Sanctiunile Ce Intervin In Cazul Nerespectarii Conditiilor Referitoare la Actele Si Termenele Procesual Civile

LUCRARE DE LICENȚĂ

DREPT PROCESUAL CIVIL

SANCȚIUNILE CE INTERVIN ÎN CAZUL NERESPECTĂRII CONDIȚIILOR REFERITOARE LA ACTELE ȘI TERMENELE PROCESUAL CIVILE

Cuprins

I. CONSIDERAȚII GELE PRIVIND ACTELE DE

PROCEDURĂ CIVILĂ

1.1 Notiunea si importanta actului de procedură

1.2 Clasificarea actelor de procedură

1.3 Conditiile impuse de lege pentru intocmirea actelor de

de procedură

II. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NULITATEA

ACTELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ

2.1 Notiunea nulitătii

2.2 Conceptia legiuitorului român asupra sanctiuni

nulitătilor procedurale

III. CLASIFICAREA NULITĂȚILOR ÎN DREPTUL PROCESUAL

CIVIL

3.1 Nulitătile absolute si nulitătile relative

3.1.1 Teoria actelor de procedură inexistente si critica ei

3.2 Nulitătile exprese si nulitătile virtuale

3.3 Nulitătile proprii si nulitătile derivate

3.4 Nulitătile totale si nulitătile partiale

3.5 Nulitătile de drept si nulitătile judiciare

3.6 Nulitătile extrinseci si intrinseci

IV. SITUAȚIILE ÎN OPEREAZĂ NULITATEA

ACTELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ

V. INVOCAREA NULITĂȚILOR ÎN PROCESUL CIVIL

5.1 Consideratii prealabile

5.2 Modalitatea de invocare a nulitătii in procesul civil

5.3 Constatarea si declararea nulitătilor

5.4 Refacerea sau remedierea actelor de procedură

VI. EFECTELE NULITĂȚILOR IN PROCESUL CIVIL

Precizării prealabile

Efecte ce se produc anterior nulitătii

Efecte ce se produc după declararea nulitătii

. NULITATEA PRINCIPALELOR ACTE DE

PROCEDURĂ CIVILĂ

7.1 Precizării prealabile

7.2 Nulitatea principalelor acte de procedură îndeplinite de

instantă

7.2.1 Precizării prealabile

7.2.2 Nulitatea încheierilor de sedintă si a hotărârilor judecătoresti

7.2.3 Nulitatea citatiei

7.3 Nulitatea principalelor acte de procedură îndeplinite de

părti

7.3.1 Precizării prealabile

7.3.2 Nulitatea cererilor care se adresează instantelor judecătoresti

7.3.3 Nulitatea cererii de chemare în judecată

7.3.4 Nulitatea cererii de apel

7.3.5 Nulitatea cererii de recurs

7.4 Nulitatea principalelor acte de procedură îndeplinite de

executorii judecătoresti

7.4.1 Precizării prealabile

7.4.2 Principalele nulitătii exprese reglementate în Codul de

procedură civilă

Principalele nulitatii virtuale în conceptia Codului de

procedură civilă

BIBIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ACTELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Notiunea si importanta actului de procedură

Codul de procedură civilă si legislatia din domeniul procesual reglementează în mod amănuntit modul de îndeplinire al actelor de procedură civilă existând norme privitoare la pornirea procesului civil, chemarea părtilor în fata instantei, administrarea probelor, pronuntarea hotărârilor, exercitarea căilor de atac, executarea silită a hotărârilor judecătoresti. Prin conditii procedurale de formă întelegem conditiile stabilite si impuse de lege, atât cu privire la activitatea instantei si a auxiliarilor săi, cât si cu privire la raporturile dintre părti si aceste organe1.

În ceea ce priveste corelatia dintre forma procedurală si actul de procedură, forma procedurală este ceea ce legea prescrie, iar actul de procedură ar fi forma adusa la îndeplinire2 .

Principala sanctiune ce se răsfrange asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nerespectarea dispozitiilor legale, este nulitatea. Nulitatea, ca sanctiune procedurală urmează să fie analizată în strânsă corelatie cu diferitele acte de procedură pe care instanta, părtile sau alti participanti le îndeplinesc pe tot parcursul activitătii judiciare. De aceea, înainte de a determina conceptul de nulitate sunt utile câteva consideratii asupra actelor de procedură.

În literatura de drept procesual civil s-a arăta că:”Act de procedură este orice act făcut în cursul si în cadrul procesului civil de instantă de judecată, de organele auxiliare ale acesteia si de ceilalti participanti la proces, în legătură cu

activitatea lor procesuală”3.

Formulări asemănatoare4 sau chiar identice5 se regăsesc si în hotărârile pronuntate de unele instante judecătoresti. Asa se explică, în mare măsură, preluarea acestei definitii si de alti autori care s-au referit la conceptul mentionat6. Totusi, definitiile enuntate nu corespund, astfel cum bine s-a remarcat7, tuturor exigentelor stiintifice, având un caracter de maximă generalitate.

Desi prin act de procedură se întelege înscrisul ce are rol să constate îndeplinirea formei procedurale, există si cazuri când actele de procedură nu se materializează în scris, putând să fie îndeplinite si verbal, dar pănă la urmă sunt consemnate în proces verbal sau încheiere de sedintă, asigurându-se astfel indirect consemnarea lor în formă scrisă8.

Definitia dată actului de procedură, în literatură de specialitate si în practica judiciară, exprimă într-o formulă de maximă generalitate o notiune care vizează întreaga activitate procesuală. De aici decurge, în ultimă instantă, interesul precizării cu multă rigurozitate a conceptului la care ne referim. Determinarea corectă a conceptului de act de procedură9 nu este lipsită de implicatii practice. Și o asemenea determinare este utilă în primul rând, pentru stabilirea conditiilor de validitate a actelor de procedură civilă.

În definirea actului de procedură trebuie să tinem seama că în această materie există o multitudine de acte ce au functionalităti diferite. Unele din aceste acte se înfătisează că operatii juridice specifice, iar altele ca manifestări de vointă a părtilor.

Conceptul de act procedural este folosit în legislatia noastră, adeseori, într-o acceptie restrânsă, adică de act ce nu poate fi privit în afara înscrisului care îl constată. Solutia este explicabilă, întrucât în materie procedurală un număr important de acte trebuie sa fie materializate în scris, iar forma reprezintă în atare împrejurări o conditie necesară pentru însăsi valabilitatea operatiei juridice.

În literatura de drept civil s-a arătă că de esenta oricărui act juridic este tocmai manifestarea de vointă facută tocmai în vederea constituirii, modificării sau singerii anumitor raporturi juridice10. Aceasta trăsătură nu este atât de pregnantă în cazul tuturor actelor de procedură.

Totusi există unele acte de procedură care se înfătisează ca manifestări unilaterale sau bilaterale de vointă. Avem în vedere, cu deosebire, actele părtilor. De aceea, în literatura de specialitate actul de procedură este definit uneori si ca o manifestare de vointă. Astfel, de pilda, renuntarea la judecată se înfătisează neîndoielnic asa cum se recunoaste în literatura de specialitate si practica judiciară ca un act de dispozitie. O atare renuntare îndeplineste incontestabil trăsăturile unui act de procedură12.

În mod incontestabil, si actele instantei se înfătisează ca manifestări ce exprimă vointa unei autorităti publice. Actul de procedură al instantei poate fi definit ca o „ manifestare de vointă ”, ce poate avea ca scop adoptarea unor simple măsuri de conducere a procesului, solutionarea unor probleme de procedură sau pronuntarea unei hotărâri asupra fondului. Pornind tocmai de la aceasta definitie, trebuie făcută o distinctie între hotărârea pronuntată în sedinta publică si „documentul” de constatare a manifestarii de vointă (redactarea hotărârii).

Distinctia enuntată este evidentă si în dreptul nostru procesual, mai cu seamă în cazul încheierilor de sedintă. Într-o succesiune logică, manifestarea de vointă a instantei este anterioară consemnării în scris a măsurii procedurale dispuse. Este necesar să arătăm că actualul Cod de procedură civilă foloseste conceptul analizat doar în sensul de operatie juridică sau de manifestare de vointă ce se concretizează într-un înscris.

Astfel, notiunea de act de procedură civilă este folosită al II-lea, din titlul II – Cartea a II–a – al codului de procedură civilă, intitulat: „Citatiile si comunicarea actelor de procedură”. Referindu-se la comunicarea actelor de procedură, legea nu poate avea în vedere decât acele acte ce se materializează în înscrisuri (cererea de chemare în judecată, cererea reconventională, hotararea judecătorească etc.).

În aceeasi acceptie este folosit conceptul analizat si în alte texte ale Codul de procedură civilă. Exemplificativ, doar indicăm prevederile art. 90 – 97 si art. 99 – 100, privitoare la înmânarea actelor de procedură ti art. 104, text ce vizează actele trimise prin postă.

Lipsa unei definitii legale a actelor de procedură se explică prin natura juridică variabilă a acestora. De aceea, în literatura de specialitate, problema determinării de act procedural si a conditiilor sale de validitate este considerată extrem de complexă. Desigur, o definire a conceptului de act procedural în viitorul Cod de procedură civilă ar fi binevenită.

Clasificarea actelor de procedură

Clasificarea actelor de procedură civilă nu are numai o împortantă didactică

ci răspunde în primul rând unor nevoi practice.

Dupa calitatea persoanelor sau a organelor care le întocmesc sau de la care emană.

actele părtilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconventională, exceptia de necompetentă de ordine publică a instantei, exceptia de litispedentă, cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în exercitare hotararea;

actele instantei: încheierile de sedintă, încuviintarea dovezilor, verificarea de scripte si procedura falsului, ascultarea martorilor, încuviintarea expertizei, hotărârea judecătorească, dispozitia de comunicare a hotărsrii si cea pentru punere în executare a hotărârii etc.

actele altor participanti la proces: întocmirea si depunerea raportului de expertiză, depozitia martorului, cererea martorului sau expertului de anulare a unei amenzi etc.

actele organelor auxiliare justitiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură, procesele – verbale de luare la cunostintă a măsurilor asiguratorii, actele de executare ale organelor de executare etc.

În functie de natura lor.

acte judiciare care îndeplinesc în fata instantei: interogatoriul părtii, depozitia martorului, pronuntarea hotărârii etc.

acte extrajudiciare care îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instantei: expertiza, somatia, actele de executare cu exceptia procedurilor executionale judiciare etc.

După unii autori13, actele extraprocesuale se subclasifică în:

acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de vointă exercitate înainte de declansarea procesului ( exemplu: mărturisirea facută în alt proces sau hotărârea privind asigurarea dovezilor etc. ).

actele extraprocesuale contemporane cu procesul, manifestări de vointă făcute după declansarea procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienta juridică asupra continutului procesului ( exemplu: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzactia realizată printr-un înscris al părtilor etc. ).

În functie de continut

acte de procedură ce contin o manifestare de vointă: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconventională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea, tranzactia etc.

acte de procedură care constată o operatiune procedurală: citatia, procesul – verbal de sechestru, comandamentul.

În functie de modul de executare

acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, citatiile si dovezile de înmânare a citatiilor, cererea pentru exercitarea unei căi de atac, încheierile, cererea reconventională.

b) acte orale: depozitia martorilor, răspunsurile la interogatoriu, sustinerile părtilor, explicatiile vlitatea persoanelor sau a organelor care le întocmesc sau de la care emană.

actele părtilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconventională, exceptia de necompetentă de ordine publică a instantei, exceptia de litispedentă, cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în exercitare hotararea;

actele instantei: încheierile de sedintă, încuviintarea dovezilor, verificarea de scripte si procedura falsului, ascultarea martorilor, încuviintarea expertizei, hotărârea judecătorească, dispozitia de comunicare a hotărsrii si cea pentru punere în executare a hotărârii etc.

actele altor participanti la proces: întocmirea si depunerea raportului de expertiză, depozitia martorului, cererea martorului sau expertului de anulare a unei amenzi etc.

actele organelor auxiliare justitiei: dovezile de comunicare a actelor de procedură, procesele – verbale de luare la cunostintă a măsurilor asiguratorii, actele de executare ale organelor de executare etc.

În functie de natura lor.

acte judiciare care îndeplinesc în fata instantei: interogatoriul părtii, depozitia martorului, pronuntarea hotărârii etc.

acte extrajudiciare care îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instantei: expertiza, somatia, actele de executare cu exceptia procedurilor executionale judiciare etc.

După unii autori13, actele extraprocesuale se subclasifică în:

acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau în manifestări de vointă exercitate înainte de declansarea procesului ( exemplu: mărturisirea facută în alt proces sau hotărârea privind asigurarea dovezilor etc. ).

actele extraprocesuale contemporane cu procesul, manifestări de vointă făcute după declansarea procesului, dar în afara acestuia, acte cărora legea le atribuie eficienta juridică asupra continutului procesului ( exemplu: expertiza criminalistică pentru constatarea unui fals, tranzactia realizată printr-un înscris al părtilor etc. ).

În functie de continut

acte de procedură ce contin o manifestare de vointă: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconventională, cererea de exercitare a unor căi de atac, achiesarea, tranzactia etc.

acte de procedură care constată o operatiune procedurală: citatia, procesul – verbal de sechestru, comandamentul.

În functie de modul de executare

acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, citatiile si dovezile de înmânare a citatiilor, cererea pentru exercitarea unei căi de atac, încheierile, cererea reconventională.

b) acte orale: depozitia martorilor, răspunsurile la interogatoriu, sustinerile părtilor, explicatiile verbale ale expertilor, concluziile părtilor, dezbaterea diferitelor exceptii, citirea minutei14.

În functie de caracterul lor

acte jurisdictionale, realizate de judecător în îndeplinirea atributiilor sale jurisdictionale, care privesc solutionarea litigiului ( exemplu: redactarea minutei etc. ).

acte administrative, prin care se îndeplinette o activitate administrativă legată de solutionarea litigiului ( exemplu: fixarea termenului pentru prezentarea părtilor sau pentru prezentarea la interogatoriu, repartizarea pricinii prin solutionare, stabilirea completului de judecată etc. ).

În functie de etapa procesuală în care se îndeplinesc actele

acte procedurale pregătitoare judecatii ( exemple: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconventională etc. ).

acte procedurale făcute în timpul dezbaterilor sau judecatii ( exemplu: încheierile de sedintă ).

acte realizate după încheierea judecătii sau postprocesuale ( hotărârea judecătorească, comandamentul etc. ).

Conditiile impuse de lege pentru întocmirea actelor de procedură

Actele de procedură, pentru a fi valabile, trebuie să fie întocmite în anumite

conditii si termene, în caz contrar ele nu-si pot produce efectele firesti15. Există

o serie de conditii cu caracter general care se aplică tuturor actelor de procedură civilă precum si o serie de conditii proprii fiecărui act sau unor categorii de acte.

Neregularitătile ce se pot întâlni în realizarea actelor de procedură, fie ca sunt de fond sau de formă, la care se adaugă omisiunea îndeplinirii unui anumit act de procedură, atrag sanctiunile prevăzute de lege, sanctiuni ce uneori pot fi înlăturate, alteori nu, urmând să opereze nulitatea actului.

a) Actele de procedură trebuie să îmbrace formă scrisă16. Înscrisurile care contin sau atestă săvârsirea tuturor actelor de procedură au caracater autentic astfel că fac dovada deplină cu privire la data si la constatările proprii ale autoritătilor judecătoresti de la care emana pană la dovada contrară stabilită prin procedura înscrierii în fals.

Forma scrisă este importantă deoarece se poate dovedi existenta actului, se poate stabili neîndoios vointa părtilor si se asigură conservarea acestor acte17.

Numeroase acte de procedură pot fi făcute verbal în fata completului de judecată. Exemplu, cererea de recuzare a judecatorului, tranzactia, renuntarea la actiune, răspunsul la interogatoriu, încuviintarea sau respingerea de către instantă a unor cereri, însă acestea sunt si ele consemnate în scris.

b) Actele de procedură trebuie să relateze chiar în continutul lor că au fost îndeplinite cerintele legii18. Cerintele prevăzute de art. . proc. Civ. referitoare la înmânarea citatiei personal celui citat, nu pot fi considerate ca fiind aduse la îndeplinire decât dacă agentul însărcinat cu înmânarea certificatului, identitatea si semnătura acestuia. În situatia în care cel citat aflându-se la domiciliu nu vrea să primească citatia sau, primind-o, nu voieste sau nu poate sa semneze adeverinta de primire, agentul va lasa citatia celui citat sau, în cazul refuzului de primire, o va afisa pe usa locuintei acestuia încheind despre acestea un proces verbal.

Continutul actului nu poate fi completat cu probe extrinseci, cum ar fi: proba cu martori sau prezumtii.

În literatura de specialitate19 s-a arătat că această conditie nu este o regulă generală, obligatorie, deoarece fiind si acte ce se realizeaza în forma orală, nu se poate respecta conditia si, de asemenea, faptul ca legea nu impune o asemenea cerinta pentru actele ce se întocmesc în scris de către părti, ci numai pentru actele instantei care au ca finalitate constatarea unor activităti procesuale.

c) Actele de procedură trebuie îndeplinite în limba română. Legea pentru organizarea judecătorească nr. 304/2004 prevede la art. 14 alin. (1) ca „ procedura judiciară se desfăsoară în limba română”, mentionând la alin. (2) că „ cetătenii români apartinând minoritătilor nationale au dreptul să se exprime în limba maternă, în fata instantelor de judecată, în conditiile prezentei legi”. Dacă una sau mai multe părti solicită să se exprime în limba maternă, instanta de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat.

În situatia în care toate părtile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanta de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum si buna administrare a justitiei, cu respectarea principiilor contradictorialitătii, oralitătii si publicitătii.

Cererile si actele procedurale se întocmesc numai în limba română ( art. 14 alin. (5) din lege ).

Dezbaterile purtate de părti în limba maternă se înregistrează, consemnându-se în limba română. Obiectuinile formulate de cei interesati cu privire a traduceri si consemnarea acestora se rezolvă de instantă de judecată pană la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnâdu-se în încheierea de sedintă.

