Rudenia Si Afinitatea

Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri, familia și relațiile din cadrul acesteia au constituit un obiectiv central de reflecție și analiză a spiritualității umane. În cadrul unei familii o persoană poate avea calitatea de soț, rudă sau afin.

Căsătoria a reprezentat și continuă să reprezinte în România miezul relațiilor de înrudire, constituind, prin excelență, principala sursă de putere de relaționare a individului pe orizontală, în mediul său social.

Rudenia, concepută ca legătură reală sau presupusă între două sau mai multe persoane a avut de-a lungul timpului o evoluție complexă, în strânsă legătură cu evoluția raporturilor conjugale.

Afinitatea ca efect al căsătoriei și al rudeniei există numai în măsura în care se stabilește legalmente prin crearea unei legături între soț și rudele celuilalt soț.

Motivația alegerii acestei teme are la bază importanța stabilirii relațiilor de rudenie și afinitate din cadrul unei familii, cu ajutorul cărora legiuitorul condiționează producerea unor efecte juridice prin existența acestor raporturi nu doar în dreptul familiei, ci și în dreptul procesual civil și în materie succesorală.

În toate societățile umane, relațiile biologice sunt categorii elementare ce permit omului să identifice și să ordoneze relațiile sociale. Societățile umane din toate timpurile recunosc și utilizează explicit aceste categorii biologice. Nici în acest caz socialul nu poate fi opus biologicului. Atunci când un om moare, el lasă în urma lui un statut, o poziție socială, anumite bunuri, pământ. Tot acest patrimoniu trece în folosința altcuiva și toate societățile au transmis reguli precise în ce privește moștenirea.

Din punct de vedere juridic, legătura rudeniei prezintă interes în măsura în care legea îi recunoaște efectele juridice în cazul divorțului, decesului sau al transmiterii moștenirii. Pe lângă aceste aspecte de ordin legislativ, sociologul este interesat și de unele elemente psihosociale și morale cum sunt interdicții la căsătorie între rude, stabilirea obligațiilor materiale și morale pentru descendenții cuplurilor concubine.

Capitolul I. Aspecte generale privind relațiile de familie

1.1. Familia – fenomen social

Relațiile sociale sunt legături care se stabilesc exclusiv între oameni, ele neputând fi concepute în afara societății. O specie importantă a acestor relații sociale o constituie relațiile de familie.

Familia este o realitate fundamentală a societății, legată organic de perpetuarea speciei umane. Ea este formula care s-a conturat în timpul evoluției istorice a omenirii pentru a asigura un cadru specific uman procreării și ocrotirii copiilor, a celor care constituie generațiile succesive și viitoare.

Cuvântul familie își are originea în latinescul familia, -ae, care în dreptul roman reprezenta grupul de persoane libere și al sclavilor supuși puterii lui pater familias și care locuiau în același domus. Ulterior, prin extensie, cuvântul familie a devenit sinonim cu cel de gens, adică toți agnații și toți cognații.

Analiza și definirea familiei ca fenomen social nu poate fi realizată cu succes decât prin tratarea acesteia în corelație directă cu, conceptul de căsătorie.

Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie.

Familia – fiind un fenomen social – se dezvoltă odată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta. Familia are deci un caracter istoric, fiecărui mod de producție corespunzându-i o anumita organizare a relațiilor de familie.

Familia și căsătoria ca fenomene sociale au evoluat în timp sub influența diverșilor factori economici și sociali. Astfel de-a lungul timpului, familia a suferit o serie de modificări importante determinate de natura organizării sociale.

Fiind un fenomen social familia s-a dezvoltat o dată cu dezvoltarea societății și a cunoscut de-a lungul istoriei transformări care au răspuns imperativelor acelor vremuri.

În cadrul ginții matriarhale s-a trecut de la familia înrudită prin sânge ce avea la bază căsătoria pe grupe, caracterizată prin faptul că un grup de bărbați erau soții unui grup de femei dintr-o anumită generație, la familia bazată pe căsătoria – pereche, în care soțul avea o soție principală între alte soții, iar soția avea un soț principal între alți soți.

Ginta matriarhală se caracterizează prin rolul primordial acordat femeii și prin relațiile de egalitate între sexe.

Ulterior, apariția ginții patriarhale determină așezarea bărbatului în centru familiei dacice poligamice. Numeroase transformări sociale din epoca statală dacă, între care amintim numai conotația importanței pe care a condus-o proprietatea privată, au dus la consacrarea familiei monogame. Astfel soția locuia în casa bărbatului, iar descendența se stabilea pe linie paternă, copiii rămânând în familia tatălui după moartea sa. Relațiile dintre bărbat și femeie în cadrul familiei monogame nu mai erau egale, ele caracterizându-se printr-un statut inferior al soției. În ce privește căsătoria, acesta avea la bază răscumpărarea fetei prin oferirea de daruri și prestarea de activități familiei acesteia.

În epoca statală se practicau și alte forme de încheiere a unei căsătorii precum: cumpărarea fetei de către bărbat de la părinții acesteia, fie prin licitație publică, fie individual.

De asemenea căsătoria era însoțită de acordarea unei dote miresei, dotă care avea menirea de a contribui la susținerea sarcinilor căsătoriei.

Descendența în cadrul familiei monogame dacice se stabilea pe linie masculină.

Ulterior în Evul Mediu dezvoltat, familia romană și-a păstrat caracterul patrilocal și patrilinear.

Familia romană era organizată pe baze patriarhale, axându-se în jurul șefului de familie, a cărui autoritate unică și nelimitată se extindea asupra tuturor membrilor familiei.

Căsătoria rămâne izvorul fundamental al familiei, instituție reglementată atât de normele canonice bisericești cât și de normele laice ale legii Țării. Căsătoria era precedată de logodnă. Specific familiei romane era luarea în considerare a consimțământului părinților, pe lângă cel al tinerilor. O altă condiție de fond la încheierea căsătoriei era vârsta, însă fără a preciza legal o anumită limită maximă de vârstă , erau preferate căsătoriile încheiate la vârste foarte fragede.

Căsătoria era însoțită de acordarea unei dote, soția rămânând proprietara bunurilor dotale asupra cărora putea face acte de dispoziție.

Făceau parte din această familie soția, copii, nepoții dar și sclavii și toate persoanele a căror existență era asigurată în cadrul familiei, precum și bunurile familiale. Această familie era monogamă.

În epoca fanariotă se menține statutul inferior al femeii, interdicția căsătoriei între creștini și necreștini. Interdicții de acest gen la încheierea căsătoriei se mențin inclusiv în perioada dictaturii antonesciene când au fost oprite căsătoriile între evrei și români, iar funcționarii publici nu se puteau căsători dacă șeful administrației din care făceau parte refuza să își dea consimțământul pe criterii de naționalitate.

Familia feudală grupa toate forțele de muncă aflate sub același acoperiș. Căsătoria începe să devină un mijloc de sporire a averii, zestrea constituind principalul mobil al întemeierii familiei. Familia avea funcție religioasă, iar orice căsătorie care nu era oficiată religios era considerată concubinaj. În ce privește funcția pedagogică, în familiile înstărite educația copiilor era încredințată personalului casnic. Dată fiind stratificarea socială, familia feudalului era diferită de cea a țăranului iobag.

Tot astfel familia burgheză era diferită de cea proletară. Bărbatul avea puterea maritală și puterea părintească.

Din 1941 s-a interzis în mod expres căsătoria funcționarilor publici și militarilor cu persoane de origine etnică străină.

Abia în secolul XX-lea femeia a devenit egala bărbatului în căsătorie.

Indiferent de forma de organizare socială sau regimul statal căsătoria rămâne izvorul fundamental al familiei.

Dreptul roman la rândul său consacră reglementarea legală privind familia și căsătoria. Fără a insista prea mult trebuie să amintim că familia romană arhaică era o familie patriarhală, dominată de autorul unui pater familias. La baza acesteia nu stătea rudenia de sânge, raportul familial având la bază o legătură juridică între membrii familiei. Această formă a familiei a purtat denumirea de familia agnatică în vreme ce legătura dintre membrii familiei s-a numit legătură agnatică.

Pe măsură ce puterea lui pater familias s-a diminuat rudenia agnatică a fost înlocuită cu cea cognatică ce avea la bază legătura de sânge.

Familia romană avea la bază căsătoria. Ceea ce este de menționat este faptul că spre deosebire de căsătoria modernă, căsătoria romană nu era reglementată de drept, ci de morală și obicei. Căsătoria era precedată de logodnă, însoțită de acordarea inelului și de remiterea unei dote, ca donație făcută soțului. Se făcea diferență între căsătoria cum manu și căsătoria sine manu. În ceea ce privește efectele căsătoriei , acestea sunt diferite în funcție de natura sa. Astfel, în privința celei dintâi, soția intra sub puterea soțului sau a socrului, dacă acesta era pater familias, fiind lipsită de capacitatea patrimonială. Soțul avea asupra ei dreptul de viață și de moarte. În cazul căsătoriei sine manu femeia își păstra statutul juridic anterior. În ce privește raporturile patrimoniale în cazul căsătoriei cum manu femeia alieni juris își menținea după căsătorie incapacitatea patrimonială, iar femeia sui juris căsătorită cum manu își pierdea capacitatea patrimonială. În cazul femeii alieni juris căsătorită sine manu, aceasta rămânea pe mai departe stăpâna averii sale pe care o administra cu, consimțământul tutorelui său. Prin urmare în acest ultim caz se aplica regimul separației bunurilor.

Desființarea căsătoriei opera în principal la moartea unuia dintre soți, dar în cazuri extrem de rare și prin divorțul soților. Anumite incompatibilități erau menținute în dreptul roman în ceea ce privește încheierea căsătoriei (interzicerea căsătoriei dintre patricieni și plebei, interzicerea căsătoriei dintre rudele spirituale).

În calitate de grup social, familia va avea trăsături și caracteristici proprii oricărui grup social, ea diferențiindu-se de alte grupuri prin specificitatea acestor caracteristici și prin importanța relativă a unora sau a altora din aceste caracteristici. Orice grup social are câteva caracteristici de bază:

• este format dintr-un număr mai mare sau mai mic de membrii, mergând de la doi membrii pe care îi întâlnim în cazul familiei incomplete (familia alcătuită exclusiv din partenerii cuplului conjugal) sau în cazul familiei descompletate (familia monoparentală, alcătuită din mamă – copil sau tata – copil) și mergând până la un număr în definit de mare. Pentru familie numărul maxim de membrii poate merge până la 50 sau mai mult, asta în cazul familiilor largi sau extinse.

• este presupusă existența unor relații diverse între membrii grupului, relații a căror natură este dependentă de specificul grupului. În cazul grupului familial vom întâlni cea mai largă diversitate de relații între membrii (relații biologice, psihologice, juridice sau de alta factură).

• orice grup se caracterizează prin anumite acțiuni și activități comune la care participă în masuri și modalități specifice toți membrii grupului. Pentru grupul familial, aceste activități comune își găsesc într-un fel sau altul concretizarea în funcțiile familiei.

• orice grup social se va caracteriza printr-o anumită structura, organizare și o anumita ierarhie interna, care sunt dependente de specificul grupului. Pentru grupul familial importante sunt: structura numerică, structura de rol și structura de autoritate.

• orice grup social se va caracteriza printr-o structură specifică de statusuri și de roluri, structură proprie unui anumit tip de grup și care e relativ în dependenta de compoziția reala a membrilor grupului, de particularităț diferențiindu-se de alte grupuri prin specificitatea acestor caracteristici și prin importanța relativă a unora sau a altora din aceste caracteristici. Orice grup social are câteva caracteristici de bază:

• este format dintr-un număr mai mare sau mai mic de membrii, mergând de la doi membrii pe care îi întâlnim în cazul familiei incomplete (familia alcătuită exclusiv din partenerii cuplului conjugal) sau în cazul familiei descompletate (familia monoparentală, alcătuită din mamă – copil sau tata – copil) și mergând până la un număr în definit de mare. Pentru familie numărul maxim de membrii poate merge până la 50 sau mai mult, asta în cazul familiilor largi sau extinse.

• este presupusă existența unor relații diverse între membrii grupului, relații a căror natură este dependentă de specificul grupului. În cazul grupului familial vom întâlni cea mai largă diversitate de relații între membrii (relații biologice, psihologice, juridice sau de alta factură).

• orice grup se caracterizează prin anumite acțiuni și activități comune la care participă în masuri și modalități specifice toți membrii grupului. Pentru grupul familial, aceste activități comune își găsesc într-un fel sau altul concretizarea în funcțiile familiei.

• orice grup social se va caracteriza printr-o anumită structura, organizare și o anumita ierarhie interna, care sunt dependente de specificul grupului. Pentru grupul familial importante sunt: structura numerică, structura de rol și structura de autoritate.

• orice grup social se va caracteriza printr-o structură specifică de statusuri și de roluri, structură proprie unui anumit tip de grup și care e relativ în dependenta de compoziția reala a membrilor grupului, de particularitățile în divizilor care alcătuiesc grupul, fiind membrii ai acestui grup. În cazul familiei cele mai importante statusuri sunt: soț, soție, tata, mama – dublate de rolurile asociate acestor statusuri.

• orice grup se va caracteriza printr-un set de norme și valori specifice, norme și valori care deși sunt expresie a normelor și valorilor sociale generale prevalente în societate la un moment dat, vor avea anumite particularități în cazul fiecărui tip de grup, dar și mai mult în cazul fiecărui grup concret ca entitate distincta.

• orice grup social va fi caracterizat prin anumite forme de control și de presiune a grupului ca întreg asupra membrilor respectivului grup.

• orice grup social va fi caracterizat printr-o conștiință de sine, o conștiință a identității de sine, o conștiința a apartenenței la grup. Orice familie va dezvolta în forme mai mult sau mai puțin sofisticate anumite modalități de dobândire și de afirmare a acestei conștiințe de sine.

• orice grup social va fi caracterizat de anumite relații pe care le stabilește cu alte grupuri sociale și în același timp printr-un anumit mod specific de inserție a grupului respectiv în societatea globala externa și de afirmare a grupului și a intereselor acestuia în raport cu societatea externa. În cazul familiei, expresia acestor relații cu alte grupuri și mai ales a modului specific de inserție în societatea globala o reprezintă funcțiile externe ale familiei.

• orice grup va fi caracterizat printr-o anumită durabilitate și o anumita stabilitate în timp, mai mare sau mai mica. În principiu familia este un grup care ar trebui sa dureze până în momentul în care unul din partenerii de cuplu încetează din viață, ea menținând însa în continuare anumite particularități ale grupului familial. O situație aparte o reprezintă familia extinsa (larga) a cărei durabilitate în timp se întinde pe mai multe generații. Daca ne referim la familia restrânsa (nucleară) expresia stabilității familiale o constituie funcția de solidaritate familială.

Modelele de familie s-au diversificat treptat, pe lângă familia clasică, simplă sau nucleară formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, fiind cunoscută familia largă, extinsă, formată și din alte persoane decât în primul caz. De asemenea este întâlnită familia monoparentală alcătuită din unul din părinți și copii săi sau familia sociologică alcătuită din mamă, tată și copiii lor care nu are la bază căsătoria.

1.2. Familia – definire sociologică și juridică

Familia este unul din cele mai răspândite grupuri sociale, și cu toate acestea încercarea de a o defini nu este deloc ușoară ci dimpotrivă, marea diversitate de tipuri de familie care s-au succedat de-a lungul timpurilor sau care coexistă în societățile contemporane impune găsirea unor caracteristici comune.

În sens sociologic familia ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.

Familia este un grup social realizat prin căsătorie , alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și răspund una pentru alta în fața societății.

Sociologia familiei consemnează în legătură cu tipologia familiei o varietate impresionantă de forme și criterii de clasificare pentru familie. Astfel se vorbește despre familii reprimatoare și familii liberale (în educație), de familii integrate și la limita integrării, familii active și familii pasive, familii stabile și familii instabile. Dacă cercetarea sociologică are loc în mediul rural, familia se clasifică în: agrară, nonagrară sau mixtă.

Una dintre cele mai cunoscute clasificări este aceea care se face de sociologi între familia nucleară și familia extinsă.

În sens juridic familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopția) precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.

În accepțiunea Codului familiei, noțiunii de familie i se atribuie două înțelesuri și anume:

Familia stricto sensu, în această interpretare familia este cuprinsă din soți și copii lor minori

Familia lato sensu, atunci când soților și copiilor lor minori li se alătură și alte categorii de persoane.

De cele mai multe ori însă legiuitorul are în vedere sensul restrâns al noțiunii de familie.

De lege lata noțiunea de familie primește în legi speciale și accepțiuni mai largi, în scopul urmărit de legiuitor și de domeniul relațiilor sociale reglementate.

Unele legi speciale definesc termenul de familie în funcție de materia pe care o reglementează. Spre exemplu Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului definește în art. 4 termenul de familie. Conform acestuia familia semnifică copii și părinții acestora. Familia extinsă este definită fiind cea care are în componență copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv. Familia substitutivă este cea care are în componență persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului.

La rândul ei Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției definește în art. 3: familia fiind cea care este alcătuită din părinți și copiii aflați în întreținerea acestora ; familia adoptatoare este cea care cuprinde soțul și soția care au adoptat sau doresc sa adopte; familia extinsă este cea care are în componență copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv; familia substitutivă este cea care are în componență persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului.

În afară de izvoarele interne, există și izvoare internaționale care definesc familia cum ar fi:

a) Declarația Universală a Drepturilor Omului care definește familia în art.16 alin. (3) astfel: “familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”.

b) Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care definește familia în art. 23 astfel: “familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”.

c) Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care definește familia în art. 10 alin. (1) astfel: “elementul natural și fundamental al societății”

d) Convenția cu privire la drepturile copilului care definește familia în preambul astfel: “unitate de bază a societății și ca mediu natural destinat creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi”

Ca regulă există o suprapunere între noțiunea sociologică și cea juridică de familie, însă sunt situații în care această coincidență nu există (de exemplu în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic încetează între soți, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese, însă unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe, cum ar fi: obligația de întreținere, dreptul la nume.)

În astfel de situații sensul sociologic al noțiunii de familie este mult mai larg decât sensul juridic. Un exemplu îl constituie cuplurile consensuale care sunt considerate de către sociologi familii, dar care nu se pot încadra în noțiunea de familie definită din punct de vedere juridic deoarece raporturile juridice dintre parteneri nu au la bază căsătoria legală.

De regulă, există o suprapunere între noțiunea sociologică și cea juridică de familie. Există însă și abateri de la această corespondență. De exemplu:

în cazul desfacerii căsătoriei, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți. Cu toate acestea, unele drepturi și obligații (adică relații de familie, în accepțiunea juridică) subzistă, cum ar fi cele privind întreținerea, numele sau bunurile comune care nu au fost împărțite cu ocazia desfacerii căsătoriei;

în situația luării unei măsuri de protecție specială a copilului, încetează relațiile de fapt dintre copil și părinți, nu însă și unele relații juridice (cum ar fi unele raporturi de ordin personal nepatrimonial sau chiar de ordin patrimonial);

în alte cazuri se remarcă existența raporturilor juridice de familie și în afara graniței sociologice a acesteia. Astfel:

dacă frații se căsătoresc, întemeindu-și fiecare propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi juridice de familie (de exemplu, obligația de întreținere), deși aparțin unor familii diferite, în înțeles sociologic;

raporturile care se stabilesc între concubini nu sunt și raporturi juridice de familie, întrucât concubinajul se plasează în afara hotarelor proteguite de lege;

în cazul familiei din afara căsătoriei, părintele și copilul pot să nu locuiască împreună, să nu aparțină aceleași familii – în sens sociologic – însă sunt legați prin raporturi juridice de familie.

De aici rezultă că trebuie să distingem între raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile juridice de familie, existența unora neînsemnând, în mod obligatoriu și prezența celorlalte. În aceste condiții prin relațiile de familie înțelegem acele raporturi juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie și adopție precum și altele asimilate relațiilor de familie.

Cele două perspective juridică și sociologică se completează reciproc în unele situații, perspectiva sociologică putând conduce la modificarea perspectivei juridice și implicit la schimbarea reglementărilor legale privind familia.

1.3. Caracterele și funcțiile familiei

1.3.1. Caractere

Familia se distinge de alte forme de asociere umană prin următoarele caracteristici:

Este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge sau adopție

Membrii familiei, de regulă, locuiesc sub același acoperiș

Este compusă din persoane ce interacționează, comunică în cadrul rolului de soț-soție, mamă – tată

Menține și perpetuează o cultură comună derivată în special de cultura societății date

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe drepturile și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.

Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială.

Părinții au dreptul de a asigura potrivit propriilor convingeri educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Rezultă că familia ca celulă de bază a societății este o instituție care se bucură de protecție constituțională. Mai multe constituții ale statelor europene au prevăzut protecția familiei ca obiectiv important al ordinii constituționale. De asemenea diferite legi internaționale se referă la locul și ocrotirea familiei.

