Salvarea de la Inec

Salvarea de la înec

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

Istoricul înotului

1.2. Actualitatea temei

1.3. Motivarea alegerii temei

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Considerații preventive în activitățile acvatice

2.2. Particularități ale înotătorilor cu handicap

2.3. Semnele de control ale activităților nautice și zonele cele mai periculoase

2.4. Traumatisme acvatice și modul de evitare al acestora

2.5. Urgențe și emergențe medio-ambientale

CAPITOLUL 3. ASPECTE APLICATIVE ȘI METODE DE SALVARE DE LA ÎNEC

3.1. Aspecte aplicative ale înecului

3.2. Transportul victimei în mediul acvatic și cel terestru

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

1.1 ISTORICUL ÎNOTULUI

Diogenian, scriitor grec din sec. II e.n., a înregistrat următoarea zicală: ”omul fără educație este acela care nu știe nici să scrie, nici să înoate”, (Palestrica, pagina 100).

Înotul se confundă cu apariția omului și a fost prezent în toate timpurile și popoarele, reprezentând un mijloc indispensabil pentru asigurarea existenței, igienei, refacerii și a educației tinerilor (la spartani, care aveau un cult pentru frumusețea fizică). În mediul militar înotul era folosit pentru formele sale aplicative: treceri de râuri și transport de obiecte. Senzațiile euforice pe care la cunoaște omul în timpul înotului, dar si dorința de a face mișcare în natură în scop recreativ, igienic si therapeutic, au fost cunoscute oamenilor din toate timpurile. De aceea plăcerea, dar și necesitatea de a înota, au înnobilat această activitatea ca “arta de a înota”. Cu timpul, diferitelor modalități de a practica înotul li s-a adaugat întrecerea sportivă, care, prin spectaculozitatea ei a dat o altă culoare acestei expresii.

Primele însemnări cu privire la arta înotului datează din anul 9000 î.e.n., găsite în desenele murale într-o grotă din deșertul Libiei. O altă dovadă a prezenței înotului în antichitate o reprezintă frescele descoperite în palatul Ninive, capitala Asiriei, unde erau reprezentați soldați din armata lui Assurbanipal, care înotau cu ajutorul unor burdufuri din piele de animal.

În Grecia Antică înotul era cunoscut chiar si de femei, iar grecii orășeni înotau în bazinele gimnaziilor (școli unde tinerii greci își desăvârșeau educația fizică și intelectuală), având legate de corp bucăți de plută sau bășici de animal. Primul bazin de înot a fost construit de romani în sec. IV î.e.n., care au adaptat palestrele grecești la nevoile lor, luând naștere termele (bazine) cu apă caldă. Sunt cunoscute băile lui Caracalla (împărat roman între anii 211-217) și termele lui Dioclețian (împărat roman între anii 286-305), întinse pe o suprafață a 13 hectare.

După o perioadă în care înotul și exercițiile fizice erau foarte apreciate, se cunoaste și o perioada de declin a acestora, odată cu intrarea în Evul Mediu, în care educația religioasă a pus într-un con de umbră activitatea fizică.

Teologul creștin obscurantist Tertulian Quintus Septimus Florens spunea că ”exercițiile fizice sunt opera diavolului”, iar clasele conducătoare din care făceau parte nobilii și cavalerii au interzis înotul și scăldatul în aer liber. Totuși, înotul a fost menținut în pregatirea militară, el făcând parte din cele 7 îndeletniciri cavalerești: călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta, viața la curte, turnirul și aruncarea; pe de altă parte, biserica dorea să atragă instituția cavalerească de partea sa, aceasta fiind un însemnat instrument de luptă. Datorită acestor restricții impuse de clasa conducătoare, neglijarea igienei corporale a provocat numeroase boli epidemice (holeră, ciumă, tifos), iar aceste boli ale mizeriei au dus la decesul, în medie, a unui om din trei.

Din sec. XIV, contrar concepției medievale, prin semnificații și dimensiuni, umanismul renescentist conferă omului frumusețea si demnitatea creaturii divine.

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 1

Acum omul este o ființă dinamică, armonios dezvoltată care, din dorința de a propune modele fizice ideale, are novoie să practice diferite forme de mișcare, fapt ce a facut ca educația fizică să fie apreciată în egală măsură cu educația spirituală, reconsiderându-se înotul ca mijloc de recreere și de întărirea sănătății.

Figura nr.1.1. Înotul în antichitate.

(sursa- internet)

Înotul, ca disciplină sportivă, este legat de evoluția capitalismului în Marea Britanie. Aici, în anul 1837, a fost înființat primul club de înot în Londra. Tot în Londra, în decursul acelui an, au avut loc primele competiții de înot modern, iar desfașurarea acestei activități a fost reglementată de “The National Swimming Society “. 1896 este anul marcant al apariției înotului în programul primei Olimpiade moderne (Atena), probele de înot desfășurându-se în mare, lângă Pireu în portul Zeane. De atunci și până în zilele noastre înotul nu a lipsit de la nici o ediție a Jocurilor Olimpice.

În România, evoluția înotului se configurează în anul 1880, când în București se construiește primul bazin de înot al Societății Tirul, având dimensiuni mici, aparținând primei Școli de înot.

Despre înot ca sport, în România, nu putem vorbi decât după primul razboi mondial.

Un an important în evoluția înotului în România este anul 1929, evenimentul deosebit al acestui an fiind darea în folosința a bazinului Kiseleff din București, unde a avut loc prima competiție la care au participat și femei, probele desfașurându-se pe distanțe mari respectiv,

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 1

100m liber, bras, spate, 400m, 1500m liber bărbați, 200m bras femei și ștafetă de 3×100 mixt bărbați.

Un an de referință în istoria înotului din țara noastră este anul 1930, an în care se înființează Federația Româna de Natație ca organ de conducere al natației. Între anii 1937-1940, datorită condițiilor politice și economice din țara noastră, natația cunoaște un real regres, iar în timpul celui de al II-lea război mondial activitatea competiționala a fost întreruptă până spre sfârșitul anului 1946, când s-au reluat concursurile inter-orașe, regionale, sindicale. Pe plan internațional România participă la campionate balcanice unde domină aceste întreceri o bună perioadă de timp.

În 1912 la Jocurile Olimpice de la Stockolm se introduc, pentru prima dată în probele de înot, și întrecerile feminine.

Ramurile natației:

-înotul de concurs

-înot sincron

-jocul de polo

-săriturile în apă

-înotul de mare fond

Pe lângă acestea este obligatorie cunoașterea salvării de la înec si înotul sincron.Fiecare ramură a natației, își desfașoara activitatea competițională după regulamente separate.

Organele de conducere ale natației:

La nivel internațional, Federația Internațională de Înot Amator (F.I.N.A), înființată în anul 1908, fiind cea mai importantă organizație a îmotului sportiv, la care sunt afiliate peste 142 de federații naționale.

Liga Europeană de Natație (L.E.N), cuprinde peste 43 de federații naționale și a luat ființă în anul 1926.

În România Federeția Româna de Natație a fost înființată în anul 1930 și este afiliată la cele două organisme internaționale, F.I.N.A și L.E.N. Jocul de polo în țara noastră este este coordonat de Federația Română de Polo pe Apă.

Pe plan internațional, salvarea de la înec este coordonată de Federația Internațională de Salvare și Înot utilitar (F.I.S).

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 1

1.2. ACTUALITATEA TEMEI

Țesuturile corpului omenesc folosesc oxigenul ca element indispensabil in metabolismul lor.
       Din aer (unde se găsește in proporție de circa 21%), prin inspirația aerului in plămâni, oxigenul este preluat de hematiile sângelui (globulele roșii) și transportat la celule de curentul arterial. Aici, oxigenul este folosit în metabolismul celular, sângele plecând încărcat cu bioxid de carbon și produsi toxici rezultați din metabolismul celular.

Viața este deci imposibilă fără oxigen. Orice perturbare apărută în funcțiile respiratorii și circulatorii pune viața în pericol. Stopul respirator (oprirea respirației) și stopul cardiac (oprirea inimii) sunt urgențe maxime care reclamă intervenția imediată.

Stopul respirator, cât și stopul cardiac, acestea sunt în realitate două noțiuni intricate.

Înecul reprezintă asfixia produsă de pătrunderea apei, sau a altor lichide, în căile respiratorii inferioare. Este a treia cauză de mortalitate accidentală. Poate apărea în cazul tentativei de suicid sau accidental, în cazul băilor sau a căderior accidentale în râuri sau ape stătătoare (mări, lacuri). Acest fapt determină asfixierea, prin întreruperea aportului de oxigen și creșterea concentrației de dioxid de carbon în sânge. Salvarea de la înec necesită eforturi fizice mari și o bună cunoaștere a tehnicilor de înot. De aceea înainte de a încerca salvarea de la înec a unei victime, salvatorul trebuie să se gândească în primul rând la propria-i siguranță, pentru a nu deveni el însuși o victimă.

Mecanisme de producere a înecului :

-incapacitatea de a menține capul afară din apă – acest mecanism poate fi prezent în următoarele situații:

-persoana nu știe să înoate;

-este blocată în spațiu închis.

-incapacitatea de a reacționa prin închidrea căilor aeriene si apnee la contactul cu apa:

-în traumatism cranio-cerebral;

-criza convulsiva;

-traumatism al zonelor reflexogene.

-epuizare musculara.

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 1

-hidrosucție ( oprirea activității cardiace provocată de temperatura dintre apa rece / corpul cald al accidentatului).

-accidente de scufundare.

Scufundarea unui corp în apă poate fi sub forma imersiei (scufundarea parțială) sau a submersiei ( scufundarea totală).

În ficare caz de înec, trebuie luate în considerare propritațile fizice si chimice ale apei în care s-a produs traumatismul.

Apa sarata este hipertonă (deoarece are o concentrație mare de clorură de sodiu) ceea ce va provoca trecerea pasivă a serului din vasele sangvine în alveolele pulmonare (datorită osmolarității mai mari față de cea a sângelui). Astfel va apare o stare de hipovolemie (scăderea volumului sangvin circulant) și hemoconcentrație ( creșterea concentrației de hemoglobină în hematii).

Apa dulce este hipotonă (deoarece are o concentrație mică de clorura de sodiu), trecând din alveolele pulmonare in sânge (datorită osmolarității scăzute). Astfel apare o stare de hipervolemie (creșterea volumului sangvin circulant), cu incărcarea suplimentară a cordului si hemoliza (distrugerea exagrată a hematiilor), instalându-se anemie și hipoxie.

În funcție de gravitatea hipoxiei provocate, aceasta poate fi :

Hipoxie moderată (apare în cazurile în care este inhalată o mică cantitate de apă)

Hipoxie grava ( alterare marcată a stării de conștiență, până la comă)

Hipoxie severă (stop cardio-respirator)

Persoana care acordă primul ajutor trebuie sa respecte câteva reguli:

să-și păstreze calmul pe toată perioada acordării primului ajutor;

sa nu-și supraevalueze puterile proprii;

dacă victima este conștientă și în apropierea malului apei sau marginea bazinului, salvatorul nu sare în apă, ci întinde mâna, piciorul sau un obiect de care se poate prinde accidentatul.

