul soț, însă atunci când aceștia au venit cu propunerea de a-l omorî pentru o sumă de bani, a lăsat discuția fără final, iar apoi s-a gândit toată noaptea și i-a cerut prietenului ei să-i contacteze și să le spună că nu mai vrea să facă nimic.
Acest lucru este, într-adevăr, dovedit cu mesajul transmis la data de 18.02.2013, ora 19.00, “A căzut totul când o să ajung îți spun.”, dar și cu declarațiile și convorbirea la care s-a făcut referire mai sus, în sensul că, inculpata a făcut o propunere, însă apoi, realizând gravitatea, s-a răzgândit.
Martorii, la rândul lor, dându-și seama că ar putea obține pe seama dicuției înregistrate cu telefonul o sumă de bani, au părut interesați de ofertă, dar nu au crezut niciodată în ea că o vor pune în aplicare.
În aceste condiții, instanța apreciază că nu există indicii temeinice în sensul art.143 Cod de procedură penală, pentru a se ajunge la concluzia că demersurile făcute de cei doi inculpați pe lângă alte persoane pot fi considerate acte de instigare, instigare ce presupune convingerea unor persoane de a ucide o altă persoană, și nu doar lansarea unei propuneri pe care cei instigați nu au luat-o în serios, decât în scopul de a obține bani, prin santaj sau prin înșelăciune, de la cei doi instigatori.
În raport cu această situație, instanța nu a mai analizat și condițiile prevăzute de art.148 lit.f Cod de procedură penală, nefiind întrunite și condițiile art.143 Cod de procedură penală.
Prin urmare, nu a dispus luarea nici unei alte măsuri preventive, astfel cum s-a solicitat, având în vedere că fapta ce li se reține inculpaților, la acest moment procesual, nu îmbracă forma unei infracțiuni care să poată fi pedepsită de lege.
Pentru aceste considerente, instanța a respins propunerea de arestare preventivă formulată față de ambii inculpați, cheltuielile judiciare fiind lăsate în sarcina statului.
Complicitatea
Prin încheierea din data de 10 iulie 2013 Înalta Curte, secția penală, în baza art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) și art. 136 alin. (1), (4) și (8) C. proc. pen., a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpata A.M.
În temeiul art. 145 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpată a fost obligată să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la instanța de judecată sau la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemată;
b) să se prezinte la Poliția Slobozia, județul Ialomița, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție ori de câte ori este chemată;
c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpata a fost obligată să nu se apropie, să nu comunice sau să ia legătura în mod direct sau indirect cu inculpații T.D.V. și C.D. și cu martorii C.V.O., M.G., B.T., T.C. și H.M. sau cu membrii familiilor acestora.
S-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (3) C. proc. pen., respectiv că în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii dispuse sau a obligațiilor, măsura obligării de a nu părăsi țara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
S-a făcut aplicarea art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 169/P/2013 din 03 iulie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția de combatere a corupției, a fost trimisă în judecată, printre alții, inculpata A.M. sub aspectul săvârșirii complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., a complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reținut că inculpata A.M., în calitate de administrator al SC L.C. SRL Slobozia, la data de 01 iunie 2013, a acordat ajutor inculpatului C.D. (care avea calitatea de procuror-șef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, calitate în care îi fusese repartizată spre soluționare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen – Germania) să primească și inculpatului T.D.V., să dea, 10 arbori thuya în valoare de 3354 lei, în scopul efectuării de către magistrat a unor acte contrare îndatoririlor sale de serviciu și anume neadoptarea unor măsuri de protecție minimale care să asigure conspirativitatea activităților de percheziție ce urmau a fi efectuate de autoritățile judiciare germane în municipiul Slobozia, în perioada 03 iunie 2013 – 05 iunie 2013, la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O.
De asemenea, s-a reținut în rechizitoriu, că inculpata A.M., în perioada februarie – iunie 2013, alături de inculpatul T.D.V., în baza informațiilor primite de la inculpatul C.D. – cu privire la aceeași lucrare cu nr. 518/II-5/2013 având ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internațională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen – Germania prin care se solicitase efectuarea unor percheziții la domiciliile martorilor M.G., B.T. și C.V.O., învinuiți de autoritățile germane de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, i-a avertizat pe aceștia din urmă că domiciliile le vor fi percheziționate, asigurându-le astfel timpul necesar pentru a distruge și ascunde documente ori alte bunuri compromițătoare ce ar fi putut constitui mijloace de probă, ori pentru a putea părăsi teritoriul țării, zădărnicind astfel urmărirea penală.
Prin ordonanța din data de 13 iunie 2013 dată în Dosarul nr. 169/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a corupției, în temeiul art. 1451 rap. la art. 145 C. proc. pen., s-a luat față de învinuita A.M. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, de la data de 13 iunie 2013 până la 12 iulie 2013 inclusiv.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 4 iulie 2013, primul termen de judecată pe fondul cauzei fiind la 30 august 2013, prin preschimbarea acestuia din 6 noiembrie 2013.