Interpretul sau traducatorul este obligat să semneze pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci cand aceste au fost redactate sau consemnarea s-a facut în baza traducerii sale.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Notiunea nulitătii

În literatura de drept procesual civil au fost formulate mai multe definitii privitoare la nulitatea actelor de procedură. Este considerată cea mai importantă sanctiune pentru încălcarea normelor procedurale în sensul că actul este lipsit în tot sau în parte de efectele sale firesti20.

E. Herovanu apreciază că „ un act juridic este considerat nul cand nu întruneste conditiile pe care legea le prescrie pentru existenta sau validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de efectele firesti”21. Nulitatea intervine atunci cand conditiile de fond sau de forma au fost nesocotite. Sunt sanctionate numai efectele actului juridic contrare legii.

Dupa I. Les nulitatea reprezintă „ o sanctiune ce determină ineficienta actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăsurare ale procesului civil si care se poate resfrange si asupra actelor anterioare sau ulterioare”22. Anularea actelor subsecvente reprezintă un efect al anulării actului principal. Actul juridic este lipsit total sau partial de efectele sale firesti23.

Încălcarea dispozitiilor legale este aspectul cel mai important surprins si de V. Negru si D. Radu: „ nulitatea este sanctiunea care loveste orice act juridic săvârsit fără respectarea dispozitiilor prevăzute de lege pentru validitatea sa,

lipsindu-l de eficacitate” 24. Nu se doreste o distrugere a actului juridic, nulitatea este remediabilă. De exemplu: citatia, sub sanctiunea nulitătii, va fi înmânată partii cu cel putin cinci zile înaintea termenului de judecată (art. 89 alin. (1)), dar înfătisarea părtii în instantă acoperă orice viciu (alin. (2)). Accentul este pus pe încălcarea dispozitiilor legale privitoare la validitatea actelor de procedură.

C. Oprisan consideră nulitatea sau anularea ca fiind „ o sanctiune civilă directă al carui scop unic este de a impiedica producerea unor efecte contrare scopului intim al legii, sanctiune care datorită unei organizării tehnice flexibile, este aptă să salveze de la desfiintare, în conditiile date, întregul act juridic sau numai o parte din acesta”25.

Al. Bacaci apreciază că nulitatea „ loveste orice act juridic efectuat cu încălcarea anumitor dispozitii prevăzute de lege pentru validitatea sa, lipsindu-l de eficacitate”26. Gr. Porumb consideră că nulitatatea „ este sanctiunea care loveste, în general, actele de procedură săvârsite fără respectarea regulilor de drept procesual”27.

Marin Popa defineste nulitatea ca „ o sanctiune al carei scop este să lipsească de efecte, în întregime sau partial, actele de procedură care îndeplinesc conditiile prevăzute de lege pentru valabilitatea lor28. Daca nulitatea sanctionează numai efectele actului juridic contrare legii, înseamnă ca aceasta este, în principiu, partială, păstrându-se efectele care sunt în acord cu legea. Finalitatea sanctiuni nu este distrugerea actului deci nulitatea este remediabilă.

Conceptia legiuitorului roman asupra sanctiunilor nulitătilor procedurale

Codul de procedură civilă a fost elaborat după modelul Codului francez din anul 1806 si al Codului Cantonului de Geneva din 1819 fiind decretat la 9 septembrie 1865, promulgat la 11 septembrie 1865 si pus în aplicare la 1 decembrie 186529.

Legiuitorul roman de la adoptat un sistem mixt, ce tinea seama de caracterul încălcării legii procesuale si de prejudiciul cauzat prin încălcare30. Articolul 735 Cod. Proc. Civ. prevedea că „ se va declara nul, sub conditiile arătate mai jos, orice act de procedură făcut cu încălcarea acestei legi:

1. dacă actul este făcut de un magistrat sau ofiter judecăoresc necompetent;

2. dacă încălcarea formei a pricinuit partii care o invocă o vatamare, pe care nu o poate îndrepta decat anulând actul

3. daca nulitatea este formal pronuntată de lege

Meritul primului Cod de procedură civilă este prezentarea unitară a reglementărilor privind nulitatea actelor de procedură. În Codul civil există mai multe dispozitii izolate privitoare la nulitatea actului juridic, constructia nulitătilor fiind în cea mai mare parte opera literaturii de specialitate.

Judecatorul era obligat să constate nulitatea chiar dacă încălcarea formei procedurale nu ar fi produs nimănui un prejudiciu. Solutia enuntată nu era ratională, dar ea se întemeia pe dispozitiile categorice ale art. 735 Cod. Proc. Civ., care consfinteau astfel caracterul formal al unor reguli procedurale31.

Dacă există posibilitatea unei îndreptări a neregularitătii săvâsite, nu ne

aflăm în fata unui caz de nulitate. Referitor la acest aspect E. Heroveanu preciza că:„ formele necesare nu atrag anularea actului, decât prin mijlocirea judecătii si

numai sub conditia unui prejudiciu real, decurgând direct din încălcarea legii. Dacă acest prejudiciu se poate repara, fie prin formaliăti suplimentare, fie judecatorul va

ordona completarea actului. Daca, dimpotrivă, repararea e cu neputintă, judecatorul va pronunta anularea lui. Dacă în fine actul, desi defectuos în forma, e totusi în stare de a putea atinge scopul juridic pentru care a fost făcut fără nici o altă completare sau prefacere, judecătorul il va mentine tale quale”32.

Modificările aduse în anii 1879, 1904, 1925, 1929 sau 1943 nu au vizat nulitatea actelor de procedură civilă.

Prin modificările aduse în anul 1948 Codului de procedură civilă s-a produs o sistematizare a reglementărilor în problema nulitătii actelor de procedură civilă. Toate dispozitiile procedurale au fost cuprinse într-un singur capitol ( art. 105 – 108) renuntându-se la reglementarea nulitătilor exprese cu titlu de principiu. De asemenea nu se mai pastrează sistemul nulitătilor formal pronuntate de lege.

Noua conceptie a legiutorului român nu consideră nulitatea ca un scop în sine, ci ca o sanctiune ce intervine numai atunci când este imposibilî îndreptarea neregularitătilor săvârsite33.

Nulitatea unui act de procedură este conditionată de existenta unei vătămari. Aceasta conditie este impusă expres de lege, în cazul actelor îndeplinite cu încălcarea formelor de procedură ori de un functionar necompetent. În cazul actelor de procedură întocmite de un judecător necompetent legea nu mai prevede în mod expres cerinta vătămării34.

În vechiul sistem nulitătile absolute puteau fi invocate numai de părtile interesate si de procuror în cazul în care participă la judecată ( art. 736 Cod Proc. Civ. în redactarea anterioară anului 1948 ). De asemenea, cei care au determinat nulitatea actului puteau fi sanctionati inclusiv cu desituirea ( art. 737 Cod. Proc. Civ.). În concluzie, în materie procedurală, nulitatea se întemeiaza pe existenta unei vătămări, iar ineficienta actului intervine, de regulă, atunci când neregularitatea săvârsită nu poate fi îndreptată.

În literatura de specialitate există si opinia35 că în viitorul cod examinat ar trebui să revină la sistemul anterior, în care nulitatea intervenea fără vreo altă conditie în cazul în care era expres mentionată de lege. Acest sistem ar asigura o disciplină mai riguroasă în activitatea procesuală si nu ar contraveni nici regulilor propuse de Comisia codului judiciar european. Acestea prevăd că, sub rezerva unor dispozitii exprese, judecătorul poate la cererea unei părti, să îndepărteze un act de procedură, daca actul este afectat de un viciu care îl impiedică să atingă scopul căruia îi era destinat, după cum el poate îndepărta din oficiu orice act de procedură în cazurile expres prevăzute de lege.

CAPITOLUL III

CLASIFICAREA NULITĂȚILOR ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL

În doctrina s-au cristalizat sase criterii de clasificare a nulitătilorîin dreptul procesual civil, criterii care, chiar dacă nominal pot comporta diferentieri, în esentă vizează aceleasi asptecte.

Astfel:

după caracterul normelor încălcate, nulitătile pot fi absolute sau relative;

după modalitatea în care sunt expres ori nu prevăzute ca si sanctiune în lege, nulitătile pot fi exprese sau virtuale;

după cum nulitatea intervine pentru nerespectarea conditiilor proprii unui act de procedură sau datorita dependentei acelui act de procedură de un alt act de procedură, nulitătile sunt proprii si derivate;

după întinderea efectelor, nulitătile pot fi totale sau partiale;

după modul în care operează nulitătile pot fi de drept si judiciare;

după cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură, nulitătile pot fi extrinseci si intrinseci.

3.1 Nulitătile absolute si nulitătile relative

După caracterul normelor încălcate, nulitătile pot fi absolute sau relative. Astfel criteriul care stă la baza acestei distinctii vizează natura normelor de procedură încalcate. Potrivit art. 108 Cod Proc. Civ.: „ Nulitătile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecator în orice stare a pricinii. Celelalte nulităti se declara numai dupa cererea părtii care are interes sa le invoce”.

Distinctia dintre cele două categorii de nulităti în dreptul procesual civil se bazează pe natura dispozitiilor legale încălcate.

Prin intermediul normelor juridice imperative sunt puse în valoare interesele generale ale societătii, iar prin celelalte dispozitive, interesele personale ale cetătenilor. Astfel, există o stransă legatură între natura normelor juridice încălcate si interesul ocrotit de lege.

În dreptul civil, criteriul de distinctie se întemeiază tocmai pe gradul de îmbinare a interesului general cu interesul personal36.

De aceea, în doctrina s-a statuat drept criteriu esential ce stă la baza distinctiei dintre nulitatea absolută si cea relativă natura normei procedurale încălcate. În consecintă, nesocotirea normelor imperative determină nulitatea absolută, iar încălcarea acelor dispozitive antrenează nulitatea relativă a actelor de procedură. Acest criteriu este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept procesual.

Este important de analizat regimul juridic al nulitătilor astfel clasificate37. Caracterele nulitătilor absolute în materie procesuală sunt urmatoarele:

pot fi invocate în orice faza a procesului civil;

pot fi ridicate de oricare dintre părti, de procuror si de instanta din oficiu;

viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite.

În schimb, nulitătile relative prezintă urmatoarele caractere:

pot fi ridicate numai in limine litis , adică cel mai târziu la prima zi de înfătisare sau de îndata ce cauza care le determină s-a produs;

pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia au fost edictate normele procedurale încălcate;

viciile unui act afectat de nulitate relativă pot fi acoperite.

3.1.1 Teoria actelor de procedură „inexistente” si critica ei

În general, autorii care admit categoria „ actelor juridice inexistente” pornesc de la premisa că există trei grade de ineficacitate: inexistentă, nulitatea absolută si nulitatea relativă38.

Există însă si interpretare în sens contrar potrivit cu care, fundamentarea teoriei „ actelor juridice inexistente” a fost determinată de necesităti practice ce s-au manifestat într-o anumită etapă istorică.

Teoria traditională a nulitătilor isi are originea înca în dreptul roman, care a consacrat distinctia dintre cele doua categorii fundamentale de ineficacitate ale actului juridic civil: nulitatea absolută si nulitatea relativă. Pentru romani nu era necesară, nici din punct de vedere teoretic si nici sub aspect practic, o altă categorie de ineficientă a actului juridic; distinctia dintre inexistenta si nulitate absolută nu prezintă nici o semnificatie, căci in limbajul juridic roman a spune despre un act „nullum est” înseamnă că acesta nu există sau că actul este nul39. Teza „ actelor juridice inexistente” nu a fost cunoscută nici în vechiul drept francez, fiind formulată, ssa cum am aratat anterior, de abia în secolul al XIX-lea.

S-a pus problema definitiei notiunii de „ inexistentă” si s-a stabilit că aceasta reprezintă, o contradictie logică40. Aceasta deoarece două solutii sunt posibile: fie actul nu există, fie există o anumită aparentă susceptibilă să producă unele efecte. S-a ajuns la concluzia că în prima ipoteza nu se pune nicio problemă juridică, pe când, în cazul aparentei, aceasta este susceptibilă să producă anumite efecte ce trebuie înlăturate.

În această din urmă ipoteză s-a pus problema distincției dintre nulitate și „inexistență". Dar o asemenea distincție este lipsită de interes practic și susceptibilă de grave impreciziuni.

Conceptul de „inexistență" este atunci fals și deopotrivă inutil, căci, de vreme ce există o aparență ori un „neant" susceptibil să producă efecte, problema care se pune este aceeași: înlăturarea efectelor ce se produc astfel.

Astfel, in final este obligatoriu a se retine totuși ca, în caz de contestare se impune, în ambele situații (fie că neantul este numit „inexistență", fie nulitate absolută) intervenția organelor judiciare41, căci nimeni nu-și poate face singur dreptate. De aceea, S-a spus că „nulitatea absolută este egală cu inexistența42 sau că ne aflăm în prezența unor noțiuni aproape sinonime43.

Exista autori44, dupa care distincția dintre nulitatea absolută și „inexistență" este susceptibilă de grave impreciziuni, de vreme ce literatura de specialitate nu se poate pune de acord nici asupra cazurilor de aplicare ale „inexistenței”45.

În dreptul procesual civil s-a încercat să se demonstreze utilitatea practică a „inexistenței" în cazul pronunțării unor hotărâri de către organe cărora legea nu le conferă niciun fel de atribuții jurisdicționale46.

Așa ar fi spre exemplu, cazul pronunțării unei hotărâri într-un litigiu de muncă, de către un comitet sindical, al unei hotărâri de divorț, pronunțate de un organ al administrației de stat etc.

Se constată așadar, că teza „inexistenței actelor de procedură" este afirmată îndeosebi în domeniul necompetenței47.

Teza „inexistenței" s-a afirmat recent în literatura de specialitate și în considerarea utilității sale practice. S-a remarcat astfel că în cazul pronunțării unor hotărâri de către organe fără nici un fel de atribuții jurisdicționale, asemenea acte pot fi „înlăturate sau ignorate de oricine, fără să fie nevoie pentru aceasta de intervenția justiției, la fel ca în cazul actelor nule sau anulabile"48.

Această concepție nu este însă în concordanță cu dispozițiile legislației noastre procesuale. într-adevăr, nicio dispoziție procedurală nu face distincție între nulitatea absolută și „inexistență". Mai mult, art. . proc. civ., distinge, în mod expres, între nulitatea absolută și nulitatea relativă. Astfel, pe plan procesual legiuitorul a consacrat două cauze de ineficacitate a actelor procedurale, cu excluderea oricărei alte categorii.

3.2. Nulitățile exprese și nulitățile virtuale

După modalitatea în care sunt expres ori nu prevăzute ca si sancțiune în lege, nulitătile pot fi exprese sau virtuale. Clasificarea nulităților în exprese și virtuale se întemeiază pe izvorul lor. Nulitățile exprese (textuale și explicite) sunt cele stabilite anume de lege. Ele își au originea în vechiul drept francez care cunoștea principiul conform căruia nu există nulități fără text („Pas de nulite sans texte").

In actualul Cod de procedură civilă s-a păstrat un număr redus de texte care consacră expres nulitatea. Astfel, de pildă, nulitatea este prevăzută în art. . proc. civ. (în legătură cu unele cerințe ale citației), art. . proc.civ. (privind înmânarea citației cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată), art. .

proc. civ (referitor la elementele esențiale ale procesului-verbal de înmânare a actelor de procedură civilă), art. . proc. civ. (care impune semnarea dispozitivului hotărârii, de judecători, înainte de pronunțarea lui în ședință publică) și art. . proc. civ. (privind necesitatea depunerii cererii de recurs la instanța a cărei hotărâre se atacă).

Nulitățile exprese au fost menținute în legislația noastră procesuală, de regulă, pentru acele încălcări ce au un caracter esențial și care se repercutează negativ asupra activității de înfăptuire a justiției. Semnificația nulităților exprese constă în scutirea de dovadă a părții care le invocă49.

Astfel, art. 105 alin (2) partea finală, precizează că: „în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie." Așa cum rezultă din prevederea legal citată, vătămarea se prezumă, iar partea care invocă nulitatea este dispensată de sarcina probei. Este vorba despre o prezumție relativă, partea interesată în menținerea actului de procedură având posibilitatea de a dovedi inexistența vătămării.

Nulitățile virtuale (tacite sau implicite) sunt acelea care își au izvorul în nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli ale dreptului procesual civil. Din această categorie fac parte, în primul rând, nulitățile determinate de încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului procesual civil. Codul de procedură civilă consacră principiile fundamentale ale realizării actului de justiție fără a preciza, în mod expres, sancțiunea nerespectării acestora.

Nulitatea este incidentă însă datorită încălcării unor reguli esențiale ale procesului civil al căror scop vizează promovarea legalității și stabilirea adevărului în activitatea de judecată.

Sancțiunea nulității este virtual înțeleasă și în cazul încălcării și altor reguli de drept procesual. Astfel, de pildă, potrivit art. . proc. civ.: „Dezbaterile urmate în ședință vor trece în încheierea de ședință, care va fi semnată de judecători și de grefier". Deși legea nu dispune expres, lipsa încheierii cu privire la mersul dezbaterilor atrage nulitatea hotărârii pronunțate, deoarece face imposibilă exercitarea controlului judiciar50.

Nulitățile virtuale sunt determinate prin voința legii, voință ce poate fi dedusă din finalitatea dispozițiilor procedurale încălcate.

Tipul de nulitate se poate desprinde din însuși modul de exprimare a legiuitorului. Astfel, potrivit art. . proc. civ.: ,Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților (…)".

Potrivit art. . proc. civ.: Niciun act de procedură civilă nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală, afară de cazuri grabnice, după încuviințarea președintelui".

De asemenea, potrivit art. 315 alin (1) C. proc. civ.: „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

3.3 Nulitățile proprii și nulitățile derivate

Dupa cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condițiilor proprii unui act de procedura sau datorita dependentei acelui act de procedura de un alt act de procedură, nulitătile sunt proprii si derivate. Astfel, criteriul de deosebire dintre nulitățile intrinseci și extrinseci se întemeiază pe natura condițiilor a căror neobservare determină ineficiența actului de procedură.

Procesul civil este constituit dintr-o suma de acte de procedură care se completează si se succed dupa niște reguli bine stabilite, constituind un tot inseparabil, motiv pentru care, de cele mai multe ori, soarta unora depinde de a celorlalte printr-o legătură cauzală complexă care se stabileste între ele.

