Rolul Geopoliticii In Formarea Si Tipul Constitutiilor

CUPRINS

LISTĂ DE ABREVIERI 2

CAPITOLUL I. INTRODUCERE 3

CAPITOLUL II. ABORDĂRILE CLASICE ALE NOȚIUNII DE CONSTITUȚIE 5

II.1 Definiții ale conceptului de Constituție 5

II.2 Constituția din punct de vedere material 6

II.3 Constituția din punct de vedere formal 7

II.4 Concluzii preliminare 9

CAPITOLUL III. ROLUL IDEOLOGIILOR ÎN FORMAREA ȘI TIPUL CONSTITUȚIILOR 10

III.1 Constituția din punctul de vedere al stării de conștiință 10

III.1.1 Efectul integrativ al Constituției 16

III.2 Bazele istorice ale Constituției 17

III.2.1. Bazele istorice ale constituționalismului englez 18

III.2.2. Bazele istorice ale constituționalismului american 20

III.2.3. Bazele istorice ale constituționalismului francez 23

III.2.4. Bazele istorice ale constituționalismului românesc 27

III.3 Bazele filosofice ale Constituției 39

III.4 Bazele economice ale Constituției 43

III.4.1. ”Spiritul capitalismului” ca bază a constituționalismului 43

III.4.2. Socialismul ca bază a constituționalismului 47

III. 5. Concluzii preliminare 48

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ: ROLUL GEOPOLITICII ÎN FORMAREA ȘI TIPUL

CONSTITUȚIILOR 49

IV. 1 Considerații asupra geopoliticii 49

IV. 2 Comparație între contextul geopolitic al apariției și cristalizării unor acte cu caracter

constituțional de la sfârșitul sec. XVIII – prima jumătate a sec. XIX în statele Europei

Centrale 51

IV. 3 Concluzii preliminare 58

V. CONCLUZII 59

BIBLIOGRAFIE 62

1

LISTĂ DE ABREVIERI

alin. – alineat

ap. – apud

art. – articol

ed. – editura

eng. – engleză

fig. – figura

germ. – germană

î. Hr. – înainte de Hristos

n.a. – nota autorului

ibid. – în același loc

op. cit. – lucrare citată

p. – pagina

S.U.A. – Statele Unite ale Americii

2

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare constă în faptul că în ultimii 25 de ani atât în România, cât și în întreaga Europă Centrală și de Est, s-au produs transformări cardinale în sferele sociale, economice și politice, ceea ce a reclamat și un proces de reformare a sistemului de drept etatic.

Schimbările menționate au condiționat necesitatea formulării unor noi soluții legislative pentru edificarea unui stat de drept democratic care să confere o reală importanță societății civile. Însă dezvoltarea insuficientă a instituțiilor și mecanismelor juridice predestinate subiectelor raporturilor juridice de drept constituțional, au relevat că încercările de reformare în sferele indicate sunt contradictorii ori nu vizează aspectele care necesită într-adevăr reforme.

Actualitatea temei de cercetare se explică prin faptul că știința modernă a dreptului constituțional din România rezervă termenului de ”constituționalism” un rol primordial pentru sistemul de drept.

Cu toate acestea, în pofida importanței practice și teoretice înalte a acestui termen, știința dreptului constituțional nu a elaborat încă un înțeles absolut al termenului de ”constituționalism românesc”, fără ca să scoată în evidență într-un mod complet conținutul istorico-teoretic în baza realizărilor gândirii politico-juridice românești și în baza experiențelor de ajustare pe căi constituționale a instituțiilor etatice de bază ale României.

Gradul cercetării științifice a temei cercetate este relevat de către baza doctrinară a cercetării, care se explică prin legăturile dintre tema prezentei lucrări cu problematica teoretică generală de examinare a subiectului constituționalismului în raporturile sale cu aspectele istorice, economice, sociale, juridice și ideologice ale acestui fenomen.

Cercetarea temei facturii ideologice și geopolitice a Constituției a fost realizată în baza surselor bibliografice românești și străine. Bibliografia străină conține lucrări ale autorilor din Italia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă, Belarus și Republica

Moldova.

Importanța lucrării rezidă în adevărul că, în literatura științifică românească nu există deocamdată o cercetare teoretică complexă a bazelor constituționalismului românesc și a domeniilor de legătură a acestuia, precum aspectele istorice, sociale, economice și geopolitice a formării bazelor constituționale din perioada sec. XVIII-XIX, anterioare primei Constituții românești din 1866.

Ideea este valabilă și pentru componenta ideologică a Constituției, a cărei cercetare de asemenea, nu cunoaște o analiză atotcuprinzătoare în studiile experților români.

Scopul lucrării constă în analiza adecvată, în limitele posibilităților pe care o lucrare de asemenea proporții le permite, a bazelor ideologice (teoretice, istorice, normative, economice și sociale) și geopolitice a primelor Constituții și acte constituționale din sistemul englez, francez, american și , nu în ultimul rând, românesc, pentru ca în baza comparațiilor să identifice elementele esențiale distinctive ale constituționalismului românesc, ca o temeinică bază pentru cercetările ulterioare.

Bazele metodologice ale cercetării sunt alcătuite din metode general-științifice (metoda deducției și inducției, metoda statistică, metoda reconstituirii istorice, metoda cercetării diacronice) cât și din metode de analiză tehnico-juridică precum și din analiza juridico-comparativă.

Potențialul inovativ al lucrării științifice este susținut de abordarea creatoare de către autor a modului de înțelegere a fenomenului de constituționalism în cercetarea plurilaterală a acestuia privind aspectele teoretice, juridice, istorice, ideologice, economice, sociale și geopolitice, el propunându-și o abordare mai degrabă transcendentală decât tehnică a conceptului abstract de Constituție, lansând și demonstrând ipoteza că în plăsmuirea și adoptarea constituțiilor există și o amprentă a intereselor geopolitice a statului adoptant, dar și a altor state

3

care pot sau reușesc, în funcție de scopurile proprii, să intervină în elaborarea legii fundamentale a unui stat.

Însemnătatea teoretică și practică a cercetării se bazează pe concluziile obținute în procesul investigațiilor științifice care vizează bazele ideologice și geopolitice ale Constituției în calitate de concept principal al dreptului constituțional.

Considerentele acestei lucrări pot servi drept bază teoretico-metodologică pentru cercetări fundamentale ulterioare, consacrate dezvoltării constituționale a României sau pentru îmbunătățirea legislației constituționale românești.

Structura lucrării este alcătuită din introducere, trei capitole, împărțite în patru, cinci și respectiv 2 subcapitole, concluzie și bibliografie.

Lucrarea conține și un studiu de caz ce are drept scop identificarea elementelor geopolitice ale Constituției ca urmare a evoluțiilor politice din prima jumătate a sec. al XIX-lea în statele europene care au fost teatrul de desfășurare și preluare a politicilor constituționale externe ale Imperiului Francez și Imperiului Rus.

4

CAPITOLUL II

ABORDĂRILE CLASICE ALE NOȚIUNII DE CONSTITUȚIE

Înainte de a proceda la expunerea argumentelor și explicarea tezei conform căreia constituția este un produs ideologic și geopolitic, considerăm necesar să prefigurăm conținutul conceptului de Constituție într-un mod exhaustiv și clar astfel ca uzitând de explicațiile incipiente ale unor aspecte abstracte privind conținutul să putem înțelege importanța reală și natura unor fenomene ce au dus la prefigurarea constituțiilor moderne, ele înregistrând o evoluție calitativă în conținutul acestora.

II.1 Definiții ale conceptului de Constituție

Ab initio, urmează să începem prin a defini conceptul de Constituție din punctul de vedere al nivelelor pe care le are acesta.

Doctrina de drept constituțional prezintă mai multe moduri de abordare a acestui concept. Pe de o parte, este larg acceptată aprecierea lui Jean-Jacques Rousseau, ca idee fundamentală a unui stat democratic, conform căreia conținutul Constituțiilor trebuie să cuprindă norme ce se vor referi la organizarea etatică și garantarea drepturilor omului, de rând cu ideea lui Montesquieu despre separația puterilor în stat.

Postulatele fundamentale formulate de gânditorii francezi Montesquieu și Rousseau, însă, au căpătat de-a lungul timpului diverse interpretări atât în viziunea legiuitorului constituant, cât și în optica doctrinară.

De exemplu, definită într-un sens cât mai restrâns de către profesorul Constantin Dissescu

,în perioada interbelică, Constituția este ”organizarea exercițiului suveranității și fiindcă exercițiul suveranității se numește guvern, luat acest cuvânt la sensul cel mai generic, putem zice că Constituția e organizarea formei de guvern pe care poporul suveran și-o dă”1.

Pe de altă parte, într-o interpretare mai extinsă, care să-i cuprindă și pe guvernanți ca subiecți de drept constituțional, priviți individual sau colectiv, al căror statut să fie reglementat de Constituție, dată de către profesorul Paul Negulescu, Constituția este: ”norma care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului și la raporturile de echilibru între puteri diferite ale statului”2.

Într-o a treia interpretare, profesorul Dan-Claudiu Dănișor apreciază că prin Constituție se înțelege ”actul care constituie statul, pentru ca, apoi să reprezinte statutul acestuia și un instrument de limitare a puterii, dar este paradoxal că noțiunea însăși de Constituție nu pare să fie lămurită de aceste funcții”3.

În privința altor funcții ale Constituției, care să reiasă din conținutul acesteia, la care face referire profesorul D.C. Dănișor, se impune evocarea definiției elaborate de către profesorul Ion

Deleanu, conform căreia ”Constituția este rezultatul transpunerii în norme de drept a unui ansamblu mai mult sau mai puțin amplu de revendicări politice sau care exprimă starea unei societăți într-un moment istoric determinat4”. Deocamdată nu insistăm asupra acestei opinii, urmând să revenim asupra ei la finalul acestei secțiuni.

Într-o manieră eclectică, prin îmbinarea sensului formal și sensului material al Constituției, aceasta a fost definită de către profesorul Teodor Cârnaț ca ”un act politico-juridic fundamental cu forță juridică supremă față de toate actele normative, adoptat și modificat după o procedură specială și care reglementează constituirea, competența și funcționarea instituțiilor

Muraru Ioan, ”Drept constituțional și instituții politice”, București, 1993, p. 57.

Cârnaț Teodor, ”Drept constituțional”, Chișinău, 2010, p. 58.

Dănișor Dan Claudiu, ”Drept constituțional și instituții politice”. Vol.I, București, Ed. C.H. Beck, p. 135.

Deleanu I., ”Drept constituțional și instituții politice”, București, p. 260-261.

5

politice și bazele instituțiilor administrative și jurisdicționale în conformitate cu principiul separației puterilor în stat, fiind un act care consfințește și garantează principiile fundamentale ale vieții sociale și de stat, precum și drepturile și libertățile și îndatoririle fundamentale ale omului și cetățeanului”5

Găsim definiția suficient detaliată în ceea ce privește conținutul formal, însă încă nu considerăm că avem o reprezentare clară în privința conținutului material al Constituției, iar această opinie se sprijină pe concluziile profesorului Tudor Drăganu, care consideră că ”nu pot să fie socotite adevărate Constituții cele care concentrează această putere (politică – n.a.) în mâinile unui partid unic, ale unei persoane sau ale unei clici militare”6, adăugând că ”într-o epocă în care ideile democratice triumfă pretutindeni, este, de altfel, firesc să se revină la unele principii constituționale legate de liberalismul politic.”7 tale quale atât timp cât, din varii motive, o Constituție este străină de ideile și starea unei societăți, exprimate prin revendicări legitime, după cum menționa în mod pertinent profesorul Ion Deleanu, Constituția rămâne a fi o formă fără fond, deoarece dacă ar fi străină de ideologia societății căreia i se aplică, aceasta ar risca să devină inaplicabilă.

A fortiori, din examinarea acestei diversități de definiții ale Constituției, fără a uita de parcursul istoric al acesteia, pe care îl vom analiza separat în partea acestei lucrări, dedicată bazelor istorice constituționale, considerăm că noțiunea teoretică de ”Constituție” poate fi înțeleasă definitiv numai dacă sunt conștientizate cele două mari laturi ale acesteia: conținutul formal și conținutul material.

II.2 Constituția din punct de vedere material

Pentru o bună înțelegere a acestei dimensiuni a Constituției, vom începe cu delimitarea reperelor-limită a ariei semantice a noțiunii de Constituție.

În general, sensul material al Constituției este rezultatul calculului punctelor comune din conștiința tuturor membrilor unei societăți. Cu alte cuvinte, aceste puncte comune sunt revendicările sociale, ideile filosofice, năzuințele economice și necesitățile vitale într-un anumit moment determinat ale membrilor societății, care influențează adoptarea, aplicarea, revizuirea și abrogarea unei norme de drept constituțional sau a unei întregi constituții.

1. În privința caracterului procedurii de adoptare a normelor constituționale, ținem să precizăm că ideile filosofice ori dezideratele sociale sunt materializate, de regulă, pe calea dialogului social, se revendică pe calea unor mișcări sociale mai mult sau mai puțin în acord cu regulile de conviețuire instituite.

Ideile care sunt aduse în arhitectura constituțională nu sunt doar un izvor ideologic, de factură materială al dreptului, ci un veritabil fundament al unei Constituții. Un bun argument care să servească drept punct de plecare pentru această concluzie intermediară este ideea profesorului francez Pierre Avril, care consideră că: ”norma constituțională se revelă a

posteriori prin aplicarea pe care ea a impus-o textului, dar care nu este tot timpul enunțată de el”8.

Însă nu orice formă de exprimare a voinței este pasibilă de a fi calificată drept o expresie a conștiinței colective, deoarece trebuie să îndeplinească în principiu două condiții: în primul rând, trebuie să fie o expresie a cunoașterii, care să aibă la bază cunoașterea sistematică9 – rezultat al observației raționale îndelungate și al experiențelor, iar pe de altă parte să fie expresia

Cârnaț Teodor, op. cit., p. 60.

Drăganu Tudor, ”Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, Vol. I, București, p. 15,

Drăganu Tudor, op. cit;

Avril Pierre, 1997, p. 26, ap. Dănișor Dan Claudiu, op. cit., p. 136;

Georgio del Vecchio , „Lecții de filozofie juridică”, p. 40-41.

6

intereselor colective, cu excluderea intereselor particulare care ar fi contradictorii.

Aceeași stare a lucrurilor este abordată de școala vieneză10, care delimitează obiectul normei de drept prin ”sollen” (germ. = trebuie), iar obiectul științei politice prin ”sein” (germ. = a fi), tale quale, în condițiile în care Constituția are un caracter politico-juridic, aceasta va avea tendința să fie mereu o retrospectivă a unor revendicări obținute, care pe măsura trecerii timpului să devină lacunară în raport cu ceea ce trebuie să conțină în raport cu un moment de timp viitor.

Iar această discrepanță se va datora schimbărilor care se vor produce în conștiința colectivă, datorită unor factori obiectivi, putem să tragem astfel concluzia că aceasta este o ”stare de spirit”11 care va comanda orice normare.

2. În privința aplicării și revizuirii, apreciem că în raport cu efervescența relațiilor sociale complexe pe care constituția este menită să le reglementeze, ea are ca scop protejarea și asigurarea funcționalității principiilor de bază ale vieții obștești pe calea regulării vieții politice a statului prin remedii constituționale precum instituirea garanțiilor instituționale a separației celor trei puteri etatice, pe de o parte, și instituirea regulilor de funcționare a acestora, conform scopului pe care îl au în activitatea lor, adică asigurarea bunăstării societății.

Desigur, procesul în sine este mai complex decât definiția lui și mijloacele sunt ajustate în funcție de circumstanțele exterioare concrete, dar pe de altă parte și de emergența unor noi valori sociale care trebuie să fie recunoscute și respectate ca atare.

Concret, dintre mijloacele prin care se pot produce ajustări ale Constituției putem să enumerăm câteva mijloace recunoscute de doctrina antebelică precum plebiscitul sau revoluția, dar și mijlocul controlului de constituționalitate, care a fost o apariție de factură interbelică, inovativ datorită caracterului său mixt: atât material cât și formal, deoarece în prima sa manifestare, în cazul ”afacerii tramvaielor”, controlul de constituționalitate a fost realizat fără a fi prevăzut formal nicăieri în izvoarele constituționale ale vremii12.

În sprijinul acestei afirmații evocăm datele istorice ale consacrării constituționale a drepturilor fundamentale ale omului, din cadrul cărora distingem între drepturile politice și civile și drepturi sociale, economice și culturale, toate fiind recunoscute doar în urma unor îndelungate procese de revendicare, prin diferite căi: de la argumente filosofice la greve, proteste și ciocniri violente care să culmineze prin concesii făcute revendicatorilor sau schimbări de regimuri și orânduiri constituționale sau să fie reprimate cu brutalitate.

Pentru a nu ne abate prea mult de la temă, precizăm că aceste aspecte vor fi expuse mai detaliat, prin exemple concrete, în partea despre bazele istorice ale Constituției.

3. În privința abrogării Constituției, putem adăuga că este de regulă reflecția unor schimbări profunde în cadrul unei societăți, putând să fie atât efectul unei succesiuni de Constituții emise de aceeași autoritate constituantă, dar și efectul unei succesiuni de puteri constituante în urma unor schimbări sociale radicale care să ducă la schimbarea priorităților.

De asemenea, aceste afirmații vor fi explicate mai pe larg în partea despre bazele istorice ale Constituției.

II.3 Constituția din punct de vedere formal

Din punct de vedere formal, constituția poate fi definită din prisma formei particulare pe care aceasta o adoptă, garantându-i supremația în raport cu celelalte norme ale sistemului de drept cât și din prisma instituțiilor și mecanismelor conexe de adoptare și de garantare a funcționării și păstrării supremației acesteia.

Drăganu T., op. cit., p. 41.

Dănișor Dan-Claudiu, op. cit., p. 136.

Criste Mircea, ”Începuturile controlului de constituționalitate în România. Procesul Soceităților Tramvaielor” adresă web: http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_200434/recjurid043_42F.pdf (accesată la data de 11.04.2014)

7

Supremația normei constituționale, pe lângă puterea superioară, cu care este înzestrată, în raport cu alte legi, se transpune și în modul special în care se adoptă dar și prin caracterul special, politico-juridic al instanței care garantează supremația acesteia. Însă considerăm că acesta nu este unicul garant de facto al Constituției, deoarece există și alte entități care în pofida faptului că nu sunt prevăzute de Constituție, contribuie la funcționarea valorilor prevăzute de Constituție, indirect asigurând și garantarea Constituției. Cu titlu exemplificativ enumerăm societatea civilă și organismele de drept internațional care au ca obiectiv protecția și afirmarea drepturilor omului garantate într-o societate democratică.

În privința importanței Curții Constituționale, în a cărei atribuții intră jurisdicția constituțională, nu se mai poate tăgădui. Importanța crește semnificativ după apariția primelor Constituții moderne13 care au pus bazele constituționalismului.

Dacă în opinia lui Georges Burdeau, potrivit căruia justiția constituțională ar putea duce la sfârșitul Constituției, ca act formal, susținem că dimpotrivă, anume datorită acesteia se asigură respectarea spiritului Constituției, iar pe de altă parte se poate asigura o interpretare realizată de o instituție diferită de cea care a edictat-o, dar căreia i s-a recunoscut acest drept în sens formal, ceea ce aduce un plus de flexibilitate Constituției în raport cu modificările care intervin la nivelul izvoarelor materiale, având ca finalitate asigurarea stabilității unui regim juridic, și alcătuind un mecanism autonom de oricare dintre puteri, care transformă astfel conceptul de Constituție într-un curent al constituționalismului.

Diferența dintre cele două termene constă în gradul de recunoaștere reală pe care o au acestea. Spre exemplu, o Constituție care ar avea cele mai democratice și echitabile reglementări ar fi inutilă dacă aceasta nu și-ar produce efectele. Iar o Constituție care își produce efectele, în litera și spiritul ei este o Constituție care generează constituționalismul, acesta fiind un concept care determină obediența și recunoașterea actului constituțional de către membrii societății asupra căreia își produce efectele.

Pe de altă parte, nu doar amenințările care pot să se ascundă în spatele interpretării jurisdicționale a Constituției merită să fie aduse în discuție, în contextul examinării Constituției din punct de vedere formal, deoarece aceasta necesită să fie analizată în paralel și cu un alt organism, non-jurisdicțional, căreia constituțiile îi recunosc prerogativa de exercitare a puterii, fiind vorba despre poporul unui stat.

Dacă, spre exemplu, analizăm textul art. 2 din Constituție, ”suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”, observăm că se impune o anumită formă de exercitare a dreptului suveran de autodeterminare al populației.

Deși am scos în evidență în subcapitolele anteriore importanța fidelității de reprezentare a voinței populare, cu argumente pe care considerăm inutil să le reiterăm, dorim să atragem atenția că nici această manifestare, deși eminamente esențială pentru un regim democratic, nu poate să fie exercitată nelimitat și fără nici o condiție de formă, deoarece, în caz contrar, ar putea ascunde în sine pericole și mai însemnate decât cel pe care l-ar putea genera interpretarea prevederilor constituționale pe calea jurisdicției constituționale, după cum ne-a dezvăluit istoria omenirii.

Asupra acestui aspect vom reveni pe parcursul lucrării de față, în capitolul consacrat rolului ideologiilor în formarea Constituțiilor, iar pentru moment ne mulțumim să evocăm ideea care-i aparține Lordului Acton, gânditor englez contemporan perioadei de răspândire a curentului constituționalismului, care susținea pe bună dreptate că ”dogma conform căreia puterea absolută poate, dacă este de origine populară, să fie la fel de legitimă ca și libertatea constituțională, a început să întunece orizontul”14.

Prin urmare, mecanismul care se poate deduce din definiția Constituției în sens formal, în

”Începând cu anii 1971-1974, toți observatorii se pun de acord asupra constatării conform căreia constituția devine din ce în ce mai mult jurisprudențială; un act încă scris, fără îndoială, dar scris de către judecătorul constituțional.” D. Rousseau, apud. Dan Claudiu Dănișor, op. cit. p. 141.

Lord Acton, apud. Hayek Friedrich ”Constituția libertății”, ed. Institutul European, p. 249;

8

sine, este alcătuit din următoarele componente: obiectul mecanismului îl reprezintă supremația valorilor recunoscute de Constituție, subiectele acestui mecanism îl constituie organele competente ale statului și organele supranaționale, la fel ca și societatea civilă și individul, cadrul mecanismului este predefinit de către limitele recunoscute de Constituție și de normele de drept internațional, iar în cadrul funcționează mecanismul de control propriu-zis, exercitat de subiectele menționate anterior.

II.4 Concluzii preliminare

În principiu, Constituția, ca act normativ într-o societate democratică modernă, poate fi definită în diferite moduri, în funcție de latura predominantă a abordării.

Constituția, din punct de vedere formal, are o serie de trăsături care o evidențiază în raport cu celelalte acte normative ale sistemului de drept. În primul rând, aceasta posedă o forță juridică supremă și ca urmare necesită un sistem de control special privind respectarea prevederilor ei dar și un sistem de proceduri speciale de modificare.

Din punct de vedere material, Constituțiile democratice moderne au ca rol principal reglementarea instituțiilor legislative, administrative și jurisdicționale în conformitate cu principiul separației puterilor în stat cât și garantarea principiilor fundamentale ale vieții sociale și politice, garantând drepturile și îndatoririle fundamentale ale omului și cetățeanului dar și stabilind regulile luptei pentru putere a actorilor politici.

Cert este faptul că indiferent de optica definițiilor, nu se poate nega faptul că există două laturi ale unei Constituții care îi determină două sensuri: sensul formal și sensul material.

Dacă sensul formal privește formele arhitecturii constituționale, de la forma actului la structura instituțiilor create de ele, sensul material al acestui concept poate fi descoperit printr-o abordare teleologică, care să fie orientată spre găsirea valorilor protejate de către legiuitor și nu în ultimul rând, pericolele sau provocările care urmau să fie înlăturate ori, după caz, soluționate prin elaborarea unor sau altor prevederi. Anume sensul material al Constituției este principala noțiune care ascunde în sine bazele ideologice ale Constituțiilor, după cum urmează să observăm.

9

CAPITOLUL III

ROLUL IDEOLOGIILOR ÎN FORMAREA ȘI TIPUL CONSTITUȚIILOR

După cum am început să explicăm în capitolul anterior, conceptul de constituționalism, se poate defini ca fiind o transpunere în practică a obligației de respectarea a instituțiilor fundamentale ale unei constituții democratice : garantarea drepturilor și libertăților omului, separația puterilor și guvernarea reprezentativă.

Enumerația este, desigur, foarte succintă, având doar trei termeni, însă parcursul istoric al apariției acestor instituții, al consacrării constituționale și al impunerii obligației de respectare a acestora a fost unul foarte îndelungat, iar o problemă cu o istorie proprie, dar conexă cu pilonii constituționalismului mai este și recunoașterea egalității de acces la protecția asigurată de normele care regulează drepturile omului și drepturile politice pentru toți oamenii și cetățenii, fără discriminare.

În considerarea aprecierii Constituției ca pe o ”reeditare a contractului social”15, în considerarea teoriei contractualiste, aparținând lui J.J. Rousseau, reiterăm că impunerea obligației de respectare a acestor trei instituții fundamentale, se realizează asupra autorităților statale care exercită puterea etatică și este supravegheată de către subiectele mecanismului pe care l-am expus în subcapitolul anterior.

Studiul izvoarelor doctrinare ne-a permis să tragem concluzia că pentru prima dată, noțiunea de ”constituționalism” a apărut la finalul sec. XVIII – începutul sec. XIX pentru a determina supremația Constituției scrise față de legile promulgate de organul reprezentativ. Ca fenomen al culturii și gândirii politico-juridice, constituționalismul se conturează în momentul istoric de tranziție de la societatea tradițională la societatea industrială.

Cu toate acestea, nu putem susține că acest curent a apărut spontan în gândirea politică și juridică și nici putem considera că acesta s-a format în mod complet în perioada sec. XVIII-XIX când apar primele constituții moderne (Constituția Statelor Unite ale Americii, Constituția Franței și Constituția Poloniei), deoarece mijloacele destinate impunerii constituționalismului au cunoscut o continuă evoluție, legată direct de schimbările din societatea umană din cadrul secolelor anterioare și posterioare perioadei în care conceptul de constituționalism începe să prindă formă. Considerăm suficient să enumerăm câteva neajunsuri ale tipurilor incipiente de constituționalism precum: sclavia din America de Nord sau sistemul de vot censitar existente la data conturării constituționalismului, adică a sec. XVII-XIX, cu atât mai mult cu cât ”constituționalismul” implică ”ordinea și o anumită măsură de limitare a puterii, de menținere a libertății, dar nu reprezenta un standard absolut și abstract pentru evaluarea și judecarea instituțiilor existente16”.

Pentru a surprinde într-un mod cât mai elocvent aspectele evidențiate, vom fi nevoiți să abordăm rolul ideologiilor în formarea și tipurile Constituției la nivelul istoric, filosofic, sociologic și economic.

Considerăm că în urma unei asemenea abordări vom putea formula concluzii argumentate asupra legăturii indisolubile dintre noțiunile de Constituție și constituționalism cât și asupra naturii complexe a constituționalismului.

III.1 Constituția din punctul de vedere al stării de conștiință

Primul nivel de la care vom începe să abordăm arhitectura constituțională este starea de conștiință a guvernaților și a guvernanților din cadrul societății, deoarece apreciem că aceasta

Guceac Ion, ”Curs elementar de drept constituțional”, vol. I, Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliție ”Ștefan cel Mare”, Chișinău, p. 148.

Marius Bălan, ”Evoluția istorică a conceptului de constituție”, p. 8.

10

este piatra de temelie în vederea constituirii unei ordini politico-juridice.

Pornind de la starea incipientă a paradigmei puterii politice și a tendințelor acesteia, menționată de Montesquieu ea ( ”puterea politică” – n.a. ) e o experiență eternă ca tot omul care are puterea e pornit să abuzeze de dânsa, și merge până acolo unde întâlnește limită17” în interpretarea profesorului C. Dissescu conform căreia asemenea tendințe abuzive pot să fie oprite de: ”aristocrația sau puterea sacerdotală care îl înconjoară, de interese, tradițiuni și superstițiune. Autocratul e fatalmente predispus să devie despot și istoria întregii omeniri vă spune ce înseamnă despotismul”18.

Metodele de oprire a puterii devenită arbitrară sunt destul de clare și prezintă un major interes, ele urmând a fi examinate după ce ne vom focusa atenția asupra modului de determinare a momentului când puterea va fi considerată abuzivă, momentul zero din care se impun luarea măsurilor de reprimare a abuzurilor prin metodele disponibile.

Având în vedere că nu toate normele legale care circumscriu competențele și atribuțiile oricărei puteri sunt mereu echitabile, adică legitime, vom introduce în analiză și conceptul de legitimitate pentru a putea înțelege mai bine natura și importanța care rezidă din această delimitare dintre legal și legitim.

Lato sensu, legitimitatea poate fi considerată drept starea de concordanță dintre ceea ce este și ceea ce trebuie să fie un exercițiu al unei prerogative recunoscute de Constituție.

Stricto sensu, legitimitatea este convingerea pe baza valorilor împărtășite în comun de guvernați și guvernanți, prin care ultimii demonstrează că merită să li se acorde recunoașterea ca împuterniciți atâta timp și în măsura în care satisfac exigențele juridice, normativ-valorice și sociologice19, după cum afirma profesorul Istvan Havadi, în lucrarea ”Introducere în teoria legitimității”.

Deși rezultă că există o legătură indivizibilă dintre constituționalism și legitimitate, dacă luăm în considerare caracterul declarativ al revendicărilor politice care să exprime starea unei societăți într-un moment istoric determinat, nu putem considera chestiunea legitimității ca fiind contemporană cu cea a constituționalismului, deoarece prima dintre ele a existat încă de la apariția societăților organizate, aceasta evoluând după cum subliniază Th. Wurtenberg în modul următor: ”de la păstrarea formelor tradiționale ale coexistenței într-un stat, continuitatea unei dinastii recunoscute ca legală, importanța deosebită a păcii sociale și a ordinii într-un stat, legalitatea transmiterii și exercitării dominației, existența unei politici articulate într-un mod democratic, restrângerea puterii de stat pe baza Constituției și a separării puterilor, realizarea binelui public”20.