1.3.2. Funcții

A considera familia drept unitate funcțională înseamnă a o raporta în sens subordonat unei unități superioare. Cu alte cuvinte, înseamnă a-i nega o finalitate proprie pentru a o supune unei finalități externe. Această entitate superioară față de care familia se poate dovedi funcțională sau disfuncțională nu poate fi decât societatea.

Importanța familiei ca formă de organizare naturală a societății a determinat existența și apariția, atât la nivel intern cât și internațional a numeroase reglementări legale menite să confere protecție acestei forme sociale. Este evident că relațiile de familie implică atât legături afective, cât și raporturi de ordin patrimonial.

În doctrina juridică sunt menționate trei funcții ale familiei: cea de perpetuare a speciei, cea economică și cea educativă.

Funcția de perpetuare a speciei

Omenirea este de neconceput fără continua perpetuare a speciei umane, astfel că această funcție a familiei are caracter primordial în raport cu celelalte.

Funcția de perpetuare a speciei mai este numită și funcția biologică sau demografică își găsește rădăcini în dreptul roman, acesta fiind scopul fundamental al încheierii căsătoriei. Neputința femeii de perpetuare a speciei atrăgea după sine repudierea acesteia. Evoluția social economică a unei țări, condițiile socio-economice, realitățile vieții determină și hotărăsc unei familii dreptul de a avea copii.

Statul prin politica sa privind natalitatea și prin politica sa economică influențează creșterea demografică. Unele țări nordice promovează o politică de stimulare a natalității, pe când unele țări asiatice (China) au o politică de frânare a sporului populației.

Se conturează politici diferite: astfel în China se urmărește frânarea natalității, în vreme ce în Europa Occidentală se manifestă fenomenul încurajării căsătoriei între homosexuali deși există opunere din partea bisericii neputându-se realiza funcția de perpetuare a speciei umane ca principala funcție a familiei.

Funcția economică

Funcția economică este la rândul său influențată de societate fiind diferită de la o țară la alta. Funcția economică a familiei în dreptul familiei vizează regimul comunității de bunuri al soților precum și obligațiile de întreținere în anumite cazuri speciale.

Familia tradițională este o unitate de economie naturală (de subzistență). În cadrul ei existau trei dimensiuni de manifestare a funcției sale economice: dimensiunea productivă, administrativă (de gestionare a bugetului)și cea profesională. În ceea ce privește producția, familia era un atelier de lucru și o unitate agricolă: se produceau alimente, îmbrăcăminte și încălțăminte, mobilier, tot ceea ce era necesar supraviețuirii membrilor săi. Toți aceștia erau implicați în activitățile productive, pe măsură abilităților și capacității fizice. Din acest punct de vedere, familia era o unitate socială în sine, ea putând exista autonom față de alte forme de organizare socială. Funcția administrativă, de gestionare a resurselor, de alocare a lor potrivit unor priorități stabilite revenea, de multe ori, femeii (în societatea rurală românească), dat fiind că aceste bunuri gestionate erau mobile (alimente, bani); cele imobile rămâneau în administrarea bărbaților. Importanța bunurilor mobile a crescut accentuat, în defavoarea proprietăților imobiliareși a capacității familiei de a gestiona aceste proprietăți. În sfârșit, în cadrul familiei se realiza pregătirea profesională a membrilor, „calificarea” lor pentru ocupațiile tradiționale. Transmiterea din generație în generație, de la părinți la copii a ocupației avea la bază identitatea condițiilor de muncă pe durate foarte mari de timp.

Astăzi, deși familiile, prin membrii lor, sunt interesate să câștige mult mai mult decât necesarul subzistenței, ele reușesc să ofere mult mai puțină securitate materială acestora. Cauzele acestei slăbiciuni sunt precaritatea patrimoniului (bunuri mobile, ușor de tranzacționat, ușor de pierdut), inexistența unor rezerve strategice înăuntrul familiei, dependența de instituții economice externe.

Ca efect al căsătoriei între soți, se nasc rapoarte patrimoniale, concretizate în regimul comunității de bunuri și în obligația legală de întreținere.

În societățile preindustriale, sistemul economic social depinde în mod esențial de funcția productivă a familiei (gospodăriile țărănești, atelierele meșteșugărești). În societățile industriale și postindustriale, funcția principală economică a familiei este cea de consum.

Funcția educativă

Funcția educativă se îmbină cu prima funcție , cea de perpetuare a speciei, în ceea ce privește asigurarea evoluției societății omenești.

Familia nu numai că dă copilului primele noțiuni despre conduită, morală, bine și rău dar imprimă personalității sale în formare reguli și deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care se clădește apoi personalitatea omului matur.

În acest sens părinții sunt datori să crească copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia potrivit cu însușirile lui.

Constituția României în art. 48 alin. (1) stipulează “ drepturile și îndatoririle părinților de a asigura creșterea, educarea și instruirea copiilor “. Tot legea fundamentală prevede în art. 29 alin. (6) că „părinții sau tutorii au dreptul de a asigura potrivit propriilor convingeri educarea copiilor minori a căror răspundere le revine “.

Dezvoltând textul Constituției, Codul familiei în art. 101 stipulează că “ părinții sunt datori să îngrijească de copii”. Ei sunt obligați să crească copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului spre a-l face folositor colectivității.

Statul își îndeplinește la rândul său rolul privind educația copilului prin autoritatea tutelară, care este obligată să exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului. Potrivit reglementărilor din art. 108 alin (2) din Codul familiei delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și perfecționarea lor profesională.

Tot Codul familiei stipulează sancțiunea decăderii părinților din drepturile părintești dacă se constată de către instanța judecătorească la cererea autorității tutelare , că sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac în spirit de devotament față de acesta (art.109).

De asemenea art.8 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevede dreptul și îndatorirea părinților de a îngriji, crește și educa minorul. Această lege se aplică și în cazul în care copilul este lipsit de ocrotire părintească din motive prevăzute de lege, acesta are dreptul la protecție specială din partea statului, protecție care se realizează prin aplicarea următoarelor măsuri: plasamentul în regim de urgență, supravegherea specializată.

Prin urmare în acest fel, creșterea și educarea copilului sunt încredințate fie unei familii, fie unei persoane, fie unui serviciu specializat.

Celor trei funcții unii autori adaugă si pe cea de solidaritate familială. Se consideră că legătura biologică din comunitatea de viață cu membrii familiei precum și din afecțiunea naturală ce există între ei se naște această solidaritate care este de ordin afectiv. Dar dreptul prin reglementările sale în principiu contribuie și el la întărirea legăturilor afective și morale dintre membrii familiei și la stabilitatea acesteia.

Capitolul II – Rudenia firească

2.1 Noțiuni generale

Într-un sens mai larg rudenia poate fi definită, într-o formă simplă, ca o apropiere biologică sau spirituală, socialmente recunoscută, între diferite persoane. Caracterul socialmente recunoscut al relațiilor de rudenie se vădește în faptul că trăsătura lor esențială este mai curând convențională decât biologică, reflectând adesea viziunea despre lume a unui grup uman.

Reglementarea rudeniei din Codul familiei este aceea generală, de drept comun, reprezintă, sediul materiei, față de reglementarea rudeniei din Codul civil care este o reglementare specială, în cadrul normelor legale privind succesiunea (art. 660-663).

Rudenia firească poate fi privită ca noțiune morală și ca noțiune juridică. În primul caz, rudenia firească rămâne în sfera raporturilor de fapt dintre persoane și produce efecte numai pe planul moralei. Astfel, de exemplu, morala societății interzice căsătoriile între rude, în linie directă indiferent de gradul de rudenie și între rudele în linie colaterală până la un anumit grad. De asemenea, această morală consideră că este necesară întrajutorarea între rude, pe care o încurajează. În sens moral, rudenia firească este legătura dintre două persoane întemeiată pe comunitatea de sânge, determinată de fenomenul de ordin biologic al procreației și al nașterii, din care rezultă drepturi și obligații sancționate numai din punct de vedere moral, dar nu și din punct de vedere juridic, fiind vorba de drepturi și obligații impuse de normele moralei, nu de normele juridice5. În sens juridic, rudenia firească este legătura de sânge dintre două persoane care, fiind reglementată de normele juridice, dobândește semnificație juridică, ceea ce înseamnă că produce efecte juridice, cu consecințele care rezultă de aici.

Rudenia firească este legătura de sânge și prin reglementare legală, legătura dintre două sau mai multe persoane care coboară unele din altele cum sunt de exemplu tată, fiul, nepotul de fiu sau care fără a descinde unele din altele au un autor comun, cum sunt de exemplu frații între ei, verii primari între ei. După cum se vede în ambele cazuri rudenia firească se întemeiază pe faptul nașterii.

În cazul în care concepția sau nașterea unei persoane, temei al rudeniei, se situează în cadrul căsătoriei părinților săi, filiația este din căsătorie, iar rudenia bazată pe această filiație se numește din căsătorie. În cazul în care atât concepția cât și nașterea unei persoane intervin fără ca părinții acesteia să fie căsătoriți, filiația este din afara căsătoriei, iar rudenia bazată pe această filiație este din afara căsătoriei.

Între filiația din căsătorie și cea din afara căsătoriei există unele deosebiri de reglementare în ce privește modul stabilirii lor. În acest sens, sunt reglementările privind numele copilului din căsătorie și privind numele copilului din afara căsătoriei (art. 62 și 64 C. fam.)

Așa cum rezultă din art. 45 alin. 1 din Codul familiei rudenia reprezintă legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Aceste reglementări privind rudenia apar și în Codul civil în art. nr. 660 “ proximitatea rudeniei se stabilește prin numărul generațiilor”.

În noul Cod civil autorii acestuia specifică expres definiția rudeniei firești în art. 420 alin. (1) astfel: “Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun”.

2.2 Clasificare

Șirul de persoane între care există rudenia firească se numește linie de rudenie firească. Această linie poate fi directă sau dreaptă și colaterală, deci rudenie în linie directă și rudenie în linie colaterală.

După linia de rudenie avem:

Rudenie în linie dreaptă care la rândul ei poate fi ascendentă și descendentă

Rudenie în linie colaterală

Legătura de rudenie dintre persoane care coboară unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un șir neîntrerupt de nașteri, adică un șir neîntrerupt de persoane între care s-a stabilit, prin faptul nașterii ori concepției, legătura de la părinte la copil, se numește rudenie firească în linie directă sau dreaptă. Sunt rude în linie directă tatăl, fiul, nepotul de fiu, strănepotul de nepot de fiu.

Codul familiei definește, prin art.45, rudenia în linie dreaptă ca fiind legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană.

Tot astfel, Codul civil, prin art. 661, prevede că șirul gradelor de rudenie formează linia, care poate fi dreaptă sau colaterală; se numește linie dreaptă șirul gradelor de rudenie între persoanele care coboară una dintr-alta.

Legătura de rudenie firească între două persoane, care fără a descinde una din alta, au un autor comun, se numește rudenie firească în linie colaterală, cum sunt, de exemplu, frații între ei, verii primari între ei, unchii și mătușile pe de o parte și nepoții și nepoatele de frate și soră pe de altă parte.

În vechiul drept românesc, rudele colaterale erau denumite „rudele cele de alăturea” (Codul Caragea, partea a IV-a, cap.III, art.19) sau „neamurile cele de alăturea” (Codul Andronache Donici, cap. XXXI, art.1). Potrivit actualei reglementări rezultă că rudenia firească în linie colaterală presupune două condiții îndeplinite: persoanele între care există această rudenie firească să nu coboare una din alta, cum sunt frații și surorile între ei; aceleași persoane să aibă un autor comun, cum este tatăl pentru frați și surori. În lipsa uneia dintre aceste condiții, rudenia firească nu este în linie colaterală. Astfel, de exemplu, fiul și nepotul de fiu au un autor comun, care este tatăl fiului și bunicul nepotului de fiu, dar nu sunt rude în linie colaterală deoarece fiul și nepotul de fiu descind unul din altul, adică nu este îndeplinită condiția ca ei să nu coboare unul din altul. De aceea, definiția dată rudeniei în linie colaterală de art.45 din Codul familiei nu este exactă. Într-adevăr, textul prevede că rudenia în linie colaterală este aceea care este bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Nu se prevede și condiția ca acele persoane să nu coboare una din alta, ceea ce Codul civil prevede în art.661.

S-a propus ca într-o viitoare reglementare a relațiilor de familie ar fi bine venită o completare a textului în sensul aceleia din Codul civil.

Noul Cod civil cuprinde în structura sa clasificarea rudeniei în cuprinsul art. 421 alin (1): rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenței unei persoane dintr-o altă persoană și poate fi ascendentă sau descendență și în alin. (2): rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Cu toate acestea rudenia colaterală este definită asemănător Codului familiei, în sensul că mai multe persoane au un ascendent comun. Prin urmare, nu a fost luată în considerare propunerea de lege ferenda menționată.

Frații și surorile care au numai tată comun, nu și mamă comună, se numesc consângeni sau consangvini. Frații și surorile care au numai mamă comună, nu și tată comun, adică tați deosebiți, se numesc uterini. Frații și surorile care au aceiași părinți, adică și tată comun și mamă comună, se numesc frați ori surori bune. Legătura de rudenie între oricare din aceștia are aceeași intensitate, indiferent dacă sunt frați buni, consângeni sau uterini; dar această legătură de rudenie nu produce întotdeauna aceleași efecte.

Astfel, de exemplu, art.674 din Codul civil reglementează împărțirea moștenirii între colaterali privilegiați ai defunctului, adică între frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora pe linii. Împărțirea moștenirii pe linii constă în următoarele: moștenirea lăsată de fratele decedat (când nu există clasa descendenților defunctului) se împarte în două părți egale, corespunzătoare celor două linii: linia paternă și linia maternă.

Frații buni vin la moștenire în ambele linii, cei consângeni numai în linia paternă, iar cei uterini numai în linia maternă. Astfel, se poate da un exemplu: A decedează și lasă ca moștenitor un frate bun B, un frate consângen C și un frate uterin D. Moștenirea lăsată de A se împarte în două părți, deci jumătate (o parte) pentru linia paternă și cealaltă jumătate (o parte) pentru linia maternă. B fiind frate bun moștenește în ambele linii, deci va lua câte o pătrime în fiecare linie, adică va culege ½ din moștenire; C și D vor moșteni fiecare linia sa, paternă sau maternă, deci fiecare va culege câte ¼ din moștenire. Această împărțire pe linii se aplică atât în cazul în care frații și surorile vin la moștenire în concurs cu ascendenții privilegiați ai defunctului (adică cu un părinte sau cu părinții defunctului), aceasta fiind situația la care se referă art. 674 din Codul civil, cât și în cazul când nu există ascendenți privilegiați ai defunctului cu care să vină în concurs.

În ce privește împărțirea moștenirii între colaterali privilegiați ai defunctului, deosebim: frații și surorile care vin la moștenire sunt frați buni. În această situație, dacă nu sunt ascendenți privilegiați, moștenirea se va împărți în părți egale între frați și surori.

Dacă există ascendenți privilegiați, partea de moștenire care se cuvine colateralilor privilegiați, adică o jumătate sau trei pătrimi, după cum există ambii părinți sau un singur părinte al defunctului, se va împărți în părți egale între frați și surori (buni); frații și surorile care vin la moștenire sunt consângeni. În această situație, dacă nu sunt ascendenți privilegiați, moștenirea se va împărți în părți egale între frați și surori. Dacă există ascendenți privilegiați, partea de moștenire care revine colateralilor privilegiați, se va împărți în părți egale între frații și surorile consângeni; frații și surorile care vin la moștenire sunt uterini. În această situație, având în vedere aceeași distincție de la lit.b), partea care se cuvine colateralilor privilegiați se va împărți în părți egale între frații și surorile uterini; frații și surorile care vin la moștenire sunt unii buni, alții consângeni ori uterini sau unii frați sunt consângeni și alții uterini. În această situație, împărțirea moștenirii se face pe linii potrivit art. 674 din Codul civil, cotele fraților și surorilor fiind diferite, așa cum am arătat.

Rudenia firească ascendentă și rudenia firească descendentă.

Rudenia firească în linie dreaptă poate fi ascendentă (suitoare) sau descendentă (coborâtoare) în funcție de punctul de pornire din care se consideră legătura de rudenie, adică al părinților și celorlalți ascendenți sau dimpotrivă al descendenților. Astfel, rudenia în linie directă ascendentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care coboară, plecând deci de la copil spre părinți, bunici, străbunici. Rudenia în linie directă descendentă este aceea care leagă o persoană cu cei care coboară din aceasta, plecând deci de la părinți spre copil, nepotul de fiu, strănepotul de fiu. Art. 45 alin. ultim din Codul familiei prevede doar că rudenia în linie directă poate fi ascendentă sau descendentă, fără a defini pe fiecare.

Art. 661 alin. ultim din Codul civil prevede că rudenia firească în linie directă descendentă este aceea care leagă pe capul neamului cu aceia care coboară din el, iar rudenia firească în linie ascendentă este aceea care leagă o persoană cu aceia din care ea coboară. În vechiul drept românesc, Codul Andronache Donici, cap. XXXI, art.1, se prevedea că: „rudenia se despărțește în neamurile cele din sus și în neamurile cele din jos”. În Codul Caragea, aceste rude erau denumite: „rudele de jos și rudele de sus” (partea a IV-a, cap.III, art.14).

După natura relației dintre părinți, rudenia firească poate fi:

Rudenie din căsătorie

Rudenie din afara căsătoriei

În cazul în care concepția sau nașterea unei persoane se situează în cadrul căsătoriei părinților săi, filiația este din căsătorie, iar rudenia bazată pe această filiație este din căsătorie. În cazul în care atât concepția, cât și nașterea unei persoane intervin fără ca părinții acestuia să fie căsătoriți, filiația este din afara căsătoriei, iar rudenia întemeiată pe această filiație este din afara căsătoriei. Rezultă că rudenia firească se bazează, își are temeiul sau izvorul în filiația firească.

În dreptul român, rudenia din căsătorie și aceea din afara căsătoriei sunt ocrotite la fel. Astfel, potrivit art. 63 din Codul familiei copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită are, față de părintele său și rudele acestuia, aceeași situație legală ca și situația legală a copilului din căsătorie.

Tot astfel, dar într-un sens mai larg, potrivit art. 48 (3) din Constituție, copii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie. Prin urmare, dispozițiile legale privind filiația firească din căsătorie se aplică, prin asemănare și filiației firești din afara căsătoriei (art. 65 din Codul familiei).

Între filiația firească din căsătorie și aceea din afara căsătoriei există unele deosebiri de reglementare în ceea ce privește modul stabilirii lor, privitor la filiația față de tată. Prin urmare, nu există nici o deosebire dintre rudenia din căsătorie și cea din afara căsătoriei, rezultând o concordanță deplină între legătură de sânge și reglementarea juridică a acesteia. Din acest punct de vedere proiectul noului Cod civil nu conține modificări esențiale.

Filiația față de mamă se mai numește maternitate și poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. Ea cunoaște aceeași reglementare juridică, fie ca este din căsătorie, fie ca este din afara căsătoriei.

Elementele filiației față de mamă sunt faptul nașterii copilului și identitatea acestuia cu cel despre a cărui filiație este vorba; stabilirea filiației față de mamă presupune dovedirea ambelor elemente.

Legătura juridică dintre copil și tatăl său se numește filiație față de tată sau paternitate, se deosebește între cea din căsătorie și cea din afara căsătoriei, după cum există copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei.

Copilul din căsătorie. Potrivit art. 55 și 57 Codul familiei, aparțin acestei categorii, următorii copii:

Cei născuți în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii ori încetării acesteia;

Cei concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea ori declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie.

Copilul din afara căsătoriei. Potrivit art. 57 si 59 C. fam., copilul conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia. În această situație se găsește copilul conceput și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei chiar dacă părinții lui sunt căsătoriți, precum și cel conceput și născut din părinți care nu sunt căsătoriți între ei.

Paternitatea din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate, iar paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară din partea pretinsului tată, fie prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității.

Copilul creat prin reproducerea umană asistată medical cu terț donator

Reglementarea reproducerii umane asistata medical cu terț donator, este introdusa după modelul francez și canadian (articolul 458, alineatul 1: părinții care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terț donator trebuie să își dea consimțământul în prealabil, în condiții care să asigure deplina confidențialitate, în fața unui notar public care să le explice, în mod expres, consecințele actului lor cu privire la filiație).

În cadrul acestei reglementări se stabilesc principiile generale privind regimul filiației în situația reproducerii umane asistate medical cu terț donator. Astfel, potrivit articolului 457, reproducerea umana asistată medical, cu terț donator, nu determină nici o legătura de filiație între copil și donator și nici o acțiune în răspundere nu poate fi pornita împotriva donatorului. Codul civil instituie răspunderea tatălui față de mamă și copil, în condițiile în care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei.

De asemenea, potrivit articolului 463, tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală. Orice convenție având drept scop procrearea sau purtarea sarcinii pentru alta persoana este lovita de nulitate absolută.