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 1

1.3. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Am ales ca temă salvarea de la înec cu gandul ca în fiecare vară vedem la știri cazuri în care oameni curajoși, dar nepricepuți, s-au înecat împreună cu victimele pe care încercau să le salveze. Aceștia uită că pentru a salva pe cineva de la înec este nevoie de o gândire rapidă, multă îndemânare sau pricepere la înot și cunoștințe temeinice de tehnica salvării. De ce? Din cauza victimelor. FRICA este cea mai mare problemă a oamenilor aflați la ului apei sau marginea bazinului, salvatorul nu sare în apă, ci întinde mâna, piciorul sau un obiect de care se poate prinde accidentatul.

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 1

1.3. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Am ales ca temă salvarea de la înec cu gandul ca în fiecare vară vedem la știri cazuri în care oameni curajoși, dar nepricepuți, s-au înecat împreună cu victimele pe care încercau să le salveze. Aceștia uită că pentru a salva pe cineva de la înec este nevoie de o gândire rapidă, multă îndemânare sau pricepere la înot și cunoștințe temeinice de tehnica salvării. De ce? Din cauza victimelor. FRICA este cea mai mare problemă a oamenilor aflați la anaghie. Ea le sporește mult forța, pe care o folosesc inconștient ca să se agațe de orice – și astfel devin o amenințare serioasă pentru salvatori. Prin urmare, dacă nu te pricepi să salvezi pe cineva de la înec – e mai prudent să nu te bagi, pentru că în loc de o singură victimă aproape sigur veți fi două. 

Apreciem că salvarea unui semen de-al nostru aflat în pericol de a se îneca este un gest responsabil, umanitar. Dar a salva este și o deprindere, o obișnuiță care trebuie exersată metodic totuși. Formarea deprinderii de a înota trebuie privită și din acest punct de vedere – promptitudinea întervenției, acordarea primului ajutor. In lecțiile de învățare nu ar trebui să lipsească și niște exerciții, sub formă de joc, prin care începătorii vor putea să se obișnuiască cu aceste manevre sau măsuri.

Fiecare dintre noi se poate afla intr-un anumit moment al vietii in care ar putea salva o viata. De aceea, este important sa cunoastem metodele prin intermediul carora putem acorda primul ajutor in caz de inec.

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 2

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

CONSIDERAȚII PREVENTIVE ÎN ACTIVITĂȚILE ACVATICE

De la înotătorul cel mai experimentat și până la cel mai nepriceput dintre pacienții de la curele de ape, cu toții suntem expusi riscurilor în locurile destinate distracției în apă. In schimb, există unele persoane care, din cauza caracteristicilor lor, sunt mai predispuse accidentării în apă:

persoanele cu carență sau exces de greutate ; pot suferi o cădere din cauza abilității sau a pierderii forței.

bătrânii și copii ; primii din cauza pierderii forței și a agilității odata cu înaintarea în vârstă, si următorii din pricina că dezvoltarea lor psihomotorie nu este completă. Locurile cele mai periculoase pentru ei sunt zonele unde se sparg valurile, digurile și stâncile, scările (in parcuri acvatice și piscine) și locurile în care se schimbă profunzimea.

persoane care pentru a se ajuta folosesc colace de înot. Pericolul consta in deteriorarea, ruptura acestora, înțeparea sau pierderea lor sub apă. Atunci când o persoană vrea să le foloseasca trebuie sa se limiteze la locurile unde ajunge cu picioarele și să fie supravegheată de altă persoană (care stie să înoate) atata timp cât rămâne în apă.

străinii și persoanele care nu provin din locul unde se desfășoară baia ; sunt cei mai expuși pentru că nu cunosc instalațiile unde se desfășoară activitatea acvatică și nici nu înțeleg avertizările de pericol sau anunțurile verbale ale salvamarilor.

înotătorii care folosesc unul dintre tipurile de echipament suplimentar pentru o activitate concretă ; activitățile care necesită material auxiliar pentru realizarea lor (pescuit submarin, scufundări etc.) trebuie să se desfășoare cu materialul adecvat și în bună stare. Nu este recomandat să se facă baie îmbrăcat (ingreunează mișcările) sau să se folosească ochelari de scafandru (se poate sparge lentila-sticla) în zonele unde se sparg valuri. Echipamentele mai sofisticate (ceasuri, harpoane, sticle pentru scufundări, plăci de windsurf etc.) trebuie să îndeplinească normele în vigoare si să fie periodic inspectate pentru a-și proba starea bună de funcționare și păstrare.

grupurile numeroase de înotători neorganizate ; fiind dificil de controlat pot produce nenumărate mișcări neașteptate care îi pot afecta pe alți înotători, din interiorul sau din afara grupului. Copiii și adolescenții reprezintă grupul cu cel mai mare risc din cauza curajului lor și a tendinței de competiție.

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 2

cei care au consumat alcool sau droguri ; aceste substanțe alterează echilibrul, percepția realității și facultățile fizice.

PARTICULARITĂȚI ALE ÎNOTĂTORILOR CU HANDICAP

Aceste persoane nu sunt expuse mai multor accidente decât restul populației dar trebuie ca toți să fim constienți de faptul că există anumite limitări în mediul acvatic. În funcție de topul de handicap aceștia pot fi clasificați în trei categorii:

handicapuri fizice ; persoanele care suferă de o anomalie motorie sau lipsa unui membru se miscă mai greu în apă și își mențin mai greu echilibrul pe mal. Se recomanda insoțirea de către o altă persoană în timpul baii.

handicapuri senzoriale ; acestea sunt persoanele oarbe sau cu miopie severă, surde sau cu un grad important de hipoacuzie (diminuare a acuității auditive), surdomute etc. De obicei aceștia folosesc o altfel de comunicare care trebuie luată în considerație în caz de urgență. Nu se folosesc instrucțiuni vagi, ci cât mai concrete posibil iar uneori mesajul trebuie repetat chiar de mai multe ori.

handicapuri psihice ; sunt persoanele care suferă de retardare mental, paralizie cerebral sau de o boală psihică. Capacitatea acestora de comunicare este alterată și este posibil ca aceștia să nu mai înteleagă recomandările sau avertizările de a evita riscurile. Tocmai de aceea atunci când comunicăm cu ei trebuie sa ne asigurăm că înteleg ce li se zice. Unii dintre acestia, din cauza perceptiei lor special asupra lucrurilor, pot refuza ajutorul chiar si când acesta este necesar. Supravegherea acestora trebuie să se facă de la distanță mică, chiar și din apă dacă este necesar, fara a fi distrași de altceva.

SEMNELE DE CONTROL ALE ACTIVITĂȚILOR NAUTICE ȘI ZONELE CELE MAI PERICULOASE

Este bine să cunoaștem semnificația semnelor de avertizare sau de pericol pe care le putem întâlni în instalațiile acvatice. Astfel vom evita o ceartă din partea salvamarului sau o sperietură, în cel mai bun dintre cazuri. De aceea avem o serie de semne de control ale activităților nautice :

de autorizare : indică faptul că este permisă o anumită activitate în mod concret. Sunt simboluri albe pe fond albastru.

Toma Mihaela-Adelina__________________________________________________Capitolul 2

de interdicție : indică faptul că este interzisă orice activitate. Sunt simboluri negre pe fond alb mărginite si traversate de o dungă roșie.

steaguri : verde – zona de scăldat supravegheată, fără pericol; galben – zonă de scăldat supravegheată, periculoasa; roșu – zonă în care scăldatul este strict interzis.

În funcție de natura lor piscinele prezinta anumite zone periculoase:

zonele care nu sunt destinate scăldatului, pentru ca în ele se fuge, se fac sărituri și se joacă fără precauții, ceea ce crește riscul de a aluneca, a se lovi sau a suferi o căzătură care să provoace un traumatism.

în piscină elementele care comport riscul major de accidentare sunt zonele unde se schimbă profunzimea (rampe sau scări), bordurile si obiectele rigide introduse în apă pentru joacă (pistoale cu apă, mingii, ochelari de scafandru etc.).

la piscinele descoperite, pot apărea pericole când apare o furtună. In acest caz este necesar un refugiu în interiorul unei clădiri (exclus umbrele sau copaci) până cand se opreste furtuna. Și vântul se poate transforma într-un factor de risc, mai ales în parcurile acvatice. În acestea din urmă trebuie respectate cu strictețe indicațiile de pe instalații. Pe tobogane trebuie să adoptăm poziția de culcat cu fața în sus (în unele cazuri coborârea se face și pe șezut), cu brațele și picioarele încrucișate și lipite de corp, cu picioarele în față, niciodată nu trebuie să se coboare din doi în doi, iar persoanele care coboară trebuie să aibă o înațime mai mare de 1,25m. Sunt interzise oprirea la mijlocul unei coborâri, ridicarea în picioare sau schimbarea poziției în timpul traseului descendent sau prinderea altei persoane.

Este recomandat ca hainele care au elemente metalice să fie evitate, accesul în piscină fiind permis doar cu un costum de baie adecvat. Lafel se recomanda evitarea ochelarilor de baie cu lentilă de sticlă. Niciodată nu trebuie să ne scăldăm în bazinele destinate celor care coboară pe tobogane.

Și atunci când vine vorba de plajă putem enumera câțiva factori cu potențial de risc de înec:

factori ambientali; trebuie supravegheate starea mării, vântul, curenții (zonele cele mai periculoase, sunt detectabile pentru că culoarea apei se închide și apar turbulențe) și furtunile (alternează formarea valurilor și profilul fundului marin nisipos).

factori accidentali; riscul poate fi reprezentat de prezența animalelor periculoase, a petelor contaminate (uleiuri, ape reziduale etc.) sau a obiectelor plutitoare.

valuri; sunt un element esențial al mării. Cu toate că acestea sunt un motiv de distracție, acestea pot să producă situații de risc. Variază în funcție de viteza vântului și de profunzimea fundului. Daca valul are panta descendentă puțin pronunțată, se rupe cu moderație și nu implică pericol. Dacă fundul marin coboară brusc și se face repede

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

vizibil, valurile se sparg pe un spațiu restrains și o fac violent, împingând spre sol pe oricine se află pe creastă și putând produce traumatisme.

resaca; este un curent de apă format în apropierea valului. Conține apa valurilor care s-au spart deja și apa se scurge spre interior în direcție perpendiculară sau oblică cu o viteză cu atât mai mare cu cât se apropie de mal. Are o formă triunghiulară cu vârful spre mal. Este o zonă cu un pericol ridicat. Cu cât sunt mai multe valuri cu atât forța ei este mai mare. De asemenea forța ei este mai mare când coboară marea, mai ales în perioadele în care este puternică. Resaca sapă fundul marin, ceea ce înseamna ca este probabil ca locul în care într-o zi ajungem cu picioarele, a doua zi sa fie mai adânc. Pentru a recunoaște un astfel de curent trebuie să observăm crestele valurilor de la un capăt la celălalt. Daca într-un punct sau zonă concretă apare o retragere a acesteia, forma valului devenind mai plană, dedesubt se află de obicei un curent de resaca (dacă are multă forță se poate auzi de la mal). În această zonă apa îsi pierde culoarea și pare tulbure din cauza nisipului pe care îl răspândește. De asemenea pot să apară vârtejuri de spumă la suprafață.