Astfel, dacă analizăm succesiunea formelor pe care le-au îmbrăcat indicatorii legitimității, de la evaluarea gradului asigurării cadrului vital pentru un grup organizat sub conducerea unui lider, la recunoașterea succesorului la tron în cadrul regatelor și imperiilor, luarea deciziilor politice prin organe reprezentative, în cele din urmă constatăm existența unor tendințe constituționale care să transforme Constituția inclusiv în temeiul legal al restrângerii puterii de stat și a separării puterilor cu finalitatea realizării binelui public, o Constituție care să fie considerată incompatibilă cu o putere arbitrară, egocentrică a guvernanților.

Desigur, treptat indicatorii de legitimitate au devenit din ce în ce mai rafinați și tot mai bine orientați spre îngrădirea intereselor guvernaților de orice pericol care poate surveni din interiorul sistemului statal. Considerăm că legitimitatea este evaluată în raport cu două tipuri de circumstanțe: primul tip de circumstanțe este gradul de conștientizare a guvernaților privind revendicările la care sunt îndreptățiți, în baza posibilităților reale existente, iar al doilea tip ține de existența unor soluții alternative pentru atingerea scopurilor comune, indicate de către Th.

Wurtenberg.

Dissescu Constantin, ”Dreptul constituțional”, Ed. SOCEC & Co., București, 1915, p. 428.

Ibidem.

Pentru mai multe detalii, a se vedea în Havadi Istvan, ”Introducere în teoria legitimității”, Presa Universitară Clujeană, 2005, p. 74-75.

Havadi Istvan, op. cit., p. 14.

11

Astfel, conchidem că până și Constituția este un indicator al legitimității, fiind corelată cu modul în care guvernații percep că prevederile constituționale trebuie să fie aplicate, susținând această concluzie pe aprecierea teoreticianului constituționalist american, V. Dicey. El consideră că ”dacă parlamentul este din punct de vedere al dreptului un legislator suprem, este de esența guvernământului reprezentativ ca legiuitorul să reprezinte sau să aplice voința suveranului politic adică a corpului electoral sau a națiunii. Consecința acestei situații este că și conduita legislaturii trebuie să fie reglată de acorduri al căror obiectiv este de a prezerva conformitatea voinței parlamentului în raport de voința națiunii”21, soluție pe care o găsim mai satisfăcătoare în urma comparației cu teoria formulată de Thomas Hobbes, în susținerea tipului absolutist de guvernare, care în formă concisă spune că ”guvernarea, iar nu adevărul face legea”22, în situația în care nimeni nu poate stabili în mod real care este interesul echitabil, atunci această prerogativă îi aparține legiuitorului.

În analiza acestor teze, găsim pertinentă aprecierea profesorului Havadi Istvan, care susține că în cadrul procesului de apreciere a legitimității există trei tipuri de raporturi: în primul rând ”distanță și dezacord imposibil de soluționat”23 care se poate transpune în delegitimare, fie ”o relativă corespondență funcțională”24, sau o situație mixtă: ”când tensionat-antagonic, când dialectic-unitar”25.

Toate aceste idei susțin adevărul axiomatic expus de părintele constituționalismului american, T. Jefferson: ”guvernarea liberă e întemeiată pe suspiciune și nu pe încredere”26.

Deși Constituția servește drept un indicator al legitimității, fiind ”mai întâi un ansamblu de principii filosofice ce privesc modul de raportare a individului la societate ( trebuie – n.a.) și invers (este – n.a.) și abia apoi o organizare a puterii politice”27, aceasta nu scutește însă de necesitatea existenței unei opinii colective convergente. În caz contrar, nu se poate considera că există o forță suficient de influentă spre a formula revendicări sau de a expune obiecții privind neluarea în seamă a acestor revendicări.

Anume funcția integrativă a Constituției constă în înlesnirea articulării membrilor societății în vederea formulării unor revendicări și a susținerii acestora, prin intermediul unor căi instituite de legiuitorul constituțional. Cu titlu exemplificativ enumerăm: propunerile legislative, protestele, grevele, votul negativ în cadrul scrutinelor sau a referendumurilor, abținerea de a participa la vot cu ocazia referendumurilor și scrutinelor sau chiar revocarea reprezentanților în unele sisteme constituționale, etc.

Însă, pe lângă aceste căi instituite expres prin Constituție, există și o metodă care s-a dovedit a fi testată în timp, însă care nu este prevăzută în mod expres în Constituții, această metodă fiind revoluția. Referințe exprese cu privire la acest drept existând în art. 35 al Declarației Drepturilor Omului și a Cetățeanului, din 1793, care prevede că ”atunci când guvernarea încalcă drepturile oamenilor, insurecția este pentru fiecare parte dintre oameni cel mai sacru drept și cea mai indispensabilă datorie”28, însă și pentru exercitarea unei asemenea metode de restaurare a stării de legitimitate a conducerii prin schimbarea unui regim delegitimizat cu altul nou, este necesară în mod imperios o articulare în masă a guvernaților, deoarece dat fiind caracterul extrem al metodei, sunt necesare forțe însemnate și o bună organizare a procesului propriu-zis29. Totodată revendicările impuse printr-o revoluție pot fi atât

Dicey A. V., apud. Dănișor Dan Claudiu, op. cit., p. 137.

ИСАЕВ И.А., ” ЛЕГИТИМНОСТЬ И ЛЕГАЛЬНОСТЬ В КОНСТИТУЦИОННОМ ПРОЦЕССЕ”, p. 1. (Isaev I.A. ”Legitimitatea și legalitatea în procesul constituțional”)

Havadi Istvan, op. cit., p. 12.

Ibidem.

Ibidem.

Hayek Friedrich, op. cit., p. 232

Dănișor, Dan Claudiu, op. cit., p. 137.

http://www.e-chronologie.org/france/revolution-francaise/declaration-des-droits (accesat pe data de 16.02.2014) .

Pentru mai multe detalii, în legătură cu diferența dintre termenele de revoluție și răscoală, a se vedea: C. Dissescu, ”Dreptul constituțional”, Ed. SOCEC & Co., București, 1915, p. 426 (”Când revoluțiunile sunt năbușite

12

politice, cât și sociale, sau deopotrivă social-politice.

Dar niciodată delegitimizarea nu intervine de drept și nici sancțiunile politico-juridice nu sunt aplicate în mod automat. Toate aceste efecte sunt într-o relație de cauzalitate de conștientizarea de către mase a aspectelor care atrag ilegitimitatea, formularea revendicărilor și înaintarea lor prin intermediul căilor indicate anterior.

Pentru a nu ne abate de la ideile de bază ale acestui subcapitol, vom reveni asupra funcției integrative a Constituției în subcapitolul următor, iar deocamdată vom proceda la analizarea modului în care legitimitatea unui sistem este percepută de către starea de conștiință a maselor.

Considerăm că nu este nevoie să reiterăm mecanismul comparativ de bază al legitimității și vom trece direct la analiza factorilor sociali și a grupurilor de persoane care duc la culegerea datelor relevante pentru aprecierea legitimității (input) și modul în care aceste informații sunt

analizate critic, iar rezultatul analizei se propagă printre membrii societății care formează o rețea

(output)30.

Un reper edificator pentru aprecierea modului în care se formează acest spirit critic al maselor ne este oferit de constatarea lui Friedrich Hayek, care apreciază progresul societății umane ca pe un proces ”de formare și modificare a intelectului uman, un proces de adaptare și învățare în care se schimbă continuu nu doar posibilitățile cunoscute, ci și valorile și dorințele noastre”31, cunoștințe care determină individul ”nu doar să consume mai mult din aceleași produse, ci și să folosească resurse diferite”.

Totodată, în încercarea de a determina la modul concret etapele majore ale acestui proces, vom apela la scrierile gânditorului francez Alexis de Tocqueville, cu ajutorul temporizării prin intermediul retrospectivei analitice realizată în lucrarea intitulată ”Despre democrație în America”, în care acesta lansează un punct interesant de plecare pentru examinarea dinamicii stării de conștiință a societății și a legăturii de interdependență pe care o putem stabili cu dinamica legitimității guvernanților și a conduitei acestora prin metoda juxtapunerii circumstanțelor economico-sociale pe care le subliniază Tocqueville cu evenimentele politico-juridice reflectate în doctrina juridică în aceeași perioadă istorică.

Așadar, conform teoriei lui Tocqueville, ”începând cu secolul al XI-lea, dacă urmăriți ce se va petrece în Franța din 50 în 50 de ani, nu se va putea să nu observați la sfârșitul fiecăreia dintre aceste perioade, că în starea societății s-a produs o îndoită revoluție. Nobilul se va afla mai jos pe scara socială, plebeul mai sus, unul coboară, altul urcă. Și acest lucru nu-i este propriu doar Franței. Ori încotro ne-am îndrepta privirile, vedem că aceeași revoluție continuă pe tot cuprinsul universului creștin. Să mi se citeze o republică sau un regat în care nobilii din zilele noastre s-ar putea compara cu nobilii epocii feudale, dar măcar cu strămoșii lor din secolul trecut 32”.

Având în vedere că, în timpul sec. al XI-lea, statele europene timpurii se bazau pe organizarea social-economică feudală, puterea politică a acestor state era împărțită între câteva familii mari de seniori cărora le aparținea pământul pe care locuiau țăranii supuși acestora. Prerogativele de guvernare, bazate exclusiv pe mijloace de constrângere și pe o putere al cărei sorginte era exclusiv proprietatea funciară33, se transmiteau ereditar, iar țăranii erau dependenți de senior, la fel cum seniorul era vasal regelui feudal. Această ”piramidă socială34” cu obligațiile și regulile ei de vasalitate a fost metoda prin care occidentul european a putut să supraviețuiască, să-și apere moștenirea creștină și romană, la care treptat va adăuga ideile, valorile și ideologia

de forța organizată a statului, când ele nu izbutesc, atunci de obiceiu nu poartă numele de revoluțiuni, ci mai mult pe acela de răscoale, agitațiuni de stradă”.)

Pentru mai multe detalii în legătură cu particularitățile acestei metode, a se consulta: Studer K.E., Barboni E.J. , Numan K.B., ”Structural analysys using the input-output model with special reference to networks of science”

(Analiza structurală folosind modelul input-output cu referințe speciale la rețelele științifice), în Revista ”Scientometrics”, Vol. 6, No. 6 (1984), p. 401-423.

Hayek Friedrich, Op. cit., p. 64.

Alexis de Tocqueville, ”Despre democrație în America”, Ed. Humanitas,1993, p. 44.

Alexis de Tocqueville, ”Despre democrație în America”, p. 42.

Braudel Fernand, ”Timpurile și gramatica civilizațiilor”, p. 245.

13

ordinii feudale, adăugând astfel propria civilizație.

În cadrul unui sistem politico-social, bazat pe supunerea celui mai slab față de cel puternic, în care metoda de constrângere era unica metodă prin care se rezolvau conflictele interne și cele externe, după cum se va demonstra pe parcursul următoarelor secole, este inimaginabilă posibilitatea masei asuprite de către seniori și rege să conteste temeiul legitim al unei asemenea guvernări.

Treptat, după asigurarea stabilității hotarelor statelor feudale, în fața popoarelor nomade, regii se ruinează în acțiuni de mare amploare, iar nobilii își irosesc puterile în războaie personale, în timp ce prin intermediul circulației mărfurilor și practicării meșteșugăritului membrii păturilor inferioare fac ca influența banilor să se resimtă în afacerile statului, iar pe lângă pământ, banii devin o sursă reală a puterii.

În urma acestor schimbări ale fizionomiei statului feudal, păturile privilegiate ale societății engleze încep să-și pună problema legitimității perceperilor fiscale în folosul regalității, sens în care prin revendicări susținute de presiuni ale baronilor englezi, se obțin restrângeri ale prerogativei monarhului de a percepe sume suplimentare extraordinare, neprevăzute, fără aprobarea Marelui Consiliu35 adică a marelui cler, baronilor și marilor vasali după cum prevede art. 12 din Magna Carta Libertatum 36, iar peste jumătate de secol, pe măsură ce Magna Carta Libertatum este nesocotită, clasele privilegiate vor folosi căile legale care le erau puse la dispoziție prin aceasta, prin Petiția Drepturilor.

Aceeași practică e folosită și pentru a contesta legitimitatea acțiunilor regalității contrare principiilor impuse prin aceasta, dar și a însăși formei de guvernare a monarhiei absolute, peste patru secole, în timpul glorioasei revoluții, însă interesele revendicate nu aparțineau decât unor clase superioare și păstrau un caracter egocentric.

Astfel, această etapă care durează între sec. XIII-XVII, se caracterizează prin conștientizarea de către membrii păturilor privilegiate a unei alternative mai bune privind regimul juridic al drepturilor care le revin în cadrul asigurării păcii sociale și a ordinii în stat. Totodată se realizează treptat și încadrarea reprezentanților acestor pături în cercurile care stabilesc existența unei politici articulate într-un mod democratic pentru realizarea binelui public, la fel ca o alternativă mai bună pentru regimul existent în acea perioadă.

Problema, însă rezidă în faptul că aceste revendicări sociale obținute vizau doar un număr restrâns de membri ai societății, acestea fiind în primul rând răzmerițe ale baronilor și clerului și numai în al doilea rând răzmerițe ale sărăcimii. Cele mai periculoase s-au dovedit a fi revoltele persoanelor din a doua categorie și mai concret ”a țăranilor încadrați în nobilime, în mod excepțional de înalta nobilime și de slujbași contra poverii impozitului regal”37, în condițiile în

care ”impozitul regal, în plin avânt, crea o concurență pentru renta seniorală și renta funciară”38.

În perioada Renașterii (sec. XIV-XVII), în conștiința colectivă încep să apară în circuitul intelectual concepte mai abstracte precum libertatea individuală care a pus bazele conștientizării

Sursă: http://www.constitution.org/eng/magnacar.pdf (accesat pe data de 17.02.2014): ” And for obtaining the common counsel of the kingdom anent the assessing of an aid (except in the three cases aforesaid) or of a scutage, we will cause to be summoned the archbishops, bishops, abbots, earls, and greater barons, severally by our letters

…” (Iar pentru obținerea ajutoarelor (cu excepția celor trei cazuri indicate ulterior), trebuie întrunit consiliul de coroană, prin convocarea arhiepiscopilor, episcopilor și a marilor baroni …).

Sursă: http://www.constitution.org/eng/magnacar.pdf (accesat pe data de 17.02.2014) ”No scutage not aid shall be imposed on our kingdom, unless by common counsel of our kingdom, except for ransoming our person, for making our eldest son a knight, and for once marrying our eldest daughter; and for these there shall not be levied more than a reasonable aid. In like manner it shall be done concerning aids from the city of London.”

(Nici o percepere sau nici un ajutor nu pot să fie impuse în regatul nostru, decât cu acordul consiliului, cu excepția cazului de răscumpărare a unei persoane, pentru învestirea fiului mai mare în calitate de cavaler, și pentru măritarea pentru o singură dată a fiicei mai mari, dar și pentru acestea nu trebuie să fie percepute sume mai mari decât cele rezonabile. În aceeași măsură trebuie să se procedeze privind ajutoarele din partea orașului Londra ).

Chaunu, Pierre, Civilizația Europei clasice, Ed. Meridiane, București, 1986., vol. 1, p. 48.

Ibid.

14

libertății individuale, atribut indispensabil al ființei umane – nucleu axiologic al ideologiei umaniste. Epoca renașterii și ideologia umanismului au pledat pentru respectarea omului, ca personalitate, consolidând astfel conștiința de sine a acestuia și libertățile lui, iar etica protestantă va afirma că toți oamenii sunt în stare să găsească drumul spre cer în mod egal39. Se conturează astfel o evoluție a stării de conștiință a membrilor păturii inferioare, nu doar a membrilor păturii superioare și medii.

Ulterior uniformizării condiției morale a persoanelor din societate, prin uniformizarea realizată de către religie și de către cultura laică prin dezvoltarea științei, a urmat și momentul în care s-au creat posibilitățile de uniformizare a statului social, mecanism numit și ”lift social”40. Această uniformizare s-a realizat diferit în anumite zone ale Europei, astfel după cum în Franța secolului XVII-XVIII, venalitatea funcțiilor a contribuit la dispariția Stărilor Sociale, iar apoi la slăbirea Stărilor Provinciale, deoarece prin bani se puteau cumpăra funcțiile publice ale statului de către elita stării a treia, iar ulterior, tot prin bani, se cumpără și titlurile nobiliare, adică starea a doua41, după cum relatează istoricul francez Pierre Chaunu, care mai adaugă faptul că dacă la mijlocul sec. al XVI-lea, Ludovic al XIV-lea, afirma că ”Statul sunt Eu”, peste mai puțin de un secol, același lucru este deja îndreptățit să-l susțină funcționarul public francez42, deoarece statul este al celuia în favoarea căruia funcționează, ca peste încă un secol și jumătate să se întâmple evenimentele revoluției franceze care vor duce la recunoașterea drepturilor tuturor cetățenilor, suprimând tirania absolutistă și încercând să transforme statul absolutist într-un stat al tuturor cetățenilor.

Pe de altă parte, însă în Anglia aceleiași perioade, protejată de insularitatea acesteia, iar necesitățile financiare ale acestui stat legate de politica externă militară sunt mai mici, statul nu este constrâns să recurgă la vânzarea funcțiilor publice, clasa aristocratică fiind mai puternică43, însă în competiția pentru puterea politică dintre nobilimea parlamentară mică (gentry) și nobilimea parlamentară mare, prima dintre ele se unește cu burghezia înfloritoare datorită comerțului și astfel reușesc să-și asigure reciproc interesele politico-economice prin această simbioză, circumstanță care schimbă dezvoltarea substanței constituționalismului englez după cum urmează să demonstrăm.

În egală măsură, prin noile realizări ale științei, precum descoperirea tiparului care permite accesul mai larg și pentru membrii păturilor sociale de jos în condiții egale cu cele ale nobililor, prin organizarea poștei care permite transferul mai rapid de informații, dar și prin descoperirea armelor de foc care au făcut ca atât pe câmpul de luptă cât și pe străzile orașului, țăranul și nobilul să fie într-un raport de forțe egale, se ajunge la o uniformizare treptată între condiția socială resimțită de membrii păturilor sociale.

Răspândirea cunoștințelor vor anima gustul pentru artă și literatură, ajutând intelectualilor să devină o forță socială, oamenii cultivați pătrunzând tot mai mult în cercurile social-politice care până atunci erau închise pentru cei fără o obârșie potrivită.

Acest parcurs de șapte sute de ani, reflectat de Tocqueville, între sec. XI-XVIII, a dus în mod ireversibil la acordarea unei puteri politice tot mai mari poporului, în urma ciocnirilor de interese din cadrul păturii superioare a aristocrației și a încercărilor regalității să diminueze puterea aristocrației prin permiterea claselor sociale inferioare să participe la guvernare, cum s-a întâmplat în cazul evoluției constituționalismului englez, fie prin erodarea treptată a verticalei puterii politice prin vinderea funcțiilor publice și prin fenomenul mobilității sociale.

Acest lung lanț de schimbări din cadrul societății și conștiinței umane ale acelei epoci vor culmina în sec. XVIII prin victoriile obținute în cadrul războiului de independență al Statelor Unite ale Americii și revoluției franceze, care dau eficiență constituționalismului, datorită

de Tocqueville Alexis, op. cit., p. 43.

Numărul total de clase sociale străbătute de persoane, pe parcursul unei perioade de timp, de regulă timp de o generație sau două. Sursă: http://www.polity.co.uk/cbs3/PDF/Glos.pdf accesată pe data de 17.02.2014.

Chaunu Pierre, op. cit., p. 50.

Chaunu Pierre, op. cit., p. 52.

Chaunu Pierre, op. cit., p. 50.

15

convingerii care s-a încetățenit în conștiința viitorilor cetățeni că ”numai Constituția scrisă, prin precizia și claritatea ei, poate fi o armă eficace de luptă contra abuzurilor puterii absolute”44, convingere care nu a fost dezvoltată doar în timpul revoluțiilor ci a însemnat un lung șir de schimbări istorice, geografice, politice, demografice, filosofice și economice, însă în primul rând o schimbare în starea de conștiință a maselor, care a avut rolul decisiv în determinarea legitimității regimurilor, în sensul abilității acelor forme de organizare politico-socială să creeze și să mențină convingerea guvernaților că instituțiile politice pe care le au ”sunt cele mai bune din cele care pot să fie instituite pentru o societate”45. Formarea acestei convingeri, este pusă în seama intelectualității de către cercetători sociologi. Ca exemplu reținem aprecierea lui Crane Brinton care a subliniat periculozitatea ”microbului intelectual” care s-a propagat pe larg în sânul guvernaților, aducând în cele din urmă la criza de legitimitate în epoca războiului de independență al Statelor Unite ale Americii, în Franța anului 1789 și în Rusia anului 1917.

Totuși, aceste schimbări nu au afectat însă întreaga Europă, neracordând Europa dunăreană la nivelul de dezvoltare a Europei vestice46 din cauza particularităților de dezvoltare a națiunilor din zona de ciocnire a civilizațiilor creștine și a celor islamice, iar ulterior al zonei de interes al marilor puteri.

III.1.1 Efectul integrativ al Constituției

Cu toate că în subcapitolul anterior am înfățișat un proces istoric de afirmare a drepturilor individuale, subsecvent procesului de revendicare și afirmare a privilegiilor de clasă și drepturilor colective, aceasta nu înseamnă că procesul este ireversibil. Adevărul iese la iveală din studierea reculurilor sistemice în urma revendicărilor amintite, precum contrarevoluțiile, mișcările de restaurare a monarhiei sau nesocotirea de către noii guvernanți a valorilor pe care s-au angajat să le respecte, fapte care puneau în pericol tinerele drepturi cucerite.

După cum am precizat, o parte din rolul integrativ al Constituției se relevă din caracterul ei revendicativ, pentru că revendicările colective, indiferent prin care dintre cele două categorii de căi examinate anterior s-ar realiza, reprezintă o voință comună a membrilor societății, adică o eliminare a extremităților care se exclud și păstrarea locurilor comune din suma de voințe ale grupului social sau a națiunii, în funcție de interesul vizat.

Efectul integrativ în sine, conform opiniei profesorului Dieter Grimm este definit ca ”procesul actual prin care membrii organizării statale dezvoltă un spirit comun și o identitate colectivă care îi diferențiază de alte organizații statale”47.

Naționalitatea, cultura, religia, necesitățile și interesele economico-sociale reprezintă elemente liante care cristalizează atât conștiința colectivă, constituie un izvor material în materie constituțională pentru ca să asigure funcția integrativă a Constituției, prin faptul că surprinde rezultatul dezvoltării unui spirit comun și a unei identități colective, iar pe de altă parte, prin efectul declarativ al acesteia, adică datorită faptului că ”societatea își găsește exprimate convingerile și aspirațiile de bază”48 se asigură rolul integrativ al Constituției.

Fiind de natură extra-legală, adică au loc mai întâi în realitatea obiectivă, iar mai apoi sunt transpuse în prevederile constituționale, nu considerăm că este posibil un proces invers, de integrare doar prin normare, adică prin impunere, pe motiv că asemenea practică ar fi lipsită de suportul legitim al conștiinței societății asupra căreia se dorește impunerea, fiind în contradicție totală cu așteptările comune ale guvernaților, fiind aplicabile relațiile dintre ”este” și ”trebuie” expuse cu ocazia expunerii teoriei legitimității și a teoriei formaliste a Constituției.

Drăganu T., op. cit., p. 19.

Lipset apud Mattei Dogan. ”Legitimitatea regimurilor și criza de încredere”, 1994, p.1;

Chaunu Pierre, ”Civilizația europeană în epoca luminilor”, Ed. Meridiane, București, 1986., vol. 1, p. 285.

Grimm Dieter, ”Integration by constitution” (Integrarea prin constituție), International Journal of Constitutional Law, mai, 2005, nr. 3, p. 193.

Grimm Dieter, op. cit., p. 194-195.

16

În consecință, faptul că o Constituție, nu funcționează în mod legal, nu înseamnă că aceasta va reprezenta neapărat și o putere integrativă, deoarece dacă nu este îndeplinită condiția împărtășirii acelorași valori de către toți membrii societății, care urmează să se supună acesteia, deoarece va respinge acea Constituție care protejează sistemul și îi dă un caracter obligatoriu.

În sprijinul acestei idei putem invoca succesiunea Constituțiilor din timpul revoluției franceze, dar și adoptarea noilor Constituții sau doar revizuirile unor prevederi din Constituție, pentru ajustarea normelor acestora cu dezideratele și voința reală a unei societăți într-o anumită perioadă de timp, la fel cum Declarația de Independență sau Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului s-au dovedit a fi legitimate de valorile care subsecvent au format principiile de bază ale unei noi ordini exprimate în Constituțiile Franței și ale statelor care au aderat la valorile devenite universale din cadrul Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului sau a Statelor Unite ale Americii care rămâne și până azi în vigoare, cu anumite amendamente, reușind să ”țină viu mitul fondator al SUA, unind toți americanii independent de originile și tradițiile lor, această unitate fiind rezultatul vigorii și deschiderii cu care Constituția a fost formulată”49, conform opiniei profesorului Grimm. Același lucru însă poate să fie spus și despre rolul simbolic al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului, însă pentru o întreagă cultură europeană, actualmente reunită sub imperiul unor convenții internaționale asociate cu statul de drept și statul democratic, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, implicațiile meta-juridice putând fi subscrise acelorași aspecte pozitive recunoscute de profesorul Grimm, adică rigurozității, deschiderii și universalității valorilor recunoscute.

Având în vedere cele spuse anterior, conchidem că efectul integrativ al unei Constituții este un aspect prezent doar în măsura în care normele acestuia reprezintă fidel toate aspirațiile și idealurile fundamentale ale societății. Doar astfel, se poate transpune legitimitatea Constituției într-o semnificație meta-juridică simbolică. Legitimitatea Constituției, după cum am precizat definind conceptului de Constituție, este liantul dintre latura materială și latura formală a unei constituții.

III.2 Bazele istorice ale Constituției

După ce am discutat despre circumstanțele în care s-au cristalizat statele feudale și modul în care au evoluat așteptările politico-sociale ale societății guvernate față de modul de organizare politico-social al statului odată cu fortificarea componentelor economice și științifice ale vieții cotidiene care a dus la nivelarea treptată a zidurilor dintre păturile sociale prin egalizarea șanselor, vom scoate în evidență și momentele istorice care constituie traseul acestui parcurs al civilizației umane și al gândirii juridice deopotrivă care au stat la baza apariției primelor Constituții istorice și a actelor constituționale ulterioare în calitate de reper director.

Având în vedere că acest proces este unul vast, pe măsură să constituie un obiect de studiu al unei ramuri separate a istoriei, ne vom mulțumi să nu urmărim o expunere exhaustivă a tuturor datelor istorice din el, deoarece acesta ar fi excedentar necesităților științifice ale acestei lucrări. Vom urmări doar datele și circumstanțele istorice care ne vor fi utile pentru stabilirea cât mai precisă a bazelor sistemelor constituționale din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Franța și Principatele Române, devenite ulterior România.

Totodată, remarcăm ab initio, că pentru crearea condițiilor pentru o mai bună percepere a ideilor acestei lucrări, am considerat de cuviință să disociem trecutul istoric al Constituțiilor în două părți: parcursul istoric al bazelor Constituțiilor și istoria relațiilor internaționale care au influențat bazele istorice ale anumitor Constituții, motiv pentru care în vederea păstrării elocvenței și a acurateței științifice a argumentării, am decis să le separăm, folosind, unde este necesar; referințele între aceste două părți.

49 Grimm Dieter, op. cit., p. 197.

17

Vom începe prin expunerea primei etape istorice, cea de până la jumătatea sec. XIII, un bun punct de plecare fiind aprecierea istoricului francez Fernand Braudel, privind civilizația feudală care este fondată pe relațiile economice și etnice, pe relații de antagonism, pe convingeri comune și cel mai important – pe însăși haosul pe care trebuia să-l elimine, afirmând metaforic că ”organizarea feudală a fost perioada primei tinereți a Europei”50, soarta acesteia fiind determinată de modul în care s-au dezvoltat libertățile cu un caracter special din acea perioadă, natura cărora ne permite să le considerăm drept privilegiile unor anumite grupuri.

Problema acestor libertăți a fost ridicată numai atunci când Europa s-a format ca un spațiu protejat, deoarece ”libertățile nu sunt posibile acolo, unde nu există protecție, ambele probleme alcătuind un tot unitar”51, iar vorbind despre libertățile acelei perioade istorice, trebuie să avem în vedere toate formele de libertate, chiar și cele excesive.

Din punct de vedere al științei juridice contemporane, aceste libertăți se diferențiază de cele uzitate actualmente deoarece prezentau o amenințare reciprocă, acestea nu numai că se limitau reciproc, dar și tindeau să se elimine, după cum vom vedea, din această cauză este caracteristică natura de ”franciză” a acestora, deoarece erau o îngăduire din partea monarhului față de o anumită stare socială în vederea învestirii acesteia cu anumite privilegii, pături care la rândul lor să le folosească pentru a aduna suficientă putere pentru a contracara alte grupuri52.

III.2.1. Bazele istorice ale constituționalismului englez

Absența statului centralizat și prezența unei multitudini de interese personale ale vârfurilor păturii superioare în societatea în care monarhul feudal ocupa poziția superioară, dar care nu-i asigura dominația absolută și necontestată sub aspectul legitimității asupra membrilor păturilor privilegiate precum marii seniori, clerului, stărilor dar și asupra posesiunilor feudale ale acestora a ”determinat o anumită configurație a ”legilor fundamentale53”.

Reținând raporturile tipice dintre monarhul feudal și elita economico-militară a statului feudal, în situația în care legitimitatea și durata domniei monarhului depind strâns de modul în care acesta reușește să protejeze statul, al cărui teritoriu este alcătuit din posesiunile feudale personale ale seniorilor feudali care-i sunt vasali și totodată să ducă la prosperitatea acestora, prin noi cuceriri teritoriale.

Nici Anglia secolului XIII nu constituie o excepție de la această regulă. Astfel, în perioada anilor 1209-1212, în care Regele Ioan al III-lea al Angliei în urma insucceselor militare în lupta contra Papei Inocențiu al III-lea cât și în luptele date în Normandia, finalizate cu pierderea posesiunilor din acea zonă, dar și în urma majorării impozitelor percepute de regalitate, nivelul credibilității acțiunilor regale a coborât semnificativ în ochii baronilor feudali englezi, motiv pentru care unii dintre cei mai importanți baroni au început să comploteze împotriva lui. În consecință a avut loc o rebeliune armată la care participă și două pături sociale aliate până atunci cu regalitatea: cavalerii și orășenii54, în anul 1215. Spre deosebire de alte rebeliuni tipice perioadei feudale ele nu urmăresc să-l detroneze pe rege, ci vor să-l forțeze să adopte o cartă a libertăților prin care să se instituie măsuri de natură să-l împiedica pe monarh să ducă o politică opresivă, cu efecte nefaste asupra intereselor baronilor, deși la insurgențe au participat și orășenii împreună cu cavalerii, care au schimbat partea regelui pentru a adera la tabăra răsculaților.

