Romania Si Curtea Europeana a Drepturilor Omului
ROMANIA ȘI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CUPRINS
LISTA ABREVIERI
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – DREPTURILE OMULUI – ABORDARE GENERALĂ
1.1. Scurtă prezentare a drepturilor omului
1.2. Consacrarea drepturilor omului în consituțiile statelor europene
1.3. Uniunea Euopeană și instituțiile acesteia
CAPITOLUL II – CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI LEGILOR FUNDAMENTALE
2.1. Apariția Curții Europene pentru Drepturile Omului
2.2 Structura Curții Europene a Drepturilor Omului
2.3. Forma Convenției
CAPITOLUL III – ÎMBUNĂTĂȚIREA CONVENȚIEI
ȘI PROTOCALELE AMENDATE
3.1 Îmbunătățirea Convenției și protocoalele amendate
3.1.1 Protocolul 11
3.1.2 Recomandarea din 12 mai 2004
3.1.3 Protocolul 14
3.2 Conferință Ministerială la Interlaken
CAPITOLUL IV – MECANISMUL DE FUNCȚIONARE AL CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
4.1 Alegerea judecătorilor, președintelui, vicepreședinților și grefierului
4.2 Organizarea Camerelor, Comitetelor și a Marii Camere
4.3 Modalitatea de funcționare a sistemului
CAPITOLUL V – ROMANIA ȘI CURTEA EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI
5.1. Scurt istoric – România și Curtea Europeană a Drepturilor Omului
5.2 Relația și Comunicarea României cu CEDO prin Direcția Agentului Guvernamental
5.3 Ce trebuie să faci ca să redactezi o cerere către CEDO?
5.4 Situația României în cifre – buget, cereri, articole invocate frecvent
CAPITOLUL VI – ARTICOLE INVOCATE FRECVENT ȘI
STUDIUL DE CAZ AL ACESTORA
6.1 Articolele Conventiei invocate frecvent
6.2. Studiu de caz: Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil
6.3 Articolul 14 – Interzicerea discriminării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERI
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
CEPEJ – Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiției;
CNCD – Consiliul Național de Combaterea Discriminării;
CoE – Consiliul Europei;
Comisia – Comisia Europeană
Convenția – Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
CSM – Consiliul Superior al Magistraturii;
Curtea – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
Ibidem – folosit in citare, “ ca în lucrarea citată”
IER – Institutul European din România;
MAE – Ministerul Afacerilor Externe;
OUG – Ordonanța de Urgență a Guvernului;
Regulament – Regulament pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului;
U.E – Uniunea Europeană;
INTRODUCERE
De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a devenit din ce in ce mai puternică, mai mare și mai organizată. Să nu uităm că în prezent Uniunea Europeană are aproximativ 500 de milioane de locuitori și 27 de state membre.
Drumul parcurs de Uniunea Europeană a fost unul treptat, sinuos care s-a lovit de concepții învechite, de rezistența la schimbare, iar lupta a fost una acerbă și continuă. Important este ca statele care fac parte din comunitatea europeană să colaboreze, să aibă același scop și mai ales să se accepte reciproc.
În cadrul prezentei lucrări am încercat să prezint mecanismul de funcționarea al Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și impactul acesteia asupra Romaniei.
În primul capitol al lucrarii am vorbit despre drepturile omului și consacrarea acestora în constituțiile țărilor europene.
În cel de-al doilea capitol am prezentat pe scurt Convenția Europeană a Drepturilor Omului, baza întemeierii Curții. Astfel, am stabilit de ce anume a fost înființată Curtea de la Strasbourg și dacă a reușit, de-a lungul timpului să rezolve ceea ce și-a propus odată cu promulgarea Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, în 1950. Am vobit și despre mecanismele de funcționare începând cu mandatele judecătorilor, prezentarea Camerelor și a Marii Camere..
În partea a doua a lucrării ne vom îndrepta spre unul din statele membre pentru a urmări aplicativitatea articolelor și utilitatea Curții Europene a Drepturilor Omului – România și situațiile în care ea a ajuns să fie contestată la CEDO. De asemenea, am realizat o scurtă introspecție asurpa articolelor cele mai invocate și câte cazuri au câștig de cauză.
Vom lua două articole ale Convenției invocate frecvent și le vom studia mai temeinic. Am considerat necesar și util să analizăm articolul 6 care prezintă dreptul la un proces echitabil și articolul 14 care interzice discriminarea si cazurile contra României în care au fost învocate articolele menționate și să descoperim soluțiile oferite de CEDO. Mai mult, vom urmări respectivele cazuri pentru a stabili care sunt punctele comune și care sunt diferențele între sentințe. De asemenea, căutăm să aflăm care sunt consecințele acestor cazuri contra României și dacă s-a schimbat ceva odată cu ele.
CAPITOLUL I – DREPTURILE OMULUI – ABORDARE GENERALĂ
1.1. Scurtă prezentare a drepturilor omului
Problematica drepturilor omului a preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri, alături de drepturile cu care ființa umană este înzestrată din naștere, acele așa-numite “drepturi inalienabile”, precum și acele drepturi pe care omul le dobândește în raporturile sale implicite cu semenii săi, în cadrul societății.
Filosofii și oamenii politici au fost permanent preocupați de conceptul drepturile omului și au încercat o transpunere efectivă a lor în dinamica socială. Este meritul unor oameni de înalt spirit liberal, cum este Rousseau, Locke sau Paine de a fi fost “pionierii” în acest domeniu, încă virgin, al problematicii drepturilor omului.
Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au fost secole de profunde frământări sociale. Pe fondul înlăturării unor orânduiri medievale învechite, depășite de dinamica transformărilor sociale, au apărut teoriile iusnaturaliste care au așezat omul în centrul preocupărilor filosofilor vremii.
Deși destul de inexactă sau cu interpretări dintre cele mai variate, școala dreptului natural a exercitat o influență pozitivă în luptele sociale și politice care au culminat cu proclamarea independenței coloniilor engleze din America de Nord și cu Revoluția franceză de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Trecând de pe tărâmul teoriei pe planul consecințelor practice, școala dreptului natural s-a afirmat ca o puternică armă ideologică. Una dintre rezultantele practice ale influențelor școlii dreptului natural o constituie, de exemplu, faptul că, în coloniile Americii de Nord, o serie de măsuri legislative sau politice au fost incontestabil luate, în a doua parte a secolului al XVIII-lea, sub influența ideilor lui John Locke.
Un document declarativ de drepturi ale omului, care a avut un ecou deosebit în epocă și continuă să aibă și astăzi este Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului, care a fost adoptată pe 26 august 1789.
În acele zile de puternică efervescență revoluționară declarația franceză a însemnat un important pas înainte pe calea consacrării drepturilor omului. Parcurgându-i conținutul, nu se poate să nu remarcăm că între prevederile acesteia și mișcarea filosofică a timpului există o legătură puternică: despre esența inalienabilă a unor drepturi naturale, despre raporturile dintre individ și societate sau cea referitoare la importanța principiului separației puterilor în stat se apropie foarte mult de tezele lui John Locke, întărite și de declarațiile americane de drepturi, care erau foarte bine cunoscute în Franța revoluționară.
Nu se poate, de asemenea, trece cu vederea, faptul că unele prevederi ale Declarației drepturilor omului și cetățeanului sunt o oglindire foarte fidelă a unor definiții date de J.J.Rousseau. Este cazul art.1 din Declarație: “Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi” în care se regăsește celebra frază cu care începe capitolul I al “Contractului social”: “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanțuri”. În acest context poate fi citat și art.3 al aceleiași Declarații, potrivit căruia: “Principiul oricărei suveranități rezidă esențialmente în națiune” care amintește îndeaproape de faptul că Rousseau definea suveranitatea ca fiind “exercitarea voinței generale”. Există, de asemenea, o identitate aproape completă între definiția art.6 din Declarație potrivit căruia: “Legea este expresia voinței generale” și cea dată de Rousseau: “legile sunt acte ale voinței generale”.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 mai consacră, de asemenea, o serie de alte drepturi, la fel de importante ca și cele deja enunțate: astfel, art.2 proclamă faptul că “scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la oprimare.” Art.9 consacră principiul prezumției de nevinovăție. Este statuat și principiul libertății de opinie în conținutul art.10 din Declarație, sau principiul ocrotirii proprietății private, în art.17.
După cum am menționat, Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789 a fost inclusă în preambulul Constituției din 1791. Anul 1793 a fost, însă, anul adoptării unei noi Declarații franceze a drepturilor omului și cetățeanului. Această declarație poartă pecetea concepțiilor lui J.J.Rousseau într-o măsură chiar mai mare decât Declarația din 1789. Ea nu se mărginește să rămână fidelă definițiilor împrumutate mai înainte din Contractul social, ci își însușește și altele, cum ar fi, de exemplu, caracterizarea suveranității poporului ca “inalienabilă” și “indivizibilă”. În general vorbind, Declarația de la 1793, cea mai radicală din întreaga revoluție franceză, reia, în marea lor majoritate, prevederile Declarației de la 1789, asigurându-le însă și unele garanții juridice pentru transpunerea lor în practică. Este, în același timp, și cea mai profund influențată de concepțiile lui Rousseau.
Alături de Declarația franceză de la 1789 care, în mod incontestabil, a avut un ecou mult mai puternic decât cea adoptată 4 ani mai târziu – cu toate că, paradoxal, aceasta din urmă era mai completă – un alt moment important în evoluția problematicii drepturilor omului a fost adoptarea Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii, pe 4 iulie 1776. Autorul acestui document declarativ, printre altele, de drepturi ale omului, este Thomas Jefferson, cel de-al treilea președinte al Statelor Unite. Declarația de Independență înscria principiul potrivit căruia “indivizii se nasc cu anumite drepturi inalienabile: viața, libertatea și asigurarea fericirii” și că autoritățile de stat trebuie să asigure respectarea acestor drepturi. De altfel, Declarația de Independență a cristalizat prevederile referitoare la drepturile omului din alte documente americane sau chiar constituții ale statelor americane. Astfel, Constituția statului Massachusetts, în art.I, consacră principiul potrivit căruia “Toți oamenii se nasc liberi și egali și au anumite drepturi naturale, esențiale și inalienabile; printre acestea se numără dreptul de a se bucura de libertățile lor și de a le apăra; dreptul de a dobândi, deține și proteja proprietatea; de asemenea, dreptul de a căuta și obține propria lor siguranță și fericire”.
În concluzie, putem afirma, fără putință de tăgadă, că se observă o intensificare a preocupărilor în domeniul recunoașterii și consacrării drepturilor omului, pe măsură ce umanitatea se îndreaptă către o nouă etapă din evoluția sa. Declarațiileinterne de drepturi, precum cele mai sus menționate, nu au însemnat, însă, decât primul pas.
Pe 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declarația Națiunilor Unite, care avea drept scop luarea unor măsuri destinate să asigure apărarea vieții, libertății, independenței și libertății religioase, precum și garantarea drepturilor omului și justiției în toate statele lumii.
Trei ani mai târziu, la 26 iunie 1945 a fost adoptată Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia statele semnatare și-au reafirmat credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților.
Pentru a da o formă mai precis conturată a acestor preocupări ale Cartei, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat crearea Comisiei pstalizat prevederile referitoare la drepturile omului din alte documente americane sau chiar constituții ale statelor americane. Astfel, Constituția statului Massachusetts, în art.I, consacră principiul potrivit căruia “Toți oamenii se nasc liberi și egali și au anumite drepturi naturale, esențiale și inalienabile; printre acestea se numără dreptul de a se bucura de libertățile lor și de a le apăra; dreptul de a dobândi, deține și proteja proprietatea; de asemenea, dreptul de a căuta și obține propria lor siguranță și fericire”.
În concluzie, putem afirma, fără putință de tăgadă, că se observă o intensificare a preocupărilor în domeniul recunoașterii și consacrării drepturilor omului, pe măsură ce umanitatea se îndreaptă către o nouă etapă din evoluția sa. Declarațiileinterne de drepturi, precum cele mai sus menționate, nu au însemnat, însă, decât primul pas.
Pe 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declarația Națiunilor Unite, care avea drept scop luarea unor măsuri destinate să asigure apărarea vieții, libertății, independenței și libertății religioase, precum și garantarea drepturilor omului și justiției în toate statele lumii.
Trei ani mai târziu, la 26 iunie 1945 a fost adoptată Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia statele semnatare și-au reafirmat credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților.
Pentru a da o formă mai precis conturată a acestor preocupări ale Cartei, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat crearea Comisiei pentru drepturile omului căreia i s-a trasat, printre altele, sarcina de a prezenta Consiliului Economic și Social propuneri, recomandări și rapoarte privind “o declarație internațională a drepturilor omului” .
Declarația universală a fost adoptată, prin urmare, în urma unei laborioase activități desfășurate de membrii Comisiei pentru drepturile omului. Printre aceștia s-a numărat și Eleanor Roosvelt, soția președintelui Statelor Unite, precum și profesorul Renè Cassin. Încă din momentul adoptării sale, Declarația universală a fost considerată ca fiind un adevărat element de referință pentru dezvoltarea viitoare a soluționării problemelor sociale și umanitare. Eleanor Roosevelt aprecia, de exemplu, că “Declarația trebuie să devină o Magna Charta pentru întreaga umanitate”, în timp ce delegatul britanic califica acest document ca fiind “o piatră de hotar pe drumul progresului uman” .
De asemenea, referindu-se la valoarea Declarației universale a drepturilor omului, doi cunoscuți profesori americani, Thomas Buergenthal și Judith V.Torney scriau următoarele: “Afirmarea repetată, de către guverne, fie în scopuri de propagandă, fie datorită unei adevărate convingeri, că drepturile proclamate în Declarația universală sunt fundamentale și inalienabile, au învestit acest document cu o uriașă semnificație simbolică. Una dintre consecințele acestei evoluții este aceea că popoarele lumii au început să creadă, din ce în ce mai mult, că guvernele trebuie să respecte drepturile omului proclamate în Declarație și că ele au obligații internaționale să facă acest lucru. Presiunea publică și opinia publică, internă și mondială, au devenit singurul remediu disponibil pentru a preveni o încălcare pe scară largă a drepturilor omului, caracterul juridic al Declarației universale a drepturilor omului fiind mai puțin important decât convingerea puternică a milioane de oameni din toate părțile lumii că Declarația proclamă drepturile lor și că guvernele au obligația să respecte aceste drepturi”.