Prin decizia în interesul Legii nr. 76 din 05 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menținute de către instanța de judecată, urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
Aducându-se atingere drepturilor fundamentale ale persoanei, Codul de procedură penală reglementează riguros, pe de-o parte, condițiile necesare și obligatorii pentru luarea măsurilor preventive și, pe de altă parte, criteriile pe care organele judiciare, față de competența lor, trebuie să le aibă în vedere la stabilirea și alegerea măsurilor restrictive de drepturi sau privative de libertate cu privire la învinuit sau inculpat.
Potrivit art. 1451 cu referire la art. 145 alin. (1) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi țara poate fi luată față de învinuit sau inculpat numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorul și instanța de judecată, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În plus, alineatul 8 al aceluiași articol prevede că alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținând seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte a considerat că din materialul probator administrat în cauză, rezultă existența unor probe și indicii temeinice, în accepțiunea dată de art. 681 C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă și rezonabilă, aptă de a convinge un observator obiectiv că inculpata A.M. a săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, în acest sens fiind declarațiile martorilor, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, procesul-verbal de percheziție domiciliară, declarațiile inculpatului T.D.V., înscrisuri.
Având în vedere stadiul procesual al cauzei și gradul de pericol social al infracțiunilor presupus săvârșite de inculpata A.M., s-a apreciat că, pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, măsură preventivă care limitează inculpatei doar posibilitatea de a se deplasa în afara teritoriului țării, astfel încât ingerința adusă dreptului la liberă circulație al acesteia este întru totul justificată și proporțională cu scopul urmărit.
În scopul precizat, s-a impus inculpatei obligația de a nu se apropia, a nu comunica și a nu lua legătura în mod direct sau indirect cu inculpații, cu martori propuși spre audiere de acuzare ori cu membrii familiilor acestora.
Luarea măsurii preventive reglementată de dispozițiile art. 1451 C. proc. pen. a fost apreciată ca fiind proporțională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata A.M., solicitând casarea încheierii și, rejudecând, respingerea propunerii de luare a măsurii preventive prev. de art. 1451 C. proc. pen.
Aceasta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul oportunității
Examinând recursul prin prisma dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorul și instanța de judecată, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Măsurile preventive sunt supuse, astfel, unui cadru normativ precis, riguros, stabilindu-se, totodată, o ierarhie a acestora în funcție de severitatea restricțiilor.
Potrivit dispozițiilor art. 1451 C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror, judecător în faza de urmărire penală și de instanță în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus măsura.
Dispozițiile art. 1451 alin. (2) C. proc. pen., fac trimitere la prevederile art. 145 alin. (1), respectiv art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura restrictivă de drepturi putând fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Luarea măsurilor preventive restrictive de drepturi nu este condiționată de existența vreunuia dintre cazurile concrete și limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen., acestea fiind incidente numai cu privire la luarea, prelungirea, respectiv menținerea măsurii arestării preventive.
Lipsa unei asemenea condiții nu poate conduce însă la concluzia arbitrariului din partea autorităților judiciare atâta timp cât măsurile restrictive de drepturi nu pot fi luate decât atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată pe de-o parte, că probele administrate în faza de urmărire penală au constituit fundamentul actului de sesizare, iar pe de altă parte, acestea permit să constate că există motive verosimile că inculpata ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală și că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune luarea unei măsuri restrictive de drepturi.
Luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este proporțională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
Această măsură se impune a fi luată în raport cu natura faptelor presupus a fi comise de inculpată și anume fapte de corupție, respectiv complicitate la infracțiunea de luare de mită (2 fapte), astfel că se justifică o restrângere a libertății de circulație a inculpatei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite (cauza Contrada contra Italiei, cauza Dinler contra Turciei), acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier contra Franța).
Prin urmare, restricția la libertatea de circulație corespunde cerințelor CEDO, fiind o ingerință prevăzută de lege, urmărind un scop legitim și fiind necesară într-o societate democratică.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că din materialul probator administrat în cauză, rezultă existența unor probe și indicii temeinice, în accepțiunea dată de art. 681 C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă și rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpata A.M. a săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, iar pe de altă parte, probele administrate în faza de urmărire penală constituie fundamentul rechizitoriului, permițându-i acesteia să aprecieze că există motive verosimile că inculpata a săvârșit fapte prevăzute de legea penală, iar pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune luarea unei măsuri restrictive de drepturi.
În ceea ce privește solicitarea recurentei inculpate de a beneficia de același tratament juridic, la fel ca și inculpatul T.D.V., față de care nu s-a dispus luarea niciunei măsuri preventive, instanța de control judiciar o apreciază ca nefondată, având în vedere contribuția acestei inculpate la săvârșirea presupusei activități infracționale, precum și faptul că luarea unei asemenea măsuri are în vedere criteriile legale aplicate în mod concret, în raport cu particularitățile ce caracterizează pe fiecare inculpat.