Printre cele mai importante revendicări din cuprinsul acestui act care au fost confirmate de către regele englez cu ocazia semnării Magnei Charta și care se vor transpune și în actele constituționale subsecvente, se enumeră instituirea unui organ reprezentativ (art. 14 din Magna Charta), numit Consiliul Regal, care să limiteze puterile regelui în luarea deciziilor legate de

Braudel Fernand, Op. cit., p. 244.

Braudel Fernand, Op. cit., p. 240.

Braudel Fernand, Op. cit., p. 245.

Bălan Marius, Op. cit., p. 1.

Drăganu Tudor, Op. cit., p.16.

18

impunerile fiscale și pe de altă parte instituirea unor garanții procedurale a libertăților personale (art. 19-21 din Magna Charta), dar numai cu privire la membrii din păturile bogate orășenești și a marilor feudali care s-au răsculat. Din aceste considerente e clar că aceste concesii nu au caracterul unor drepturi propriu-zise ci a unor privilegii, după cum am afirmat.

Cu caracter subsecvent, Magna Charta conținea și prevederi în materie de perceperi fiscale, prevăzute de art. 12 din aceasta, chestiune care urma să fie regulată prin consultarea Consiliului Regal instituit prin art. 14 din acest document.

Organul reprezentativ, într-o formă care astăzi ar putea să fie numit ca oligarhic, dat fiind faptul că era alcătuit din participanți ce proveneau din rândurile arhiepiscopilor, episcopilor, conților și baronilor feudali, a fost transformat într-o instituție permanentă, bicamerală, numită

Parlament, din anul 1295.

Dar, până la această etapă, în 1265, cu treizeci de ani mai devreme de a fi format Parlamentul în forma descrisă mai sus, Consiliul Regal este extins prin includerea în acesta a reprezentanților din rândurile reprezentanților orașelor și cavalerilor din comitate, eveniment pe care înțelegem să îl raportăm la opinia istoricului Pierre Chaunu. El susține că prin lărgirea bazei sociale care urma să fie reprezentată în Consiliul Regal, monarhul încerca să micșoreze influența aristocrației feudale și să-și conserve, pe de altă parte, propria influență în luarea deciziilor55.

Particularitatea acestui document istoric constă și în efectul pe care l-a avut, din momentul în care practicile acestuia intră în circuitul cutumiar feudal, ocupând un loc central în percepția despre bazele statului și a prerogativelor care le revin nobililor feudali în cadrul raporturilor de putere etatică. Aceste drepturi devin o limită în calea arbitrariului monarhic.

Aceste raporturi au servit drept bază pentru dezvoltarea sistemului parlamentar englez a cărui esență îl va constitui modelul ”monarhiei parlamentare” sau a ”monarhiei limitate”56, cu toate că parcurgerea căii de maturizare a acestei instituției nu a fost lipsit de contradicții ideologice, ușor de explicat având în vedere seriozitatea intereselor care se ciocneau în jurul instituției parlamentului.

Într-o primă opinie, tendința de consolidare a puterii parlamentare în perioada ultimilor treizeci de ani ai sec. XIV – prima jumătate a sec. XV, a fost tratată în istoriografia whigistă

(eng. whiggist) drept ”restaurare a tradițiilor democratice anglo-saxone de rezistență contra puterii regale care reprezenta o progenitură a ”tiraniei normande””57, cu toate că în epoca medievală timpurie era larg acceptată concepția conform căreia ”statul nu poate crea sau formula el însușii legi și cu atât mai puțin aboli sau viola legi, deoarece aceasta ar însemna abolirea justiției însăși, ar fi ceva absurd, un păcat, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, care singur face legea”58.

Această stare a lucrurilor urma să se schimbe radical după apariția Parlamentului englez, care s-a transformat treptat dintr-un organ care descoperea dreptul divin, interpretându-l, într-un veritabil organ legislativ, care în activitatea sa va promova, în mod ”neintenționat”59 cauza libertății individuale.

Într-o opinie contrară, ilustrul istoric englez Frederic Wiliam Maitland, supranumit părintele istoriei dreptului englez modern, a combătut această teză, considerând că ”monarhia engleză a facilitat constituirea și dezvoltarea statului parlamentar de drept în Anglia, accelerând descompunerea ordinii feudale”60 considerând totodată puterea regală drept ”factorul de geneză a organelor reprezentative a puterii”61, cu toate că această viziune nu pare întemeiată din

Pentru mai multe detalii, a se vedea: Chaunu Pierre, ”Civilizația Europei Clasice”

Смирнов Е.Р.- ”Идея конституционализма в Англии Конца ХIV – первой половины ХV вв.:

историографический аспект” (Smirnov E.R. – ”Ideea constituționalismului în Anglia de la finele sec. XV – prima jumătate a sec. XV: aspectul istoriografic”), p. 4.

Смирнов Е.Р. (Smirnov E.R.), Op. cit., p. 1.

Hayek F., Op. cit., p. 182.

Hayek F., Op. cit., p. 182.

Смирнов Е.Р. (Smirnov E.R.), Op. cit., p. 3.

Ibidem

19

momentul în care la finalul sec. XIV, parlamentul reușește să limiteze într-un mod substanțial prerogativele regale, devenind reprezentantul suprem al suveranității naționale, în timp ce pe parcursul domniei dinastiilor York și Tudor (jumătatea sec. XV – începutul sec. XVII), ”influența coroanei crește în rezultatul confiscărilor de pământuri, a dispariției combatanților-feudali, mijloace prin care Edward al IV-lea și Henric al VII-lea tindeau să sporească puterea regalității, încercând totodată să diminueze influența instituțiilor reprezentative pe temei de stare socială”62, care este de facto catalogată de istoriografia engleză drept o perpetuare a tradiției suveranității puterii statale interne în cadrul statelor feudale.

Pe parcursul a aproximativ patru secole de la începerea confruntării politice instituționalizate dintre rege și parlament, acțiunile întreprinse de aceștia în vederea urmării scopurilor politice au dus la schimbări importante a modului de percepere a legii și nu doar a organului abilitat să o proclame.

Această tendință se manifestă ferm prin Petiția Drepturilor printr-o pledoarie contra noilor reglementări regale privind construcțiile din orașul Londra și interzicerea fabricării amidonului din grâu, prevederi care aparent par lipsite de importanță, însă interpretarea acestor acțiuni ale monarhului de către camera comunelor și modul în care membrii acesteia înțeleg să se articuleze este măreț, fiind imortalizat pentru istorie prin formularea că ”nici unul dintre drepturile supușilor britanici nu este mai scump și mai prețios decât cel de a fi călăuziți și guvernați de principiile dătătoare de siguranță ale dreptului, care dau capului și membrelor ceea ce li se cuvine pe bună dreptate, iar nu de altă formă de guvernare nesigură și arbitrară”63, opinie reiterată și de precedentul judiciar din ”cazul monopolurilor” în care s-a statuat că ”prin acordarea drepturilor exclusive de a produce un articol oarecare este împotriva principiilor common law și a libertății supușilor”64.

În consecință, însemnătatea pragmatică a acestor privilegii care au avut prima menționare în Magna Charta Libertatum au determinat titularii lor să urmărească în mod consecvent reconfirmarea acestui document de către regii englezi care se perindă la succesiunea tronului englez, transformând treptat caracterul viager al acestor drepturi în unul incontestabil, adică fundamental și imuabil, căpătând timp de patru secole o însemnătate de referință, calificată de Oliver Cromwell: ”în orice guvernare trebuie să existe ceva fundamental, ceva precum Magna Charta, să fie veșnic și cu neputință de schimbat”65.

Drept urmare, aceste prevederi cu rang de principiu se vor prelua în cadrul Petition of rights în 1627 în timpul lui Carol I, prin Habeas Corpus Act în 1679, prin Bill of rights în 1688 și prin Act of settlement în 1701, fiind ajustate în măsura în care acest lucru se impunea după nevoile timpului66.

III.2.2. Bazele istorice ale constituționalismului american

Pentru a trece la analiza istoriei constituționalismului american, vom începe prin expunerea situației premise a acestei revoluții a stării de conștiință și apariția primelor Constituții moderne. În perioada Glorioasei Revoluții din sec. XVII din Anglia, o parte dintre aristocrații englezi s-a retras în America investindu-și averile în plantații, în condițiile în care majoritatea populației coloniale din America de Nord era alcătuită din negustori, antreprenori, proprietari ai manufacturilor, fermieri meșteșugari care, salvându-se de persecuțiile politice post-revoluționare, au părăsit Anglia. La acești imigranți se mai adăugau și reprezentanții altor naționalități europene care părăseau bătrânul continent pentru a-și întemeia un nou viitor. Printre cele mai numeroase grupuri naționale se enumerau irlandezii, olandezii și francezii, care vor transmite mai departe rezonanța creată de

Elton G.R. ”England in the Tudors”. L., 1971 apud. Смирнов Е.Р. (Smirnov E.R.), Op. cit., p. 3

Hayek F., Op. cit., p. 184

Hayek F., Op. cit., p. 186.

Ibidem

Negulescu P., G. Alexianu, “Tratat de drept public”, Tomul I, Casa Școalelor, București. 1942, p. 108.

20

modificările din organizarea social-politică a coloniilor engleze. În urma războiului de independență ele vor deveni un stat confederal cu o Constituție proprie. Asupra acestui acestui aspect de legătură dintre evoluția constituționalismului american și a celui continental vom reveni.

Cât privește premisele economice, este important să precizăm că America e unica regiune a planetei unde în cadrului unui sistem de organizare colonialist existau trei tipuri de sisteme: sclavagist, feudal (în cazul coloniilor Maryland, Delaware și Pennsylvania) și capitalist. Dintre aceste trei sisteme, în decursul anilor se va dezvolta preponderent sistemul economic capitalist.

Merită de precizat împrejurarea că din cauza censului electoral înalt pentru exercitarea dreptului de a alege și de a fi ales, de aceste drepturi se bucurau doar în jur de 2-10% din populație, ceea ce a condus la faptul ca puterea politică să fie concentrată în mâinile aristocrației funciare în zona sudică, în zonele coloniale centrală și nordică la guvernare se afla un bloc alcătuit din mari latifundiari și reprezentanți ai burgheziei comerciante.

Adunarea generală colonială avea prerogative legislative, inclusiv pe cea de a stabili impozite fiscale, sub rezerva dreptului de veto al guvernatorilor coloniilor, ceea ce a rezultat în o formă mixtă de conducere, alcătuită din trei elemente: monarhul englez și guvernatorii ca reprezentanții statului englez și ai coloniilor, camera lorzilor din parlamentul englez și camera superioară a adunării legislative coloniale, ca reprezentante a păturii aristocratice, camera comunelor și camera inferioară din ansamblul legislativ colonial ca reprezentante ale intereselor păturilor inferioare.

Și de această dată, problema abuzurilor admise de metropola engleză în detrimentul coloniilor în materie fiscală, care prin măsuri intervenționiste încerca să mențină coloniile la nivel de piață de consum a mărfurilor engleze, urmărind să le limiteze dezvoltarea industrială a dus la escaladarea conflictului dintre metropolă și colonii.

Coloniile au adoptat propriile declarații ale drepturilor introducând forme proprii de guvernare și proclamându-și propria independență față de Anglia.

În consecință, la primul congres continental, în 1776, a fost adoptată Declarația Drepturilor, care era un protest împotriva politicii vamale și fiscale a metropolei. Secțiunile 1-3 consfințesc drepturile naturale ale omului, recunoscute ca inviolabile precum dreptul la viață, libertate, proprietate și fericire, caracterul suveran al puterii care aparține poporului și că puterea statală ”trebuie să fie exercitată în scopul binelui public, a protejării și securității națiunii, a poporului și a comunității, într-un mod care este capabil să producă cel mai înalt grad de fericire și siguranță și este protejat cât mai eficient de pericolul abuzurilor. Iar atunci când orice guvernământ este găsit ca inadecvat ori contrar acestor scopuri, majoritatea comunității are dreptul indubitabil, inalienabil și de necombătut de a o reforma, restrânge sau aboli într-o măsură care va fi considerată drept cea mai potrivită conform voinței generale ”67.

Declarația Drepturilor din Virginia a stat la baza actului intitulat Bill of Rights, semnat în 1789, ulterior adoptării Constituției SUA. Bill-ul drepturilor enumeră libertățile care, după cum am văzut, nu au fost indicate direct în conținutul Constituției Statelor Unite ale Americii, precum drepturi individuale, de exprimare, dreptul la libera asociere, dreptul de a deține arme, libertatea personală împotriva perchezițiilor și arestului și împotriva întemnițării fără un proces prealabil, echitabil, desfășurat cu celeritate, cu participarea juraților și interzicerea condamnării de două ori pentru aceeași faptă.

Ulterior, după finalizarea ostilităților, pe data de 17 septembrie 1787, Convenția Constituțională este adoptată, intrată în vigoare din data de 4 martie 1789. Ea are prevederi esențiale, succinte și pragmatice. Susținem aceasta deoarece spre deosebire de Declarația de independență (4 mai 1776), Constituția nu conține prevederi puternic ideologizate despre contractul social, drepturile naturale ale omului, sau despre dreptul poporului de a se răscula pentru a suprima puterea tiranică.

Constituția americană instituite modul de organizare a organelor federale și delimitează atribuțiile puterii legislative a federației și a statelor, stabilește chestiunile în raport cu care

67 http://www.archives.gov/exhibits/charters/virginia_declaration_of_rights.html (accesat pe data de 20.02.2014).

21

statele federale își declină puterea legislativă în favoarea guvernului federal, iar în afară de aceste chestiuni, fiecare stat își păstrează atribuțiile. Iar în caz de conflict dintre legislația federală și cea de la nivelul statelor federale, prioritatea este dată legislației federale în mod expres de către textul Constituției.

Astfel, Constituția stabilea doar regulile de bază în organizarea puterii federale și principiile de bază ale federalismului, ca model de organizare politico-teritorial. Neavând nici o enumerare a statelor, nici prevederi de detaliu a puterii federale, dispăreau motivele suplimentare de modificare a Constituției în cazul în care aceste modificări erau necesare poate și din punct de vedere obiectiv, având în vedere lunga perioada de funcționare a acestei Constituții, care produce efecte și în continuare, cu toate că pe parcursul istoriei numărul de state federale din cadrul S.U.A. a crescut și s-au operat modificări în raport cu atribuțiile organelor puterii federale.

Drept explicație a acestei simplități pragmatice a arhitecturii constituționale poate servi opinia că ”o concretizare excesivă a normelor constituționale (îndeosebi având în vedere că acestea sunt ”rodul luptei”) ar duce la necesitatea revizuirii normelor în momentul schimbării regimului de guvernare sau a viziunilor politice sau juridice. Din acest punct de vedere, Constituția S.U.A. este un document optimal. Astfel, de exemplu, după cum rezultă din textul legii, Constituția din 1787 nu conținea prevederi care să discrimineze drepturile afro-americanilor, tocmai de aceea, în urma abolirii sclaviei nu au fost necesare modificări prin care să fie modificat regimul juridic al acestor cetățeni”68.

În al doilea rând, stabilitatea Constituției este asigurată și de principiul separației puterilor, reformulat în conformitate cu necesitățile societății americane, bazată pe teza că puterea statală este unică, dar separată instituțional în cele trei ramuri ale sale: ramura legislativă, cea executivă și cea judiciară. Sistemul ”checks and balances” stabilește raporturile dintre acestea într-un mod care să garanteze evitarea acumulării unei puteri excesive în cadrul unei ramuri a puterii, ceea ce permite asigurarea stabilității sistemului constituțional.

În al treilea rând, din punct de vedere formal, Constituția SUA face parte din Constituțiile ”rigide”, care instituie un mecanism mai complex de revizuire a prevederilor acesteia, fiind necesar votul afirmativ al ambelor camere ale congresului și ratificarea cu majoritatea calificată, de 2/3, din voturile adunării legislative a statelor. Rezultatul aplicării în practică a acestui mecanism este elocvent. În aproape două secole și jumătate de funcționare, din aproximativ 11.539 de propuneri de revizuire, doar 40 au fost adoptate de ambele camere ale congresului, iar dintre acestea doar 27 au fost ratificate de către consiliul legislativ 69.

Ținând cont de aceste date statistice pare întemeiată opinia Lordului Acton: ”dintre toate pârghiile de control asupra democrației, federalismul a fost cea mai eficace și cea mai convenabilă”70, având în vedere caracterul fundamental al prevederilor Constituției americane și maniera generalistă de reglementare a chestiunilor ce țin de pilonii construcției constituționale americane care trebuie să asigure cadrul optim pentru buna funcționare a statului, caracterul acestor norme fiind pretins să ” nu implice o limitare absolută a voinței poporului, ci numai o subordonare a obiectivelor imediate față de cele pe termen lung”71.

În considerarea acestui punct de vedere, reiterăm faptul că prin art. VI al Constituției menționate, se impune supremația prevederilor constituționale, prevăzându-se expres că ”judecătorii din fiecare dintre state sunt obligați să respecte aceste norme de drept, indiferent care ar fi prevederile Constituțiilor sau legilor oricărui stat federal.” Ajustarea acesteia la realitatea obiectivă era realizată de Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii, pe

Курицын В.М., Шалягин Д.Д. “Опыт становления конституционализма в США, Японии и Советской России: учебное пособие для вузов.” – М.: Академический Проект; Трикста, 2004. – с.17-19.

(Curițân V.M., Șaleatin D.D., ”Experiența consolidării constituționalismului în SUA, Japonia și Rusia Sovietică”,

Moscova, ed. Triksta, 2004, p. 17-19)

http://www.senate.gov/pagelayout/reference/three_column_table/measures_proposed_to_amend_constitution.htm (accesat pe data de 20.02.2014)

Friederich Hayek, Op. cit., p. 203.

Hayek Friederich, Op. cit., p. 199.

22

calea precedentului judiciar, recunoscut în sistemul de common law, asigurându-i-se flexibilitatea interpretării, dar și previzibilitatea și certitudinea prin intermediul caracterului rigid stabilit de prevederile formale ale Constituției, făcând valabilă aprecierea profesorului american de istorie a dreptului, Lawrence M. Friedman: ”când oamenii vorbesc despre Constituție ca despre o lege vie, aceștia au în vedere doctrina și interpretările care au fost elaborate, dezvoltate și răspândite de către instanțele de judecată”72.

III.2.3. Bazele istorice ale constituționalismului francez

Interesul științific pe care îl prezintă istoria apariției bazelor constituționalismului și a primei Constituții franceze este enorm. Ele au fost puse la finele secolului XVIII, fiind rezultatul unei evoluții continue a organizării politice a Franței.

În perioada conducerii lui Carol cel Mare (771-814), consiliul regal care până atunci reprezenta o instituție străveche a fost transformat într-un consiliu aristocratic, care își păstra un loc deosebit în sistemul statal, în situația în care aparatul administrativ central era principala instituție etatică, reprezentată de conți, emisari regali, funcționari ai curții regale și colegiile judiciare desemnate de rege.

Cu toate acestea, marele consiliu regal își menține rolul consultativ în cadrul deliberărilor asupra deciziilor militare și politice cu un grad sporit de importanță. La convocări participa înaltul cler, și marii feudali împreună cu feudalii lor. Cu toate că acest organ avea doar un caracter pur consultativ, importanța acestuia consta în efectul de întărire a deciziilor monarhice, consolidând-o pe aceasta în percepția supușilor, deoarece se considera o decizie emanată de la monarh și elita religioasă și laică a societății.

În perioada de fărâmițare feudală a Franței, instituția marelui consiliu regal a suferit o transformare substanțială. În condițiile slăbirii puterii regale în favoarea baronilor feudali, în condițiile în care monarhul putea să atragă la consiliu doar episcopii, abații dependenți de rege și doar vasalii direcți ai regelui, alcătuiți din conții regiunilor centrale ale Franței, acesta capătă un caracter amorf, neavând nici funcții legislative și nici fiscale, fiind convocat doar cu ocazia declarării războaielor și cu ocazia înscăunării regelui.

Cu toate acestea, practica de apelare la această adunare elitară în vederea consultării pentru soluționarea problemelor politice s-a păstrat. Cu atât mai mult, începând cu sec. XII, datorită întăririi puterii judiciare a regelui și supunerii treptate către rege a baronilor feudali din nordul Franței, influența simbolistică a marelui consiliu regal a crescut. Ca și mai înainte, regii au început să se adreseze pentru a primi ”avizul” consultativ al acestui consiliu pentru soluționarea celor mai importante probleme politice: declararea războaielor, convocarea armatei feudale, convocarea cruciadelor, judecarea vasalilor care dădeau dovadă de nesupunere și confiscarea posesiunilor acestora. Aprobarea de către consiliu a deciziilor regelui întărea puterea împăratului.

De la finele sec. XIII, importanța marelui consiliu regal începe să descrească, din nou. Locul acestei adunări reprezentative, cu caracter consultativ, este luat de o adunare reprezentativă, mai restrânsă, la fel cu un caracter consultativ, intitulat consiliul regal, care era alcătuit doar din persoanele de încredere ale regelui și din funcționarii apropiați ai regalității, care pe parcursul următoarelor două secole este restrâns, trecând prin stări alternante de revigorare și amorfie, în funcție de conjunctura externă și de necesitățile regalității franceze.

În cele din urmă, consiliul regal a fost împărțit în sec. XVI în numeroase secții, care țineau de trei mai categorii: consiliul de guvernământ, consiliul finanțelor și consiliul de justiție. De asemenea, din consiliu mai făceau parte și comisii ori birouri, însă acestea nu erau decât avataruri ale unui singur consiliu, care exprima voința regelui.

72 Lawrence M. Friedman, ”Law in America”, Random House LLC, 2002, p. 151.

23

De la începutul sec. XIV, în paralel cu marele consiliu regal este convocată de către regele Franței, adunarea generală a stărilor care are un caracter excepțional. Rațiunile instituirii acestui organ reprezentativ cu caracter excepțional au fost de a spori aparențele de legitimitate a deciziei luate de către regele Filip cel Frumos, primul monarh francez care a și convocat adunarea generală a stărilor, ca reacție la ”Bula asculta fili”, emisă de către Papa Bonifaciu al VIII-lea.

După cum am precizat, această adunare are un caracter extraordinar, fiind convocată după cum era considerat necesar de către rege. Numărul convocărilor totale în perioada dintre 1302 și

1789 a fost de 36 de ori, dintre care doar 7 dintre convocări s-au realizat pe parcursul epocii moderne, dintre care între ultimele două convocări ale adunării stărilor generale (23 octombrie 1614, anul de instaurare a monarhiei absolute, respectiv 5 mai 1789, înainte de începerea revoluției franceze ) s-au scurs 175 de ani73.

Parlamentul francez, ca instituție, s-a dezvoltat având la bază modelul consiliului regal, începându-și funcționarea ca fiind o formă de reprezentare a vasalilor regelui.

Camera superioară a acestuia avea atribuțiile de a primi jurământului înalților demnitari francezi și ținerea registrelor de evidență a decretelor regale, uzitând să-i atragă atenția suveranului asupra neajunsurilor și inexactităților din decretele edictate, cu alte cuvinte, funcțiile acestuia aveau un caracter consultativ în domeniul legislativ, având și o serie de atribuții ceremoniale.

După cum am precizat anterior, expunând evoluția stării de conștiință europene de-a lungul sec. XI-XVIII, din cauza greutăților financiare întâmpinate de regatul francez în sec. XVII, a cărui hegemonie continentală74 la acea vreme era contestată de războaie, începe să se producă o erodare a statului absolutist francez. Astfel, funcțiile parlamentare, de rând cu alte funcții publice de stat erau vândute. Acest fapt a făcut dificil controlul monarhului asupra compoziției parlamentului, din momentul în care s-a permis până și transmiterea ereditară a funcției parlamentare, în schimbul unei sume fixe care se achita anual, fapt care duce la apariția unei autonomii instituționale.

În cele din urmă, asemenea practici au avut un efect benefic, datorită faptului că această autonomie a sporit gradul de ”imixtiune” a acestei instituții în domeniul consiliului de guvernământ, care era o direcție a consiliului regal. Treptat, autonomia parlamentului a servit ca bază pentru ca acesta să poată controla activitatea acestui germene a puterii executive.

Asemenea conduită, însă, a fost calificată de puterea absolutistă regală drept o încercare de a-i uzurpa drepturile exclusive, nefiind izolate cazurile când în cazul unor refuzuri vehemente din partea parlamentului de a înscrie în registrele decretelor noile dispoziții, regele se prezenta personal în plenul parlamentului solicitând luarea acestei măsuri.

Spre finele sec. XVIII, în timp ce în Anglia parlamentarismul englez este deja o tradiție consolidată, sau în timp ce în Statele Unite ale Americii apăreau primele documente constituționale și prima Constituție scrisă care urmează să dăinuiască și până în prezent, toate acestea menite pentru a limita arbitrariul regelui englez în raport cu interesele legitime ale coloniilor americane, în Europa continentală, sistemul statal francez era supus intereselor monarhului. Deși verticala puterii era puternic erodată de venalitatea sistemului nu își pierdea forma piramidală în care vârful supraordonat tuturor celorlalte paliere politice rămânea în continuare regele.

Această stare a lucrurilor în sistemul social-politic francez urmează să înceapă să se schimbe după revoluția franceză din 1789, stare de tranziție extrem de complexă, de altfel, care a prezentat un interes deosebit pentru decelarea eficienței aplicării în practică a unor deziderate ideologice idealiste.

Premisele unui eveniment care a schimbat radical atât organizarea etatică a Franței, dar și a unei sume de state europene, după cum vom vedea, s-au înscris organic în gândirea politică europeană. Ele au generat un model propriu model de constituționalism, semnificativ pentru observarea bazelor istorice ale primei Constituții franceze cât și a celor subsecvente, în măsura în care acestea se înscriu pe linia directoare a principiilor ideologice ale revoluției expuse în textul Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.

Chaunu Pierre, „Civilizația Europei în epoca luminilor”, Ed. Meridiane vol. 1, p.

Hegemonia Franței se poate temporiza în trei perioade: hegemonia facilă (1630-1685), hegemonia disputată (1685-1713) și hegemonia împărțită (1713-1763), pentru mai multe detalii a se vedea Chaunu Pierre, ”Civilizația Europei în epoca clasică”, p. 155.

24

În examinarea acestui proces istoric vom începe prin stabilirea premiselor ideologice care au anticipat răsturnarea regimului absolutist. O pistă folositoare în acest demers ne este prezentată de istoricul francez Jacques Godechot care afirmă că la finele sec. XVIII, ”marea este mai permeabilă decât uscatul pentru schimbul de idei”75.

După cum menționează același autor, sursa de rezonanță a ideologiei revoluționare este reprezentată de Statele Unite, care ”între anii 1763 și 1787 sunt marea baștină a revoluției care a avut în acea perioadă o ”expansiune” spre malurile atlantice europene”76. Această expansiune se datorează presei care a început să joace un rol-cheie în propagarea schimbărilor politice de peste ocean, în condițiile în care pe teritoriul continental european începe să se dezvolte presa politică, iar oamenii încep să-și dezvolte deprinderea de a se abona la jurnale77 încă din perioada iluministă78.

Mediatizarea evenimentelor din timpul războiului de independență din Statele Unite duce la intensificarea empatiei pentru idealurile acestei mișcări, urmând să se manifeste într-un lanț de revoluții pe teritoriul Elveției (1766 și 1781), Irlandei (1782-1784), Țărilor de Jos (1783-1787), Belgiei (1787), Franței (1787), Germaniei, Italiei, Maltei, Poloniei și Egiptului (1787-1790)79.

Nu toate dintre aceste revoluții se vor încununa cu înscrierea revendicărilor revoluționarilor într-o Constituție, deoarece au fost reprimate. Însă în Franța și Polonia acestea culminează prin emiterea unor Constituții care să fie expresia voinței populare, iar în alte state precum Elveția, Italia, Belgia și Olanda în urma exportului de constituționalism din epoca napoleoniană vor fi adoptate Constituții naționale. Acest aspect îl vom dezbate mai detaliat în cadrul următorului capitol al lucrării.

Revenind la premisele economico-sociale ale revoluției franceze, ținem să adăugăm că pe lângă schimbul de informație trans-atlantic realizat prin intermediul presei la premisele acesteia se mai adaugă revoluția gândirii filosofice și politice privind modelele de remediere a situației actuale, transpuse prin publicații apariția cărora a fost facilitată de revoluția tehnologică (i.e. : teoria contractualistă a statului formulată de J. Locke, J.J. Rousseau, teoria separației puterilor formulată de Montesquieu, teoriile privind morala universală ale lui Kant, teoriile de ameliorare a agriculturii, dezvoltare a comerțului și industriei precum Jethro Tull, Robert

Bakewell, Lord Townshend, Arthur Young, etc.)80 . În egală măsură contribuie și conjunctura economică deoarece în situația în care într-o lume ce devine tot mai bogată din cauza descoperirii de noi pământuri și a începerii exploatării miniere din America de sud, paradoxal sporește doar averea păturii aristocratice însă puterea de cumpărare a banilor scade, ceea ce înrăutățește substanțial condițiile de trai a păturilor inferioare precum breslașii, țăranii dependenți și mica burghezie. Iar apoi, în urma unei crize economice care va duce la o criză de materii prime care va genera o recoltă proastă, creșterea prețurilor în condițiile în care puterea de cumpărare a banilor rămâne scăzută, toate acestea având consecințe nefaste asupra nivelului de trai al păturilor sărace, mai ales atunci când aceste crize se repetau sistematic: 1770, 1774, 1784 și 1788, ultima fiind reținută de istoriografia franceză drept una dintre cele mai grave81.

Ținând cont de acest climat economic, e lesne de înțeles rezonanța ideilor iluministe, care propuneau soluții pentru soluționarea acestora, promițând o alternativă mai bună de înlocuire a regimului existent, în situația în care am amintit de repercusiunea existenței unor asemenea alternative reale pentru declanșarea procesului de delegitimizare, în condițiile în care nici burghezia mai înstărită a orașelor nu era mulțumită de rolul politic rezidual, lăsat de către nobilii care participau efectiv la luarea deciziilor politice, chiar și cu un rol eminamente consultativ, în

Godechot Jacques, ”La grande Nation. L’expansion revolutionnaire de la France dans le monde de 1789 a

1799”, Ed. 2, Aubier, collection historique. p. 24.