1.2. Consacrarea drepturilor omului în consituțiile statelor europene
Majoritatea statelor europene consacră, în cadrul legilor lor fundamentale, capitole sau titluri speciale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Este o atitudine firească astăzi, când trăim o adevărată “eră a drepturilor”.
În continuare voi încerca să prezint selective, dispozițiile constituționale ale unor state europene în materia drepturilor omului pentru a face dovada faptului că Declarația universală a drepturilor omului, Carta O.N.U. sau Pactele internaționale cu privire la drepturile politice și civile, respectiv sociale, economice și culturale nu au rămas simple documente declarative de drepturi ci au căpătat substanță tocmai prin consacrarea prevederilor lor în cadrul legilor fundamentale, deci o consacrare la cel mai înalt nivel.
Constituția este instrumentul prin care se instituționalizează puterea. Ea constituie deci certificatul de legalitate și de legitimitate al puterii. În Constituție sunt înscrise drepturile și îndatoririle cetățenești, garanțiile împotriva tiraniei și abuzurile de putere.
Constituția Franței
Paradoxal, Constituția Republicii franceze nu face referire la drepturile omului în conținutul articolelor sale, ci în Preambul, unde afirmă: “Poporul francez își proclamă solemn atașamentul față de Drepturile Omului și de principiile suveranității naționale așa cum au fost definite de către Declarația de la 1789, confirmată și completată de către Preambulul Constituției din 1946. În virtutea acestor principii și al aceluia al manifestării libere a voinței popoarelor(…) sunt oferite de către Republică instituții noi, întemeiate pe idealul comun al libertății, egalității și fraternității și concepute pentru a asigura evoluția lor democratică”.
Legea fundamentală pentru Republica Federală German
Capitolul I, intitulat “Drepturile fundamentale” proclamă, în conținutul articolelor sale, o serie de drepturi ale persoanei. Astfel, art.1 prevede: “1. Demnitatea omului este intangibilă. Este o obligație a tuturor puterilor în Stat de a o respecta și apăra. 2. Poporul german proclamă de aceea inamovibilitatea și inalienabilitatea drepturilor omului ca temelie a oricărei comunități omenești, a păcii și a justiției în lume”. Art.2 consacră dreptul de dezvoltare a personalității în paragraful 1, precum și dreptul la viață: “2. Fiecare are dreptul la viață și la integritatea corporală. Libertatea persoanei este inviolabilă(…)”.
Potrivit art.3(1): “Toți oamenii sunt egali în fața legii”. Cel de-al doilea paragraf afirmă că “bărbații și femeile au drepturi egale”. De asemenea: “Nimeni nu poate fi dezavantajat sau favorizat pe considerente de sex, origine socială, rasă, limbă, patrie sau proveniență, credință sau concepții religioase sau politice. Nimeni nu poate fi dezavantajat din cauza unui handicap”.
Art.5 al Legii Fundamentale se referă la libertatea de opinie și libertatea presei. Potrivit primului paragraf: “Fiecare are dreptul să-și exprime și să difuzeze în mod liber opiniile sale prin cuvânt, în scris sau prin imagine și să se informeze în mod nestingherit din sursele în mod general accesibile. Libertatea presei și libertatea de informare prin radio sunt garantate”.
Art.14 consacră dreptul de proprietate și de moștenire pe care le garantează, în timp ce art.16 reglementează pierderea cetățeniei germane și extrădarea.
Constituția Grecie
Capitolul consacrat drepturilor și libertăților fundamentale din legea fundamentală a republicii elene se intitulează “Drepturi individuale și sociale” și statuează, în conținutul articolelor 4, 5, 13 etc., o serie de drepturi și libertăți. Astfel, potrivit art.4(1): “Toți elenii sunt egali în fața legii”; paragraful 2 al aceluiași articol detaliază principiul egalității: “Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale”, în timp ce paragraful 3 se referă la dreptul la cetățenie și la condițiile în care se dobândește și se pierde cetățenia.
Un articol foarte important pentru consacrarea drepturilor fundamentale este art.5(2): “Toate persoanele care trăiesc pe teritoriul statului grec se bucură de protecția deplină a vieții, onoarei și libertății lor, indiferent de naționalitate, limbă, rasă sau convingeri religioase sau politice”. Art.13(1) consacră libertatea conștiinței care “este inviolabilă”.
Constituția Republicii Italiene
Sub titlul “Principii fundamentale”, legea fundamentală a statului italian înscrie, în dispozițiile articolelor sale o serie de drepturi și libertăți fundamentale. Potrivit art.3: “Toți cetățenii sunt egali ca demnitate socială și în fața legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice și condiții personale sau sociale”. Aliniatul 2 al aceluiași articol afirmă că: “Este de datoria republicii să înlăture toate obstacolele de natură economică și socială care, limitând libertatea și egalitatea cetățenilor, împiedică dezvoltarea deplină a persoanei umane și participarea efectivă a tuturor celor care muncesc la organizarea politică, economică și socială a țării”.
În Partea I a Constituției, denumită “Drepturile și îndatoririle cetățenilor”, art.13 statuează că “libertatea personală este inviolabilă”, iar art.16 consacră dreptul la liberă circulație: “Orice cetățean poate circula liber și poate locui liber în orice parte a teritoriului național(…). Orice cetățean e liber să intre și să iasă pe teritoriul Republicii”. Art.24 înscrie principiul liberului acces la justiție, “pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii”.
Constituția Regatului Spaniei
Titlul I al Constituției Regatului Spaniei consacră, sub titlul “Drepturile și îndatoririle fundamentale”, o serie de principii strâns legate de persoana umană și drepturile sale: ”Demnitatea persoanei, drepturile inviolabile inerente acesteia, libera dezvoltare a personalității, respectul pentru lege și pentru drepturile celorlalți constituie fundamentul ordinii publice și păcii sociale” (art.10). Capitolul al II-lea, intitulat “Drepturi și libertăți”, afirmă, în conținutul art.14: “Cetățenii spanioli sunt egali în fața legii, fără nici o discriminare pe considerente de naștere, rasă, sex, religie, opinie sau orice alte condiții sau împrejurări personale sau sociale”.
Constituția României
După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, Romania a revenit la tradițiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul marcat de evenimente care avuseseră loc pe plan mondial în ultimele decenii.
Schimbarea politică majoră a societății romanești a fost oglindită în Constituția adoptată de către Adunarea Constituanta la 21 noiembrie 1991 și aprobata prin referendum la 8 decembrie 1991 și modificată apoi în anul 2003, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană.
Constituția României din 1991, republicată, este structurată, în general, conform clasificării drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Pactele internaționale consacrate drepturilor civile și politice, precum și drepturilor economice, sociale și culturale.
Capitolul al II-lea al Constituției se intitulează “Drepturile și libertățile fundamentale”. Aici sunt ridicate la rang de principiu o serie de drepturi ale omului și cetățeanului, am putea spune majoritatea acestora, precum și o serie de libertăți fundamentale. Art.22(1) afirmă că: “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Este garantat dreptul cel mai natural al omului, consacrat încă din primele declarații de drepturi: art.3 al Declarației universale, precum și art.6(1) al Pactului privitor la drepturile civile și politice îl statuează de asemenea. În respectul dreptului la viață al persoanei umane, “pedeapsa cu moartea este interzisă”(art.22). Această interdicție este absolută, nici o excepție nefiind posibilă.
Art.23 din Constituție, referindu-se la libertatea individuală, afirmă că: “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Alin. 8 al aceluiași articol consacră prezumția de nevinovăție: “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Libertatea individuală este expresia constituțională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Să ne reamintim, de exemplu, de art.1 din Declarația universală a drepturilor omului: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi(…)”.
1.3. Uniunea Euopeană și instituțiile acesteia
Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominata de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat in Mediterana. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare si Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singura administrație pentru sute de ani. Uniunea vamala a lui Napoleon si mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenta tranzitorie.
Însă drumul parcurs de către procesul european a trecut prin mai multe etape, etape ce luate împreună au constituit Uniunea Europeană de astăzi.
Uniunea Europeană este fundamentată pe valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, primatul legii și respectul pentru drepturile omului.
Conform Constituției Europene, aceste valori sunt comune statelor membre, într-o societate în care predomină pluralismul, non-discriminarea, toleranța, justiția, solidaritatea, și egalitatea între femei și bărbați.
Uniunea Europeană se constituie ca o nouă ordine juridică de drept internațional, în beneficiul căreia statele și-au limitat drepturile lor suverane, deși numai în anumite domenii, și ale cărui subiecte sunt nu numai statele, ci, de asemenea, naționalii lor.
Uniunea integrează astăzi 27 de state, fiind o entitate care dispune atât de de o ordine juridică independentă de cea a statelor membre, cât si de un sistem institutional propriu. Sistemul instituțional al Uniunii Europene este constituit din sapte instituții fundamentale:
– Parlamentul European
– Consiliul European
– Consiliul Uniunii Europene
– Comisia Europeană
– Curtea de Justitie a Uniunii Europene
– Banca Centrală Europeană
– Curtea de Conturi.
Curtii de Justitie a Uniunii Europene i s-a dat rolul de a veghea la respectarea regulilor dreptului Uniunii. Astfel, Curtea de Justitie a Uniunii Europene are competența de a examina acțiunile instituțiilor Uniunii, ale statelor membre și ale resortisanților acestora.
În cadrul sistemului instituțional, fiecare dintre aceste instituții are competente clar definite, în baza cărora își îndeplineste sarcinile prevăzute în tratate.
CAPITOLUL II – CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI LEGILOR FUNDAMENTALE
Convenția europeană a Drepturilor Omului este un tratat internațional adoptat în cadrul Consiliului Europei. Obiectivul acesteia a fost acela de a face primii pași pentru aplicarea colectivă a unor drepturi enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. Convenția europeană este în vigoare din septembrie 1953 și a fost ulterior completată de 14 Protocoale adiționale.
Noutatea adusă de către această Convenție este aceea de a stabili un sistem internațional permanent de protecție care să ofere o transpunere clară a drepturilor omului.
2.1. Apariția Curții Europene pentru Drepturile Omului
Pentru o mai bună înțelegere a mecanismului care stă la baza funcționarii Curții Europene a Drepturilor Omului, este nevoie de o scurtă prezentare a ceea ce a condus la înfiintarea ei și anume despre Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția”) a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei și deschisă spre semnare la 4 noiembrie 1950, la Roma. Ea a intrat în vigoare trei ani mai târziu, în septembrie. Convenția a apărut ca urmare a nevoii de a realiza o uniune mai strânsă între membrii Consiliului Europei și a avut la bază Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
Astfel, în data de 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propunea integrarea industriilor cărbunelui și oțelului din Europa de Vest, iar la 3 iunie șase țări: Belgia, Franța, Luxemburg, Italia, Țările de Jos și Germania au aderat la obiectivele declarației Schuman. Iar la data de 4 noiembrie la Roma (Italia) se semnează Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Convenția adoptată de către Consiliul Europei la data de 04 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în septembrie 1953 a consacrat, pe de o parte, o serie de drepturi și libertăți civile și politice și, pe de altă parte a instituit un dispozitiv pentru a garanta respectarea obligațiilor asumate de către statele contractante. Unul dintre mijloacele pentru a atinge acest deziderat – acela al unei uniuni mai strânse între membrii Consiliului Europei s-a considerat a fi apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În data de 18 mai 1954, la Strasbourg, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a ales pentru prima dată membrii Comisiei Europene pentru Drepturile Omului („Comisia"), în fața căreia, în mod necesar, începe orice proces introdus la scară internațională în baza Convenției. La 21 ianuarie 1959, la Strasbourg, Adunarea consultativă parlamentară a Consiliului Europei alege, lar rândul său, pentru prima dată, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea"), chemată să examineze-după Comisie – unele dintre aceste cauze și să le soluționeze prin decizii obligatorii și definitive.
Pentru a controla mai ușor îndeplinirea obligațiilor stabilite de Convenție, au fost nominalizate trei instituții și anume: Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, compus din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor, Comisia Europeană a Drepturilor Omului înființată în 1954 și Curtea Europeană a Drepturilor Omului instituita în 1959.
Mai tarziu, la data de 1 noiembrie 1998 a intrat în vigoare Protocolul nr, 11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenție”), adică mai tarziu cu 48 de ani după ce Convenția a fost deschisă pentru aderare.
Protocolul a urmărit centralizarea mecanismelor de aplicare a Convenției, înlocuind Comisia și Curtea cu program limitai (art. 19), cu o Curte Unica permanentă, în același timp, a întărit caracterul judiciar al sistemului, instituind jurisdicția obligatorie a Curții și dreptul individual de petiționare exercitat direct la Curie. In esență, deci, principalul scop al reformei a fost eficientizarea mecanismului de aplicare a Convenției, prezența permanentă a 41 de judecători la Curtea de la Strasbourg garantând realizarea acestuia.
Deoarece, într-o perioadă relativ scurtă numărul statelor și a poplației care avea acces la Curte s-a dublat, Curtea si Comisia nu mai puteau face față acestor noi dimensiuni social-politice și, mai ales, realității extinderii, într-o asemenea mare viteză, a jurisdicției sale.
La început, în anul 1950, în principal, sarcina concretă de protecție a drepturilor omului revenea judecătorului național, însă, începând, din noiembrie 1998, „funcția jurisdicțională națională va fi legată mai intim de cea internațională", adică de cea a judecătorului european. Acesta va putea fi, așadar, pilonul sistemului și cheia de succes a reformei sale care, fără îndoială, trebuie să continue. Jurisdicția noii Curți, potrivit art. 19 din Convenție, nu este exclusivă, nici substituită, ci complementară și subsidiară.
Prin noul mecanism se crează o mai bună corelare a funcțiilor între judecătorul național și Curtea europeană, fiind tot mai clar faptul că eficacitatea noii Curți va depinde, în mare măsură, de cea a jurisdicțiilor naționale.
Un alt fapt ce trebuie subliniat aici este acela că, spre deosebire de astăzi, persoanele particulare nu se puteau adresa direct Curții; doar celelalte două foruri sus-amintite puteau face acest lucru. Comitetul Miniștrilor putea interveni din nou, mai târziu, pentru a asigura respectarea hotărârilor Curții.
Astfel, conform Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, “statele contractante și solicitanții individuali (unde țările contractante au acceptat), puteau adresa plângeri pe considerentul că ar fi violat drepturile garantate de Convenție”.