2.3. Gradul de rudenie

Legătura de rudenie poate să aibă intensități deosebite, fiind mai apropiată sau mai îndepărtată. Efectele rudeniei firești depind de această intensitate, adică de măsura apropieri sau a depărtării, precum și de alți factori cum sunt felul rudeniei firești și izvorul acesteia. Intensitatea rudeniei sau distanța dintre rude se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Acest grad se stabilește după numărul nașterilor intervenite, adică al generațiilor. Potrivit art. 660 din Codul civil, proximitatea rudeniei se stabilește prin numărul generațiilor, fiecare generație numărând un grad. Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul liniei de rudenie.

La rudenia în linie directă, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor prin care se stabilește legătura de sânge între două persoane. În acest sens, fiul și tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul al doilea (art.46 din Codul familiei și art. 662 din Codul civil).

La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor, pornind de la una dintre rude, în linie ascendentă, până la autorul comun și apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă.

Așadar, se numără nașterile intervenite în cele două linii de rudenie, de la fiecare din cele două rude între care vrem să stabilim gradul de rudenie până la ascendentul (autorul) comun și apoi se adună nașterile de pe cele două linii. Astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul de frate în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea (art. 46 lit. b) din Codul familiei și art.663 din Codul civil). În linie colaterală nu există rude de gradul întâi, rudele cele mai apropiate fiind cele de gradul doi, adică frații și surorile între ei.

În vechiul drept românesc, gradele se numeau spițe: „fiecare naștere se numește spiță”, dispunea Codul Calimach art. 51 și „spițele se socotesc după numărul nașterilor”prevedea Codul Andronache Donici, cap. XXXI, art.1 alin.3.

2.4 Întinderea rudeniei.

Rudenia firească este izvor de drepturi și obligații. Din punct de vedere juridic, legătura de rudenie prezintă interes numai în măsura în care legea îi recunoaște efectele juridice. Aceste efecte nu se produc în toate cazurile până la același grad de rudenie, soluția diferind de la o materie la alta. Din acest punct de vedere putem deosebi mai multe situații. Astfel, rudenia produce efecte juridice numai până la un anumit grad de rudenie, care nu este întotdeauna același, diferind de la un domeniu reglementat la altul.

Astfel, de exemplu, este oprită căsătoria între rude în linie directă, precum și între acele rude în linie colaterală până la gradul patru inclusiv (art.6 din Codul familiei). Obligația legală de întreținere există între părinți și copii, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori sau între alte persoane anume determinate de lege (art. 86 din Codul familiei și alte texte din acesta).

Au chemare la succesiune, adică vocație succesorală, descendenții, ascendenții și rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv, dar în ordinea și după regulile stabilite de lege (art. 659 și urm. din Codul civil). Nu se admit ca martori în procesul civil, neputând fi ascultați în această calitate, în condițiile art. 189 și 190 din Codul de procedură civilă, rudele până la gradul trei inclusiv.

Rudenia produce efecte juridice până la un anumit grad și se poate determina după criteriul pe care îl prevede legea. Astfel, potrivit art. 941 din Codul civil, se consideră că sunt persoanele interpuse rudele soțului donatar, la a căror moștenire acesta este chemat în momentul donației. Potrivit art. 940 alin. ultim din Codul civil, orice donație deghizată sau făcută unei persoane interpuse este nulă, soții neputând să-și facă donații decât în condițiile art. 936-940 din Codul civil.

De asemenea, donațiile între vii sau prin testament în favoarea unei persoane incapabile de a primi ca titlu gratuit sunt nule, fie că sunt deghizate sub forma unui contract oneros, fie că sunt făcute unor persoane interpuse ( art.812 alin. 1 din Codul civil). Se consideră persoane interpuse tatăl și mama, precum și descendenții persoanei incapabile de a primi cu titlu gratuit (art. 812 alin. 2 din Codul civil). În aceste cazuri, cu ajutorul criteriului oferit de lege se poate determina gradul de rudenie până la care rudenia produce efecte juridice.

Rudenia produce efecte juridice fără a prezenta importanță gradul de rudenie, deci fără a se determina gradul de rudenie până la care rudenia produce efecte juridice. Astfel, copiii pot fi încredințați în cazul divorțului părinților unor rude (art. 42 din Codul familiei), curatela poate fi instituită la cererea rudelor (art. 154 din Codul familiei), nu se pot încheia acte juridice între tutore, o rudă în linie directă ori frații și surorile tutorelui, de o parte, și persoana minoră, pe de altă parte (art.128 din Codul familiei), nu se poate face un testament pe mare în favoarea ofițerilor navei, dacă aceștia nu sunt rudă cu testatorul (art.883 din Codul civil). În aceste cazuri, trebuie admis că este vorba de rudenie indiferent de gradul acesteia, dar până în limitele în care este posibil să se facă dovada legăturii de rudenie, chiar dacă aceasta ar depăși marginile vocației succesorale.

Gradul de rudenie produce efecte privind ocrotirea minorilor de către părinții acestora. Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul juridic de protecție al minorului în cadrul căruia drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și bunurile acestuia se exercită și, după caz, se îndeplinesc de către părinții săi.

Potrivit Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Ambii părinți sunt responsabili în mod egal pentru creșterea copiilor lor.

Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. În acest scop, potrivit art. 32 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, părinții sunt obligați:să supravegheze copilul; să coopereze cu copilul și să-i respecte viața intimă, privată și demnitatea; să informeze copilul despre actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia; să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor; să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

Gradul de rudenie produce efecte și asupra ordinii în care se datorează întreținerea. Persoanele obligate la întreținere nu pot fi acționate în justiție decât în succesiunea expres și imperativ stabilită de legiuitor. În cazul nerespectării ordinii stabilite de lege, instanța de judecată va respinge acțiunea ca inadmisibilă. Potrivit art. 89 din Codul familiei, întreținerea se datorează în ordinea următoare:

soții își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;

descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropriat este obligat înaintea celui mai îndepărtat;

frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor

2.5 Dovada rudeniei

Rudenia firească produce efecte juridice numai în măsura în care aceasta este stabilită potrivit dispozițiilor legale. Dovada rudeniei se face în mod diferit se face în funcție de interesul urmărit :

Când se urmăresc efecte de stare civilă dovada rudeniei se face, în principiu cu acte de stare civilă.

Mai întâi, dovedirea rudeniei se face în considerarea unor efecte de stare civilă, care urmează a se produce. În această situație, dovada rudeniei firești se poate face, în principiu, cu acte de stare civilă, adică un regim derogator de la dreptul comun al probelor, și anume, în măsura în care nu se admite dovada faptelor de stare civilă cu orice mijloace de probă, ci numai prin acte de stare civilă.

Dovada rudeniei se face în vederea realizării unor interese patrimoniale, de exemplu, pentru a culege o moștenire. În această situație, rudenia se poate dovedi prin acte de stare civilă, dar și prin alte mijloace de probă decât acestea. În fine, dovada rudeniei se face în vederea aplicări unor dispoziții legale care se întemeiază pe existența calității de rudă. Și în asemenea situație, dovada rudeniei se poate face prin orice mijloace de probă, nu numai prin acte de stare civilă.

Când se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă dovada rudeniei se poate face prin orice mijloc de probă

Menționez următoarele materii, în care dovada rudeniei se poate face prin orice mijloace de probă: opoziția la căsătorie întemeiată pe rudenia firească (art. 6 și 7 din Codul familiei); încredințarea copiilor în cazul divorțului unor rude (art. 42 din Codul familiei); stabilirea obligației legale de întreținere între rudele prevăzute de lege (art.86 alin.1., art. 95 și art. 107 din Codul familiei); încheierea anumitor acte juridice și anume, între tutore, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și persoana minoră, pe de altă parte, este oprită; în această situație, rudenia ajută la determinarea actelor juridice a căror încheiere este dorită (art. 128 din Codul familiei); instituirea curatelei unei persoane se poate face la cererea celor îndreptățiți, printre care și rudele acesteia (art. 154 din Codul familiei); determinarea legăturilor de rudenie care justifică lipsa de denunțare a omorâtorului, în materie de nedemnitate succesorală (art.656 din Codul civil); stabilirea legăturilor de rudenie pentru nulitatea liberalităților făcute unor persoane interpuse (art. 812 și art. 941 din Codul civil) sau a validității dispozițiilor testamentare făcute în condițiile art. 883 din Codul civil; recuzarea judecătorilor sau a experților pe motiv că sunt rude cu părțile (art. 27, 28 și 204 din Codul de procedură civilă); înlăturarea martorilor propuși pentru ascultare pe motivul că sunt rude cu părțile (art. 189 și 190 din Codul de procedură civilă). Cazurile menționate nu sunt singurele în care rudenia interesează. Pentru ca rudenia să aibă importanță pentru aplicarea unei dispoziții legale trebuie să existe un text expres în acest sens.

Dovada filiației față de mamă

Conform art. 47 C. fam., filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii și de aceea, pentru stabilirea acestei filiații trebuie să se dovedească faptul nașterii copilului, precum și identitatea dintre copilul născut și cel ce vrea să-și stabilească filiația.

Potrivit regulilor de Drept comun, dovada acestor elemente ale filiației față de mamă ar urma să se facă prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de fapte materiale. Art. 47 C. fam. prevede că dovada filiației față de mamă se face prin certificatul constatator al nașterii.

Așa cum este cunoscut, starea civilă a unei persoane, deci și filiația față de mamă, nu poate fi supusă discuției în cazul în care certificatul de naștere este conform cu folosirea stării civile (art. 51 C. fam.), adică ambele arată ca mamă a copilului pe aceeași femeie. Ca atare, folosirea stării civile dovedește atât faptul nașterii, cât și faptul identității, deoarece existența concordantă a certificatului de naștere și a folosirii stării civile creează prezumția absolută că starea civilă arătată în acest mod corespunde realității.

Folosirea stării civile este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei. Starea civilă a unei persoane poate fi pusă însă în discuție atunci când copilul are certificatul de naștere și folosirea stării civile, dacă acestea nu sunt concordante, ori copilul nu are nici certificat de naștere, nici folosirea stării civile, precum și în situația în care copilul are certificat de naștere, dar nu are folosirea stării civile.

Sunt considerate elemente ale folosinței stării civile: purtarea de către copil a numelui mamei (nomen), faptul tratării copilului de către mamă și familia acesteia ca fiind copilul născut de respectiva femeie (tractus),împrejurarea ca acest copil este considerat și de către terți ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care se prevalează (fames). Pentru a constitui o „folosire de stare civilă", aceste elemente trebuie să aibă caracter de continuitate (să nu fie izolate, întâmplătoare) și să existe în mod concordant față de mamă, familie și societate.

Dovada filiației față de tată

Pentru dovedirea filiației față de tată este suficient să se stabilească filiația față de mamă și căsătoria acesteia la data nașterii ori concepției copilului. Ca atare, prezumția de paternitate se întemeiază pe faptul nașterii sau al concepțiunii copilului în timpul căsătoriei, legea având în vedere că soții și-au respectat obligația de fidelitate.

Potrivit art. 53 C. fam., prezumția de paternitate se aplică în situația copilului născut în timpul căsătoriei și a copilului conceput în timpul căsătoriei și născut după încetarea ori desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea acesteia. Ea operează independent de indicațiile actului de naștere al copilului, care ar putea să arate, de exemplu, ca tată al copilului pe altcineva decât soțul mamei sau tatăl copilului este necunoscut

Art. 53, alias. ultim. C. fam. dispune că în situațiile prevăzute de acest text își găsesc aplicare prevederile art. 51 din același cod potrivit cărora nu se pot reclama sau contesta filiația ce rezulta din certificatul de naștere, conform cu folosirea stării civile. Deci dispozițiile art. 51 C. fam. își găsesc aplicare și în situațiile prevăzute de art. 53 C. fam., – dar numai în privința stabilirii filiației față de mamă – care, unite cu dovada existenței căsătoriei acesteia, după caz, la data nașterii sau concepțiunii copilului are drept consecință și stabilirea filiației față de tată.

Prezumția de paternitate se aplică numai în favoarea copiilor din căsătorie.

Copiii rezultați dintr-o conviețuire de fapt nu se bucură de beneficiul prezumției legale de paternitate, chiar dacă relațiile de concubinaj sunt de notorietate și de lungă durată. Aplicabilitatea prezumțiilor legale de paternitate presupune stabilirea în prealabil a maternității copilului, potrivit art. 47-52 Cod fam., care unită cu dovada existenței căsătoriei mamei la data nașterii sau concepției copilului, face proba raportului de filiație copil-tată.

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoașterea voluntară de paternitate sau prin hotărâre judecătorească în urma acțiunii introduse de copil (art. 56 C. fam.). Aceste două moduri de stabilire a paternității din afara căsătoriei nu-și pot găsi aplicare în privința unui copil care se bucură de prezumția de paternitate. În cazul filiației din afara căsătoriei, maternitatea și paternitatea sunt independente, pe când în cazul filiației din căsătorie stabilirea maternității duce, prin intermediul prezumției de paternitate, la stabilirea și a filiației față de tată. Prin urmare, între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei există deosebire în ceea ce privește modul de stabilire a paternității.

Există două situații în care există particularități în ceea ce privește stabilirea filiației din afara căsătoriei. Astfel:

Stabilirea filiației din afara căsătoriei se poate face altfel de cum prevede Codul familiei; astfel, în cadrul procesului penal, proba filiației poate fi făcută și cu mijloacele procesuale prevăzute de Codul de procedura penală, nu numai în condițiile înscrise în Codul familiei.

Stabilirea filiației din afara căsătoriei nu se poate face în condițiile Codului familiei; în acest sens, recunoașterea copilului din afara căsătoriei făcută în cadrul procesului penal proba filiației poate fi făcută și cu mijloacele procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, nu numai în condițiile înscrise în Codul familiei.

b) Stabilirea filiației din afara căsătoriei nu se poate face în condițiile Codului familiei. În acest sens, recunoașterea copilului din afara căsătoriei făcută în cadrul procesului penal nu este suficientă ( nu valorează recunoașterea prin înscris autentic, respectiv hotărâre judecătorească).

Cel interesat în stabilirea paternității din afara căsătoriei este copilul, pentru a-și vedea precizată astfel situația juridică față de tată și rudele acestuia (ocrotirea părintească, obligația de întreținere, succesiune etc.).

Recunoașterea este acțiunea prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său. Potrivit art. 57 alin. 1 C. Fam. poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei. Din aceasta categorie face parte și copilul din căsătorie, dar căruia i s-a tăgăduit paternitatea, deoarece el devine astfel copil din afara căsătoriei.

În procesele penale, dovada rudeniei se poate face și prin mijloacele de probă reglementate de Codul de procedură penală, deci în alte condiții decât cele ale Codului familiei, fără însă a le exclude pe acestea. În acest sens, recunoașterea copilului din afara căsătoriei făcută în cadrul procesului penal nu este suficientă, adică nu valorează recunoaștere prin înscris autentic (prin hotărâre judecătorească), deoarece declarațiile inculpatului în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză potrivit art. 69 C. proc. pen, iar declarația victimei nu poate agrava situația inculpatului, când acesta depinde de existența raportului de filiație dintre inculpat și victimă.

Rudenia firească nedovedită. S-a ridicat problema dacă rudenia nedovedită prin mijloacele legale poate fi invocată pentru a produce efecte juridice.

În unele situații, răspunsul nu ridică dificultăți, de exemplu, acordarea pensiei de întreținere de către pretinsul tată din afara căsătoriei, dacă filiația nu a fost stabilită, nu ar putea fi impusă pretinsului tată, autorii și practica judiciară fiind în sensul că părintele din afara căsătoriei datorează întreținerea numai dacă s-a stabilit filiația față de el.

În sistemul Codului familiei nu este posibilă acordarea pensiei de întreținere fără ca, în prealabil, să se fi stabilit paternitatea copilului din afara căsătoriei. Se poate cere, concomitent, prin acțiunea în stabilirea paternității și pensia de întreținere în favoarea copilului. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei are caracter principal, iar cererea de întreținere are caracter accesoriu. Soluția menționată rezultă cu claritate din art. 65 din Codul familiei.

Aceeași este soluția și în alte situații în ceea ce privește invocarea rudeniei firești, cum sunt recuzarea judecătorilor și a experților, precum și înlăturarea martorilor pe motivul că sunt rude cu părțile. În aceste cazuri, însă, soluția este discutabilă.

Astfel, s-a ridicat problema dacă, pentru a fi impediment la căsătorie, rudenia din afara căsătoriei, este necesar să fie constatat în mod legal, sau poate fi invocată și în cazul în care doar există în fapt.

În perioada anterioară Codului familiei (când raporturile de familie erau reglementate prin Codul civil) s-a susținut că rudenia din afara căsătoriei constituie impediment la încheierea căsătoriei numai atunci când este legalmente stabilită. În sens contrar s-a susținut că dacă legătura de rudenie este notorie, binecunoscută, printr-o posesie de stat evidentă, ar fi scandalos să nu fie ținută în seamă. În sensul primei păreri se poate invoca argumentul că filiația din afara căsătoriei se poate stabili numai în condițiile anume prevăzute de lege, iar atât timp cât rudenia din afara căsătoriei nu este legal constatată nu există nici o legătură juridică între viitorii soți și deci ofițerul de stare civilă nu este îndreptățit să refuze încheierea căsătoriei.

Împotriva acestei păreri se poate invoca argumentul că rațiunile pentru care rudenia este impediment la căsătorie sunt valabile atât în cazul în care rudenia din afara căsătoriei este legal constatată, cât și în cazul în care ea nu este constatată legal. Acest argument justifică de ce căsătoria este oprită între adoptat și rudele sale firești, în cazul adopției, deși încetează juridic legăturile de rudenie firești ale adoptatului.

Este evident că nu s-ar putea admite că tatăl din afara căsătoriei să se poată căsători cu fiica sa, numai pentru motivul că filiația din afara căsătoriei nu a fost stabilită în mod legal. Pentru acest motiv autorii admit că în cazul în care filiația din afara căsătoriei este notorie și se manifestă într-o folosire a stării civile (posesie de stat), ea ar urma să constituie un impediment la căsătorie.

Prin urmare, în condițiile arătate, rudenia din afara căsătoriei constituie impediment la căsătorie, fie că a fost constatată legal, fie că nu a fost constatată în mod legal. În cazul adopției, încetează legăturile de rudenie între adoptat și rudele sale firești, dar căsătoria este oprită între adoptat și rudele sale firești, în aceleași condiții ca și când rudenia firească ar exista.

În materie penală, chiar dacă rudenia din afara căsătoriei nu este stabilită potrivit Codului familiei, există totuși posibilitatea, în unele cazuri, de a folosi mijloacele dreptului procesual penal de a stabili legătura de rudenie.

Rezultă că, în privința rudeniei nedovedite, soluția depinde de la un caz la altul, dacă această rudenie poate fi invocată pentru a produce efecte juridice.

2.6 Impedimente ale rudeniei

Impedimente privind căsătoria

          Căsătoria între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege (art.19 și art. 6 Codul familiei)

Rudenia de sânge este cel mai vechi impediment la căsătorie și se întemeiază pe următoarele rațiuni: de ordin biologic, medical, căci uniunile dintre rude apropiate pot da naștere unor descendenți nesănătoși și de ordin moral deoarece astfel de relații între rudele apropiate ar influența negativ familia. Astfel, sunt considerate incestuoase, fiind reprobate de morala și pedepsite de legea penală, atât relațiile sexuale între rudele în linie dreaptă (indiferent de gradul de rudenie), cât și cele între frați și surori, rude colaterale de gradul II (art.203 C. pen.).

Articolul 6 din Codul familiei oprește căsătoria între rudele firești în linie dreaptă indiferent de grad, ceea ce înseamnă ca nu se pot căsători tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul etc., dar și între rudele în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv, adică între frate și sora (fără deosebire după cum ei sunt frați buni, ori numai consangvini sau uterini), unchi și nepoată, mătușă și nepot și între verișorii primari. Pentru motive temeinice se poate încuviința căsătoria între rudele colaterale de gradul IV, dispensă de rudenie fiind acordată de către primarul general al municipiului București sau de președintele consiliului județean în a cărei rază teritorială domiciliază cel ce solicită încuviințarea.

Impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din căsătorie cât și la rudenia din afara căsătoriei stabilită potrivit legii. Cât privește rudenia din afara căsătoriei nestabilită, în literatura juridică privitoare la dreptul anterior Codului familiei s-a susținut opinia că înrudirea din afara căsătoriei nu constituie o împiedicare la căsătorie decât atunci când este legalmente stabilită. Deși se poate afirma că, așa cum filiația copilului din afara căsătoriei nestabilită produce efecte juridice, tot astfel, nici rudenia din afara căsătoriei nestabilită produce efecte juridice, deci nu constituie un impediment la încheierea căsătoriei, totuși, opinia dominantă este aceea că, rudenia din afara căsătoriei, chiar nelegal constatată, dar care este de notorietate publică și se reflectă într-o posesiune de stare civilă evidentă constituie o piedică legală la încheierea căsătoriei.  De  altfel,  este  inadmisibil  a se îngădui tatălui  și fiicei  să se căsătorească numai pentru că nu a existat o recunoaștere de filiație din partea tatălui, sau nu s-a intentat o acțiune în justiție din partea fiicei în vederea stabilirii filiației.