Totodată, se constată că luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este proporțională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumția de nevinovăție, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
În consecință, Înalta Curte, completul de 5 judecători, consideră că în mod corect prima instanță a dispus luarea față de inculpată a măsurii obligării de a nu părăsi țara, ingerința adusă dreptului la deplasare a acesteia fiind întru totul justificată și proporțională cu scopul urmărit.
Față de aceste considerente, instanța de recurs, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta inculpată.
În temeiul at. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-inculpată A.M., împotriva încheierii din data de 10 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3792/1/2013.
Obligă recurenta – inculpată la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 august 2013
CAPITOLUL VI
CONCLUZII
Participația constă în contribuția sau activitatea depusă de fiecare persoană care ia parte la săvârșirea unei fapte penale iar aceste persoane care contribuie la săvârșirea unei asemenea fapte se numesc participanți. Natura juridică a acestei activități sau contribuții la o infracțiune constituie subiectul unor discuții în teoria dreptului penal.
Având în vedere cele afirmate mai sus participația nu se poate confunda cu infracțiunea, participația nefiind o infracțiune ci o contribuție, o activitate a persoanelor participante la infracțiune. Mai exact participația este un mod de săvârșire a unei singure infracțiuni de mai multe persoane. De exemplu, participația la infracțiunea de spionaj nu înseamnă două infracțiuni, una de spionaj și alta de participație la spionaj. Este vorba de o singură infracțiune și anume de spionaj, cu mai mulți participanți, cu mai multe activități. În concluzie natura juridică a participației constă într-un mod de contribuție la săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane iar pentru stabilirea răspunderii penale este necesară stabilirea părții de contribuție a fiecărui participant.
În cazul participației întâlnim o singură infracțiune și contribuția mai multor persoane la săvârșirea acesteia. Avem de a face deci cu o unitate de infracțiune și cu pluralitate de persoane sau cu o unitate de infracțiune și cu o pluralitate de infractori. Deosebirea dintre participație și pluralitatea de infractori este aceea că la participație avem o singură infracțiune și mai mulți infractori iar la pluralitatea de infracțiuni avem un singur infractor și mai multe infracțiuni. Faptul că în cazul participației se aplică aceeași pedeapsă, anume pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea infracțiune, în cazul autorului. Autorul consideră infracțiunea ca fiind opera sa proprie, socotindu-se stăpân al acțiunii sale, pe când complicele consideră infracțiunea sa ca fiind opera altuia, socotindu-se un simplu ajutor la realizarea ei. Autorul este acel participant care prin comiterea infracțiunii urmărește un scop propriu, independent; complicele din contră, dorește doar să ajute pe autor, să-și atingă scopul, fără a urmări un interes propriu, personal. Scopul său este subordonat scopului urmărit de autor neavând caracter independent. Pentru alții, elementul distinctiv constă în personalitatea infractorului și antisociabilitatea sa. Conform altei opinii, criteriul distincției actelor de coautor de cele de complicitate constă în elemente exclusiv obiective. Astfel de elemente ar fi cele legate de deosebirea dintre cauza care a generat producerea rezultatului și condițiile care au favorizat survenirea lui. Autorul este participantul a cărui activitate constituie cauza rezultatului vătămător. Dacă activitățile mai multor participanți au cauzat rezultatul, toți sunt coautori. Complicele este participantul a cărui activitate constituie o simplă condiție a producerii rezultatului. Aceste puncte de vedere, dovedite practic nesatisfăcătoare, sunt caracterizate de scindarea artificială , potrivnică realității, a complexului elementelor obiective și subiective, atât al infracțiunii în ansamblu, cât și al fiecărui act de participare în parte. În toate aceste opinii, activitatea materială a participanților este ruptă de poziția subiectivă a acestora considerându-se că un act este de coautorat sau de complicitate, fie numai în baza caracteristicilor sale obiective, fie numai în funcție de vinovăția făptuitorilor.
Rezolvarea problemei anunțate are la bază constatarea că activitatea fiecărui participant – autor, instigator, complice – este o activitate infracțională, cu toate atributele obiective și subiective ale infracțiunii. De aici nu trebuie trasă greșit concluzia că în caz de participație există atâtea infracțiuni distincte, dar conexe, câți participanți sunt. Cunoscut sub denumirea de „teorie a complicității delict distinct” sau „teoria autonomiei participației”, acest punct de vedere este contrar realității, deoarece rupe artificial activitățile diverșilor participanți, deși, obiectiv și subiectiv, ele sunt indisolubil legate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Savarsirea Unei Infractiuni DE Catre Mai Multe Persoane. Participatia Propriu Zisa. Teorie Si Practica Judiciara (ID: 129758)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.