Jurisdicția Curții are caracter obligatoriu pentru toate țările care fac parte din Consiliul Europei. Ea este formată dintr-un număr de membri echivalent cu cel al statelor Consiliului și sunt aleși de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. În exercitarea funcției, în luarea oricărei decizii, judecătorii sunt însă total independenți atât față de statul din care provin cât și față de Adunarea care i-a desemnat. Mandatul lor se întinde pe o perioadă de șase ani, expirând însă în cazul în care judecătorul ajunge la vârsta de șaptezeci de ani.
Cele 47 State Membre ale Curtii Europene ale Drepturilor Omului sunt: Albania, Andora, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Cipru, Croatia, Republica Ceha, Danemarca, Estonia, Elveția, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Moldova, Monaco, Muntenegru, Norvegia, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, România, Rusia, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Țara Bascilor, Ucraina și Ungaria.
Până în prezent, CEDO a avut 12 președinți care au avut un rol foarte important. Primul președinte a fost britanicul Baron Arnold Duncan McNair, in 1959, iar cel din ianuarie 2007 a fost francezul Jean-Paul Costa care a predat ștafeta pe 1 noiembrie 2012 lui Dean Spielmann.
2.2 Structura Curții Europene a Drepturilor Omului
Curtea Europenă a Drepturilor Omului este denumită informal și “Curtea de la Strasbourg”, nume luat după sediul central al acesteia. La 21 ianuarie 1959, la Strasbourg, Adunarea consultativă parlamentară a Consiliului Europei a ales, pentru prima dată, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a fost chemată să examineze, după Comisie, unele dintre aceste cauze și să le soluționeze prin decizii obligatorii și definitive.
“Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o jurisdicție internațională sau supranațională și independentă. De fapt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituie o veritabilă Curte de justiție a statelor membre ale Consiliului Europei, impunând respectarea drepturilor omului și putând judeca și condamna un stat care a încălcat drepturile unui individ.”
Structura Curții este una destul de complexă. Astfel, se aleg un președinte, doi vicepreședinți, și doi președinți de secțiune, al căror mandat se întinde pe o perioadă de trei ani. Există apoi patru secțiuni, care își aleg, la rândul lor, un președinte. Doi dintre președinții de secțiune sunt, în același timp, și vicepreședinți ai Curții. Fiecare dintre aceste secțiuni, care trebuie să respecte criteriul echilibrului geografic și cel al sexelor, este compusă, la rândul său, dintr-o serie de comitete a câte trei judecători, pe o perioadă de 12 luni.
Plângerile individuale care ajung în fața Curții sunt dintre cele mai diverse. Ele au în vedere nerespectarea drepturilor omului și au o paletă foarte largă de la orientarea sexuală, etnia, genul etc pană la sfera socială, a mediului social în care cetățeanul își desfășoară.
Cetățenii pot apela așadar la Curtea de la Strasbourg în cazul în care au fost torturați, discriminați, în cazul în care le sunt îngrădite drepturile fundamentale la libertate sau proprietate, le sunt ascultate telefoanele, sunt deportați sau extrădați etc.
În cazul României, Convenția europeană a drepturilor omului a devenit operabilă și obligatorie începând cu data de 20 iunie 1941, când țara noastră a ratificat acest instrument. El a devenit astfel parte a dreptului intern.
2.3. Forma Convenției
În forma inițială, Convenția a avut 59 de articole, urmând apoi să fie completată de anumite amendamente aduse pe parcursul anilor. În prezent, Convenția are 59 de articole amendate prin Protocoalele 11 și 14 și este însoțită de Protocolul inițial și Protocoalele nr 4, 6, 7, 12 si 13.
Mai jos, vom enumera cele 59 de articole ale Conventiei amendată de protocoalele 11 și 14, urmând ca pe parcursul lucrării să revenim la câteva dintre ele pentru a înțelege mai bine atât mecanismul Curții Europene ale Drepturilor Omului cât și articolele care stau la baza unor procese care vor fi obiectul cercetărilor noastre mai amănunțite. De asemenea, vom sesiza și schimbările amendate de Protocoalele 11 și 14. Enumerarea lor se va face cu scopul prezentării pe scurt a conținutului, ele având fiecare un titlu sintetizator.
Articolele Convenției sunt următoarele:
Articolul 1 – Obligația de a respecta drepturile omului;
Articolul 2 – Dreptul la viață;
Articolul 3 – Interzicerea torturii;
Articolul 4 – Interzicerea sclaviei și a muncii forțate;
Articolul 5 – Dreptul la libertate și la siguranță;
Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil;
Articolul 7 – Nici o pedeapsă fără lege;
Articolul 8 – Dreptul la respectarea vieții private și familiale;
Articolul 9 – Libertatea de gândire, de conștiintă și de religie;
Articolul 10 – Libertatea de exprimare;
Articolul 11 – Libertatea de întrunire și asociere;
Articolul 12 – Dreptul la căsătorie;
Articolul 13 – Dreptul la un recurs efectiv;
Articolul 14 – Interzicerea descriminării;
Articolul 15 – Derogarea în caz de stare de urgență;
Articolul 16 – Restricții ale activităților politice ale străinilor;
Articolul 17 – Interzicerea abuzului de drept;
Articolul 18 – Limitarea aplicării restrângerilor drepturilor;
Articolul 19 – Instituirea Curții;
Articolul 20 – Numărul judecătorilor;
Articolul 21 – Condiții de exercitare a funcțiilor;
Articolul 22 – Alegerea judecătoriilor;
Articolul 23 – Durata mandatului;
Articolul 24 – Revocarea;
Articolul 25 – Grefa și secretarii juridici;
Articolul 26 – Adunarea plenară a Curții;
Articolul 27 – Competența judecătorului unic;
Articolul 28 –Competența comitetelor;
Articolul 29 – Deciziile Camerei asupra admisibilității și fondului;
Articolul 30 – Desesizarea în favoarea Marii Camere;
Articolul 31 – Atribuții ale Marii Camere;
Articolul 32 – Competența Curții;
Articolul 33 – Cauze interstatale;
Articolul 34 – Cereri individuale;
Articolul 35 – Condiții de admisibilitate;
Articolul 36 – Intervenția terților;
Articolul 37 – Radierea de pe rol;
Articolul 38 – Examinarea contradictorie a cauzei și procedura de rezolvare prin bună înțelegere;
Articolul 39 – Rezolvarea pe cale amiabilă;
Articolul 40 – Audierea publică și accesul la documente;
Articolul 41 – Reparația echitabilă;
Articolul 42 – Hotărâri ale Camerelor;
Articolul 43 – Retrimiterea în fața Marii Camere;
Articolul 44 – Hotărâri definitive;
Articolul 45 – Motivarea hotărârilor și deciziilor;
Articolul 46 – Forța obligatorie și executarea hotărârilor;
Articolul 47 – Avize consultative;
Articolul 48 – Competența consultativă a Curții;
Articolul 49 – Motivarea avizelor consultative;
Articolul 50 – Cheltuielile de funcționare a Curții;
Articolul 51 – Privilegii și imunități ale judecătorilor;
Articolul 52 – Anchetele Secretarului General;
Articolul 53 – Apărarea drepturilor omului recunoscute;
Articolul 54 – Competențele Comitetului de Miniștri;
Articolul 55 – Excluderea altor moduri de soluționarea a litigiilor;
Articolul 56 – Aplicarea teritorială;
Articolul 57 – Rezervele;
Articolul 58 – Denunțarea;
Articolul 59 – Semnarea și ratificarea
CAPITOLUL III – ÎMBUNĂTĂȚIREA CONVENȚIEI
ȘI PROTOCALELE AMENDATE
3.1 Îmbunătățirea Convenției și protocoalele amendate
Protocoalele 11 și 14, precum și recomandările privind organizarea Curții au adus o serie de îmbunătățiri în cadrul Convenției.
3.1.1 Protocolul 11
Începând din 1980, creșterea continuă a numărului de cazuri aduse în fața organelor Convenției a făcut tot mai dificilă sarcina de a menține durata procedurilor în limite acceptabile. Supraîncarcarea sistemului a avut ca efect prelungirea excesivă a procedurii iar situația s-a agravat odată cu aderarea de noi state contractante. Pentru a ințelege exact situația, în 1981 erau înregistrate 404 cazuri, în 1993 erau 2037 de cazuri iar în 1997 se ajunsese la 4750 de cazuri și se preconiza o creștere. Se simțea nevoia unei reforme în mecanismul de control pentru a preveni un număr de cazuri mai mare. Astfel, prin Protocolul numărul 11 s-a creat o Curte unică și permanentă care a înlocuit cele două instituții precedente.
În data de 31 octombrie 1998, vechea Curte și-a încetat existența, însă aceasta a mai continuat încă 1 an pentru a instrumenta cazurile pe care le-a declarat admisibile.
În perioada celor trei ani de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 numărul cazurilor aduse în fața Curții a înregistrat o crestere extraordinar de mare de aproximativ 130%: de la 5.979 de cazuri în 1998 la 13.858 de cazuri în 2001. Dată fiind situația, au apărut și preocuparile în ceea ce priveste capacitatea Curții de a face față situației create.
Curtea funcționa în acel moment după Protocolul 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, fără un filtraj al cererilor, acestea fiind primite direct la Grefa Curții, din punctele cardinale ale Europei.
În aceste conditii și-a croit drum ideea unei noi reforme.
Prin Protocolul nr. 11 acceptarea dreptului de recurs individual nu mai este facultativă. Acest drept este recunoscut în temeiul art. 34 al Convenției oricărei persoane care se află sub jurisdicția unui stat parte. Comisia Europeană dispare, Comitetul de Miniștri pierde competența sa contencioasă, dar își păstrează atribuțiile legate de supravegherea executării hotărârilor Curții Europene. Comisia Europeană și-a continuat activitatea timp de un an, până la 31 octombrie 1999, și a examinat cauzele pe care le-a declarat admisibile înainte de această dată.
Protocolul nr. 11 nu a modificat drepturile protejate de Convenție și a lăsat fără schimbări condițiile de admisibilitate a unei cereri, care au rămas identice. După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, numărul cererilor depuse la Curte a crescut vertiginos. Astfel, în anul 2003 au fost depuse 30 310 cereri, iar în 2004 – 44 128. În 2001 Curtea a pronunțat 888 hotărâri, în 2002 – 844, în 2003 – 703, în 2004 – 718 iar în 2005 – 1105. La momentul actual, pe rolul Curții se află peste 89 000 cereri. Această supraîncărcare a determinat necesitatea perfecționării sistemului actual de control al respectării Convenției.
3.1.2 Recomandarea din 12 mai 2004
“Recomandarea din 12 mai 2004 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind obligațiile Statelor Membre de a institui și pune în aplicare căi de atac naționale eficace, în aplicarea art 13 și 35 din Conventie.
Curtea Europeana a decis că aceasta rezoluție trebuie să fie plasată în contextul creșterii volumului de cauze al CEDO, în special al seriilor de plângeri rezultând din aceeași cauza structurală sau sistematică. În acest sens, Curtea atrage atenția asupra Recomandarii 2004/6 din 12 mai 2004 privind îmbunătățirea eficacității recursurilor interne , în care se reamintește Statelor Membre obligația întemeiată pe art 13 din Convenție de a oferi oricărei persoane, înaintea plângerii CEDO, un recurs efectiv la o instanță națională, statele având obligație generală de a remedia problemele structurale adiacente ale violărilor constante.
Subliniind că ameliorarea recursurilor (căilor de atac) la nivel național vizează în prezent materia cauzelor respective și că ea trebuie, de asemenea, să contribuie la reducerea volumului de activitate al Curtii, Comitetul de Ministrii a recomandat statelor membre să examineze, în urma hotărârilor Curții, care releva deficiențe structurale sau generale în dreptul intern ori în practicile de stat, efectivitatea recursurilor existente, să fie instituite recursuri efective, în scopul de a evita ca plângerile să fie aduse înaintea Curții.
În același timp, măsurile adoptate trebuie să fie de natură să remedieze deficiențe structurale din care decurge violarea stabilită de Curte, în așa fel încat mecanismul prevăzut de Convenție să nu fie surclasat printr-un număr mare de plângeri din aceași cauză. Măsurile trebuie deci, să instituie un mecanism care să ofere persoanelor lezate reparația deplină a violării Convenției, așa cum a fost stabilită de Curte în acest caz concret și de principiu.
Ca efect al hotărârilor Curții, a Recomandărilor (94/1994, 04/1994 s,a) Consiliului Europei și a Acțiunii CEPEJ, în aproape toate Statele aflate sub jurisdicția Curții s-au instituit căi procedurale interne, atât ca remedii în cazul violării dreptului la un proces într-un termen rezonabil, cât și în celelalte cazuri de încălcări ale drepturilor fundamentale garantate de Convenție și de Constituțiile naționale.”
3.1.3 Protocolul 14
“Având în vedere Rezoluția nr. 1 și Declarația, adoptate în cadrul Conferinței ministeriale europene privind drepturile omului, care s-a desfășurat la Roma la 3 și 4 noiembrie 2000 și având în vedere declarațiile adoptate de Comitetul Miniștrilor la 8 noiembrie 2001, 7 noiembrie 2002 și 15 mai 2003 s-a luat decizia modificării câtorva articole din Conventie, prin Protocolul 14. Acest lucru s-a realizat pentru că a fost considerat necesară și urgentă modificarea anumitor dispoziții ale Convenției în vederea menținerii și îmbunătățirii eficienței pe termen lung a sistemului de control, având în vedere mai ales creșterea continuă a numărului de cauze aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului și al Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei, considerând, mai ales, că este necesar si fie menținut rolul principal al Curții în ceea ce privește protecția drepturilor omului în Europa.”
“Numărul de cereri depuse la Curtea Europeană a crescut extrem de mult odată cu mărirea numărului de state membre ale Consiliului Europei, depășind cu mult capacitatile Curții de a le examina. Pe rolul Curtii se aflau 119,300 de cereri in asteptare la sfarsitul anului 2009. Principalii doi factori care cauzeaza volumul excesiv de lucru al Curtii sunt mai ales:
– Curtea procesează un număr mare de cauze pe care le declară inadmisibile (Curtea respinge mai mult de 90% din cereri prin decizia unui complet din trei judecători);
– Cererile care se referă la probleme structurale, pe marginea cărora Curtea a adoptat deja hotărâri de constatare a violărilor Convenției și în care există o jurisprudență bine stabilită. Aceste cereri (repetitive) stau la baza a circa 60% din toate hotărârile Curții adoptate anual.”
La data de 4 mai 2004 a fost adoptat textul Protocolului nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale cu privire la modificarea sistemului de control al Convenției.