Dacă delegatul de stare civilă refuză încheierea unei căsătorii pe motiv că viitorii soți sunt rude din afara căsătoriei, rudenia nefiind legal constatată, iar aceștia pretind că între ei nu există o asemenea rudenie, atunci se poate sesiza instanța judecătorească, potrivit art.10 si 30 din Legea nr.119/1996, pentru a decide.

Impedimente privind adopția

Articolul 8 alin. (1) prevede expres că adopția între frați este interzisă. Rațiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopție, s-ar crea relații ce sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între frați.

Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de frați din căsătorie sau din afara căsătoriei, de frați buni sau numai după unul dintre părinți, legea nefăcând în acest sens nici o distincție.

Adopția este oprită și între părintele firesc și copilul său. Acest impediment rezultă tot din prevederile legale. Articolul 11 alin. (1) lit. a și c din lege cere, pentru adopție, pe de o parte, consimțământul celui care adoptă iar, pe de altă parte,consimțământul părinților firești ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calități nu pot fi întrunite în una și aceeași persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici scopul în vederea căruia se încheie adopția.

Impedimente privind transmisiunea succesorală

Transmisiunea succesorală este edificată pe principiul tradițional al legăturii de sânge, care există între membrii aceleiași familii. Adoptarea acestui sistem are ca rațiune prezumtiva afecțiune a celui care lasă moștenirea față de rudele sale cele mai apropiate.

Deși, legea stabilește cercul moștenitorilor legali, aceștia nu pot culege toți, împreună, bunurile care alcătuiesc patrimoniul succesoral, deoarece, dacă s-ar proceda astfel, s-ar ajunge la o fracționare excesivă a acestui patrimoniu. De aceea, în scopul înlăturării unor asemenea inconveniente,

legiuitorul a instituit criteriul clasei de moștenitori.

Potrivit principiului proximității gradului de rudenie, între succesibilii din aceeași clasă au prioritate a culege patrimoniul succesoral cei care sunt rude mai apropiate în grad cu defunctul. Astfel, de exemplu, în interiorul clasei I fiul celui care lasă moștenirea (rudă de gradul I cu acesta) va înlătura de la moștenire pe nepotul de fiu a celui care lasă moștenirea (rudă de gradul II). Altfel spus, vocația concretă a unui succesibil în cadrul fiecărei clase de moștenitori este în dependență de apropierea gradului de rudenie față de cel care lasă moștenirea.

Principiul proximități gradului de rudenie cunoaște două excepții și anume:

a)în cadrul clasei a II-a de moștenitori, părinții defunctului, care sunt rude de gradul I cu cel care lasă moștenirea, nu înlătură de la moștenire pe frații sau surorile și descendenții acestora a celui care lasă moștenirea (rude de gradul II-IV), venind împreună la moștenire;

b)reprezentarea succesorală.

În legătură cu art. 669 Cod civil, normă care determină întinderea drepturilor succesorale a descendenților, se impune o precizare. Astfel, articolul de mai sus prevede: „…Ei (descendenții) succed în părți egale când se găsesc toți în gradul dintâi și sunt chemați după propriul lor drept; ei succed pe tulpini când sunt chemați toți sau unul din ei prin reprezentare”. Din cuprinsul acestei dispoziții legale se desprinde ideea că doar descendenții de gradul întâi, adică copiii împart succesiunea în părți egale, pe capete, de aceea ar fi binevenită excluderea cuvintelor „când se găsesc toți în gradul întâi”, deoarece întinderea drepturilor succesorale a descendenților mai îndepărtați în grad, cum sunt nepoții și strănepoții defunctului, când vin la succesiune în nume propriu, este guvernată, de asemenea, de principiul egalității.

Dacă defunctul nu are descendenți sau cei existenți nu pot sau nu vor să vină la moștenire, legea cheamă la succesiune rudele care fac parate din clasa a II-a de moștenitori legali.

Deoarece drepturile succesorale ale părinților sunt expres prevăzute de Codul civil (art.670-673 Cod civil) în această privință nu se ridică mari probleme. Părinți vor avea vocație succesorală și la moștenirea copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă sau anulată fiind irelevant faptul dacă au fost de bună-credință sau de rea-credință la încheierea acesteia. În ceea ce privește relațiile dintre copii și părinți nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive, așa fiind drepturile succesorale între părinți și copii rămân neatinse.

Vocația succesorală a mamei din afara căsătoriei ca și a părinților, este consacrată expres de Codul civil (art.678 Cod civil) și, deci, nu poate fi pusă la îndoială.

Tatăl din afara căsătoriei are vocație succesorală în cazul în care s-a stabilit filiația potrivit legii.

Întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiați, diferă după cum aceștia vin singuri la moștenire, în concurs cu ascendenții privilegiați sau în concurs cu soțul supraviețuitor. În tot cazul, mai întâi, se va defalca cota-parte ce se cuvine soțului supraviețuitor a celui care lasă moștenirea. În situația în care colateralii privilegiați vin singuri la succesiune, ei vor culege întreaga moștenire, iar în concurs cu ascendenții privilegiați vor culege ½ sau ¾ din patrimoniul succesoral, după cum există ambii părinți sau un singur părinte.

În ipoteza împărțirii moștenirii între colateralii privilegiați distingem după cum aceștia sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite.

În prima situație moștenirea se va împărți între frații și surorile celui care lasă moștenirea, în mod egal, adică pe capete, potrivit principiului egalității între moștenitorii de grad egal, (art.674 Cod civil) la fel procedându-se și în cazul descendenților din frați și surori, dacă aceștia vin la moștenire în nume propriu. În schimb, dacă descendenții din frați și surori vin la moștenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal, împărțirea se va efectua pe tulpini și subtulpini.

În a doua situație, dacă frații și surorile provin din căsătorii diferite, moștenirea nu se va mai împărți pe capete, ci pe linii.

Împărțirea pe linii este o modalitate specială de împărțire a moștenirii care se aplică în acele cazuri în care, în calitate de colaterali privilegiați, sunt chemați la moștenire frați și surori ai defunctului care nu sunt din aceiași părinți. Astfel, potrivit art. 674 Cod civil există trei categorii de colaterali privilegiați, atunci când aceștia provin din aceeași căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopție:

– frați buni (primari sau drepți), dacă au aceeași mamă și același tată cu cel care lasă moștenirea, indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută de ambii părinți;

– frați consangvini (consângeni), adică frați care au numai același tată cu cel care lasă moștenirea indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută numai de tată;

– frați uterini, când au numai aceeași mamă cu cel care lasă moștenirea, indiferent dacă provin din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută numai de mamă.

Dacă la succesiunea celui care lasă moștenirea sunt chemați frați și surori, făcând parte din aceeași categorie, de exemplu, toți sunt frați uterini cu defunctul, atunci porțiunile lor succesorale vor fi egale.

Dacă, însă, la succesiune vin frații și surori din categorii diferite, moștenirea sau partea din moștenire ce se cuvine colateralilor privilegiați se împarte în două părți egale, dintre care una (jumătate) se cuvine liniei paterne (dimidia paternis), iar cealaltă jumătate liniei materne (dimidia maternis). Frații (surorile) numai după tată (consangvini) ori numai după mamă (uterini) vin la moștenire numai în linia din care fac parte (art.674 Cod civil). Frații (surorile) buni sunt chemați la succesiunea defunctului în ambele linii, astfel aceștia culegând o parte mai mare a patrimoniului succesoral decât frații (surorile) uterini sau consangvini (privilegiul dublei legături). În această situație, suntem în prezența unei derogări de la principiul, potrivit căruia în cadrul aceleiași clase de moștenitori, rudele de grad egal succed în părți egale.

În cazul în care nu există moștenitori din primele trei clase sau dacă aceștia sunt nevrednici sau renunțători, legea cheamă la moștenire clasa a patra de moștenitori-colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale celui care lasă moștenirea, care nu sunt frați sau surori ori descendenți ai acestora(art. 675 Cod civil). Ei sunt chemați la moștenire până la gradul IV inclusiv.

Colateralii ordinari sunt chemați la moștenire potrivit principiului proximității gradului de rudenie. Astfel, unchii și mătușile, care sunt rude de gradul III înlătură de la moștenire pe verii primari și fratele sau sora bunicilor defunctului, care sunt rude de gradul IV. Împărțirea succesiunii între colateralii ordinari de același grad de rudenie se face pe capete. Dacă alături de colateralii ordinari, la moștenire este chemat și soțul supraviețuitor al celui care lasă moștenirea, se va stabili – mai întâi – cota ce se cuvine soțului supraviețuitor, care este de ¾, iar restul se va împărți între colateralii ordinari.

Capitolul III – Rudenia prin adopție

3.1. Noțiunea rudeniei civile

Filiația adoptivă este o creație a legii, ea se naște din adopție și generează rudenia civilă.

Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Rudenia civilă se substituie rudeniei firești, adoptatul și descendenții săi devenind rudă cu adoptatorul și rudele acestuia.

Pe lângă filiația și rudenia bazate pe legătura de sânge, în vechiul drept românesc era reglementată adopția (înfierea) care, printr-o ficțiune a legii, crea o filiație și rudenie între persoane între care nu există legături de sânge, adică o filiație adoptivă și o rudenie civilă, care produceau anumite efecte juridice, dar nu identice cu cele ale rudeniei firești, deoarece fundamentul lor era diferit. Ulterior, instituția adopției a fost reglementată și de Codul civil de la 1864, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865. Codul civil reglementa șase condiții pentru adopțiune prin art. 309,310,311,318-320 și 323. Având în vedere că relațiile de familie erau parte componentă a dreptului civil, majoritatea normelor se găseau în Codul civil și dreptul familiei nu exista ca ramură de drept de sine stătătoare (asemănător este și proiectul noului Cod civil, care prin Cartea a II-a reglementează relațiile de familie).

Dreptul familiei, în sistemul nostru de drept, nu a apărut dintr-o dată prin punerea în aplicare a Codului familiei. Aceasta a fost precedat de o serie de acte normative, care, în succesiunea lor, au marcat desprinderea dreptului familiei din dreptul civil. Începutul îl constituie Constituția din 13 aprilie 1948, care cuprindea prevederi și în domeniul relațiilor de familie: egalitatea dintre bărbat și femeie; statul acordă protecție căsătoriei și familiei, mamei și copilului; părinții au față de copiii născuți în afara căsătoriei aceleași obligații ca și față de cei din căsătorie. Art.105 al acestei Constituții dispunea expres revizuirea codurilor și, în general, a legilor, pentru punerea lor în concordanță cu Constituția, precizând, totodată, că de la intrarea sa în vigoare sunt abrogate toate dispozițiile Codului civil care erau potrivnice principiului egalității între bărbat și femeie, adică acela care stabileau o inegalitate între tată și mamă, față de copiii lor. Au fost abrogate și dispozițiile restrictive pentru femeie cu privire la ocrotirea celor incapabili. Înlocuirea vechilor texte incompatibile cu principiul egalității copiilor din afara căsătoriei și cu cei din căsătoria și a principiului acordării copiilor s-a realizat prin acte normative de sine stătătoare. Astfel, sunt: Decretul nr. 130 din 2 aprilie 1949 pentru reglementarea condiției juridice a copilului natural; Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949 pentru modificarea art. 309, 312 și 314 din Codul civil (privitoare la adopțiune); Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951 privitor la înfiere. Constituția din 1952 a dat posibilitatea consacrării dreptului familiei ca ramură de drept de sine-stătătoare, prin adaptarea și punerea în aplicare a Codului familiei, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1954.

Codul familiei reglementa adopția, pe care o numea înfiere, prin art. 66-85. Efectele adopției difereau după cum era vorba de adopția cu efecte restrânse sau aceea cu efectele unei filiații firești – în prezent, se cunoaște doar ultima în sistemul nostru de drept. Înfierea cu efecte restrânse (era reglementată prin art. 66-78 din Codul familiei, în prezent abrogate) crea relații de rudenie numai parțiale și legăturile de filiație dintre înfiat și părinții săi firești nu se desfăceau (art. 75 din Codul familiei ). Prin urmare, în această situație rudenia creată prin înfiere se suprapunea relațiile de rudenie firească, fără a se substitui lor. Înfierea cu toate efectele unei filiații firești, căreia i se mai spunea înfierea cu efecte depline (era reglementată prin art. 79 din Codul familiei, în prezent abrogat), în virtutea căruia înfiatul rupea orice legătură cu familia sa firească și devenea rudă cu rudele înfietorului, ca un copil firesc al acestuia, iar drepturile și obligațiile izvorâte din filiație, între înfiat și părinții săi firești și rudele acestora, încetau. Ulterior, reglementarea adopției a fost modificată prin Legea nr. 11/1990, modificată prin Legea nr. 48/1991 și Legea nr. 65/1995.

După aceasta a fost adoptată OUG nr. 25/1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 87/1998 care au abrogat reglementarea adopției din Codul familiei și Legea nr. 11/1990.

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției distinge, în ceea ce privește efectele adopției, între filiație și rudenia civilă. Astfel, potrivit art.1 din Legea nr. 273/2004, adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator (după caz familia adoptatoare) și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului; potrivit art.50 alin. (3), în momentul stabilirii filiației prin adopție, rudenia firească dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetează (cu excepția adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv); potrivit art.50 alin.(4), impedimentul la căsătorie izvorât din rudenia firească există; adopția își produce efectele de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești. Prin urmare, adopția dă naștere următoarelor efecte: se stabilește legătura de filiație între adoptator, pe de o parte și adoptat și descendenții acestuia, pe altă parte; se stabilește legătura de rudenie între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte; și rudele adoptatorului, pe de altă parte; legăturile de rudenie firească dintre adoptat (și descendenții săi), pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetează. Rudenia stabilită prin adopție, pe care o numim rudenie civilă sau din adopție, este asimilată cu rudenia firească, deși există între ele unele deosebiri, și nu se întemeiază pe comunitatea de sânge, așa cum este cazul rudeniei firești.

Sintetizând principiile legislative în această materie, doctrina conferă noțiunii de adopție o triplă accepțiune, respectiv: de act juridic, de raport juridic și de instituție juridică. Astfel:

ca act juridic, noțiunea de adopție desemnează acordul de voință al părților care participă la încheierea sa și care, încuviințat de instanța judecătorească, dă naștere raportului juridic de adopție;

ca raport juridic, adopția constă în legătura de rudenie pe care o creează între adoptat și descendenții săi pe de o parte, și între adoptator și rudele sale, pe de altă parte,

ca instituție juridică, adopția desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează condițiile privind nașterea, efectele, nulitatea și desfacerea ei.

Însumând cele trei laturi ale noțiunii, putem defini adopția ca fiind actul juridic prin care se stabilesc relații de rudenie, asemănătoarea rudeniei firești, între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și între adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 273/2004 : Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat, și rudele adoptatorului.

Scopul adopției este acela de a asigura protecție intereselor personale nepatrimoniale și patrimoniale ale copiilor lipsiți de ocrotire părintească sau, după caz, de ocrotire corespunzătoare.

Legea nr. 273/2004 prevede că în cursul procedurii adopției trebuiesc respectate următoarele principii:

Principiul interesului superior al copilului

Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial

Principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică.

Principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate.

Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

Pentru încheierea actului juridic al adopției este necesară îndeplinirea a două categorii de

condiții: de fond și de formă.

Condițiile de fond pot fi subclasificate în:

pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru nașterea acestui act juridic

negative-în prezența cărora, adopția nu se poate încheia. Ele au fost denumite și impedimente la adopție.

Condițiile de fond cerute la adopție

A. Consimțământul

In cadrul procedurii adopției trebuie să-și exprime consimțământul părinții firești ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, copilul care a împlinit 10 ani, precum și adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare (art. 11 alin. (1) din lege).

a) Consimțământul adoptatorului

Adopția poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soți, caz în care ambii vor fi denumiți adoptatori. O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopției, numai ea devenind adoptator.

Conform art.9 alin.(1) și 11 alin. (2) din lege consimțământul adoptatorului trebuie să fie al unei persoane cu capacitate deplină de exercițiu și să fie neviciat. Așadar, minorul necăsătorit și persoana pusă sub interdicție nu pot exprima un consimțământ valabil la adopție (art.8 din Decretul nr.31/1954 și art.117 din Codul familiei). Consimțământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în fața instanței judecătorești o dată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției (art.11 alin. (2) din Lege).

b) Consimțământul soțului adoptatorului [art.11 alin. (2)]

Articolul 7 alin. (1) prevede, ca dispoziție de principiu, că adopția unui copil de către mai multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul în care se face de către soț și soție, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii soți exprimă în condițiile precizate mai sus, consimțământul lor ca adoptatori. Este însă posibilă și situația ca numai unul dintre soți să aibă calitatea de adoptator. În acest caz, legea cere, ca o condiție de fond pentru încheierea adopției, și consimțământul celuilalt soț, care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consimțământul soțului persoanei care dorește să adopte se prevede o cerință de formă, respectiv exprimarea sa în fața instanței judecătorești o dată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

c) Consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat sau al tutorelui, dacă este cazul (art.11 lit. a) din lege ) Pentru încheierea valabilă a adopției ambii părinți firești ai copilului ce urmează a fi adoptat trebuie să-și exprime consimțământul în acest sens, chiar și atunci când aceștia sunt divorțați sau copilul a fost încredințat unei a treia persoane sau unei familii,în condițiile art.42 C. fam. (când, la divorț, copilul nu a fost încredințat unuia dintre părinți).

Mai mult, chiar și părintele sau părinții decăzuți din drepturile părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. În acest caz,însă, consimțământul reprezentantului legal este obligatoriu (art.13 din lege ). Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-și exprime valabil consimțământul de adopție, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14 ani sau încuviințat în prealabil, dacă depășește această vârstă15. S-a argumentat această soluție prin aceea că părintele este titularul ocrotirii părintești, iar autoritatea tutelară (în prezent instanța judecătorească) va încuviința sau nu adopția în funcție de faptul dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmează să fie adoptat (art.15, 14 și 11 alin.(2) din lege). În mod excepțional, instanța judecătorească poare trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui, da a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii

în această privință. Consimțământul părinților poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la nașterea copilului (art.16 alin. (1) ) și poate fi revocat de aceștia în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat (art.16 alin.(2). După expirarea acestui termen, consimțământul părintelui devine irevocabil. Revocarea consimțământului după trecerea acestui termen numai produce efecte. Totuși, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanța poate să respingă încuviințarea adopției. Dacă unul dintre părinții firești este decedat, necunoscut, declarat în condițiile legii mort sau dispărut, pus sub interdicție, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Dacă ambii părinți se găsesc în oricare dintre situațiile prevăzute mai sus sau dacă este adoptată o persoană majoră (art.5 alin. (3) consimțământul părinților firești ai copilului nu este necesar.

d) Consimțământul celui ce urmează a fi adoptat.

Acest consimțământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopția este în interesul său sau nu. Articolul 17 din lege prevede că acest consimțământ se dă în fața instanței și înseamnă o simplă ascultare a minorului (consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanță, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare, chiar autentice). Anterior exprimării consimțământului, direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție, și va întocmi un raport în acest sens.

B. Capacitatea deplină de exercițiu a adoptatorului sau a familiei (a celor doi soți ) care adoptă.

Necesitatea îndeplinirii acestei condiții rezultă din prevederile art.9 alin.(1) care arată că nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exercițiu, dar și din cerința legală ca adoptatorul să exprime un consimțământ valabil la adopție. Persoana care are capacitate deplină de exercițiu poate adopta, indiferent dacă este căsătorită sau nu și indiferent dacă are sau nu alți copii. De asemenea, nu există nici o restricție în ceea ce privește sexul, naționalitatea sau rasa adoptatorului.

C. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul (art. 9 alin. (1) din lege ).

Această diferență de vârstă urmărește să creeze prin adopție o situație similară cu aceea din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă, ca adoptatorul să aibă o anumită vârstă după majorat și nici nu este prevăzută o vârstă maximă a adoptatorului. Articolul 9 alin. (2) prevede însă că, pentru motive temeinice, instanța judecătorească va putea încuviința adopția, chiar dacă diferența de vârstă între adoptat și adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nici o situație mai mică de 15 ani. Legea nu enumără nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui motive temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanța judecătorească. O astfel de împrejurare ar putea fi aceea că femeia căsătorită, minoră, ar dori să adopte.

D. Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului. Așa cum dispune art.5 alin. (2) din lege „copilul poate fi adoptat până la dobândirea vârstei majoratului civil”. Majoratul civil se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani, deci aceasta este limita până la care copilul poate fi adoptat fără alte distincții privind dobândirea capacității depline de exercițiu, cum prevedea legislația anterioară. Prin excepție alin. (3) al art.5 prevede că persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorității sale. Creșterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate și să fi fost de durată, deci să nu fie ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopției.

E. Adopția trebuie să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat.

Articolul 5 alin.(1) prevede că adopția se face numai dacă este în interesul superior al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul superior al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure o dezvoltare fizică și morală normală, similară celei asigurate în familia firească. Instanța judecătorească este, deci, chemată să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului, în concordanță cu interesele sale patrimoniale și nepatrimoniale. Articolul 52 alin.(1) prevede, pentru părinții adoptivi, obligația de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit. Dacă scopul adopției este crearea unei familii cât mai asemănătoare cu familia firească, s-ar putea reproșa unei astfel de reglementări, faptul că impune o conduită asupra căreia membrii familiei ar trebui să decidă singuri.