TRAUMATISME ACVATICE ȘI MODUL DE EVITARE AL ACESTORA

Leziunea cea mai frecvent întâlnită este traumatismul coloanei vertebrale în zona care corespunde gâtului (coloana cervicală). Cea mai frecventă cauză a acesteia este torsiunea sau răsucirea capului fie când intrăm în apă (sărituri de la mare înălțime sau de pe o ambarcațiune în miscare), fie când ne lovim de fund (zone cu adâncime mai mica de 1.5m).

Zonele unde se schimbă adâncimea (rampe și scări în piscine, zone cu maree sau curenți puternici), loviturile în apă (obiecte rigide, stânci, plăci de surf, alți înotători etc.), alunecările și proasta folosire a atracțiilor din parcurile acvatice sunt de obicei alte cauze ale traumatismelor cervicale.

Consecința cea mai gravă a unei lovituri la coloana cervicală este paralizia imediată a membrelor, care duce la sufocare dacă nu intervine nimeni în ajutorul persoanei.

Primul simptom dupa suferința unei traume cervicale este durerea în zona gâtului sau a spatelui, însoțită de o umflătură sau deformare a zonei lovite. Poate apărea pierderea capacității locomotore și sensibilitate sub zona leziunii (în direcția picioarelor), senzații ciudate în picioare și brațe (furnicături numite parentezie), scurgerea unui lichid pe urechi (sânge, apă), dificultate de a respira și un ansamblu variabil de simptome neurologice în funcție de gravitatea leziunii (amețeală, convulsii, alterarea conștiinței, pierderea echilibrului etc.).

De ținut minte ca si regulă acvatică, niciodată nu se intră cu capul în ape necunoscute ci întotdeuna cu picioarele înainte!

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Cel mai important în aceste cazuri este sa acționăm rapid și să anunțăm serviciile de urgență locale, salvamarii. Nu folosim manevre de resuscitare dacă nu avem cunoștințe de prim ajutor. Nu ne aruncăm la nimereală în apă pentru că valurile pe care le iscăm ar putea agrava leziunea victimei și nici nu trebuie să o mișcăm dacă nu știm cum să o facem.

Dacă persoana poate să iasă din apă pe propriile picioare, trebuie să o culcăm cu spatele si cu capul pe o suprafață plană și tare. Nu trebuie mișcată și cel mai indicat este acoperirea acesteia cu o patură pentru a evita pierderea de căldură (daca se poate putem incerca uscarea).

Date epidemiologice ale înecului:

perioada cea mai frecventă este vara

accidentul sau traumatismul cel mai frecvent este cel care afectează coloana vertebrală

se poate produce în orice bazin cu apă, inclusiv in cada de acasă

60% din persoanele care se sufocă nu știu să procedeze corect in apă iar restul de 40% suferă un accident sau o patologie acută

la fiecare femeie care se sufocă sunt 3,5 bărbați

mortalitatea mondială prin sufocare în apă este de 200000 persoane/an

În ziua de astăzi este foarte dificil ca o persoană să moară sufocată în apă, doar dacă nu este surprinsă brusc de un val de apă care să o târască fără ca să mai poată să se salveze, așa cum se intâmplă în râuri de exemplu. Cu toate acestea în fiecare an mor în jur de câteva mii de persoane sufocate în apă. Inotul presupune câteva riscuri care pot sa-l surprindă pană si pe cel mai experimentat înotător. Ca întotdeauna, cel mai indicat este ca în aceste cazuri să se prevină riscurile legate de apă. Astfel vom putea evita punerea în pericol a vieții noastre.

O persoană oarecare rezistă fără să respire (apnee), adică fără să se producă o reoxigenare care traversează sângele, de la 30 pana la 90 de secunde. Începând din acest moment creierul începe să sufere de lipsă de oxigen (anoxie) și prima manifestare care se produce este pierderea cunoștinței la care se adaugă lipsa de reflexe voluntare. În primele 4 minute de anoxie contuziile pe care le suferă creierul pot fi reversibile, persoana respectivă putând să își revină fără nici un fel de sechele dacă primește aer din nou în plămâni. Daca anoxia persistă, încep să se producă leziuni ale sistemului nervos care nu mai sunt reversibile, și care vor rămâne toată viața în cazul în care persoana reușește să supraviețuiască. Pe măsură ce trece timpul, leziunile cerebrale devin din ce în ce mai severe și afectează funcțiile vitale, până când dupa un alt interval de timp se produce moartea prin stop cardiorespirator.

Hipotermia, scăderea temperaturii corpului sub 36 grade, prelungește aceste intervale de timp , o persoană putând să supraviețuiască fără leziuni cerebrale ireversibile după ce a rămas mai mult de 20 de minute sufocată si fără respirație. Explicația acestui fapt este că scăderea temperaturii în corp frânează procesele metabolice până la punctul în care le opreste pur și simplu. Astfel scade și nevoia de oxigen pe care creierul o necesită pentru realizarea acestora.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Cum aportul de oxigen este mai scăzut decat cel necesar, dar și cererea acestuia este lafel de scăzută, funcțiile țesutului nervos nu sunt afectate și nu se produc leziuni din cauza lipsei de oxigen. Pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie ca temperatura apei să fie scăzută, mai joasă de 20 grade, astfel cu cât temperatura este mai scăzută cu atât aceste cazuri au mai multe șanse de a supraviețui.

În caz de sufocare trebuie să se acționeze înainte de trecerea unui minut. Să avem în vedere că daca trec 3 minute șansele de supraviețuire sunt de 75%, după 4 minute sunt de 50%, după 5 minute sunt de 25% iar după 10 minute șansele sunt nule.

În cazul sufocării în apă, cauza care împiedica oxigenarea sângelui este prezența apei în plămâni. Inițial victima încearcă să inhaleze aer încercând să se mențină la suprafață cu capul afară din apă, fază ce poate dura aproximativ 1 minut. Odată acest interval de timp trecut și datorită lipsei de oxigen din sânge, persoana este incapabilă să se miște din cauza pierderii conștiinței și se scufundă. Din acest moment începe numărătoarea inversă privind șansele sale de supraviețuire fără sechele și tot acum este momentul când este imperios necesară prezența unei persoane cu pregătire care să o scoată din apă și să o reanimeze (reanimare cardiopulmonară sau resuscitare, respirație gură la gură).

Este esențial să se recunoască o persoană care se îneacă, pentru a alerta sistemele de urgență ale complexului (salvamar) sau pentru a acționa pe cont propriu dacă avem pregătirea necesară. În oricare dintre situații trebuie acționat imediat și de aceea este foarte important să recunoaștem pe cineva care este în stare de sufocare. Nu întotdeauna ne este clar ca atitudinea unei persoane în apă este cea a uneia care se îneacă, de aceea este bine să se ia în seamă anumite semne care ne vor face să ne dăm seama că ceea ce observăm este o situație periculoasă.

Stilul de înot al fiecăruia este foarte diferit, dar în toate cazurile se întâlnesc anumite caracteristici: controlul respirației (există un ritm de a inspira si a expira), înaintarea în apă (mișcări coordonate din picioare și brațe) si controlul situației. Poziția corpului în apă este orizontală. La persoanele cu deficiențe fizice la membre această stare poate să nu fie atât de evidentă. Pentru a putea să se diferențieze de extenuarea acvatică (starea de agitație sau luptă anterioară sufocării), este nevoie de o observație atentă pentru un timp a persoanei. Dupa aceasta ne vom da seama că se întrunesc caracteristicile mai sus menționate, deși acestea sunt însoțite de trăsături specifice cauzate de deficiența respectivă.

Persoana în stare de extenuare acvatică continuă să respire și cere ajutor dacă apa îi permite. Își mișcă brațele și picioarele într-un mod destul de echilibrat pentru a încerca să se mențină la suprafață și pentru a putea să ceară ajutor. Înaintarea sa în apă este nulă sau limitată iar poziția este verticală. În această stare se poate ajunge din cauza oboselii (perioada de înot a depășit rezistența corpului), din cauza unui cârcel sau a unei întinderi musculare, din cauza frigului, din cauza unei apariții bruște patologice (exemplu: infarct acut miocardic) sau de frică.

Victimile înecului pot fi de două feluri : victimă activă si victimă pasivă.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Victima activă este victima care luptă să respire încercând să își mențină capul afară din apă. Ține brațele pe lângă corp dar separate de el fără a fi în stare să le scoată din apă pentru a cere ajutor. Le mișcă încercând să împingă apa în jos în timp ce dă din picioare într-un mod necontrolat. Nu există înaintare în apă iar corpul se află în poziție verticală. Are o expresie de teamă pe chip și prezintă o dificultate clară de a respira. În această situație poate interveni și un alt lucru: patrunderea apei pe căile respiratorii poate provoca un spasm (contracție bruscă) a glotei (intrarea în trahee care o separă pe aceasta de esofag), rămânând închisă pentru a se evita pătrunderea apei. Acest spasm accelerează pierderea conștiinței și împiedică persoana să strige după ajutor, lucru ce poate face ca persoana să nu fie remarcată. Temperatura apei favorizează acest reflex al glotei deoarece cu cât temperatura acesteia este mai joasă cu atât este mai posibil spasmul. Când persoana devine inconștientă, glota se redeschide și apa patrunde în plămâni, producându-se astfel sufocarea.

Victima pasivă este cea în care persoana apare scufundată, inconștientă și plutind cu fața în jos. Este starea cea mai urgentă, existând posibilitatea să avem de-aface și cu stopul cardiac. Persoana se prezintă nemiscată. Se poate ajunge în această situație din cauza că persoana a fost în stare activă de înec și nu a primit ajutor sau persoana a suferit o patologie bruscă cu pierderea conștiinței (criză convulsivă, boală cardiovasculară acută, trumatism vertebral sau cranian etc.). În această etapă încă se mai poate salva persoana prin serviciile reanimării cardiovasculare.

În ceea ce privește șocul termic, în tradiția populară există un mit care ne spune că trebuie păstrat un interval de timp după ce mâncăm și înainte de a face baie. Acest lucru nu este însă în totalitate adevărat. Se poate foarte bine să ne spălăm în timp ce se face digestia fără ca din această cauză sa suferim de șoc termic. Problema nu constă în a se băga în apă imediat după masă ci în diferența de temperatură care există între apa în care facem baie și temperatura mediului de care depinde și cea a pielii noastre. Aceasta apare din cauza unei schimbări bruște de temperatură la care este expusă pielea, mai exact când facem baie la mai puțin de 20 de grade, după ce am fost expuși la soare o bună perioadă de timp (la temperaturi de 30 de grade sau mai mari). Nu este nevoie ca aceasta să se întâmple în timp ce are loc digestia unei mese dar dacă acesti doi factori se întâlnesc , cel mai probabil este să fim afectați de șoc termic.