Adoptarea textului Protocolului 14 a urmărit eficientizarea mecanismului de conrol instaurat prin Convenția europeană a drepturilor omului, avandu-se în vedere creșterea continuă a volumului de activitate a Curții și a Comitetului Miniștrilor. Fără a transforma în mod radical sistemul de control instituit prin Protocolul nr.11 la Convenție, prevederile Protocolului nr.14 tind să amelioreze funcționarea acestuia și să confere Curții Europene a Drepturilor Omului mijloacele procedurale adecvate pentru accelerarea examenului cererilor individuale într-un termen rezonabil.
“Protocolul 14, prin modificările lui, nu prevede transformarea radicală a sistemului de control stabilit de Convenție. Modificările vizează mai mult perfecționarea sistemului prin modificari la sistemul de control. Astfel, găsim următoarele schimbări:
limitarea dreptului de a fi judecător doar pentru un singur mandat și extinderea acestuia până la 9 ani (se modifică art. 23 al Convenției);
schimbarea procedurii de examinare a cererilor vădit inadmisibile prin constituirea instituției „judecătorului unic” asistat de „juristul raportor” (se modifică art. 27 al Convenției);
conferirea competenței Comitetelor de 3 judecători de a examina în fond cererile repetitive (se modifică art. 28 al Convenției);
introducerea unui criteriu suplimentar de admisibilitate – nu vor fi examinate în fond cererile care relevă un „dezavantaj nesemnificativ” pentru reclamant sau societate (se modifică art. 35 al Convenției);
acordarea dreptului Comisarului Consiliului Europei pentru drepturile omului de a interveni în procedurile în fața Curții (se modifică art. 36 al Convenției);
se permite încheierea acordurilor amiabile până la declararea cererii admisibile (se modifică art. 38 al Convenției);
acordarea dreptului Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei de a cere Curții să se expună pe marginea executării hotărârilor Curții (se modifică art. 46 al Convenției).”
“Protocolul 14/2004 adițional la Convenție, având ca obiect simplificarea și accelerarea procedurii la Curte, ratificat de România prin Legea nr 39.17.03.2005 (M Of. Nr 238/22.03.2005), se întemeiază pe faptul că „ este necesară și urgentă modificarea Convenție în scopul îmbunătățirii eficienței pe termen lung a mecanismului de control, având în vedere creșterea majoră a numărului de clauze la Curte” (art 4 din preambul)
Protocolul nr. 14 instituie, așa cum s-a mai relevat, completul de judecătator unic cu o competență substanțială, comitetul de 3 judecatori, camere de 7 judecatori si Marea Camera cu 17 judecatori, ca instanțe judiciare ale Curții și aduce o serie de îmbunătățiri procedurii, forței obligatorii și executării hotărârilor. Aplicarea acestuia, împreuna cu măsurile din Programul Cadru al CEPEJ, cu cele din rezoluțiile Cosiliului Europei și mai ales din jurisprudenta CEDO relativă la încălcarea art 13 și 35 din Convenție, este de natura ca, în viitor, să determine Curtea să-și revină la un rol dinamic și la un model de soluționare accelerată a cauzelor, prima care să ofere exemplul de respectare a exigențelor (proclamate constant chiar de ea) garantării dreptului la un proces într-un timp rezonabil, conform art 6.1 din Convenție.”
3.2 Conferință Ministerială la Interlaken
Elveția a organizat o Conferință Ministerială la Interlaken cu scopul de a stimula reformarea Curții Europene a Drepturilor Omului pe 18 și 19 februarie 2010, în cadrul președinției Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.
Conferința a fost și un prilej să se salute intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 la 1 iunie 2010. La 18 februarie 2010, înainte de deschiderea Conferinței Ministeriale, ministrul Justiției al Rusiei, Alexander Konovalov, a depus instrumentele de ratificare a Protocolului nr. 14 la CEDO, în prezența Secretarului General al CoE, Thorbjørn JAGLAND, și a Ministrului Justiției elvețian, Eveline Winmer-Schlumpf.
“Lucrările Conferinței s-au finalizat prin adoptarea unei declarații a reprezentanților celor 47 de state membre la CoE. Potrivit acestei declarații, este necesar de a stabili o balanță echitabilă între cauzele noi care sunt depuse la CEDO și cele înregistrate deja și de a reduce volumul celor aproximativ 120,000 de cereri într-un mod care să garanteze examinarea într-un termen rezonabil a cererilor noi. Suplimentar, a fost decis că trebuie să fie îmbunătățită implementarea la nivel național a hotărârilor CEDO și că, Comitetul de Miniștri trebuie să garanteze o supraveghere efectivă a acestui proces de implementare.
În scopul realizării acestor obiective, declarația conține un plan de acțiuni care prevede o listă de măsuri pe termen scurt și mediu, precum și o agendă de implementare a acestora.
Planul de acțiuni se referă la:
A. Dreptul la cerere individuală – Comitetul de Miniștri să examineze noile reguli procedurale și să determine în ce măsură acestea pot fi aplicate fără a descuraja cererile întemeiate;
B. Implementarea Convenției la nivel național – statele membre să execute în totalitate hotărârile CEDO și să prevină violări similare pe viitor, să ia în calcul jurisprudența în evoluție a Curții, inclusiv care se referă la alte state, să implementeze recursuri efective, să asigure implementarea recomandărilor Comitetului de Miniștri;
C. Filtrarea cererilor – informarea potențialilor reclamanți privind jurisprudența CEDO, evidențiindu-se rolul birourilor de informare ale CoE, implementarea de către CEDO a mecanismului de filtrare efectivă a cererilor, Comitetul de Miniștri urmează să stabilească un mecanism de filtrare în afară de procedura judecătorului unic;
D. Cererile repetitive – statele membre să faciliteze reglementarea amiabilă și adoptarea declarațiilor unilaterale și, după adoptarea unei hotărâri pilot, să coopereze cu Comitetul de Miniștri în vederea implementării măsurilor generale necesare; CEDO să stabilească standarde clare și previzibile pentru procedura hotărârii pilot și să evalueze efectele acestei proceduri;
E. Curtea – statele membre să asigure transparența și calitatea procedurii de selectare a candidaților la postul de judecător la CEDO, inclusiv cunoașterea dreptului internațional public, a sistemului de drept național și cel puțin a unei limbi oficiale ale CEDO, precum și să dețină o experiență practică legală necesară; CEDO să evite reconsiderarea circumstanțelor faptelor sau dreptului național care au fost stabilite și decise de către instanțele naționale, în conformitate cu jurisprudența sa potrivit căreia ea nu este cea de-a patra instanță, să aplice uniform și riguros criteriile privind admisibilitatea și să ia în considerație rolul său subsidiar în interpretarea și aplicarea Convenției, să aplice noile criterii de admisibilitate prevăzute de Protocolul nr. 14 și să identifice alte posibilități de aplicare a principiului minimis non curat praetor, să solicite Comitetului de Miniștri reducerea până la cinci membri numărul judecătorilor Camerei așa cum este prevăzut de Protocolul nr. 14, să identifice prioritățile la examinarea cauzelor și problemele structurale care ar putea genera nu număr semnificativ de cereri repetitive;
F. Supravegherea executării hotărârilor – Comitetul de Miniștri să acorde prioritate și cauzelor ce indică probleme structurale majore și să acorde importanță necesității stabilirii recursurilor interne efective;
G. Procedura simplificată pentru amendarea Convenției – Comitetul de Miniștri să examineze posibilitatea introducerii unei proceduri simplificate pentru modificarea viitoare a Convenției sau a unei prevederi a acesteia, de exemplu prin intermediul unui Statut al CEDO sau a unei prevederi în Convenție similară cu cea din art. 41 (d) al Statutului CoE.
În vederea implementării planului de acțiuni, declarația prevede o agendă de implementare a obiectivelor acestuia, și anume:
– Statele membre trebuie să anunțe Comitetul de Miniștri, înainte de sfârșitul anului 2011, despre măsurile întreprinse în vederea implementării declarației;
– Comitetul de Miniștri urmează să implementeze, până în iunie 2011, măsurile stabilite în declarație care nu necesită modificarea Convenției;
– Comitetul de Miniștri trebuie să stabilească termeni de referință organelor competente pentru a stabili, până în iunie 2012, măsurile specifice care necesită modificarea Convenției (care se referă la mecanismul de filtrare și simplificarea modificării Convenției);
– Comitetul de Miniștri trebuie să evalueze, pe parcursul anilor 2012 până în 2015, în ce măsură implementarea Protocolului nr. 14 și a planului de acțiuni de la Interlaken a ameliorat situația la CEDO și să decidă, înainte de sfârșitul anului 2015, necesitatea adoptării unor noi acțiuni. Înainte de sfârșitul anului 2015, Comitetul de Miniștri să decidă dacă măsurile adoptate sunt suficiente și să se pronunțe asupra necesității unor schimbări mai profunde”.
CAPITOLUL IV – MECANISMUL DE FUNCȚIONARE AL
CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Mecanismul de funcționare al Curții Europene a Drepturilor Omului are la bază Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Curții, având în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele acesteia.
4.1 Alegerea judecătorilor, președintelui, vicepreședinților și grefierului
Procedura în fața Curții reprezintă ansamblul normelor potrivit cărora se soluționează o cauză ce privește încălcarea Convenției de către unul sau mai multe state parte la acest instrument internațional. Normele de procedură se regasesc în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Titlul II și sunt detaliate în Regulamentul Curții. Acesta din urma este un document mai flexibil decât Convenția fiind adoptat de către plenul Curții, nu de către partile contractante la Convenție. Drept urmare, Regulamentul Curtii a fost modificat de numeroase ori, în scopul clarificarii sau imbunătățirii procedurii.
Articolul 21 alin. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ne informează despre condițiile de exercitare a funcțiilor. Astfel, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcții judiciare sau să fie juriști având o competență recunoscută.
Articolul 4 din Regulament completează și adaugă că fiecare judecător trebuie să declare în fața Președintelui Curții orice activitate suplimentară. Ei își exercită mandatul cu titlu individual iar pe durata mandatului lor, nu pot exercita nicio activitate incompatibilă cu cerințele de independență, de imparțialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate integrală; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este rezolvată de către Curte. Mai mult, acestia beneficiază in conformitate cu Articolul 51, de anumite privilegii si imunități.
Conform Articolului 22 din Conventie, judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părți contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidați prezentați de Înalta Parte contractantă. Același articol ne spune la alin. 2 că este urmată aceeași procedură pentru a completa Curtea în cazul adeziunii a noi Înalte Părți contractante și pentru a se ocupa locurile devenite vacante. Prin art 3 al Regulamentului, se stipulează că înaintea începerii mandatului fiecare judecator trebuie să depună un jurământ.
Durata mandatului este stabilită prin articolul 23 modificat prin Protocolul 14. Acest articol spune că judecătorii sunt aleși pentru o perioadă de 9 ani. Ei nu pot fi realeși.(înainte erau aleși pentru o perioadă de 6 ani). Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc vârsta de 70 de ani dar ei rămân în funcție până la înlocuirea lor și continuă totuși să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizați. Un judecător nu poate fi revocat din funcție decât dacă ceilalți judecători decid, cu o majoritate de două treimi, că el nu mai corespunde condițiilor cerute."
In ceea ce privește revocarea, art 7 al Regulamentului stabilește in detaliu ce trebuie să se întâmple ca un judecător să fie revocat.
Pentru a întelege mecanismul de alegere a președintelui și a vicepreședinților, vom reda complet art 8 al Regulamentului, care stabilește că:
“1. Plenara judecătorilor Curții își alege președintele, cei doi vicepreședinți și președinții de secție pentru o perioadă de trei ani, cu condiția ca această perioadă să nu depășească durata mandatului lor ca judecători.
2. De asemenea, fiecare secție își alege un vicepreședinte pentru o perioadă de trei ani, care îl înlocuiește pe președinte în cazul în care acesta se află în imposibilitate de a își exercita funcția.
3. Un judecător ales conform dispozițiilor alin. 1 sau 2 de mai sus nu poate fi reales decât o singură dată pentru o funcție de același nivel. Această limită impusă numărului de mandate nu împiedică pe judecătorul titular al unui mandat de genul celui arătat mai sus la data intrării în vigoare a prezentului amendament al art. 8 din Regulament să fie reales o dată în aceeași funcție.
4. Președinții și vicepreședinții continuă să-și exercite atribuțiile până la alegerea succesorilor lor.
5. Alegerile reglementate de acest articol se desfășoară prin vot secret; la el pot participa numai judecătorii aleși prezenți. Dacă nici un candidat nu întrunește majoritatea absolută de voturi, se procedează la unul sau mai multe tururi adiționale de scrutin, până când un candidat întrunește majoritatea absolută. La fiecare tur, judecătorul care a obținut cel mai mic număr de voturi este eliminat. Dacă mai mulți candidați obțin, fiecare, cel mai mic număr de voturi, este eliminat numai acel candidat aflat într-o asemenea situație care este ultimul în ordinea protocolară stabilită conform art. 5 din prezentul Regulament. În caz de număr egal de voturi între cei doi candidați în turul de scrutin final, are preferință judecătorul aflat pe cea mai bună poziție protocolară, în conformitate cu același art. 5.”
Atribuțiile președintelui Curții sunt legiferate prin articolul 9 al Regulamentului care spune că președintele conduce lucrările și serviciile Curții, că el reprezintă Curtea și, în special, asigură relațiile acesteia cu autoritățile Consiliului Europei, că el prezidează ședințele plenare ale Curții, ședințele Marii Camere și cele ale colegiului de cinci judecători și că acesta nu ia parte la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, decât dacă este judecătorul ales în numele unei părți contractante aflate în cauză. Vicepreședinții Curții îl asistă pe președintele Curții și îi țin locul dacă acesta nu poate să-și îndeplinească atribuțiile sau dacă postul de președinte este vacant, sau la cererea președintelui. De asemenea, ei îndeplinesc și funcția de președinte de secție.
Adunarea plenară a Curții este cea care alege, conform articolului 26 al Convenției, devenit 25 odată cu modificariile implementate de Protocolul 14, pentru o durată de trei ani, Președintele și unul sau doi vice-președinți ce pot fi realeși.