3.2. Întinderea rudeniei

Rudenia dintre adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și rudele adoptatorului, pe de altă parte, se substituie rudeniei firești dintre adoptat (și descendenții săi), pe de o parte, și părinții și rudele acestora, pe de altă parte, care încetează prin adopție, menținându-se numai impedimentul la căsătorie întemeiat pe rudenie firească.

Astfel, rudenia produce efecte juridice numai până la un anumit grad de rudenie, care nu este întotdeauna același, diferind de la un domeniu reglementat la altul. Astfel, de exemplu, este oprită căsătoria între rude în linie directă, precum și între acele rude în linie colaterală până la gradul patru inclusiv (art.6 din Codul familiei).

Obligația legală de întreținere există între părinți și copii, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori sau între alte persoane anume determinate de lege (art. 86 din Codul familiei și alte texte din acesta).

Au chemare la succesiune, adică vocație succesorală, descendenții, ascendenții și rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv, dar în ordinea și după regulile stabilite de lege (art. 659 și urm. din Codul civil).

Nu se admit ca martori în procesul civil, neputând fi ascultați în această calitate, în condițiile art. 189 și 190 din Codul de procedură civilă, rudele până la gradul trei inclusiv.

Rudenia produce efecte juridice până la un anumit grad și se poate determina după criteriul pe care îl prevede legea. Astfel, potrivit art. 941 din Codul civil, se consideră că sunt persoanele interpuse rudele soțului donatar, la a căror moștenire acesta este chemat în momentul donației.

Potrivit art. 940 alin. ultim din Codul civil, orice donație deghizată sau făcută unei persoane interpuse este nulă, soții neputând să-și facă donații decât în condițiile art. 936-940 din Codul civil. De asemenea, donațiile între vii sau prin testament în favoarea unei persoane incapabile de a primi ca titlu gratuit sunt nule, fie că sunt deghizate sub forma unui contract oneros, fie că sunt făcute unor persoane interpuse ( art.812 alin. 1 din Codul civil). Se consideră persoane interpuse tatăl și mama, precum și descendenții persoanei incapabile de a primi cu titlu gratuit (art. 812 alin. 2 din Codul civil). În aceste cazuri, cu ajutorul criteriului oferit de lege se poate determina gradul de rudenie până la care rudenia produce efecte juridice.

Rudenia produce efecte juridice fără a prezenta importanță gradul de rudenie, deci fără a se determina gradul de rudenie până la care rudenia produce efecte juridice. Astfel, copiii pot fi încredințați în cazul divorțului părinților unor rude (art. 42 din Codul familiei), curatela poate fi instituită la cererea rudelor (art. 154 din Codul familiei), nu se pot încheia acte juridice între tutore, o rudă în linie directă ori frații și surorile tutorelui, de o parte, și persoana minoră, pe de altă parte (art.128 din Codul familiei), nu se poate face un testament pe mare în favoarea ofițerilor navei, dacă aceștia nu sunt rudă cu testatorul (art.883 din Codul civil). În aceste cazuri, trebuie admis că este vorba de rudenie indiferent de gradul acesteia, dar până în limitele în care este posibil să se facă dovada legăturii de rudenie, chiar dacă aceasta ar depăși marginile vocației succesorale.

3.3. Durata rudeniei

Spre deosebire de rudenia firească întemeiată pe comunitatea de sânge care nu poate să ia sfârșitul niciodată, rudenia din adopție încetează în cazul desfacerii adopției, cu efecte pentru viitor, și în cazul desființării (nulității) adopției, cu efecte retroactive și pentru viitor. Într-un singur caz, anume prin adopție, rudenia firească dintre adoptat (și descendenții săi) și rudele sale firești încetează cu excepția privind impedimentul la adopție, dar rudenia firească reapare în cazul desființării adopției. Potrivit art. 54 din lege, adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulității acesteia.

Conform art. 492 din noul Cod Civil adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a declarării nulității sale.

Desființarea adopției

A. Nulitatea absolută a adopției

Ca și în dreptul comun, nulitatea absolută a adopției poate fi invocată de orice persoană interesată. După dobândirea de către adoptat a capacității depline de exercițiu, acțiunea aparține numai acestuia. Acțiunea în constatarea nulității adopției este imprescriptibilă. În principiu, nulitatea absolută a adopției nu poate fi acoperită. Cu toate acestea, instanța va putea respinge cererea de declarare a nulității adopției, dacă va constata că menținerea acesteia este în interesul celui adoptat (art. 56 alin. (2) din lege).

Conform noilor reglementări cuprinse în cadrul art. 497 din noul Codul Civil este nulă adopția fictivă, precum și cea încheiată cu încălcarea condițiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancționează cu nulitatea relativă. Adopția este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului. Acțiunea în constatarea nulității adopției poate fi formulată de orice persoană interesată.

B. Nulitatea relativă a adopției

Nulitatea relativă a adopției poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite prin această sancțiune. Există în această privință o excepție față de dreptul comun, în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopției, nu numai de persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau de cele al căror consimțământ a fost viciat, ci și de cele al căror consimțământ a lipsit. Acțiunea în anularea adopției se prescrie, potrivit dreptului comun, în materie, în termenul de 3 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Nulitatea relativă a actului juridic al adopției poate fi acoperită prin confirmarea expresă a actului sau prin abținerea persoanei îndreptățite de a invoca nulitatea. Și în cazul nulității relative, dacă menținerea adopției este în interesul celui adoptat, instanța va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult cu cât, pentru același motiv, se poate respinge și cererea de declarare a nulității absolute.

Cazuri de nulitate a adopției

Articolul 56 din lege prevede că adopția este nulă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiții de fond și de formă prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu, sunt cazuri de nulitate a adopției:

lipsa consimțământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la adopție, duce la nulitatea acesteia;

adopția unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorității de adoptator;

lipsa condițiilor cerute de lege în persoana adoptatorului;

rudenia în linie dreaptă și colaterală;

adopția între soți;

adopția a doi soți sau foști soți;

încălcarea scopului adopției;

viciile de consimțământ.

Desfacerea adopției

Conform art. 55 coroborat cu art. 7 alin. (3) lit. a) din lege, desfacerea adopției intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinții adoptatori au decedat și s-a încuviințat o nouă adopție. În această situație, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.

Desfacerea adopției conform art. 479 din noul cod civil se poate face și la cererea adoptatorului în următoarele cazuri:

a) Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor sau a ascendenților ori descendenților lor, precum și atunci când adoptatul s-a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani.

b) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.

Desfacerea adopției conform art. 479 din noul cod civil se poate face și la cererea adoptatului în următoarele cazuri:

a) Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatului sau a familiei adoptatului, dacă adoptatorul a atentat la viața lor sau a ascendenților ori descendenților lor, precum și atunci când adoptatorul s-a făcut vinovat față de adoptat de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani.

b) Dacă adoptatul a decedat ca urmare a faptelor adoptatorului, adopția poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatorul sau în lipsa acestuia.

Anularea adopției

Adopția poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei și al cărei consimțământ a fost viciat prin eroare asupra identității adoptatului, dol sau violență. Acțiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenței, dar nu mai târziu de doi ani de la încheierea adopției (art. 496 Noul Cod Civil)

3.4. Gradul de rudenie

Gradul rudeniei din adopție se stabilește ca și la rudenia firească. Astfel, între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și ascendenții adoptatorului, pe de altă parte, rudenia este în linie directă, iar între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și descendenții adoptatorului și rudele în linie colaterală ale adoptatorului, pe de altă parte, rudenia este în linie colaterală.

Potrivit art. 660 din Codul civil, proximitatea rudeniei se stabilește prin numărul generațiilor, fiecare generație numărând un grad. Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul liniei de rudenie.

La rudenia în linie directă, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor prin care se stabilește legătura de sânge între două persoane. În acest sens, fiul și tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul al doilea (art.46 din Codul familiei și art. 662 din Codul civil). La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor, pornind de la una dintre rude, în linie ascendentă, până la autorul comun și apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Așadar, se numără nașterile intervenite în cele două linii de rudenie, de la fiecare din cele două rude între care vrem să stabilim gradul de rudenie până la ascendentul (autorul) comun și apoi se adună nașterile de pe cele două linii. Astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul de frate în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea (art. 46 lit. b) din Codul familiei și art.663 din Codul civil). În linie colaterală nu există rude de gradul întâi, rudele cele mai apropiate fiind cele de gradul doi, adică frații și surorile între ei.

Stabilirea gradul de rudenie din adopție produce următoarele efecte:

1. Întocmirea unui nou act de naștere pentru copil

Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se va păstra, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act [art. 53 alin.(5)].

2. Nașterea rudeniei civile

Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabilește între persoane determinate, ca urmare a adopției. Articolul 50 alin.(2) din lege prevede că, prin adopție se stabilesc filiația între adoptat și cel care adoptă și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului. Deși textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc și între descendenții adoptatului, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte. Ca urmare a nașterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale adoptatului și ale descendenților săi cu rudele sale de sânge încetează [art.50 alin.(3)]. Singurul efect al rudeniei firești care se menține este acela că ea constituie, în continuare, impediment la căsătorie, potrivit legii [art.50 alin.(4)].

3. Drepturile și obligațiile părintești trec la adoptator

Conținutul ocrotirii părintești trece la adoptator care se va manifesta ca un părinte firesc.

Acest efect al adopției rezultă din dispozițiile art.97 alin.(1) C. fam., potrivit cărora ambii

părinți au aceleași drepturi și obligații față de copii lor minori, indiferent dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Articolul 51 alin.(1) prevede în mod expres (spre deosebire de legislația anterioară) că adoptatorul are, față de copilul adoptat, drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său.Drepturile și îndatoririle părintești sunt exercitate împreună de adoptator și părintele firesc (conform art.97 și urm. C. fam. ), iar copilul rămâne în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă. În cazul divorțului soților adoptatori, ocrotirea părintească se va reglementa conform art.42-44 C. fam., întrucât, copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie, bucurându-se de aceeași ocrotire.

4. Numele adoptatului Copilul dobândește, prin adopție, numele celui care adoptă.

Dacă adopția se face de către soți care au un nume de familie comun, adoptatul va lua acest nume. Dacă există neînțelegeri între soții adoptatori cu privire la nume, instanța judecătorească va hotărî, o dată cu încuviințarea adopției, ce nume va purta adoptatul. Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

Aceleași situații se disting și în cazul când un soț adoptă copilul celuilalt soț. Nu se poate

încuviința ca minorul adoptat să poarte vechiul său nume adăugat la cel dobândit prin adopție. Când, după încuviințarea adopției, adoptatorul sau adoptatorii își schimbă numele, situația numelui copilului adoptat este aceeași cu a copilului în propria familie.

Atunci când căsătoria se desface prin divorț, soțul adoptat, care a purtat numele comun luat cu ocazia încheierii căsătoriei, va reveni la numele adoptatorului ți nu la numele avut înainte de căsătorie, conform art.40 alin.(3) C. fam., pentru că rudenia firească a încetat și s-a născut rudenia civilă.

5. Domiciliul și locuința adoptatului

Adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soții adoptatori au domicilii separate, ei vor hotărî, de comun acord, la care dintre ei va avea domiciliul adoptatul, iar dacă între

există neînțelegeri în această privință, va decide instanța judecătorească. La stabilirea domiciliului, instanța va avea în vedere interesul minorului. Dacă numai unul dintre soții adoptatori îl reprezintă pe adoptat sau îi încuviințează actele, adoptatul va avea domiciliul la acel adoptator. Locuința celui adoptat este de asemenea la adoptator sau la adoptatori, iar, dacă aceștia locuiesc separat, ei decid la care va locui adoptatul. În caz de neînțelegere va hotărî, conform art.100 C. fam. și ținând cont de interesul minorului, instanța judecătorească.

Potrivit art.102 C. fam., în cazul minorului care a împlinit 14 ani, autoritatea tutelară poate încuviința ca aceasta să aibă o altă locuință decât adoptatorii, dacă aceasta este cerută de desăvârșirea învățăturii ori a pregătirii sale profesionale.

6. Obligația legală de întreținere Între rude există, potrivit art.86 și art.89 C. fam., obligația legală de întreținere. Întrucât legea nu face nici o distincție după cum rudenia este firească sau civilă, rezultă că, între persoanele determinate de lege ca fiind rude, urmare a adopției, există și această obligație.

7. Vocația succesorală

Rudele rezultate din adopție au vocație succesorală reciprocă, la fel ca rudele firești.

Actuala reglementare a adopției impune soluția, conform căreia, adoptatorul are dreptul de a-l moșteni pe adoptat, iar părinții firești ai acestuia nu au acest drept. Aceasta rezultă din asimilarea deplină a rudeniei civile cu rudenia firească și din aceea că, de la data încuviințării adopției prin hotărâre judecătorească irevocabilă, legăturile adoptatului cu rudele firești încetează, păstrându-se doar ca impediment la căsătorie.

8. Cetățenia adoptatului

Minorul, străin sau fără cetățenie, adoptat de un cetățean român sau de doi soți, cetățeni români, dobândește cetățenia română (art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română). Când doar unul dintre soții adoptatori este cetățean român, adoptatorii vor decide cetățenia adoptatului, iar, în cazul în care, nu se înțeleg, decizia va fi luată de instanța judecătorească ce va încuviința adopția. Minorul cetățean român, adoptat de un cetățean străin, pierde cetățenia română, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatorul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină (art. 29 alin. (1) din Legea nr. 21/1991).

Schimbarea cetățeniei adoptatorului produce aceleași efecte asupra cetățeniei adoptatului ca și schimbarea cetățeniei părinților firești.

3.5. Dovada rudeniei

Dovada rudeniei din adopție se face cu actul de stare civilă întocmit adoptatului, precum și cu alte mijloace de probă între celelalte rude ca și la rudenia firească. Proba rudeniei se face de persoana care, de regulă, invocă un anume drept rezultând din starea civilă, pe care pretinde că o are. Când însă rudenia trebuie stabilită fără efecte de stare civilă, adică în alte scopuri decât în vederea realizării unui drept al persoanei și anume pentru a se asigura aplicarea unei dispoziții imperative a legii, cum este dispoziția prohibitivă înscrisă în art. 6 Codul familiei, trebuie admis orice mijloc de probațiune în stabilirea rudeniei, pentru că numai astfel se dă eficiență deplină legii.

În cazul adopției se întocmește un nou act de naștere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuți ca părinți firești. Este o situație de excepție de la regula că certificatul de naștere face dovada faptului nașterii de către adevărata mamă.

Legea prevede că vechiul act de naștere se păstrează și se face mențiune pe el despre întocmirea celui nou. Rezultă că la nevoie, dovada nașterii se face cu acest act vechi de naștere.

3.6 Impedimente ale rudeniei prin adopție

Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc încheierea actului juridic al adopției. După cum voi arăta, parte din aceste impedimente sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor privind adopția.

Impedimentul izvorând din rudenia firească

Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopția între frați este interzisă. Rațiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopție, s-ar crea relații ce sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între frați.

Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de frați din căsătorie sau din afara căsătoriei, de frați buni sau numai după unul dintre părinți, legea nefăcând în acest sens nici o distincție.

Adopția este oprită și între părintele firesc și copilul său. Acest impediment rezultă tot din prevederile legale. Articolul 11 alin. (1) lit. a și c din lege cere, pentru adopție, pe de o parte, consimțământul celui care adoptă iar, pe de altă parte,consimțământul părinților firești ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calități nu pot fi întrunite în una și aceeași persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici scopul în vederea căruia se încheie adopția.

Impedimentul izvorât din calitatea de soț

Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin. (2) care prevede că „adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția între soți sau foști soți, sunt interzise.

Impedimentul a fost prevăzut întrucât finalitatea adopției nu poate fi atinsă în aceste cazuri, dar și întrucât cei doi fiind persoane cu capacitate deplină de exercițiu adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt în timpul minorității, situație care, practic, este imposibilă

Adopția a doi soți de către aceeași persoană sau familie este interzisă, întrucât nu pot fi soți, copii aceleași persoane (frați), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.

Impedimentul rezultând dintr-o adopție anterioară

Potrivit art. 7 din lege copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia care l-a crescut, nu poate fi adoptat de mai mulți adoptatori nici simultan, nici succesiv. Prin excepție, poate fi încuviințată, după caz, adopția simultană sau adopții succesive, atunci când adoptatorii sunt soț și soție.

Acest impediment se explică prin aceea că, o dată cu adopția, drepturile și îndatoririle părintești trec asupra adoptatorului și, în cazul în care mai multe persoane ar adopta același copil, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar scopurilor pentru care instituția adopției a fost creată. Același text legal reglementează și excepția în cazul soților, întrucât este firesc ca ei să exercite ocrotirea părintească împreună, alcătuind o familie.

Așadar, câtă vreme o adopție este în ființă, nu se poate încuviința o nouă adopție, cu excepția menționată.

Sancțiunea încălcării acestei dispoziții este nulitatea absolută a ambelor adopții încuviințate, instanța judecătorească neputând să exercite un drept de opțiune și să declare validă una dintre adopții, atâta timp, cât ale sunt nule de drept.

Prin excepție de la aceste dispoziții, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi încuviințată o nouă adopție atunci când:

adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;

adopția anterioară a încetat din orice motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat cu dispozițiile art. 54, care prevăd că adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulității acesteia.

Capitolul IV – Afinitatea

4.1. Noțiunea afinității

Afinitatea (alianța) este legătura juridică dintre unul din soți și rudele celuilalt soț.

Această alianță nu există între rudele unui soț și rudele celuilalt soț, iar între soți nu există nici rudenie, nici afinitate.

Legea până la apariția noului Cod Civil nu definea afinitatea (alianța), însă literatura de specialitate a stabilit că ea își are izvorul în căsătorie și nu se naște în cazul concubinajului.

Exemple de afinitate:

I. ginere/noră și socrii. Cum soția/soțul este rudă de gradul I cu părinții ei/lui,

ginerele/nora va fi afin de gradul I cu socrii.

II. Soțul și fratele/sora soției sunt afini de gradul II

III. Soțul și bunicii soției sunt afini de gradul II

IV. Soțul și unchiul/mătușa soției sunt afini de gradul III

V. Soțul și fiul din altă relație al soției sunt afini de gradul I

VI. Soțul și nepotul de fiu din altă relație al soției sunt afini de gradul II

VII. Soțul și nepotul de frate al soției sunt afini de gradul III

Exemplu grafic de raportare reciprocă:

Bunică (rudă gr. II) – Soțul bunicii care nu este tatăl mamei (afin gr. II)

Mama Mătușă(rudă gr. III) – Soțul mătușii (afin gr. III)

EU Văr (rudă gr. IV) – Soția vărului (afin gr. IV)

Relația de afinitate există doar între soț și rudele celuilalt soț și nu între rudele primului cu rudele celuilalt. Nu există așadar nici o legătură de afinitate între cuscrii sau între fratele soțului cu sora celuilalt soț.

Legea civilă nu este interesată de rudenia spirituală, această modalitate de apropiere voluntară între oameni neavând consecințe juridice reglementate (nași și fini de cununie sau de botez, et.c.).

4.2. Întinderea legăturii de afinitate

Gradul de afinitate se determină după aceleași reguli ca și gradul de rudenie, soțul fiind afinul rudelor celuilalt soț în același grad în care soțul său este rudă cu persoanele în cauză. Astfel, unul dintre soți este afin de gradul întâi cu părinții celuilalt soț sau de gradul doi în linie colaterală cu frații și surorile celuilalt soț.

Rudele unuia dintre soți sunt afini cu celălalt soț, indiferent dacă rudenia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Gradul de rudenie se determină în modul următor (conform art. 46 din Codul familiei):

în linie dreaptă, după numărul nașterilor, astfel că: părinții și copiii sunt rude de gradul I, bunicii și nepoții sunt rude de gradul II etc.

în linie colaterală, după numărul de nașteri, pornind de la o rudă, în linie ascendentă până la autorul comun, și apoi de la aceasta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Prin urmare: frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul de frate de gradul al treilea, verii primari de gradul al patrulea.

4.3. Durata afinității

Fiind un efect al căsătoriei, afinitatea ar trebui să dureze până la încetarea, constatarea nulității, anularea ori, după caz desfacerea căsătoriei.

Cu toate acestea, unele efecte ale afinității se pot menține, în condițiile legii. Spre exemplu, obligația de întreținere dintre părinte și copilul vitreg dăinuiește chiar după desfacerea căsătoriei (art. 87 C. fam). La fel, în cazul normelor procedurale privitoare la recuzare sau la strămutare, desfacerea căsătoriei nu atrage automat, încetarea efectelor afinității.