Există probleme si atunci când temperatura pielii variază brusc. Când aceasta scade se produce o contracție a vaselor sângelui, mai precis diametrul acestora scade, ceea ce reduce cantitatea sângelui care traversează aceste vase. Acest sânge curge înspre vasele din interiorul corpului, cerându-i inimii un efort mult mai mare pentru a-l pompa. În funcție de temperatura corpului și de cât de bruscă este această diferență, cantitatea sângelui care iese din piele și se îndreaptă spre interior variază. Cu cât diferența este mai mare cu atât o mai mare cantitate de sânge va fi pompată și inima va fi supusă unui și mai mare efort. Când inima nu este în stare să pompeze o cantitate de sânge atât de mare se produce ceea ce numim șoc termic. Atunci inima, neputând să pompeze o asemenea cantitate de sânge , suferă un colaps, un fel de stop. La puțin timp după își reia activitatea dar în această perioadă sângele nu a circulat și s-a oprit. Prima consecință este faptul că sângele nu a circulat în organele corpului, nici în creier, acesta fiind cel mai afectat. În momentul în care se oprește circulația sângelui se produce o pierdere a conștiinței (leșin). Dacă aceasta se întâmplă în timpul băii ne confruntăm cu o situație dificilă.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Când inima suferă un șoc termic, circulația sangvină este modificată în ansamblu afectând de exemplu rinichii care își încetează astfel activitatea de curățare a sângelui, sau plămânii, care nu mai oxigenează sângele. În funcție de timpul care trece până ce inima începe să pompeze sângele, acestea pot produce moartea.

Pentru a evita un șoc termic trebuie să îi dăm organismului un timp pentru a se obișnui cu temperatura apei. De aceea este recomandat să folosim dușurile complexului, fără plonjări sau scufundări de prima dată. Putem începe prin a ne uda mâinile deoarece acestea se obișnuiesc rapid cu temperatura apei, apoi ceafa, fața, brațele, picioarele și astfel încet-încet sfârșim prin a ne uda complet. În acest interval de timp îi dăm corpului timpul necesar pentru a-și reorganiza circulația sângelui pentru ca temperatura rece să compenseze cu cea de 37 de grade a corpului nostru. Inima va putea pompa sânge mobilizat și astfel vom reuși să evităm șocul termic.

În cazul plajelor există dușuri, dar deocamdată acest lucru nu este generalizat. Când vorbim de mare, râuri sau lacuri de acumulare, procesul de adaptare la temperatura apei poate fi realizat introducând picioarele în apă, urmând ca mai apoi să ne udăm cu mâinile restul corpului, începând mereu cu ceafa. Cu cât este mai rece apa cu atât mai lent trebuie să realizăm procesul mai sus descris. Unele persoane pot suferi o situație asemănătoare cu cea a șocului termic, care nu este alfel de gravă, dar care poate deveni, în funție de situația în care are loc (amețeala produsă de răul de mare). Amețeala este starea de dezorientare, cu lipsă de stabilitate sau mers nesigur și pierderea forțelor. Persoana în cauză prezintă grețuri, stări de vomă, asudă abundent si are o culoare a pielii palidă. Amețelile pot fi simptomul unei boli sau pot apărea în mod izolat. Aceste persoane sunt predispuse în mai mare măsură unui accident. În apă acestea pot provoca înecul. Cei predispuși amețelilor sunt copiii și persoanele învârstă. Mâncărurile copioase, consumul de alcool, tensiunea arterială scăzută, unele boli, căldura excesivă și calatoriile în barcă favorizează apariția amețelii.

Cand observăm o persoană care suferă de amețeală, trebuie să o asezăm culcat, puțin în capul oaselor, să-i înlesnim respirația, să îl asezăm la umbră, într-un loc răcoros, să îl liniștim și să îi tamponăm fruntea cu un prosop umed. Îsi va reveni în cateva minute dacă nu suferă de vreo boală gravă.

Leziunile din cauza expunerii la raze sunt leziunile care urmează unei doze de raze ionizante care depășesc cantitatea acceptată ca normală, și care a afectat întregul organism sau o parte considerabilă a acestuia. Structura materiei este alcătuită din molecule, formate din atomi. Atomul este compus din nucleu și electroni care se rotesc în jurul său. Electronii sunt un fel de înveliș în jurul nucleului , care este format din protoni și neutroni. Protonii au o sarcină electrică pozitivă, electronii negativă, în timp ce neutronii se numesc astfel pentru că nu au sarcină. Unii atomi sunt instabili (radionucleici) și se transformă în atomi din alte elemente. În această transformare atomii emit radiații. Proprietatea se numește radioactivitate, iar transformarea de care suferă atomii, dezintegrare. Radiația se poate defini ca o energie în tranzit dintr-un loc într-altul. Toate ființele primesc în mod continuu radiații, care pot fi inofensive (razele soarelui) sau nocive (radiații ionizante).

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

În majoritatea cazurilor aceste leziuni se produc din cauza accientelor de muncă suferite de angajații din centralele nucleare ca urmare a expunerii neobservată a acceleratorilor de particule sau a instrumentelor de diagnostic prin imagine diametrată necorespunzătoare, sau din cauza accidentelot suferite chiar de centralele nucleare (Cernobîl) și folosirea armelor de război în cazul populației japoneze (Hiroshima, Nagasaki).

Cele mai frecvente radiații emise de atomi sunt particulele alfa, beta și razele gamma.

Sunt clasificare în funție de diferite criterii. Unul dintre acestea poate fi pe cine afectează. Efecte somatice, dacă este vorba chiar de individul care primește radiația și efecte genetice dacă afectează pe urmașii unei persoane . De asemenea acestea mai pot fi imediate și întârziate.

Efectele imediate variază de la moarte, la câteva zile sau săptămâni (radiații puternice ce afectează întreg corpul), până la o ușoară înroșire a pielii (doză care a afectat doar o parte a corpului pe o perioadă scurtă de timp). Pentru a se evita producerea efectelor imediate, limitele dozei se bazează pe studii realizate de experți și pe recomandări internaționale.

Efectele întârziate apar când corpul uman este supus unor doze scăzute de radiații sau unei doze mari care însă este primită de-a lungul unui interval mare de timp, nu se produc efecte imediate considerabile, dar, în funție de doză, este posibilă apariția cancerul sau apariția bolilor congenitale . Acestea pot fi generate și de alte cauze naturale (defecte ereditare, radiații solare) și artificiale (infecții chimice, tutunul etc.). De aceea, când acestea survin, este complicat să distingem exact cauzele care le provoacă.

Pentru a evita apariția acestora din cauza radiațiilor , se stabilesc limite de doze bazate pe studii realizate de experți care relaționează dozele care se primesc cu numarul de cazuri si probabilitatea apariției lor. Astfel limitele de doze pentru acest tip de efecte , se stabilesc astfel încât probabilitatea sa fie nulă ( mai jos de această doză este improbabil să apară efecte întârziate ca urmare a radiației).

Nu toate persoanele dezvoltă sindromul complet, care apare doar în cazul unei doze ridicate de iradiere. În funcție de manifestările clinice, sindromul este clasificat în mai multe etape astfel încât să fie posibilă intuirea dozei de radiații primită de individ. Este știut faptul că nu toate țesuturile au aceeași sensibilitate la radiațiile ionizante, în general celulele cele mai sensibile fiind cele care au un indice de înlocuire mai ridicat.

Sindromul se manifestă printr-o stare de indispoziție, caracterizată prin apariția de:

epuizare – anorexie intensă

febră –greață

dureri abdominale de tip colic – vomă

hiperexcitabilitate – diaree

apatie

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Aceste reacții apar la puțin timp după radiere și dispar chiar și spontan, într-o zi sau două, după care se poate să nu mai apară probleme sau să se producă alte reacții, în funcție de doza prmită.

Tratamentul anterior internării se va concentra pe selectarea priorităților celor afectați, operațiuni de decontaminare, tratamentul arsurilor și curățarea gradată.

URGENȚE ȘI EMERGENȚE MEDIO-AMBIENTALE

Leziuni prin expunerea la clor și alți produși chimici utilizați în piscine

În piscine există un numar mare de gaze iritante care pot produce afecțiuni acute și în anumite cazuri cronice, ale sistemului respirator.

Produșii chimici folosiți în piscine sunt:

aldehide

ozon

stabilizator al ph-ului și al clorului

clor sub formă de hipoclorit sodic, folosit împotriva proliferării microorganismelor

floculant, folosit pentru a facilita eliminarea de particule mici de către aparatul de curățat fundul piscinei, particule pentru care depuratorul nu se folosește (sulfat de alumină)

Dintre toți acești produși, clorul are cele mai multe implicații asupra sănătății. În contact cu contaminanții, el dă naștere unor subproduși numiți cloramine, care dau mirosul și provoacă lăcrimarea ochilor. Proasta ventilare facilitează volatilizarea clorului. În contact cu apa, gazul clor produce clorhidric (HCI), acid hipocloros (HCIO) și radicali liberi de oxigen. HCI este foarte iritant și cauzează o leziune pe care pacientul o simte imediat. Gazul este insolubil și poate acționa la distanță.

Leziunile mai grave durează de la ore până la zile de la intoxicație și de aceea trebuie ținute sub observație intensivă pentru un anumit timp.

Tratamentul piscinelor presupune câteva obiective și câteva probleme.

Ca și obiective enumerăm:

menținerea apei curate și cristaline;

sterilizarea apei în scopul de a preveni dezvoltarea bolilor infecțioase;

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

prevenirea formării de încrustații calcaroase;

prevenirea creșterii algelor;

prevenirea iritării ochilor și a mucoasei;

prevenirea coroziunii elementelor metalice ale instalației;

eliminarea gustului și a mirosurilor dezagreabile.

Probleme ale piscinelor:

apa verde – cauzată de alge sau de prezența cuprului. Ajustarea ph-ului între 7.2 și 7.6 și efectuarea unui tratament de șoc

apa lăptoasă – verificarea nivelelor ph-ului și situarea lor între 7.2 și 7.6

iritarea ochilor – verificarea dacă ph-ul este între 7.2 și 7.6

vâscozitatea pereților – cauzată mai ales de nivelul scăzut al clorului

senzația de alunecos – verificarea nivelului clorului și al ph-ului

coroziunea accesoriilor și iritarea pielii – cauzate de nivelul scăzut al ph-ului apei

Ca simptome pentru bolile apărute în urma problemelor piscinelor ar fi lăcrimarea, arsurile faringiene, inspirație stridentă și traheobronșita (când expunerea este intensă, putând duce la edem pulmonar în 2 până la 6 ore).

Dacă apar simptomele de mai sus, prima măsură ar fi izolarea pacientului de sursa de gaze toxice și administrarea de oxigen suplimentar , 10 litri/min prin mască. Se vor elibera căile respiratorii prin scoaterea detritusului din gură sau nasul pacientului expus la incendii. Dacă este necesar , să se facă intubarea endotraheală. Se vor folosi oxigen umed, bronhodilatator și se vor trata căile respiratorii.

Leziuni provocate de expunerea la căldură

Corpul uman are o temperatură internă de 37 de grade, în vreme ce temperatura cutanată este de 33.5 de grade. Căldura dobândită și pierdută de corp depinde de factori multiplii. Dacă se produce un dezechilibru , organismul încearcă să-l contracareze menținându-și temperatura constantă. Atunci când aceste mecanisme de reglare nu funcționează se produce patologia. Principalul determinant al răspunsului corporal la schimbările climatice va fi temperatura cu care sângele ajunge la hipotalamus. Aceasta dă naștere la o serie de reacții ca răspuns la creșterea temperaturii.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Evaporarea este mecanismul principal de control. Când temperatura corporală ajunge la un anumit nivel, transpirăm. La evaporarea transpirației pielea se răcește și această răcire se transmite spre țesuturi. Când temperatura mediului o depășește pe cea a corpului , căldura se pierde doar prin evaporarea asociată transpirației. Mecanismul principal de diminuare a căldurii este creșterea transpirării. Menținerea sa necesită recuperarea pierderilor de lichide și de ioni de CI și Na. Dacă exercițiul s-ar menține , producția de transpirație s-ar diminua și temperatura corporală ar crește , în acelaș timp producându-se o vasodilatație cutanată, diminuarea volemiei, a frecvenței cardiace , a fluxului renal si a ADH-ului. Acest fenomen se numește epuizare prin transpirație.