De regulă, anularea unui act de procedură rage, anularea tuturor actelor urmăoare, daca nu au o existentă de sine stătătoare (art. 106 alin. . proc. civilă).

Nulitățile extrinseci sunt acelea care intervin pentru neobservarea unor condiții exterioare ale actului de procedură. Astfel, nulitățile determinate de îndeplinirea actului de procedură de un funcționar necompetent, de neplata taxelor de timbru sau depunerea recursului direct la instanța superioară sunt nulități extrinseci.

Astfel, de pildă, netimbrarea cererii de chemare în judecată atrage după sine anularea ei. Nulitatea nu reprezintă în asemenea împrejurări o consecință a nexului cauzal specific dintre cererea de chemare în judecată și un alt act de procedură.

Dimpotrivă, nulitatea se înfățișează ca o consecință directă a nerespectării unei cerințe privitoare la acel act. Este adevărat că ne aflăm în prezența unei condiții ce nu ține de natura actului, dar fără respectarea acestei cerințe cererea nu poate fi soluționată. Nulitatea cererii de chemare în judecată poate genera însă, tocmai datorită netimbrării (nulitate extrinsecă), ineficiența actelor următoare 51.

3.4. Nulitățile totale și nulitățile parțiale

Dupa întinderea efectelor nulitatile pot fi totale sau parțiale. În dreptul civil, distincția dintre nulitățile totale și parțiale se întemeiază pe întinderea efectului destructiv al sancțiunii.52 Nulitatea totală (integrală) reprezintă sancțiunea care determină ineficacitatea actului juridic în întregul său. În schimb, nulitatea parțială se răsfrânge doar asupra acelor părți ale actului juridic care contravin legii.

Una dintre regulile de bază ale nulității actului juridic civil constă în efectul său limitat doar la clauzele care contravin scopului dispoziției legale încălcate. Prin urmare, principiul îl reprezintă nulitatea parțială a actului juridic.53

Distincția dintre nulitatea totală și parțială își are justificarea deplină în dreptul procesual civil, fiind consacrată implicit de lege în privința modului de soluționare a recursului.

Astfel, disp. art. . indică motivele de casare, iar art. . proc. civ. dispune că hotărârea casată nu are nicio putere. În redactarea sa actuală, art. 312 alin. (2) C. proc. civ. dispune că instanța de recurs poate dispune în caz de admitere a recursului casarea hotărârii „în tot sau în parte". Pe de altă parte, casarea poate fi totală sau parțială și în raport cu părțile din proces. 54

Distincția dintre nulitățile totale și parțiale poate fi desprinsă și din prevederile art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit textului amintit: „Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre." Legea se referă expres la anularea celei din urmă hotărâri. Astfel este

vorba de anularea pur și simplu a ultimei hotărâri55, întrucât aceasta este pronunțată cu ignorarea principiului lucrului judecat.

Prin urmare, nu se pune problema exercitării vreunui control judiciar spre a se confirma una din hotărârile potrivnice. Ultima hotărâre va fi anulată, căci scopul legii poate fi realizat numai prin suprimarea ei totală. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezența unei nulități totale.

3.5. Nulitățile de drept și nulitățile judiciare

Dupa modul in care opereaza, nulitatile pot fi de drept si judiciare. Criteriul distinctiv dintre nulitățile de drept și cele judiciare îl reprezintă modul în care acestea operează.

Nulitățile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească în acest sens.

Nulitățile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre în acest sens.

Distincția dintre nulitățile de drept și nulitățile judiciare era tradițională în secolul trecut. Cu timpul, această distincție și-a pierdut semnificația inițială.

Se remarca faptul că legiuitorul a reglementat cazurile și condițiile ce pot conduce la desființarea hotărârilor judecătorești. Dacă se observa prevederile art. . proc. civ., constatăm că legea are în vedere și reține ca motive de recurs atât cazurile de nulitate absolută, cât și cele de nulitate relativă. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, că o hotărâre pronunțată de o instanță absolut necompetentă – motiv de recurs reținut de art. . proc. civ. — nu poate fi ignorată. Pentru desființarea unei asemenea hotărâri, care a dobândit autoritate de lucru judecat,

există mijloace procesuale corespunzătoare (contestația în anulare în situația necompetenței absolute)56.

Iată de ce apreciem că din modul de reglementare a căilor – ordinare și extraordinare – de atac se poate desprinde concluzia potrivit căreia instanțele de control judiciar sunt chemate să statuteze asupra nulităților (fie absolute, fie relative). Textul menționat precizează că: , Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităților săvârșite cu privire la actele de procedură."

Îndreptarea neregularităților săvârșite se poate realiza, după caz, în fața instanței de fond sau în fața instanței de control judiciar. Măsurile de regularizare a actelor viciate vizează, uneori, refacerea, iar alteori numai îndreptarea lor. Considerațiile prezentate mai sus îndreptățesc unii autori sa ajunga la concluzia conform căreia în dreptul procesual civil toate nulitățile sunt judiciare.

În alta opinie57, nulitățile fie absolute fie relative, se constată și apoi se declară de către instanțele judecătorești. Cu alte cuvinte, există două etape interdependente privitoare la obligațiile instanțelor judecătorești în materia nulităților. O primă obligație vizează constatarea cauzei ce determină nulitatea actului de procedură.

Sub acest aspect, se poate afirma că atât nulitățile absolute, cât și cele relative trebuie constatate de către instanță. Această constatare se face prin determinarea prevederii legale care a fost încălcată.

3.6. Nulitătile extrinseci si intrinseci

După cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură nulitătile pot fi extrinseci si intrinseci. Criteriul vizează deci fie forma exterioara a actului de procedură, fie continutul acestuia.

Nulitătile extrinseci vizează încălcarea unor condiții externe ale actului de procedură de exemplu competenta, plata taxelor de timbru, necesitatea efectuării actului de procedură într-un anumit termen, greșita compunere a instantei.

Nulitătile intrinseci se referă la nerespectarea condițiilor proprii actului de procedură cum ar fi de exemplu lipsa unor condiții de fond, lipsa calitătii, a capacitătii, a interesului.

Importanta acestei clasificari este așadar evidentă si afost remarcată ca atare în doctrina58

.

CAPITOLUL IV

SITUAȚIILE ÎN OPEREAZA NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ

În cadrul Codului de Procedură Civilă, Cartea II ( Procedura contencioasă), Titlul II ( Dispoziții generale de procedură), Capitolul IV care însumează art. 105-108 este consacrat nulitătii actelor de procedură civilă. Legiuitorul a hotarat astfel ca aceasta sancțiune procedurală necesită un capitol distinct.

Art. 105 (1) Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule

(2) Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit pârtii o vatamare ce nu se poate înlatura decât prin anularea lor. În cazul nulitatilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune pana la dovada contrarie.

Leguitorul face o distincție între două cazuri de ineficientă a actelor de procedură: nulitatea absoluta – art. 105 alin (1) C. proc. civ. si nulitatea relativa art. 105 alin (2) C. proc. Civ. Raportul dintre cele doua prevederi este tipic relației de la general la particular59.

Incompetenta unui judecător nu se referă la capacitatea profesională a acestuia, ci la necompetenta instantei. Aceasta poate sa fie absolută sau relativă.

Este o nulitate derivată determinată tocmai de specificul normelor de competentă60.

În practică mai sunt si alte cazuri în care vătămarea este prezumată: nulitatea hotăâarii pentru alcatuirea greșită a completului de judecată; înlaturarea actului ca prematur, anularea cererii pentru neplata taxei de timbru, nulitatea apelului sau a recursului care nu a fost depus la instantă a cărei hotarare se atacă61.

În acest caz de nulitate legea nu impune în mod expres cerința unei vătămări. Nulitatea urmează să fie constatată fără ca partea care invocă acest aspect să dovedească existenta unei vătămări. Poate fi considerată o nulitate necondiționată62.

Prevederile art. 105 alin (1) C. proc. Civ. se refera strict la normele de competentă si nu de organizare judecătorească. Alcatuirea greșită a instantei ( ex.: doi judecători în loc de unul sau invers) nu reprezintă cauza de nulitate a actelor de procedură. Nulitatea va interveni daca pentru toti judecătorii a semnat președintele instantei63 sau dacă poarta numărul legal de semnături, dar ale altor judecători, decât cei care au pronuntat hotararea64.

În practică s-a observat că încălcarea dispozițiilor procedurale se poate realiza fie printr-un fapt pozitiv, fie printr-unul negativ. Există exemple de omisiune care reprezintă încalcari ale regulilor de procedură: neîntocmirea încheierii de ședința, lipsa dispozitivului65, lipsa unui element al cererii de chemare in judecată.

în concluzie, noțiunea de competentă nu o raportăm la completul de judecată, la judecător, ci la instanta, deoarece numai aceasta poate fi competentă sau nu, iar nu judecătorul care functionează la acea instantă66.

Analizând dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. Civ. se desprind trei condiții cumulative ale nulitătii:

actul de procedură să fie îndeplinit cu neobservarea formelor legale, sau de un funcționar necompetent;

producerea unei vătămări;

vătămarea sa nu poată fi anulată decât prin anularea actului.

Sancțiunea nulitatii operează în aceleași condiții fie că este vorba de încălcarea ''formelor legale" sau de îndeplinirea actului de "un funcționar necompetent".

Atunci când legiuitorul foloseste sintagma „forme legale" nu se refera doar la forma exterioară a actelor de procedură (ex.: forma scrisă), ci la toate principiile de drept procesual civil. Aceste principii sunt în Constitutie, în Legea de organizare judiciară sau în Codul de procedură civilă si reprezintă regulile esențiale care guvernează înfăptuirea justiției. În acest sens s-a precizat si în literatura de specialitate ca „prin forme de procedura trebuie întelese toate dispozițiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea justiției, tot ce legea prescrie că trebuie urmat pentru executarea hotărârilor si tot ce poate avea legătură directă cu funcționarea legală a organelor judecătorești"67.

Nerespectarea principiilor fundamentale determină nulitatea absolută a actelor îndeplinite în cauza. Majoritatea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil sunt consacrate de lege fără să se precizeze expres ca nerespectarea lor antrenează nulitatea68.

Potrivit art. . proc. Civ :"Sedintele vor fi publice afara de cazurile cand legea dispune altfel". Încălcarea principiului publicitării dezbaterilor determiăa nulitatea hotărârii pronuntate. Iar în situatia consacrată de art. 123 alin (1) C. proc. Civ. dacă partea a fost îndepartată din sala „înainte de închiderea

dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală si sub pedeapsa de nulitate, i se vor pune în vedere toate faptele esențiale petrecute în lipsa sa, precum si declarațiile celor ascultati". Este o nulitate expresă numai în acest caz al publicitătii. Art. . proc. Civ. :"Pricinile se dezbat verbal, daca legea nu dispune altfel" consacra principiul oralitătii dezbaterilor. Nu se prevede expres sancțiunea nulitatii pentru nerespectarea acestei reguli.

În situatiile de mai sus vătămarea este presupsă si ea decurge din însăsi încălcarea unor dipozitii imperative. Partea care invocă nulitatea nu va trebui să demonstreze prejudiciul produs.

Legiuitorul nu cere ca respectivele forme legale sa fie reglementate prin norme imperative sau dispozitive69. În privința funcționarului necompetent nu se prevede faptul că acesta trebuie să fie funcționar judecătoresc (executor judecătoresc, grefier). Orice altă persoană împuternicită de lege sau de instantă cu întocmirea actului de procedură reprezintă un funcționar. În practică în cele mai multe cazuri ne aflăm în prima situatie.

Condiția vătămării se pune în cazul nulitătilor relative. Partea care invocă nulitatea îi revine sarcina de a dovedi producerea unei vătămări. Aceasta nu este un fapt al cauzei ci o situatie procesuală. „Vătămarea" poate îmbracă forma unui prejudiciu patrimonial, dar are si o sfera mai largă: amanarea procesului, surprinderea pârâtului prin faptul ca nu i s-a comunicat copie de pe cererea de chemare în judecată, împiedicarea părtii de a-si pregăti apararea prin citarea cu nerespectarea cerințelor legale70. În situatia în care pricina a fost judecaăa peste rând dar partea a fost prezenta si a pus concluzii nu există o vătămare71.

În privința ultimei condiții „vătămarea sa nu poate fi anulată decât prin anularea actului" sancțiunea intervine ca un remediu procesual72. Nici în acest

caz leguitorul nu distinge între nulitătile absolute si cele relative. Există însa o diferența foarte clară atunci cand se analizează ănlaturarea efectelor negative.

Folosirea sintagmei „formelor de procedură" ne indică caracterul general al reglementării vizând atat nulitatea absolută cât si relativă. În ceea ce privește nulitatea absolută regula o constituie imposibilitatea evitării nulitătilor prin folosirea unui mijloc procedural. Prin excepție de la aceasta regulă nulitătile derivate ce sunt determinate de nesocotirea normelor procesuale imperative pot fi uneori evitate73.

Potrivit art. 85 Cod proc. civ., judecătorul nu poate hotărâ asupra unei cereri decât după citarea sau înfttisarea pârtilor, afara numai dacă legea nu dispune altfel". Nerespectarea dispozițiilor privitoare la citarea pârtilor atrage nulitatea actelor urmatoare, inclusiv a hotărârii pronuntate. Daca partea nelegal citată care se înfatisează la un termen ulterior poate sa nu solicite refacerea actelor întocmite dacă apieciază că acestea corespund inetreselor sale. În acest caz prin voința părtii si sub controlul instantei nulitatea poate fi evitata. De altfel art. 107 Cod proc. civ. stabileste că „președintele va amâna judecată princinii ori de câte ori constată că partea care lipseste nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulitătii". În cazul necitării legale instantă este obligată să amâne judecată în scopul evitării nulitătii actelor urmatoare.

În cazul nulitătilor relative anularea actului de procedură se poate dispune doar dacă nu exista o alta posibilitate de a înlătura efectele negative ce decurg din neobservarea dispozițiilor legale. Ori de câte ori există posibilitati de înlăturare a vătămării, în alt mod decât prin anularea actului, se va recurge la acestea74.

Atât părțile cât si instanta au obligația de a lua toate masurile necesare pentru îndreptarea neregularitătilor săvârsite. Astfel potrivit art. 106 alin(2) Cod

proc. civ , judecătorul va putea sa dispună indreptarea neregularitaătilor săvârsite cu privire la actele de procedură". În cazul în care minuta este semnată de toti judecătorii si numai hotararea a ramas nesemnată de unul dintre ei, se poate evita sancțiunea nulitătii prin semnarea ulterioara a hotărârii, implinindu-se astfel lipsa constatată75.

în practică s-a decis calipsa din dispozitiv a cuantumului sumei pentru care s-a admis acțiunea nu poate aduce nici un prejudiciu părtii, dispozitivul completându-se cu considerentele sentinței în care suma este calculată exact si deci cu ocazia executării nu se va putea ivi nicio dificultate76.

Acest principiu are si unele aplicații particulare. Potrivit art 303 alin (5) Cod proc. civ. „președintele instantei care primește cererea de recurs va putea sa o înapoieze părtii prezente, dacă nu îndeplineste condițiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile". Astfel se evită consecințele nefavorabileale anulării actului de procedură.

Nulitatea este o sancțiune extremă, care intervine numai atunci cand alte remedii nu sunt posibile. împrejurarea ca art. 105 alin (2) Cod proc. Civ. constituie „dreptul comun" în materie de nulităti reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, desi initial nu au respectat formele procedurale, isi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor77. Astfel art. 105 alin (2) trebuie corelat cu art. 106 alin (2) care permite judecătorului sa dispună îndreptarea neregularitătior săvărsite cu privire la actele de procedură. Dacă există contradicție între minută si dispozitiv, hotărârea este nulă, deoarece fată de soluțiile contradictorii adoptate, nu se poate sti ce anume a hotărât instata78.

CAPITOLUL V

INVOCAREA NULITĂȚILOR ÎN PROCESUL CIVIL

5.1. Considerații prealabile

În sistemul nostru procesual, nulitățile nu operează ope legis, ci ele trebuie constatate de organele judiciare. Nulitatea nu poate fi însă constatată decât după ce ea a fost invocată în anumite condiții.

A valorifica nulitățile în procesul civil, inseamnă analizarea problemelor privitoare la invocarea, constatarea și declararea nulității.

Dacă instanța s-ar limita la constatarea pură și simplă a ineficienței actului de procedură, sancțiunea nulității ar rămâne fără valoare deosebită. Nulitatea, ca orice altă sancțiune juridică, este menită să restabilească ordinea de drept încălcată.

Scopul activității judiciare vizează soluționarea unui litigiu concret și restabilirea pe această cale a dreptului încălcat ori contestat si de aceea, în materie procesuală, nulitatea nu ar trebui să constituie ultima etapă a procesului civil.

Astfel, acestea sunt considerentele pentru care, nulitățile procesuale trebuie examinate în strânsă legătură cu necesitatea refacerii sau remedierii actelor de procedură.

5.2. Modalităti de invocare a nulității în procesul civil

Primă etapă a valorificării nulităților în procesul civil este reprezentată de invocarea lor. Invocarea nulității ridică problema determinării persoanelor îndreptățite să solicite constatarea ineficienței actului, a termenelor și a căilor de valorificare a sancțiunii.

Aceste probleme astfel enunțate vizează atât nulitatea absolută, cât și nulitatea relativă astfel cum se desprinde din înseși prevederile art. . proc. civ., text care stabilește condițiile de invocare a nulității.

Deși art . proc. civ., nu folosește conceptul de „invocare" a nulității în toate cazurile, ci numai pentru nulitatea relativă, este evident că legea consacră termeni echivalenți. Prin urmare, deosebirile dintre noțiunea de „ridicare" și „invocare" a nulităților, la care se referă art. . proc. civ. sunt doar de ordin terminologic, iar nu de esență79.

Cadrul legal de stabilire a condițiilor de invocare a nulităților este dat de dispozițiile art. . proc. civ. potrivit cu care:

„Nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii.

Celelalte nulități se declară numai după cererea părții care are interes să invoce.

Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond. Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt." Din textul citat rezultă că numai primul alineat vizează nulitatea absolută, celelalte având ca obiect nulitatea relativă.