Încetarea căsătoriei are loc în trei situații și anume:

a) moartea unuia dintre soți;

Căsătoria încetează de drept prin moartea unuia dintre soți, constatată fizic, în acest caz data încetării căsătoriei este data prevăzută în certificatul de deces ca fiind cea a morții. Din acest moment încetează comunitatea de bunuri a soților. Soțul supraviețuitor care a luat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț îl păstrează și după încetarea căsătoriei, și chiar în cazul în care se recăsătorește.

b) declararea judecătorească a morții unuia dintre soți;

Clasificarea unor situații în care nu este posibilă constatarea în mod direct a decesului unei persoane, deși exista aproape certitudinea că persoana nu mai este în viață, se realizează prin declararea judecătorească a morții persoanei în cauză.

În cazul declarării judecătorești a morții, data decesului este data pe care hotărârea judecătoreasă, rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind cea a morții. Hotărârea judecătorească de declarare a morții produce aceleași efecte juridice ca și evenimentul morții constatate fizic.

c) recăsătorirea soțului celui care fusese declarat mort.

Ca urmare a declarării morții prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soți, căsătoria se consideră încetată prin deces. Ca urmare celalalt soț se poate recăsători. Se pune problema care este situația în cazul în care soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea declarativă de deces. Distingem aici următoarele două situații:

1. soțul care s-a recăsătorit a fost de buna credință, adică nu a știut ca cel mort trăiește. În acest caz soțul care a încheiat o nouă căsătorie poate fi suspectat de bigamie, deoarece a încheiat a doua căsătorie în timp ce era deja căsătorit cu o altă persoană. Soluția legală dă preferință celei de-a doua căsătorii, aceasta rămânând valabilă, prima căsătorie desfăcându-se pe data încheierii celei de-a doua căsătorii.

2. soțul care s-a căsătorit a fost de rea-credință, el a știut că cel declarat mort se află în viață.

Fiind încheiată prin frauda (art. 5 C.fam.), noua căsătorie este lovită de nulitate absolută.

În scopul nerespectării condițiilor de fond și de formă cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, sancțiunea care intervine este nulitatea căsătoriei. S-a pus problema dacă în afara cazurilor expres prevăzute de lege mai există și alte cazuri de nulități (virtuale). Astfel, literatura de specialitate și practica judiciară admite alte două cazuri de nulitate: căsătoria fictivă și căsătoria între persoane al căror sex nu este diferențiat.

Sancțiunea nulității absolute a căsătoriei intervine în următoarele cazuri:

A. căsătoria a fost încheiată cu nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la vârsta matrimonială (18 ani la bărbați și 16 ani la femei ori în mod excepțional 15 ani) – art. 19 din Codul familiei.

Totuși această nulitate poate fi acoperită, conform art. 20 / Codul familiei., în următoarele cazuri:

a) soțul care nu avea vârsta legală la căsătorie, a împlinit-o până la constatarea nulității;

b) soția a rămas însărcinată;

c) soția a dat naștere unui copil, până la constatarea nulității.

B. căsătoria a fost încheiată de o persoană deja căsătorită (art. 5 și 19 / C. fam.)

Această nulitate are drept scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei. Conform art. 5 / Codul familiei.: “este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitatea absolută, chiar dacă prima căsătorie a încetat sau a fost desfăcută prin divorț după data încheierii celei de-a doua. Declararea nulității absolute a căsătoriei pentru bigamie presupune întrunirea cumulativă a două condiții:

1) existența unei căsătorii anterioare a unuia dintre soți, neîncetată sau nedesfăcută prin divorț

2) cea de-a doua căsătorie s-a încheiat conform legii

O situație deosebită este reglementată de art. 22 / Codul familiei.: “în cazul în care soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit și după aceasta, hotărârea declarativă de moarte s-a anulat, căsătoria cea nouă rămâne valabilă”. Însă, dacă soțul celui declarat mort a fost de rea-credință, atunci cea de-a doua căsătorie este nulă prin bigamie.

C. căsătoria încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege (art. 6 și art. 19 din Codul familiei.)

Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv. Dar pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea este permisă (însă doar după ce au obținut încuviințarea prealabilă) – art. 6 alin 2 din Codul familiei.

D. căsătoria încheiată între cel care adoptă sau ascendenții lui pe de o parte și cel adoptat ori descendenții lui pe de altă parte (art. 7 lit a și art. 19 din Codul familiei.)

Art. 7 lit a / Codul familiei. prevede: “Este oprită căsătoria între cel care înfiază sau ascendenții lui pe de o parte și cel înfiat sau descendenții acestuia, pe de altă parte”.

E. căsătoria încheiată de o persoană aflată în stare de alienație sau debilitate mintală, precum și lipsită vremelnic de discernământ (art. 9 și art. 19 din Codul familiei.)

Căsătoria încheiată în situațiile prevăzute este lovită de nulitate absolută doar dacă boala psihică a existat înainte de încheierea căsătoriei.

Dacă starea de alienație sau debilitate mintală a survenit după încheierea căsătoriei, ea poate constitui doar motiv de divorț, formulat de oricare dintre soți (art. 38 alin 2 din Codul familiei.).

Chiar dacă unul dintre soți a cunoscut boala psihică a celuilalt soț la încheierea căsătoriei, sancțiunea intervenită este tot cea a nulității absolute.

Nulitatea absolută intervine și în cazul lipsei vremelnice a discernământului unui soț, doar dacă căsătoria a fost încheiată în acest timp (a absenței discernământului).

F. căsătoria încheiată cu lipsa consimțământului soților (art. 16 și 19 / Codul familiei.)

Art. 16 din Codul familiei. prevede: “căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți”.

G. căsătoria încheiată cu nerespectarea cerințelor de formă privitoare la caracterul solemn al căsătoriei și la publicitatea căsătoriei

Viitorii soți trebuie să fie prezenți împreună în fața ofițerului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-și da consimțământul în mod public (art. 16 / Codul familiei.).

Art. 13 / Codul familiei., introdus prin Legea nr. 23 din 26 ianuarie 1999, prevede: “în aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul Primăriei unde urmează să se încheie căsătoria”.

H. căsătoria încheiată de către un delegat de stare civilă necompetent

Codul familiei nu prevede în mod expres această cauză de nulitate absolută, însă ea rezultă implicit din textele articolelor 3 și 11, conform cărora numai căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor soților.

I. căsătoria încheiată în cazul lipsei diferenței de sex

Căsătoria este lovită de nulitate absolută atât atunci când este încheiată între persoane de același sex, cât și atunci când sexul nu este suficient precizat (hermafroditism).

J. căsătoria încheiată fictiv

Atunci când căsătoria a fost încheiată în alte scopuri, în afara celui de a întemeia o familie, ea este considerată fictivă. Sancțiunea care intervine este cea a nulității absolute, însă ea poate fi acoperită prin stabilirea de raporturi conjugale normale între părți și prin întemeierea unei familii reale.

Nulitatea relativă intervine atunci când consimțământul a fost viciat prin eroare, dol sau violență.

Eroarea – Căsătoria fiind un act juridic “intuitu personae”, eroarea poate fi doar cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț. Doar acest caz constituie o cauză de nulitate relativă a căsătoriei.

Dolul – este o formă de eroare, însă dacă în primul caz eroarea era spontană, în acest caz ea este provocată prin mijloace, manopere viclene. Pentru ca dolul să constituie motiv de anulare a căsătoriei, trebuie să fi fost determinant la manifestarea consimțământului celuilalt, în vederea încheierii căsătoriei. Frecvent dolul apare sub forma “dol prin reticență”, care constă în omisiunea cu bună știință a unui soț da a-i comunica celuilalt soț elementele de fapt esențiale în ceea ce privește formarea consimțământului acestuia. De exemplu: deși unul din soți suferea de o boală psihică (debilitate, alienație mintală) a prezentat celuilalt soț un certificat prenupțial fals, care ascundea acest lucru constituie o formă de dol. Trebuie să se probeze însă că soțul și-a cunoscut boala gravă și că în mod voit nu a comunicat-o celuilalt soț. De asemenea constituie motiv de anulare relativă a căsătoriei ascunderea stării de gravitate de către viitoarea soție, necomunicarea de către unul din viitorii soți a neputinței patologice de a procrea sau de a realiza actul sexual. În aceste cazuri dovada în fața instanței judecătorești trebuie făcută de soțul făcută victimă.

Violența – reprezintă amenințarea fizică sau psihică a unei persoane în scopul de a o determina să încheie o căsătorie. Însă, datorită procedurii de încheiere a căsătoriei este mai greu să se demonstreze acest viciu de consimțământ. La fel ca și în dreptul comun violența exercitată trebuie să aibă un anumit grad de intensitate și de gravitate, care să-l pună pe cel în cauză de a nu se putea opune căsătoriei. Actele de violență trebuie analizate atât obiectiv cât și subiectiv, ținând cont de cerințele conjuncturale ale victimei, cât și de starea psihică în care se află.

Art. 37 alin. 2 prevede că: “căsătoria se poate desface prin divorț”. Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț, atunci când, datorită unor motive temeinice, conviețuirea și raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil afectate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibile. Divorțul are loc la cererea unuia sau a ambilor soți.

4.4. Felurile și gradul afinității

În tăcerea legii, regulile privind felurile rudeniei firești și stabilirea gradului acesteia se aplică, prin asemănare și afinității. În consecință un soț este afinul rudelor celuilalt soț și in același fel și grad în care acest din urmă soț este rudă cu rudele sale. Astfel, de exemplu, unul dintre soți este afin de gradul doi, în linie colaterală cu, cumnatul său.

Astfel, la fel ca și rudenia afinitatea poate fi în linie dreaptă și în linie colaterală. Linia de rudenie sau de afinitate este șirul de persoane între care există rudenia sau afinitatea.

Afinitatea în linie dreaptă

Afinitatea în linie dreaptă este cea care există între persoanele ce coboară unele din altele, fie în mod nemijlocit, fie în mod mijlocit. Așadar, la afinitatea în linie dreaptă, directă, faptul nașterii a stabilit între persoane un șir neîntrerupt, o legătura de la părinte la copil.

Afinitatea în linie colaterală

Afinitatea în linie colaterală este atunci când persoanele nu descind unele din altele, însă au un autor comun.

Afinitatea ascendentă și afinitatea descendentă

Afinitatea este ascendentă atunci când o stabilim de la un descendent în raport cu persoanele care coboară. Afinitatea este în linie descendentă atunci când o stabilim de la un ascendent în raport cu persoanele care descind din el.

Gradul afinității măsoară distanța dintre afini în funcție de numărul de nașteri intervenite. Gradul afinității se stabilește diferit în funcție de felul afinității, în linie directă sau în linie colaterală. În cazul afinității în linie directă, gradul afinității se stabilește în funcție de numărul nașterilor intervenite între persoane.

În cazul afinității în linie colaterală, gradul afinității se socotește pornind de la unul din afini, a cărui afinitate dorim să o stabilim, către afinul față de care dorim să stabilim gradul de afinitate. Se numără astfel numărul de nașteri intervenite în linie ascendentă, până la autorul comun și apoi în linie descendentă până la celălalt afin.

Exercițiul identificării rudelor și afinilor în funcție de grad are o însemnătate particulară atunci când într-un proces civil dorim să determinăm relația de rudenie/afinitate dintre judecător și partea adversă sau mandatarul acesteia. În scopul eliminării suspiciunilor de părtinire, art. 27 C. proced. civ precizează că în următoarele situații judecătorul poate fi recuzat sau se poate abține:

1. când el, soțul sau, ascendenții ori descendenții lor, au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soț, ruda sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părți;

2. când el este soț, ruda sau afin in linie directa ori in linie colaterala, pana la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părți sau daca este căsătorit cu fratele ori sora soțului uneia din aceste persoane;

3. când soțul în viață și nedespărțit este rudă sau afin a uneia din părți pana la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viață ori despărțit, au rămas copii;

4. daca el, soțul sau rudele lor pana la al patrulea grad inclusiv au o pricina asemănătoare cu aceea care se judeca sau daca au o judecata la instanța unde una

din părți este judecător;

5. dacă între aceleași persoane și una din părți a fost o judecată penala în timp de 5 ani înaintea recuzării;

6. daca este tutore sau curator al uneia dintre părți;

7. dacă și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;

8. dacă a primit de la una din părți daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;

9. dacă este vrăjmășie între el, soțul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv și una din părți, soții sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

4.5. Proba afinității

Proba afinității se face prin dovada rudeniei și a căsătoriei din care rezultă.

Deși legătura de sânge este o realitate obiectivă, care există independent de voința persoanelor între care s-a stabilit, ea trebuie probată pentru a putea produce efecte juridice. Așadar se pune problema dovedirii legăturii de rudenie.

Proba rudeniei se face diferit, în funcție de scopul urmărit.

Cazul în care prin dovada rudeniei se urmăresc efecte de stare civilă.

Potrivit prevederilor art.22 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice, starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cele înscrise, potrivit legii în registrele de stare civilă. Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca actele întocmite sau înscrise în aceste registre. Starea civilă poate fi probată prin orice mijloace de probă.

Cazul în care prin dovada rudeniei se urmăresc interese patrimoniale

În cazul în care prin dovada rudeniei se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă, spre exemplu se urmărește să se facă dovada calității de moștenitor, dovada rudeniei poate fi făcută și prin alte mijloace de probă decât acele de stare civilă.

Cazul în care aplicarea unor dispoziții legale se întemeiază pe calitatea de rudă

Există situații în care calitatea de rudă condiționează aplicarea unor dispoziții legale. Spre exemplu, obligația de întreținere, opoziția la căsătorie, încredințarea copiilor din căsătorie, recuzarea judecătorilor sau experților, înlăturarea martorilor propuși spre ascultare.

În aceste situații dovada rudeniei se va face prin orice fel de mijloace de probă și nu doar prin actele sau certificatele de stare civilă.

Dovada rudeniei în fața instanțelor penale

În această materie există cazuri în care rudenia poate fi probată și prin alte mijloace de probă decât cele stabilite de dreptul familiei, spre exemplu prin mijloace procesual penale prevăzute de codul de procedură penală.

Proba căsătoriei este stabilită prin reguli speciale. Astfel art.18 Codul familiei prevede: căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.

De asemenea Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice precizează în art. 22 alin. (1) că starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cu cele înscrise potrivit legii în registrul de stare civilă, iar în art. 22 alin. (2) certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite sau înscrise în registru.

Legea nr. 119/1996 conține în art. 13 un text similar: starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. În plus în lege se mai precizează faptul că pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofițerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească irevocabilă iar pentru celelalte înscrieri până la proba contrară (art.14). Se observă că art.14 face aplicația regulii generale privind forța probantă a înscrisurilor autentice prevăzute de art. 1173 – 1174 C.civ.

Dacă proba actelor de stare civilă inclusiv a căsătoriei ca regulă, se face după distincțiile de mai sus atunci când se pretind efecte de stare civilă ca excepție se face potrivit art. 24 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că: starea civilă se va putea dovedi înaintea instanței judecătorești prin orice mijloc admis de lege dacă:

nu a existat registrul de stare civilă

registrul de stare civilă este pierdut ori distrus în totalitate sau în parte

întocmirea actului de stare civilă a fost omisă

procurarea certificatului de stare civilă este cu neputință.

În caz de pierdere, furt sau distrugere a certificatului de căsătorie, ofițerul de stare civilă va elibera persoanei interesate, la cerere un nou certificat de căsătorie.

4.6. Efectele afinității

Aceste efecte se produc numai când legea prevede expres aceasta.

În dreptul familiei, afinitatea generează obligația de întreținere între copilul vitreg și părintele vitreg (art. 87 C. fam). Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț are dreptul la pensie de întreținere din partea acelui copil dacă l-a întreținut efectiv și din mijloace proprii, timp de zece ani și numai dacă nu are copii firești.

Afinitatea produce însă efecte și în alte ramuri de drept, ca de exemplu:

în materie de nedemnitate succesorală nedenunțarea omorului este considerată scuzabilă pentru afinii în linie dreaptă ai făptuitorului (art. 656 C. civ.);

în materia probelor testimoniale (art. 189-190 C. proc. civ.);

Dispozițiile art. 189 C. proc. civ., prin care se prevede că nu pot fi ascultați ca martori rudele și afinii până la gradul al III – lea inclusiv, instituie o incapacitate relativă a acestor persoane pentru a fi primite ca martori, prezumându-se lipsa lor de obiectivitate în depozițiile ce le-ar face. Textul este edictat pentru apărarea intereselor părții adverse. Față de finalitatea menționatelor dispoziții audierea unor asemenea persoane va fi totuși posibilă ori de câte ori partea în favoarea căreia a fost edictată prevederea legală nu înțelege să facă vreo obiecțiune, acceptând audierea lor în cunoștință de cauză, acceptarea putând fi tacită sau expresă.

Relația de rudenie a martorului cu una din părți nu diminuează valoarea probatorie a declarației sale, de vreme ce probele nu au o valoare prestabilită, iar lipsa de obiectivitate de care martorul poate fi suspectat poate fi ușor sesizată prin analiza declarațiilor martorilor în contextul întregului material probator.

Pentru audierea rudelor și afinilor până la gradul trei inclusiv, în procesele de divorț sau privitoare la starea civilă, nu este necesar acordul părților. În pricinile privitoare la starea civilă și divorț descendenții nu pot fi audiați ca martori, chiar dacă există acordul părților.

în materie de recuzare a judecătorului și experților (art. 27-28 C. proc. civ.);

Pentru ca judecătorul, rudă sau afin ai acelora care stau în judecată ca tutore, curator sau director al unei instituții publice sau societăți comerciale să nu fie recuzat, trebuie să dovedească faptul că persoanele calificate de text, nu au interes propriu în soluționarea pricinii. Astfel judecătorul ar putea fi recuzat pentru că și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă.

în materie de strămutare a proceselor (art. 37-39 C. proc. civ.);

Din dispozițiile art.37 alin. (1) se desprinde concluzia că legiuitorul recunoaște calitate procesuală de a cere strămutarea pentru motiv de rudenie sau afinitate numai adversarului celui care are rude sau afini până la gradul patru inclusiv printre magistrații sau asistenții judiciari ai instanței, nu și părții respective. Aceasta ar putea să ceară strămutarea pentru bănuială legitimă. Dacă partea are numai o rudă sau afin în cadrul instanței se va putea cere strămutarea pentru bănuială legitimă. Dacă partea află de existența rudelor sau a afinilor celeilalte părți după începerea dezbaterilor (nu și atunci când a știut înainte de dezbateri, dar a formulat cererea ulterior) va putea să solicite strămutarea pentru bănuială legitimă.

în materia exercitării profesiei de avocat (această profesie nu poate fi exercitată la instanța de judecată sau la parchetul unde soțul sau rude ori afinul până la gradul al treilea inclusiv, îndeplinește funcția de magistrat, conform Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat).

În materia societăților comerciale

Potrivit art.6 din Legea nr.32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările și completările ulterioare, facilitățile prevăzute de această lege nu se acordă în cazul în care sponsorizarea se face de către rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv.

În materia exercitării dreptului la vot

Potrivit Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, persoanele care exercită funcția de membru al guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții similare acestora, prefect, subprefect, primarii și viceprimarii, precum și funcționarii publici sunt obligate să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unor decizii în exercitarea funcției de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.

Capitolul V. Rudenia și afinitatea în jurisprudență

5.1 Instanțele care legiferează rudenia și afinitatea

Instanțele judecătorești române sunt competente să judece cererile prevăzute de prezenta lege dacă cel puțin una dintre părți are domiciliul în România.

Instanțele judecătorești române sunt exclusiv competente să judece procesele privind încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne, încredințarea în vederea adopției și încuviințarea adopției dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau străin fără cetățenie.

Cererile prevăzute de prezenta lege sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanța competentă se judecă de tribunalul București.

Cererile de deschidere a procedurii adopției interne, cererile de încredințare a copilului în vederea adopției și cererile de încuviințare a adopției se judecă în primă instanță, potrivit regulilor prevăzute de Cartea III – Dispoziții generale privitoare la procedurile necontencioase din Codul de procedură civilă, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.

Hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea.

Cererile prevăzute la art.61 alin. (3) sunt scutite de taxa judiciară de timbru și se soluționează cu celeritate.

Cererile prevăzute la art.61 alin. (3) se soluționează de complete specializate ale instanței judecătorești, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului. Prezentarea de către direcție a raportului de anchetă socială privind copilul este obligatorie.

Judecarea cererilor referitore la deschiderea procedurii adopției interne a copilului se face cu citarea părinților firești ai copilului sau, după caz, a tutorelui și a direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.

Judecarea cererilor de încredințare a copilului în vederea adopției interne, precum și a celor de încuviințare a adopției se face cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare și a persoanei sau familiei adoptatoare.

Judecarea cererilor de încuviințare a adopției internaționale se face cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, al persoanei sau al familiei adoptatoare, precum și a Oficiului.

Judecarea cererilor de încuviințare a adopției prevăzute la art. 5 alin. (3) se face cu citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și a adoptatului, iar judecarea cererilor de încuviințare a adopției prevăzute la art. 20 lit. b) se face cu citarea adoptatorului și a părinților firești ai adoptatului.

Instanța poate administra orice probe admise de lege.

La judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului, precum și a cererii de încredințare în vederea adopției, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, iar la încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita consimțământul.

Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită, avându-se în vedere vârsta și gradul acestuia la maturitate. În situația în care instanța hotărăște în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, acesta este obligată să motiveze rațiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului.

Acțiunea în nulitatea sau în anularea adopției este de competența instanțelor judecătorești, competența materială aparținând tribunalului. Soluția este întemeiată, atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât și pe considerentul că ar fi inadmisibil ca judecătoria, instanță cu competență generală, să desființeze un act, a cărui încheiere este încuviințată de tribunal. Cauzele privind declararea nulității adopției se judecă cu citarea: adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare; adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exercițiu; direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul adopțiilor internaționale, a Oficiului.

Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat. Hotărârile judecătorești privitoare la nulitatea adopției, rămase irevocabile, se comunică Oficiului de către direcție, în vederea efectuării mențiunilor necesare în Registrul național pentru adopții.

Cererea de strămutare întemeiată pe motive de rudenie sau de afinitate se depune la instanța imediat superioară. Cererea de strămutare, indiferent de motivul invocat, se depune direct la instanța competentă să se pronunțe asupra ei, iar nu la instanța pe rolul căreia se află litigiul a cărui strămutare se urmărește.

5.2 Jurisprudența

Rudenia – baza devoluțiunii succesorale legale

1. Descendent cu paternitatea stabilită abia ulterior deschiderii succesiunii. Certificat de moștenitor. Nulitate. Moștenitor aparent. Subdobânditor de bună-credință. Partaj judiciar

C. civ., art. 728

Întrucât prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă a fost stabilită paternitatea minorilor, dar după ce se eliberase certificat de moștenitor numai pentru unul dintre copiii defunctului, a cărui legitimitate nu era contestată, urmează ca certificatul de moștenitor să fie anulat și, constatându-se că și minorii a căror paternitate a fost stabilită sunt moștenitori, alături de posesoarea certificatului de moștenitor anulat, și făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 728 C. civ. și ale Legii nr. 603/1943 pentru simplificarea împărțelilor judiciare, se dispune ieșirea din indiviziune.

Întrucât imobilul care face obiectul litigiului a fost vândut unor cumpărători de bună-credință, acesta se atribuie copilului care fusese posesorul certificatului de moștenitor (în momentul vânzării), urmând ca acesta să plătească o sultă copiilor a căror paternitate a fost stabilită după vânzarea imobilului.

Judecătoria Mediaș, sentința civilă nr. 1569 din 26 mai 1992

2. Moștenire legală. Colaterali privilegiați. Împărțeala pe linii

C. civ., art. 667

Potrivit art. 667 C. civ., partajul averii succesorale cuvenite fraților și surorilor defunctului se face între ei în porțiuni egale, dacă sunt toți din aceeași căsătorie; în situația în care provin din căsătorii diferite, diviziunea se face pe jumătate între cele două linii (paternă și maternă a defunctului); frații primari iau parte din amândouă liniile, uterinii (care au aceeași mamă cu defunctul, tatăl fiind diferit) și frații consanguini sau consângenii (care au același tată cu defunctul, mama fiind diferită) vin la moștenire, fiecare, numai în linia din care fac parte.

Această regulă a împărțelii pe linii a moștenirii în cazul colateralilor privilegiați este aplicabilă și în situația în care vin la moștenire descendenții fraților și surorilor, prin reprezentare sau prin valorificarea unui drept succesoral propriu.

În cadrul fiecărei linii, împărțirea se face în mod egal, succesorii fiind de același grad.

C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1031 din 24 aprilie 1991

3. Indiviziune succesorală. Împărțeala moștenirii pe linii

C. civ., art. 674

C. proc. civ., art. 6731

De pe urma defuncților, au rămas descendenți din prima căsătorie și descendenți din a doua căsătorie. Masa succesorală este diferită.

Ieșirea din indiviziune, pentru toți moștenitorii, pentru cei trei defuncți, deși moștenitorii sunt diferiți, este de natură să prejudicieze interesele unora dintre moștenitori, prin stabilirea unor drepturi care nu li se cuvin asupra unor bunuri care nu intrau în masa succesorală.

De aceea, este necesar ca, pentru fiecare succesiune, să se stabilească masa, moștenitorii și cotele ce se cuvin și numai după aceea să se dispună ieșirea din indiviziune.

Împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, s-a făcut pentru toți moștenitorii după cei trei defuncți, ieșirea din indiviziune trebuie să se facă după fiecare defunct, în raport de masa succesorală, moștenitorii acestuia și cotele ce se cuvin fiecăreia.

C.A. Bacău, decizia civilă nr. 1498/1995, în Jurisprudența Curții de Apel Bacău 1995

4. Efectele rudeniei

În anul 1982, la decesul lui V.T. cei patru copii ai acestuia: V.M din prima căsătorie și V.V, V.F și V.E. din a doua căsătorie au renunțat la moștenire și aceasta a fost predată soției supraviețuitoare V.V în ideea că la decesul acesteia întreaga masă succesorală să fie împărțită în patru părți egale copiilor lui V.T. Acest lucru s-a și realizat în 1986 când la decesul lui V.V, s-a eliberat un certificat tip moștenitor prin care s-a predat succesiunea celor patru, în baza acordului expirat de aceștia și a recunoașterii reciproce a vocației succesorale și a întinderii drepturilor tor. Ulterior, prin acțiune, reclamantul V.V. solicită instanței constatarea nulității certificatului de moștenitor din 1986 în condițiile în care pârâtul V.M. a fost indicat ca fiind moștenitorul defunctei V.V. – mama sa și a pârâtelor V.F. și V.E. deși acesta nu se află în nici un fel de grad de rudenie cu defunct și nu este nici beneficiarul vreunui legat. Judecătoria Oradea a respins acțiunea cu motivarea că în condițiile în care certificatul de moștenitor a fost eliberat în baza acordului de voință al părților nu există motive de nulitate absolută ci doar, eventual, de anulabilitate, ori acestea pot fi invocate doar prin acțiuni prescriptibile în termenul de 3 ani. Cum de la eliberarea certificatului de moștenitor ale cărui efecte se urmărește a fi înlăturate au trecut mai mult de 10 ani instanța a apreciat ca fiind prescris dreptul de acțiune al reclamantului. Soluția a fost confirmată prin respingerea apelului de către Tribunalul Bihor.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul solicitând casarea deciziei și schimbarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii acțiunii, constatării nulității absolute a certificatului de moștenitor atacat și înlăturarea pârâtului V.M. din categoria moștenitorilor defunctei V.V. cu motivarea că raporturile de rudenie și condițiile cerute de lege pentru stabilirea calității de succesor sunt reglementate de norme imperative a căror încălcare determină nulitatea absolută a certificatului de moștenitor și aceasta poate fi atacată oricând, acțiunea fiind imprescriptibilă.

Criticele formulate sunt nefondate deoarece în mod corect au reținut instanțele că certificatul de moștenitor eliberat în baza acordului de voință al moștenitorilor privind recunoașterea reciprocă a vocației succesorale și a întinderii drepturilor nu mai poate fi atacat decât pentru vicii de consimțământ într-un termen de 3 ani de la emiterea actului. Cum necunoașterea legii nu poate fi reținută ca motiv de desființare a efectelor unui act juridic, recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Curtea de Apel Oradea, Secția civilă, decizia 588 din 19 august 1998.

5. Efectele rudeniei

Prin recursul în interesul legii, Ministerul Public a învederat că se impune să se decidă că beneficiază de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 18/1991 toți moștenitorii autorului îndreptățit la reconstituire, deoarece ei sunt considerați repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut acestuia. Recursul în interesul legii este fondat. În aplicarea dispozițiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată în urma modificărilor ce i s-au adus prin Legea nr. 169/1997), instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar, în sensul că unele instanțe, invocând prevederile art. 15 alin. 2 pct. I din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (republicată în Monitorul Oficial nr. 7 din 19 ianuarie 1993), potrivit cărora copiii exclud pe nepoți și aceștia pe strănepoți, în afară de cazul în care nepoții sau, după caz, strănepoții vin la moștenire în locul părintelui decedat anterior autorului succesiunii, au decis că urmașii părinților decedați ulterior autorului îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu au vocație la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au aparținut acestuia. Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că prevederile art. 13 din Legea nr. 18/1991 și cele ale art. 15 din Regulament, recunosc tuturor categoriilor de moștenitori posibilitatea de a solicita să li se reconstituie dreptul de proprietate, privată asupra terenurilor ce au aparținut autorului lor, evident, în ordinea de preferință stabilită de lege.

Aceste din urmă instanțe au procedat corect, întrucât potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 18/1991 (republicată), în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate private asupra terenurilor, calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii, iar moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor.

Din aceste dispoziții ale Legii fondului funciar, întregite cu prevederile de la art. 15 din Regulamentul de aplicare a legii, rezultă voința legiuitorului de a acorda beneficiul reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor tuturor moștenitorilor autorului cu drept la reconstituire, evident cu respectarea normelor din dreptul comun referitoare la excluderea de la succesiune în caz de concurs, a moștenitorilor de grad mai îndepărtat. Prin art. 15 alin. 2 din regulamentul menționat, se prevede că, în situația în care pentru stabilirea dreptului de proprietate depun cereri mai multe categorii de moștenitori, cererile moștenitorilor legali, se iau în considerare, prin excludere în conformitate cu normele dreptului comun.

Astfel, în ceea ce privește pe descendenții direcți, singuri sau în concurs cu soțul supraviețuitor, s-a stabilit că aceștia exclud pe toți ceilalți moștenitori, iar între descendenți, copiii exclud pe nepoți și nepoții pe strănepoți, în afară de situația când nepoții sau, după caz, strănepoții vin la moștenire în locul părintelui decedat anterior autorului succesiunii. Repunând toate categoriile de moștenitori în termenul de acceptare a moștenirii cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor, textul art. 13 alin. 2 din Legea fondului funciar a instituit un tratament egal pentru toți succesibilii, dând posibilitatea atât celor a căror calitate de moștenitor poate fi stabilită pe baza certificatului de moștenitor, a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii, cât și celor care nu pot dovedi calitatea de moștenitor, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, să accepte moștenirea prin cererea adresată comisiei de pe lângă consiliul local în a cărui rază teritorială este situat terenul. În consecință recursul în interesul legii declarat de procurorul general în aplicarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 18/1991, a fost admis stabilindu-se că de aceste dispoziții beneficiază toți succesorii autorului îndreptățiți la reconstituire, ei fiind repuși de drept în termenul de acceptare a moștenirii cu privire la terenurile acestuia.

Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, decizia nr. 1 din 23 februarie 1998 (dosar nr. 4/1997).

6. Efectele rudeniei în cadrul procesului penal

S-a reținut în sarcina inculpatului că în perioada august-octombrie 1995 a încercat prin violență să întrețină raport sexual cu partea vătămată în vârstă de 11 ani și care este nepoată de frate. În aceleași condiții inculpatul a reușit de trei ori să întrețină cu partea vătămată relații sexuale normale.

În apelul inculpatului a fost desființată în parte latura penală a sentinței pentru nelegalitate privind greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de tentativă de incest prevăzută de art. 20 cu art. 203 și art. 41 alin. 2 cu art. 37 lit. a) C. pen. În conformitate cu dispozițiile art. 203 C. pen., constituie infracțiune de incest raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori. Partea vătămată este nepoată de frate a inculpatului, deci rude în linie colaterală, linie în care se incriminează conform textului menționat numai raporturile sexuale între frați și surori. Nefiind realizată cerința legii cu privire la gradul de rudenie, în mod nelegal a fost reținută în sarcina inculpatului infracțiunea de incest.

În aceste condiții instanța de apel a dispus achitarea inculpatului pentru această fapta în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) cu art. 10 lit. a) C.proc.pen.

Curtea de Apel Iasi, Sectia penali, decizia nr. 165 din 23 septembrie 1997.

Efectele rudeniei

Captația și sugestia constituie cauze de nulitate a liberalității numai dacă mijloacele folosite au fost dolosive, frauduloase și au avut drept rezultat alterarea voinței dispunatorului, în sensul că fără exercitarea lor acesta nu ar fi făcut actul de liberalitate. Prin hotărârile criticate, instanțele au respins acțiunea reclamantei având ca obiect anularea unui testament prin care fratele său a testat întreaga avere pârâtului, invocând drept motiv de anulare captația. Recurenta-reclamantă a invocat drept motiv de casare, faptul că pârâtul intimat nu se găsește în vreun grad de rudenie cu testatorul și i-a acordat acestuia îngrijire sporadică cu scopul de a-i capta voința și a-1 determina cu puțin timp înaintea morții să-l lase legatar universal asupra averii sale.

Critica formulată de recurentă nu a putut fi primită, constatându-se că ambele instanțe au soluționat legal și temeinic cauza, reținând că prin probele administrate în cauză nu s-au dovedit manoperele dolosive folosite de pârât pentru captația voinței testatorului.

Împrejurarea că pârâtul a acordat îngrijiri testatorului chiar dacă acestea au fost exagerate și cu scopul de a-i spori afecțiunea, nu este de natură să constituie motiv de anulare a liberalității, mai ales că testatorul a primit aceste îngrijiri atunci când era bolnav și singur.

Curtea de Apel Galati, Sectia civilA, decizia civiii nr. 1.087/R/10 octombrie 1995.

Efectele rudeniei

Favorizarea infiactorului nu se pedepsește, conform. art. 264 alin. 4 C.pen., când este săvârșită de soț sau de o rudă apropiată. Pentru a beneficia de această prevedere legală făptuitorul trebuie să fie rudă apropiaă cu toți infiactorii, în caz contrar dispoziția de nepedepsire nefiind aplicabilă.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. 2 C.pen. Instanța a reținut că în seara zilei de 23 aprilie 1990, inculpatul a ajutat pe L.A., fratele său și pe I.I. să transporte un porc pe care aceștia îl aduseseră de la o fermă aparținând primăriei.

Recursul extraordinar declarat în cauză, cu motivarea că instanțele au omis aplicarea dispoziției de nepedepsire prevăzută de art. 264 alin. 4 C.pen., deși din lucrările dosarului rezultă ca inculpatul este rudă cu L.A., unul dintre autorii infracțiunii de furt în paguba avutului public, pe care 1-a favorizat. Recursul extraordinar este neîntemeiat potrivit art 264 C.pen., ajutorul dat unui infractor fără înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvărșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei , ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, constituie infracțiunea de favorizare și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Dacă fapta prevăzută în alin.1 privește persoane care au săvârșit o infracțiune contra avutului public, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani, fără ca pedeapsa aplicată favorizatorului să poată depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Conform alin.4 al aceluiași articol, favorizarea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 223 alin.3, 224 alin.3, 229 alin. 3 și 231 alin.4 se pedepsește, limitele pedepselor reducându-se la jumătate, iar în cazul celorlalte infracțiuni favorizarea nu se pedepsește. Examinând actele dosarului, în raport cu criticile formulate prin recursul extraordinar se constată că, în adevăr inculpatul este fratele lui L.A, autor al infracțiunii de furt în paguba avutului public. Mai rezultă însă că această faptă a fost comisă de către L.A împreună cu I.I, împrejurare cunoscută de inculpat, în momentul în care a acceptat să-i ajute la transportul bunului sustras. Cum între inculpat și I.I, coautor al infracțiunii de furt în paguba avutului public, nu există raporturi de rudenie , în mod corect instanța nu a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 264 alin.4 C.pen., din interpretarea acestui text rezultând că, în cazul coautoratului, dispoziția de nepedepsire este aplicabilă numai dacă favorizatorul este rudă cu toți autorii infracțiunii pe care i-a favorizat.

În consecință criticile formulate nefiind întemeiate, urmează ca recursul extraordinar să fie respins.

Curtea Supreme de Justitie, Sectia penile, decizia nr. 1.922 din 15 septembrie 1992.

Efectele afinității

Când, însă rudenia este prin alianță, unchiul fiind soțul mătușii inculpatului, sora tatălui său, calitatea de rudă apropiată nu subzistă, iar uciderea acestuia nu constituie infracțiunea de omor calificat prevăzut de art. 175 lit. c), ci aceea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen. Instanța a reținut că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, s-a întâlnit cu unchiul său, aflat în stare de ebrietate, cu care s-a certat, după care 1-a ucis aplicându-i numeroase lovituri cu mare intensitate ce i-au cauzat leziuni toracice. Recursul declarat de inculpat este întemeiat. Dispozițiile art. 175 C. pen. cuprind anumite modalități agravante ale infracțiunii de omor, printre care și relația ce există între făptuitor și victimă.

În acest sens, la litera c) a textului menționat se prevede, ca element circumstanțial, omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate. Persoanele care, din punctul de vedere al legii penale, au calitatea de rude apropiate, sunt menționate în art. 149 alin. 1 C.pen., și anume: ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite rude de acest fel prin alianță.

În consecință, rude apropiate sunt persoanele care descind dintr-un tutor comun, nu și cele devenite rude, prin alianță. Din actele cauzei rezultă că victima era soțul surorii tatălui inculpatului, spunându-i-se unchi într-o accepțiune largă, între acesta și victimă neexistând un grad de rudenie apropiată în sensul legii, care să implice incidența dispozițiilor art. 175 lit. c) C.pen. referitoare la omorul calificat, încadrarea corectă a faptei fiind în prevederile art. 174 din același cod.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 807 din 15 mai 1991

10. Efectele rudeniei

Prin acțiune, reclamanta a urmărit să se constate inexistența contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți în formă autentică și existența actului real încheiat, adică o vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere.

Pentru aceasta, reclamanta trebuie să dovedească faptul că mai înainte sau concomitent cu actul aparent a fost încheiat și un act secret care a consemnat adevărata natură a operațiunii juridice încheiate.

Proba actului secret se face, de regulă, printr-un contraînscris. Prin excepție de la această regulă, contra înscrisul nu este necesar când există un început de dovadă scrisă, când producerea dovezii este imposibilă, precum și atunci când actul a fost întocmit prin fraudă, dol ori violență.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că s-a înțeles cu pârâtul să-i vândă apartamentul cu obligația pentru cumpărător să o îngrijească pe vânzătoare și că, având loc această înțelegere, a fost întocmit actul autentic de vânzare – cumpărare, fără a mai fi întocmit și un contra înscris, deoarece părțile sunt rude (reclamanta este soră cu bunicul pârâtului).

Anterior încheierii contractului autentic de vânzare – cumpărare, reclamanta a întocmit un testament prin care și-a instituit legatari universali pe părinții pârâtului.

Existența raporturilor de rudenie între părți poate fi apreciată ca fiind de natură să constituie o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris, așa încât, în mod. justificat, a fost încuviințată dovedirea cu martori a actului secret.

Tribunalul Suprem, Secția civilă, decizia nr. 854 din 8 aprilie 1989

11. Gradul de rudenie

Prin decizia nr. 5910 din 16 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantele P.L., P.D. și Z.C. împotriva deciziei nr. 107/A din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

S-a reținut, în esență, că instanța de apel a statuat în mod corect faptul că reclamantele, în calitate de fiice ale soției supraviețuitoare, rezultate dintr-o altă căsătorie, nu pot veni la moștenirea primului soț al mamei, prin reprezentare, aceasta fiind permisă numai în linie directă, descendentă și în linie colaterală până la gradul IV de rudenie inclusiv.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire P.L., P.D. și Z.C., întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, schimbarea deciziei civile nr. 107/A din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș și, pe cale de consecință, respingerea apelului. Au arătat că la 1 iunie 2009 (data poștei), prin adresa nr. 1682, Direcția județeană Harghita a Arhivelor Naționale a transmis o copie legalizată de pe un act de care nu s-au putut prevala și care demonstrează calitatea revizuentelor de moștenitoare și anume testamentul văduvei lui M.Ș., născută C.I. Din testamentul lui M.I.(Ș.) din 3 iunie 1938, reiese că testatorul a lăsat moștenire soției sale C.I. toate bunurile imobile. La rândul ei, prin testamentul transmis revizuentelor ulterior pronunțării deciziei în recurs, a dispus mortis causa să lase imobilele și lui C.J.(E.) junior și A. Testamentul datează din 1941, iar C.E. junior a decedat în anul 1945, ulterior decesului lui C.I. și, în aceste condiții, acesta a avut vocație proprie la succesiunea defunctei C.I., iar soția supraviețuitoare a lui C.E. junior este mama revizuentelor.

Cererea de revizuire este inadmisibilă urmând a fi respinsă ca atare în considerarea argumentelor ce se vor expune în continuare.

Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Din economia reglementării în materie, rezultă condițiile minime de admisibilitate a cererii de revizuire, iar, referitor la hotărârile pronunțate în recurs, textul cuprinde precizarea că revizuirea este posibilă numai dacă instanța de recurs a evocat fondul, per a contrario, însemnând că nu poate fi revizuită hotărârea prin care recursul a fost respins.