Ibidem.

Ibidem.

Chaunu Pierre, ”Civilizația europei în epoca luminilor”. P. 62.

Godechot Jacques, ” La grande Nation. L’expansion revolutionnaire de la France dans le monde de 1789 a

1799”, Ed. 2, Aubier, collection historique. p. 24

Godechot Jacques, Op. cit., p. 30.

Godechot Jacques, Op. cit., p. 34-34.

25

condițiile monarhiei absolutiste, expuse anterior.

Astfel mijloacele materiale ale burghezilor, orientate spre depășirea condiției politice se contopesc cu nemulțumirea legată de traiul precar al țărănimii și al proletariatului.

De asemenea, nu trebuie ignorată nici revoluția demografică de pe continentul european, populația căruia la începutul sec. XVIII număra aproximativ 118 milioane de oameni, iar la sfârșitul aceluiași secol număra 187 de milioane de oameni, în situația în care Franța înregistrează o crește a populației de la numărul de 21 de milioane de oameni (1715) la 28 de milioane în 178982, care odată cu diminuarea mortalității schimbă raportul numeric dintre vârstele populației, predominând tinerii care în condițiile crizei economice și condițiilor de trai precare devin ”armata revoluției”83.

După un lung lanț de evenimente, în condiții de gravă criză economică, pe data de 5 mai 1789, regele Ludovic al XVI-lea convoacă adunarea stărilor generale, pentru ca în urma dezbaterilor să se poată impune o hotărâre a regelui care să se bucure de legitimitatea aparentă a unei decizii luate în urma deliberărilor comune a reprezentanților tuturor stărilor din Franța.

Este demn de a fi remarcată împrejurarea că în majoritatea caietelor de doleanțe pe care le aduceau cu ei reprezentanții stărilor predomină solicitarea unei Constituții, deoarece în viziunea cvasiunanimă a maselor populare largi, ”situația politică, economică și socială, proastă de care suferea Franța era consecința faptului că aceasta nu avea o Constituție”84.

Aceste doleanțe nu își aveau însă rostul în cadrul adunării generale a stărilor, unde nu exista interesul ca acestea să fie luate în considerare, motiv din care reprezentanții stării a treia se retrag și se întrunesc într-o adunare generală, separată, lăsând în spate clerul și nobilimea mare, care nu vor intra în rândul membrilor adunării constituante.

Parcursul activității adunării constituante a fost unul fluctuant. Dacă la început se preconiza adoptarea unei Constituții moderate, care să regrupeze instituțiile străvechi ale Franței și să nu le modifice decât în cazul în care nu ar mai fi valabile sau în situația în care sunt contradictorii ordinii raționale, fără a suprima monarhia care era ”acceptată ca un dat, iar

Constituția urma să fie un contract negociat între deputați și rege”85, în urma izbucnirii insurecției revoluționare, din cauza necesității de aplanare a conflictului care risca să atingă proporțiile unui război civil, adunarea constituantă a decis pe 27 iulie 1789 să lucreze mai întâi asupra elaborării unui proiect de Declarație a Drepturilor Omului și Cetățeanului. La fel au evoluat schimb[rilet și în cazul războiului de independență al Statelor Unite86, care prin caracterul său nu mai este un act moderat, care recunoștea instituții fundamentale ale vechiului regim precum feudalismul pe care îl abrogă, promovând libertățile persoanei, și devenind astfel o expresie a liberalismului, eminamente revendicative.

Sintetic vorbind, inovația prezentată de Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului constă în cele două funcții ale sale: una pozitivă de afirmare a drepturilor individuale ale omului și drepturile colective ale națiunii, iar a doua – negativă, de condamnare a abuzurilor vechiului regim.

Nomenclatorul87 drepturilor consacrate în declarația menționată este alcătuit din drepturi precum: libertatea, proprietatea, siguranța personală și dreptul de a rezista opresiunii (art. 2) , drepturile din acest articol fiind totodată și scopul oricărei forme de asociere politică. Iar drepturile indicate în art. 2 din declarație sunt consacrate în mod separat în cadrul art. 4, art. 7, art. 8, art. 9 și art. 17, iar art. 10 și art. 11 din declarație consacră dreptul la libera exprimare a opiniei și libertatea de conștiință. Categoria drepturilor colective conțin prevederi despre suveranitatea populației în exercitarea puterii etatice care îi aparține exclusiv (art. 3), cheltuielile

Godechot Jacques, Op. cit., p. 35-36.

Ibidem.

Godechot Jacques, ”Les constitutions de la France depuis 1789”, Ed. GF Flammarion, p.21.

Godechot Jacques, Op. cit., p. 22.

Ibidem.

http://www.legifrance.gouv.fr/Droit-francais/Constitution/Declaration-des-Droits-de-l-Homme-et-du-Citoyen-de-1789 (accesat pe 23.02.2014).

26

publice (art. 13), dreptul societății de a cere socoteală administrației (art. 15), în timp ce art. 12 stabilește garantarea tuturor drepturilor enumerate anterior de către puterea publică, iar art. 16, prin formularea ”toate societățile în care garanția drepturilor nu este asigurată și nici nu are o separație a puterilor determinată, nu are niciun fel de Constituție” se trasează liniile directoare ale viitoarelor Constituții franceze. Ele se bazează pe principiul fundament al separației puterilor în stat, spre deosebire de constituționalismul american care consideră că puterea este unică, iar aceasta este exercitată prin trei ramuri ale ei care se află într-un raport de control reciproc.

Ca act, declarația are un puternic substrat ideologic marcat de filosofia acelei epoci, de gânditori precum Locke, Voltaire, Rousseau. Ei pun accentul pe drepturile naturale ale fiecărui om, fiind catalogate drept ”un credo al noii epoci”88 de către istoricul francez Jules Michelet.

Însă afirmarea faptică a acestor drepturi vor necesita mai mult decât o Constituție, fiind nevoie de lungi schimbări ale vechiului regim pentru ca să se asigure o aplicare adecvată a acestora, deoarece scopul imediat al acestui act a fost protecția redactorilor de consecințele pe care le putea avea restaurarea despotismului regal și nu pe acela de a proteja pe cei săraci și mulți de opresiunea celor care în viitor erau să acceadă la putere89, după cum va revela și succesiunea istorică a Constituțiilor. Dacă, spre exemplu, Constituțiile din 1791, 1793, 1795 reprezintă o transpunere fidelă a prevederilor din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, constituția din 1799 a constituit o abatere de la fundamentele constituționalismului francez fiind ”o redeschidere a ecuației constituțional-politice a autoritarismului”90 care continuă până în 1830 și ulterior este reluat în anul 1859.

III.2.4. Bazele istorice ale constituționalismului românesc

Diferența fundamentală dintre circumstanțele vest-europene care au generat apariția constituționalismului în forma sa în care a revoluționat sistemele politice cu caracter feudal și cele care se atestă în Principatele Române constă în faptul că, în primul rând, pentru a exista un spațiu constituțional, este nevoie ca ”principele și poporul să fie simultan prezenți”91. Aceasta formulare e trebuie înțeleasă din perspectiva că dacă al doilea subiect este prezent mereu, nu avem prezent un principe titular al puterii etatice, stăpân pe plenitudinea deciziilor sale și liber de orice constrângeri din partea unei puteri suzerane.

De exemplu, în cazul Marii Britanii constituționalismul modern este „rezultatul unui îndelungat proces istoric, pe parcursul căruia instituțiile statului englez s-au dezvoltat pas cu pas în contextul unor confruntări de interese economice și sociale încheiate de cele mai multe ori cu soluții echilibrate.”92, care se perpetuează pe calea consuetudinii asigurate de o jurisprudență constantă care tinde să aplice cele statuate93, fapt posibil numai atunci când balanța forțelor din cadrul sistemului menține necesitatea găsirii compromisului care treptat devine identic cu ceea ce numim bazele constituționalismului modern. În cazul statelor vasale, situația ce necesită un compromis este prin definiție una tranzitorie, fiind depășită aproape mereu prin implicarea forței suzerane de partea care

Godechot J., Op. cit., p. 27.

Din raportul ambasadorului rus în Anglia către ministerul de externe rus, din data de 12 septembrie 1797 : ”La Paris s-a produs ceea ce era plauzibil: triumviratul dictatorial a arestat doi membri ai directoratului și 64 de membri din ambele consilii fără nici un temei juridic. Aceștia vor fi expulzați pe insula Madagascar. Iat-o, lăudata constituție și iat-o, lăudata libertate franceză! Aș prefera să trăiesc în Maroc și nu în această țară a așa-zisei libertăți și egalități”, apud. Braudel Fernand, ”Timpurile și gramatica civilizațiilor”, p. 264.

Guțan Manuel, ”Transplant constituțional și constituționalism în România modernă 1802-1866”, Ed. Hamangiu,

București, 2013, p. 145.

Barbu Daniel, ”O arheologie constituțională românească. Studii și documente”, Ed. Universității din București, București, 2000, p.10.

Drăganu Tudor, ”Drept constituțional și instituții politice – Tratat elementar –”, Volumul I, Ed. Lumina Lex, 2000, p.

Stănescu Lucian, ”O comparație între Magna Charta Libertatum și Charta Libertăților de la București din 1631 și problema unui posibil document fondator al constituționalismului românesc modern”, pp. 2-4;

27

este loială intereselor sale spoliatoare.

Anume intervenția sau riscul acesteia joacă rolul de frână a derulării procesului de cristalizare a constituționalismului românesc, deoarece dezechilibrează forțele din cadrul sistemului, după cum vom vedea, ceea ce face ca o revoluție după tiparul francez să ducă mereu la un eșec al acesteia, iar o practică îndelungată imposibilă, în momentul în care domnitorii români nu sunt titularii puterii etatice, aflarea sa la tron a acestora fiind condiționată de voința puterii suzerane, care este ostilă oricăror schimbări care îi sunt potrivnice intereselor prin natura lor.

Constituționalismul românesc cunoaște o istorie complet deferită de cea a Statelor Unite ale Americii, Angliei sau Franței. Aceasta nu poate să fie privită într-un mod global decât dacă se abandonează modalitatea istoriografică de studiere a parcursului realizat de cristalizarea și perpetuarea instituțiilor care au stat la baza constituționalismului modern în Europa Occidentală și în Statele Unite și se îmbrățișează o metodă arheologică de studiere a bazelor constituționale.

Această abordare netradițională se datorează particularităților evoluției istorice ale Principatelor Românești, alcătuită din evenimente care fac imposibilă existența unei ”continuități a gândirii, o evoluție a practicilor, ori o dezvoltare a instituțiilor din cauza rupturilor, devastărilor, invaziilor, fracturilor și disparițiilor”94 cauzate de acestea din urmă.

Pe de altă parte, criteriile de ghidare în realizarea cercetărilor trebuie adoptate la perioada de timp în care au fost adoptate acestea, deoarece criteriile de definire a actelor constituționale moderne

: limitarea puterii executivului prin separația puterilor, răspunderea constituțională și nu în ultimul rând – afirmarea drepturilor individuale ale cetățenilor sunt necorespunzătoare și păgubitoare pentru demersul nostru. Nici documentele care au stat la baza constituționalismului englez, francez sau american nu au avut mereu o aplicare imediată, cum s-a întâmplat în cazul transpunerii Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în numeroasele Constituții din perioada revoluției franceze însă a aplicării deficitare a prevederilor acestora. Sau după cum amintisem, în cazul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii în raport cu populația afro-americană, ceea ce este paradoxal, din moment ce documentele afirmau scriptic libertatea și chiar dreptul de a căuta fericirea, realitatea era contradictorie. Iar dacă urmărim atent conținutul actului Magna Charta Libertatum, observăm că ”drepturile” câștigate de o castă socială prin limitarea puterii arbitrare a monarhului sunt de fapt privilegii de pătură individualiste, nu individuale, iar consiliul de coroană nu ar corespunde nicidecum rigorilor democratice de reprezentativitate după cum și Parlamentul englez, constituit la finalul sec. XIII era încă îndepărtat de aceste rigori elementare astăzi. Dar acest lucru nu îi împiedică pe istorici și pe personalitățile marcante ale perioadelor istorice subsecvente Magnei Charta să o invoce ca pe temelie de primă importanță, deși considerăm că pe bună dreptate se consideră în istoriografia interbelică românească că ”Magna Charta sau Bula de aur maghiară a regelui Andrei al II-lea, n-au nimic a face cu o Constituție în sens modern”95.

În această situație, considerăm mult mai exacte criteriile propuse de istoricul german Fritz Kern în lucrarea ”Recht unde Verfassung in Mittelalter”, pentru aprecierea existenței unui regim constituțional în societățile medievale: limitarea legală (modul în care principele este legat de legi), reprezentarea populară (în ce fel reușește sau este constrâns principele să realizeze consensul în jurul actului de guvernare) și responsabilitatea (apariția unui sistem de responsabilități multiple față de binele comun, în care se include dreptul la rezistență și organizarea opoziție față de arbitrariu)96.În caz contrar, riscăm să împărtășim punct de vedere tendențios și păgubitor pentru înțelegerea naturii fenomenului constituțional, dacă pretindem că tradiția constituțională are o importanță majoră în condițiile unui stat de drept, după cum prevede de exemplu și Constituția României, republicată din 2003, în cadrul art. 1, alin. (3) din aceasta97.

Barbu Daniel, Op. cit., p.9.

Iorga Nicolae ”Istoricul Constituției românești”, în Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, București, 1990 , p. 25-53.

Daniel Barbu, Op. cit., p. 10.

”România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”

28

Prin urmare considerăm că anume din cauza unor asemenea erori sunt generate opinii simpliste dar tendențioase precum că ”până în 1866, în materie constituțională nu avem nici un fel de tradiție„98 sau că nu existau alte moduri de regulare a relațiilor sociale la o anumită perioadă din istoria noastră încât unicul resort a fost constituit de transplantul constituțional datorat unor cauze subiective precum mentalitatea națională și slăbiciunea sau neputința în procesul de legiferare în domeniul politico-juridic99, poziții care conduc numai la o apariție a complexului național de inferioritate.

Nu este tăgăduit faptul că bazele constituționale se cristalizează și se îmbunătățesc treptat, o dată cu schimbarea ideologiei, în sens de totalitate a ideilor și concepțiilor filozofice, morale, religioase sau de altă natură care reflectă într-o formă teoretică interesele și aspirațiile unor categorii într-o anumită epocă cât și a condițiilor care o determină.

După cum am mai spus, schimbările radicale a stării de conștiință ca rezultat al revoluțiilor economice, demografice, agricole și industriale, întâmplate în Europa vestică, cauzate de influența iluminismului nu s-au realizat și în zona dunăreană a Europei datorită poziției geopolitice a Principatelor Române, care se aflau la zona de ciocnire a culturii creștine și a culturii islamice și totodată în zona de interes al marilor puteri de-a lungul existenței Principatelor și devenirii statului român modern.

Cu toate acestea, nu negăm că există acte care au servit ca baze ale constituționalismului român, ba mai mult ca atât, deși între acestea există frânturi și devastării care-i întrerup continuitatea, adesea fiind necesară o reluare de la zero a demersurilor, repetarea demersurilor nu poate să denote nimic altceva decât o idee preocupantă de găsire a unor remedii contra arbitrariului, care uneori atingea cote inimaginabile pentru restul Europei iluministă, dezvoltată într-un mod național, în conformitate cu circumstanțele istorice dar fără deviere de la idealurile iluministe. Toate acestea nu duc decât la constatarea ” afirmării vitalității uimitoare și a ritmului accelerat de dezvoltare”100de care dă dovadă națiunea română prin ideologie și fapte.

Totuși, aceste schimbări nu au afectat însă întreaga Europă, neracordând Europa dunăreană la nivelul de dezvoltare a Europei vestice101 din cauza particularităților de dezvoltare a națiunilor din zona de ciocnire a civilizațiilor creștine și a celor islamice, iar ulterior al zonei de interes al marilor puteri.

Revenind la criteriile propuse de Fritz Kern la care juxtapunem metoda propusă de Daniel Barbu, vom ajunge la un număr de 33 de documente102 care corespund acelor criterii, adoptate între anii 1641 și 1866. După sfera de reglementare, acestea se pot împărți în 5 categorii:

norme care guvernează viața mănăstirească de obște [Tocmeala pentru viața mănăstirească de obște din Țara Românească (13 aprilie 1596), Tocmeala pentru viața de obște în Moldova (20 septembrie 1626), Legătura sobornicească pentru mănăstirile închinate (28 ianuare 1639), Orânduieli pentru chinovii (1778)].

separarea jurisdicțiilor ecleziastice de autoritatea publică a domniei [ Hotărârea pentru despărțirea stării bisericești de cea politică (15 iulie 1764) ].

instalarea și abolirea condiției servile a țărănimii [ Legătura lui Mihai voievod (24 aprilie 1613), Tocmeala pentru vecinii mănăstirești și boierești (12 ianuarie 1628) ,Slobozirea de rumânie a celor repatriați (martie 1747), Slobozirea rumânilor (5 august 1746),Așezământ pentru desființarea veciniei (6 aprilie 1749)].

4. taxe, impozite, scutiri, imunități și privilegii, libertăți și drepturi civile [Desființarea

Lovinescu E. : ”până în 1866, în materie constituțională nu avem nici un fel de tradiție”, în ”Istoria civilizației române moderne”, Minerva, București, 1992, v. II, p. 107.

Guțan Manuel: ”putem însă să-i descoperim neputinței juridice și o substanță proprie: o cultură juridică este neputincioasă în momentul în care ea nu are capacitatea, i.e. resurse proprii, descoperite sau nu în tradiția proprie, sau nu are expertiza necesară să găsească soluții juridice proprii unor probleme sociale concrete” în ”Transplant constituțional și constituționalism în România modernă 1802-1866”, ed. Hamangiu, București, 2013, p. 24.

Platon Gheorghe, ”Geneza revoluției române de la 1848”, Ed. Junimea, 1980, p. 6.

Chaunu Pierre, ”Civilizația europeană în epoca luminilor”, Ed. Meridiane, București, 1986., vol. 1, p. 285.

Barbu Daniel, Op. cit., p. 11.

29

sloboziilor din Țara Românească (28 aprilie 1626), Iertarea de dări a preoților din Moldova (8 iulie 1632), Legătură sobornicească pentru mănăstirile închinate (28 ianuarie 1639), Așezământ constituțional pentru Țara Românească (7 februarie 1741), Carte de isprăvnicie (15 ianuarie 1742), etc.].

5. organizarea administrației, accesul în funcții, atribuții executive și judecătorești, regimul străinilor [ Slobozirea de rumânie a celor repatriați (1 martie 1746), Slobozirea rumânilor (5 august 1746), Așezământ pentru desființarea veciniei (6 aprilie 1749), etc.].

Cronologic vorbind, primul dintre documentele istorice românești care are prevederi ce limitează puterea domnească apare în anul 1631, fiind intitulat Marea Chartă a Libertăților, încheiată la București. Adoptarea acesteia se produce în condițiile în care domnitorul Țării Românești, Leon Tomșa, ajunge la tron prin cumpărarea acestuia contra unei sume însemnate, care îl impune să majoreze impozitele și dările, în anul 1630. Măsura nu se bucură de o popularitate printre boierii locali, obligați să acopere datoriile fiscale ale sărăcimii care alege calea exodului. De aceea, boierii olteni se ridică împotriva domnitorului.

În vederea evitării unei înfrângeri, domnitorul decide ca prin actul menționat să facă o serie de concesii, printre care se enumeră expres: scutirea boierilor de clacă, interdicția de a pedepsi cu moartea fără o hotărâre a divanului boieresc, dată în urma unei judecăți , dar și păstrarea posesiunilor conferite de domnitor boierilor și după moartea acestora, de către moștenitorii lor. Un aspect distinctiv Chartei Libertăților de la București îl constituie și caracterul prigonitor al acesteia față de negustorii și clericii greci, care sunt izgoniți după ce domnitorul Țării Românești a ajuns la concluzia că ”grecii stiini, carii amestecă domniile și vând țeara fără milă și o precupescu pre camete asuprite. Și deaca vin aici în țeară, ei nu socotescu să umble după obiceiul țerâi, ce strică toate treburile bune și adaogă legi rele și asuprite și alte slujbe le-au mărit și le-au ridicat fără seamă pre atâta greime, ca să-și plătească ei cămetile lor și să-și îmbogățească casele lor.”103, motiv pentru care aceștia trebuiau izgoniți din țară. Pe de altă parte, pentru a recâștiga de partea sa boierimea locală, oferă concesii fiscale boierilor mari și mici, roșilor și logofeților, dar și mănăstirilor. Prin urmare,se produce o reglementare a impozitelor care puteau fi percepute, asemenea cum s-a întâmplat și în cazul actului Magna Charta Libertatum, diferența dintre acestea fiind doar faptul că nu era instituit un organ care să aprobe percepțiile fiscale, după cum s-a întâmplat în Anglia anilor 1215.

Pe de altă parte, o altă similitudine dintre Charta Libetăților și Magna Charta constă în faptul că și garanțiile siguranței personale conferite boierilor sunt similare celor instituite de Magna Charta Libertatum (art. 21), care prevede că ”Baronii și conții nu pot fi condamnați, decât de către egalii lor și doar pe măsura faptei lor”, în timp ce Charta de Libertăți de la București prevede în cadrul art. IX că ” nici un om fără judecată și fără Divan să nu se omoară, ce să-l închiză întâiu, deaciia să-l scoață la Divan, să-i fie vina cunoscută de toți. Atunce se piară, cumu-l va ajunge legea, pre vina lui nici un om fără judecată și fără Divan să nu se omoară, ce să-l închiză întâiu, deaciia

să-l scoață la Divan, să-i fie vina cunoscută de toți. Atunce se piară, cumu-l va ajunge legea, pre vina lui”.104

În urma luptei decisive date în apropierea orașului București, în august 1631, cu două luni mai târziu de semnarea Chartei, domnitorul reușește să zdrobească armata boierilor răsculați, înfrângând mișcarea acestora. Cu toate acestea, peste un an, la 31 iulie 1632, domnitorul Leon Tomșa este mazilit de către Marea Poartă, iar în locul lui succede la tron fostul boier răsculat împotriva domnului, Matei Basarab, care s-a bucurat de sprijinul extern al pașelor otomane locale și al boierilor care în urma înfrângerii răscoalei au fugit în afara țării.

În această conjunctură, Charta de Libertăți de la București nu este preluată de noul domnitor, cu toate că prin prevederile sale aceasta avea un caracter progresiv, dat fiind natura de limitare a abuzurilor domnești de care a fost la rândul său nemulțumit noul domnitor în calitatea sa anterioară de boier. Această poziție oscilantă este explicabilă din punctul de vedere al raporturilor în care se

”Charta de libertăți” de la București, 15 iulie 1631 din timpul lui Leon Tomșa, a se vedea în Barbu Daniel, Op. cit., p. 84.

Barbu Daniel, Op. cit. p. 86.

30

aflau domnii din Principate și Poarta Otomană, în contextul în care la acea perioadă domnitorul român avea caracterul unui vasal al Porții, datorând supunere necondiționată, iar prevederi care i-ar limita lui însușii atribuțiile de care urma să se servească în vederea executării obligațiilor pecuniare față de Poarta Otomană prezentau un risc pentru păstrarea tronului, acesta ne mai fiind titularul puterii etatice, ci considerat drept ”un înalt funcționar otoman, asimilat în rang unui pașă cu două tuiuri – egal cu al unui vizir – și putea fi înlăturat cu mare ușurință din cauza concurenților la domnie; aceștia nu lipsea niciodată și întotdeauna se arătau dispuși să plătească mai mult”105.

În această conjunctură abuzurile devin o normă, dar nicidecum nu domnii românești sunt capurile acestor abuzuri, ci însăși sultanul, după cum vom vedea pe parcurs, motiv pentru care lupta politică internă contra arbitrariului domnitorului trece treptat pe al doilea plan, fiind estompată de rezistența națională contra opresiunii otomane, ca remediu contra cauzei prime a abuzurilor.

Muttatis mutandis, regăsim similitudini dintre această factură a ideologiei naționale care emerge cu ideologia războiului de independență al Statelor Unite ale Americii sau cu ideologia revoluției polone de emancipare națională. Acest lucru este mai puțin vizibil în raport cu mișcările de afirmare ale constituționalismului englez sau francez, prin simplul fapt că acestora le lipsea ”elementul de extraneitate” asupritor din acel raport social.

Situația social-economică reflectă cel mai fidel urmele abuzurilor unui imperiu ”care nu știe decât să spolieze”106 și, deși au existat încercări ale domnitorilor107 din Principatele Române de a suprima raportul de dependență față de Imperiul Otoman, acestea au fost contracarate prin introducerea regimului fanariot între anii 1711 (Moldova) și 1716 (Țara Românească) care durează până în anul 1821 pentru ambele Principate Române.

Instaurarea domniilor fanariote, în principiu transferă rolul cel mai activ al rezistenței contra abuzurilor în sarcina păturilor exploatate de regimul feudal și a boierimii mici și mijlocii, sau doar al țărănimii dependente, după cum vom observa din evenimentele derulate în Țara Românească și în Transilvania, deoarece numai răbufnirile violente sociale au putut duce la reevaluarea politicilor ce țineau de revendicările imediate ale acestora, după cum vom vedea pe parcurs.

Cu toate că afirmam că domnitorii din principate nu erau stăpâni pe plenitudinea deciziilor pe care le puteau lua spre exemplu omologii care se bucurau de independență, există totuși încercări întreprinse de câțiva domnitori din perioada fanariotă de a îmbunătăți starea lucrurilor. Această concluzie se bazează pe faptul că în seama domnitorilor Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti pot să fie reținute câteva încercări de a asigura o separație a puterilor în stat. E vorba de actele Așezământul constituțional pentru Țara Românească ( 7 februarie 1741) și Pravilniceasca Condică a domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774).

Prin Așezământul constituțional pentru Țara Românească (7 februarie 1741) al lui Constantin Mavrocordat, se încearcă realizarea unei reforme radicale în domeniul judiciar și administrativ. Din cauza faptului că domnitorii erau schimbați sistematic și uneori transferați de la tronul unui principat pe tronul celuilalt principat pentru a nu reuși să organizeze acțiuni de emancipare națională108, această reformă este începută în Țara Românească, între 1738-1740 și este desăvârșită în Moldova între 1741 și 1743109. Scopul reformei, al cărei corolar este așezământul din 1741, consta în asigurarea supremației legii asupra obiceiurilor pământului și prin asigurarea aplicării dreptului de către un corp de judecători de profesie, care să fie funcționari salariați ai statului și nu dregători110, principii care se dezvoltă prin Cartea de isprăvnicie (15 ianuarie 1742).

Platon Gheorghe, Op. cit., Ed. Junimea, 1980, p. 34

Georgescu Vlad, ”Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre”, Ed. Humanitas, 1995, p.59.

Statutul de independență a fost un scop constant urmărit în veacul al XVII-lea, limpede mărturisit de domnitori ca Mihnea al III-lea (1659), Constantin Șerban (1660), Grigore I. Ghica (1673), Ștefan Petriceicu (1673), Șerban Cantacuzino (1687, 1688), Constantin Brâncoveanu (1688,1701), Dimitrie Cantemir (1711) pentru mai multe detalii a se vedea, Georgescu Vlad, Op. cit., p. 58.

Pentru mai multe detalii, a se vedea, Berceanu Barbu B, Op. cit., p. 91-94.

Pentru mai multe detalii, a se vedea Gherghe Roxana, ”Cristalizarea primelor sinteze programatice românești privind separația puterilor înainte de 1821” în Analele Universității ”Constantin Brâncuși”, din Târgu Jiu, Seria

Litere și Științe Sociale, Nr. 4/2010., p. 1.

110 Ibidem, pp. 2-4.

31

Aceasta stabilește subsecvent reguli de procedură care să fie folosite în judecarea cauzelor, care sunt veritabile principii ale unei proceduri echitabile: egalitatea în fața legii ”și să aibă putere, cu tărie, a giudeca tot feliul de giudecată ori mare ori mică și tot obrazul orice boiar, orice briaslă ar fi, de la mare până la mic, să aibă a merge la giudecata mai sus numitului dregător să se giudece ”111, legalitatea pedepselor ”gloabe de a nimei să nu ia, făr numai de la tălhari”112, procedura scrisă ”și giudecătoriul pe giudecata ce va face să de cărți de giudecată la mâna oamenilor, trecându-le la protocol și cările cui ce va rămâne dator din giudecată să pliniască, […] și pe cii vinovați să-i pedepsească”113, prezentarea părților în fața judecătorului ”și pentru tâlhari în tot chipul să cerce să-i prindă și să-i certe și globindu-i, să-i trimită aici, trimițând și vina lui în scris, cu carte deschisă, cu amăruntul și cu dovadă și care să o triacă în protocol”114respectiv ”cine nu va veni la giudecată, să-l aducă făr de voia lui, cu treapăd, orice obraz ar fi.”115, regula dublului grad de judecată ”iar căruia din lăcuitori îi va păre cu stâmbul vreo giudecată, să vie la Divanul Domniii mele, însă cu carte de giudecată de la dregător și înainte Divanului să va cerca acea giudecată și, de va fi cu dreptate, să va întări și de la Domnia mea, iar de va fi cu strâmbătate, să va îndrepta după dreptatea ce s-a căde.”. Considerăm că spiritul acestor prevederi sunt foarte asemănătoare cu cele din Habeas Corpus Act (1679). Comparând dispozițiile celor două documente se impune precizarea că primele au un caracter mai larg, sub aspectul obiectului lor, deoarece impun aducerea în fața judecății a

oricărui împricinat, fără deosebire de statutul său social și nu doar a inculpaților, după cum stipulează

Habeas Corpus Act116.

Pe de altă parte, însă, Habeas Corpus Act are preeminența exactității literei legii, deoarece stipulează un termen exact pentru înfățișarea inculpaților: 3 și respectiv 20 de zile, în funcție de distanța de la care este adus acesta. Asemenea termeni lipsesc cu desăvârșire din Cartea de isprăvnicie.

Totodată, Așezământul lui Constantin Mavrocordat mai are și tendința de a asigura separația relativă a puterii judiciare de cele executive. Dezideratul fiind cel de eficientizare a administrației publice prin îndepărtarea cumulului de funcții din instituțiile centrale și cele locale, de rând cu transformarea boierilor care se aflau în fruntea conducerii județelor și ținuturilor din seniori feudali în ispravnici care să fie remunerați cu leafă din visteria țării117. Totodată, această măsură, pe lângă faptul că stabilește bazele administrației publice, mai este binevenită și pentru faptul că instituite germenele mecanismului de protecție contra delapidărilor abuzive din banii publici, care este conturat într-un mod mai serios prin constituirea bugetului consolidat, care conținea în el și un buget pentru finanțarea activității administrației publice. Buget care deja se bucura de autoritatea legii fiind el însușii prevăzut printr-o lege specială.