Dreptul de invocare a nulităților este recunoscut de lege, în condiții diferite, după cum ne aflăm în prezența unei nulități absolute sau relative. Nulitățile absolute, așa cum rezultă și din art. . proc. civ., pot fi invocate de oricare dintre părți sau de instanță din oficiu.

Restricția consacrată în partea finală a art. . proc. civ., nu-și găsește aplicare în cazul nulităților absolute. Prin urmare, nulitatea absolută poate fi invocată chiar și de partea care a prilejuit încălcarea unei norme imperative.

Instanța are chiar obligația de a invoca din oficiu nulitatile absolute. Această concluzie nu face nicio îndoială, căci obligația de invocare a nulităților absolute decurge, pentru instanță, din necesitatea stabilirii adevărului și a respectării legalității.

În schimb, nulitatea relativă se declară, așa cum precizează și art. . proc. civ., „numai după cererea părții care are interes să o invoce".

Exprimarea legiuitorului urmează să fie înțeleasă în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea actului de procedură. Aceasta soluție consacrată de lege este firească, întrucât nulitățile relative sunt destinate să apere interesele concrete ale uneia dintre părți. în aceste condiții, se poate constata că dreptul de invocare a nulității relative este recunoscut tocmai părții în favoarea căreia a fost edictată norma legală încălcată.

Coparticiparea procesuală necesară este o situație deosebită, care impune unele precizări. Astfel, în cazul în care mai multe părți au același interes, nulitatea relativă poate fi invocată de oricare dintre acestea. De exemplu, se poate invoca astfel nulitatea privitoare la viciile de formă ale cererii de chemare în judecată, ridicată de către unul dintre pârâți.

Aceasta soluție poate fi desprinsă și din prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți." Textul citat vizează actele de procedură și termenele ce sunt favorabile tuturor coparticipanților procesuali.

Nulitățile relative ridică și problema determinării sarcinilor instanței de judecată cu privire la invocarea neregularităților procedurale. în considerarea interesului ocrotit prin normele dispozitive, legea circumscrie dreptul de invocare a nulităților la partea vătămată prin întocmirea actului de procedură. Aceasta înseamnă că instanța de judecată nu poate lua în considerare din oficiu o nulitate relativă sau, în terminologia Codului de procedură civilă, nu o poate invoca.

S-a statuat însa în doctrina80 un aspect foarte important si anume că instanța, în temeiul rolului său activ, este în drept să atragă atenția părții asupra încălcării legii și să-i aducă la cunoștință posibilitățile de invocare a nulității. De asemenea, s-a considerat că și procurorul, atunci când participă la judecată, este în drept să facă referire la încărcarea unor norme dispozitive; în acest fel, partea interesată poate lua cunoștință de posibilitatea de invocare a nulității.

Cu respectarea însă a principiului disponibilității, se exclude posibilitatea invocării nulității relative de alte părți (sau organe) decât acelea în favoarea cărora a fost instituită norma încălcată. Prin urmare, chiar dacă încălcarea legii a fost relevată de instanță ori de procuror, numai partea este în drept să decidă asupra invocării nulității respective.

Legea instituie și o limită în privința dreptului părților de a invoca nulitățile relative. În acest sens, art. 108 alin. (4) dispune că: „Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt". Este o aplicațiune, în materia nulităților, a principiului tradițional potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propria sa greșeală. Principiul enunțat are profunde rațiuni în procesul civil, care se întemeiază pe înlăturarea oricăror reguli formale, de natură să conducă la tergiversarea judecății. Astfel, părțile ar fi tentate, adeseori, să determine

încălcarea unor norme dispozitive, invocând apoi nulitatea relativă, spre a obține amânarea nejustificată a procesului.

Legea nu determină semnificația expresiei la care se referă textul anterior menționat. în literatura de specialitate81, dispozițiile art. 108 alin. (2) C. proc. civ., au fost interpretate într-un sens larg și anume cu semnificația că nulitatea absolută poate fi invocată atât în fața instanței de fond, cât și în instanța de apel sau de recurs.

Aceasta soluție se impune de vreme ce legea nu precizează că nulitatea poate fi invocată „în orice stare a pricinii în fața instanței de fond." O asemenea accepțiune restrânsă a fost folosită de lege și în alte situații, cum este cazul excepției de litispendență, care poate fi invocată „în orice stare a pricinii în instanțele de fond" (art. 163 alin. (2) C. proc. civ.).

Se observa deja una din caracteristicile distinctive ale nulităților procesuale, aceea de a putea fi invocate numai în anumite limite de timp. Cu alte cuvinte, nulitățile procesuale nu se caracterizează prin imprescriptibilitate82. Limitarea în timp a posibilității de invocare a nulității absolute decurge din necesitatea soluționării operative a procesului civil. Dar o atare limitare este determinată îndeosebi de incidența principiului autorității lucrului judecat

Nulitățile absolute pot constitui însă temeiul exercitării unor căi extraordinare de atac. De data aceasta, nulitățile pot fi valorificate numai în condițiile și în considerarea motivelor determinate de lege. Prin urmare, căile extraordinare de atac se înfățișează ca modalități de excepție în privința valorificării nulității absolute.

Nulitățile relative pot fi invocate numai într-o anumită fază procesuală. Potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., „neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond". Textul citat prezintă semnificația de a stabili posibilitatea confirmării (acoperirii) nulităților relative. Implicit însă, art. 108 alin. (3) C. proc. civ., prezintă importanță și în privința termenului de invocare a nulităților relative. Din acest punct de vedere, legea instituie două restricții a căror semnificație urmează să fie determinată în continuare.

Primă limitare se refera la obligativitatea invocării nulităților până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Noțiunea de „prima zi de înfățișare" este explicată de legiuitor în art. . proc. civ.. Potrivit legii, este considerată ca „prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii." Așadar, pentru a ne afla la prima zi de înfățișare, sunt necesare două condiții: părțile să fie legal citate și ele să poată pună concluzii”83.

Se observa însă că art. 108 alin. (3) C. proc. civ., acordă o semnificație mai largă conceptului de primă zi de înfățișare. într-adevăr, însăși legea vizează prima zi de înfățișare „ce a urmat" după săvârșirea unei neregularități procedurale. Explicația acestei interpretări rezidă în faptul că nulitățile relative pot fi determinate de încălcarea unor norme procedurale în tot cursul judecății.

Astfel, nulitatea relativă va putea fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfățișare ce a urmat după săvârșirea neregularității procedurale. În spiritul soluționării operative a procesului civil și a naturii normelor încălcate nulitățile relative trebuie invocate, uneori, chiar la termenul în care ele s-au ivit. Este adevărat că prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. ar îndreptăți și susținerea potrivit căreia partea este în drept să invoce nulitatea în toate cazurile la prima zi de înfățișare următoare.

Ce-a doua limitare referitoare la invocarea nulităților relative vizează momentul final până la care ele pot fi valorificate. În acest sens, art. 108 alin. (3) C. proc. civ. precizează că nulitățile relative se acoperă dacă n-au fost invocate înainte de a se pune concluzii în fond. Această restricție vizează, după opinia noastră, doar acele nulități care sunt determinate de încălcarea unor norme procedurale în partea finală a judecății.

Interpretarea rațională a legii este aceea că în momentul când părțile au început să pună concluzii în fond, orice nulitate relativă se acoperă. Desigur, legea are în vedere nulitățile relative ce au fost determinate de unele neregularități procedurale care s-au produs în cursul primei instanțe.

Nulitățile invocate în primă instanță pot fi reiterate, dacă au fost respinse, prin calea ordinară de atac a apelului. Nulitățile chiar relative, care sunt determinate de însăși activitatea instanței de apel sau de recurs vor putea fi invocate cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare84.

Concluzia se impune în mod logic și ea decurge din aplicarea, în faza apelului, a dispozițiilor procedurale prevăzute de lege pentru judecata în fond.

Singura modalitate de invocare a nulităților în fața instanței de fond o reprezintă excepția de nulitate. Legislația noastră nu cunoaște o altă modalitate procedurală pentru invocarea nulităților în fața instanței de fond (de pildă, acțiune în anulare). Aceasta deoarece, în materie procedurală, se aplică principiul potrivit căruia Judecătorul acțiunii este judecătorul excepției" (Judex actionis, judes est exceptionis). Soluția este identică și în privința nulităților determinate de neregularitățile săvârșite în fața instanței de recurs.

Nulitățile relative privitoare la însăși hotărârea pronunțată prezintă

particularitatea că pot fi invocate direct în fața instanței de apel. De asemenea, dacă instanța de fond a respins excepția de nulitate – absolută sau relativă – neregularitatea procedurală poate fi reiterată în apel sau, după caz, în recurs. În

aceste din urmă situații, neregularitățile procedurale se valorifică prin intermediul căilor legale de atac.

5.3. Constatarea și declararea nulităților

În sistemul dreptului român, nulitățile nu operează de jure, instanța având obligația de a le constata; după constatarea nulității, instanța va declara ineficiența actelor întocmite în disprețul dispozițiilor legale.

Astfel, după invocarea lor, nulitățile vor fi puse în discuția contradictorie a părților. Dezbaterea va purta, dacă este cazul, asupra condițiilor de existență a nulităților: nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, existența unei vătămări procesuale și imposibilitatea înlăturării ei într-un alt mod.

Instanța va constata nulitatea dacă sunt întrunite condițiile legale. Dreptul de constatare revine, de regulă, instanței în fața căreia s-a produs neregularitatea procedurală; dacă nulitatea se invocă pe calea recursului ordinar sau extraordinar, dreptul de a constata va aparține instanței care exercită controlul judiciar.

Nulitățile, absolute sau relative, se declară printr-un act procedural specific modului de invocare a nulității și efectelor pe care urmează să le producă.

Actul procedural prin care se declară nulitățile poate fi, după caz, o încheiere sau o hotărâre. Încheierea se pronunță în cazul invocării nulităților pe cale de excepție, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de recurs. De la această regulă trebuie făcute însă unele excepții.

Astfel, necompetența se constată de instanța sesizată prin hotărâre, într-o asemenea împrejurare ne aflăm în prezența unei nulități derivate, iar hotărârea prin care se declară necompetența vizează implicit și ineficiența actelor de procedură.

Dispoziția art. . proc. civ. statutează că „în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice."

Rezulta așadar, din textul citat concluzia potrivit căreia legea a înțeles să facă o singură excepție de la regula ineficienței tuturor actelor de procedură. Celelalte acte de procedură sunt afectate de o nulitate derivată din chiar momentul declarării necompetenței.

Precizarea întinderii concrete și reale a efectelor sancțiunii este esențială atunci când se procedează la declararea nulității. O atare determinare se impune să fie realizată de instanța competentă, indiferent de natura normelor procedurale încălcate. Precizarea concretă a efectelor nulității este necesară dintr-un îndoit punct de vedere. Mai întâi, observăm că și nulitățile procedurale pot avea un caracter parțial, ceea ce înseamnă că ele nu se răsfrâng asupra întregului act de procedură. Pe de altă parte, nulitatea unui act de procedură se poate răsfrânge și asupra actelor concomitente sau ulterioare. Or, cu prilejul declarării nulității, instanța este obligată să determine întinderea efectelor negative ale sancțiunii.

Nu este prevăzută, în mod expres, de lege obligația instanței de judecată de a determina întinderea nulității ca o cerință generală. Există însă în Codul de procedură civilă câteva dispoziții particulare care vizează o atare îndatorire. Astfel, potrivit art. 315 alin. (2) C. proc. civ., „când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat."

În realitate, însă, nulitatea se răsfrânge asupra actelor de procedură următoare indiferent de faza în care se află judecata: fond sau recurs85. Această regulă generală, deși nu este consacrată expres de lege, poate fi dedusă di dispozițiile art. . proc. civ. Potrivit acestui text, nulitatea unui act de procedură nu se răsfrânge automat asupra actelor următoare, ci numai „în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare."

În consecința, existența raportului de dependență între actul viciat și actele încheiate ulterior determina întinderea nulităților asupra actelor următoare. Or, cu prilejul constatării nulității, instanța se va pronunța și cu privire la valabilitatea actelor ulterioare, tocmai ca urmare a stabilirii nexului cauzal la care ne-am referit. De aceea, ori de câte ori instanța declară nulitatea unui act de procedură, ea este obligată să determine în concret și consecința sancțiunii asupra actelor următoare.

5.4. Refacerea sau remedierea actelor de procedură

Nulitățile se înfățișează ca veritabile remedii procesuale.

Nulitatea nu îndeplinește numai o funcție eminamente sancționatoare, căci scopul este salvarea actului atunci când acest lucru este posibil. Dar chiar dacă nulitatea a fost declarată, instanța este în drept, iar uneori obligată, să dispună regularizarea actelor viciate. Pentru aceste considerente, nulitățile se înfățișează ca veritabile remedii procesuale.

Dispoziția art. 106 alin. (2) C. proc. civ. consacra în mod expres posibilitatea regularizării actelor de procedură. Potrivit textului menționat, , judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităților săvârșite cu privire la actele de procedură." De aici s-ar putea trage concluzia că legea consacră o facultate pentru instanță cu privire la regularizarea actelor de procedură. Practic legea vizează o obligație concretă de regularizare a actelor de procedură86.

Codul de procedură civilă folosește, în art. 106 alin. (2), un concept general, anume acela de îndreptare a actelor de procedură. De aceea, se ridică problema determinării concrete a mijloacelor legale prin care se poate realiza regularizarea actelor de procedură. în lipsa unor dispoziții generale privitoare la modurile de regularizare a actelor de procedură, literatura de specialitate a considerat că o atare operație se poate realiza prin refacerea sau remedierea actelor viciate87.

Refacerea constă în înlocuirea actului procedural viciat cu unul nou, care să întrunească toate actele prevăzute de lege; ea reprezintă o modalitate caracteristică de regularizare a actelor de procedură afectate de nulitate totală.

Refacerea vizează doar actul de procedură viciat în cazul nulităților proprii, iar operația de regularizare se poate realiza cu ușurință de către instanța competentă sau de partea căreia îi revine sarcina de a efectua acel act. Dimpotrivă, în cazul nulităților derivate refacerea actelor anulate se înfățișează ca o operație complexă, întrucât vizează și înlocuirea unor acte ulterioare sau chiar reluarea judecății de la actul de procedură anulat.

Astfel, în cazul casării pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul casat.

Refacerea actului de procedură se dispune de instanța care declară și constată nulitatea. Noul act de procedură va avea o existență independentă față de actul viciat. De aceea, noul act va produce efecte proprii, iar actele declarate nule vor fi definitiv înlăturate.

De asemenea, actele noi vor trebui să îndeplinească cerințele prevăzute de lege la data întocmirii lor; aceste acte vor produce efecte juridice din momentul refacerii lor, iar nu de la data nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la actele viciate ori de la data constatării nulității.

Prin urmare, deși actele se păstrează în dosarul cauzei, ele sunt ineficiente sub aspect juridic; păstrarea actelor viciate are valoare documentară li este determinată de considerente probatorii, în acest fel, instanța ierarhic superioară are posibilitatea de a verifica temeinicia și legalitatea măsurilor luate cu privire la anularea actelor de procedură.

Instanța dispune, după declararea nulității, refacerea actului de procedură. într-adevăr, nerespectarea dispozițiilor legale poate fi invocată chiar în fața instanței de judecată. Mai mult, așa cum am arătat deja, nulitățile relative se acoperă dacă nu au fost invocate în fața primei instanțe la termenul prevăzut de lege. De aceea, este firesc ca regularizarea actelor de procedură să se realizeze chiar în fața instanței de fond și numai excepțional prin intermediul căilor de atac.

Printr-o încheiere instanța de fond va dispune refacerea actului de procedură. Este vorba chiar de încheierea prin care se constată neregularitatea unor acte de procedură. Astfel, dacă instanța constată nelegala citare a părții la un termen, va dispune anularea citației și o nouă încunoștiințare a părții despre termenul de înfățișare. De asemenea, în caz de neparticipare a procurorului, în cazurile în acre aceasta este obligatorie, instanța va lua măsurile corespunzătoare pentru reluarea activității procesuale cu respectarea prevederilor legale.

Problema refacerii actului de procedură de instanța de fond nu se pune nici în cazul nulităților privitoare la însăși hotărârea pronunțată. în acest caz, nulitatea poate fi declarată, iar regularizarea hotărârii dispusă numai de instanța de control judiciar.

Neregularitatea actelor de procedură poate fi invocată și cu privire la activitatea de judecată desfășurată în fața instanței de recurs. Și de data aceasta, refacerea actelor de procedură va putea fi dispusă chiar de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea legii.

Uneori legea se referă în mod expres la posibilitatea refacerii actelor de procedură. Astfel, potrivit art. 303 alin. (5) C. proc. civ., „președintele instanței care primește cererea de recurs va putea să o înapoieze părții prezente dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile."

Refacerea actelor de procedură prezintă aspecte particulare și complexe în ipoteza exercitării controlului judiciar. Problema regularizării actelor de procedură se impune îndeosebi în cazul admiterii recursului și al casării hotărârii atacate. Așa cum s-a relevat în literatura de specialitate, casarea determină ineficiența hotărârii, iar judecata urmează să fie reluată88. În acest sens, sunt semnificative și prevederile art. 311 alin. (1) proc. civ., potrivit cărora „hotărârea casată nu are nicio putere". Faptul că ne aflăm în prezența nulităților privitoare la înseși hotărârile judecătorești rezultă și din prevederile art. . proc. civ., text care enumeră temeiurile de casare.

Astfel casarea totală vizează ansamblul aspectelor de fapt și de drept care au format obiectul judecății la instanța de fond și toate părțile din proces.

În schimb, casarea parțială vizează doar anumite aspecte de fapt ori de drept ale cauzei sau numai unele dintre părți. De aceea, casarea parțială determină ineficiența unei părți din hotărârea atacată prin intermediul recursului; prevederile din hotărâre cu privire la care nu s-a dispus casarea nu mai pot fi refăcute, întrucât au dobândit autoritate de lucru judecat.

În consecința, pentru a se determina întinderea nulității, este necesar să stabilim, în prealabil, natura casării (totale sau parțiale). Este de dorit ca însăși decizia instanței de recurs să stabilească natura casării insa, în lipsa unei atare

determinări, natura casării va putea fi dedusă din considerentele hotărârii pronunțate de instanța de recurs.