Exercițiile intensive pot cauza crampe. Exercițiul produce un exces de căldură în organism care se pierde prin transpirație (apă și săruri). Cu cât activitatea fizică este mai intensă cu atât se transpiră mai mult. Din această cauză se poate ajunge la situația in care se pierd sificiente apă și săruri încât mușchii să fie afectați. Lipsa de săruri provoacă o proastă funcționare a mușchilor, în general cei ai brațelor și ai picioarelor, devenind incapabili să se contracte –relaxeze și suferă un spasm continuu și dureros (crampă musculară). Acestea se pot produce și într-un mediu rece dacă persoana care produce exercițiul fizic nu este obișnuită cu el sau îl face excesiv. Situația se agravează când persoana poartă haine groase care împiedică eliminarea corectă a călduri prin transpirație , ceea ce face ca organismul să crească și mai mult producția de transpirație (pierdere mai mare de săruri). Pentru evitarea crampelor musculare trebuie să se recupereze lichidele și sărurile care s-au pierdut sub formă de transpirație. Se vor consuma băuturi izotonice sau sucuri de fructe. Odata recuperate, spasmele vor dispărea și persoana se va întoarce la normalitate.

Exemplu de bautura izotonică:

1 linguriță rasă de sare

1 litru de apă curentă

Sau:

1 linguriță de sare

1 linguriță de bicarbonat

10 lingurițe de zahăr

sucul de la 2 – 3 lămâi (portocale)

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Epuizarea extremă cauzată de căldură

Epuizarea extremă cauzată de căldură se definește prin tulburarea cea mai frecventă dintre cele cauzate de căldură, mai ales la persoanele învârstă, care fac tratamente cu diuretice sau care au o afecțiune cardiacă. Cauza este disfuncția organismelor care reglează temperatura corporală atunci când persoana respectivă este expusă la o căldură ridicată. Această situație poate fi detectată rapid.

Atunci când o persoană suferă de epuizare prin căldură, pielea se răcește și transpirația nu se produce. Pielea poate căpăta o colorație grizulie. Temperatura corpului nu crește. Începe cu amețeală și senzație de slăbiciune iar persoana nu mai poate sta în picioare. Pot apărea vărsături, grețuri, amețeli și se poate ajunge la pierderea cunoștinței. Se aseamănă mult cu lipotimia. Presiunea sanguină scade și pupilele se dilată. Senzația de ”nevoie de a merge la toaletă”, pierderea apetitului și durerea de cap însoțesc starea de epuizare.

Dacă observăm pe cineva care suferă de un leșin provocat de căldură, îl întindem cu fața în sus sau ușor înclinat într-un loc ventilat și curat. Trebuie eliberată de haine și trebuie ca să i se lase spațiu ca să respire. Trebuie să i se dea să bea lichide. Dacă sunt luate aceste măsuri, persoana își revine după un scurt repaos și nu mai arată nici o tulburare . Insă dacă nu își revine trebuie dusă la medic pentru o consultație mai profundă.

Există trei condiții în care se produce leziunea care poate cauza combinarea exercițiului fizic intensiv și a temperaturii ridicate:

a nu da zahăr, sportivilor de exemplu, ar putea împiedica mecanismul de termoreglare. Capacitatea de transpirație poate fi inhibată dacă nu se consumă glucoză, care influențează producția de transpirație

a face sport cu o mare intensitate sau pe o perioadă de timp prelungită, o temperatură mai mare de 26 de grade și un grad ridicat de umiditate. Deseori apare la sportivii profesioniști dar cu toate acestea i se poate întâmpla oricui. Producția de căldură crește odată cu activitatea metabolică a mușchiului scheletic , așa cum se întâmplă în timpul exercițiului. Temperatura corporală este rezultatul dintre balansul între căldura produsă și cea eliminată. Exercițiile dure pot ridica temperature rectală la 40 de grade. Trebuie să luam în considerare umiditatea existentă. Dacă umiditatea atmosferică depășește 60% și temperatura ambientală este de peste 32 de grade , sudoarea nu se evaporă iar căldura nu se răspândește în medii calde

creșterea conductantei cerută când este necesară eliminarea căldurii din interiorul corpului se produce prin mărirea fluxului sanguin și detensionarea suprafeței vaselor. Vasodilatația cutanată este responsabilă pentru hipovolemia relativă care duce la tahicardie. Dacă producția de transpirație este excesivă iar organismul nu beneficiază de un aport de lichide, hipovolemia devine reală, rezultând și o creștere a frecvenței, primul mecanism de adaptare la căldură

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Factori care predispun apariția sa:

vârsta avansată sau obezitate

aportul inadecvat de săruri și lichide înainte de începerea efortului fizic

lipsa adaptării la clima unei zone , alta decât cea de reședință

Ca și simptome avem transpirația excesivă însoțită de creșterea temperaturii corpului. Aceasta poate ajunge până la 40 de grade. Persoana își poate pierde orientarea spațio-temporară (nu mai știe exact cine este și unde se află). Se poate chiar să leșine, pierzându-și conștiința și vorbind incoerent. Durerea de cap, frisoanele, respirația accelerată și bătăile inimii sunt și ele tipice. Se poate produce coborârea tensiunii arteriale care cauzează atât leșinul , ca și senzația de amețeală și greață, însoțite sau nu de vărsături și de un mers instabil.

Când întâlnim o astfel de situație, în primul rând trebuie să verificăm starea în care se află persoana. Dacă temperatura sa este ridicată, dacă și-a pierdut cunoștința și nu răspunde cu coerență la întrebările noastre , trebuie dusă la un centru medical. În mod normal se trece la recuperarea lichidelor, sărurilor și a zaharurilor care s-au pierdut în timpul exercițiului. Dacă persoana nu suferă de nici o boală, aceste masuri ar trebui să fie îndeajuns. Medicul va ține persoana sub observație 36 de ore pentru a se asigura că nu apar complicații.

Dacă situația nu este atât de gravă, putem așeza persoana întinsă și acoperită de prosoape umezite cu apă rece. Altă măsură constă în masarea picioarelor și a brațelor, obținându-se o corectă circulație a sângelui și o bună funționare a inimii.

Pentru evitarea epuizării extreme se recomandă evitarea exercițiului fizic între orele de intensitate majoră a soarelui. Este recomandat ca joggingul să se desfășoare înainte de ora 9-10 dimineața sau dupa 7-8 seara. Este important să bem apă , cam 300ml, înainte de începerea exercițiului iar mai apoi, pe parcursul lui, trebuie de asemenea să consumăm apă sau băuturi izotonice recomandate sportivilor.

Insolația

Deocamdată medicina nu cunoaște cauzele care duc la insolație. În schimb se cunoaște că temperatura ambientală ridicată și expunerea directă la soare sunt factori care o pot provoca. Dar aceste procese nu o precedă în mod necesar. Ea duce la disfuncția multiorganică produsă de creșterea temperaturii corporale în urma eșecului mecanismelor termo-reglatoare. ridicând temperatura corporală la limite incompatibile cu viața, producând o afecțiune multisistemică, diferitele organe fiind afectate în mod inegal.

Apare mai frecvent între primele 24-48 de ore ale unui val de căldură, dat fiind că perioada de aclimatizare este de 4-7 zile.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

Consecințele directe ale insolației sunt vasoconsticția periferică și absența transpirației. Este ca și cum corpul expus unui mediu foarte călduros ar fi incapabil să se răcească din cauza disfuncției mecanismelor de reglare a temperaturii corporale. Lafel se întâmplă în cazul când sistemul de răcire al unei mașini este incapabil să răcească motorul și acesta se oprește. Când mecanismele de răcire nu funcționează, temperatura corporală crește intens, putând cauza daune grave organelor și sistemelor vitale. În anumite cazuri daunele sunt atât de grave încât provoacă moartea.

Insolația apare la persoanele suferind de arteroscleroză, de insuficiență cardiac congestivă, la persoanele învârstă, persoanele care fac tratament cu diuretice, la astmatici care folosesc anumite produse farmaceutice, la diabetici, la alcoolici și la toți cei care suferă de o boală a pielii ce îngreunează producerea normală a transpirației. Aceștia toți trebuie sa fie foarte precauți când înfruntă căldura.

În cazuri izolate, sportivii care fac efort pe parcursul mai multor ore pot prezenta simptomele insolației.

Pentru a recunoaște o persoană care suferă de insolație, verificăm pielea acesteia care trebuie să fie caldă și uscată și fără ca să transpire. Are o temperatură corporală foarte ridicată, ca atunci când are febră mare (poate ajunge până la 41 de grade). Dacă se depășește această limită treburile vor decurge rău și se poate sfârși cu moartea acestuia. Persoana prezintă simptomele epuizării extreme , e incapabilă să stea în picioare sau să facă orice alt tip de efort. Uneori își pierde conștiința și leșină. În cazuri grave, se intră în stare de comă și poate să moară subit. Insolația dă o senzație de amețeală și de slăbiciune precum și o durere de cap intensă, cu o respirație ce accelerează și se face superficial. Apar deranjuri intestinale asemănătoare diareei iar în anumite cazuri persoana este dezorientată și vorbește incoerent.

Tratamentul este recomandat să fie făcut de medic. Este recomandată deplasarea pacientului în cel mai scurt timp către spital iar dacă nu se poate, trebuie chemată salvarea de urgență. Supraviețuirea pacientului depinde de rapiditatea cu care acționăm. Este o boală care poate fi evitată și tocmai de aceea se recomandă evitarea exercițiilor fizice pe parcursul orelor de maximă căldură și în zilele cu mare umiditate, consumul de lichide în cantități cât mai mari (cel puțin 1500 ml de soluție hipotonică și salină), evitând să fi consumat anterior cafea sau alcool.

Afecțiunile cauzate de o insolație severă pot fi diminuate coborând temperatura corpului. Persoana trebuie așezată într-un loc aerisit și răcoros. Un ventilator sau un aparat de aer condiționat poate fi de mare ajutor. Persoana trebuie dezbrăcată, scufundată în apă rece (cu gheață), pentru a face ca temperatura corpului să scadă sub 38 de grade. Dacă nu dispunem de un loc cu cadă și gheață, putem s-o acoperim cu prosoape sau cârpe înmuiate în apă rece. Se recomandă și un masaj al brațelor și picioarelor pentru a-i ajuta inima.

Unele forme severe ale insolației pot ajunge să fie mortale. Câteodată, moartea se produce în primele ore și alte ori poate surveni după zile sau săptămâni. De obicei aceasta apare când intervin complicații la nivelul organelor sau al sistemelor vitale, cum ar fi:

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 2

insuficiență renală, cardiacă sau hepatică

infarctul acut de miocard

hemoragie difuză la nivelul creierului, al ficatului, al rinichiului sau a inimii, care dăunează țesuturilor și funcțiilor lor

Este foarte important ca serviciul de urgențe să fie anunțat imediat. Nici una dintre aceste complicații nu este frecventă, excepție făcând cazurile foarte grave sau cele în care acțiunea medicului este târzie.