Spre deosebire de Marea Chartă de Libertăți de la București, despre care am vorbit anterior, actele care au stat la baza reformei domnitorului Constantin Mavrocordat au avut un ecou mai profund în opinia publică a acelei epoci, fiind atestate acțiuni de încercare a preluării și continuării acesteia, din partea succesorilor acestuia, precum Constantin Cehan Racoviță în Țara Românească (1764) și Mathei Ghica în Moldova (1755).

Încercările domnilor sunt dublate și de boierii moldoveni care în timpul ocupației rusești din 1769-1774, au solicitat organizarea în cadrul Divanului Domnesc a unor departamente judecătorești,

lovesc de politica conservatoare a Porții Otomane, orientată spre secătuirea materială a acestora,

111 Barbu Daniel, Op. cit., p. 121.

112 Ibidem.

113 Ibidem.

114 Ibidem.

115 Ibidem.

116 http://www.constitution.org/eng/habcorpa.htm (Accesat pe data de 02.03.2014). 117 Gherghe Roxana, Op. cit., p. 4.

118 Ibidem.

32

încep să se înregistreze mișcări de rezistență și din partea populației, deoarece problemele socio-economice ale acesteia sunt stringente pe fundalul birurilor tot mai grele, a prestațiilor în muncă pe pământurile stăpânilor feudali, a abuzurilor săvârșite de boierii localnici dar și a abuzurilor comise de către supușii Porții Otomane119, din cauza monopolului economic impus de Poarta

Otomană asupra comerțului Principatelor Române, dar nu și în ultimul rând datorită venalității funcțiilor și a instabilității domniei, ultima fiind efectul cel mai apropiat al cauzei tuturor acestor rele – suzeranitatea otomană.

Dacă problema supușilor străini a fost în cele din urmă soluționată, prin solicitările din memoriile boierilor autohtoni, în urma semnării tratatului de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774), prevederile care duc la afirmarea egalității în fața legii pământene a tuturor persoanelor care se află pe teritoriul celor două Principate, cu rezerva că supușii Porții Otomane aveau câteva interdicții protecționiste ce țineau de posibilitatea de a achiziționa pământuri sau de a construi locașuri de cult pe teritoriile românești.

Privind spre celelalte pături ale societății din teritoriile românești, pături ale căror probleme le-am enumerat anterior și care, după cum am mai spus, au rămas nesoluționate, remarcăm că pe parcursul primei jumătăți a secolului XVIII, mijlocul de rezistență populară consta în exodul populației, iar ulterior, acestea au dat dovadă de o radicalizare a comportamentului combativ care culminează prin răscoalele lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) în teritoriul transilvănean aflat sub ocupație habsburgică și apoi prin revoluția lui Tudor

Vladimirescu (1821).

Ambele evenimente au o factură dualistă. Pe de o parte conțin latura socială, cristalizată în conștiința păturilor de jos, care se unesc sub primatul social120, în timp ce clasele de sus se orientează spre emanciparea politică121.

Combativitatea socială a claselor exploatate a fost în continuă creștere, se produce o adevărată radicalizare a vieții sociale românești posterioare revoluției lui Tudor Vladimirescu, care scindează chiar opinia publică în două tabere.

Dacă majoritatea scriitorilor boieri condamnă122 revoluția, acuzând asemenea acțiuni ca pe unele care ”distrug toate legăturile sociale”, sau că au o natură ”falsă și perversă”, o altă parte a intelectualității, de o formație iluministă, adeptă a dreptului poporului la o răscoală, consideră că ” hotărârea cea la care denădăjduirea ne-o aduce … a fost asupra voastră răsplătire cuviincioasă … că alt chip nu ne-a mai rămas”123, că ”nici cea dumnezeiască, nici cea firească pravilă nu poate osândi un neam, căci și cere obșteștile drepturi”124, după cum susținea Naum Rîmniceanu, de rând cu alți intelectuali contemporani precum Zilot Românul sau Alexandru Donici, în dezvoltarea tezei drepturilor obștești naturale.

Însă în pofida acestor polemici, prin acțiunile transpuse la nivelul tuturor păturilor sociale, se realizează cristalizarea ideii naționale de emancipare și unitate națională și de a pune capăt șirului de abuzuri îndelungate prin intermediul unui regim democratic, bazat pe dreptate și libertate, programul ideologic al revoluției lui Tudor Vladimirescu fiind considerat că ”preia și dă expresie tuturor acumulărilor pe care societatea le realizase pe drumul dezvoltării în întreaga epocă istorică anterioară și stabilește obiectivele și sarcinile care le reliefase societatea românească”125.

Promovarea fiind realizată, după cum am văzut și de clasele intelectuale, prin peste 209 memorii și

119 Mărieș Steluța, ”Supușii străini în Moldova”: ”Într-ace vreme (anterior tratatului de la Kuciuk-Kainardji) era această țară cuprinsă de turci […], care era lor voia și da arendă cât vrea ei pe ele, mai nimic și sirea pe oamenii satelor de le lucra, adică clăcuia și făcea negustorie în silnicie, plătea cât vrea ei, ori vite, ori miere și unt și altele …” apud. Platon Gh., Op. cit., p. 50.

Platon Gh., Op. cit., p. 90.

Ibidem.

A se vedea, Georgescu Vlad, ”Ideile politice și iluminismul în principatele române”, Ed. Academiei Republicii

Socialiste România, București, 1972, p. 136.

Vianu Alexandru , Manifestări anti-fanariote în Moldova, p. 924-925, apud. Georgescu Vlad, Op. cit., p. 137.

Ibidem.

Platon Gh. Op. cit., p. 54.

33

proiecte de reformă126, din perioada dintre 1769-1830. Despre efectul acestora și reflectarea lor prin tratatele de pace încheiate între marile puteri vom vorbi în cadrul următorului capitol, pentru a nu devia de la subiect, cu atât mai mult cu cât acesta este extrem de fragmentat.

Principalele revendicări, care au stat la baza fundamentării programului național în perioada

1821-1848 au fost: ”înlăturarea sistemului fanariot, restaurarea vechilor privilegii ale Principatelor, domnie pământeană, fixarea graniței cu Turcia pe thalwegul Dunării, gară națională, libertatea comerțului și navigația liberă pentru vasele românești”127.

La scurt timp după suprimarea revoluției armate conduse de Tudor Vladimirescu, se revigorează lupta ideologică, o expresie a căreia este Constituția Cărvunarilor, un document programatic care ”introduce conceptul de monarhie constituțională”128 în gândirea politico-juridică românească a acelei perioade.

Sintetic vorbind, programul propunea o alternativă de organizare etatică, prin care puterile domnitorului să fie limitate de un organ reprezentativ deliberativ care să fie abilitat să elaboreze legi, să controleze puterea executivă și să impună taxe (art. 20, 21, 38, 40, 45 și 54)129 care astfel să ocupe o poziție centrală în sistemul propus în cadrul acestui program, cu lărgirea bazei electorilor pe cât posibil, oferind drept de vot întregii populații conștiente 130 (art. 20, 48, 51 și 60), accesul la funcțiile publice fiind facilitat pentru cetățenii liberi, după merit, în timp ce puterea judiciară avea garantată independență, care astfel definește complet separația puterilor131.

Într-adevăr, acuitatea conceptului de monarhie constituțională reflectat prin prevederile Constituției Cărvunarilor din 1822 se datorează revendicărilor mult mai pronunțate față de cele existente cu 8 decenii în urmă, în textele analizate din Așezământul Constituțional al lui Constantin Mavrocordat sau cu jumătate de secol în urmă în textele din Pravilniceasca Condică sau din Cartea de Isprăvnicie a lui Alexandru Ipsilanti, pe care le-am examinat anterior.

În continuare, prin Regulamentele Organice introduse în Moldova (1831) și Valahia (1832), se observă o continuitate a demersurilor boierești care s-au exprimat prin memoriile și proiectele de reforme din perioada preorganică. Majoritatea doleanțelor s-au canalizat cu regularitate spre acordarea unui statut constituțional domnului care să nu-i mai permită acestuia să exercite puterea cvasiabsolută arbitrară de altădată132.

Acest obiectiv este realizat prin limitarea în continuare a puterii curții suzerane să numească domnitorii în cele două principate, deoarece domnul este ales de către Adunarea Obștească Extraordinară, din marii boieri pământeni, însă acesta trebuia confirmat de Curtea Suzerană, (art. 58; art. 60 din Regulamentul Organic al Valahiei, respectiv al Moldovei). Precizăm că adunările obștești care alegeau domnii sunt alcătuite din marii boieri ai fiecărui principat.

Modul de limitare a puterii domnitorului se realiza prin intermediul Obicinuitei adunări obștești, care era alcătuită din boierime și din înaltul cler. Trebuie însă să atragem atenția asupra remarcii profesorului Emanuel Guțan, care susține că sistemul nu se încadrează în standardele constituționalismul liberal133, dat fiind faptul că baza reprezentativă era una eminamente oligarhică.

Încă, în aceeași ordine de idei, reiterăm faptul că acest punct de vedere privind arhitectura puterii statale este în mare parte similar cu cel expus și în Constituția Cărvunarilor din 1822, dar și în programul ideatic al revoluției din 1821, pe care le-am expus anterior și care propuneau instituirea în același sens a unui organ reprezentativ alcătuit din boieri mari și mici.

Toate acestea nu sunt decât deziderate, care după cum consideră istoricul Nicolae Iorga, și-au găsit ”realizarea, potrivit cu interesul marilor boieri a programului sprijinit de boierimea de

Platon Gh, Op. cit., p. 27.

Platon Gh., Op. cit., p. 67.

Barbu Daniel, Op. cit., p. 12.

Ibidem. p. 173.

Ibidem. p. 173.

Ibidem. p. 173.

Guțan Manuel, Op. cit., p. 197.

Ibidem.

34

toate treptele si mai ales de boierii cei mici, începând din secolul al XVIII-lea”134. Asupra acestui moment și a modului prin care s-a ajuns la această decizie, vom reveni ulterior, în cadrul capitolului dedicat dezbaterii aspectului geopolitic al Constituțiilor.

Pe de altă parte, literatura de specialitate atestă defectul major135 al acestei orânduiri cu caracter constituțional care consta în omisiunea de a prevedea suveranitatea națională136, fapt pe deplin explicabil având în vedere argumentele expuse anterior privind raporturile dintre domnitorii principatelor și Poarta Otomană, raporturi care suferă unele modificări ulterior Tratatului de la Adrianopol din 1829, dar numai sub aspectul adăugării unei noi puteri garante: Imperiul Rus, dar care nu suprimă suzeranitatea Imperiului Otoman asupra principatelor.

Iar în al doilea rând, nominalizăm succint problema diplomatică cunoscută sub denumirea de ”chestiunea orientală”, care implica menținerea unui status quo. Dezvoltarea acestor argumente se va realiza, de asemenea, în capitolul următor, pentru a nu ne abate de la subiectul prezentei secțiuni.

Cu toate acestea, nu putem nega caracterul ordonator al Regulamentelor Organice din ambele principate, deoarece prin spiritul și litera acestuia s-a încercat ”introducerea, pe cât era cu putință, a legalității, constituționalismului și regimului reprezentativ”137.

Considerăm foarte exactă aprecierea că aceste principii s-au introdus prin regulamente ”pe cât era posibil”, explicabilă prin faptul că redactorii noului regulament au încercat să lichideze rămășițele regimului vechi dintr-o lovitură. Deși au instituit din nou salarii solide demnitarilor de stat, și au încercat să redreseze pe cât posibil opinia publica locală, totuși aceste măsuri nu au fost suficiente.

Ceea ce purta amprenta veacurilor, nu putea fi șters printr-o legislație sau câțiva ani de reforme. Trecutul încerca să trăiască agățându-se de micile defecte ale noii ordini. Dacă înainte fărădelegea și abuzul erau aproape la nivelul legii, sub noile regulamente se tindea folosirea neclarităților unor postulate legislative, ambiguitatea unor articole aparte, iar dacă nu era posibil, legea era pur și simplu ocolită138. Astfel, dacă unul dintre cele mai importante rezultate ale regulamentelor era edictarea lui, cel mai mare defect era refuzul de a aplica normele și legile pe care le prevedea. Potrivit regulamentului, în cazul în care domnitorul încălca legea sau între el și Adunarea Obștească Ordinară apăreau conflicte, ultima avea dreptul să se adreseze cu o plângere către Curtea Imperiului Rus sau a Porții Otomane pentru a fi soluționat conflictul, sau chiar să ceară destituirea domnitorului deși regulamentele prevedeau alegerea acestuia pe viață. Domnitorul, la rândul său, avea aceleași posibilități. Suprapunând aceste prevederi cât și faptele istorice, în ceea ce privește schimbarea miniștrilor și raporturile dintre cele doi actori, care răspund în fața puterilor garante și nu unul în fața celuilalt, ajungem la o nouă deschidere pe care o vom dezbate mai amănunțit în capitolul următor, deocamdată limitându-ne la concluzia preliminară că separația puterilor, reprezentativitatea legislativului și legalitatea se aflau în stadiul conceptual, având un caracter deocamdată relativ și determinat de conjunctura diplomatică din acea perioadă, puterile garante având de facto și chiar de jure139 rolul de arbitri în chestiunile de politică internă ale principatelor.

Efectul indirect al regulamentelor are o factură socio-economică, deoarece a reușit să modifice statutul boierilor prin introducerea funcțiilor, condiționând primirea unui titlu boieresc

Iorga Nicolae, ”Istoricul Constituției Romanești, in Constituția din 1923 in dezbaterea contemporanilor”, Editura Humanitas, București, 1990, p. 52.

”românii nu au cuplat (imediat) la acea chestiune foarte abstractă a suveranității care, precum spunea Guy Antonetti ”făcuse deliciile și războaiele civile ale francezilor” în Guțan Manuel, Op. cit., p. 199.

Ibidem.

Carp Radu, Stanomir Ioan, Vlad Laurențiu, ”De la ”pravilă” la ”constituție” ”, Ed. Nemira, București, 2002, p.

Гросул Я. С. ”Труды по истории Молдавии. Кишинев”, 1982. (Grosul Ia. S. ”Lucrări cu privire la istoria

Moldovei”. Chișinău, 1982). p. 201.

Articolul adițional ”Pe viitorime, orice schimbare Domnul ar vroi să facă în Regulamentul Organicesc, nu va putea să aibă loc, nici a să pune în lucrare, decât după înadins împuternicire a Înalții Porți cu împreună unire a curții Rosiei”

35

de emiterea unui act special domnesc, numit pitac și încetând tradiția de a lega titlul boieresc de exercitarea unei dregătorii. Acest efect este augmentat de suprimarea privilegiilor boierești140, cu excepția boierilor de rangul întâi, care în cele mai multe cazuri erau boieri de viță veche. Iar pe de altă parte, acest proces de dezintegrare duce la cristalizarea burgheziei ca factor ce contribuie la multiplicarea polurilor de influență141.

Toate aceste aspecte, la fel ca și dobândirea unei baze materiale mai solide și cristalizarea unei clase de mijloc prin măcinarea păturii boierești prin reglementări și evenimente istorice succesive, care se completează reciproc sub aspectul consecințelor pe care le-au avut, duc la posibilitatea susținerii mai dârze a unor deziderate care sunt acumulate timp de secole de oprimări și abuzuri, cât și la încercări de a le remedia. Anume în perioada dintre 1821 și 1848, are loc etapa culminantă din ”dezvoltarea organică și unitară a societății românești, expresie situată pe coordonatele noi ale vieții moderne, a tendințelor spre unitate care au vechime la fel de mare ca și poporul român”142.

Anume aceste realizări, care se transpun în dezideratele revoluțiilor din Moldova și Țara Românească, din anii 1848, constituie în opinia istoricului Mircea Djuvara ”conștiința juridică colectivă a societății”143, deoarece în afirmarea dezideratului de emancipare națională și în dezvoltarea acestuia, proclamația de la Izlaz afirmă suveranitatea națională144 (primul alineat din preambulul proclamației), responsabilitatea politică a suveranului și a executivului145 (al șaselea alineat din preambulul proclamației coroborat cu punctul 5 din proclamație) și reprezentativitatea legislativului146 (punctul 4 din proclamație) respectiv egalitatea în drepturi (punctul 2 din proclamație) și emanciparea claselor oprimate (punctul 14 și 15 din proclamație).

Cu toate că aceste revendicări sunt într-o oarecare măsură comparabile cu cele din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, considerăm că ele au un caracter mult mai concret, îmbinând ideile filosofice cu prevederi concrete, suficient de detaliate pentru a putea fi folosite la stabilirea arhitecturii constituționale, însă, acestea nu au fost transpuse într-un document dezvoltator, similar ca întindere proiectului de Constituție a Cărvunarilor, spre exemplu, sau a Constituției din 1866, motiv pentru care nu putem califica documentul de față drept o veritabilă Constituție, deoarece în majoritatea prevederilor stabilește doar idei la grad de principiu a organizării etatice, însă nici nu putem să o considerăm drept ”o fantezie fără valoare practică”147.

De aceea, credem că se impunea concluzia că aceasta reprezintă o declarație de drepturi care datorită implicațiilor la nivel politico-etatic constituie, totodată, un proiect de Constituție, majoritatea prevederilor din ea fiind reluate atât în dezbaterile din cadrul Adunărilor ad-hoc din Moldova și Țara Românească din 1857 și în proiectul de Constituție a Comisiei Centrale din 1859, proiectul de Constituție din 1863, în Constituția din 1866 și Constituția din 1923, care stabileau ca regim de guvernare monarhia constituțională. În plus, anumite stipulări cu adaptările

Georgescu V.,”Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”, ed. Humanitas, p. 145.

Platon Gh., Op. cit., p. 181.

Platon Gh., Op. cit., p. 286.

Djuvara Mircea, ”Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv”, Ed. All-Beck,

București, 1999, p. 293.

”Timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii și își cunoaște dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se vestește libertate vouă!”, Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz (accesat la data de 05.03.2014)

” Popolul român decretă și hotărăște responsabilitatea miniștrilor și cu un cuvânt a tutulor foncționarilor publici și fiindcă neresponsabilitatea nu este drept al nimului nici de moștenire, nici de învoire, prin urmare nimeni nu perde nimic și hotărârea popolului e sfântă.” și respectiv ” Domn responsabil, ales pe cinci ani, și căutat în toate stările soțietății.” și respectiv ”Domn responsabil, ales pe cinci ani, și căutat în toate stările soțietății.” ,

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz (accesat la data de 05.03.2014)

” Adunantă generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor soțietății” (punctul 4 din proclamație), Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz (accesat la data de 05.03.2014)

Maiorescu Titu, ”Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 33 apud. Carp Radu, Stanomir Ioan, Vlad Laurențiu, Op. cit., p. 166.

36

de rigoare le înregistrăm și în Constituția din 1991, republicată în 2003.148

În final, dar nu în definitiv, ținem să discutăm și ”despre prima Constituție românească în sens formal”149, adică despre Constituția din 1866. În privința izvoarelor folosite la redactarea acesteia se mai atestă dezbateri vii, existând opinii mai mult sau mai puțin îndreptățite în privința surselor acesteia.

Într-o primă opinie, exprimată de A. D. Xenopol și N. Dașcovici, se consideră că aceasta are ca reper Constituția Belgiei din 1831, fiind ” luată după cea belgiană, fiind cea mai liberală din Europa”150.

În o a doua opinie, Paul Negulescu estimează ”Constituția din 1866 … noi am reprodus-o după Constituția belgiană din 7 februarie 1831”151.

Există și a treia opinie, la care subscriem, bazându-ne pe toate argumentele exprimate anterior. Ioan C. Filitti consideră că ”încât doar zece dintre articolele sale (Constituția din 1866

– n.a.), reprezintă rezultatul îmbinării a patru izvoare de drept: Regulamentele Organice, Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, proiectul de Constituție din 1859 și Constituția Belgiei, la care s-au adăugat norme constituționale ce nu au nici un corespondent în aceste izvoare de drept, cum ar fi cele privitoare la sistemul electoral”152. În context mai adăugăm faptul că acesta este rezultatul unei evoluții firești începută încă din secolul XVII, fiind aprofundată treptat prin demersurile tuturor păturilor sociale, și care începând cu 1821 devine tot mai pregnantă datorită schimbărilor care se produc în Europa și SUA, schimbări ce nu au rămas fără ecou la noi.

Iar problema instituirii responsabilității politice ministeriale, care stă la baza tezei reproducerii fidele a Constituției Belgiene din 1831 de către Constituția din 1866, este de asemenea una al cărei răspuns poate fi găsit atât în prevederile din Regulamentele Organice, dar și din revendicările protestatarilor din 1848, exprimate prin Proclamația de la Izlaz, după cum am precizat cu ocazia examinării acelui document.

În altă ordine de idei, formalismul Constituției din 1866, care împiedica modificarea prevederilor acesteia fără o procedură specială, care să-i confere un caracter rigid, nu este o inovație în sfera constituționalismului românesc, deoarece și Regulamentele Organice aveau prevederi similare, numai că prin Constituția din 1866, dându-se eficiență principiului suveranității naționale, mecanismul de modificare a Constituției este doar reașezat. Astfel, în locul puterilor garante, după cum prevedeau regulamentele organice, de această dată era necesar acordul adunării reprezentative, exprimat printr-o majoritate calificată. Iar principiul suveranității naționale, cunoaște o afirmare încă din perioada memoriilor boierești adresate marilor puteri, fiind conturat într-o manieră mai liberală în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, din 1821 și reluat în timpul mișcărilor revoluționare din 1848 în ambele principate și respectiv imortalizat în Proclamația de la Islaz.

În privința genezei revendicărilor subliniem că nu considerăm că acestea reprezintă o influență directă a inspirației ideilor iluminismului francez sau a spiritului revoluției franceze. Suntem de părere că în considerarea genezei acestor mișcări sociale nu este suficient să realizăm doar o simplă comparație de manieră similară interpretării juridice gramaticale a textelor programatice și constituționale românești, ci, mai cu seamă să realizăm o interpretare istorică, teleologică și sistemică pentru a le surprinde adevărata istorie, esență și tradiție.

Desigur, revoluția franceză este considerată la nivel universal drept un simbol al luptei

148 Pentru mai multe detalii, a se vedea: Carp Radu, Stanomir Ioan, Vlad Laurențiu, Op. cit., București, 2002, pp.

165-175.

Ibidem, p. 178

Xenopol Alexandru Dimitrie, ”Istoria partidelor politice în România”, vol. I, Albert Bauer, București, 1910, p.

apud. Carp Radu, Stanomir Ioan, Vlad Laurențiu, Op. cit., București, 2002, pp. 177.

Negulescu Paul, ”Tratat de drept administrativ român”, București 1930, p. 51 apud. Carp Radu, Stanomir Ioan,

Vlad Laurențiu, Op. cit., București, 2002, pp. 178.

I.C. Filitti, ”Izvoarele Constituției dela 1866”, apud. Carp Radu, Stanomir Ioan, Vlad Laurențiu, Op. cit.,

București, 2002, p. 179.

37

contra tiraniei absolutiste și afirmarea drepturilor și libertăților fundamentale pentru o societate democratică, proclamate prin Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, dar să nu uităm că nici democrația făgăduită de revoluționarii francezi prin prima Constituție franceză nu a fost una infailibilă. O ilustrare fidelă a situației ne este oferită de contemporanul evenimentelor de atunci, filosoful francez Alexis de Tocqueville, care consideră că ”democrația a fost lăsată la voia instinctelor sale sălbatice, a crescut aidoma copiilor lipsiși de grija părintească și care se educă de la sine pe străzile orașelor noastre necunoscând din societate decât viciile și mizeriile ei. Șefii de stat nu s-au gândit niciodată să facă din timp pregătiri în vederea ei, ea s-a produs fără știrea lor. Clasele cele mai puternice, cele mai inteligente și cele mai morale ale națiunii nu au încercat să și-o însușească pentru a o dirija”153, iar viciile sistemelor constituționale subsecvente sunt puse în evidență clar prin evenimentele istorice precum teroarea iacobină sau restaurațiile regimurilor autoritare.

Iluminismul nu trebuie înțeles nicidecum pur juridicește, ci dintâi din punct de vedere economic, demografic, social și numai apoi juridic. Deși iluminismul de pe coastă vest-europeană este uneori egalizat cu percepțiile naturaliste, ne pare a fi denaturat de asemenea accepții, deoarece după cum demonstrează actele românești din sec. XVII și alte legiferări de ordin intern, anterioare actelor indicate în acest subcapitol, demonstrează că drepturile naturale erau percepute în gândirea juridică din spațiul principatelor datorită omniprezenței acestor drepturi , dar și caracterului fundamental și irefutabil al esenței acestora. Suntem de părere că iluminismul, mai degrabă este centrat pe libertatea cunoașterii și pe liberalizarea accesului la cunoaștere ele fiind de natură să conducă la multiplicarea mediilor de informare, care să se transpună într-o societate civilă cu centre de influență și de decizie diverse și independente unele față de altele și față de stat154 fiind, totodată dezideratul protejării libertății de gândire a individului de ”obscurantismul maselor” 155 sau chiar de libertatea conștiinței naționale, ca expresie a dreptului la autodeterminare a popoarelor, în afara jocurilor geopolitice ale marilor puteri.

Din aceste rațiuni apreciem că sunt tendențioase orice insinuări privind transplanturile prin reproducere fidelă în materie constituțională, deoarece din cele expuse anterior și din cele pe care urmează să le expunem în capitolul următor. Considerăm că deciziile luate reprezintă într-o măsură însemnată reflecția politică a modului în care s-au traversat momentele de criză din istoria națională și nicidecum nu sunt expresia unei lipse de idei, vid care trebuia să fie acoperit prin metode precum importurile legale.

Pentru că în caz contrar, par inexplicabile genezele și perpetuarea unor practici constituționale de consuetudine românești precum controlul de constituționalitate156 sau responsabilitatea politică a executivului. De facto controlul de constituționalitate este o anterioritate românească, în momentul în care nicăieri în sistemul continental nu exista o asemenea practică, iar responsabilitatea ministerială nu era prevăzută de Constituția belgiană din 1831, ci a fost perpetuată din perioada regulamentelor organice și regândită odată cu schimbarea balanței de forțe geopolitice din zonă. Aceasta a permis adunării reprezentative legislative să angajeze răspunderea politică a guvernului, în mod independent, fără a mai necesita acordul puterilor garante, atrăgând demiterea acestuia.

De Tocqueville Alexis, Op. cit., pp. 46-47.

Dănișor, Dan Claudiu, ” Constituția României Comentată. Titlul I. Principi generale”, Ed. Universul Juridic,

București, 2009, p. 69.

Chaunu Pierre, ”Civilizația Europei în epoca luminilor”., pp. 252-253.

Cognac G., ”O Anterioritate română: controlul constituționalității legilor în România de la începutul secolului XX până în 1938”, p.10

38

III.3 Bazele filosofice ale Constituției

Civilizația a parcurs o cale istorică de secole până să ajungă la elaborarea unor Constituții dictate de necesitățile de a elabora un cod de conștiința și conduită colectivă. Uniformizarea statutului juridic al fiecărui membru al societății și asigurarea în mod obiectiv a egalității de șansă este un proces care a avut la bază idei filosofice, ele constituind motorul acestor schimbări progresiste. Examinarea principalelor idei va înlesni înțelegerea premiselor constituționalismului cu atât mai mult, cu cât acest concept ideologic nu a apărut în mod autonom, ci a avut drept repere, încă de la apariția primelor forme de organizare politico-socială, demersuri teoretice circumscrise puterii care să poată fi percepute. Din această cauză ne propunem să tratăm acest subiect într-o ordine consecventă: pentru început vom urmări cronologia celor mai importante teze filosofice privind organizarea politico-socială a statului care vor sta la baza apariției constituționalismului, iar apoi le vom împărți pe categorii generice în funcție de obiectul pe care-l vizează stabilind în final care este natura legăturii dintre acestea.

Socrate (469-399 î.Hr.) este primul filosof grec care stabilește bazele sistemului de percepție a statului și dreptului grecesc, bazându-se pe caracterul divin al legilor ca un produs al unei justiții superioare157, fapt care le scutește până și de necesitatea de a fi scrise. Tot din cauza naturii divine a legilor, Socrate consideră că până și legile rele trebuie respectate, pentru că nesupunerea față de legile rele să nu se transpună într-un exemplu de nesupunere și față de legile bune pentru ceilalți concetățeni158.

Platon (428-348 î. Hr.) caută un remediu pentru inechitatea sistemului politic în însușirile personale ale guvernatorilor. El acreditează tezea regelui filosof, care este o anterioritate a conceptului de monarh iluminat, concept apărut în perioada epocii iluministe. Regele-filosof platonic este infailibil, înzestrat cu un simț desăvârșit al binelui și echității, dar este totodată și utopic, motiv pentru care se îndepărtează de conceptul regelui filosof și substituie persoanei efemere a monarhului dăinuirea prelungită a legilor echitabile edictate de regii cetății Creta: ” …

legile Cretei nu se bucură degeaba de cea mai înaltă reputați înaintea tuturor grecilor, pentru că aceia care le respectă să fie mulțumiți, trebuie ca ele să fie drepte. Și într-adevăr, toate binefacerile vin de la legi. Și există două feluri de asemenea bunuri: unele umane iar altele divine. Acestea din urmă le determină pe primele și dacă o cetate deține darurile superioare (înțelepciunea, moderația, inteligența, dreptatea, curajul – n.a.) ea le câștigă pe cele inferioare (sănătatea, frumusețea, vigoarea, bogăția – n.a.), dacă nu, pierde tot… ”159.

Aristotel (384-322 î. Hr.) se axează pe indicatori obiectivi ai unei ordini politico-juridice echitabile, iar pe de altă parte circumscrie ființei umane civilizate (”zoon politikon”) habitatul natural al societății organizate. Acești indicatori sunt patru la număr160 : moderația, stabilitatea legilor, ierarhia normelor, legea scrisă (numită de Aristotel ”lege politică”) și dreptul natural (definită de către Aristotel ca ”legea foarte generală, care traduce necesitatea absolută”).