Pe de altă parte, s-a considerat necesar a se sublinia că și în celelalte cazuri de nulitate, ceea ce se casează este numai hotărârea. De aceea, în literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate că „și în cazul unei casări totale, actele procedurale și probele administrate la prima instanță rămân, în principiu, valabile, căci ceea ce se casează, adică se anulează, este numai hotărârea, cu excepția acelor acte a căror neregularitate a fost constatată prin hotărârea instanței superioare, acte care urmează a fi refăcute, potrivit indicațiilor date de această instanță89.

Totuși casarea determină uneori și refacerea actelor de procedură anterioare. Mai mult, se poate afirma că însăși nulitatea hotărârii este determinată de neregularitățile procedurale săvârșite cu prilejul sesizării instanței sau în cursul judecății.

Astfel, de pildă, casarea hotărârii pentru necompetență, motiv de recurs pentru art. 304 pet. . proc. civ., este determinată de greșita sesizare a instanței de judecată. De asemenea, încălcarea dispozițiilor legale privitoare la alcătuirea instanței poate interveni în orice fază a judecății de fond.

În fine, nerespectarea principiului continuității dezbaterilor (art 304 pet. . proc. civ.) intervine în ultima fază a judecății în primă instanță. într- adevăr, legea impune ca o cerință a respectării principiului continuității, ca hotărârea să se pronunțe de acei judecători care au judecat și fondul cauzei.

Pe cale de consecința, casarea poate fi determinată nu numai de neregularități privitoare la însăși hotărârea atacată, ci și de neobservarea formelor legale ce vizează desfășurarea procesului civil. în toate aceste situații, casarea hotărârii face necesară refacerea actelor de procedură. Măsura în care se impune refacerea actelor de procedură urmează să se stabilească prin decizia de casare.

Rejudecarea cauzei este modalitatea specifică prin care se realizează refacerea actelor de procedură. Rejudecarea se poate face de instanța de recurs sau de instanța de fond. în această privință, însuși art. . proc. civ. face distincție între casarea cu reținere și casarea cu trimitere.

Refacerea actelor de procedură se impune mai ales în cazul casării cu trimitere datorită rațiunilor care o determină. Într-adevăr, casarea cu trimitere se dispune de instanța de recurs numai în prezența unuia dintre motivele expres determinate de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.90. Primul motiv vizează situația când instanța a judecat litigiul fără a intra în cercetarea fondului.

Nesoluționarea fondului poate avea loc în ipoteza admiterii unor excepții de fond, cum sunt: prescripția dreptului la acțiune, puterea lucrului judecat etc. aceeași este situația și atunci când instanța a pronunțat greșit o hotărâre de declinare a competenței sau când nu a soluționat în fond unele capete de cerere. În

toate aceste situații, casarea se întemeiază pe necesitatea asigurării principiului celor două grade de jurisdicție.

Al doilea motiv vizează situația când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost citată legal la administrarea probelor și dezbaterea fondului. Rațiunea casării cu trimitere se impune spre a asigura respectarea dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Dispozițiile legale referitoare la casarea cu trimitere sunt de strictă interpretare. Prin urmare, această măsură se va impune doar dacă partea nu a fost legal citată atât la administrarea probelor, cât și cu prilejul judecății în fond.

Ultimul motiv de casare cu trimitere este prevăzut de lege pentru necompetență. Soluția se justifică și de data aceasta prin necesitatea soluționării litigiului de către instanța sau organul de jurisdicție căruia legea îi acordă o atare competență.

Masura în care actele de procedură urmează să fie refăcută trebuie indicată

prin decizia de casare. întinderea obligației de refacere a actelor de procedură rezultă însă și din natura motivelor care determină casarea cu trimitere.

Astfel, în cazul casării pentru necercetarea fondului urmează să se țină seama de motivul care a determinat desființarea hotărârii. Prin urmare, dacă instanța nu a examinat fondul întrucât a admis, încă la prima zi de înfățișare, excepția prescripției dreptului la acțiune sau excepția puterii lucrului judecat, activitatea procesuală va fi reluată din faza inițială a litigiului.

Dimpotrivă, dacă instanța a luat act, în cursul judecății, în mod greșit, de renunțarea reclamantului la dreptul subiectiv, rejudecarea va reîncepe din acest moment. Soluția expusă se poate desprinde și din prevederile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit texului menționat, în caz de casare pentru nerespectarea formelor procedurale,, judecata va reîncepe de la actul anulat".

Remedierea actele de procedură poate determina înlăturarea neregularităților privitoare la aceste acte. Remedierea reprezintă acea modalitate de recondiționare juridică a actelor de procedură, ce de poate realiza practic prin

completare, modificare sau rectificare91.

Codul de procedură civilă cuprinde și dispoziții care se referă implicit la posibilitatea rectificării unor acte de procedură.

Astfel, potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ.: „Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerilor părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere."

Cu toate ca aceasta dispoziție legala folosește noțiunea de îndreptare, legea are în vedere posibilitatea de remediere a greșelilor strecurate în hotărâre, prin rectificarea lor. De altfel, în literatura de specialitate92 și în practica judiciară93, cele două noțiuni – îndreptare și rectificare – sunt folosite ca fiind echivalente.

Procedura îndreptării (rectificării) greșelilor materiale a fost reglementată tocmai în considerarea posibilităților de remediere a hotărârilor judecătorești. Printr-o atare reglementare s-a urmărit remedierea unor greșeli de importanță mai redusă, cum sunt cele privitoare la susținerile părților, numele părților etc.

Greșelile de judecată nu pot fi înlăturate sau rectificate, în temeiul art. , proc. civ., ci numai prin intermediul căilor de atac. Procedura prevăzută de art. . proc. civ. poate fi folosită însă și pentru completarea susținerilor formulate cu ocazia dezbaterilor94.

Erorile materiale se constată, iar rectificarea se dispune, printr-o încheiere, care este susceptibilă de a fi controlată pe calea apelului sau, după caz, a (și a) recursului. în schimb, dacă s-a îndreptat hotărârea unei instanțe de casare, încheierea nu este susceptibilă de recurs, întrucât procedura instituită de art. . proc. civ. are un caracter accesoriu față de hotărârea de fond. După rămânerea definitivă a hotărârii de îndreptare, se vor face cuvenitele mențiuni pe ambele exemplare originale ale hotărârii – art. 281 alin. (3) C. proc. civ.

Remedierea actelor de procedură poate fi dispusă și de instanța de control judiciar. Mai mult, regularizarea actelor de procedură, prin remedierea lor, se poate realiza în modalități specifice, chiar în fața instanței de recurs.

Remedierea actelor de procedură se poate realiza în fața instanței de casare și în ipoteza necitării autorității tutelare în procesele de divorț. Potrivit art. 42 alin. (1) din Codul familiei, instanța de judecată este obligată să asculte autoritatea tutelară în legătură cu încredințarea copiilor, pentru ca o asemenea măsură să fie dispusă numai în interesul minorilor. Necitarea autorității tutelare în asemenea împrejurări este de natură să atragă nulitatea hotărârii pronunțate95.

Problema regularizării actelor de procedură în fața instanței de recurs se pune, desigur, și în alte situații decât cele evocate mai sus. Mai mult chiar, o asemenea măsură poate fi dispusă uneori și în cazul respingerii recursului. Astfel, în cazul în care soluția dată procesului prin dispozitivul hotărârii este corectă, dar sentința cuprinde o motivare greșită, instanța de casare va respinge recursul, menținând hotărârea atacată, înlocuind însă hotărârea cu cea corectă.

Se poate concluziona că remedierea se deosebește, prin modalitățile concrete de realizare, de refacerea actelor de procedură. în primul rând, remedierea nu implică cu necesitate și reluarea judecății din momentul în care a intervenit nulitatea. în al doilea rând, remedierea presupune păstrarea actelor de procedură într-o formă recondiționată96. Dimpotrivă, refacerea se caracterizează prin necesitatea întocmirii unor noi acte de procedură.

CAPITOLUL VI

EFECTELE NULITĂȚILOR ÎN PROCESUL CIVIL

6.1. Precizări prealabile

Efectele nulității se concretizează, în principal, în invalidarea actului de procedură. Din momentul constatării și declarării nulității, această sancțiune produce importante efecte juridice.

Ineficiența se poate răsfrânge însă și asupra actelor următoare în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare. Efectul de invalidare nu epuizează toate consecințele juridice ale nulității, întrucât, în dreptul nostru, sancțiunea nu poate avea doar un caracter distructiv.

Nulitatea se înfățișează ca un important remediu procesual si tocmai de aceea, nulitatea determină și obligația organelor judiciare de a lua măsuri corespunzătoare ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru regularizarea actelor de procedură.

Efectele ce se produc anterior declarării nulității

În dreptul nostru, nulitățile nu operează de drept, ele trebuie constatate și declarate în instanța de judecată. Astfel, nulitatea va produce toate efectele sale firești și, în principal, invalidarea actului viciat doar din momentul declarării sale de către organul judiciar competent.

Totuși, nulitatea se înfățișează ca o realitate juridică din momentul în care sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. Drept urmare, actele aduse la

îndeplinire cu neobservarea „formelor de procedură" prevăzute de lege conțin ab initio potențialitatea nevalabilității lor juridice97.

Până în momentul declarării nulității, actele de procedură, deși viciate, în structura sau condițiile lor de existență, produc toate efectele proprii unor acte legale.

Nulitatea determină unele obligații sau facultăți procesuale cu privire la părți și la organele judiciare. Astfel, nulitatea absolută atrage, din momentul îndeplinirii condițiilor sale de existență, obligația pentru instanță de a o constata și declara. De asemenea, procurorul este obligat să invoce nulitatea absolută de îndată ce constată că cerințele legii au fost ignorate.

Obligația procurorului de a releva încălcarea legii decurge din sarcinile de supraveghere a legalității în activitatea instanțelor judecătorești. în cazul nulităților relative, nu se poate vorbi de existența unei asemenea obligații, întrucât normele încălcate urmăresc numai ocrotirea intereselor părților.

6.3. Efectele ce se produc după declararea nulității

Din starea potențială, latentă, generată de simplul fapt al nesocotirii regulilor de desfășurare a procesului civil, nulitatea devine activă, adică aptă de a produce efectele specifice de sancțiune și remediu procesual.

Cu toate acestea, nulitatea își produce efectele sale specifice și principale din momentul declarării ei de către instanța competentă.

Principalul efect al nulității constă în invalidarea actului de procedură întocmit cu nesocotirea regulilor prevăzute de lege. Ineficiența actului de procedură decurge din însăși finalitatea nulității și din necesitatea respectării principiului legalității. Sancțiunea nulității ar fi iluzorie dacă ea nu s-ar răsfrânge în mod direct asupra actului viciat, lipsindu-1 în întregime sau în parte de efectele sale firești.

Astfel, invalidarea actului de procedură reprezintă singura cale de restabilire a legalității.

Invalidarea actului afectat de nulitate reprezintă o trăsătură generală și esențială a sancțiunii la care ne referim. Această idee nu este subliniată doar în dreptul procesual civil, ci și în dreptul substanțial, remarcându-se că actul juridic afectat este considerat ca și cum n-ar fi existat98.

Precizarea menționată trebuie să fie înțeleasă în sensul că invalidarea vizează doar existența juridică a actului.

Nulitatea determină ineficiența actului și suprimarea efectelor ce s-au produs deja, indiferent de natura normelor de procedură încălcate. Altfel spus, nulitatea – absolută sau relativă – produce aceleași efecte juridice. Dacă prin actul anulat s-au luat diferite măsuri, acestea nu se vor mai aduce la îndeplinire; dacă actele s-au executat între timp, acestea nu vor fi luate în considerare în sensul că nu-și vor realiza funcția lor procesuală.

Sancțiunea nulității nu se răsfrânge însă asupra întregului act de procedură, întrucât ceea ce se urmărește este doar suprimarea acelor acte care contravin legii.

Din aceasta perspectiva, nulitățile sunt, de regulă, parțiale, iar nu totale.

S-a remarcat că distincția nulitățile totale și nulitățile parțiale are justificare și în dreptul procesual civil99. Este însă necesar să precizăm, în acest context, că nulitățile acționează în procesul civil în considerarea specificului activității judiciare.

Astfel, potrivit art. 159 alin. (2) C. poc. civ. italian: „La nulitâ. di una parte dell'atto non colpisce le altre parte che non sono indipendenti." De asemenea, în partea finală a art. . proc. civ. brazilian, se precizează că „a nulidade de uma parte do ato nao prejudicarâ os outras, que dela sejam independentes."De aceea, sub acest aspect, se impune constatarea că distincția enunțată anterior vizează, de regulă, nulitățile privitoare la hotărârile judecătorești.

Nulitatea constatată și declarată în fața instanței de fond, aceasta se răsfrânge, adeseori, asupra tuturor efectelor specifice actului procedural viciat.

Orice act procedural, privit în individualitatea sa, îndeplinește una sau mai multe funcții. Or, de vreme ce anumite reguli au fost nesocotite, actele de procedură nu-și vor produce tocmai acele efecte în considerarea cărora au fost îndeplinite. Aceasta regula vizează doar efecte de natură procedurală, specifice actelor anulate.

Alteori însă legea reglementează efectele pe care le poate produce un act procedural viciat. în acest sens, art. . civ. recunoaște efect întreruptiv de prescripție a cererii de chemare în judecată „chiar în cazul când este adresată la o instanță judecătorească necompetentă și chiar dacă este nulă pentru lipsă de forme."

Textul citat se completează – iar în parte este modificat – cu prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Acest act normativ reglementează – așa cum precizează expres art. 1 – prescripția dreptului la acțiune, având un obiect patrimonial.

Or, observând că art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 reține, sub aspectul care ne interesează aici, ca un motiv de întrerupere a prescripției, doar ipoteza introducerii unei acțiuni, chiar și la un organ necompetent. în acest mod, aplicarea art. . civ. a fost restrânsă de reglementarea specială, cuprinsă în Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția nu se va considera întreruptă „dacă cererea de chemare în judecare sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a tăcut-o a renunțat la ea.

Această din urmă dispoziție legală restrânge considerabil aplicarea art. . civ., respectiv numai la materiile nesupuse actului normativ special la care ne-am referit anterior.

În speța, cererea adresată unei instanțe necompetente produce și alte efecte juridice. Astfel, cererea de chemare în judecată determină punerea în întârziere a debitorului și face ca dreptul a cărei valorificare se urmărește să devină un drept litigios100.

Procesul civil se realizează printr-o multitudine de acte, ce se întocmesc de participanții procesuali, iar unele dintre ele se fundamentează logic și juridic pe existența altora.

Actele de procedură ce se îndeplinesc în vederea desfășurării și finalizării judecății au un caracter complex: ele privesc activitatea mai multor subiecți procesuali și se realizează într-o anumită succesiune, astfel că între diferitele acte există, adeseori, o legătură de condiționare reciprocă.

Astfel, de pildă, toate actele de procedură trebuie îndeplinite în fața unei instanțe competente; activitatea judiciară nu se poate desfășura legal decât după citarea ori înfățișarea părților; hotărârea judecătorească trebuie să fie rezultatul desfășurării dezbaterilor cu respectarea tuturor regulilor procesuale.

De aceea, actele de procedură care nu au un fundament logico-juridic, întrucât se întemeiază pe acte viciate, urmează să fie anulate. Este motivul pentru care legea acordă nulităților procesuale un efect extensiv, de iradiere a sancțiunii și asupra altor acte de procedură.

Dispoziția art. . proc. civ. dispune că: „Anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot

avea o existență de sine stătătoare. Textul reprodus aici ridică mai multe probleme de interpretare, care trebuie să fie abordate în considerarea rolului și funcțiilor nulităților.

Primul aspect care interesează este stabilirea condițiilor în care se produce efectul extensiv al nulității. în primul rând, se impune precizarea potrivit căreia nulitatea se răsfrânge doar în mod indirect asupra actelor ulterioare. Prin ipoteză, actele ulterioare nu sunt afectate de un viciu procedural propriu; ineficienta lor apare ca o consecință a declarării nulității unui act anterior.

Dispoziția legala insa consacră efectul extensiv al nulității doar cu privire la actele care nu pot avea „o existență de sine stătătoare". Așadar, efectul de iradiere al nulității este condiționat de existența unui raport de dependență între actul anulat și actele ulterioare.

Aceasta reprezintă singura condiție pe care o impune în mod expres art. . proc. civ. Este vorba de un raport necesar, de la cauză la efect, între două sau mai multe acte de procedură, în sensul că actul anulat a constituit premisa logico-juridică a operațiunii ulterioare.

Existența raportului de dependență care determină iradierea nulității nu poate fi cercetată în mod abstract, ci trebuie stabilită in concreto de instanța competentă. Odată stabilită existența nexului cauzal, instanța este obligată să declare și nulitatea actelor de procedură afectate în acest mod.

Al doilea aspect care intereseaza vizează sfera actelor asupra cărora se răsfrânge nulitatea. Din prevederile clare ale art. . proc. civ. rezultă că efectul extensiv al nulității privește doar actele ulterioare; textul se referă expresis verbis la „nulitatea actelor următoare."

În lumina prevederilor legale menționate, cea mai mare parte a literaturii de specialitate a luat în considerare doar posibilitatea iradierii nulității asupra actelor următoare101.

Cu toate acestea, o parte a doctrinei a remarcat că nulitatea se poate extinde, prin excepție, și asupra actelor anterioare sau concomitente102. Acest din urmă punct de vedere este promovat constant și în literatura de drept procesual

penal103, deși nicio prevedere legală nu se referea expres la o atare posibilitate, în fine, precizăm că în legislațiile procesual civile din alte state sunt consacrate ambelor soluții.

Efectul extensiv al nulității trebuie sa fie abordat în considerarea noii concepții cu privire la incidența sancțiunii. Nulitatea se răsfrânge, în principiu, asupra actului viciat, în mod direct, ca urmare a neobservării regulilor de drept procesual civil. Aceasta este nulitatea proprie și ea reprezintă regula în dreptul procesual civil. Excepția – nulitatea derivată – se justifică datorită legăturii cauzale dintre actul viciat în mod direct și actele ce depind de acesta.