Tot Adunarea este cea care constituie Camere pentru o perioadă determinată și care alege Președinții Camerelor Curții. Mai mult, Adunarea plenara adoptă regulamentul Curții și alege grefierul și unul sau mai mulți grefieri adjuncți. :
În ceea ce privește alegerea grefierului, aceasta se face astfel: “Curtea, reunită în plen, își alege grefierul. Candidații trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală, să aibă cunoștințele juridice, administrative și lingvistice, precum și experiența necesare pentru a îndeplini atribuțiile aferente funcției. Grefierul este ales pentru un mandat de cinci ani și poate fi reales. El nu poate fi revocat din funcție, decât dacă judecătorii, reuniți în ședință plenară, hotărăsc, printr-o majoritate de două treimi dintre judecătorii aleși în funcție, că cel în cauză a încetat să mai îndeplinească condițiile cerute. Acesta trebuie să fie audiat în prealabil de către Plenara judecătorilor Curții. Orice judecător poate declanșa procedura de revocare din funcție” . Grefierul depune și el jurământ la fel ca judecătorii respectând un protocol asemănător.
4.2 Organizarea Camerelor, Comitetelor și a Marii Camere
“Conform regulamentului său, CEDO este formată din patru secțiuni, a căror compoziție, fixată pe trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât și din punct de vedere al reprezentării pe sexe și tinând seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Fiecare secțiune este prezidată de un președinte, doi dintre presedinții de secțiune fiind în același timp vicepresedinți ai Curții. Presedinții de secțiune sunt asistați și, dacă este cazul, sunt înlocuiți de vicepresedinții de secțiune.”
Conform Protocolului 14, articolul 27 al Convenției devine articolul 26 și stipulează că â, pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în comitete de trei judecători, în Camere de șapte judecători și într-o Mare Cameră de șaptesprezece judecători.
“Comitete formate din trei judecători sunt constituite pe o perioada de 12 luni, în cadrul fiecărei secțiuni. Acestea reprezintă un element important al noii structuri, întrucât ele efectuează o mare parte din munca de filtrare efectuată pâna acum de Comisie.
Camere din șapte membri sunt constituite în cadrul fiecărei secțiuni, pe baza sistemului rotației, președintele de sectiune și judecătorul ales în numele statului interesat participând de drept. Atunci când judecătorul ales în numele statului interesat nu este membru al sectiunii, el participă în calitate de membru de drept al camerei. Membrii secțiunii care nu sunt membrii plini ai Camerei iau parte ca membri supleanți.
Marea Cameră este constituită pentru o durată de trei ani. În afara membrilor de drept – președintele, vicepreședintii și presedinții de sectiuni, ea se compune, după sistemul rotației, pornind de la două grupe care alternează la fiecare nouă luni și a căror compoziție se dorește echilibrată din punct de vedere geografic și ține seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Camerele Curții constituie comitetele pentru o perioadă determinată. Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei și al Marii Camere; în cazul absenței acestui judecător, sau atunci când el nu-și poate desfășura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.”
Din Marea Cameră fac de asemenea parte Președintele Curții, vicepreședinții, președinții Camerelor și alți judecători desemnați conform regulamentului Curții. Când cauza este deferită Marii Camere în virtutea articolului 43, nici un judecător al Camerei care a emis hotărârea nu poate face parte din aceasta, cu excepția Președintelui Camerei și a judecătorului ales în numele statului parte interesat.”
4.3 Modalitatea de funcționare a sistemului
Articolele 33 și 34 identifică Părțile care pot apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și anume:
Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea de orice încălcare a dispozițiilor Convenției și protocoalelor sale pe care o socotește imputabilă unei alte Înalte Părți contractante.
Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări, de către una din Înaltele Părți contractante, a drepturilor recunoscute în Convenție sau protocoalele sale. Înaltele Părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept.
Lista potențialilor reclamați este foarte lungă: aici intră atât cei opt sute de milioane de locuitori ai Europei cât și restul cetățenilor din țări terțe care își au reședința sau tranzitează pe teritoriul acesteia dar și organizațiile, asociațiile, fundațiile și partidele politice.
Totuși, până la etapa unui caz admis, Curtea introduce prin articolul 35 anumite condiții:
1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum este stabilit conform principiilor de drept internațional general recunoscute și într-un termen de șase luni, începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, dacă
a) ea este anonimă;
b) este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, și dacă ea nu conține fapte noi.
Conform Protocolul 14, alin. 3 al articolului 35 din Convenție se modifică după cum urmează:
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că:
a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă;
b) reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii și cu condiția de a nu respinge pentru acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanță națională.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.
Astfel, Curtea rezolvă cazurile și dă un anumit verdict sau o recomandare. Ea poate însă să scoată cazul din rol dacă solicitantul nu mai dorește să îl mai mențină, litigiul a fost rezolvat sau orice alt motiv care nu mai justifică continuarea examinării cererii.
O cerere care, în mod vădit, nu indeplinește criteriile de admisibilitate este atribuită unui comitet, care o declara inadmisibilă sau o radiază de pe rol, pe baza unui vot în unanimitate, decizia fiind definitivă. Toate celelalte cereri individuale sunt date unei camere, unul dintre judecători fiind raportor; acum este faza în care părțile depun observații și cereri de satisfacție echitabilă, fiind invitate și la soluționarea pe cale amiabilă, prin medierea grefei. Camera se pronunță, cu majoritate și asupra admisibilității fondului, dacă nu s-a dat o decizie distinctă, prin medierea grefei.
Solicitantul, fie persoană fizică, fie stat membru poate solicita, în cazuri excepționale, retrimiterea cazului în fața Marii Camere în maxim trei luni de la hotărârea unei Camere. Dacă un colegiu de cinci judecători al Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general, Marea Cameră se pronunță printr-o hotărâre. Hotărârile sunt definitive dacă sunt pronunțate de Marea Cameră sau dacă hotarărea unei Camere este acceptată și părțile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. Alte două posibilități de hotărâre definitivă a unei Camere este fie dacă retrimiterea cauzei în fața Marii Camere nu a fost cerută in termen de trei luni, fie dacă colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată în aplicarea articolului 43.
CAPITOLUL V – ROMANIA ȘI CURTEA EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI
5.1. Scurt istoric – România și Curtea Europeană a Drepturilor Omului
România este una din țările cele mai active în ceea ce înseamnă apelarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
“Statutul de invitat special a fost primit de România din anul 1991, la nivel de Parlament și mai apoi de Guvern prin aderarea la 19 februarie 1991 la Convenția Culturală Europeană. Consiliul Europei a decis primirea României ca membru cu drepturi depline la data de 7 octombrie 1993, ceea ce a determinat reprezentarea țării în organismele Consiliului Europei: Adunarea Parlamentară, Consiliile de Specialitate, Comitetul de Miniștri, Comitetul de delegați, Congresul Puterilor Locale și Regionale s.a. Ca membră a Consiliului Europei, țara noastră a ratificat în numar mare de Convenții elaborate și adoptate de Consiliul Europei. Începand cu data de 20 iunie 1994, Romania a recunoscut și jurisdicția CEDO odată cu dreptul de recurs individual al cetățenilor împotriva hotărârilor instanțelor naționale, în conformitate cu art 46 (1) din Convenție. Practic, din 1993 România a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei și în anul următor a ratificat Convenția și cele 11 protocoale.” Ea a devenit astfel cel de-al 32-lea stat membru al Consiliului Europei.
Primul judecător al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost Marin Voicu, urmat de Corneliu Bârsan (fost decan al Facultății de Drept) care este judecător la CEDO din 1995 până în prezent.
5.2 Relația și Comunicarea României cu CEDO prin Direcția Agentului Guvernamental
În cadrul Ministerului de Afaceri Externe există și Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu rang de director general, subordonat ministrului afacerilor externe, și o direcție pentru activitatea Agentului guvernamental. Atribuțiile Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului se stabilesc prin ordin al ministrului afacerilor externe.
Conform informațiilor disponibile, “această instituție este reglementată de 3 documente (ordonanță și 2 hotărâri) apărute de-a lungul timpului și anume:
Ordonanța Guvernului României nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor din Consiliul Europei și exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă (publicată în M. Of. nr. 431 din 31 august 1999), aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 87/2001, modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 64/2003 privind stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale și a unor instituții publice (publicată în M. Of. nr. 464 din 29 iunie 2003) și prin OUG nr. 48/2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 25 aprilie 2008);
Hotărârea Guvernului României nr. 868/2003 privind organizarea și funcționarea Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
Hotărârea Guvernului României nr. 100/2004 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe.
Această instituție este cea care menține o relație strânsă cu CEDO și are grijă ca totul să decurgă cât mai bine pentru România. Pentru a exemplifica rolul acesta vom reveni la istoricul apariției Agentului guvernamental și la atribuțiile acestuia.
“Practic, Instituția Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcționează la Ministerul Afacerilor Externe din luna iulie 2003, fiind transferată de la Ministerul Justiției prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 64/2003 privind stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale și a unor instituții publice.
Acesta urmărește, în acele cazuri în care acest lucru este posibil, impulsionarea demersurilor administrative care ar putea conduce la soluționarea pe plan intern, anterior pronunțării Curții, a unor cazuri în care, fie este posibil un nou recurs intern, ca urmare a adoptării noii legislații în materie, fie încălcarea dreptului se datorează neexecutării unei hotărâri interne. În aceste cazuri, în eventualitatea reușitei demersurilor administrative în vederea restituirii, respectiv a punerii în posesie, se va putea evita condamnarea statului român prin solicitarea radierii cauzelor de pe rolul Curții sau prin încheierea unor convenții de soluționare amiabilă.
Urmărirea, alături de instituțiile competente, a armonizării legislației și practicii administrative și judecătorești cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile pronunțate împotriva României (care, conform art. 46 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, sunt obligatorii pentru țara noastră), pe de o parte, precum și, cu titlu preventiv, prin hotărârile pronunțate în alte spețe relevante, constituie un obiectiv prioritar al Agentului guvernamental.
Această componentă legislativă constituie un aspect esențial al executării hotărârilor CEDO de către statele părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care este urmărită de către Comitetul Miniștrilor (forul politic al Consiliului Europei) și, are totodată, o deosebită relevanță la nivelul Uniunii Europene, în aprecierea de către aceasta a îndeplinirii criteriilor politice de aderare.”
Atribuțiile acestei instituții sunt complexe și caută să acopere cât mai bine domeniul pe care îl gestionează. Astfel aceasta instituție trebuie să:
“Întocmească actele și apărările necesare, să înfăptuiască orice alte acte procesuale, să ia măsurile necesare pe plan intern și să realizeaze orice alte acte sau activități legate de reprezentarea intereselor statului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și la Comitetul Miniștrilor;
Tot el trebuie să sesizează, pe baza deciziei Guvernului, Curtea în numele României cu o cauză interstatală;
Aceasta formulează intervenția voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curții, în care reclamantul este un cetățean român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte la Convenție;
Formulează propuneri cu privire la desemnarea judecătorului ad-hoc, în cazurile prevăzute de Convenție;
Colaborează cu autoritățile publice, instituțiile publice, regiile autonome, societățile comerciale cu capital majoritar public, precum și cu persoanele și structurile învestite cu o misiune de serviciu public, care sunt obligate să trimită Agentului guvernamental, la cererea și în termenul stabilit de acesta, toate actele, datele și informațiile necesare reprezentării intereselor statului român la Curte și la Comitetul Miniștrilor;
Colaborează cu instanțele judecătorești, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, celelalte jurisdicții, Ministerul Public, organele de cercetare penală, notarii publici, executorii judecătorești și celelalte persoane sau structuri cu misiune de serviciu public, legate de înfăptuirea sau administrarea justiției ori a celorlalte activități jurisdicționale sau de executarea hotărârilor judecătorești ori a celorlalte acte jurisdicționale, care au obligația să trimită Agentului guvernamental, la cererea și în termenul stabilit de acesta, pe lângă actele, datele și informațiile necesare reprezentării intereselor statului român la Curte și la Comitetul Miniștrilor și actele privind procedurile aflate în curs de desfășurare în fața acestora, indiferent de stadiul în care se află, cu respectarea celerității procedurilor interne în curs;
Poate solicita tribunalului competent teritorial, în cazul în care consideră necesar, efectuarea unei expertize judiciare, care să constituie mijloc de probă în cauza aflată pe rolul Curții;
Încheie, în numele Guvernului României, convențiile de rezolvare pe cale amiabilă a unei cauze întemeiate pe o cerere individuală împotriva statului român, după ce Curtea îi comunică cererea;
Informează Ministrul Afacerilor Externe cu privire la modificările legislative care se impun în urma evoluției jurisprudenței Curții, în vederea promovării, împreună cu instituțiile competente, a actelor normative corespunzătoare.” Când vine vorba de colaborarea Agentului guvernamental cu alte instituții găsim disponibile următoarele informații:
“La data de 11 noiembrie 2003 a fost semnat Protocolul de cooperare între Ministerul Afacerilor Externe și Institutul Național al Magistraturii referitor la educația juridică și formarea profesională privind sistemul de protecție a drepturilor omului prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Documentul vizează stabilirea unei baze permanente de colaborare între cele două instituții cu privire la aspecte legate în principal de activitatea instituției Agentului Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și de promovarea pregătirii aprofundate a magistraților în materia drepturilor omului.
Protocolul semnat între MAE și Institutul Național al Magistraturii vizează atât activitatea de instruire a auditorilor de justiție (cursanții Institutului Național al Magistraturii, care vor deveni magistrați), cât și cea de pregătire continuă a magistraților, urmărindu-se în primul rând promovarea cunoașterii și aplicării directe a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a se atinge prin aceasta principiul echilibrului și separației puterilor în stat.
La data de 16 martie 2011 între Ministerul Afacerilor Externe prin Agentul Guvernamental și Freedom House România a fost semnat protocolul de colaborare având ca obiect implementarea proiectului “Civil Society for Justice Reform”.
Activitățile avute în vedere în derularea acestei colaborări sunt următoarele: alcătuirea unui raport asupra situației cauzelor românești la CEDO, organizarea de seminarii de instruire pentru jurnaliști și magistrați, promovarea unei campanii de conștientizare (media on-line și media clasice) asupra problematicii drepturilor omului și alcătuirea de propuneri de îmbunătățire a legislației în vigoare, dacă și unde este cazul.
La data de 6 aprilie 2011 a fost semnat Protocolul de colaborare trilateral între Ministerul Afacerilor Externe prin Agentul Guvernamental, Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul European din România.
Prin acest document părțile și-au manifestat dorința de a conlucra în vederea îmbunătățirii accesului la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special în cazul magistraților, dar și al celorlalte categorii de persoane interesate.