În căile de atac evocarea fondului presupune schimbarea situației de fapt în urma analizei probelor. Drept urmare, hotărârile prin care se resping căile de atac, păstrându-se situația de fapt, nu sunt susceptibile de revizuire.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

Or, în speță, prin decizia a cărei revizuire se solicită s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantele P.L., P.D. și Z.C. împotriva deciziei nr. 107/A din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Se reține deci că prin decizia atacată, dată de o instanță de recurs, nu s-a evocat fondul.   Pentru cele ce preced, cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de P.L., P.D. și Z.C. împotriva deciziei nr. 5910 din 16 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1978/2010

12. Efectele rudeniei

Prin sentința civilă nr. 2734/2006 Tribunalul Hunedoara a respins contestația formulată și precizată de P.A. împotriva dispoziției nr. 92/2004 – emisă de SC T.B.R.C.M. SA Geoagiu Băi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara, Prefectura Hunedoara și Primăria Geoagiu.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin dispoziția nr. 92 din 23 februarie 2004 intimata SC T.B.R.C.M. SA Geoagiu Băi a soluționat notificarea contestatorului P.A., cu motivarea că imobilul înscris în C.F. 3504 nr. top 2398/2/1, 2403/2/1 și 2405/1 – nu face obiectul Legii nr.10/2001, fiind intrat în proprietatea sa în baza unei hotărâri definitive și irevocabile, respectiv sentința nr. 2069/1996, astfel cum a fost modificată în apel și recurs.

Terenul a fost identificat de expertul judiciar L.V. prin expertiza efectuată în respectivul dosar, care a stabilit că este înscris în C.F. 9504 nr. top 2398 – 2403 și are drept proprietari tabulari pe G.F. și G.E., care l-au dobândit prin moștenire de la antecesorul lor G.F. senior în cote de 3/4 și 1/4 parte.

Prin sentința civilă nr. 2069/1969, Judecătoria Deva a constatat cu putere de lucru judecat că din totalul suprafeței de teren dobândit prin uzucapiune de către antecesorii contestatorului P.N. și P.L., suprafața de 0,55 ha teren ce coincide cu cel în litigiu a fost cedată la stat în anul 1983 și ca donația este valabilă, întrucât legiuitorul nu impunea anterior anului 1990 încheierea unor acte de donație către stat sub formă autentică, ca cerință „ad validitate”, iar față de cele stabilite pe toate treptele de jurisdicție, instanței nu-i mai este îngăduit să revină.

Ca urmare s-a concluzionat că terenul notificat nu intră în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada de referință prevăzută expres de Legea nr. 10/2001.

S-a reținut de asemenea că nici contestatorul nu are calitate de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât nu a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării acestuia și nici calitatea de moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar.

 Prin decizia civilă nr. 141/A din 26 aprilie 2007 Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul declarat de P.A.

S-a reținut că terenul în litigiu a format obiectul dosarului 9295/1994 al Judecătoriei Deva și că prin sentința civilă nr. 2069/1996 s-a constatat cu putere de lucru judecat că din totalul suprafeței de teren dobândită prin uzucapiune de către antecesorii contestatorului, P.N. și P.L., suprafața de 0,55 ha teren coincide cu cel în litigiu, că acesta a fost cedat statului în 1983 prin donație și că actul de donație este valabil.

S-a reținut de asemenea că în speță este vorba de puterea lucrului judecat și nu de excepția autorității lucrului judecat, întrucât nicăieri în cuprinsul sentinței nu s-a făcut trimitere la dispozițiunile art. 1201 C. civ. sau art. 166 C. proc. civ. pentru a se analiza tripla identitate de părți, obiect și cauză, astfel că această excepție poate fi primită.

În același timp s-a concluzionat că în mod corect s-a reținut de prima instanță că reclamantul nu a probat îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de reparațiune, respectiv că imobilul face parte din categoria acelora preluate abuziv în perioada de referință a legii, fiind stabilit în mod irevocabil că preluarea acestuia în anul 1983 a fost legală și că autorul notificării nu intră în categoria persoanelor îndreptățite la restituire potrivit art. 3 și art. 4 din același act normativ, adică nu a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării acestuia sau de moștenitor legal or testamentar al unui astfel de proprietar.

Prin decizia nr. 1178 din 21 februarie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului P.A. împotriva deciziei nr. 141 A din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia pe care a casat-o trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a concluzionat că instanța de apel a reținut greșit că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea imobilului în litigiu, motivat de faptul că autorul său ar fi donat această suprafață de teren de 5500 mp, fără ca la dosar să fi fost depus actul de donație și fără a se fi analizat existența dreptului reclamantului în raport de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobilele donate statului.

De asemenea, s-a reținut că instanța de apel concluzionând că reclamantul nu a probat calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, a nesocotit actele aflate în dosarul nr. 9295/2004 al Judecătoriei Deva, respectiv certificatul de moștenitor nr. 85/1984 al Notariatului de Stat Județean Timiș din care rezultă că autoarea reclamantului, P.L. a fost moștenitoarea legală a defunctei T.E., proprietara tabulară a imobilului înscris în C.F. 3504 Geoagiu top 3405, 2398-24903 în cotă de ¼, așa cum rezultă din considerentele sentinței nr. 2069/1996 a Judecătoriei Deva, definitivă și irevocabilă, în calitate de nepoată de soră.

Fiind probată legătura de rudenie între autoarea reclamantului și proprietara tabulară T.E., pentru corecta aplicare a art. 4 din Legea nr. 10/2001 instanța de apel era datoare să stabilească existența legăturii de rudenie între autorii reclamantului și celălalt proprietar tabular G.F. junior.

S-a apreciat că sub acest aspect se impune administrarea probelor cu înscrisuri, față de faptul că, chiar prin decizia atacată s-a reținut că terenul a fost cedat în 1983 de către antecesorii reclamantului, fapt ce rezultă și din sentința civilă nr. 2069/1996 a Judecătoriei Deva și în raport de susținerea reclamantului cum că proprietarul tabular G.F. a fost unchiul tatălui său.

În rejudecare, în conformitate cu recomandările deciziei de casare și a probelor administrate, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 25 A din 20 februarie 2009 a admis apelul declarat de P.A. împotriva sentinței civile nr. 2734/2006 pronunțată de Tribunalul Hunedoara pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis contestația formulată și precizată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC T.B.R.C.M. SA și în consecință a anulat dispoziția nr. 92 din 23 februarie 2006, obligând-o pe pârâtă să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. 3504 Geoagiu nr. top 2398/2/1, 2403/2/1 în suprafață de 5500 mp.

S-a reținut de instanța de apel faptul că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamantului P.N. și că statul l-a preluat de la acesta în 1983 printr-o donație care nu îndeplinea cerința formei autentice, astfel că exigența impusă de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 de anulare sau constatarea nulității donației printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă – nu trebuia îndeplinită.

Cu actele depuse la dosar, reclamantul a probat faptul că este succesorul defunctului P.N., justificându-și astfel pe deplin calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, în privința imobilului în discuție în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001 și implicit legitimarea procesuală activă.

Așadar, în cauză, stabilirea caracterului abuziv al preluării nu este condiționat în speță de anularea actului, astfel că imobilul în litigiu poate forma obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de lege. S-a reținut totodată în temeiul raportului de expertiză și a celorlalte acte ale dosarului, că pe terenul în litigiu s-a edificat după 1990 o clădire „casă de oaspeți” nefinalizată până în prezent și fără autorizație, precum și anexele gospodărești, cu o fosă septică, nefolosite de către pârâtă.

În aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 10 alin. (3) din aceeași lege, instanța de apel anulând dispoziția nr. 92 din 23 februarie 2004 a obligat societatea pârâtă să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. 3504 Geoagiu în suprafață de 5500 mp urmând ca pentru anexele gospodărești și fosa septică pârâta să stabilească despăgubirile la care trebuie obligat reclamantul în conformitate cu art. 10.5 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a menținut dispozițiunile sentinței prin care s-a respins contestația formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura Județului Hunedoara și Primăria Orașului Geoagiu, întrucât acești pârâți nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

În recursul declarat de SC T.B.R.C.M. SA, împotriva deciziei nr. 25/A din 20 februarie 2009 și motivat în drept potrivit art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., criticile de nelegalitate se axează pe următoarele aspecte:

– Din cuprinsul hotărârii nu se poate desprinde cu claritate dacă despăgubirile se referă la imobilul P+2 – casa de oaspeți evidențiată în expertiză sau doar asupra anexelor gospodărești și a fosei septice.

– Curtea de apel a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei de obiect a acțiunii, invocată de SC T.B.R.C.M. SA la termenul din 19 septembrie 2008 pe care a unit-o cu fondul.

– SC T.B.R.C.M. SA Geoagiu – este o sucursală a societății, astfel că aceasta nu are personalitate juridică.

Recursul este nefondat.

Așa cum s-a reținut prin decizia nr. 25/2009 imobilul în litigiu a aparținut numitului P.N., autorul reclamantului, care l-a donat statului în 1983, fără să întocmească actul în formă autentică, astfel ca acesta (actul) nefiind supus cenzurii instanțelor judecătorești, caracterul abuziv al preluării de către stat, nu este condiționat în speță de anularea actului. În consecință, imobilul în litigiu intrând în categoria celor prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr.10/2001, este supus măsurilor reparatorii prevăzute de această lege.

Expertul L.V. a relevat în lucrarea sa că pe terenul preluat de la autorul reclamantului s-a edificat o construcție P+2 nivele după 1994 și nefinalizată. Expertul nu a fost în măsură să arate dacă construcția a fost sau nu autorizată, însă pârâta nici în apel și nici în faza procesuală a recursului nu a depus autorizația, pentru a înlătura astfel concluzia Curții de Apel Alba Iulia, din decizia nr. 25/2009 – deși își axa criticile de nelegalitate ale deciziei – prin aceea că instanța nu i-a acordat despăgubiri pentru construcțiile aflate pe terenul pentru a cărui restituire în natură s-a dispus emiterea unei dispoziții de către societatea deținătoare.

Măsura dispusă de instanța de apel se înscrie cadrului legal al art. 10 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, care statuează fără rezerve că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demolabile.

Numai în situația vizată de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a terenurilor este condiționată de plata despăgubirilor reprezentând valoarea de piață a construcțiilor autorizate, care nu mai sunt necesare unității.

Potrivit pct. 10.4 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și art. 10 alin. (3) din lege, se instituie obligativitatea restituirii în natură a terenurilor în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal construcții, indiferent de destinația acestora, fie construcții ușoare, sau demolabile.

Printr-o interpretare logică bazată pe argumentul „per a contrario” a celor două texte de lege alin. (3) și (5) al art. 10 din Legea nr. 10/2001 se poate concluziona că în ipoteza prevăzută de art. 10 alin. (3) din lege, restituirea în natură a terenului nu este condiționată de rambursarea de către cel îndreptățit a contravalorii construcției edificată ilegal, fără autorizație.

Instanța de apel a ținut seama de această distincție făcută de alin. (3) și (5) ale art. 10 din Legea nr. 10/2001, dovada este faptul că pentru fosa septică și anexele gospodărești, edificate legal, dar nefolosite de societatea intimată a prevăzut ca unitatea, odată cu emiterea dispoziției de restituire în natură a terenului, aceasta să stabilească și despăgubirile la care trebuie obligat reclamantul, în conformitate cu art. 10.5 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că la termenul din 10 octombrie 2008 instanța de apel a unit excepția lipsei de obiect a acțiunii – invocată la 19 septembrie 2008 cu fondul – aceasta vizând faptul că decizia solicitată de petiționar, ca răspuns la notificarea depusă societății a fost emisă.

Și această critică este nefondată, deoarece la data de 01 februarie 2006 (fila 40 dosar nr. 1362/2005) P.A. și-a modificat acțiunea, solicitând anularea dispoziției nr. 92 din 23 februarie 2004, iar instanța de apel, după casarea cu trimitere, prin decizia pronunțată a procedat la anularea dispoziției emise de societatea intimată, care a fost obligată să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a terenului revendicat.

Chiar și concluziile intimatei, în apel, prin care solicită menținerea sentinței, în care Tribunalul Hunedoara s-a pronunțat cu privire la contestația formulată de P.A. împotriva dispoziției nr. 92/2004 scoate în evidență nu numai că excepția lipsei de obiect a cauzei a avut un caracter formal dar și faptul că instanța de apel, prin soluția pronunțată, a dat o rezolvare excepției, în limitele investirii sale prin acțiunea modificatoare.

Este adevărat că în cauză a figurat filiala Geoagiu a SC T.B.R.C.M. SA, însă aceasta nu afectează legalitatea soluției pronunțată în cauză, deoarece în temeiul art. 41 alin. (2) C. proc. civ., societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.

În cauză, sucursala societății, care a figurat ca pârâtă, deși nu are personalitate juridică, aceasta are organe proprii de conducere, dovada fiind chiar dispoziția contestată nr. 92/2004 în al cărui frontispiciu (pag. 31 dosar nr. 1362/2005 al Tribunalului Hunedoara) se menționează că sucursala este reprezentată prin directorul executiv F.J. – care și semnează în această calitate dispoziția.

Din perspectiva celor mai sus arătate, criticile societății sunt nefondate, urmând a fi respinse în temeiul art. 312 C. proc. civ.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.B.R.C.M. SA împotriva deciziei nr. 25 din 20 februarie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.  Irevocabilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1834/2010

Concluzii

Legătura de sânge care există între două persoane generează relații sociale deosebit de complexe.

Din punct de vedere moral și religios, în timp s-a consolidat o anumită tradiție bazată pe anumite obiceiuri, perpetuate, aproape în același mod mii de ani. Acestea se referă la ducerea în comun a vieții de zi cu zi, la relațiile de întrajutorare dintre rude și în special la creșterea și ocrotirea copiilor de către părinți.

Legătura de sânge dintre două persoane, generează rudenia între aceste persoane. La origine rudele trăiau în aceeași familie, însă pe măsura dezvoltării societății și apropierii de vremurile moderne, familia s-a restrâns tot mai mult, ajungând să cuprindă ca regulă numai părinții și copii lor.

O primă delimitare care trebuie făcută este aceea a noțiunii morale a rudeniei, care rămâne în sfera raporturilor de fapt dintre persoane, producând efecte numai în acest plan. Spre exemplu, morala societății contemporane interzice în prezent căsătoriile între rude, în linie directă, indiferent de grad și cu unele excepții, între rudele în linie colaterală, până la un anumit grad. De asemenea, morala societății a apreciat întotdeauna ca necesară întrajutorarea dintre rude, deci ca pe un fapt pozitiv, pe care l-a încurajat în mod constant.

În momentul în care legătura de sânge a intrat sub incidența normei juridice, ea s-a transformat în raport juridic, care a cunoscut grade de extensie mai mari sau mai mici în funcție de interesul legiuitorului.

Relevanța juridică a legăturii de sânge oscilează atât în timp, de la o perioadă istorică la alta, cât și în cadrul aceleași perioade istorice, de la o instituție juridică la alta.

În același mod oscilează și specificitatea relațiilor de familie, astfel că înfățișarea juridică a rudeniei își pune amprenta asupra înfățișării juridice a relațiilor de familie.

Putem spune deci, că rudenia în sens juridic poate fi privită ca un raport juridic în care oamenii apar ca subiecte de drept indiferent de voința lor juridică.

Noul Cod Civil în Cartea a II-a, „Familia”, își propune, în primul rând, o regândire a modalității de reglementare a materiei familiei, renunțându-se la ideea unui cod distinct care sa reglementeze acest domeniu – așa cum există în prezent – și propune, totodată, o reglementare unitara a aspectelor de drept civil, inclusiv a celor legate de domeniul familiei.

În materia rudeniei, elementele de noutate vor fi următoarele:

lărgirea sferei subiectelor care pot fi titulare ale acțiunii în tăgada paternității, respectiv: soțul mamei, mama, precum și copilul în cauză.

reglementarea reproducerii umane asistate medical cu terț donator;

reglementarea detaliată a condițiilor de fond, efectelor și încetării adopției.

Reproducerea umană asistată medical cu terț donator este reglementată în articolele 441 – 447 din noul Cod civil, în cadrul capitolului destinat filiației.

În articolele 441 și 442, legiuitorul român a preluat dispozițiile existente în Codul civil francez, așa cum se prezintă ele în articolele 311-19 și 311-20.

Însă, în ceea ce privește conținutul articolului 443 din noul Cod, legiuitorul român a avut ca sursă de inspiraței Codul civil din Quebec, articolul 539. În acest sens, se reține că nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată medical, cu excepția soțului mamei care nu a consimțit la reproducerea asistată. 

Totodată, au fost preluate și dispozițiile articolului 542 din Codul civil din Quebec. Astfel, legiuitorul român, în articolul 445 consacră confidențialitatea informațiilor în cadrul reproducerii umane asistată medical cu terț donator.

În cadrul aceluiași articol, după modelul reglementărilor din Quebec, se prevăd expres anumite excepții. Menționăm, în primul rând, cazul în care, din lipsa unor informații considerate confidențiale, există riscul creării unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenților acesteia, situație în care instanța poate autoriza transmiterea informațiilor confidențiale medicului sau autorităților competente. De asemeni, legea prevede și faptul că oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, în situația în care faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.

Legiuitorul român prevede în mod expres necesitatea exprimării unui consimțământ în formă autentică, după modelul legislației franceze. În Quebec, această cerință nu este reglementată expres însă, reproducerea asistată este consacrată ca un projet parental commun. Personal, apreciem că cele două reglementări s-ar putea completa, răspunzând în acest fel, și mai bine cerințelor pe care le implică un act de o asemenea responsabilitate atât pentru viitorii „părinți", cât și pentru terțul donator. Considerăm că legislația specială și practica ar putea aprecia că ne aflăm în fața unui proiect, cu tot ceea ce implică el.

Reglementarea reproducerii umane asistata medical cu terț donator, este introdusa după modelul francez și canadian (articolul 458, alineatul 1: părinții care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terț donator trebuie să își dea consimțământul în prealabil, în condiții care să asigure deplina confidențialitate, în fața unui notar public care să le explice, în mod expres, consecințele actului lor cu privire la filiație).

În cadrul acestei reglementări se stabilesc principiile generale privind regimul filiației în situația reproducerii umane asistate medical cu terț donator. Astfel, potrivit articolului 457, reproducerea umana asistată medical, cu terț donator, nu determină nici o legătura de filiație între copil și donator și nici o acțiune în răspundere nu poate fi pornita împotriva donatorului. Codul civil instituie răspunderea tatălui față de mamă și copil, în condițiile în care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei.

De asemenea, potrivit articolului 463, tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală. Orice convenție având drept scop procrearea sau purtarea sarcinii pentru alta persoana este lovita de nulitate absolută.

Legiuitorul a introdus în noile reglementări și noțiunile despre afinitate, incluzând opiniile doctrinare privind definiția acestei noțiuni.

Dincolo de schimbarea modalității de reglementare, noul Cod propune societății românești o reglementare adaptată a realităților sociale, ca evoluție firească a acesteia în timp, introducând astfel o serie de noutăți ce vizează fie modificări ale soluțiilor actuale (cum este de exemplu în cazul regimului matrimonial), fie recunoașterea legislativă a unor situații de fapt, care, în prezent, nu exista din punct de vedere juridic (cum este, de exemplu, logodna). De asemenea, este de menționat faptul că la conceperea prevederilor Cărții a II-a au fost avute în vedere și convențiile internaționale la care România este parte, precum și standardele europene în domeniu .

Bibliografie

Andreea Drăghici, Florinița Ciorăscu, Lavinia Olah, Dreptul familiei și acte de stare civilă, Editura Paralela 45, Pitești, 2005

Andrei I. Filipescu, Filiația firescă și filiația din adopție, Editura All Beck, București, 2002

Adrian Pricopi, denia în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2004

Anghel Ion, Dreptul familiei, Editura Europolis, Constanța, 2008

Aurelian Gherghe, Dreptul familiei, Editura Europolis, Constanța, 2010

Bacaci Alexandru, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2009

Cohan Adriana, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2009

Dan Claudiu Dănișor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Teoria generala a dreptului, Editura C.H.Beck, București, 2008

Dana Tițian, Antonia Constantin, Mihaela Cîrstea, Codul familiei adnotat, Editura Hamangiu, București, 2008

Flaviu Antoniu Baias, Codul civil și Codul de procedură civilă, Editura C.H.Beck, București, 2010

Florian Emeșe, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2010

Florin Ciutacu, Dreptul familiei. Culegere de spețe, Editura Themis Cart, Slatina, 2007

Fracisc Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2002

Ion Filipescu, Andrei Filipescu , Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2007

Ion Imbrescu, Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2006

Laura Macarovschi, Dreptul Familiei, Editura Universul Juridic, București, 2008

Lupașcu Dan,Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2010

Mariana Ciocoiu, Adopția în dreptul românesc, Editura Sitech, Craiova, 2009

Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2008

Mona Maria Pivniceru, Claudia Susanu, Doinița Tătărușanu, Moștenirea legală și testamentară. Împărțeala moștenirii, Editura Hamangiu, București, 2009

Nicolae Ioana, Dreptul familiei, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2008

Oana Mihăilă, Adopția, Editura Universul Juridic,București, 2010

Raluca Popescu, Introducere în sociologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2009

Ștefan Cocoș, Dreptul familiei, Editura Pro Universitaria, București, 2008

Revista Dreptul

www.scj.ro