Scopul nu este acela de a da o interpretare ad litteram, și ca atare restrictivă, dispozițiilor procedurale în vigoare, ci de a găsi soluția care să corespundă mai bine spiritului legii.

Nulitatea unui act de procedură se poate răsfrânge și asupra altor acte fie ele posterioare, concomitente sau chiar anterioare. Ori de câte ori se poate stabili existența unui nex cauzal între actul viciat și actele anterioare sau concomitente se vor anula și acestea. Dar, posibilitatea unor acte concomitente sau anterioare actului viciat nu reprezintă decât o excepție de la regula enunțată în art. . proc. civ.

Neasistarea minorului, având capacitate de exercițiu restrânsă, antrenează nulitatea actelor de procedură îndeplinite de acesta (art. . proc. civ.) iar neasistarea părții reprezintă o situație ce poate viza una sau mai multe ședințe de judecată. Or, pe toată durata de timp cât dăinuie neregularitatea determinată de încălcarea prevederilor art. . proc. civ. și ale art. 9 din Decretul nr. 31/1954, actele îndeplinite vor fi afectate de nulitate.

Acestea sunt două exemple – unul referitor la actele concomitente și celălalt referitor la actele anterioare – considerate edificatoare în privința posibilităților de extindere a nulității104.

CAPITOLUL

NULITATEA PRINCIPALELOR ACTE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

7.1. Precizări prealabile

Analiza nulității nu se poate realiza în lipsa principiilor generale care guvernează nulitățile, principii care se aplică cu privire la toate actele îndeplinite de părți, instanță, organe de executare silită și de alți participanți procesuali. Analiza nulității, pentru fiecare act de procedură în parte, ar fi lipsită de interes și anevoioasă, datorită numărului mare de acte ce se întocmesc în cadrai procesului civil.

Actele de procedură prezintă însă unele particularități sub aspectul nulitatii ce sunt determinate de condițiile impuse de lege pentru însăși valabilitatea lor. Alteori, însuși modul de valorificare a nulității prezintă particularități ce justifică abordarea lor separată.

Analiza nulității cu privire la actele de procedură ale instanței, părților și organelor de executare silită nu poate avea un caracter exhaustiv. De aceea, criteriul este acela al importanței actelor de procedură pentru întreaga activitate de înfăptuire a justiției.

7.2. Nulitatea principalelor acte de procedură îndeplinite de instanță

Precizări prealabile

Întreaga activitate judiciară se concretizează în actele de procedură întocmite de instanță și părți.

Instanța are multiple atribuții în cursul activității judiciare privitoare la cercetarea cauzei – în fapt și în drept – la conducerea dezbaterilor și la soluționarea litigiului.

Fiecare act de procedură îndeplinește un rol determinant în procesul civil și contribuie la soluționarea litigiului. De aceea, apare dificilă prezentarea și cercetarea actelor de procedură ale instanței în considerarea importanței lor.

Totuși, nu încape nicio îndoială că cel mai important act al instanței de judecată îl constituie hotărârea finală. O semnificație asemănătoare au și încheierile de ședință (procesele-verbale) întocmite cu prilejul fiecărei dezbateri. Se impune așadar analiza sancțiunii nulității in ceea ce privește actele de procedură anterior menționate.

7.2.2 Nulitatea incheierilor de sedintă si a hotărârilor judecătorești

Actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părți se numește hotărârea judecătorească (sententia). întreaga activitate judiciară se desfășoară tocmai în vederea soluționării litigiului dintre părți. De aceea, hotărârea judecătorească, desemnând rezultatul activității judiciare – quod judex sentit – reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției.

Importanța hotărârii judecătorești se relevă pregnant atât din punctul de vedere al părților, cât și al societății în general. Pentru părți, hotărârea are rolul de a pune capăt litigiului și de a protegui un drept concret.

Hotărârea judecătorească are și un pronunțat caracter educativ. într- adevăr, o hotărâre legală și deopotrivă convingătoare exercită o influență pozitivă asupra tuturor cetățenilor patriei noastre, consolidându-le sentimentul de respect față de ordinea juridică.

Nulitatea hotărârii judecătorești nu poate fi analizată decât în strânsă legătură cu elementele structurale ale acestui act de procedură. Din analiza dispozițiilor art. . proc. civ., rezultă că orice hotărâre judecătorească este alcătuită din trei părți: practicaua sau partea introductivă, considerentele sau motivele și dispozitivul.

Indicarea instanței care a pronunțat hotărârea și precizarea numelui judecătorilor reprezintă o mențiune necesară pentru verificarea competenței, legalei constituiri și a respectării principiului continuității dezbaterilor. Nerespectarea acestor cerințe afectează valabilitatea hotărârilor judecătorești și determină casarea ei în temeiul art. 304 pet. 1 și . proc. civ..

Se impune o precizare distincta în privința arătării numelui judecătorilor care au pronunțat hotărârea. Observăm sub acest aspect că legea apreciază suficientă arătarea numelui.

Astfel, dacă judecătorii au semnat hotărârea, neindicarea prenumelui nu constituie un motiv de nulitate. Soluția este însă diferită în cazul în care atât hotărârea, cât și minuta au fost semnate de judecătorul ce a participat la soluționarea litigiului, singura greșeală constând în indicarea, în practicaua hotărârii, a numelui altui judecător. într-o asemenea împrejurare, eroarea materială structurată în partea introductivă a hotărârii poate fi rectificată potrivit art. . proc. civ..

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești își are explicația în necesitatea realizării principiului legalității și al adevărului. O hotărâre logică și convingătoare este de natură să sporească încrederea justițiabililor în justiție. De aceea, judecătorii trebuie să acorde o importanță deosebită motivării în fapt și în drept a hotărârilor.

Motivarea urmează să fie făcută în concret, adică să se refere la actele sau dovezile din dosar și să fie în concordanță cu ele. De asemenea, se impune claritate și preciziune în redactarea considerentelor spre a se înlătura orice neconcordanță, care poate echivala cu o nemotivare.

Dispoziția art. 304 pet. . proc. civ. prevede nemotivarea hotararii ca un motiv de casare105. Instanța noastră supremă a precizat și anterior modificării art. . proc. civ., prin Legea nr. 59/1993, că o hotărâre nemotivată este casabilă, fiind netemeinică și dată cu violarea art. 261 pet. . proc. civ.. într- adevăr, art. 261 pet. . proc. civ. cuprinde o redactare imperativă privitoare la cuprinsul hotărârilor judecătorești care vizează un interes general, acela al unei optime administrări a justiției.

Nemotivarea nu echivalează numai cu încălcarea prevederilor art. 261 pet. . proc. civ., ci conduce deopotrivă la pronunțarea unei hotărâri netemeinice106. Practica judiciară cunoaște cazuri diferite de încălcare a prevederilor art. 261 pet. . proc. civ., începând de la lista totală de motivare, la motivele generice sau de principiu și până la contrazicerile dintre considerente ori între considerente și dispozitiv.

Astfel, de pildă, s-a statuat că motivarea trebuie să cuprindă probele pe care se sprijină, iar concluziile trebuie să se deducă în mod logic din dovezile administrate; hotărârea nu se poate întemeia doar pe afirmațiile unei părți sau pe presupuneri nesprijinite de vreun act concret.

Considerentele trebuie să fie în concordanță cu dispozitivul, deoarece adeseori acesta din urmă nu poate fi înțeles fără cunoașterea motivelor care au stat la baza soluției107. În prezent, prin modificarea anterior menționată, s-a statuat legislativ că motivele contradictorii ori cele strânse de natura pricinii constituie

motive de casare (art. 304 pet. . proc. civ.)108.

Ultima și cea mai importantă parte a hotărârii o reprezintă dispozitivul, într-adevăr, doar măsurile pe care le cuprinde această parte a hotărârii pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite. Potrivit art. 261 pet. 6-. proc. civ., hotărârea judecătorească mai trebuie să cuprindă:

6.dispozitivul;

7.calea de atac și termenul în care se poate exercita;

8.mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și al grefierului".

Art. 261 pet. . proc. civ., folosind noțiunea de dispozitiv, are în vedere soluția propriu-zisă cu privire la litigiul dintre părți.

Dispozitivul cuprinde, în primul rând, însăși dezlegarea dată de instanță raportului juridic dedus în justiție. Soluția litigiului se materializează în hotărârea de admitere ori de respingere a acțiunii. Dispozitivul trebuie să fie precis și să rezolve toate cererile părților, astfel încât, pe baza lui, să se poată trece la o executare silită.

Dacă dispozitivul nu cuprinde mentionat expres prestația concretă la care este obligat pârâtul, hotărârea este incompletă și, în consecință, susceptibilă de casare. în schimb, dacă dispozitivul nu este suficient de clar, partea interesată are posibilitatea de a solicita explicarea lui de către instanța care a pronunțat hotărârea.

Practic, dispozitivul nu reprezintă altceva decât o reproducere a minutei redactate cu prilejul deliberării și care a fost pronunțată în ședință publică. De aceea, între minută și dispozitiv trebuie să existe o deplină concordanță. într-adevăr, dispozitivul este unic și nu poate fi modificat cu prilejul redactării hotărârii; neconcordanța dintre dispozitiv și minută constituie un motiv de nulitate absolută. Existența unei identități între minută și dispozitiv nu dispensează instanța de obligația redactării acestuia din urmă în chiar cuprinsul hotărârii.

Incheierea de ședință reprezintă actul procedural în care se consemnează conținutul dezbaterilor din cadrul unei ședințe de judecată. Ea reprezintă o sinteză fidelă a activității desfășurate în cadrul unei ședințe de judecată. încheierea de ședință, denumită și proces-verbal sau jurnal, îndeplinește funcția unui act de documentare procesuală, întrucât are rolul de a consemna activitatea judiciară.

Potrivit art. . proc. civ., „dezbaterile urmate în ședință se vor trece în încheierea de ședință, care va fi semnată de judecători și de grefier."

Astfel, obligația întocmirii încheierilor de ședință, pentru fiecare termen de judecată, este prevăzută expres de lege.

Încheierile de ședință sunt acte de procedură care îndeplinesc un rol important în desfășurarea activității judiciare. Prin consemnarea activității procesuale, la fiecare termen de judecată, se poate urmări evoluția litigiului și modul de soluționare a unor cereri, excepții etc. în acest fel, instanțele ierarhic superioare pot exercita un control judiciar eficient.

Încheierea de ședință se înfățișează și ca un important act de dispoziție al instanței. într-adevăr, prin intermediul oricărei încheieri de ședință se ia o anumită măsură, specifică fazei în care se află procesul și care este de natură să pregătească, iar uneori chiar să anticipeze soluția finală. Astfel, în cuprinsul încheierii se iau măsuri privitoare la amânarea judecății (pentru citarea părții, pentru lipsă de apărare, în vederea depunerii unui raport de expertiză etc.), administrarea unei probe, stabilirea unui termen pentru cercetarea la fața locului, se rezolvă anumite cereri sau excepții etc.

Încheierea de ședință poate fi considerată din aceasta cauza ca o hotărâre; ea se deosebește însă de hotărârea finală, care vizează soluționarea litigiului, prin scopul său limitat la rezolvarea unei probleme proprii fazei procesuale respective.

De altfel, însuși art. . proc. civ. face deosebire între hotărârile prin care se rezolvă fondul (sentințe) sau prin care instanțele se pronunță asupra apelului, recursului și recursului în interesul legii (decizii) și „celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății", numite încheieri.

Nulitatea încheierii de ședință poate fi determinată și de nerespectarea prevederilor legale privitoare la conținutul acesteia. Structural, încheierea de ședință are aceleași părți ca și hotărârea judecătorească: practicaua, considerentele și dispozitivul.

În consecința, încheierea de ședință trebuie să cuprindă, în esență, elementele unei hotărâri judecătorești. Dispoziția art. . proc. civ. se referă însă, în mod expres, la o singură cerință: semnarea încheierii de ședință de judecători și grefieri.

Motivarea este o caracteristică importantă a tuturor încheierilor109 și nerespectarea acestei cerințe determină nulitatea actelor de procedură îndeplinite în atare condiții. S-a aratat110 insa, ca în cazul încheierilor, motivarea trebuie să fie succintă, adică limitată doar la măsura ordonată de instanță.

7.2.3. Nulitatea citației

Act de procedură prin care se realizează încunoștințarea părților despre existența, data și locul judecății se numește citare.

Prin citarea părților se traduc în viață două dintre cele mai importante principii ale dreptului procesual civil: contradictorialitatea și dreptul la apărare, într-adevăr, numai în măsura în care părțile cunosc locul și data judecății, ele își pot pregăti apărarea, spre a-și expune apoi în contradictoriu argumentele lor, în legătură cu împrejurările de fapt ori de drept de care depinde soluționarea litigiului.

Legea impune instanței de judecată ca una din cele mai importante obligații, aceea de a dispune citarea părților. Astfel, potrivit art. . proc. civ., , judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea pârtilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel." Pe de altă parte, art. . proc. civ. obligă președintele instanței să verifice dacă părțile au fost legal citate și să dispună amânarea judecății ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității.

În sistemul nostru procesual, regula este citarea părților, excepții existând numai în anumite situații strict determinate de lege. Astfel, potrivit art. 22 alin final C. proc. civ., conflictele de competență se soluționează fără citarea părților. Alteori, citarea părților este lăsată la aprecierea instanței, care va decide în funcție de urgența măsurii ce urmează să fie luată, cum este în cazul procedurii asigurării dovezilor (art. 236 alin. ultim C. proc. civ.) și în materia ordonanței președințiale.

Nulitatea este incidență însă și atunci când citația nu îndeplinește cerințele impuse de lege. într-adevăr, funcțiile citației nu se pot realiza decât dacă acest act de procedură îndeplinește anumite condiții, dintre care unele esențiale, iar altele, de mai mică importanță, neesențiale.

Mențiunile esențiale pe care trebuie să le cuprindă citația sunt prevăzute expres de art. . proc. civ. și vizează:

1. arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare;

2. arătarea instanței și a sediului acestuia;

3. numele, domiciliul și calitatea celui citat;

4. parafa șefului instanței și semnătura grefierului.

În lipsa mențiunilor esențiale, citația nu-și poate îndeplini funcția sa procesuală, fapt pentru care art. 88 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității. Nulitatea consacrată de lege este expresă, fapt pentru care vătămarea se prezumă până la proba contrară.

Dispozițiile art. . proc civ. au primit în practica judiciară o interpretare rațională ce ține seama de finalitatea citării. De aceea, se impun câteva precizări privitoare la incidența nulității.

Astfel, din prevederile art. 88 pet. . proc. civ., rezultă că citarea trebuie să cuprindă arătarea instanței și a sediului ei. O atare mențiune este esențială, întrucât numai în acest mod partea citată are cunoștință despre locul unde va avea loc judecata. Procesele civile se desfășoară în mod firesc la sediul instanțelor judecătorești. Desigur, uneori dezbaterile judiciare se pot desfășura și într-un alt loc, cum se întâmplă în cazul deplasării instanței la fața locului.

În această situatie, simpla arătare în cuprinsul citației a instanței și a sediului este suficientă, deoarece în acest mod scopul citării nu poate fi realizat. Obligația de a cita părțile în cazul deplasării instanței la fașa locului este prevăzută de art. . proc. civ.

Posibilitatea audierii unui martor la locuința sa, atunci când este împiedicat să se înfățișeze în instanță, este expres prevăzută de art. 188 alin. ultim C. proc. civ. Este evident că și în această împrejurare audierea martorului urmează să se facă cu respectarea regulilor de drept comun, inclusiv acelea care se referă la citarea pârtilor.

Mențiunile neesențiale ale citației – prevăzute de art. 88 pet. Își . proc. civ. – vizează:

1. numărul și data emiterii, precum și numărul dosarului;

2. numele și domiciliul părții potrivnice, precum și felul pricinii;

3. alte mențiuni prevăzute de lege.

Aceste mențiuni nu mai sunt prevăzute expres de lege sub sancțiunea nulității. Indicarea elementelor arătate mai sus este totuși utilă, pentru că ele sunt de natură să ajute părțile să găsească dosarul și să găsească chiar de la început felul pricinii (revendicare, divorț, partaj, pretenții). Lipsa mențiunilor neesențiale ale citației nu este de natură, în principiu, să determine nulitatea procedurii de citare.

Nulitatea poate opera numai dacă partea face efectiv dovada unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel111.

Sancțiunea nulității nu se reduce numai la nerespectarea mențiunilor prevăzute de art. . proc. civ., ci poate fi determinată și de încălcarea altor dispoziții legale.

Esențiale pentru realizarea finalității urmărite de lege prin citarea părților, sunt dispozițiile art. . proc. civ. Potrivit acestui text, „citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată." În cauzele urgente, termenul poate fi mai scurt, durata sa fiind lăsată de lege la aprecierea instanței.

Procedura citării poate fi anulată și datorită încălcării dispozițiilor legale privitoare la mențiunile pe care trebuie să le cuprindă procesul-verbal de înmânare.

Astfel, este sancționată cu nulitatea expresă lipsa următoarelor mențiuni din procesul-verbal de înmânare a citației (art. 100 alin. (3) C. proc. civ.):

1. anul, luna și ziua când a fost încheiat;

numele celui care 1-a încheiat;

numele, prenumele și domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuiește într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel și dacă actul de procedură a fost înmânat la locuința sa ori a ost afișat pe ușa acestei locuințe;

arătarea instanței de la care pornește actul de procedură și identificarea lui, iar pentru citații și a termenului de înfățișare;

numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afișarea.

semnătura celui care a încheiat procesul-verbal.

Practica judiciara a fost constantă în a aprecia asupra nulitătii actelor de procedură în sensul arătat mai sus.

Astfel instanta supremă în Decizia nr.2267 din 29 mai 2003 unde s-a statuat ca neregularitatea provocată de necitarea unei părți la efectuarea expertizei este sancționată cu nulitate relativă care se acoperă dacă nu a fost invocată la prima zi de înfățișare după săvârșirea expertizei și înainte de se pune concluzii în fond conform art. 108 alin.3 C.proc.civ. S-a retinut de instantă suprema că este adevărat că potrivit art.208 alin.l C.proc.civ. Dacă efectuarea expertizei implică unele verificări sau lucrări pregătitoare ori chiar deplasarea specialistului la fața locului, expertiza nu poate fi efectuată decât după citarea părților prin scrisoare recomandată, arătându-se zilele și orele când începe și continuă lucrarea.