Printre activitățile ce urmează a fi desfășurate se numără în primul rând traducerea și revizia jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și elaborarea, publicarea și distribuirea către magistrați și alte categorii de persoane interesate, a unor culegeri, sinteze și alte materiale având conținut de informare asupra jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În vederea evitării suprapunerii eforturilor de traducere, Agentul guvernamental împreună cu CSM va elabora o listă comună privind prioritățile de traducere și revizie pentru hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. Lista comună se va comunica IER care se va ocupa de traducerea și revizia lor.”
“Convenția de rezolvare pe cale amiabilă se încheie între Guvernul României, reprezentat de Agentul guvernamental, și reclamant sau reprezentantul acestuia. Convenția de rezolvare pe cale amiabilă poate fi semnată doar după ce Curtea comunică Agentului guvernamental cererea reclamantului.
Sumele stabilite prin convenția de rezolvare pe cale amiabilă se plătesc în termenul prevăzut de convenția de rezolvare pe cale amiabilă sau, dacă un asemenea termen nu este prevăzut, în 3 luni de la data semnării convenției de rezolvare pe cale amiabilă.
O altă modalitate de a pune capăt litigiului, în cauzele repetitive în care reclamantul nu acceptă soluționarea amiabilă, o reprezintă formularea unei declarații unilaterale, prin care Guvernul recunoaște încălcarea Convenției și se angajează să ia o serie de măsuri individuale și generale pentru a repara prejudiciul material și moral cauzat victimei, precum și a preveni apariția unor cauze similare în viitor. Această modalitate de soluționare a litigiului este agreată de Curtea Europeană, care a radiat de pe rol o serie de cauze (cu titlu de exemplu: Tahsin Acar împotriva Turciei, Meriakri împotriva Moldovei, Gergely împotriva României, Kalanyos împotriva României), ca urmare a declarației unilaterale a guvernului pârât, invocând art. 37 alin. 1 lit. c) din Convenție, care prevede că instanța europeană poate radia o cerere de pe rol atunci când continuarea examinării cererii nu se mai justifică.”
5.3 Ce trebuie să faci ca să redactezi o cerere către CEDO?
“Curtea Europeană este o instituție internațională care, în anumite circumstanțe poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce pretind că drepturile lor, prevăzute în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, au fost violate.
Dacă considerați ca unul din state a violat în detrimentul dumneavoastră direct și personal vreunul din aceste drepturi fundamentale, vă puteți plânge Curții. Ea nu este o instanță de apel împotriva instanțelor naționale și nu poate anula sau modifica deciziile lor.
Vă puteți plânge Curții numai cu privire la actele unei autorități publice dintr-unul din acele state (Parlament, Administrație, Tribunal). Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor institutii private.
Curtea se sesizeaza printr-un formular standard, care trebuie completat atent și la toate punctele. Cine apelează nu trebuie să omită să atașeze cererea și să menționeze în această listă toate hotărârile și celelalte decizii, precum și orice alt document pe care dorește să îl supună Curții drept mijloc de probă (procese verbale ale ședințelor , declarații ale martorilor etc.). In ceea ce privește deciziile judiciare, trebuie să fie trimise motivarea acestora, nu numai dispozitivul lor. Indicat este ca persoana care apelează la Curte să se limiteze totuși la documentele pertinente pentru examinarea capetelor conținute în cerere.
Reclamantul care nu dorește ca identitatea sa să fie divulgată trebuie să precizeze acest lucru și să prezinte o expunere a motivelor ce justifică derogarea de la regula normală de publicitate a procedurii în fața Curții. Președintele camerei poate autoriza anonimatul în cazuri excepționale și justificate. Aceste instrucțiuni sunt foarte importante pentru admisibilitatea cererilor și pentru ușurarea muncii celor de la CEDO. Mai mult, dacă cineva se decide să facă se adreseze CEDO poate apela la unele organizații care oferă consultații gratuite, de exemplu Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR – CH) sau Societatea Independentă Română a Drepturilor Omului (SIRDO).
Pe data de 1 iulie 2013 a intrat in vigoare noul Regulament al Curtii Europene a Drepturilor Omului, iar art. 47 a fost modificat și are în vedere modalitatea de redactare a unei cereri introduse Instanței din Strasbourg. Noutățile care au apărut ca urmare a acestei modificări sunt:
1. Aspecte privind datele personale
În ceea ce privește persoana fizică cerințele răman aceleași, schimbarea, însă, apare în cazul persoanei juridice care pe langă datele de identificare specifice să se arate și numele Părții împotriva căreia se introduce cererea (un Stat semnatar al Conventiei, nu alte entitati).
2. Modul de completare a cererii
Aplicantul are obligația de a scrie concis și lizibil atat expunerea faptelor, cat și motivarea în drept – descrierea violărilor Convenției, motivare ce nu trebuie să depășească 20 de pagini.
3. Documentele anexate cererii
Cererea este necesar să fie semnată de către aplicant sau de către reprezentantul acestuia. Ca documente doveditoare, se vor atașa:
• copii după hotărarile dispuse în cauză sau, în funcție de caz, după alte măsuri luate de organe judiciare sau de altă natură;
• copii după hotărarile prin care se arată îndeplinirea cerinței epuizarii căilor efective de atac și a încadrării în termenul de 6 luni.
• copii dupa orice altă procedură internațională urmată în cauză, dacă este cazul,
• procură, în original, a reprezentantului – este vorba despre procura-tip CEDO.
4. Modul de anexare a documentelor
Potrivit noilor reglementări, CEDO clarifică și modul de anexare a documentelor. Acestea se vor atasa în ordinea datei, numerotate consecutiv și ușor de identificat – copii lizibile.
5. Sancțiunea neîndeplinirii cerințelor CEDO
In cazul neindeplinirii oricărei din cerințele arătate, CEDO va putea să nu examineze cauza.
6. Examinarea cererii se va putea face doar dacă:
• aplicantul a dat o explicație satisfacatoare neindeplinirii cerintelor impuse;
• aplicația nu vizează o cerere obișnuită, ci o cerere privind măsurile interimare;
• CEDO hotărăște examinarea cauzei, din oficiu, sau la cererea aplicantului.
5.4 Situația României în cifre – buget, cereri, articole invocate frecvent
Cheltuielile de funcționare a Curții sunt în sarcina Consiliului Europei.
În ceea ce privește contribuția României la bugetul Curții menționăm că țara noastră contribuie activ la acesta. Astfel, pentru anul 2011 bugetul Curții se ridică la peste 58,5 milioane de euro, fiind finanțat din contribuția celor 47 de state ale Consiliului Europei, în funcție de criterii bazate pe populație și puterea de cumpărare a banilor. Pentru anul 2011, contribuția României la Consiliul Europei a fost de 2.384.936 milioane de euro din totalul de 211,4 milioane de euro.
La Grefa Curții sunt angajați 36 de români, din totalul de 640 de membri (juriști, personal administrativ și tehnic sau translatori).
Din totalul de 152.800 de cereri aflate pe rolul Curții de la Strasbourg la data de 30.11.2011, 12.650 erau îndreptate împotriva României, adică 8,3%, ocupând locul 4 in clasament. Primul loc în acest "top" îl ocupă Rusia cu 26,7% dintre cereri (40850), urmată de Turcia cu un procent de 11,1% (17.250) și Italia (9,1%).
Tabel I – Date statistice disponibile
Sursa: www.echr.coe.int
Sursa: http://www.hotararicedo.ro
Cu toate acestea, România nu se află și în topul statelor împotriva cărora s-au pronunțat cele mai multe hotărâri în 2011. Mai mult de jumătate din totalul hotărârilor au fost pronunțate împotriva a patru dintre cele 47 state membre ale Consiliului Europei, respectiv: Turcia (174 hotărâri), Rusia (133), Ucraina (105) și Grecia (73). Din numărul total de hotărâri pronunțate în 2011, în mai mult de 85% dintre cazuri Curtea a constatat cel puțin o încălcare a Convenției .
Într-un document de statistică de pe site-ul oficial al Curții Europene pentru Drepturile Omului, din 2011 se arată situația României din 2008 până în 2011 conform tabelului II.
Tabelul II – Date statistice cereri analizate
Sursa: www.echr.coe.int
** “Măsurile provizorii sunt măsuri de urgență care în conformitate cu practica constantă a Curții se aplică numai atunci când există un risc iminent de prejudicii ireparabile.
Măsurile provizorii se aplică numai în anumite situații:tipice sunt cele unde există pericol de:
amenințare la adresa vieții (situație care intră sub incidența articolului 2 al Convenției) sau
rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenției (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante).
În cazuri cu totul excepționale ele pot fi, de asemenea, aplicate în ceea ce privește anumite cereri referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie (articolul 8 din Convenție).
Majoritatea măsurilor provizorii indicate se referă la cazurile de deportare și extrădare. In această situație, Curtea poate cere Statului în cauză să suspende ordinul de deportare împotriva reclamantului.
Potrivit practicii Curții, solicitările care sunt în mod evident în afara domeniului de aplicare al art. 39 nu sunt supuse deciziei președintelui camerei și sunt imediat respinse.”
În cadrul aceleași informari statistice, updatată în ianuarie 2012 se arată că numărul cererilor numărul cererilor îndreptate împotriva României a crescut la 15.140, fiind incluse și cele pentru care formalitățile finale nu au fost încă recepționate. (a se vedea tabelul III ).
Tabelul III – Date statistice cu privire la cererile în curs de soluționare la CEDO
Sursa: www.echr.coe.int
Majoritatea plângerilor au ca obiect pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție – dreptul la respectarea proprietății (38%), a art. 6 din Convenție – dreptul la un proces echitabil (30%) sau durata procedurii (7%) ori a art. 5- dreptul la libertate și siguranță (6%).
În ceea ce privește modul de soluționare, se remarcă faptul că aproximativ 97% din cereri sunt respinse ca inadmisibile ori sunt radiate de pe rol, fără pronunțarea unei hotărâri. Mai mult, în cazurile în care s-a pronunțat o hotărâre (pentru 3% din cererile adresate Curții), majoritatea soluțiilor au fost de constatare a încălcării a cel puțin unui drept fundamental (91%), iar soluții de neîncălcare a dispozițiilor Convenției s-au pronunțat în 3% din cauzele soluționate pe fond. Înțelegerile amiabile și radierile de pe rol au fost în proporție de 3%. Restul de 3% reprezintă revizuiri, hotărâri privind satisfacția echitabilă ori soluții pe baza unor excepții preliminare și de necompetență.
Prima hotărâre pronunțată la CEDO împotriva Romaniei a fost cea din cauza Vasilescu c. României (22 mai 1998).
La 1 ianuarie 2011, CEDO a raportat un total de 791 hotărâri pronunțate în cauze împotriva României. În 719 dintre acestea s-a constatat încălcarea anumitor articole din Convenție. Cea mai mare parte a cererilor formulate împotriva României (22567 de cereri) au fost declarate inadmisibile. Un număr impresionant de 11950 de cauze contra României își așteptau rândul la 1 ianuarie 2011 pentru a fi soluționate de CEDO.
CAPITOLUL VI – ARTICOLE INVOCATE FRECVENT ȘI
STUDIUL DE CAZ AL ACESTORA
6.1 Articolele Conventiei invocate frecvent
“La 21 12 2008, România era singurul stat membru care nu a adoptat măsuri legislative interne impuse de CEDO, în baza art. 35 din Convenție, ceea ce a generat creșterea spectaculoasă a cererilor înregistrate la Curte (de la câteva sute în 2003 la 3310 în 2006 și 5242 în 2008) stocul pe rol la 31 decembrie 2008 fiind de 8900 (9,1%).
În perioada 1998/2008 contra României s-au înregistrat 23641 de cereri, din care 14558 au fost declarate inadmisibile sau radiate de pe rol, 1530 au fost comunicate Guvernului, 486 declarate admisibile și 478 hotărâri pe fond.
478 contra României din care:
– 429 constând cel puțin o violare
– 12 de respingere
– 21 de reglementări amiabile
– 16 alte soluții
– 280 privind proprietatea
– 247 privind procesul echitabil “
Considerăm necesar menționarea celor mai frecvente drepturi invocate ca fiind încălcate în cazurile contra României și anume:
Articolul 2 – Dreptul la viață
Articolul 5 – Dreptul la libertate și la siguranță;
Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil;
Articolul 9 – Libertatea de gândire, de conștiintă și de religie;
Articolul 10 – Libertatea de exprimare;
Articolul 14 – Interzicerea descriminării;
6.2. Studiu de caz: Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil
Vom analiza două articole des invocate la CEDO și anume art. 6 și art. 14. Motivăm alegerea din prisma subiectelor de interes pe care articolele le ridica.
Vom începe să analizăm cazurile în care este invocat articolul 6, “dreptul la un proces echitabil”. Acest drept, acela de proces echitabil, a apărut prima dată sub forma art 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite în decembrie 1948. Art. 10 spunea că "orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, la audierea echitabilă și publică a cauzei sale, de către un tribunal independent și imparțial, care va decide, fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra legitimității oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei".
Același drept, ușor diferit este prevăzut și de art. 6 al Convenției. Textul acestui articol, așa cum este el în Convenție:
Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori a securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul :
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer ;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”
“Art. 6 din Convenție proclamă garanțiile cu privire la punerea în valoare a drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în fața instanțelor judiciare naționale, pentru a fi evitate sau, după caz, neutralizate toate încălcările ale oricărora dintre aceste drepturi de către autoritățile statale.
Acest text al Convenției este, sub aspect jurisdicțional, cel mai important și mai complex din Convenție, cu o largă aplicabilitate în toate procesele civile și penale. Însoțit de practica CEDO care este foarte variată și cu solide argumentări, poate fi considerat ca un adevărat ghid pentru instanțele judecătorești interne, conținând toate coordonatele procesuale și procedurale specifice unui proces corect, echitabil, în respectarea drepturilor și libertăților persoanei.”
În prima etapă vom enumera câteva cazurile contra României, care au avut ca obiect art. 6 al Convenției, precum și concluzia Curții, pe scurt.
Smoleanu c. României – Refuzul instanței de a judeca actiunea în revendicare – Decretul 92/1950 – Curtea a hotărât că există încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Sabin Popescu c. României – Atribuire teren în baza Legii 18 Punere în posesie imobil – CEDO a decis că există o încălcare a articolului 6
Crișan c. România- Lege nouă. Posibilitatea de a ataca un act administrativ. Acces la justiție. Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a aerticolului 6.