Moderația și stabilitatea legilor, în viziunea aristotelică se transpune printr-un sistem de legi cu un caracter cutumiar, testat prin timp și care la nevoie să fie interpretate de către judecător care să țină cont de menirea sa de a ”nimeri mijlocul, adică dreptul […] se vede prin urmare că a căuta ceea ce este drept înseamnă a căuta termenul mediu. Ori legea este termenul mediu”161. Iar pe de altă parte, prin ierarhia normelor, Aristotel consideră că ”acolo unde nu domnesc legile, nu este constituțiune”162, cu rezerva că în opinia lui Aristotel, constituțiunea cuprindea ”organizarea magistraturilor, modul de distribuție, stabilirea celei suverane și scopul fiecărei comunități”163, ceea ce exclude consacrarea expresă a drepturilor cetățenilor, acestea

Giorgio del Vecchio, ”Lecții de filozofie juridică”, ed. Europa Nova, p. 51-52.

Ibidem.

Platon, ”Legile”, p. 631 apud. Malaurie Philippe, ”Antologia gândirii juridice”, Ed. Humanitas, 1997, p. 29

Malaurie Philippe, Op. cit., p. 34-37.

Aristotel, Politica, tomul III, p. 16. apud. Malaurie Philippe, Op. cit., p. 34.

Aristotel, Politica, tomul VI, p. 221, apud. Malaurie Philippe, Op. cit., p. 36.

Bălan Marius, Op. cit., p. 2

39

urmând să fie respectate prin acceptarea moderației, concept care totuși este prea abstract și prea fragil pentru a asigura o protecție sigură, universală, contra arbitrariului, iar posibilitatea ca puterea suverană să aparțină poporului, este criticată.

Thomas Hobbes (1588-1679), preia fondul ideii contractului social, apărută în sec. XV în timpul renașterii, păstrând temeiul contractului social din teoria originală (acordul dintre guvernanți și guvernați). El, însă adăuga poziția de subordonare necondiționată164 dintre părțile contractuale. Cu alte cuvinte, Hobbes subordonează guvernanților pe guvernanți și drept urmare susține caracterul absolut al puterii ca unul firesc din moment ce acesta are marele merit de a proteja oamenii de a degenera la starea naturală. Această stare în viziunea lui Hobbes ar însemna anarhia totală a războiului pentru supraviețuire dintre oameni.

Per a contrario, John Locke (1632-1704), formulează o teză fundamental contrară celei emise de Thomas Hobbes, pornind în primul rând de la premisa contrară, conform căreia de fapt oamenilor le este proprie societatea ca stare naturală, după cum afirma mai înainte și filosoful grec Aristotel. Însă mai mult de atât, în această stare naturală incipientă, omul are plenitudine de drepturi, dintre care, axiologic vorbind, trei sunt principale: viața, libertatea personală și dreptul de proprietate165. Menționăm că aceste drepturi, de rând cu dreptul la fericire sunt drepturile fundamentale prevăzute și în Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii .

Statul teoretic al lui Locke, creat pe asemenea fundament nu este nicidecum

”binefăcătorul” divinizat, căruia i se datorează supunere necondiționată, ci din contra, un avatar al mulțimii de drepturi accesorii celor trei drepturi naturale fundamentale ale membrilor societății ( viața, libertatea și proprietatea) pe care aceștia le-au aportat în patrimoniul juridic al unei entități, de beneficiile căreia urmăresc să beneficieze toți ”asociații” și pe care totodată să o și poată controla. Vorbim despre control în condițiile în care în viziunea lui J. Locke, suveranul este dotat cu un aparat executiv, iar subiecții îl controlează prin legislativul reprezentativ, supunerea fiindu-i datorată numai atâta timp cât își exercită atribuțiile conform scopului pentru care i-au fost concesionate. Această viziune asupra statului expusă în lucrarea ”Two treaties on government”, de o natură liberală, a fost preluată cu viu interes în timpul revoluției franceze prin intermediul lucrărilor lui Rousseau.

Un loc aparte în filosofia constituționalismului este ocupat de Montesquieu (1699-1755), care în scrierea ”L’esprit des lois” aduce în gândirea politico-juridică teza separației puterilor în stat. Teza separațiilor puterilor în stat constă în relațiile de autocontrol și autonomie dintre puterea executivă, puterea legislativă și puterea judiciară și acestea să fie în mâinile unor persoane diferite ”pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca puterea să oprească puterea”166. Deși această teză a fost criticată în legătură cu inexactitatea formulării acesteia, opinându-se că era mai potrivit termenul de ”autoritate” decât de ”putere”, dându-se prioritate principiului exclusivității puterii statale, aceasta a fost transpusă în cadrul art. 16 din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, după cum am mai precizat anterior cu ocazia examinării bazelor istorice ale Constituției franceze.

Dacă la momentul formulării acestei teze, în contextul social prerevoluționar francez,

”puterea legislativă” ”167, ea a fost modificată odată cu abandonarea ideii de a păstra instituțiile vechi în măsura în care acestea nu sunt desuete, renunțând complet la vechiul regim și apreciind că orice cetățean poate accede la oricare dintre funcțiile autorităților care fac parte dintre cele trei puteri în mod democratic.

Această adaptare în practică a viziunii lui Montesquieu poate fi explicată de argumentele lui Friederich Hayek care susține că ”libertatea britanicilor, pe care în secolul al XVIII-lea a

Pentru mai multe informații, a se vedea: Giorgio del Vecchio , Op. cit., p. 86.

Del Vecchio, Giorgio, Op. cit., p. 91.

Del Vecchio, Giorgio, Op. cit., p. 101.

Godechot Jacques, ”La grande Nation. L’expansion revolutionnaire de la France dans le monde de 1789 a

1799”, Ed. 2, Aubier, collection historique. p. 27.

40

început să o admire atât de mult restul Europei, n-a fost la început rodul separării puterii legislative de cea executivă, după cum cred în primul rând britanicii și cum a crezut apoi toată lumea, luându-se după Montesquieu. Ea a fost mai degrabă consecința faptului că legea care dicta deciziile tribunalelor era dreptul cutumiar, o lege existând independent de voința cuiva și care impunea judecătorilor independenți, dezvoltându-se totodată prin ei, o lege în care parlamentul nu intervenea decât foarte rar, mai ales pentru a clarifica aspectele îndoielnice ale unui sistem juridic dat”168.

Ținând cont de faptul că sistemul continental se bazează pe consacrarea soluțiilor pe cale legislativă, considerăm că această modificare s-a dovedit a fi supusă în mod necesar scopului respectării drepturilor fundamentale consacrate expres prin Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului și ulterior preluate în majoritatea Constituțiilor rigide ale statelor Europei de vest și Europei centrale , în caz contrar, având în vedere metehnele vechiului regim, acestea riscau să fie golite de conținut prin interpretări jurisdicționale succesive, creându-se ”breșa prin care libertatea oricărui om ar putea să dispară”169.

Prin urmare, luând în calcul această relație, constatăm că separația puterilor, în sine, nu este suficientă pentru a înlătura inechitățile atâta timp cât nu există o consacrare expresă în legea supremă, după cum urmează să vedem.

Ca și John Locke, Jean Jacques Rousseau (1712-1778), a fost un susținător aprig al contractului social al cărui subiecte să fie pe picior de subordonare, însă într-un mod antitetic modelului propus de Hobbes. Cu alte cuvinte, Rousseau consideră că ”suveranitatea este inalienabilă, imprescriptibilă și indivizibilă; chiar dacă guvernul, sau puterea executivă este

încredințată anumitor organe sau indivizi, suveranitatea rezidă totdeauna în popor, care poate în orice moment să și-o reia”170.

O altă diferență radicală dintre teza lui J.J. Rousseau și cea a lui J. Locke, constă în faptul că teza lui J.J. Rousseau a fost transpusă în dreptul pozitiv atât în Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 în cadrul art. 3 (” principiul suveranității rezidă esențialmente în Națiune. Nici un corp, nici un individ nu poate exercita autorități care nu-i sunt emanate în mod expres”) dar și în Constituțiile franceze și belgiene., stând la bazele istorice ale primelor constituții europene, în timp ce teza lui J. Locke rămâne doar o teoretizare abstractă a acestei chestiuni. Dar această circumstanță nu-i diminuează totuși importanța.

Dacă în opera filosofului german Immanuel Kant (1724 – 1804) nu putem reține nici o teza politico-juridică care prin esența sa să se refere la pilonii constituționalismului în mod direct, putem în schimb să reținem dihotomia realității realizată de sistemul acestuia: ”sollen” (trebuie) și ”sein” (este) care joacă un rol important în evaluarea unui regim politic, după cum am menționat când am examinat legitimitatea și caracterul integrativ al Constituției.

După cum am arătat când am analizat conceptul de Constituție în sens formal, realitatea care rezultă din economia prevederilor legale, inclusiv din prevederile Constituției, nu este mereu proiecția de realitate căutată în mod real de interesele generale ale celor cărora li se adresează, ca de exemplu în cazul regimurilor despotice care lezează drepturile fundamentale ale guvernaților.

Fiind influențat de lucrările lui Rousseau, sistemul lui Im. Kant se centrează pe libertate și moralitate: ” a fost o vreme în care am crezut că cea mai mare valoare constă în inteligență și că scopul suprem al vieții este conștiința. Rousseau m-a lămurit și m-a convins că există ceva superior: libertatea și moralitatea”171. În viziunea kantiană, moralitatea este păvaza și straja libertății, deoarece aceasta este cârmuită de legea imperativului categoric kantian ”lucrează în așa fel ca maxima acțiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislații universale”172, imperativ care proiectează ceea ce ”trebuie” să fie, universal valabil, ca direcție pentru ceea ce

Malaurie Philippe, Op. cit., p. 352.

Selden John apud. Hayek Friederich, Op. cit., p. 223.

Del Vecchio, Giorgio, Op. cit., p. 105.

Del Vecchio, Giorgio, Op. cit., p. 114.

Del Vecchio, Giorgio, Op. cit., p. 110.

41

”este”.

Această concepție este surprinsă totodată și prin afirmația lui Kant, conform căreia: ”în ciuda a toate, ea trezește în sufletul celui ce o contemplă o simpatie care atinge entuziasmul (Constituția republicană franceză – n.a.) este în sine moralmente bună și juridic dreaptă … Un asemenea fenomen apărut în istoria omenirii nu se uită, pentru că el a revelat în natura umană o disponibilitate, o aptitudine pentru progres pe care nici o politică bazată pe oricâtă subtilitate n-ar putea-o degaja din mersul anterior al evenimentelor”173.

Astfel, acest caracter ”moralmente bun și juridic drept” al unei Constituții care stabilește bazele pentru un sistem de drept este un ”sollen” (trebuie), la care ”sein” (este) trebuie să tindă. Apropierea dintre cele două stări devine astfel un indicator al legitimității, în timp ce o discrepanță vădită poate servi drept temei pentru delegitimare și înlocuire a unui sistem care refuză să se reformeze pentru a se preta dezideratelor pe care i le impune legea universală, adică protejarea unor libertăți precum libertatea personală, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune, dacă ar fi să deducem scopul universal despre care vorbește Kant atunci când se referă la prima Constituție franceză.

Nu există, însă, nici un sistem constituțional care să fie bazat doar pe una dintre tezele fundamentale ale constituționalismului expuse mai sus, însă toate, reunite în mod organic ajută la stabilirea unui cadru generic care se regăsește în totalitate sau într-o mare parte în aproape toate constituțiile statelor democratice.

Acești piloni ai arhitecturii constituționale democrate au o natură dublă: materială și formală. Dintre pilonii materiali se enumeră: umanismul, separația puterilor și guvernarea reprezentativă. Dintre pilonii de natură formală enumerăm: codificarea constituțională, supremația prevederilor constituționale și caracterul director pentru organizării etatice al Constituției.

În dezvoltarea grupei de piloni de natură materială, precum umanismul, separația puterilor și guvernarea reprezentativă, vom reitera definiția acestui criteriu. După cum am mai spus, natura materială a unor prevederi constă în faptul că adoptarea, modificarea sau revizuirea acestora a fost impusă de izvoare constituțională materiale, adică de ideile filosofice care au animat și reflectat revendicările sociale, năzuințele economice și necesitățile educaționale.

Putem să susținem că umanismul înseamnă o împotrivire, fie împotriva supunerii exclusive față de Divinitate, fie împotriva supunerii exclusive față de concepția materialistă asupra lumii, fie împotriva oricărei doctrine care nesocotește ființa umană, împotriva unui sistem etatic opresiv sau a unui sistem de putere publică în care este micșorată răspunderea guvernării. Sintetic, umanismul este ”o revendicare constantă […] un fruct al demnității umane”174, concept al cărui afirmare se produce lent, printr-o mișcare ai cărei realizări sunt: libertatea de gândire, aversiunea față de autoritarism și nu în ultimul rând, prevalarea dezvoltării intelectuale asupra privilegiului statutului social obținut prin naștere – aspect despre care am discutat anterior cu ocazia explicării evoluării stării de conștiință.

Având în vedere că umanismul nu cunoaște discriminări, recunoscând tuturor oamenilor egalitatea drepturilor indiferent de particularitățile lor, caracterul reprezentativ al guvernării este eminamente un avatar al umanismului, iar pentru ca acesta să nu fie anihilat printr-o voință distorsionantă a unei puteri suprapuse, se impune și separația puterilor.

Aceste libertăți trebuie ocrotite de orice încălcări fie din partea altor cetățeni, dar și din partea autorităților etatice, după cum observăm din particularitățile rigorilor reprezentativității și a separației puterilor în stat. Iar dacă aceste drepturi sunt nesocotite de stat, care trebuie să fie garantul acestora, este ocrotirea lor pe calea rezistenței. Din acel moment nu mai vorbim despre un umanism pur, ci despre un umanism revoluționar175, acesta fiind ultimul resort la care se

Malaurie Philippe, Op. cit., p. 163.

Braudel Fernand, Op. cit., p. 262-268.

”Dar îndârjirea violenței – de a muri sau de a lovi pe altul – este admisă doar în acel caz când acesta este unicul mod de schimbare a destinului, de a-l face mai uman, mai fratern. Mai pe scurt, revoluția este violența în slujba idealului, iar sub acest aspect aceasta are multe asemănări cu contrarevoluția. Dar, din punct de vedere

42

poate apela atunci când calea argumentelor filosofice duce într-un impas.

Pe de altă parte, mai avem și pilonii de natură formală, care sunt într-o legătură directă cu instituțiile constituționale fundamentale de natură materială, legătură determinată de a asigura eficiența și neschimbarea primelor.

Prin menționarea expresă în cadrul unei constituții sau a unor acte constituționale, se realizează o ”pozitivare” a cutumelor, în special în cazul sistemului de „common law”, sau a observațiilor raționale filosofice care stau la baza edificării acelui sistem. Astfel, prin ea sunt legitimate legile cu putere inferioară176, iar ea însăși este legitimată de opinia titularului suveranității care stă la baza emiterii ei, adică a poporului, dacă ne ghidăm după conținutul constituțiilor democrate moderne.

Totodată, aceasta nu legitimează doar legile, ci și edificiul etatic care urmează se le pună în aplicare și să le vegheze aplicarea corectă. Fiind o construcție artificială, statul necesită și un plan de construcție și de funcționare177.

După cum am mai afirmat, instituțiile formale stabilesc subiectele (organele etatice, titularul suveranității și individul privit ”ut singuli”) și cadrul mecanismului (limitele recunoscute de Constituție), iar obiectul mecanismului îl constituie supremația valorilor recunoscute de către Constituție stabilite în conformitate cu izvoarele materiale.

În fine, toate aceste percepte filosofice, aplicate în procesul de luare a deciziilor politice în mod convergent, cristalizează doctrina politică a liberalismului. Sintetic, aceasta este caracterizată prin afirmarea libertății umane generale în limitele circumscrise de lege, pentru a nu se degenera la starea de anarhie. Sistemul etatic liberal se distinge prin faptul că fortifică puterea legislativă și judiciară prin limitarea concomitentă a puterii executive, însă în limitele impuse de separația puterilor în stat.

III.4 Bazele economice ale Constituției

În subcapitolele anterioare ale capitolului prezent am discutat despre componentele psihologice, istorice și filosofice ale Constituțiilor. Pentru a completa imaginarul ideologic al Constituțiilor ne rămâne să mai discutăm și despre bazele economice ale Constituției. Abordarea acestui aspect este determinat de faptul că orice societate umană se definește prin legăturile economice și spirituale dintre membrii acesteia. Iar legăturile economice și spirituale duc la făurirea de noi bunuri materiale sau spirituale și implicit la distribuirea lor.

Dintre toate raporturile determinante ale unei societăți, economicește vorbind, pentru lucrarea de față prezintă un viu interes raporturile de distribuire a bunurilor pe care le are societatea și asigurarea acestora împotriva riscurilor care ar putea să le pericliteze, indiferent de natura sau proveniența acestora.

Pentru a obține o abordare sintetică și axată pe necesitățile cercetării științifice, am decis să analizăm cele două curente majore de gândire vizând economia politică, care au marcat forma

și tipurile de Constituție: capitalismul și, respectiv, socialismul.

III.4.1. ”Spiritul capitalismului” ca bază a constituționalismului

De-a lungul istoriei epocii feudale, orașele obțineau o dezvoltare mai rapidă decât

istoric, greșeala ultimei constă în aceea că își îndreaptă privirea în urmă, tinde spre vechi.” în Braudel Fernand,

Op. cit., p. 278.

Bălan Marius, Op. cit. p. 14

” Rădăcinile acestei idei se regăsesc în secolul XVII, în special în Leviathan-ul lui Hobbes, unde comunitatea politică apare și sub forma unui gigantic mecanism.” , pentru mai multe informații, a se vedea Bălan Marius, Op. cit., p 15.

43

unitățile teritoriale statale. Dacă statele începeau să prezinte trăsăturile moderne abia prin sec. al XV-lea, orașele începeau să se dezvolte din secolele XI-XII.

Orașele, în dezvoltarea lor, depășeau mersul timpului și deveneau într-o oarecare măsură emisarii vremurilor viitoare. Se poate spune că acestea erau în sine viitorul. Spre exemplu în timp ce încă regatul lui Ludovic al IX-lea, cel Sfânt, era un stat tipic medieval, asemenea orașe italiene precum Veneția, Genova, Florența, Milano sau orașe construite de olandezi, precum Bruges, deveneau deja orașe moderne comparativ cu celelalte orașe europene 178.

Ulterior, o dată cu extinderea civilizațiilor europene, un rol major în acest proces era jucat de către capitale, dezvoltarea cărora se realiza din contul visteriei statale. Acestea alcătuiau o categorie separată – de ”superorașe”179. Anume atunci au început să se afirme Parisul, Madridul,

Londra.

Capitala devenea însuși statul, viața întregului stat se cristaliza în jurul acestor formațiuni gigantice urbane, care au rămas fără concurență, care au devenit ”un instrument de fabricare a luxului, a civilizației dar și a nenorocirilor umane”180.

În această conjunctură începe să se configureze capitalismul ca sistem economic și ca mod de gândire în organizarea etatică în primul rând. Datorită numărului mare de schimburi care denotă un comerț în plină ascensiune, în limbajul curent începând să circule noțiunea de ”capital”.

Desigur, dorința de câștig, a existat în toate societățile, inclusiv în cele premergătoare epocii iluminismului când prin revoluția industrială are loc o încurajare a producției care în mod firesc mărește cantitatea de bunuri și servicii disponibile dar și cerute pe piață.

Anume preocuparea pentru asigurarea unui exercițiu comercial profitabil, dar și previzibil, stă la baza naturii capitalismului, care ce-i drept, în limbajul curent are și un sens peiorativ, similar cu cel de goană neînfrânată după câștig, care mai cu seamă face parte din morburile sociale decât din virtuți.

Din punctul obiectiv de vedere, însă, în sensul său pur, conceptul de capitalism poate fi definit ”identic, într-adevăr, cu aspirația spre câștig, printr-o activitate capitalistă continuă, rațională, sper un câștig mereu reînnoit, spre rentabiltiate”181.

Astfel accentul este pus pe repetitivitatea și pe predictibilitatea operațiunilor de comerț, al căror rezultat convergent duce la rentabilitate, care diferă de profit prin faptul că prin natura sa este stabil. Rentabilitatea, însă, este în legătură de dependență, conform opiniei lui John Locke de protecția de către stat a vieții, libertății personale și a dreptul de proprietate a subiectelor raporturilor care produc bunuri.

În epoca luminilor, în Anglia, datorită bunăstării sale, dar și parcursului realizat prin cristalizarea parlamentului care să limiteze puterile monarhului absolut și care reușise să asigure și independența puterii judiciare, ea funcționând drept remediu contra arbitrariului, după afirmația lui Montesquieu ”englezii au depășit celelalte state în evlavie, comerț și libertate”182, organizând un sistem etatic care să protejeze și să încurajeze creșterea economică.

Atât în Anglia cât și în restul statelor vest-europene, existau orașe, care fiind centre de producție ce aveau nevoie de mână de lucru, exodul masiv al populației spre orașe, în vederea

Braudel Fernand, Op. cit., p. 248.

Ibidem.

Ibidem.

Weber Max, ”Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 9.

Montesquieu apud. Weber Max, ”Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 43.

44

găsirii unui trai mai bun, a dus în scurt timp la apariția ciocnirilor între interesele de clasă. Acestea reflectau contradicțiile sociale.

Respectiva situație devine tot mai extremă pe măsură ce măcinările sociale dintre proprietarii manufacturilor și lucrătorii acestora se intensificau. Spre exemplu, realitățile în care ucenicilor nu li se permitea de către maeștrii breslași să îndeplinească anumite lucrări mai scumpe, pentru ca aceștia să nu-și poată ridica nivelul de calificare, i-a făcut în cele din urmă pe primii să se organizeze în ”loje” și să călătorească dintr-un oraș în altul în vederea obținerii de câștiguri. Aceștia erau primii proletari.

Exemplul Europei demonstrează că încă de la începutul dezvoltării industriale în fața societății apar probleme sociale majore. Statele care vor călca pe drumul industrializării sunt obligate să își revizuiască structurile sociale dacă doresc să evite tensiunile revoluționare și zbuciumările ideologice.

În această conjunctură se concretizează și rolurile statelor, care pe de o parte au finalitatea utilitaristă de a asigura o sumă de drepturi care să permită bunăstarea economică a unui număr de membri ai societății cât mai mare și să nu le împiedice acestora exercitarea acestor drepturi și libertăți. Iar pe de altă parte, tot statul are ”dreptul și obligația de a interveni pentru protecția drepturilor și libertăților, a autonomiei tuturor persoanelor sau agenților economice, atunci când acestea sunt periclitate”183.

Mai concret, în aceste împrejurări, libertatea economică, dacă ar fi una absolută, s-ar putea autosuprima, deoarece puterea economică poate fi la fel de primejdioasă ca și violența fizică, pentru că aceia care posedă un plus de hrană pot să-i silească pe cei înfometați la o robie ”liber” acceptată184.

A fortiori, în mod aparent paradoxal, economiștii școlii Law & Economics, James Buchanan și Gordon Tullock, care consideră că ”o negociere fără restricții poate determina o eficiență mai mare a utilizării resurselor” 185, însă numai ”dacă piețele ar funcționa perfect”186.

Prin perfecțiunea piețelor înțelegem ca munca liberă care va sta la temelia acesteia, să nu fie doar ”cea depusă voluntar în schimbul unui salariu, ci munca desfășurată în condiții ce cultivă calitățile de caracter esențiale pentru autoguvernare”187, în situația în care individul mediu este condus de propriile interese188.

Cele două extreme ale capitalismului: liberalismul economic și intervenționismul au punctul de tangență, care este practic și scopul final al oricărui stat, privit din orice perspectivă, fie cea a bazelor istorice, fie a stării de conștiință sau a rațiunilor economice. Acesta este binele public, transpus prin principiul utilitarismului, care economicește vorbind, constă din asigurarea celui mai bun aranjament economico-social pentru cât mai mulți membri ai societății.

Considerăm că acest concept este explicat cel mai bine de către transpunerea grafică a

Iliescu Adrian-Paul, ”Rolul economic al Constituției” în ”Revizuirea Constituției economice. Perspectiva societății civile”. Ed. Institutului pentru Politici Publice, București, 2011.p. 36.

Karl Popper, ”Societatea deschisă și dușmanii ei ”, ed. Humanitas, 1993, vol. II, p. 138 apud. Iliescu Adrian-

Paul, ”Rolul economic al Constituției” în ”Revizuirea Constituției economice. Perspectiva societății civile”. Ed. Institutului pentru Politici Publice, București, 2011.p. 43.

Buchanan M. James, Tullock Gordon , ”Calculul consimțământului. Fundamentele logice ale democrației constituționale”, Ed. Publica, 2010, p. 347.

Ibidem.

Iliescu Adrian-Paul, Op. cit., p. 51.

Spinoza, apud. Buchanan M. James, Tullock Gordon , Op. cit., p. 394.

45

teoriei utilitariste a conceptului de ”maximin”189 care aparține sociologului și economistului italian Vilfredo Paretto (fig. 1).

(fig. 1, axele OX și OY împreună cu arcul de cerc pe care sunt situate punctele B și C reprezintă sectorul de soluții pentru distribuirea bunurilor pentru două categorii de subiecte

Sursa: Rawls John, Op. cit, p. 66-68)

În explicarea acestui grafic, precizăm că după cum rezultă din descrierea fig. 1, sectorul de cerc care este încadrat în cadranul alcătuit din axele OX și OY reprezintă limitele maxime ale bunurilor care pot să fie distribuite, iar liniile punctate determină nivelul minim acceptabil de fiecare parte.

Utilitatea acestui grafic constă în faptul că ajută la imaginarea interdependenței dintre distribuția bunurilor în societate și interdependența dintre avantajele și dezavantajele unor distribuții diferite de cele realizate prin împărțirea egală, deoarece dat fiind calitatea limitată a resurselor, de fiecare dată când o parte va primi mai multe bunuri decât partea care i s-ar cuveni prin împărțirea egală, cealaltă parte va primi o parte redusă în mod proporțional. Cu toate acestea, orice soluție de distribuție, chiar și sub minimul acceptat, ar satisface principiul eficienței, care revendică faptul că o ”structură fundamentală este eficientă numai dacă este imposibilă o schimbare a regulilor, o redefinire a schemei de drepturi și obligații, care să nu ridice nivelul așteptărilor unui subiect fără ca în același timp să coboare nivelul așteptărilor unui alt subiect”190. Astfel, eficiența capitalismului, ca sistem economic, nu este similară cu o

189 Rawls John, ”A Theory of Justice”, The EELKNAP Press of Harvard University Press, Cambridge,

Massachusetts, 1973, pp. 66-68.. 190 Rawls John, Op. cit., pp. 69-71.

46

funcție egalizatoare.

Iar pe de altă parte, distribuția bunurilor materiale este doar o fațetă a realității înconjurătoare, deoarece la aceasta se mai adaugă și distribuția ”averii naturale”191, care constau din talentele înnăscute, abilități, condiție socială, acestea fiind distribuite în mod aleatoriu.

Toate aceste aranjamente menționate, suprapuse creează grupuri mai mult sau mai puțin favorizate. Având în vedere că piața liberă care stă la baza sistemului capitalist consfințește libera concurență, selecția naturală din cadrul acesteia duce la trierea subiectelor.

Cu toate acestea, doctrina capitalistă, recunoaște că deși nu poate oferi un sistem egalizator, deoarece acesta ar fi ineficient și contradictoriu cu esența economiei de piață, aceasta încearcă remedierea alocarea inegală a ”averilor” prin faptul că tinde să egalizeze șansele în așa mod încât ”așteptările celor care au aceleași abilități și aspirații să nu fie afectați de situația lor socială”192, fapt care este transpus din punct de vedere constituțional în egalitatea drepturilor și șanselor membrilor societății, de rând cu garantarea cadrului de bază al economiei de piață în care drepturile fundamentale ale omului sunt un pilon de susținere, dar și totodată o pavăză în calea degenerării liberei concurențe într-o concurență libertină, deoarece cea din urmă a fost și cauza mișcărilor sociale revendicative care tindeau spre suprimarea dominației economice, politice, sociale și uneori geostrategice abuzive, fiind motorul curentului ideologic cardinal opus capitalismului: socialismul.

III.4.2. Socialismul ca bază a constituționalismului

Dacă în perioada iluministă se înregistrează o modificare a relațiilor sociale, bazate pe munca remunerată a oamenilor liberi, care treptat își vor revendica drepturile sociale și în epoca modernă, obținând o reconsiderare a politicilor sociale a statelor vestice, în spațiul european estic se continuă exploatarea muncii țăranilor aserviți marilor proprietari inclusiv până în sec. XIX. Iar acesta a fost în mod indubitabil unul dintre principalele motive ale situației mai înapoiate ale regiunilor europene estice de cele vestice193.

Sintetic vorbind, socialismul a survenit ca o reacție anti-sistem față de ordinea capitalistă. Doctrina marxistă punea accentul pe clasa muncitorilor din sfera industrializată ca fiind titularii voinței etatice, deoarece aceștia stau la baza sistemului capitalist, care pe lângă garanțiile drepturilor indicate în subcapitolul anterior, mai are nevoie vitală de forță de muncă.

În al patrulea deceniu al secolului XIX, lupta de clasă dintre proletariat și burghezie a scos în evidență perceptele teoriei marxiste în cele mai dezvoltate state ale Europei, prin mișcări sociale precum revolta croitorilor din Lyon în anii 1831 și 1834, amplificarea mișcării chartiștilor la mijlocul anilor 1830 – începutul anilor 1850, revolta croitorilor din Silezia în 1844.

În acea perioadă, gânditorii germani K. Marx și F. Engels, se alătură societății secrete de propagandă comunistă, organizat de către emigranții germani la Londra. În cadrul acelei asociații, cei doi filosofi au alcătuit ”Manifestul partidului comunist”, publicat pe 21 februarie 1848, care prevestea sfârșitul capitalismului.

Programul era axat pe concentrarea puterilor politice ale proletariatului pentru a deposeda burghezia de întreg capitalul pe care-l poseda și să centralizeze toate mijloacele de producție în mâinile statului, adică a proletarilor. Acesta era alcătuit din 10 puncte, dintre care enumerăm: exproprierea proprietăților funciare și folosirea rentelor funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat, abolirea drepturilor succesorale, centralizarea creditului în mâinile statului prin intermediul băncii naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv, uniformizarea nivelelor

Pentru mai multe informații a se vedea, Rawls John, Op. cit., pp. 72-73.

Ibidem.

Braudel Fernand, Op. cit., p. 248.

47

orașelor și satelor194.