Sincopa cauzată de căldură

Sincopa prin căldură este provocată de hipoperfuzia cerebrală care apare la schimbările hemodinamice, cum ar fi pierderea volumului prin asudare sau creșterea circulației periferice prin vasodilatație. Pierderile de sodiu, clor și apă au un rol secundar dar recuperarea lor ar putea preveni acest fenomen.

Rash cauzat de căldură

Acest fenomen este cauzat de blocarea sau inflamarea glandelor sudoripare din cauza disfuncției locale a mecanismelor protetoare ale transpirației, atunci când asudarea are loc în ambiente umede și puțin ventilate.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

CAPITOLUL 3. ASPECTE APLICATIVE ȘI METODE DE SALVARE DE LA ÎNEC

3.1. ASPECTE APLICATIVE ALE ÎNECULUI

Înecul se datorează ca urmare a anumitor cauze :

epuizare fizică, datorită efortului depus în timpul înotului;

epuizare morală, datorită spaimei caracteristice celor care nu știu să înoate sau să-și aprecieze forțele și se avântă prea mult în largul apei;

pătrunderea apei în urechi și în fosele nazale;

stare de sincopă, cauzată de criza epileptică, anghina pectorală, infarct miocardic, epigastrită temporală, crampe musculare sau traumatism în diferite regiuni ale corpului

hidrocuție, prin simplul contact cu apa , datorită unei sensibilități a organismului față de apă

Se mai pot asocia traumatisme grave (fracturi craniene sau ale coloanei vertebrale, lovituri în abdomen, luxații ale diferitelor articulații, spargerea timpanului etc.) în naufragii, accidente nautice sau sărituri în apă.

Înecul ca și accident îl pot suferi atât cei care nu știu să înoate cât și cei mai experimentați înotători.

Vârtejurile, valurile, curenții, apele repezi, apele reci, bancurile de nisip deplasabile sau fixe, maluri abrupte, fund de apă stâncos, nerespectarea zonelor de restricție delimitate cu balize sau geamanduri și a reglementărilor publice, răsturnarea bărcilor, lovirea în apă în timpul răsturnărilor, naufragii, constituie fiecare în parte condiții care pot favoriza sau declanșa înecul.

Sunt expuși la înec chiar și cei care știu să înoate bine dacă nu țin seama de starea sănătății lor sau sunt foarte obosiți, consumă băuturi foarte reci sau alcoolice înainte de a intra în apă, stau la soare și intră de multe ori în apă rece sau fac prea multe sărituri succesive și scufundări.

În cazul înecului prin epuizare fizică sau morală, accidentatul se zbate, face mișcări necoordonate, iraționale, contribuind astfel la epuizarea forțelor. Cel care reacționează așa se agață cu disperare de oricine și orice, este dominat de frică și strigă ridicând brațele ceea ce favorizează scufundarea victimei.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

În cazul înecului prin sincopă respiratorie, cardiacă sau mixtă, hidrocuție, victima își pierde cunoștința și se scufundă brusc , fără semne de disperare, fără luptă, fără strigăte.

Starea înecatului scos la mal este asemenea unui asfixiat, cu mișcări respiratorii neregulate, slabe sau absente, pulsul se poate prezenta normal, slăbit sau inperceptibil. În 10% din cazuri tegumentele sunt albe lucioase, în 20% albastre-violet iar în restul de 70% culoarea lor se modifică în funcție de starea clinică. Culoarea vânătă a pielii (cianoza) este mai pronunțată la nivelul buzelor și a unghiilor fără a exista o legătură directă între intensitatea și gradul de asfixie.

După aspectul exterior al înecatului avem două tipuri :

înecatul cianotic, vânăt, la care apa a pătruns în stomac și plămâni (la nivelul nasului și a gurii poate prezenta o spumă aerată roz, semn al edemului pulmonar). Are temperatura scăzută iar uneori se pot observa diferite leziuni și traumatisme datorită loviturilor;

înecul palid, alb, care nu a înghițit apă.

Moartea prin înec se produce în urma căderii în apă unde are loc o inhibiție reflexo-cardiovasculară caracteristică prin respirație rară sau chiar oprirea respirației, puls scăzut, scăderea tensiunii arteriale, fenomene ce duc la sincopă prin scăderea aportului de oxigen la sistemul nervos central. Urmează reacția cardio-respiratorie a excitării centrilor nervoși cu CO2 acumulat în exces. Se reia respirația anarhic și frecvent ducând la umplerea bronhiilor și alveolelor pulmonare cu apă. Urmează asfixie progresivă, oprirea respirației, inima continuând să bată, apoi după câteva mișcări respiratorii spasmodice scade tensiunea arterială, sincopa respiratorie devine mixtă, se oprește inima și ne aflăm în fața morții clinice, urmată de moartea biologică.

Salvarea de la înec constituie o acțiune care urmărește scoaterea victimei din pericolul prin care trece, acordarea primului ajutor și aplicarea unor măsuri terapeutice eficiente. Rezultatul acestora trebuie să fie supraviețuirea.

Fig. nr. 3.1. (sursa-internet) Fig. nr. 3.2. (sursa-internet)

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

Plecând de la faptul că nu se poate readuce la viață un organism care se află în stare de limită extremă (moarte clinică), toate acțiunile care au ca scop salvarea unui om care se îneacă, având în vedere gravitatea situației în care se află victima, trebuie să se facă rapid, cu mult calm și pricepere.

În cazul în care cel care se îneacă știe să înoate și este conștient poate fi ajutat de pe mal cu anumite indicații, cu un colac de salvare, o frânghie sau o prăjină. În situația în care victima nu știe să înoate sau este în stare inconștientă, este absolut necesară o intervenție rapidă, fie înot, fie cu o ambarcațiune.

Salvatorul trebuie să cunoască pericolele legate de înec și manevrele de salvare, precum și să fie un foarte bun înotător. Înainte de a intra în apă salvatorul trebuie să se dezbrace de haine și încălțăminte iar dacă are timp să anunțe pe cei aflați în apropiere pentru a obține ajutoare. Când victima se află la suprafață, salvatorul se va apropia căutând să o susțină și să o aducă la mal. Dacă victima nu mai iese la suprafață, atunci prima acțiune va fi plonjarea în adâncime și căutarea ei.

Dacă cel care se îneacă știe să înoate și se menține la suprafață, salvatorul se poate apropia mai încet pentru a-și menaja forțele în vederea susținerii și transportării victimei. În cazul in care victima se scufundă, este necesară o viteză maximă care totuși să nu epuizeze forțele salvatorului și să ducă la un alt accident. Dacă înecul se petrece la o distanță mare de mal este indicat să se folosească o ambarcațiune.

În toate situațiile este nevoie de tenacitate, hotărâre, sânge rece și mult calm. Niciodată nu se va acționa în disperare, pripă sau panică.

Procesul salvării unui om care se îneacă este imparțit în trei etape :

apropierea de cel care se îneacă

prinderea victimei și transportarea sa pentru a fi scoasă din apă

primul ajutor și reanimarea

Apropierea de cel care se îneacă se poate face înotând sau cu o barcă. Salvatorul trebuie să se deplaseze cu mult calm dar cât se poate de repede. În cazul apropierii prin înot, este bine să se facă pe la spatele victimei, deoarece atunci când aceasta simte în apropiere un punct de sprijin, caută să se agațe de el cu toată forța. Dacă apropierea nu este posibilă prin spate, salvatorul trebuie să-l apuce de talie, să-l întoarcă cu spatele și să-l scoată la suprafață cu fața deasupra apei. Dacă accidentatul este imbrăcat, poate fi ținut la suprafață prin apucarea de guler. Un înotător obosit care își păstrează calmul poate fi susținut de un înotător care înoată craul sau bras și îi oferă sprijin umerii săi.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

Dacă victima este scufundată sub apă, după ce salvatorul ajunge la locul dispariției, loc ce poate fi reperat după bulele de aer care ies la suprafață, se va scufunda spre fundul apei.

Dacă victima nu este găsită imediat, salvatorul revine la suprafață, unde va face o inspirație profundă, apoi se va scufunda din nou.

Într-o apă curată corpul victimei se poate observa de la 4-5 m. Dacă fundul apei este mâlos, salvatorul va căuta să nu tulbure apa, călcân ușor sau evitând să calce.

Dacă înecatul este găsit cu fața în jos, apropierea se va face dinspre picioare, care trebuiesc depărtate, apoi se apucă corpul pe sub brațe și este ridicat în poziție verticală printr-o mișcare bruscă, scotându-l la suprafața apei. Dacă este găsit cu fața în sus, apropierea se face dinspre cap, ridicându-l de umeri și aducându-l în poziție verticală la suprafață. Atunci când înecul se produce într-o apă curgătoare , salvatorul trebuie să alerge pe mal în sensul curentului și să sară în apă la vale de cel înecat pentru a-l putea prinde.

La mare se recomandă înotul pe sub coamele valului, ținându-se seama de sensul curentului. Valurile repezi și mici sunt periculoase și pentru salvamari. Foarte periculos este și locul în care valurile se sparg, de obicei spre mal unde valurile întâlnesc bancurile de nisip. În apa pe care o cunoaște salvatorul va sări cu picioarele înainte.

În ceea ce privește prinderea victimei și transportarea sa pentru a fi scoasă din apă, putem vorbi despre mai multe prize, în funcție de regiunea pe care se aplică.

Priza de cap, este cea mai simplă dacă victima este calmă, liniștită sau inconștientă. Victima se așează în poziția pe spate cu capul ușor ridicat în așa fel încât gura și nasul să iasă din apă. Salvatorul se află în spatele înecatului cu fața în sus și cu picioarele sub corpul victimei, apucându-i capul cu ambele mâini sub bărbie, cu degetele mari orientate în sus. În această poziție salvatorul înoată pe spate, folosind mișcarea de picioare , bras sau craul. Dacă picioarele victimei se scufundă, salvatorul i le va împinge în sus, cu un genunchi, pentru a-l readuce pe linia de plutire.

Priza sub axilă, se folosește în cazul în care victima se zbate. Victima este pe spate cu fața scoasă din apă. Salvatorul se așează lateral în dreapta victimei și trecând brațul drept peste pieptul acesteia până sub axila sa stângă, îi apucă brațul stâng și-l imobilizează. Astfel, salvatorul înoată cu picioarele și cu mâna și cu mâna liberă. În unele situații se poate sprijini capul victimei pe umerii salvatorului.

Priza sub ambele axile unde victima se află cu fața în sus, cu gura și nasul la suprafață, iar salvatorul se plasează în spatele acesteia sau apuându-l cu ambele mâini de sub axile și înotând pe spate cu mișcari de picioare bras sau craul.