Însă conform art. 108 alin.3 C.proc.civ., neregularitatea de felul celei provocată de nerespectarea art.208 alin.l trebuie însă invocată la prima zi de înfățișare care urmează după săvârșirea expertizei și înainte de a se pune concluzii în fond. Aceasta însemnează că nesocotirea disp.art.208 C.proc.civ. reprezintă un viciu procedural sancționat cu nulitate relativă și întrucât excepția de nulitate nu a fost valorificată în condițiile prev.de art. 108 alin.3 din C.proc.civ., pârâtul recurent este decăzut din dreptul de a invoca nulitatea menționatei expertize pe calea recursului.

Cu alte cuvinte, întrucât pârâtul nu a invederat la termenul considerat ca prima zi de înfățișare după efectuarea expertizei, împrejurarea că nu a fost citat în condițiile art.208 alin.l C.proc.civ., cu ocazia deplasărilor efectuate de expert în executarea obiectivelor expertizei și nici nu a contestat conținutul acesteia, criticile din motivele de recurs vizând nulitatea expertizei nu pot fi primite fiind vorba de o nulitate relativă care trebuia invocată în ședința de la prima zi de înfățișare după efectuarea expertizei.

Neprocedând, conf.art.108 alin.3 C.proc.civ., retine instanta suprema, recurentul nu poate invoca pentru prima dată în recurs nulitatea expertizei și nici o pretinsă supraevaluare a bunurilor, critici pe care așa cum deja s-a relevat trebuiau invocate la termenul reprezentând prima zi de înfățișare după efectuarea expertizei în fața instanței de apel. Astfel fiind recursul a fost respins ca nefondat.

Într-o alta speța, prin Decizia comerciala nr. 384 din 2 mai 1995 pronuntata de Tribunalul București Secția Comerciala, s-a reținut nulitatea hotararii judecătorești apelate pentru urmatoarele considerente: acțiunea a fost depusa prin posta, retinandu-se greșit prin rezoluție termenul in cunoștința, cu atat mai mult cu cat cauza a suferit amanare de la 14 octombrie 1994 la data de 9 decembrie 1994, cand reclamanta-apelanta trebuia citata, in condițiile legii.

In baza art. 134 si 153 Codul de procedura civila , este socotita prima zi de infatisare aceea in care părțile sunt legal citate si pot pune concluzii, iar partea care a fost prezenta la infatisare este prezumata ca are cunoștința de termenele urmatoare. Judecata pricinii fiind facuta in lipsa apelantei reclamante, care nu a fost legal citata, s-a constatat nulitatea hotararii

judecătorești.

Fata de cele de mai sus, in baza art. .proc. civ. s-a dispus admiterea apelului, desființarea sentinței si trimiterea cauzei spre rejudecare.

Într-o alta speță, instanta supremă a retinut că potrivit art. 105 alin.(2) C.proc.civ. actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule, dacă prin acestea s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se putea înlătura decât prin anularea lor. În raport cu aceste dispoziții legale și cele ale art. .proc.civ., nu a fost citat administratorul judiciar al societății aflate în procedura reorganizării judiciare și falimentului.

Analizând hotărârea recurată, în raport cu motivele invocate, și în temeiul art.312 (2) și (3) C.proc. civ. instanta suprema a retinut ca recursul este fondat intrucat motivul de recurs care viza încălcarea formelor de procedură cu administratorul judiciar al reclamantei SC F.G. SRL București era întemeiat, având în vedere că reclamanta, la judecata pricinii în fond, a făcut dovada că se află în procedura falimentului, depunând înscrisuri în acest sens.

În mod greșit, instanța de apel nu a citat administratorul judiciar al apelantei SC C. 99 SRL și a anulat ca netimbrat apelul reclamantei, hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.87 pct. 5 și art. .proc.civ.

În consecință, înalta Curte a admis recursul declarat de administratorul judiciar al reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În același sens, prin Decizia civila nr. 4265 din 26 iunie 2008 înalta Curte de Casație si Justiție – Secția civila si de proprietate intelectuala, a retinut ca instanta de apel, procedând la judecata în absenta apelantului-pârât, care nu a fost citat, instanta de apel a încălcat dispozițiile art. 85 si art. 107 Cod procedură civilă, care prevăd că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau infătisarea pârtilor, respectiv ca președintele va amâna judecata ori de cate ori va constată că partea care lipseste nu a fost citată.

Încalcarea normelor procedurale enuntate, ce se constituie in garanții ale asigurarii a doua din principiile fundamentale ale procesului civil, principiul contradictorialitatii si principiul dreptului la aparare, atrage asupra hotararii pronuntate in aceste condiții sancțiunea nulitatii prevăzută de art. 105 alin.(2) Cod procedura civila, fiind astfel incident in speța motivul de casare prevăzut de art. 304 pet. 5 Cod procedura civila.

Din verificarea dosarului de apel rezulta ca judecata apelului a avut loc la termenul din 30 octombrie 2007, termen despre care apelantul-parat nu a avut cunostinta, intrucat nu a fost citat, la dosar neexistand dovada de citare a acestei parti.

Prin urmare, judecata apelului s-a făcut cu lipsa de procedură fată de apelant, asa cum acesta a invocat în cadrul primului motiv de recurs. Procedând la judecată în absenta apelantului-pârât, care nu a fost citat, instanta de apel a încălcat dispozițiile art. 85 si art. .proc.civ., care prevăd că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau infătisarea părtilor, respectiv că președintele va amâna judecata ori de cate ori va constata că partea care lipseste nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege.

Încălcarea normelor procedurale enuntate, ce se constituie în garanții ale asigurării a doua din principiile fundamentale ale procesului civil, principiul contradictorialitătii si principiul dreptului la aparare, atrage asupra hotărârii pronuntate in aceste condiții sancțiunea nulitătii prevăzută de art. 105 alin.(2) C.proc.civ., fiind astfel incident în speță motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.5C.proc.civ.

În raport de acest motiv, care face de prisos analiza criticilor de fond formulate de pârât, potrivit dispozițiilor art. 312 alin.(l) si alin.(5) C.proc.civ. recursul a fost admis, cu consecința casării deciziei atacate si trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instantă de apel.

7.3. Nulitatea principalelor acte de procedură îndeplinite de părți

7.3.1. Precizări prealabile

Părțile îndeplinesc un număr considerabil de acte procedurale în desfășurarea normală a procesului civil.

Activitatea judiciară se realizează în ședință publică, la care participă nu numai părțile, ci și persoanele străine de proces. Într-un asemenea cadru procesual, părțile își expun, în contradictoriu, pretențiile și apărările lor.

În vederea realizării principiilor publicității și contradictorialității, părțile îndeplinesc anumite acte de procedură prin simpla lor manifestare de voință. Astfel, de pildă, părțile își expun oral pretențiile lor, invocă excepțiile, formulează cereri de probațiune sau solicită amânarea procesului pentru lipsă de apărare.

Părțile au însă posibilitatea de a îndeplini asemenea acte în scris. Alteori, însăși instanța poate obliga părțile să-și formuleze apărarea în scris. Astfel, după închiderea dezbaterilor, în ședință publică, părțile vor putea fi obligate să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, cu privire la susținerile lor verbale (art. . proc. civ.).

Dintre actele de procedură îndeplinite de părți, o importanță considerabilă revine diferitelor cereri care se adresează instanțelor judecătorești. De aceea, codul de procedură civilă, în Titlul al II-lea din Cartea a Il-a, consacră un capitol distinct (Capitolul I) cererilor care se adresează instanțelor judecătorești. în continuare (Titlul al III-lea) sunt reglementate principalele acte procedurale ce se întocmesc în faza inițială a procesului civil: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și acțiunea reconvențională.

7.3.2. Nulitatea cererilor care se adresează instanțelor judecătorești

Cererea reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană fizică sau juridică solicită instanțelor judecătorești ocrotirea intereselor sale legale.

Dispozițiile art. . proc. civ. cuprind condițiile generale de validitate a cererilor care se adresează instanțelor judecătorești. Aceste condiții se referă la:

1. arătarea instanței căreia i se adresează;

2. numele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor și ale reprezentantului;

3. obiectul cererii;

4. semnătura.

Legea nu precizează însă care este sancțiunea nerespectării condițiilor statornicite în art. . proc. civ. Aceasta înseamnă că nerespectarea cerințelor impuse de lege conduce la aplicarea nulității în condițiile dreptului comun.

De asemenea, pentru determinarea nulității, trebuie să se țină seama și de prevederile art. . proc. civ., deși acest text se referă în mod expres la nulitatea cererii de chemare în judecată.

Arătarea instanței reprezintă o cerință indispensabilă doar a cererilor introductive de instanță; o atare mențiune este necesară pentru determinarea competenței instanței.

Neprecizarea instanței în cuprinsul cererii poate atrage sancțiunea nulității numai dacă prin aceasta se produce o vătămare ce nu poate fi înlăturată.

În schimb, arătarea instanței nu reprezintă o cerință de validitate pentru cererile incidente care se formulează de părți, deoarece asemenea cereri se promovează în legătură cu pretențiile principale sau cu apărările părților și se formulează în cursul procesului ce se desfășoară în fața unei instanțe deja sesizate.

Elementele esențiale ale cererii se referă la numele părților, obiect și semnătură. într-adevăr, în lipsa acestor mențiuni, nu se poate concepe rezolvarea unei cereri de către un organ judiciar.

Astfel, în lipsa numelui nu se pot identifica părțile față de care soluția sau modul de rezolvare al instanței se va impune cu autoritatea statului; fără arătarea obiectului nu se poate concepe o activitate judiciară, de vreme ce nu există o pretenție în legătură cu un drept sau interes legal; lipsa semnăturii creează incertitudine cu privire la manifestarea de voință a părții, în sensul de a sesiza instanța cu o pretenție.

Lipsa mențiunilor esențiale ale oricărei cereri care se adresează instanțelor judecătorești atrage nulitatea.

Dispozițiile art. . proc. civ., care declară nulă cererea de chemare în judecată (în lipsa mențiunilor esențiale privitoare la nume, obiect, și semnătură), sunt aplicabile tuturor cererilor.

Dispoziția art. , proc. civ. dispune că orice cerere care se adresează instanțelor judecătorești trebuie făcută în scris.

Sancțiunea nulității nu este prevăzută în mod expres de lege, dar incidența ei nu poate face îndoială, de vreme ce mențiunile din cuprinsul procesului-verbal sunt menite să ateste actul de voință al părții.

Aceasta concluzie rezulta si din faptul că forma scrisă constituie o condiție de validitate, iar nu una de probațiune. Acest lucru este explicabil, întrucât cererea fixează limitele judecății și creează pentru adversar posibilitatea de a cunoaște pretențiile formulate.

Pe linia inlăturării oricărui formalism, art. . proc. civ., astfel cum a fost redactat la 12 februarie 1948, conține o importantă dispoziție. Potrivit acestui text, „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei că de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită". Soluția legiuitorului este pe deplin rațională și înlătură un formalism nejustificat, întrucât orice cerere trebuie soluționată după conținutul ei sau în conformitate cu intenția părții, iar nu după denumirea improprie care i se poate atribui112.

Dacă însă obiectul cererii nu este clar formulat, instanța va obliga partea să facă precizările necesare spre a stabili apoi conținutul și finalitatea petiției.

7.3.3. Nulitatea cererii de chemare în judecată

În doctrina113 s-a statuat ca cererea de chemare în judecată reprezintă actul prin care reclamantul sesizează instanța cu o pretenție proprie, în scopul restabilirii ce i-a fost încălcat ori contestat.

Așadar ea constituie actul de procedură prin care se promovează acțiunea civilă. Datorită efectelor pe care le produce, cererea de chemare în judecată se înfățișează nu doar ca un simplu act de sesizare, ci ca unul din cele mai importante acte de procedură.

De aceea, dispozițiile art. . proc. civ. precizează mențiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată. Aceste mențiuni vizează:

Numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar;

Numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional;

Obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință;

Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;

Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;

Semnătura.

Nerespectarea cerințelor prevăzute de art. . proc. civ. atrage consecințe diferite, în funcție de natura și importanța mențiunilor respective. în această privință, urmează să facem distincție între elementele esențiale și neesențiale ale cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. . proc. civ., „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura va fi declarată nulă." Prin urmare, legea declară ca elemente esențiale ale cererii de chemare în judecată numele părților, obiectul ei, și semnătura reclamantului. Soluția este firească, întrucât to lipsa elementelor menționate nu se poate concepe desfășurarea activității judiciare.

Lipsa elementelor esențiale ale cererii de chemare in judecată este sancționată în mod expres cu nulitatea. Lipsa numelui părților și a obiectului cererii este sancționată cu nulitatea fără ca legea să acorde posibilitatea împlinirii acestor lipsuri.

Legea a adoptat o altă soluție în privința semnăturii. Astfel, potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., „lipsa semnăturii se poate totuși împlini în tot cursul judecății.

Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea." Așadar, potrivit legii, lipsa semnăturii se poate împlini to tot cursul judecății, dar nu mai târziu decât după prima zi de înfățișare ce urmează după invocarea neregularității procedurale.

În literatura de specialitate s-a apreciat că, de regulă, dispozițiile privitoare la mențiunile prevăzute de art. . proc. civ. au un caracter dispozitiv, întrucât ele vizează doar cerințe de ordin formal114. Precizarea regulii enunțate este utilă și exprimă ideea potrivit căreia condițiile de formă ale cererii de chemare în judecată sunt stabilite în interesul pârâtului, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-și pregăti apărarea.

Mențiunile sancționate cu nulitatea de art. . alin. (1) proc. civ. au un caracter esențial pentru buna administrare a justiției. Mențiunile privind numele părților și obiectul cererii sunt destinate să individualizeze acțiunea civilă, căci raportul procesual nu se poate lega în lipsa părților și a unei pretenții concrete.

Dispoziția art 133 alin. (1) C. proc. civ., prevede nulitatea cererii care nu cuprinde numele părtilor, obiectul ei și semnătura reclamantului. Nulitatea expresă se justifică în cazul analizat tocmai datorită importanței cerințelor enunțate de lege.

Astfel, art. . proc. civ. consacră, în cele trei situații, nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată. Aceasta înseamnă că nulitatea poate fi invocată și de către instanță din oficiu sau de procuror când participă la judecată.

Regimul juridic al nulității cererii de chemare în judecată nu se identifică însă sub toate aspectele cu acela al altor nulități absolute. Așa cum s-a aratat lipsa semnăturii poate fi invocată în tot cursul judecății cu respectarea limitelor impuse de art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

În schimb, lipsa numelui părților și a obiectului cererii, deși este sancționată cu nulitatea, nu poate fi remediata în tot cursul judecății, ci doar până la prima zi de înfățișare.

Această reglementare specială își găsește justificare tocmai în faptul că nerespectarea elementelor esențiale ale cererii face imposibilă continuarea activității procesuale. Prin urmare, dacă o atare lipsă nu se remediază la prima zi de înfățișare, instanța este obligată să declare de îndată nulitatea cererii de chemare în judecată.

Nulitatea neinvocată în aceste condiții nu se acoperă, deși soluția contrară s-ar părea, la o primă analiză, întemeiată. Este adevărat că posibilitatea invocării unor neregularități procedurale numai în limine litis reprezintă o caracteristică a nulităților relative. Imposibilitatea invocării nulității absolute prevăzute de art. . proc. civ. în orice fază a procesului reprezintă o soluție de natură să conducă cât mai rapid la sistarea judecății. Se poate concluziona că neobservarea cerințelor legale și nedeclararea nulității poate rămâne nesancționată.

Dacă se constată ulterior lipsa condițiilor esențiale ale cererii de chemare în judecată, soluția care se impune este aceea a respingerii acțiunii. Aceasta este soluția corectă, fără să fie necesară administrarea de probe, pentru simplul fapt că nu există o pretenție asupra căreia instanța urmează să se pronunțe sau existând o asemenea pretenție, ea nu a fost afirmată față de o persoană determinată.

Lipsa indicării domiciliului în cuprinsul cererii nu produce, de regulă, nicio consecință, cu excepția cazului când s-a produs uneia dintre părți o vătămare care nu poate fi înlăturată.

Indicarea domiciliului prezintă importanță doar pentru citarea părților în fața instanței de judecată. Dacă partea a fost citată chiar și fără indicarea exactă a domiciliului, această neregularitate se acoperă, prin chiar prezentarea părții la termenul stabilit.

Dimpotrivă, dacă partea nu a fost citată, cererea va fi anulată în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Nejustificarea calității de reprezentant este sancționată cu anularea cererii. Potrivit fostului art. . proc. civ., indicarea calității este necesară doar atunci când o persoană stătea în judecată în numele altuia. în prezent, art. 112 pct.2 C. proc. civ., se referă în mod expres la „numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces."

Dispoziția legala enuntată are în vedere necesitatea indicării calității de reprezentant doar în ipoteza existenței unui raport de reprezentare. Prin urmare, dacă o persoană stă în judecată fără a indica eventuala sa calitate de reprezentant, soluția ce se impune este respingerea acțiunii, întrucât se prezumă că ea participă în nume propriu la activitatea judiciară115.

În literatura de specialitate116 s-a ridicat și problema ratificării actelor de procedură îndeplinite de o persoană ce nu și-a justificat calitatea de reprezentant. Posibilitatea ratificării actelor de procedură îndeplinite de o persoană ce nu și-a justificat calitatea de mandatar nu este prevăzută, în mod expres, de actualul Cod de procedură civilă.

Însa aceasta posibilitate nu poate fi însă contestată pentru ca ea decurge din însăși concepția legiuitorului asupra nulităților procesuale. Nulitatea este și trebuie să reprezinte doar un ultim remediu. De aceea, spre exemplu, ratificarea actelor făcute de o persoană ce nu a înfățișat procura de reprezentare este de natură să dea eficiență întregii activități procesuale117.