Moldovan c. României-Discriminare. Incidente între cetățeni români și romi. Atitudinea autorităților Curtea a luat notă de acordul la care au ajuns părțile, Guvernul României a recunoscut o încălcare a mai multor articole, printre care și a articolului 6.
Maria Vasiliu c. României – Actiune în revendicare imobil. Competența. Decret nationalizare 92/1950 – A rezultat încălcarea articolului 6.
Buzatu c. România- Actiune în revendicare imobiliară – Decretul de nationalizare nr. 92/1950 Curtea a decis că a avut loc încălcarea art. 6 § 1.
Groza si Marin c. României – Restituirea terenurilor Legea 18; Neexecutarea hotărârii judecătorești – Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 § 1.
Plastik ABC Timișoara c. României – Contrabandă cu tigari; Distrugerea cartușelor de tigari – S-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție datorită nerespectării principiului siguranței raporturilor juridice.
Ruianu c. România – Executarea hotărârii judecătorești. Obligațiile statului.- a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenție.
Cauza Șandor împotriva României – Executarea hotărârii judecătorești. Obligațiile statului.Curtea a decis că art. 6 alin. 1 din Convenție a fost încălcat.
“Noțiunea de „proces echitabil” este extrem de vastă și a dat naștere unei jurisprudențe abundente. Dacă însă, garanțiile pe care le oferă articolul 6 sunt numeroase, trebuie reținut că printre acestea nu se numară și dreptul la o soluție favorabilă în proces. Din păcate, foarte multe din cererile care invocă articolul 6 sunt declarate inadmisibile pentru că sunt în mod vădit nefondate. Aceste cereri care emană de la partea care a pierdut procesul în dreptul intern sau de la persoana condamnata pentru săvârșirea unei infracțiuni sunt formulate în speranța că judecătorii de la Strasbourg vor răsturna decizia instanțelor interne.
Însă Curtea nu este o instantă de recurs. Rolul ei nu este de a se pronunța cu privire la temeinicia unei acțiuni civile sau de nevinovăția unei persoane. Curtea va cerceta dacă pentru a pronunța o soluție, instanțele naționale au respectat garanțiile procesului echitabil.
Articolul 6.1 este aplicabil in doua situatii :
1 Când instanțele naționale sunt sesizate cu o cauză privind drepturile și obligațiile cu caracter civil
2 Atunci când se pronunță cu privire la o acuzație in materie penală.
Analiza echității procesului nu se oprește odată cu finalizarea căilor de recurs interne. Curtea a precizat că art. 6 garantează și securitatea raporturilor juridice civile, precum și punerea în executare a hotărârilor definitive pronunțate de instanțele naționale.”
De exemplu, “în cazul Brumărescu, CEDO a analizat compatibilitatea recursului în anulare, așa cum era prevăzut anterior de Codul de procedură civilă, cu dispozițiile art. 6 al Convenției Europene care garantează dreptul la un proces echitabil. Curtea a constatat că aceasta cale de atac era disponibilă doar Procurorului General al României, care nu fusese parte la procedura civilă inițială și care putea induce cererea de recurs în anulare în orice moment. Curtea Europeană a considerat că această situație contravine principiului securității raporturilor juridice și este contrară art 6. Ulterior, în cauza SC Masineexport-import Industrial Grup SA , Curtea a ajuns la aceeași concluzie, chiar dacă ulterior Cauzei Brumărescu, dreptul intern a fost modificat pentru a restrange prerogativele Procurorului General care putea introduce recursul în anulare doar într-un termen de un an de la data hotărarii din recurs.
Executarea unei hotărâri definitive nu poate fi impiedicată, întârziată sau întârziată excesiv. Jurisprudența în materie este abundentă în cazul României, statul român fiind condamnat în multiple rânduri pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești. Exemple cazuri: Sabin Popescu, Ruianu, Sacaleanbu.”
“Dreptul la o apărare efectivă și limitele exercitării avocatului pentru a asigura, în mod efectiv și concret, apărarea în proces au fost accentuate de Curte în Hotararea „Rupa” din 14.12.2003 și reluată în alte hotărâri.
Nemotivarea respingerii unei probe esențiale sau absența răspunsului la un motiv de apel sau de recurs constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil (art 6, par 1), așa cum Curtea a statuat în unele cauze contra Romaniei
Exemple:
Dima c. România
Neaudierea inculpatului și a unui martor al acuzării de către Curtea Suprema în recurs, după achitarea acestuia în primele două grade de jurisdicție, constituie o încalcare a dreptului la un proces echitabil.
V. Dumitrescu c. România
Întârzierea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești pe o perioadă de 7 ani, constituie încălcarea Art 6 par 1, în hotărârea V Dumitrescu din 11 03.2008, in care Curtea a decis de principiu că :
Executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art 6 din Convenție. În cazul în care autoritatea administrativă refuză ori omite să pună în executare ori întarzie să execute hotărârea judecătorească, garanțiile instituite prin întârziere de care beneficiază justitiabil în faza judiciară a procedurii își pierd orice rațiune de a fi. Desfășurarea procedurii, marcată de amânări repetate pentru vicii ale procedurii de citare, de termene lungi, prin declinări de competență, marile întârzieri generate de acestea, ca și de casare cu trimitere pentru un viciu de procedură sunt imputabile autoritățiilor judiciare.
Fără indoială că toate aceste hotărâri ale Curții, care a decis repetat că în functionarea sistemului judiciar din România sunt asemenea delegrări, imperfecțiuni, grave încălcări de procedură s.a generând violarea dreptului la un proces echitabil și într-un timp rezonabil impuneau măsuri complexe de remediere și de modernizare a activității judiciare, care, însă nu au fost încă luate dar și credibilitatea Curții de la Strasbourg este afectată, în special, în ultimii ani, de durata foarte mare a procedurii în fața acesteia, instanța europeană devenind, în realitate, victima propriului succes.
Neexecutarea hotărârilor judecătorești reprezintă o încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art 6 .1 din Convenție, materie în care Curtea a pronunțat mai multe hotărâri precum Negulescu, Butan si Dragan, Ocneanu,Balcan, Luca etc
Toate aceste hotărâri sunt argumente evident că autoritătiile interne, prin neexecutarea, ani la rândul a hotărârilor judecătorești definitive, sunt primele care sfidează puterea de lucru judecat, nesocotesc legea și încalcă principiile din art 1 alin. 1 si 3 din Constitutie, ignorând preeminența dreptului, ca fundament al unui stat de dpret, democratic si social, astfel cum este consacrat de art 1,alin. 1 din Constituția României.”
Am ales acest articol din dorința de a evidenția unul din articolele cele mai frecvent invocate la CEDO. România este unul dintre statele membre condamnate frecvent pentru încălcarea dreptului la un proces corect și de scurtă durată. Nu o dată, Curtea a criticat România pentru încălcăriile dreptului la un proces echitabil. Mai mult, acest drept este consacrat și de art. 47 și 48 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Când România a ratificat Convenția, ea a acceptat ca dreptul intern să fie compatibil total cu articolele Convenției. În fapt, situația României, chiar dacă în acte este compatibilă cu Convenția, este totuși incertă și lasă “portițe de scăpare”.
De exemplu, art 21, alin. 3 al Constituției României spune că “Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”. În juriprudența românească, termenul“rezonabil” este subiectiv și poate prea permisiv. Același termen se găsește și in alin 1 al art 6 din Convenție “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale”.
Diferența este vizibilă și poate fi demonstrată prin multele cazuri în care se invocă încălcarea acestui articol, cazuri în care România pierde și în care instanțele naționale nu au considerat că procesul a durat prea mult.
Pentru a sublinia faptul că acest drept “ dreptul la un proces echitabil” este unul din pilonii centrali ai sistemelor judiciare din Europa, Viviane Reading, comisarul UE pentru Justiție, a propus spre implementare un nou act legislativ al UE. Acestă propunere a Comisiei pentru un nou act legislativ le dă dreptul cetățenilor la informare în cadrul procedurilor penale. Astfel, orice persoană reținută în Uniune va beneficia de o notă privind drepturile fundamentale pe parcursul procedurilor penale. Propunerea a venit din partea Comisiei în 2010, iar în 2012 Miniștrii de Justiție ale tărilor membre au adoptat această propunere.
Practic, deși acest drept există și la nivel național și la nivel internațional, în diverse forme, încă se simte nevoia de a îl legifera în forme cât mai concise pentru a nu mai lasa nicio omisiune să întervină în garantarea acestuia.
6.3 Articolul 14 – Interzicerea discriminării
Protecția împotriva discriminării este o problemă actuală care încă nu și-a găsit o rezolvare exactă. Această problemă este o luptă mondială împotriva discriminării entice, rasiale, de gen, religios s.a. La nivelul Europei, protecția împotriva discriminării se găsește atât la nivelul dreptului Uniunii cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Textul articolului 14 cum este el in Convenție interzice discriminarea numai în exercitarea unui alt drept garantat de Convenție:
“Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
Când ne referim la articolul 14, trebuie neapărat să discutăm despre Art 1 din Protocolul aditional nr 12, prin care interzicerea discriminării devine de sine stătătoare:
“Interzicerea generală a discriminării
1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în § 1. “
Vom enumera câteva cazuri și sentințele date de Curte:
Cauza Cobzaru c. Romaniei – Discriminare rasială. Remarci rasiale în documente oficiale. – a existat o încălcare a Articolului 14 din Convenție coroborat cu Articolele 3 în partea sa procedurală și 13.
Ranete c. Romaniei – Impozitare nelegală. Militar trecut în rezervă. Pensionare anticipată. – a avut loc încălcarea art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Tehleanu c. Romaniei – Restituire impozit nedatorat reținut ilegal de către stat – a existat în cauză o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat în considerare în mod independent și combinat cu articolul 14 din Convenție.
Țară Lungă împotriva României – Impozit incasat eronat Plata compensatorie militar – s-a încălcat art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Martorii lui Iehova c. Romania – Soluționare amiabilă și scoaterea de pe rol
“Protecția pe care o oferă art 14 este una limitată; redactarea acestui articol indică faptul că dreptul de a nu fi supus discriminării nu are caracter autonom, ci trebuie analizat prin raportare la exercitatea unui drept garantat de Convenție. Aceasta este interpretarea constantă a Curții Europene care fiind tinută de textul clar al art 14, nu a putut propune o interpretare extensivă.
Protocolul adițional nr 12 al Convenției Europene introduce însă o clauză generală prin care se interzice discriminarea în legatură cu orice drept garantat de legea internă. Prin această dispoziție, Curtea Europeană va putea analiza o sferă mult mai largă de cereri, singura conditie necesară pentru a atrage aplicatibilitatea articolului 1 din Protocol nr 12 fiind aceea ca legea națională să consacre expres dreptul în exercitarea căruia reclamantul susține că a fost discriminat. Protocolul este în viguare de la 1 aprilie 2005 și a fost ratificat de România la 1 noiembrie 2006. (prin legea nr 103/2006 Monitorul Oficial nr. 375 din 2 mai 2006) Acesta trebuie plasat în contextul preocupărilor în cadrul Consiliului Europei de a garanta egalitatea între sexe și de a lupta împotriva rasismului și a intoleranței și are ca obiectiv principal extinderea sferei protecției oferite de textul art 14 al Convenției Europene.”
“Curtea Europeană a acceptat că nu orice diferență de tratament constituie o discriminare. Conform jurisprudenței sale constante, o diferență de tratament constituie discriminare dacă intervine în situații analoge și dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă.
Jurisprudența Curții Europene este mai vastă în ceea ce privește caracterul obiectiv al diferențelor de tratament. Curtea Europeană a precizat că o diferență de tratament este justificată obiectiv în următoarele condiții:
Dacă urmărește un scop legitim și
Dacă există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Curtea a sancționat comportamentele discriminatorii la adresa unor persoane aparținând minorității rrome. Ea a constatat că autoritățiile naționale nu au desfăsurat o anchetă efectivă cu privire la susțineri ale reclamațiilor că au fost supuși la rele tratamente și că lipsa unei anchete era motivată și de originea etnică a reclamanților. În cazul Moldovan și alții, Curtea a constatat că discriminarea avea un caracter atât de grav încât a reprezentat un tratament degradant în sensul art 3 al Convenției.Reclamanții fuseseră alungați din casele lor, care au fost demolate în imprejurări traumatizante. Procesul de reconstruire a fost lent și anevoios, iar condițiile oferite de cazare extreme de proaste. În acest caz, Curtea a declarat „condițiile de viață ale reclamanților din ultimii zece ani, în special mediul supraaglomerat și insalubru, precum și efectele dăunătoare asupra sănătății și stării de bine a reclamanților, combinate cu lungimea perioadei în care au trebuit să locuiască în astfel de condiții și atitudinea generală a autorităților le-au cauzat o suferință mentală puternică, reprezentând o încălcare a demnității lor umane și trezind în aceștia sentimente de umilință și de înjosire”.
În cazul Beian și Driha, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 14 în legatură cu art 1 din protocolul 1 (dreptul la respectarea proprietatii). Această constatare s-a bazat pe faptul că instanțele naționale au pronunțat soluții definitive diametral opuse în mai multe situații identice, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a îndeplinit rolul legal de a corecta aceste divergențe de jurisprudența.”
Importanța studierii indeaproape a acestor articole din Convenția are la baza respectarea drepturilor omului, mai ales în contextul unei țări fost comuniste precum România.
Articolele examinate mai sus sunt total diferite dar în esență, invocarea lor, duce imediat cu gândul la neaplicatibilitatea legilor în România.
Când vorbim de un proces echitabil trebuie să recunoaștem că sistemul judiciar românesc se mișcă greoi și are mari hibe. S-a încercat treptat imbunătățirea acestuia și luarea unor măsuri la nivel național.
Deocamdată, rezultatele întârzie să apară iar cei care ajung la CEDO obțin, în mare pare, câștig de cauză împotriva statului român.
Mai mult, Curtea face frecvent recomandări statelor care sunt considerate cu probleme și statele sunt obligate să se supună recomandărilor CEDO pentru a degreva Curtea de numărul mare de plângeri. România este și ea printre țările problematice, ea fiind a patra în ordinea numărului de cereri depuse la Curte.
Articolul 14 a fost ales în această lucrare pentru a scoate în evidență o altă problemă cu care se confruntă România și anume discriminarea.
Deși legislația românească și-a pus la punct legiile în acest domeniu, cultura românească are mari probleme privind descriminarea, mai ales când este vorba de etnie sau religie. Stereotipurile care îndeamnă la discriminare sunt învățate acasă, încă din primii ani de viața.