Nu întotdeuna salvatorul poate să supună victima acțiunilor sale, de cele mai multe ori aceasta, pierzându-și calmul se agață disperat de tot ce îi iese în cale. Se poate agăța de salvator apucându-l de brațe, picioare, urechi, gât, cap și să-l tragă sub apă. Pentru a evita aceste probleme, salvatorul se poate folosi de urmatoarele metode de eliberare:

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

schimbarea prizei;

zvâcnirea energică a brațelor (înainte, sus, jos) și a picioarelor iar apoi apucarea victimei într-o priză favorabilă;

ținând victima cu un braț de talie și trăgând-o spre el, cu cealaltă mână, salvatorul impinge capul victimei înapoi, apucându-l de bărbie;

în cazul în care victima își încolăcește brațele de gâtului salvatorului, cu mâna dreaptă salvatorul îi răsucește capul la maxim spre stânga apucând în acelaș timp cu mâna stângă cotul drept al victimei, apoi îi împinge capul pe spate iar mâna îi răsucește brațul drept până i se poate apuca capul pe la spate pentru a putea fi transportat;

dacă cu toate procedeele folosite salvatorul nu poate să se elibereze, atunci se va scufunda împreună cu înecatul, care odată scufundat va slăbi apucarea sau își va desprinde involuntar mâinile. În acest fel salvatorul se degajează și îndepărtându-se puțin de înecat, va putea să îi aplice priza cea mai convenabilă.

Toate aceste acțiuni trebuie făcute cu multă hotărâre și cât mai rapid. După ce victima a fost imobilizată și apucată cu una din prizele de mai sus, salvatorul va înota cu el spre cel mai apropiat mal sau barcă. Dacă se merge pe fundul apei, înecatul va fi tras cu fața în sus sau va fi purtat pe șold, pe umăr, ținându-l cu o mână de picioare și cu cealaltă de un braț, capul fiindu-i în jos. In acelaș mod va fi transportat și pe uscat.

Dacă salvatorul este obligat să înoate împotriva curentului sau valurilor, îl va susține pe cel înecat, plutind în sensul curentului până când va primi un ajutor, iar dacă este singur va continua să înoate spre malul cel mai apropiat fără a-și irosi forțele.

Primul ajutor și reanimarea

Dacă cel salvat nu și-a pierdut cunoștința trebuie dezbrăcat, șters de apă, îmbrăcat cu haine călduroase și să bea ceaiuri calde. Când victima și-a pierdut cunoștința se cheamă un medic, iar până la venirea acestuia, se vor lua toate măsurile pentru readucerea la viață.

Măsurile care se iau pentru reanimare trebuie să fie cât se poate de rapide, simple și eficace. Acestă acțiune poate fi îndeplinită de oricine cunoaște aspecte importante ale reanimării.

După scoaterea victimei din apă, aceasta va fi dezbrăcată și așezată cu capul în sus iar capul în hiperextensie. Se vor curăța cu o batistă căile respiratorii superioare de secreții, vărsături, alge etc. Mandibula va fi trasă în jos iar limba scoasă și legată cu o batistă sub bărbie. Între dinți i se va pune o bucățică de lemn pentru a menține gura deschisă. Apoi i se va scoate apa din plămâni și stomac. Pentru acest lucru vom folosi următoarele procedee:

apucarea de picioare a victimei și salvatorul se învârte cu el pe loc;

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

salvatorul stă pe un genunchi ținând înecatul pe copasă culcat înainte cu fața în jos, în această poziție îl scutură și îl apasă ușor pe torace ;

se prind picioarele înecatului pe umerii salvatorului , în așa fel încât capul și corpul să atârne sprijinite pe spatele salvatorului. În acest mod salvatorul merge în cerc cu 60-80 pași pe minut.

După scoaterea apei din plămâni și stomac precum și după curățirea căilor respiratorii se trece la efectuarea manevrelor pentru respirația artificială. Aceasta se poate realiza prin mijloace improvizate cât mai aproape de locul accidentului sau cu aparatură adecvată în instituții specializate.

Metodele de respirație artificială sunt de două feluri:

prin acțiune externă, folosind mișcări care lărgesc și micșorează cutia toracică pentru a favoriza pătrunderea aerului în plămâni și evacuare lui;

prin acțiune internă, prin insuflarea aerului în plămâni, eventual cu ajutorul unor apare speciale.

Procedeele de respirație artificilă prin acțiune externă sunt: metoda Silvester, metoda Heimlich, metoda Schaffer, metoda Holger – Nielsen și tehnica respirației gură la gură.

Metoda Silvester

Înecatul culcat pe spate cu o pătură făcută sul sub omoplați. Cel care efectuează manevrele de respirație se așează pe genunchi la capul înecatului , apucându-i brațele de articulația pumnului. Salvatorul execută o mișcare semicirculară de extensie până când brațele ajung în prelungirea corpului înecatului și lateral de salvator. Apoi se aduc brațele îndoite pe torace și se apasă pe toracele înecatului. Ritmul optim este de 8 – 10 mișcări pe minut.

Fig. nr. 3.3. (sursa-internet)

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

Metoda Heimlich

Se recomandă când accidentatul nu poate fi transportat și terenul nu permite efectuarea procedeelor specifice manevrei Silvester.

Salvatorul se plasează în spatele înecatului, îi va cuprinde talia cu mâinile, cu un pumn plasat la nivelul zonei epigastrice, cealată mână susținând pumnul. Cu pumnul se apasă de 5 – 8 ori, în mod brusc, cu o mișcare din față către spate și de jos în sus.

Atunci când înecul se produce departe de mal sau de vreo ambarcațiune, salvatorul va trebui să deflecteze capul accidentatului și să aplice acestuia lovituri scurte cu latul palmei (ca la karate) pe coloana vertebrală. Această metodă este eficientă dacă se aplică în primele secunde după un „înec“ de scurtă durată, la un accidentat ridicat inconștient.

Fig. nr. 3.4. (sursa-internet)

Metoda Schaffer

Înecatul culcat cu fața în jos, cu capul răsucit spre stânga și mâinile în dreptul feței. Cel care execută manevrele de respirație stă deasupra înecatului cuprinzând picioarele între genunchi. Din această poziție se execută o compresie asupra toracelui cu mâinile aplicate pe partea posterioară a toracelui în așa fel încât vârful omoplatului să fie cuprins între degetul mare și arătător. Salvatorul apasă cu toată greutatea sa toracele înecatului realizând expirația. Inspirația se realizează prin încetarea presiunii și revenirea toracelui în poziția inițială. Ritmul exercițiului este de 12-13 mișcări pe minut și se recomandă ca manevra de expirație să fie de 3 timpi iar cea de inspirație de 2 timpi.

Fig. nr. 3.5. (sursa-internet)

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

Metoda Holger-Nielsen

Înecatul culcat cu fața în jos , cu brațele lateral, lafel ca și in cazul metodei Schaffer. Salvatorul stă la capul înecatului sprijinit pe un genunchi și pe talpa celuilalt. Expirația se realizează prin apăsarea pe baza toracelui cu ambele mâini, iar inspirația prin ridicarea brațelor victimei apucate imediat deasupra cotului și se termină prin așezarea lor încet pe sol. Ritmul mișcărilor este de 10-14 minute.

Fig. nr. 3.6. (sursa-internet)

Tehnica respirației gură la gură

Cea mai eficientă și recunoscută metodă în restabilirea respirației este insuflarea aerului în plămânii înecatului. Se poate face gură la gură sau gură la nas. Poziția înecatului este culcat pe spate cu capul întors la stânga. După o inspirație profundă salvatorul suflă în gura victimei până la destinderea toracelui acestuia strângându-I în acelaș timp nasul cu degetele. Expirația se realizează pasiv prin revenirea toracelui la forma inițială. Ritmul manevrei rapid la început, revine la 10-20 insuflări pe minut. Manevra se execută până la restabilirea funcțiilor respiratorii (uneori dupa o oră și jumătate sau chiar și mai mult) sau până la apariția semnelor certe de moarte definitivă. Tehnica respirației gură la nas este indicată la cei care au convulsii. Metoda are avantajul că victima nu îl poate mușca pe salvator și aerul insuflat nu riscă să ajungă în stomac.

Fig. nr. 3.7. (sursa-internet)

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

Procedeul de respirație artificială prin acțiune internă constă în insuflarea de aer cu ajutorul aparatelor. Această metodă se aplică numai de către persoane specializate în condițiile existenței unui post de prim ajutor, salvare sau spital.

Indiferent de condițiile prin care este făcută respirația directă, eficiența se poate constata prin caracterul mișcărilor respiratorii, intercalarea mișcărilor spontane de circulație și prin dispariția culorii cianotice a victimei.

În cele mai multe cazuri, susținerea sau restabilirea funcțiilor inimii, impun folosirea de urgență a masajului cardiac extern. El se impune în orice sincopă cardiacă dând rezultate bune numai în cazul când este asigurată oxigenarea sângelui.

Masajul cardiac extern se realizează prin presiuni ritmice, orientate dinainte înapoi, efectuate puternic, scurt cu podul palmei pe stern. Aceste presiuni se execută numai în expirație.

Victima este poziționată de preferință culcată pe spate și pe un plan dur. Ritmul mișcărilor va fi de 50-60 compresiuni pe minut. Mișcarile se fac într-un mod energic însă fără brutalitate, pentru a nu produce traumatisme.

Apariția pulsului periferic și a tensiunii arteriale precum și micșorarea dilatației pupilei și a cianozei sunt semnele de eficacitate a manevrelor folosite. În orice situație însă se vor continua toate manevrele de reanimare până la apariția semnelor sigure de moarte definitivă.

Este cel mai indicat ca tot ajutorul necesar să fie acordat de un medic și de persoane calificate, iar în condiții grave victima să fie transportată la cel mai apropiat spital unde i se pot aplica intervenții medicamentoase sau chirurgicale speciale.

După ce s-a restabilit circulația și respirația, cel salvat va fi îmbrăcat cu haine călduroase, va fi ținut la aer curat și va fi încălzit progresiv de la o sursă radiantă. Nu se recomandă încălzirea folosind sticle de apă caldă sau alte mijloace directe de încălzire. De asemenea va fi supravegheat permanent un timp îndelungat.

3.2. TRANSPORTUL VICTIMEI ÎN MEDIUL ACVATIC ȘI CEL TERESTRU

Transportul victimei este la fel de important ca și salvarea în sine, pentru că dacă victima se află într-o stare avansată, stop cardiac sau respirator, timpul scurs este esențial pentru a evita eventualele sechele ireversibile care pot apărea la nivelul sistemului nervos central, datorită lipsei de oxigen.

Este important ca transportul victimei la mal să se efectueze într-un mod cât mai eficient și fără a înrăutății starea victimei, aflată în unele cazuri în stare de inconștiență.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

Transportul victimei pentru a fi salvată de la înec se poate efectua prin urmatoarele manevre:

remorcarea victimei, prinse de mijlocul salvamarului din față, fără imobilizarea brațelor. Salvatorul se întinde pe apă înotând bras pe spate cu victima la suprafață. Această manevră se folosește atunci când victima nu este agresivă și colaborează cu salvatorul. Pentru a fi pusă în practică această metodă victima trebuie să își păstreze calmul și să fie conștientă.

Fig. nr. 3.8. (sursa-internet)

transportul în doi – victima este sprijinită de umeri și de cap de unul dintre salvamari iar al doilea oferă sprijin pentru plutire. Mișcarea celor doi salvamari nu trebuie să provoace dezechilibru sau valuri pentru a nu panica victima. Ca și în cazul de mai sus victima trebuie să fie conștientă și să colaboreze.

Fig. nr. 3.9. (sursa-internet)

transportul victimei cu priză de cap – capul victimei se apleacă cu ambele mâini, degetele ușor sub bărbie și policele orientat în sus; victima se ridică ușor până ce gura iese din apă. În acest fel salvatorul și victima vor pluti pe spate, primul înotând cu membrele inferioare. Dacă salvamarul se împiedică de picioarele victimei, care pot cădea la fund, printr-o împingere făcută cu genunchiul de către salvamar va readuce picioarele acestuia pe linia de plutire, continuând remorcarea făcută (întotdeauna cu brațele întinse).