Cu toate acestea, adevărata revoluție a proletariatului a avut loc în Imperiul Rus, datorită faptului că spre deosebire de statele vestice, regimul autocrat țarist nu a înțeles să promoveze o politică socială eficientă pentru a combate nemulțumirile păturilor mai puțin înstărite.

Iar în considerarea climatului social diferit, diferența ideologică dintre sistemul marxist și marxismul importat de Lenin în vederea alimentării revoluției bolșevice din 1917, este una radicală. Imperiul Rus nu era similar Germaniei sau Marii Britanii. Cu alte cuvinte, Rusia era un stat în care progresul tehnologic era mai înapoiat comparativ cu cel din Europa vestică sau din America de Nord. Mai mult ca atât, Imperiul Rus era un stat în care cu excepția unor perioade scurte, nu a avut un sistem parlamentar, și cu atât mai mult, ”chiar și dacă ar fi existat un sufragiu universal, muncitori din domeniul industrial ar fi fost prea puțini”195, deoarece majoritatea acestora era alcătuită din muncitori agricoli și țărani.

În pofida faptului că puterea statală a fost obținută de către masele largi quasiproletare, revoluția decembristă din 1917 nu a dus la instaurarea unui stat al binelui comun, egalitatea în drepturi fiind practic suplinită prin opresiunea egală a tuturor membrilor acesteia, urmând o perioadă de teroare care să mențină o politică de industrializare forțată și de redresare economică pentru a ajunge din urmă vestul european, fapt care totuși nu s-a putut realiza, cauza eșecului fiind regimul economic falimentar care nu a putut să fie substituit prin unul de piață liberă datorită inaptitudinii sistemului socialist de a face față creșterii consumului și, totodată, a drepturilor fundamentale ale omului care revendica garanții contra terorii totalitariste196.

III. 5. Concluzii preliminare

După examinarea factorilor principali care au servit ca izvoare materiale ale

Constituțiilor, modelându-le astfel în funcție de metodele prin care conștiința socială se impune guvernării. Progresul conștiinței de sine este corect să fie analizat ca un proces de formare și modificare a intelectului uman, prin adaptare și învățare care schimbă în mod continuu nu doar posibilitățile cunoscute, dar și valorile și dorințele noastre.

Atunci când datorită progresului tehnologic, filosofic, social, demografic și cultural capitalismul a excedat limitele monarhiei feudale, acesta a căpătat o putere independentă și a asigurat un suport pentru continuarea afirmării conștiinței de sine a unui segment cât mai larg al populației prin uniformizarea condițiilor sociale ale membrilor societății care se aflau la polurile opuse ale scării sociale. Astfel toate aceste progrese, care pot fi catalogate drept revoluții, deoarece înlocuiau ordinea veche cu cea nouă, sunt premisele revoluțiilor constituționalismului.

Dacă spre exemplu primele uzanțe care limitau arbitrariul monarhului erau consuetudinare, fiind respectate de monarhi fie cu voia lor, fie de frica constrângerii baronilor și marilor nobili, treptat dezideratul limitării puterii monarhice a dus la izbucnirea acelor revoluții cu caracter constituțional care vizau limitarea puterii arbitrare, de orice natură ar fi aceasta. Faptul în sine face indispensabilă o arhitectură constituțională care să stabilească în mod previzibil, cert și scris care sunt limitele atribuțiilor puterilor și care este delimitarea dintre puterile etatice între ele, aceste aspecte fiind cuprinse în conceptul de Constituție în sens formal.

Totodată, controlul legitimității unui regim se realizează în mare parte prin verificarea modului în care deciziile politice sunt conforme cadrului instituit de Constituție și de conținutul acestor decizii, care trebuie să fie raportate neapărat la scopul organizării etatice: binele comun, instituind și o responsabilitate politică pentru neglijarea acestui obiectiv care nu are o definiție stabilă, ci care fluctuează în funcție de necesitățile reale ale societății într-un anumit moment de timp.

Marx K., Engels F., ”Manifestul Partidului Comunist”, Editura Politică, 1962, p. 17.

Wallerstein Immanuel, ”Analiza sistemelor mondiale”, Ed. Meridiane, București, 1992, p. 253.

Wallerstein Immanuel, Op. cit., p. 261.

48

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ: ROLUL GEOPOLITICII ÎN FORMAREA ȘI TIPUL

CONSTITUȚIILOR

Înainte de a proceda la dezbaterea acestei teme specificăm faptul că ne propunem o analiză sintetică a celor mai importante influențe din domeniul relațiilor internaționale din partea marilor puteri ale vremii care au stat la baza primelor Constituții europene cu scopul scoaterii în evidență a obiectivului urmărit și al însemnătății pe care-l juca funcția ordonatoare a Constituției. Vom stărui asupra simbolismul acesteia în impunerea intereselor strategice dintre relațiile marilor puteri, dar și pentru asigurarea suportului opiniei publice populare din regiunile care intrau în sfera de influență a Constituțiilor.

Desigur, complexitatea acestor relații ar putea constitui un subiect central pentru o cercetare de plină anvergură, noi însă vom cerceta ideile de bază din perspectiva legăturii ce o au legat de definirea completă a Constituției ca un produs ideologic. Ar fi o eroare să facem abstracție de această dimensiune separată a Constituției.

Cu toate acestea, exactitatea limbajului științific folosit pentru expunerea acestor fenomene impune să realizăm o scurtă introducere în conceptul de geopolitică și să explicăm termenii de care ne vom folosi.

IV. 1 Considerații asupra geopoliticii

General vorbind, geopolitica poate să fie determinată ca știința care studiază impactul efectelor pe care geografia umană și fizică le are asupra politicilor internaționale și relațiilor internaționale197. Prin urmare aceasta este metoda de politică externă care caută să înțeleagă, să explice și să prezică comportamentul politic al unui actor de pe scena relațiilor internaționale prin observarea variabilelor geografice precum locația, mărimea, clima, topografia, demografia, resursele naturale și progresele tehnologice ale acelui stat198.

Pe de altă parte, merită să fie reținut și punctul de vedere conform căruia geopolitica are un caracter sintetic199, care permite ingerarea în aceasta a mai multor științe pozitiviste și mai mult ca atât, nu are un conținut fix. Fiind considerată în lumea modernă drept ”un scurt manual al stăpânitorului”, o notiță a guvernării, care oferă un rezumat al variabilelor care trebuie luate în calcul la luarea deciziilor cardinale precum încheierea alianțelor, începutul războaielor, realizarea reformelor sau introducerea sancțiunilor, aceasta devine mai degrabă un sistem de discipline care stabilește singură care disciplină prezintă interes pentru aceasta și care nu, în funcție de natura situațiilor ce determină anumite soluții posibile din care trebuie aleasă o decizie.

Finalitatea acestei științe este cea care o definește cel mai bine, geopolitica fiind ”disciplina pentru elitele politice, percepția globală asupra lumii din perspectiva puterii, știința despre putere și pentru putere”200, deoarece în măsura apropierii de vârful ierarhiei sociale geopolitica începe să-și descopere pentru clasa guvernantă însemnătatea, sensul și folosul ei, devenind mai concretă în timp ce până la acel moment era o abstracție.

Contemplând harta politică, este util să examinăm relațiile dintre state și interesele acestora având în vedere care sunt limitele geografice ale intereselor acestora, centrele și periferiile acestora și care sunt modalitățile de manifestare și de atingere a acestora201.

În cadrul acestor zone de influență, va exista mereu un ”stat-pilon” care va putea să

Devetak Richard, ”An Introduction to International Relations”, Cambridge University Press, 2012. p. 492.

Evans G & Newnham J, ”The Penguin Dictionary of International Relations”, Penguin Books, London, 1998.

Дугин Александр, ” Основы геополитики”, ( Dughin Alexandr , ”Bazele geoplitice”) ed. АРКТОГЕЯ,

Moscova, 2000, pp. 10-11.

Ibidem.

Huntington Samuel, ”The clash of civilizations”, Simon & Schuster, 2011 p. 16.

49

mențină ordinea, adică un ”status quo”, numai datorită faptului că alte state din jurul acestuia îl recunosc ca pe o un stat înrudit din punct de vedere cultural. Dacă o asemenea înrudire care ar corespunde relațiilor de apartenență la un anumit grup nu ar exista, posibilitatea statelor mai puternice din acestea să mențină ordinea în acele regiuni ar avea o eficiență mai diminuată și respectiv și o legitimitate mai scăzută.

Având în vedere că puterea politică a unui stat are ca finalitate atingerea scopurilor prestabilite și conservarea realizărilor intermediare atinse în calea spre rezultatul final, percepția politicii ”statului-pilon”202 despre lumea înconjurătoare grupează statele membre ale zonei sale în state din cadrul ”heartland” – ului, care sunt statele principale ale zonei, iar celelalte state fac parte din zona de ”rimland”, cu o funcție auxiliară: pe protecție și de suport pentru ”statul-pilon” definitoriu, acestea fiind în partea centrală, iar primele dintre ele fiind statele periferice.

Cel mai clar răspuns la aceste întrebări ne este furnizat de linia marii separații istorice dintre națiunile vestice creștine și națiunile musulmane care există de secole. Hotarul acesta a existat în mod stabil în același loc, încă de pe timpurile împărțirii Imperiului Roman din secolul al IV-lea și aceasta a existat pe parcursul epocii medievale cât și parțial în perioada epocii moderne. Linia aceasta poate să fie trasată în mod imaginar203, de-a lungul actualelor hotare ale Federației Ruse cu state precum Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, Bielorusia, Ucraina, România, Bulgaria, fosta Iugoslavie și Grecia separând lumea creștină de cea islamică.

Pe de altă parte, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în cadrul acestei zone începe să mai fie trasată o linie demarcatoare între zonele de influență ale marilor puteri, aceasta fiind suprapusă hotarelor geografice care le-ar corespunde de această dată zonei europene vestice catolice și zonei europene estice ortodoxe (linia trasată pe fig. 2), adică de-a lungul actualelor hotare ale Federației Ruse cu state precum Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, Belarus, Ucraina, Transilvania, fosta Iugoslavie, care vine să înlocuiască influența otomană din teritoriu, ca urmare a declinului Porții care devenea tot mai pronunțat în timp ce Imperiul Rus cunoștea o ascensiune în urma victoriilor înregistrate în campania napoleonică din 1812.

Zonele de influență ale civilizațiilor se caracterizează prin faptul că acestea prezintă similitudini privind tehnica, tehnologia și factorii materiali nu în ultimul rând cultură. Cultura, în sine, poate fi privită separat, din perspectiva imaginarului204 politic al națiunilor, care cuprinde valorile, idealurile și calitățile intelectuale superioare ale societății.

În cadrul acestor zone de influență, va exista mereu un ”stat-pilon” care va putea să mențină ordinea, adică un status quo, numai datorită faptului că alte state din jurul acesteia îl recunosc ca pe o un stat înrudit din punct de vedere cultural. Dacă o asemenea înrudire care ar corespunde relațiilor de apartenență la un anumit grup nu ar exista, posibilitatea statelor mai puternice să mențină ordinea în acele regiuni ar avea o eficiență mai diminuată și respectiv și o legitimitate mai scăzută.

(fig. 2)

Dughin Al. , Op. cit., p. 95.

Huntington Samuel, Op. cit., p. 101

”Imaginarul social este dimensiunea creativă și simbolică a lumii sociale, dimensiunea prin care ființele umane își creează căile de a trăi împreună și căi de reprezentare a vieții colective”. Thompson John B. , Studies in thе Thеory of Idеology (1984) p. 6.

50

IV. 2 Comparație între contextul geopolitic al apariției și cristalizării unor acte cu caracter constituțional de la sfârșitul sec. XVIII – prima jumătate a sec. XIX în statele

Europei Centrale

După cum am precizat anterior, prin prezentarea hărții care cuprinde hotarele culturii europene și a zonelor de influență a religiilor catolice și respectiv ortodoxe, care s-au suprapus apoi cu cele ale zonelor de influență a marilor puteri din sec. XVIII-XIX.

Influența marilor puteri europene a cunoscut mai multe forme de manifestare a politicii externe a acestora care se pot grupa în două categorii: acțiunile militare și acțiunile diplomatice.

Având în vedere că există mai multe subramuri ale politicii interne care identifică interesele statale în politica externă, stabilind obiective care urmează să fie atinse prin mijloace diplomatice, se atestă, indubitabil, și existența unei diplomații constituționale a marilor puteri.

Respectiv, diplomația constituțională reprezenta o continuare a politicii de reformare constituțională internă.

Fiindcă tema diplomației constituționale și implicațiile acesteia sunt foarte adânci, fiind ascunse în toate schimbările constituționale pe plan mondial și prin urmare european, vom lua în dezbatere doar o compilație selectivă a evenimentelor care prezintă o importanță majoră în începutul de parcurs constituțional al statelor sistemului continental cu cele mai vechi regimuri constituționale într-o abordare comparativă cu bazele constituționalismului românesc, pe care le-am lăsat deoparte pentru examinarea în cadrul acestui capitol distinct atunci când am abordat bazele istorice ale fenomenului constituționalist.

Revenind la situația de pe scena diplomatică central-europeană din perioada finalului sec. XVIII – începutul sec. XIX, se poate observa o slăbire progresivă a influenței diplomatice a Imperiului Otoman în statele românești și balcanice cauzată de către declinul Porții. Vidul de putere cauzat de descreșterea puterilor imperiale turcești a devenit un punct de ciocnire al intereselor marilor puteri pretendente la ”succesiunea orientală”: Franța, Austria, Marea Britanie și Imperiul Rus.

Dacă pentru statele menționate mai sus, ale căror hotare erau relativ îndepărtate de hotarele Imperiului Otoman soluția optimă era menținerea unui status quo, pentru puterile învecinate cu Poarta, printre care se enumera și Imperiul Rus, soluția dictată de propriile interese era contrară: se urmărea diminuarea influenței reale ale Imperiului Otoman și înlocuirea acesteia cu propria influență. De asemenea, erau examinate și posibilități de extindere și a hotarelor din contul teritoriilor car aparțineau Imperiului Otoman sau din teritoriul statelor care le erau supuse.

Având în vedere războaiele desfășurate între Imperiul Rus și Imperiul Otoman pe durata perioadei examinate și lipsa unui rezultat durabil care s-ar putea obține doar prin forța armelor, regimul țarist a decis să dubleze efectul acțiunilor de forță prin acțiuni diplomatice și administrativ-politice orientate spre dobândirea simpatiei națiunilor creștine din statele supuse Porții Otomane prin intermediul elaborării unor reglementări de tip constituțional, mizând pe forța meta-juridică integrativă a acestora.

Paradoxal însă, Imperiul Rus, prin politica sa internă, era o expresie reală a absolutismului monarhic în timpurile moderne. El nu avea Constituție fiind un regim foarte îndepărtată de principiile constituționale de separare și limitare a puterilor. Era un regim în care până și țarul Alexandru al II-lea, cunoscut pentru reformele sale liberale, precum eliberarea

țăranilor dependenți , considera că ”dacă Imperiul Rus va căpăta o Constituție, atunci acesta se va destrăma”205 .

Însă Ecaterina a II-a, prin Manifestul din data de 6 iulie 1762, condamnă autocrația și absolutismul ca pe un flagel al organizării etatice. Mai mult ca atât, promite că vor fi edictate noi

205 Чернуха В. Г. Внутренняя политика царизма с середины 50-х до начала 80-х гг. XIX в. Л., 1978. С. 33, 126, 135.

(Cernuha V.G. ”Politica internă a țarismului de la începutul anilor 50 până la începutul anilor 80 a sec. XIX, Leningrad, 1978, pag. 33, 126,135)

51

legi care ”să indice tuturor instituțiilor statale limitele activității acestora”206, însă aceste declarații nu rămân decât încercări de a stabili un cadru constituțional care să nu fie decât edificat într-un mod foarte șovăielnic și firav abia în anul 1906.

Cu privire la diplomația constituțională rusească, în perioada domniei Ecaterinei a II-a, se observă un interes constant în legătură cu gândirea politică vest-europeană a acelui timp. Mai mult ca atât, Rusia a obținut posibilitatea de a se implica în viața internă politică a unui șir de state europene. Bunăoară ,în timpul războiului pentru succesiunea Bavareză, în octombrie 1778, când a răsunat nota ultimativă a Ecaterinei a II-a, adresată guvernării austriece. Sub presiunea acestei note ultimative și cu suportul Franței, a fost încheiată Pacea de la Teschen în 1779 între Austria și Prusia.

Pacea, încheiată prin intermedierea de către Imperiul Rus și Franța a fost un succes major al diplomației rusești și a făcut mai puternică influența Rusiei în Germania207. Mai mult ca atât, în 1779, Imperiul Rus a devenit un garant al Constituției Imperiului German208.

În timpul domniei țarului Pavel I, considerat de istoriografia rusă ca un despot iluminat, se realizează o aplicare în practică a cunoștințelor teoretice constituționale rezultate din perioada păcii de la Teschen, când relațiile diplomatice dintre Franța și Imperiul Rus se deteriorează semnificativ ca urmare a intervenției militare ce va conduce la cea de a doua împărțire a Poloniei, din anul 1793 , dintre Imperiul Rus și Prusia.

Prezintă un interes deosebit pentru cercetările noastre motivele care au stat la baza incursiunii rusești pe teritoriul Poloniei în anul 1792. Conform opiniei prestigiosului istoric francez Jacques Godechot, care în aprecierea Constituției poloneze din 3 septembrie 1791, consideră că deși conținea chestiuni precum suveranitatea națională, lărgea libertățile burghezilor și conținea prevederi despre separația puterilor, fapt ce contravenea în mod flagrant așezămintelor rusești lăsate de ambasadorul rus N.V. Repnin în anul 1778. După prima împărțire a Poloniei, Constituția poloneză a avut doar un singur rezultat: ”a provocat invazia ruso-prusacă și al doilea partaj al Poloniei”209.

Astfel, este clar că nu existau intenții altruiste în acțiunile diplomației externe ruse, dincolo de strictele necesități ale acesteia, chiar și dacă vizau un domeniu atât de progresist pentru acea epocă – domeniul constituțional.

Pe plan european, nici acțiunile diplomației franceze nu erau diferite. Expansiunea franceză a cunoscut apogeul în martie 1799, când trupele Directoratului au ocupat Olanda, malul stâng al Rhinului, Elveția, întreaga peninsulă italiană și Egiptul.

Această expansiune militară cunoaște și un substrat socio-politic, fiind exprimată cel mai concludent prin remarca ministrului de externe francez Talleyrand către Napoleon, în perioada de plină glorie a campaniilor militare franceze : ”cu baionetele poți face aproape orice, dar nu te poți așeza pe ele”.

Substratul socio-politic al acestor acțiuni consta în adoptarea constituțiilor în teritoriile străine care aparțineau statelor ocupate prin acțiuni militare sau în statele clientelare ale Franței, intitulate ”republici surori”210, constituțiile având rolul de a legitima ocupația franceză și de a o glorifica datorită substratului ideologic declarativ al acestor acte, ca expesie a spiritului liberal al revoluției franceze din 1789.

Primele două constituții franceze din 1791 și 1793, deși au avut o influență în plan

206 Ключевский В. О., ” Курс русской истории.” Ч. V. //Ключевский В. А. Соч. в 9 т. М., 1989. Т. V. С. 5

(Cliucevskii V.O. Curs de istorie rusă, partea V// Cliucevskii V.A. idem, Moscova, Tomul V, pag. 5)

См.: Мартене Ф. Ф. ”Дипломатические акты из архива кн. Н. В. Репнина, относящиеся до Тешенского конгресса 1779 года”//Сборник Императорского Русского Исторического общества. Т. 65. СПб., 1888.

(A se vedea : Martene F.F., Acte diplomatice din arhiva lui N.V. Repin, din perioada de până la Congresul de la Teșensk 1779// Culegerea Societății Istorice Împărătești Rusești, Tomul 65. Sankt-Petersburg, 1888).

Ibidem, pag. 120, 485-486;

Godechot Jacques, ” La grande Nation. L’expansion revolutionnaire de la France dans le monde de 1789 a 1799”, Ed. 2, Aubier, collection historique, p. 334.

Godechot Jacques, Op. cit., p. 210.

52

ideologic,au fost transpuse în puține reproduceri, în state și formațiuni etatice precum Polonia, prin Constituția din 1791, Cantonul Genevei prin Constituția și Olanda prin Constituția din 1793. Știm deja care au fost consecințele adoptării Constituției poloneze, iar pe de altă parte Constituția olandeză a fost ”cenzurată” prin intermediul presiunilor reprezentantului francez Delacroix, care a dus la dispariția majorității dispozițiilor originale pe care le conținea aceasta, astfel fiind obturat puternic meritul respectivei Constituții de a fi expresia unui acord la care s-a ajuns în urma unor dezbateri îndelungate a clasei politice locale, care să fie sancționat de popor211.

Influența diplomației constituționale franceză culminează prin Constituția Franței din 1795 care datorită acțiunilor militare ample, soldate cu victorii, a devenit o ”cartă”212 a Europei ocupate de trupele franceze.

Un total de zece constituții au fost redactate după modelul acelei constituții în perioada dintre anii 1797 și 1799, diferențele remarcabile ale acestora fiind doar cele care țin de modul de redactare al conținutului acestora213.

Cu titlu de exemplu aducem în discuție Constituția Bolognei din 4 decembrie 1796, Constituția Republicii Cisalpine din 27 martie 1797, Constituția Republicii Ligurice din 2 decembrie 1797, Constituția Țărilor de Jos din 23 1798 și Constituția napolitană din data de 23 ianuarie 1799.

Adoptarea acestor acte diferă, o parte dintre acestea fiind redactate prin inspirarea din Constituția franceză din 1795, în timp ce altele sunt eminamente ”dăruite” din partea guvernului francez și redactate de către agenții guvernamentali214 (de exemplu: Constituția Republicii Cisalpine din 9 iulie 1797, Constituția cantonului Valais din 16 martie 1798 care nu a ajuns să fie pusă în aplicare, Constituția elvețiană din 12 aprilie 1799 și altele) .

Aceste două scheme de expansiune a influenței politico-militare cu un substrat constituțional au un nou punct comun, în zona Insulelor Ionice, în perioada campaniei de expansiune a Franței. În aceste circumstanțe, necesitatea adoptării unei Constituții în vederea înlăturării acestei posibilități din arsenalul diplomației franceze, care ar fi putut obține pe această cale sprijinul popular masiv și respectiv o răsturnare a balanței de puteri în regiunea insulelor elene și obține încă un punct strategic pe harta influenței acesteia.

În situația în care relațiile cu Franța au fost deteriorate puternic de aceste modificări pe harta politică europeană care au înăbușit pornirile partidei patriotice poloneze ce aveau un fundament ideologic similar spiritului revoluționar francez, Imperiul Rus înțelege să vadă în Imperiul Otoman mai degrabă un aliat decât un vechi rival, găsind mai preferabilă soluția de a da curs adresărilor primite din partea Porții și de a o sprijini cu o escadrilă de corăbii de luptă trimisă spre țărmurile grecești în anul 1798, împotriva trupelor franceze.

Bucurându-se de sprijinul populației locale, de pe insulele grecești din zona strâmtorii Dardanele, Imperiul Rus fiind privit ca moștenitorul Imperiului Bizantin, datorită religiei ortodoxe care era cea mai răspândită în întreg Imperiul Rus, Patriarhul de la Constantinopol, Grigore al V-lea, adresându-se populației grecești ortodoxe îi îndemna să ajute aliații Porții

Otomane, adică trupele rusești prin făgăduirea posibilității de a alege liber forma de conducere în caz de victorie a acestora215.

Datorită intervenției militare a Imperiului Rus și ajutorului Imperiului Otoman, se creează și există pentru aproape 10 ani Republica Ionică – care ajunge să fie primul stat național grecesc modern216. Actul fundamental al acestui stat avea un conținut principial diferit de cele care au

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Pentru mai multe informații, a se vedea: Godechot Jacques, Op. cit., p. 334.

Станиславская А. М., ”Политическая деятельность Ф. Ф. Ушакова в Греции” 1798—1800 гг. М., 1983. С.

(Același autor, Activitatea politică a lui F.F. Ușakov în Grecia, 1798-1800, Moscova, 1983, pag. 94)

Станиславская А. М , ”Формирование национальных независимых государств на Балканах”. С. 34—35

( Stanislavskaia A. M. Formarea statelor naționale independente în Balcani, pag. 34-35)

53

fost adoptate pentru instituirea administrațiilor civile în Moldova și Valahia, sau pe teritoriile care mai înainte intraseră în componența Poloniei, iar atunci erau în componența Imperiului Rus, sau pe teritoriile din Transcaucazia. Era vorba despre o Constituție.

Lucrările de elaborare a acesteia durează până în 1803, fiind cunoscute 4 exemplare de proiecte ale acesteia217.

Constituția adoptată, deși nu a reușit să își atingă scopul propus, de a edicta un regim mai favorabil păturilor mijlocii și inferioare, care alcătuiau majoritatea populației din insule și au avut un rol important în sprijinirea acțiunilor militare rusești. Constituția nu și-a atins scopul propus din cauza opoziției nobililor locali care se bucurau de sprijinul Imperiului Otoman care avea interesul geostrategic de a nu lăsa Imperiul Rus să transforme suzeranitatea asupra insulelor cu pricina într-o hegemonie reală218 în zonă.

Constituția din anul 1803 stabilea forma de organizare a arhipelagului sub forma unei republici aristocratice, proclamând drept limbă de stat limba greacă. La guvernarea republicii întemeiate aveau dreptul să acceadă doar nobilii.

Puterea legislativă era acordată Corpului Legislativ, alcătuit din 40 de persoane iar puterea executivă era acordată Senatului, în frunte cu principele statului, care era ales de către Corpul Legislativ. Acesta era șeful statului 219. Se poate observa astfel că deși constituția era una aristocratică, aceasta cunoștea principiul separației puterii și al garantării drepturilor individuale, de rând cu principiul independenței instanțelor, care prezentau interes pentru păturile mai numeroase dar mai puțin influente ca cele aristocrate care erau recunoscute ”de jure” ca unicele admise să facă parte din cercurile guvernamentale. Cunoscând interesele puterilor protectoare, Imperiul Otoman și Imperiul Rus, și interesele căror pături sociale locale le sprijineau, conchidem că influența Rusiei autocrate la adoptarea Constituției noii republici, a fost una decisivă.

Acest șablon de operare a fost ulterior aplicat și în alte state din zona în care își exercita suzeranitatea Poarta Otomană. E vorba de Serbia, Basarabia,( a fost stat?)Principatele Române și Bulgaria. Aceste practici sunt atestate de istorici în urma înfrângerii suferite de către trupele lui Napoleon în campania rusă întreprinsă în anul 1812, care a dus inevitabil la reafirmarea rolului militar al Imperiului Rus care devine supranumit ”jandarmul Europei”.

Supremația militară, este folosită în combinație cu diplomația constituțională rusească în vederea impunerii intereselor imperiale în situația geopolitică existentă în zona bazinului Mării Negre, cunoscută sub denumirea de ”problema orientală”, care se rezuma la problema împărțirii teritoriilor Imperiului Otoman, aflat în declin, și de preluare a zonei de influență a acestuia.

Datorită faptului că Imperiul Rus se legitima ca moștenitor a Imperiului Bizantin și totodată ca oblăduitor al popoarelor ortodoxe, diplomația acestuia s-a prevalat de această linie de politică și a înțeles să utilizeze aceste aspecte în vederea exploatării ciocnirii dintre civilizația creștină și cea islamică din zona europeană de est în scopul propriilor interese de consolidare a influenței geostrategice.

După cum am mai spus, calea acțiunilor militare nu a fost unica modalitate, existând și mijloace diplomatice de intervenție în viața internă a statelor vizate în vederea slăbirii pozițiilor turcești din zonă.

Constituționalismul rusesc extern se manifestă pentru început în anul 1812, în Basarabia, prin instrucțiunile din partea curții țariste pe care le-a primit guvernatorul de la acea vreme, Scarlat Sturdza, care conțineau drept direcții de acțiune ”luarea măsurilor pentru păstrarea simpatiei popoarelor de la hotare, adică a moldovenilor, valahilor, grecilor, bulgarilor, sârbilor și de a-i păzi de influența dușmanilor Imperiului Rus, urmând ca să se asigure fericire adevărată locuitorilor provinciei și necesitatea de a surescita dorința popoarelor învecinate să dorească la

217 Pentru mai multe informații, vezi: Гросул В. Я., ” Российский Конституционализм за пределами России” (

Grosul V. Ia., ”Constituționalismul rus în afara granițelor Rusiei”), p. 169-171 .

Grosul V. Ia. p. 170.

Станиславская А. М. ”Россия и Конституция 1803 г”…. С. 52—53.

(Stanislavskaia A.M. Rusia și Constituția, 1803, pag. 52-53)

54

fel această fericire” 220 .

Atractivitatea acestor pământuri a avut premisă dăruirii din partea țarului a unui așezământ politic autonom221 care consta în primul rând în regimul juridic liberal al persoanelor, care se manifesta printr-o libertate mai mare de a fi numit într-o isprăvnicie. Putea accede la acestea orice persoană localnică care jura credință Rusiei sau supușii ruși, dar nu și coloniștii222, cu toate că activități precum investițiile în industrie, în creșterea vitelor și în alte ramuri productive confereau dreptul de încetățenire și practic asigurau îndeplinirea condiției de a fi ales într-o isprăvnicie.

Forul reprezentativ purta denumirea se Sfatul Suprem al Basarabiei, însă nu se cunosc să fi rămas urme istorice ale activității legislative a acestuia, însă s-au păstrat suficiente dosare care să permită fundamentarea versiunii că acesta avea atribuții administrative și judiciare223, fiind reținută posibilitatea ca în acest sistem legislativ inițiativa legislativă să fi aparținut absolut guvernatorului basarabean224.

Pe lângă drepturi de factură politică, care nu apăreau pe teritoriul Imperiului Rus, în Basarabia a fost garantată inviolabilitatea persoanei prin garanții similare cu cele cunoscute sub denumirea de ”Habeas Corpus Act” în common law. Rigorile acestei garanții prevedeau că ”oricine este deținut în închisoare fără să i se spună motivele mai mult de 3 zile putea să apeleze la tribunal, care de îndată ordona ca cel deținut, dacă el nu era pârât pentru crima de les maiestate, înaltă trădare, omor, furt sau tâlhărie – si fie trimis de îndată la tribunal cu arătarea cauzei pentru care este deținut”225.

Sistemul de garanții procesuale mai stabilea posibilitatea eliberării sub cauțiune, la fel ca și calea de atac a apelului contra hotărârii date de către tribunal în legătură cu plângerea petentului pentru o detenție mai lungă de termenul legal.226

De asemenea, în plan economic sunt cunoscute câteva concesiuni fiscale și implementarea câtorva categorii de subsidii sociale.