În acest sens, la nivel național se fac eforturi mari pentru a rezolva problema discriminarii. Eforturile sunt atât din partea statului care a înființat instituții care să se ocupe de combaterea discriminării (exemplu:Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării), cât și la nivelul societății civile prin campanii active împotriva oricărui gen de discriminare.
Campaniile și legiile însă nu sunt deocamdată suficiente pentru a combate fenomenul. Aici e vorba de o mentalitate care trebuie învățată treptat și implementată de la vârste fragede.
Pe lângă discriminăriile problematice în ceea ce privește etnia și religia, ne confruntăm și cu discriminarea de gen care este negată însă.
Un caz recent de discriminare de gen în România care ridică semne de întrebare asupra justiției este cel al Danielei Ivan.
Aceasta și-a reclamat șeful că o hărțuiește și îi adduce injurii grave. Aceasta a privit aviz favorabil din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Mai mult, CNCD a amendat bărbatul în cauză dar hotărârea a fost atacată la Curtea de Apel București și a fost anulată. Femeia și-a continuat demersul la Înalta Curte de Casație și Justiție dar verdictul a fost negativ. În acest moment, dosarul ei se află pe rol la CEDO, cazul ei fiind admis.
Acesta este exemplul unui caz care, deși, în primă fază parea să fi sesizat descriminarea persoanei și rezolvarea prin CNCD, instațele naționale nu au luat hotărârile cuvenite.
Descriminarea rămâne un punct sensibil și chiar tabu atât în România cât și în alte țări care au ratificat Convenția. Legislațiile naționale fac eforturi să țină pasul cu Convenția, cu Protocolul 12 și cu recomandăriile Curții dar drumul este lung, anevoios și presărat de prejudecăți.
CONCLUZII
Uniunea Europeană nu mai are nevoie de prezentare. De-a lungul unei jumătăți de secol, aceasta a adus cetățenilor săi stabilitate politică și prosperitate economică; a creat o piață unică fără frontiere și a pus în circulație moneda unică euro. De asemenea, a reunit un continent fragmentat.
Ea reprezintă o putere economică și comercială majoră și constituie cel mai important participant, la nivel mondial, la dezvoltarea țărilor mai puțin bogate.
Numărul statelor sale membre a crescut de la șase la 27, UE având în prezent o populație de aproximativ jumătate de miliard de locuitori.
Nu toate țările europene sunt, sau doresc să fie, membrii UE – dar Uniunea este gata să accepte candidaturi ale oricărei țări democrate europene. Aceasta menține raporturi strânse de prietenie cu toate țările învecinate, atât europene cat și orientale și meridionale din bazinul mediteranean.
În ciuda bogatei diversități, toate țările UE sunt unite prin angajamentul lor pentru pace, democrație, respectarea legislației și a drepturilor omului. Ele caută să mențină preocuparea pentru aceste valori atât în Europa cât și în afara ei, să construiască și să se bucure împreună de prosperitate, să își exercite influența colectivă printr-o acțiune comună pe scena mondială.
Cu cele 27 de state membre și cu o populație de aproape jumătate de miliard, Uniunea Europeană acoperă o mare parte a Europei. De la crearea sa, Uniunea a avut ca preocupare obținerea prosperității și a stabilității pentru cetățenii săi. Politicile și acțiunile sale ne privesc pe toți, direct sau indirect.
Uniunea Europeană se vrea o societate echitabilă și receptivă la nevoile cetățenilor, angajată în promovarea prosperității economice și în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face întreprinderile mai competitive și dând posibilitatea lucrătorilor de a obține calificări noi.
Cooperând cu vecinii săi și cu alte țări, UE face eforturi să promoveze peste granițe prosperitatea, progresul democratic, statul de drept și drepturile omului.
La nivel mondial, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare putere comercială și constituie cel mai important participant privind acordarea de ajutor financiar și tehnic țărilor mai sărace.
Pe parcursul lucrării am urmărit exact formarea Curții Europene a Drepturilor Omului din zilele noastre și ce anume a dus la această formulă. Ca să ajungem la această formă imbunătățită a Curții am parcurs treptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950 și am studiat modificăriile aduse acesteia odată cu Protocoalele ei. Mai mult, pentru a întelege exact ce importanță mare are CEDO, am prezentat succint statele membre. Am continuat lucrarea cu mecanismul de funcționare a Curții și cu toate modificăriile aduse prin Protocoale și Regulamentul de funcționare.
Odată înteles mecanismul funcționării, am vrut să fac o personalizare prin prezentarea unui stat de la ratificarea Convenției până în momentul actual. Cel mai bun exemplu am considerat a fi România, atât din prisma proximității informațiilor cât și din prisma problemelor pe care statul încă le ridică în raport cu CEDO. Am studiat etapele istorice de ratificare a jurisdictiei CEDO, începând cu Convenția și finalizând cu Protocolul 14. Am considerat impetuos necesar să prezentăm câteva date statistice relevante pentru a clarifica situația și pozitia României. Mai mult, am rezumat pașii de a trimite o cerere la CEDO privind încălcarea unuia sau mai multe din drepturile invocate în Convenție.
În ultimul capitol, am vrut să prezint câteva din cele mai invocate articole la CEDO și am crezut că ar fi interesant de studiat două dintre acestea. Am ales articolul 6 și articolul 14. Ambele ridică probleme la nivelul României, pentru ca legislația prezintă lacune în domeniile reprezentate de articole si anume dreptul la un process echitabil și interzicerea discriminarii.
BIBLIOGRAFIE
Andrei Liviu C., Economie europeană, Editura Economică, București, 2009
Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Manual de drept European privind discriminarea, 2010, Strasbourg
Bîrsan Corneliu, Eftimie Marius, Convenția Europenă a Drepturilor Omului, editia a V a, Editura Hamangiu, 2010
Bolintineanu A.,Malița M., Carta O.N.U. – document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970
Buergenthal T., Terney J.V., International Human Rights and International Education, U.S. National Comission for U.N.E.S.C.O., Washington, 1976
Coman Florin, Conțanu Bughea Raluca, Drept comunitar european, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Ghid privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, Sprijin pentru factorii implicați în gestiunea instrumentelor structurale în vederea optimizării sistemului de achiziții publice, Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional de Asistență Tehnică 2007-2013, iulie 2013, http://www.anrmap.ro/sites/default/files/poat/2342.pdf
Hătneanu, Olivia, Diana, Stăncescu, Cojocaru, Raluca, Cum să formulăm o cerere la CEDO?, Editura Hamangiu, București, 2009
Institutul de Studii Politice, Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică, București, 1983
Jarnis G.M., Racheotes N.S., The Massachusetts Constitution, Government Research Publication, 1987
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaș Marius, Economie Europeană, O prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004
Manolache Octavian, Drept comunitar, Editura All, București, 1996, p. 39
Muraru I., Constituția României, R.A. Monitorul Oficial, București, 1992, p.53
Pelkmans J., European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education, 2000
Popescu Mihaela, Rolul si importanta CEDO în procesul integrarii în ordinea juridică comunitară, 2008
Rousseau J.J, Contractul social, Editura Moldova, Iași, 1994
Vergara F., Temeiurile filosofice ale liberalismului, Editura Nemira, București, 1998
Vieriu Eufemia, Vieriu Dumitru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Economică, București, 2005
Voinea Liviu, Instituții ale Uniunii Europene. Integrare, Europenizare, Regionalizare, București, 2005
Voicu, Marin, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – 50 de ani de la existență (1959-2009), Universul Juridic, 2009, București
http://cezar.pescari.net/index.php?page=istorie, accesat în martie 2014
http://www.apador.org/publicatii/manual-DO-proof.pdf, p.42, accesat în aprilie 2014
http://www.coe.ro/statut_curte.html, accesat în aprilie 2014
http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/1950/index_ro.htm, accesat în aprilie 2014
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/belei_ro.pdf, accesată în aprilie 2014
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/belei_ro.pdf, accesată în aprilie 2014,
http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Pagina-11.html, accesat în aprilie 2014
http://www.coe.int/AboutCoe/media/interface/publications/coe_dh_ro.pdf, accesat în martie 2014
http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului, accesat în martie 2014
http://www.europainfo.ro/cedo/curtea-europeana-a-drepturilor-omului/ce_este_curtea_europeana_a_drepturilor_omului.html site accesat în martie 2014
Dungaciu Dan, Cristea Darie, Istoria dreptuilor omului și a societății civile, Editura Ministerului Educației și Cercetării, București, 2006, p. 58
http://www.coe.ro/pdf/Cazurile_Romaniei_la_CEDO_editia_a_II_a
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3B2B4F4D66BEC/0/ROU CONV.pdf site accesat în aprilie 2014
http://www.lhr.md/2/21.html, Reforma introdusă prin Protocolul nr. 11
Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiției creată de Consiliul Europei
www.jurisprudentacedo.ro
http://www.cdep.ro/proiecte/2004/700/40/8/em748.pdf
http://www.ier.ro/documente/Jurisprudenta/Interlaken%20Declaration_RO.pdf, Conferința la Nivel Înalt privind Viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului, Declarația de la Interlaken
http://www.dejure.md/ro/news/8243, Reforma CEDO decisa la conferinta de la Interlaken
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_ce.php, articolul 21 alin. 3
http://hotararicedo.ro/files/files/Regulament%20pentru%20organizarea%20si%20functionarea%20Curtii%20 Europene%20a%20Drepturilor%20Omului.pdf, Regulament pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 8
http://www.mae.ro/node/1604, MAE – Organizare
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34964/Din-2014-se-schimba-modul-de-intocmire-a-unei-cereri-CEDO-Cum-vei-putea-da-statul-in-judecata-incepand-de-anul-viitor.html#axzz314LjEXlN
http://jurisprudentacedo.com/Statisticile-CEDO-pe-anul-2011.html
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Constituția României
www.ec.europa.eu
BIBLIOGRAFIE
Andrei Liviu C., Economie europeană, Editura Economică, București, 2009
Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Manual de drept European privind discriminarea, 2010, Strasbourg
Bîrsan Corneliu, Eftimie Marius, Convenția Europenă a Drepturilor Omului, editia a V a, Editura Hamangiu, 2010
Bolintineanu A.,Malița M., Carta O.N.U. – document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970
Buergenthal T., Terney J.V., International Human Rights and International Education, U.S. National Comission for U.N.E.S.C.O., Washington, 1976
Coman Florin, Conțanu Bughea Raluca, Drept comunitar european, Editura Pro Universitaria, București, 2008
Ghid privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, Sprijin pentru factorii implicați în gestiunea instrumentelor structurale în vederea optimizării sistemului de achiziții publice, Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional de Asistență Tehnică 2007-2013, iulie 2013, http://www.anrmap.ro/sites/default/files/poat/2342.pdf
Hătneanu, Olivia, Diana, Stăncescu, Cojocaru, Raluca, Cum să formulăm o cerere la CEDO?, Editura Hamangiu, București, 2009
Institutul de Studii Politice, Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică, București, 1983
Jarnis G.M., Racheotes N.S., The Massachusetts Constitution, Government Research Publication, 1987
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaș Marius, Economie Europeană, O prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004
Manolache Octavian, Drept comunitar, Editura All, București, 1996, p. 39
Muraru I., Constituția României, R.A. Monitorul Oficial, București, 1992, p.53
Pelkmans J., European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education, 2000
Popescu Mihaela, Rolul si importanta CEDO în procesul integrarii în ordinea juridică comunitară, 2008
Rousseau J.J, Contractul social, Editura Moldova, Iași, 1994
Vergara F., Temeiurile filosofice ale liberalismului, Editura Nemira, București, 1998
Vieriu Eufemia, Vieriu Dumitru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Economică, București, 2005
Voinea Liviu, Instituții ale Uniunii Europene. Integrare, Europenizare, Regionalizare, București, 2005
Voicu, Marin, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – 50 de ani de la existență (1959-2009), Universul Juridic, 2009, București
http://cezar.pescari.net/index.php?page=istorie, accesat în martie 2014
http://www.apador.org/publicatii/manual-DO-proof.pdf, p.42, accesat în aprilie 2014
http://www.coe.ro/statut_curte.html, accesat în aprilie 2014
http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/1950/index_ro.htm, accesat în aprilie 2014
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/belei_ro.pdf, accesată în aprilie 2014
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/belei_ro.pdf, accesată în aprilie 2014,
http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Pagina-11.html, accesat în aprilie 2014
http://www.coe.int/AboutCoe/media/interface/publications/coe_dh_ro.pdf, accesat în martie 2014
http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_European%C4%83_a_Drepturilor_Omului, accesat în martie 2014
http://www.europainfo.ro/cedo/curtea-europeana-a-drepturilor-omului/ce_este_curtea_europeana_a_drepturilor_omului.html site accesat în martie 2014
Dungaciu Dan, Cristea Darie, Istoria dreptuilor omului și a societății civile, Editura Ministerului Educației și Cercetării, București, 2006, p. 58
http://www.coe.ro/pdf/Cazurile_Romaniei_la_CEDO_editia_a_II_a
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3B2B4F4D66BEC/0/ROU CONV.pdf site accesat în aprilie 2014
http://www.lhr.md/2/21.html, Reforma introdusă prin Protocolul nr. 11
Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiției creată de Consiliul Europei
www.jurisprudentacedo.ro
http://www.cdep.ro/proiecte/2004/700/40/8/em748.pdf
http://www.ier.ro/documente/Jurisprudenta/Interlaken%20Declaration_RO.pdf, Conferința la Nivel Înalt privind Viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului, Declarația de la Interlaken
http://www.dejure.md/ro/news/8243, Reforma CEDO decisa la conferinta de la Interlaken
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_ce.php, articolul 21 alin. 3
http://hotararicedo.ro/files/files/Regulament%20pentru%20organizarea%20si%20functionarea%20Curtii%20 Europene%20a%20Drepturilor%20Omului.pdf, Regulament pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 8
http://www.mae.ro/node/1604, MAE – Organizare
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34964/Din-2014-se-schimba-modul-de-intocmire-a-unei-cereri-CEDO-Cum-vei-putea-da-statul-in-judecata-incepand-de-anul-viitor.html#axzz314LjEXlN
http://jurisprudentacedo.com/Statisticile-CEDO-pe-anul-2011.html
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Constituția României
www.ec.europa.eu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Romania Si Curtea Europeana a Drepturilor Omului (ID: 129730)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.