Fig. nr. 3.10. (sursa-internet)

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

transportul victimei cu prixă sub axilă – se aplică în cazul în care victima este agitată. Salvamarul trece brațul drept sau stâng, care îi vine mai la îndemână, sub axila stângă sau dreaptă a victimei, prinzându-i mâna respectivă și imobilizând-o pe piept. Capul victimei se menține deasupra apei pe umărul salvatorului care înoată pe o parte cu picioarele și mâna libere. În acest fel salvamarul nu poate fi apucat de către victimă iar mâna liberă poate fi folosită la înot sau la apucarea unui utilaj de salvare.

Fig. nr. 3.11. (sursa-internet)

transportul victimei cu priza sub axilă cu imobilizarea antebrațului la spatele victimei-un braț al salvamarului trece pe sub axila victimei și prinde la spate antebrațul celeilate mâini. Se înoată pe o parte folosind picioarele și brațul liber. Se va urmări ca în permanență victima să fie cu capul deasupra apei. A se avea grijă ca victima să nu prindă salvatorul în ”cleștele instinctului de apărare” iar dacă acest lucru se întâmplă acesta se va scufunda cu victima (doar dacă nu scapă prin diverse manevre). Sufundarea salvamarului cu victima este cea mai bună metodă deoarece victima slăbește strânsoarea iar salvatorul poate să se desprindă și să aplice priza cea mai convenabilă pentru a reuși salvarea.

Fig. nr. 3.12. (sursa-internet)

pentru cazurile când victima suferă un traumatism la nivelul coloanei vertebrale este nevoie de intervenția a doi salvamari în apă și unul pe uscat. Victima este imobilizată pe o targă chiar în apă pentru a evita o eventuală agravare a stării victimei. După fixarea pe targă, în jurul gâtului se aplică gulerul cervical pentru a preîntâmpina agravarea eventualelor traumatisme la nivelul coloanei cervicale.

Capitolul 3

Fig. nr. 3.13. (sursa-internet)

Fig. nr. 3.14. (sursa-internet)

transportul victimei de la apă mică pe uscat – salvatorul odată ajuns la apă mică și victima fiind inconștientă, ridică victima și o fixează în treimea superioară a spatelui. Victima practic stă pe gâtul salvamarului și pe umerii săi. Salvatorul are grijă să prindă brațele și picioarele victimei iar mișcarea se va efectua încet fără a brusca gâtul acesteia. Odată ajuns pe mal, salvamarul lasă cu grijă partea superioară pe sol urmând încet și restul corpului după care pot începe manevrele de resuscitare.

În cazul în care remarcăm o persoană care se îneacă, primul pas constă în solicitarea ajutorului calificat. Până la sosirea personalului medical calificat, se va scoate victima din apă și se vor efectua manevrele de resuscitare cardiorespiratorie până la recăpătarea stării de conștiență a victimei.  

Atunci când avem de a face cu o situație de salvare de la înec trebuie să avem în vedere că pentru scoaterea victimei din apă se folosesc un șir de manevre:

salvatorul trebuie să se descalțe și să se dezbrace înainte de a intra în apă, pentru ca îmbrăcămintea să nu îi stânjenească mișcările;

salvatorul va înota până la victimă și se va apropia prin spate, apucând-o de sub braț sau de păr, ținând-o cu fața în sus, la suprafața apei;

pentru a aduce victima la mal va înota fie pe spate, fie pe burtă, cu o singură mână și ținând cu cealaltă mână victima, cu fața deasupra apei;

ajunsă la mal, victima va fi răsturnată cu fața în sus;

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

se eliberează căile respiratorii de alge, mâl sau alți corpi străini și se evaluează funcțiile vitale (puls, respirație);

în cazul lipsei funcțiilor vitale se încep manevrele de resuscitare cardiorespiratorie;

dacă victima este conștientă, se va așeza în poziția de siguranță, pe o parte, deoarece pot apare vărsături;

dacă persoana își revine până la apariția ajutorului medical specializat, aceasta va fi dezbrăcată de hainele ude, va fi învelită într-o plapumă curată pentru a o încălzi și va fi calmată stând de vorbă cu ea;

obligatoriu se va transporta victima la spital, unde va fi examinată și supravegheată câteva ore. Multe persoane după salvarea de la înec au suferit de pneumonie. Pentru a exclude o astfel de complicație, examinarea trebuie să fie completă și făcută de o instituție medicală specializată.

Pentru a verifica o persoană dacă respiră sau are puls, mai întâi se încearcă detectarea respirațiilor prin vizualizare, ascultare și percepere a acestora în timp de 5 până la 10 secunde. Se îngenunchează lângă persoana respectivă (capul salvatorului fiind plasat lângă capul victimei) observând dacă există mișcari ale toracelui, ascultă zgomotele respiratorii și plasează obrazul aproape de gura și nasul persoanei respective pentru a simți fluxul de aer. Se va verifica prezența pulsului cu degetele la artera carotidă (gât) și artera radială (încheietura mâinii) iar dacă acesta lipsește se trece la resuscitarea cardiorespiratorie.

Dacă ați verificat și lipsesc respirația și pulsul aveți la dispoziție 5 – 6 minute să resuscitați persoana. După expirarea acestui interval de timp, celulele scoarței cerebrale a creierului mor. Pentru a înțelege care este importanța scoarței cerebrale pentru om, menționez că această structură răspunde de funcțiile intelectuale, afective (sentimente, emoții), volitive (voința) ale persoanei, astfel încât, chiar dacă se reușește resuscitarea după aceste 5 – 6 minute, persoana va suferi de grave sechele nercoase. Cea mai gravă este de departe starea ”vegetativă”, stare în care toate acțiunile persoanei sunt dirijate de subconștient, sunt instinctive, reflex-necondiționate, nu vorbește, nu se mișcă de sine stătător și nu are emoții sau amintiri. Dacă temperatura apei este joasă, acest interval de timp poate fi prelungit până la 10 – 15 minute deoarece apa rece încetinește metabolismul celulelor nervoase și acestea își pot menține viața ceva mai mult timp, dar oricum, limitat.

Resuscitarea respiratorie implică următoarele acțiuni:

se plasează o mâna pe fruntea rănitului, iar cu degetul mare și cel arătător se comprimă aripile nazale. Capul este dat pe spate numai în cazul în care nu suspectăm nici o leziune de coloană vertebrală. Cu cealaltă mână se ridică bărbia, astfel încât căile respiratorii să fie deschise;

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 3

se trage aer în piept și se plasează gura salvatorului pe gura rănitului într-un mod cât mai etanș. În caz că este un copil se plasează gura salvatorului pe gura și nările acestuia. Se expiră aerul în căile respiratorii ale victimei și se verifică dacă apare o ridicare a cutiei toracice;

dacă cutia toracică nu se ridică, semn că respirația nu este eficientă, se încearcă din nou;

între respirații salvatorul trebuie sa tragă aer în piept, ridicând gura de pe cea a victimei;

după două cicluri de respirație artificială, se încep compresiile toracice. În unele țări acest lucru se predă în școli fiind considerat un lucru elementar.

Cel mai important aspect este să nu vă lăsați dominați de panică. Oricine poate efectua aceste compresii toracice, numite și masaj cardiac.

Pentru efectuarea unui masaj cardiac se îngenunchează lângă victimă și se localizează sternul cu ajutorul degetelor (osul de care se articulează coastele). Se plasează podul palmei mâinii stângi la baza sternului iar cealaltă mână se așează deasupra acesteia. Degetele mâinilor se întretaie și se ridică, astfel încât acestea să nu atingă pieptul persoanei. Se îndreaptă brațele, se fixează coatele iar umerii se centrează fix deasupra mâinilor. Se apasă într-un ritm constant, utilizând greutatea corpului și menținând coatele fixe. Forța fiecărei compresii trebuie transmisă direct sternului. Ar putea fi de ajutor numărarea cu voce tare a compresiilor, la fiecare pronunțare efectuând compresia. După 30 de compresii, se efectuează 2 respirații artificial. Acest lucru se repetă până ce victima este preluată de serviciul de urgență sau până când persoana respectivă respiră, tușește sau se mișcă.

Fig. nr. 3.15. (sursa-internet)

Pentru protecția personală utilizați un servețel sau batistă în timpul resuscitării. Nu uitați că victimele unui înec pot prezenta fracturi de coloană cervicală iar aceste persoane se vor mobilize cat mai puțin și li se va păstra poziția orizontală pe un suport tare.

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Capitolul 4

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

Specialiștii domeniului medical și cei ai domeniului sportiv au afirmat permanent că înotul este un sport benefic pentru sănătate, prin influențele exervitării asupra tuturor persoanelor care îl practică (sănătoși sau bolnavi, tineri sau vârstnici).

Cu toate acestea, cu toții suntem expuși riscurilor în locurile destinate distracției în apă, de la înotătorul cel mai experimentat și până la cel mai nepriceput dintre pacienții de la curele de ape. Există însă anumite tipuri de persoane care, din cauza caracteristicilor lor, sunt mai predispuse accidentării în apă.

Chiar dacă facem parte din categoria celor care sunt în pericol de înec sau suntem în situația de a salva pe cineva de la înec este necesar să ne păstrăm calmul pentru a conștientiza ce trebuie făcut în cazul respective.

Este necesară informarea și instruirea populației privind cunoașterea și respectarea regulilor și măsurior de prevenire, comportare și acordare de prim ajutor în caz de înec. Fiecare dintre noi ne putem confrunta oricând cu un astfel de pericol.

Recomandabil ar fi ca pentru informarea populației să se organizeze cursuri, seminarii pe aceste teme, să fie editate materiale, broșuri sau să fie introduce ca teme de discuție în școli. Se impune instruirea de la o vârstă cat mai fragedă a copiilor deoarece aceștia sunt cei mai receptivi.

Fig. nr. 4.1. (sursa-internet) Fig. nr. 4.2. (sursa-internet)

Toma Mihaela-Adelina_________________________________________________Bibliografie

Bibliografie

I. Drăgan : Medicina sportivă aplicată, Editura Editis (1994)

A. M. Ionescu : Gimnastică medicală, Editura All (1994)

M. Degeratu, A. Petru, S. Ioniță: Manualul scafandrului, Editura Per Omnes Artes (1999)

Ș. Derlogea : Manual de supraviețuire, Editura Amaltea (2004)

L. Vasile : Teoria și Practica în Sporturi de Apă, Editura Bren (2008)

Ghe. Marinescu, V. Bălan : MDS Natație și Nautice, București (2008)

Surse virtuale : –

Bibliografie

I. Drăgan : Medicina sportivă aplicată, Editura Editis (1994)

A. M. Ionescu : Gimnastică medicală, Editura All (1994)

M. Degeratu, A. Petru, S. Ioniță: Manualul scafandrului, Editura Per Omnes Artes (1999)

Ș. Derlogea : Manual de supraviețuire, Editura Amaltea (2004)

L. Vasile : Teoria și Practica în Sporturi de Apă, Editura Bren (2008)

Ghe. Marinescu, V. Bălan : MDS Natație și Nautice, București (2008)

Surse virtuale : –