7.3.4. Nulitatea cererii de apel

Dispoziția art. 287 alin. (1) C. proc. civ. cuprinde elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de apel sunt statornicite în mod expres în art. 287 alin. (1) C. proc. civ. într-o formulă imperativă, dar care nu se justifică pentru toate situațiile pe care le consacră, textul menționat precizează că: „Cererea de apel va cuprinde:

1. numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

2. arătarea hotărârii care se atacă;

3. motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;

4. dovezile invocate to susținerea apelului;

5. semnătura."

1. Numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

Elementele indicate mai sus reprezintă cerințe necesare pentru corecta identificare a părților persoane fizice sau persoane juridice.

2. Arătarea hotărârii care se atacă

Indicarea hotărârii care se atacă se face în mod obișnuit prin elementele sale caracteristice și care o individualizează.

Acestea se referă la arătarea instanței care a pronunțat-o, numărul sentinței și la data pronunțării. în acest fel se procedează în mod constant în practică, identificându-se și dosarul în care hotărârea a fost pronunțată.

3. Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul

Motivele de fapt și de drept reprezintă elemente importante ale cererii

de apel, pentru că numai în acest fel se realizează echilibrul dintre părți, intimatul fiind în măsură să cunoască criticile aduse de apelant hotărârii atacate.

Aceste motive determina și cadrul în care se va desfășura activitatea procesuală în fața instanței de apel.

Motivarea apelului este importantă sub un dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoștința instanței motivele de nemulțumire ale apelantului față de hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situația de a-și putea formula în mod judicios și din timp apărarea.

Apelul are un caracter devolutiv, iar în temeiul acestei căi de atac instanța superioară este îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Esențial este si faptul că apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apărat, astfel că partea care se declară nemulțumită de hotărâre trebuie să învedereze atât temeiurile de fapt, cât și cele de drept pe care își fundamentează criticile aduse hotărârii atacate.

Astfel, apelantul nu va putea formula și susține motive de apel decât în legătură cu problemele cu privire la care a formulat cererea de apel.

Potrivit art. . proc. civ., „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel, de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Textul citat prezintă importanță atât în ceea ce privește arătarea motivelor de apel, cât și în privința determinării dovezilor ce pot fi folosite în instanța de apel. Prin urmare, părțile pot folosi în instanța de apel și motivele invocate în fața primei instanțe, împrejurare care nu-1 scutește însă pe apelant de obligația de a face referire în cererea de apel și la aceste motive.

În aceste condiții, apelul nu poate fi respins ca nemotivat sau insuficient motivat, instanța având obligația de a-1 soluționa, examinând și motivele invocate

în fața primei instanțe118.

4. Dovezile invocate în susținerea apelului

Arătarea dovezilor de care apelantul înțelege să se servească în susținerea apelului are o temeinică justificare și vizează apărarea intereselor legitime ale intimatului, căci dacă acestuia nu i s-ar aduce la cunoștință dovezile invocate de apelant, el s-ar afla în imposibilitate de a-și pregăti o apărare temeinică. Arătarea dovezilor de către apelant evită surprinderea intimatului, ceea ce face ca lupta judiciară să se poată continua de pe aceleași poziții de egalitate caracteristice procesului civil.

Activitatea de control judiciar nu se poate realiza, în principiu, numai pe baza motivelor invocate de apelant. Mai este necesar ca apelantul care critică hotărârea să demonstreze și exactitatea alegațiilor sale.

Totuși, mijloacele de dovadă invocate în fața primei instanțe pot fi reiterate de apelant și oral în fața instanței de apel, intimatul având cunoștință de atare dovezi încă de la prima instanță.

În acest sens, art. . proc. civ., astfel cum s-a remarcat și în jurisprudența noastră antebelică, face o distincție foarte clară între mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță și cele arătate în cererea de apel;

Această distincție învederează din partea legiuitorului intenția de a supune obligativității arătării în cererea de apel numai a celor dovezi de care partea înțelege să se servească direct în apel119.

Probele folosite în fața primei instanțe sunt considerate, pe bună dreptate, ca fiind câștigate cauzei, „adversarul le cunoaște, iar instanța superioară – în baza principiului devoluțiunii apelului – este chemată și autorizată să le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului, cu toate că nu sunt în mod expres menționate în petiția de apel"120.

5. Semnătura apelantului

Semnătura este un element esențial al cererii de apel, fapt pentru care ea este sancționată în mod expres cu nulitatea. Aceasta se explica prin faptul ca, în măsura în care cererea de apel este semnată, se poate deduce și voința neîndoielnică a apelantului de a critica hotărârea și de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil.

Lipsa semnăturii poate fi totuși complinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții care sunt aplicabile și în materie de apel.

Astfel, dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul va trebui să semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar dacă a fost prezent în instanță, în momentul invocării excepției de nulitate, în chiar acea ședință.

7.3.5. Nulitatea cererii de recurs

Dispoziția art. . proc. civ., precizeaza condițiile de formă ale recursului iar acest text a fost introdus în legislația procesuală prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2003, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 195/2004.

Precizam ca până la această dată, Codul de procedură civilă nu cuprindea dispoziții cu privință la cerințele de formă ale recursului. De aceea, dispozițiile procedurale în materie de recurs se completau, în mod corespunzător, cu cele

prevăzute în art. . proc. civ., text care consacra elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel.

Potrivit art. . proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni:

numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare

în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

d) semnătura."

Potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Motivele de recurs sunt expres și limitativ determinate de art. . proc. civ.

Legea nu impune totuși condiția dezvoltării motivelor de recurs în ordinea în care sunt prevăzute de art. . proc. civ. Recurentul poate aprecia asupra ordinii în care să prezinte motivele de recurs. Esențial este însă ca din expunerea făcută de acesta să rezulte cu precizie care sunt temeiurile de casare a hotărârii atacate. Motivarea trebuie să fie concisă, precisă și clară; trebuie să cuprindă o dezvoltare a fiecărui motiv de recurs.

Referitor la aceste aspecte, deosebit de importante sunt și prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care: „Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304."

Astfel și instanța trebuie să aibă un rol activ în determinarea exactă a motivelor de recurs, cu condiția însă ca faptele și motivele de casare să fie determinate de recurent de o atare manieră, încât să permită judecătorului să le încadreze într-unui din temeiurile de casare prevăzute de art. . proc. civ.

În redactarea dată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2003, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 195/2004, art. . proc. civ. enunța și unele elemente noi cum sunt cele privitoare la indicarea codului unic de înregistrare al persoanei juridice și arătarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul.

Aceasta se realizeaza spre deosebire de materia apelului unde art. . proc. civ. enunță atât „motivele de fapt", cât „și de drept pe care se întemeiază apelul."

Distincția dintre cele două căi de atac reprezintă o consecință a noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, care trebuie să aibă ca obiect elementele de drept ale judecății, iar nu și cele de fapt.

Articolul . proc. civ. nu se referea și la dovezile indicate în susținerea recursului. în schimb, precizarea in acest sens este făcută de art. . proc. civ. in materia apelului.

Totuși in doctrina s-a ajuns la concluzia ca o mențiune corespunzătoare se impunea și în materia reciirsului, ținând totuși seama că, în condițiile legislației actuale, art. . proc. civ. admite folosirea în instanța de recurs a înscrisurilor. Mai mult, chiar și in cuprinsul art. 312 alin. (3), astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2003, se referă la posibilitatea administrării de „probe noi".

O analiza speciala se impune referitor la obligația recurentului de a indica și contul bancar al părților. Această obligație nu ridică probleme deosebite în ceea ce privește indicarea de către recurent a propriului său cont bancar, nu însă și atunci când avem în vedere tontul bancar al intimatului.

În doctrina recentă s-a subliniat, pe bună dreptate, că dificultățile de realizare a unei atare obligații sunt aproape insurmontabile, iar, pe de altă parte, secretul bancar constituie un obstacol semnificativ în această privință.

De aceea, s-a apreciat că sancțiunea nulității exprese, pentru ipoteza nerealizării obligației menționate, este excesiv formală și contravine dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, privind dreptul la un proces echitabil, precum și 21 din Constituție124.

Aceasta cerința la este prevăzută și de art. . proc .civ. dar precizam ca dispoziția art. . proc. civ. sancționează cu decăderea, iar nu cu nulitatea,

două cerințe importante: nearătarea motivelor de fapt și de drept și a dovezilor.

7.4. Nulitatea principalelor acte de procedură îndeplinite de executorii judecătorești

7.4.1. Precizări prealabile

Ultima fază a procesului civil125 este executarea silita și ea are ca scop constrângerea patrimonială a debitorului care refuză să-și îndeplinească de bunăvoie obligațiile stabilite printr-un titlu executoriu.

În domeniul executării silite, legea stabilește o mare diversitate de acte ce sunt menite să conducă la realizarea drepturilor subiective recunoscute prin titlu executoriu. Nerespectarea formalităților prevăzute de lege atrage după sine nulitatea urmăririi.

Nulitatea executării prezintă anumite particularități, ceea ce justifică și cercetarea ei în raport cu principalele acte ce se îndeplinesc în această fază procedurală. Aceste particularități decurg, în primul rând, din caracterul dispozițiilor legale încălcate.

7.4.2. Principalele nulități exprese reglementate în Codul de procedură civilă

Ca si sancțiune procedurală, nulitatea nu se raportează, așa cum am subliniat încă de la început, numai la nesocotirea condițiilor de validitate ale actelor de procedură, ci și la încălcarea oricăror reguli menite a garanta înfăptuirea justiției.

Aceasta se demonstrează și în domeniul executării silite. Astfel, primele nulități exprese vizează cerințe exterioare actelor de procedură și se referă, în principal, la timpul în care trebuie să se facă executarea.

În cartea a V-a, Codul de procedură civilă cuprinde o secțiune specială (Secțiunea a IlI-a din Capitolul I), având ca obiect dispoziții privitoare la timpul „când se poate exercita executarea silită." Unele dintre regulile consacrate to această materie sunt sancționate, în caz de nerespectare, cu nulitatea.

Potrivit art. . proc. civ., „încălcarea art. 384, 385, 387 și 389 atrage nulitatea executării." Textele anume menționate de art. . proc. civ. consacră următoarele reguli privitoare la realizarea executării silite:

1. Hotărârile ce se execută provizoriu cu dare de cauțiune nu pot fi valorificate înainte de a se da cauțiunea;

2. Executarea silită nu se poate face înainte de ora 6.00 și după ora 20.00 (art. . proc. civ.);

3. Executarea silită nu se poate face înainte de tocunoștințat debitorul printr-o somație (art. . proc. civ.).

Nerespectarea regulilor enunțate atrage nulitatea expresă a tuturor actelor de executare. Sancțiunea este prevăzută de art. . proc. civ., text care, așa cum am arătat, se referă generic la „anularea executării."

Expresia folosită de legiuitor este sugestivă în a exprima ideea că nerespectarea regulilor privitoare la timpul în care se face executarea atrage anularea tuturor actelor următoare126.

Caracterul imperativ al normelor rezulta din modul de redactare a dispozițiilor legale ce intră sub incidența nulității exprese, prevăzute de art. . proc. civ.,

Astfel, nulitățile exprese la care se referă art. . proc. civ., ar trebui considerate, în principiu, ca fiind absolute.

În ceea ce pribeste primul act de execuatre, prima forma, Codul de procedură civilă determină, în art. 387 alin. (1), elementele pe care trebuie să le cuprindă somația, respectiv:

denumirea și sediul organului de executare;

data emiterii somației și numărul dosarului de executare;

numele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul debitorului;

arătarea titlului executoriu anexat, în baza căruia urmează să se facă executarea silită;

termenul în care cel somat urmează să-și execute de bunăvoie obligația prevăzută în titlul executoriu și arătarea consecințelor nerespectării acesteia;

semnătura și ștampila organului de executare.

Există în sistemul nostru procedural și situații în care executarea se poate face și fără somație, de exemplu, în cazul ordonanței președințiale – art. 581 alin. (4) C. proc. civ. Același text se referă și la ipoteza în care debitorul este decăzut din beneficiul termenului de grație în condițiile art. . proc. civ. In situațiile menționate nu este necesară nici comunicarea titlului executor ce urmează să fie valorificat.

Caracterul formal al somației este prevăzută și în sistemul Codului de procedură fiscală.

Potrivit art. . proc. fiscală, executarea silită începe prin comunicarea somației. Prin acest act i se face cunoscut debitorului că, în termen de 15 zile, este obligat să efectueze plata sumelor datorate.

Somația, prevăzută de art. . proc. fiscală, trebuie sa cuprindă următoarele elemente:

denumirea organului fiscal emitent;

data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;

datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz obiectul actului administrativ fiscal;

motivele de fapt; motivele de drept;

numele și semnătura persoanelor împuternicite, potrivit legii;

ștampila organului fiscal emitent;

posibilitatea de a fi contestat;

termenul de depunere a contestației și organul de soluționare competent;

mențiuni privind audierea contribuabilului (art. 141 alin. (2) C. proc. fiscală).

Elementele menționate însă de art. 43 alin. (2) C. proc. fiscală nu sunt elemente propriu-zise ale somației, ci ale actului administrativ fiscal. De aceea, legea dispune că somația va fi însoțită de un exemplar al titlului executoriu, iar nu după o copie a acestuia.

Sancțiunea nulității este prevăzută de art. . proc. civ. și în privința mențiunilor pe care trebuie să le cuprindă procesele-verbale întocmite de către executorii judecătorești.

Procesele-verbale trebuie să cuprindă mențiunile expres determinate de acest text, și anume:

denumirea și sediul organului de executare;

numele și calitatea celui care încheie procesul-verbal;

data întocmirii procesului-verbal și numărul dosarului de executare;

titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;

numele și domiciliul ori, după caz, denumirea și sediul debitorului și creditorului urmăritor;

locul, data și ora efectuării actului de executare;

măsurile luate de executor sau constatările acestuia;

consemnarea explicațiilor și obiecțiunilor participanților la executare;

alte mențiuni cerute de lege sau considerate necesare de executor;

menționarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului ori despre refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal;

menționarea numărului de exemplare în care s-a întocmit procesul- verbal, precum și a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;

semnătura executorului, precum și, când este cazul, a altor persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului de executare.

ștampila executorului judecătoresc.

Mențiunile prevăzute de textul citat la pct. 2, 3, 4, 5, 7, 12 și 13 sunt prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Este vorba despre un caz de nulitate expresa, astfel că vătămarea se presupune de legiuitor.

Toate celelalte mențiuni sunt neesențiale, astfel că sancțiunea nulității poate interveni numai în măsura în care s-a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată într-un alt mod.

Aceasta soluție s-a retinut și in jurisprudență. Astfel, de pildă, s-a decis că, „potrivit art. 388 alin. (1) pct. . proc. civ., în procesul-verbal care constată îndeplinirea unui act de executare se consemnează lipsa creditorului sau a debitorului.

Lipsa acestei mențiuni nu este sancționată cu nulitatea prin dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol. în consecință, devin aplicabile prevederile art. 105 alin. . proc. civ., fiind necesar a se dovedi că încălcarea dispoziției legale menționate a pricinuit contestatarului o vătămare ce nu poate fi înlăturată pe altă cale".

7.4.3. Principalele nulități virtuale în concepția Codului de procedură civilă

Un număr mare de reguli a căror nerespectare atrage nulitatea absolută este prevăzut in Codul de procedura civila, cu toate ca sancțiunea nu este prevăzută în mod expres.

Practic sancțiunea nulității este subînțeleasă în cazul nesocotirii oricărei norme imperative. O primă categorie de nulități virtuale vizează înseși titlurile executorii. Astfel, potrivit art. . proc. civ., „executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu."

Aceasta dispoziție este de mare importanță pentru respectarea legalității în activitatea de înfăptuire a justiției, în general, și de realizare a executării silite, în particular.

Numai un act care îndeplinește cerințele unui titlu executoriu poate constitui temei pentru promovarea și realizarea urmăririi silite.

Nerespectarea normelor de competență atrage nulitatea întregii proceduri execuționale. într-o asemenea situație, nulitatea are un caracter derivat, întrucât ea nu decurge din încălcarea directă a regulilor privitoare la actele de urmărire. Sancțiunea nulității nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea poate fi desprinsă din însăși natura normelor procedurale încălcate.

În practică se pot ivi situații to care normele de competență sunt respectate, dar organul de executare se folosește de alte reguli procedurale decât cele prevăzute de lege pentru o anumită formă de urmărire.

Or, organele de executare silită trebuie să aplice acele reguli care sunt prevăzute de lege pentru o anumită formă de urmărire. Asemenea reguli depășesc interesul părților, întrucât nesocotirea lor afectează principiul legalității și însuși modul de valorificare a creanțelor.

BIBLIOGRAFIE

I. Legislatie

Constitutia Romaniei;

Codul Civil;

Codul de procedura civila;

II. Literatura de specialitate

I. Les, Sanctiunile procedurale in materie civila, Editura Hamangiu, 2008

Fl. Magureanu, Drept procesual civil, Edita a XI- a, Editura Universul Juridic, Bucureseti, 2009

I. Deleanu, Tratat de procedura civila, Editura C.H. Beck, Editia a II – a, Bucuresti, 2007;

V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Editura National, Bucuresti, 1999;

G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Edit All, Bucuresti;

I. Les, Codul de procedura civila, Comentariu pe articole, Editia a II – a, Editura All Beck, 2005;

M. Popa, Teoria generala a nulitatii actelor de procedura, Editura All Beck, Bucuresti 2003;

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

BIBLIOGRAFIE

I. Legislatie

Constitutia Romaniei;

Codul Civil;

Codul de procedura civila;

II. Literatura de specialitate

I. Les, Sanctiunile procedurale in materie civila, Editura Hamangiu, 2008

Fl. Magureanu, Drept procesual civil, Edita a XI- a, Editura Universul Juridic, Bucureseti, 2009

I. Deleanu, Tratat de procedura civila, Editura C.H. Beck, Editia a II – a, Bucuresti, 2007;

V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Editura National, Bucuresti, 1999;

G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Edit All, Bucuresti;

I. Les, Codul de procedura civila, Comentariu pe articole, Editia a II – a, Editura All Beck, 2005;

M. Popa, Teoria generala a nulitatii actelor de procedura, Editura All Beck, Bucuresti 2003;

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.