Merită reținut, că la fel ca în insulele Ionice, la elaborarea proiectelor viitoarei structuri a principatelor au luat parte unii demnitari ruși. În numărul lor era și A.S. Sturza, un demnitar destul de apropiat de țarul Alexandru I și de I. Capodistria, agentul diplomatic rus implicat în procesul de elaborare a Constituției Republicii Ionice.

La baza Regulamentelor au fost situate așa-numitele ”instrucțiuni” ale juristului rus D.V. Dașkov. În redactarea instrucțiunilor acesta lua în calcul multitudinea de diverse proiecte și propuneri atât a locuitorilor din teritoriu cât și a specialiștilor ruși. Ulterior încheierii lucrărilor comisiilor pentru elaborarea statutelor, proiectele au fost expediate spre examinare la Sankt-

Peterburg unde în urma examinării au fost expediate înapoi.

Similar ca și în cazul Insulelor Ionice a fost adoptată decizia ca aceste statuturi să fie adoptate de adunări reprezentative, al căror coordonator să fie șeful administrației militare provizorii rusești în teritoriu.

Rezultatul lucrărilor adunărilor extraordinare în Principate au fost așa-numitele Regulamente Organice – care sunt considerate de către unii autori drept primele constituții ale Moldovei și Valahiei, adoptate de adunări în 1831-1832.

Regulamentele organice au proclamat principiul separației puterilor în stat și determinarea activității organelor de stat administrative, judiciare. Instituția domnitorului era principala putere executivă, care se numea și comandantul suprem al armatei și împărțea puterea legislativă cu adunarea ordinară, dar putea să și influențeze asupra activității organelor judiciare.

Boga L. T. ”A doua ocupație rusească a Țărilor Române” , Tipografia eparhială ”Cartea Românească”, Chișinău, 1930, p. 13.

Ibidem.

Boga L.T., Op. cit., p. 12.

Boldur Alexandru, ”Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828” , Chișinău, 1929, p. 65

Ibidem

Boldur Alexandru, Op. cit., p. 39.

Ibidem.

55

Forul reprezentativ, intitulat Adunarea ordinară prezenta în sine un model similar celui al unui parlament unicameral, adică, după regulament, principatele primeau germenele parlamentarismului. În conținutul adunării ordinare generale intrau numai marii boieri și marele cler. În Valahia aceasta era alcătuit din 43 de oameni.

Dreptul de a alege domnul aparținea adunării extraordinare generale, așa că tronul nu se transmitea ereditar, iar mai mult ca atât această instituție începea să semene tot mai mult cu instituția președintelui. Adunarea extraordinară pentru alegerea domnitorului avea în componență 109 deputați, prevedea un conținut mai larg și oferea locuri pentru reprezentanții orașelor, adică a păturii comercianților, meșteșugarilor etc.

Regulamentele organice (dar acestea trebuie să fie examinate în ansamblu cu complexul general de reforme, care s-au desfășurat în principate în acea perioadă, când acolo se aflau armatele rusește, adică între anii 1828-1834 – nota autorului) au fost apogeul diplomației constituționale ale epocii lui Nicolai I. După aceasta politica constituționalistă a Rusiei după granițele ei a fost folosită tot mai puțin.

După, parcurgerea punctului culminant al diplomației constituționale a secolului al XIX-lea a urmat implicarea reprezentanților ruși la edictarea structurii constituționale a Bulgariei.

În literatură sunt bine ilustrare diferite aspecte ale participării Rusiei la reconstrucția statalității bulgare și în structura de stat în Principatul bulgar și într-o măsură mai mică în Rumelia de Est . Însă practic nu se depistează o succesiune în lucrările realizate, care era totuși legată organice cu acea experiență care a fost dobândită de guvernarea rusă în perioada preexistentă. În al șaptelea articol al Tratatului preliminar de pace de la 3 martie 1878 de la San-Stefano, se menționează : ”Adunarea localnicilor din Bulgaria, convocată la Filipopol (Podvid) sau la Târnov, o să elaboreze, până la alegerea principelui, sub observația comisarului împărătesc rus, un Regulament al viitoarei conduceri după modelul aceleia, care a fost elaborată în 1830 după Pacea de la Adrianopol în Principatele Române”. Prevederea, până la dezbaterea și includerea acesteia în acordul internațional, a urmat să fie supusă unui îndelungat lucru al specialiștilor ruși.

Este totodată interesant și predictibil de ce în instrucțiile din 1876 și regulamentele ajunului războiului ruso-turc dintre anii 1828-1829, care au fost emise primului coordonator al administrației locale în Principatele Române, F.P. Palen, erau multe puncte comune. În ajunul venirii în Bulgaria, aflându-se în orașul românesc Ploiești, V.A. Cerkasskii, șeful comisiei îndrituite cu elaborarea proiectului regulamentului organic bulgar, în una dintre scrisorile sale adresate lui Miliutin, sublinia, având în vedere viitoarea structură a Bulgariei : ”Principatul bulgar trebuie să fie considerată totalmente separată de Rusia, dar trebuie inițial să fie sub protectoratul ei. Viața independentă a acesteia trebuie să fie pregătit de același regulament, ca și cel creat în anii 1829-1830 de către contele Kiselev pentru Principatele Române” .

În diferite etape ale activității administrației ruse în Bulgaria, experiența reformelor lui Kiselev din Principatele Române se folosește pe diferite căi. El se folosea și pentru constituirea administrației civile rusești și pentru coordonarea activității ei.

Este interesant la fel faptul că procesul elaborării Regulamentelor Organice a Bulgariei aproape în întregime repeta principiile care au fost elaborate la pregătirea și adoptarea Regulamentelor Organice, care în multe aspecte, la rândul lor, au fost folosite anterior în insulele ionice.

La fel, proiectul Legii Supreme a fost inițial elaborat pe loc, iar apoi trimis în Rusia, unde a fost examinat de către demnitarii ruși. La Petersburg a fost creată comisia specială sub coordonarea lui S.N. Urusov, care a examinat atent proiectul propus și a introdus anumite modificări. Și comisia sub conducerea lui D.V. Dașkov, care de asemenea lucrase la Petersburg în 1830, a introdus o serie de modificări în proiectul viitorului Regulament Organic.

O similaritate importantă constă în faptul că, înainte a fost adoptată Constituția, iar abia apoi au examinat chestiunea alegerii unui principe. Constituția de la Târnov, adoptată la 16 aprilie 1879 de Adunarea Constituantă din Bulgaria, care avea în calitate de proiect inițial Regulamentul Organic elaborat de comisia în frunte cu specialistul rus S.I. Lukianov, se

56

deosebea substanțial de Constituțiile preexistente în elaborarea cărora a luat parte și Rusia.

Dacă mai devreme, regulamentele constituționale care au primit suportul Rusiei în diferite state, totuși au fost regulamente care în multe aspecte erau de un caracter feudal, atunci Constituția de la Târnov – chiar dacă prevedea pentru Bulgaria o monarhie constituțională ereditară, a fost una dintre cele mai inovative constituții ale acelor timpuri întrucât în aceasta se proclamau asemenea libertăți și drepturi precum : drepturile electorale pentru bărbați de la 21 de ani, se introduceau alegerile directe, se proclama egalitatea cetățenilor în fața legii, inviolabilitatea persoanei, dreptul de proprietate, adunarea națională era proclamată ca organul legislativ, și așa mai departe.

În general, examinarea rezultatelor de bază a diplomației constituționale rusești permite să tragem unele concluzii determinante cu privire la această politică ca fiind centralizată și stabilă. Aceste rezultate încă nu sunt studiate în întregime și pot fi completate cu noi materiale. Dar, în contextul stării istoriografiei contemporane se poate trage concluzia că nici o altă mare putere nu a participat în epoca modernă la construcția constituțională directă după granițele propriei țări la fel ca Rusia, cu toate că acest comportament nu era nici pe departe dezinteresat.

Nu trebuie să uităm că în toate aceste state examinate, orice limitare a puterii etatice și afirmare a drepturilor unor anumite pături sociale majoritare care erau favorizate de Imperiul Rus era în același timp atât o fortificare a propriilor poziții în regiunea Mării Negre dar totodată și o izgonire din acele state a prezenței turcești.

Aceste reforme constituiau un pas înainte, comparativ cu situația deplorabilă în care se aflau aceste state. Ele duc în cele din urmă la mișcări de emancipare națională, ca urmare a întăririi puterii statale a acestora. Totuși, deși se obține o creștere a puterii etatice, aceste state rămân dependente de voința țarului.

Cu toate că unii cercetători consideră regulamentele ca pe unele prime constituții, considerăm însă opinia inexactă, având în vedere că însuși termenul de ”regulament” era diferit și în limbajul curent al cercurilor elitei politice rusești. Ea înțelegea să facă diferența între ”regulament” și ”Constituție”, ca termeni, deoarece, bunăoară, după înăbușirea răscoalei poloneze, constituția polonă este abrogată, iar în locul ei este edictat un Statut Organic al Regatului Polonez (1832)227. În Basarabia a cunoscut doar o autonomie inițial mai largă, după cum am precizat, fiind ulterior suprimată și organizată conform regulamentului regiunii Basarabia, edictat în 1828, la fel ca și în Serbia sau Bulgaria.

Regulamentul nu făcea decât să ordoneze supunerea față de țar, nicidecum să-i limiteze puterile țarului, deoarece acesta putea oricând să revoce ceea ce a acordat prin Regulamente. Considerăm acest punct de vedere deoarece nicăieri nu este atestat un articol de lege care să permită măcar opunerea în fața unei asemenea măsuri, la fel cum nici țarismul nu s-a arătat tolerant față de vreo limitare incontrolabilă de către acesta a propriei puteri.

Un argument în plus în favoarea acestui punct de vedere îl constituie împrejurarea că diplomația constituțională a fost doar o parte componentă, dar nu și partea principală a complexului general de politică externă a țării, realizând în general un rol auxiliar în soluționarea problemelor de politică externă a Imperiului Rus, care și-a menținut monarhia absolută până la începutul secolului al XX-lea.

227 Е. Г. Луферчик "Конституция царства польского в оценках русской общественности – ХIХ век", БГУ , 2010 (E.G. Lufercik, “Constituția regatului polonez, în accepțiunea societății rusești din sec. al XIX-lea”, Universitatea Belorusă de Stat., p. 561-565)

57

IV. 3 Concluzii preliminare

Putem conchide că într-adevăr, Constituția, ca act formal, ea ipso, nu se bucură din oficiu de legitimitate și nici de eficiență.

Momentul decisiv în adoptarea unei ordini constituționale nu este cel al adoptării acesteia prin intermediul procedurilor mai mult sau mai puțin sofisticate din punct de vedere formal, ci momentul primirii acesteia de către guvernanți – destinatarii originari ai acesteia, proces numit legitimizare.

După cum am mai spus, procesul este reversibil, după cum și spiritul stării de conștiință poate cunoaște evoluții, involuții și respectiv revoluții.

În considerarea tuturor faptelor expuse în cadrul studiului de caz, ajungem la câteva idei care pot fi deduse din ansamblul acestor conexiuni.

În primul rând, fenomenul numit drept ”transplant constituțional” nu este mereu un fenomen voit, care să fie în acord cu interesele reale ale membrilor societății în care se realizează transplantul. Istoria a relevat o serie de situații în care transplantul constituțional avea ca scop imediat oprirea extinderii influenței militare a rivalilor geopolitici.

În al doilea rând, nu de fiecare dată, transplantul se realiza după modelul statului care îl realiza, fiind luate în considerare particularitățile locale ale fiecărei națiuni-receptor în special ale clasei dominante a cărei fidelitate asigura legitimitatea transplantului.

Însă, cu toate acestea, prin transplantul constituțional nu s-a realizat decât o întărire a conștiințelor naționale care au reușit fie să întoarcă mijloacele etatice în propriul interes fie să le abroge pe cele ireconciliabile.

Acest fapt vorbește despre efectul catalizator neprevăzut al acestor operațiuni, datorită faptului că în mod indirect acestea au reușit să aducă un plus de omogenizare în cadrul societăților naționale și să integreze majoritatea membrilor acestora în demersul de emancipare care a cunoscut atât mijloace filosofice cât și mijloace de acțiune brută, militară.

De asemenea, având în vedere că prin demersul nostru de cercetare științifică am ajuns până la perioada istorică anterioară apariției primelor baze moderne ale constituționalismului românesc care să fie edictate pe baza cutumelor constituționale românești. Această realitate combate opinia sau speculațiile inexistenței unor tradiții constituționale autohtone, care s-a înrădăcinat în conștiința unui larg segment al gândirii politio-juridice românești atât la momentul actual dar și în epoca primei Constituții românești cât și judecățile de valoare potrivit cărora gândirea politico-juridică de până la 1866 era străină de asemenea concept iar pe cale de consecință orice tradiție constituțională perpetuată până la 1866 este a priori lipsită de însemnătate pe motiv că nu este ”de import”, adică din capul locului inferioară și inutilă.

58

V. CONCLUZII

Originea Constituției, ca sumă a factorilor ideologici și geopolitici care contribuie la formarea ei este un subiect care din punct de vedere axiologic stă la baza științei dreptului constituțional. Cu toate acestea, din cauza unor bariere de ordin ideologic, impuse de aflarea

României în ”lagărul socialist” originea Constituției a fost insuficient cercetată în doctrina națională de drept constituțional, spre deosebire de nivelul de cercetare științifică a temelor respective în doctrina istorico-juridică franceză, engleză sau rusă.

De aceea, în lipsa unor izvoare bibliografice directe de drept constituțional românesc, prezenta lucrare a avut ca principal scop reconstituirea mozaicului de factori sociali, economici, istorici, filosofici , politici și geopolitici care au stat la baza apariției primelor acte constituționale românești și studierea raporturilor de cauzalitate dintre aceștia pentru a scoate la iveală factura ideologică și geopolitică predominantă a constituției, ca fenomen juridic și ca act normativ.

Acest demers nu a fost unul deloc facil din cauza faptului că în lipsa izvoarelor bibliografice directe a fost indispensabilă consultarea unui larg număr de materiale bibliografice științifice străine (Italia, Statele Unite al Americii, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă, Belarus și Republica Moldova) din ramuri de știință socio-umane înrudite cu știința dreptului constituțional, precum istoria, sociologia și economia politică pentru acumularea informațiilor științifice care să servească drept premisă în silogismul științific al prezentei lucrări care să determinare o abordare mai degrabă transcendentală decât tehnică a conceptului abstract de Constituție, lansând și demonstrând ipoteza că în elaborarea și adoptarea constituțiilor există și o amprentă a intereselor geopolitice a statului adoptant, dar și a altor state care pot sau reușesc, în funcție de scopurile proprii, să intervină în elaborarea legii fundamentale a unui stat.

Cu alte cuvinte, elementul de noutate al prezentei lucrări este ordonarea cronologică a bazelor constituționalismului românesc relevate care nu se mulțumește doar cu aranjarea comparativă, matematică, a unor date în ordine cronologică ci demonstrează premisele, scopurile și urmările modificărilor politice, economice, sociale, filosofice și geopolitice în raporturile dintre guvernanți și guvernați și făurirea unei noi garanții în favoarea ultimilor – Constituția. Actele constituționale românești au devenit cu atât mai revendicative și mai democratice cu cât schimbările economice, sociale, filosofice și geopolitice determinau o conștiință socială tot mai critică și mai certă asupra drepturilor la care este îndreptățită societatea românească dar și națiunea română dacă este să vorbim despre dezideratele istorice seculare ale românilor de pretutindeni de a unifica toate teritoriile românești într-un singur stat independent.

Comparând circumstanțele în care s-a dezvoltat constituționalismul românesc cu condițiile istorice în care au apărut Constituțiile unora dintre cele mai influente state ale lumii, am demonstrat că aceasta este un ansamblu de reguli ce organizează jocul politic, avându-i protagoniști pe actorii politici și instituțiile politice. Am analizat locul și rolul Constituțiilor în edificarea unor relații mai mult sau mai puțin durabile dintre stat și cetățean. Am explicat că în diferitele perioade ale istoriei Constituția a fost și rămâne liantul principal care asigură unitatea națiunii. Reiterăm că până în prezent, doctrina constituționalistă a realizat o disecare bipartită a noțiunii abstracte de Constituție. Rezultatul acestui demers științific sistematizat îl constituie abordarea Constituțiilor din punct de vedere formal și material.

Importanța pe care o are Constituția în raporturile de drept public se datorează într-o foarte mare măsură faptului că aceasta este produsul a doi factori care asigură racordarea la circumstanțele reale cu provocările și oportunitățile aferente a unei societăți, prevenind astfel suprimarea statului ca formă de organizare socială și a haosului aferent unei asemenea catastrofe. Acești factori sunt ideologia și geopolitica.

Ideologia, ca factor, determină caracterul revendicativ de drepturi dar și legitim al Constituțiilor fiind principalul arbitru al îndeplinirii scopului existenței statului – asigurarea binelui comun. Constituția, prin simpla ei adoptare conform unor proceduri mai mult sau mai

59

puțin rigide nu determină recunoașterea ei ca lege supremă a unui stat. Este nevoie ca prin repartizarea drepturilor și obligațiilor, aceasta să stabilească o împărțire cât mai optimă a acestora, în conformitate cu necesitățile reale ale dezvoltării unei societăți. Anume de ideologie, depinde ceea ce este just și ce nu este just din punct de vedere al echității și respectiv ceea ce trebuie să fie perpetuat și ceea ce trebuie să fie reformat într-un anumit așezământ constituțional.

Geopolitica, la rândul ei, ca factor determinant la ”producerea” unei Constituții, joacă un rol de poziționare a națiunii în raport cu celelalte națiuni mai apropiate sau mai îndepărtate din punct de vedere cultural sau geografic în comunitatea mondială a statelor care se caracterizează prin existența unei multitudini de relații și raporturi dintre statele – subiecte de drept internațional. Această componentă a fost nelipsită în toată istoria Țărilor Românești cât și în istoria modernă și contemporană a României, lăsând o urmă pregnantă asupra raporturilor constituționale și în special al conștiinței naționale și scopului istoric al românilor de pretutindeni.

Pe baza studiului de caz al lucrării de față, este descoperită implicarea directă a Imperiului Rus ca putere garantă în elaborarea și adoptarea Regulamentelor Organice în Valahia și Moldova, implicare care avea un interes geostrategic important pentru Imperiul Rus la acea epocă – dobândirea și păstrarea statutului de protector al tuturor popoarelor ortodoxe ale Europei și de moștenitoare a Imperiului Bizantin care să-i asigure o poziție primordială la dezbaterea succesiunii otomane, dar și posibilitatea instaurării unor guvernări loiale țarului pentru extinderea influenței rusești în Europa. Scenarii similare au fost atestate documentar și în Polonia, Serbia, Grecia, Bulgaria și Basarabia.

Totodată, studiul de caz demonstrează că asemenea scenariu nu era o invenție a regimului țarist, ci mai degrabă o reacție simetrică la acțiunile de aceeași factură ale Imperiului Francez în epoca războaielor napoleoniene, care însă a fost preluată și adaptată cu succes la necesitățile curții de la Sankt-Petersburg.

Reușita planurilor ”diplomației constituționale” rusești, însă, a fost compromisă de mișcările de emancipare națională care au beneficiat de binefacerile economice și politico-sociale ale înlocuirii structurilor feudale de tip medieval cu anumite structuri moderne, de feudalism iluminat, pentru ca pe baza pârghiilor edictate să se lanseze într-un proces de emancipare națională și să-și revendice independența, continuând reformarea instituțiilor constituționale implementate de guvernarea provizorie țaristă și adaptându-le după necesitățile și tradițiile constituționale românești, după cum atestă materialele studiului de caz.

Anume momentul de triumf al forțelor naționale de emancipare începând cu anul 1848 și culminând cu anul 1866 când este adoptată prima Constituție modernă a României reprezintă momentul în care cei doi factori principali se contopesc într-o Constituție autentică, suverană și națională. Triumful gândirii politico-juridice naționale este dublat și de realizarea alinierii primei Constituții la rigorile liberalismului constituțional care devine astfel un fundament director al gândirii juridice constituționaliste. Prin această realizare România modernă se detașează din sfera de influență a regimurilor absolutiste din eșaloanele de guvernare ale Imperiul Otoman și Imperiul Rus și își reorientează treptat standardele ideologice spre valorile occidentale începând un proces îndelungat de reformă în domeniul social, economic, judiciar, administrativ și legislativ.

Ideologia și geopolitica rămân și în continuare factori actuali. Spre exemplu eforturile făcute de Franța, dar și de Finlanda, odată cu intrarea lor în Uniunea Europeană, de a elabora noi Constituții pentru a atinge obiective mai democratice, relevă prezența în cadrul Uniunii Europene a unei înțelegeri că edificarea democrației constituționale nu este un proces delimitat în timp.

Din noua poziție pe care o ocupă după ianuarie 2007, România nu poate face abstracție, nu poate ignora aceste evoluții. Odată cu semnarea de către Republica Moldova a Acordurilor de asociere cu UE, pe 27 iunie 2014 și recunoașterea de către SUA și oficialii de la Bruxelles a rolului României de ajutor, de călăuză a Republicii Moldova face posibilă elaborarea unor Constituții sau a uneia singure pentru România și Republica Moldova a cărei calitate

60

democratică să modeleze prestația europeană a celor două state românești și să influențeze structura democrației europene în ansamblul ei. Astfel se va produce o nouă, poate ultima schimbare, la față a României care va repune în drepturi oamenii care locuiesc pe aceste pământuri de secole în vederea eliminării unei nedreptăți istorice făcute națiunii române.

În lumina celor expuse anterior, în primul rând, prin lucrarea de față se demonstrează că orice modificare în plan constituțional (pe cale pașnică sau prin forță), precum adoptarea, modificarea, suprimarea unei Constituții este strâns legată de modificări anterioare marcante în domeniul social, economic, politic, filosofic care să modifice resorturile ideologice ale societății sau modificări de factură geopolitică care să ducă la necesitatea reconsiderării modului în care sunt așezate raporturile constituționale din interiorul unei societăți naționale sau dintre stat și ceilalți membri ai comunității internaționale ale statelor.

În virtutea caracterului determinat al modificărilor constituționale, rezultă că orice Constituție are o factură eminamente revendicativă de drepturi, prevederile acesteia fiind cel puțin o singură dată revendicate de către guvernați prin diverse metode, iar apoi perpetuate în măsura în care rămân aplicabile raporturilor sociale existente la un anumit moment de timp.

În al treilea rând, având în vedere legătura dintre ideologia socială și caracterul revendicativ al prevederilor constituționale, lucrarea de față descoperă importanța conceptului de legitimitate, care servește drept indicator al racordării la realitate a așteptărilor guvernanților. Fiind definit exhaustiv ca raportul dintre ceea ce ar trebui să asigure statul în mod normal conform așteptărilor guvernaților și ceea ce acesta asigură în mod real, iar cu cât discrepanțele sunt mai vădite cu atât este mai probabil evenimentul schimbărilor constituționale calitative.

În altă ordine de idei, având în vedere caracterul dinamic al societății, este de la sine înțeles că o Constituție nu poate fi eminamente rigidă, aceasta fiind nevoită să fie receptivă mereu la necesitățile fundamentale ale persoanelor cărora se adresează, în caz contrar mișcările revendicative putând să se radicalizeze asemenea precedentelor istorice numeroase pe care le-am adus în discuție.

În cele din urmă, lucrarea de față a demonstrat că în pofida primelor impresii care apar din cauza lipsei doctrinei românești de drept constituțional, cu unele excepții, că națiunea română nu ar fi dezvoltat o gândire constituțională autentică, sunt atestate numeroase acte cu caracter constituțional, încă din sec. al XVI-lea, ceea ce demonstrează că gândirea constituționalistă română are un parcurs de sine stătător, cu o dinamică deosebită de cea a statelor vest-europene datorită intemperiilor istorice prin care a avut de trecut națiunea română. Depășirea momentelor critice în istoria devenirii constituționalismului românesc demonstrează o dată în plus hotărârea consecvența gândirii politico-juridice naționale în domeniul organizării etatice, vivacitatea și stăruința de care a dat dovadă această națiune în drumul ei istoric de afirmare a drepturilor fundamentale ale omului și de reformare constantă a statelor românești până la consolidarea primului stat românesc național și care continuă și până în prezent prin perpetuarea tradițiilor constituționale autohtone.

61

BIBLIOGRAFIE

Surse bibliografice românești:

Barbu Daniel, ”O arheologie constituțională românească. Studii și documente”, Ed.

Universității din București, București, 2000;

Berceanu B. Barbu, ”Istoria constituțională a României în context internațional”, Ed.

Rosetii, București 2003;

Carp Radu, Stanomir Ioan, Vlad Laurențiu, ”De la ”pravilă” la ”Constituție” ”, Ed. Nemira, București, 2002

Dănișor, Dan Claudiu, ” Constituția României Comentată. Titlul I. Principi generale”,

Ed. Universul Juridic, București, 2009

Dănișor Dan Claudiu, ”Drept constituțional și instituții politice”. Vol.I, București.

Deleanu I., ”Drept constituțional și instituții politice”, București.

Djuvara Mircea, ”Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv”, Ed. All-Beck, București, 1999

Drăganu Tudor, ”Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, Vol. I, București.;

Marius Bălan, ”Evoluția istorică a conceptului de Constituție”, Iași

Dissescu Constantin, ”Dreptul constituțional”, Ed. SOCEC & Co., București, 1915

Havadi Istvan, ”Introducere în teoria legitimității”, Presa Universitară Clujeană, 2005

Negulescu P., G. Alexianu, ”Tratat de drept public”, Tomul I, Casa Școalelor, București.

1942

Guțan Manuel, ”Transplant constituțional și constituționalism în România modernă

1802-1866”, Ed. Hamangiu, București, 2013

Georgescu Vlad, ”Ideile politice și iluminismul în principatele române”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972

Georgescu Vlad, ”Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre”, Ed. Humanitas, 1995

Gherghe Roxana, ”Cristalizarea primelor sinteze programatice românești privind separația puterilor înainte de 1821” în Analele Universității ”Constantin Brâncuși”, din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr. 4/2010

Iorga Nicolae ”Istoricul Constituției românești”, în Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Humanitas, București, 1990

Lovinescu E., ”Istoria civilizației române moderne”, Minerva, București, 1992

Muraru Ioan, ”Drept constituțional și instituții politice”, București, 1993.

Platon Gheorghe, ”Geneza revoluției române de la 1848”, Ed. Junimea, 1980

Stănescu Lucian, ”O comparație între Magna Charta Libertatum și Charta Libertăților de la București din 1631 și problema unui posibil document fondator al constituționalismului românesc modern” în The USV Annals of Economics and Public Administration; Vol 13, No 2(18) (2013), Suceava, 2014.

Stănescu Lucian, ”Progressive traditions of romanian constitutionalism”, Revista

„Codrul Cosminului”, nr. 13, 2007

62

Surse bibliografice străine:

Alexis de Tocqueville, ”Despre democrație în America”, Ed. Humanitas, 1993

Braudel Fernand, ”Timpurile și gramatica civilizațiilor”, Ed. Meridiane, București, 1995

Boga L. T. ”A doua ocupație rusească a Țărilor Române” , Tipografia eparhială ”Cartea Românească”, Chișinău, 1930

Boldur Alexandru, ”Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828” ,

Chișinău, 1929

Buchanan M. James, Tullock Gordon , ”Calculul consimțământului. Fundamentele logice ale democrației constituționale”, Ed. Publica, 2010

Cârnaț Teodor, ”Drept constituțional”, Chișinău, 2010.

Chaunu Pierre, ”Civilizația Europei clasice”, Ed. Meridiane, București, 1986

Chunu Pierre, ”Civilizația Europei în epoca luminilor”, Ed. Meridian, București, 1986

Devetak Richard, ”An Introduction to International Relations”, Cambridge University Press, 2012. p. 492.

Evans G & Newnham J, ”The Penguin Dictionary of International Relations”, Penguin

Books, London, 1998.

Georgio del Vecchio , Lecții de filozofie juridică, Ed. Europa Nova, 1993

Godechot Jacques, ”La grande Nation. L’expansion revolutionnaire de la France dans le monde de 1789 a 1799”, Ed. 2, Aubier, collection historique

Godechot Jacques, ”Les constitutions de la France depuis 1789”, Ed. GF Flammarion,

Grimm Dieter, ”Integration by constitution” (Integrarea prin Constituție), International Journal of Constitutional Law, mai, 2005, nr. 3, p. 193

Guceac Ion, ”Curs elementar de drept constituțional”, vol. I, Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliție ”Ștefan cel Mare”, Chișinău, 2003

Hayek Freiderich ”Constituția Libertății”, Ed. Institutul European, 1998.

Huntington Samuel, ”The clash of civilizations”, Simon & Schuster, 2011

Lawrence M. Friedman, ”Law in America”, Random House LLC

Malaurie Philippe, ”Antologia gândirii juridice”, Ed. Humanitas, 1997

Marx K., Engels F., Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962

Mattei Dogan. ”Legitimitatea regimurilor și criza de încredere”, 1994, p.1;

Rawls John, ”A Theory of Justice”, The EELKNAP Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1973

Studer K.E., Barboni E.J. , Numan K.B. , ”Structural analysys using the input-output model with special reference to networks of science”, ”Scientometrics”, Vol. 6, No. 6

(1984), p. 401-423.

Thompson John B. , Studies in thе Thеory of Idеology (1984) p. 6.

Wallerstein Immanuel, ”Analiza sistemelor mondiale”, Ed. Meridiane, București, 1992

Weber Max, ”Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Ed. Humanitas, București,

1993

Гросул В. Я., ” Российский Конституционализм за пределами России”, Москва,

1996

Гросул Я. С. ”Труды по истории Молдавии”. Кишинев, 1982

Дугин Александр, ” Основы геополитики”, . АРКТОГЕЯ, Москва, 2000

63

Е.Г. Луферчик "Конституция царства польского в оценках русской бщественности – ХIХ век", БГУ , 2010

Исаев И.А., ”Легитимность и легальность в конституционном процессе", Москва,

2000

Ключевский В. О. ”Курс русской истории.” Ч. V. //Ключевский В. А. Соч. в 9 т. М.,

1989

Курицын В.М., Шалягин Д.Д. ”Опыт становления конституционализма в США, Японии и Советской России: учебное пособие для вузов”. – М.: Академический Проект; Трикста, 2004

Мартене Ф. Ф., ”Дипломатические акты из архива кн. Н. В. Репнина, относящиеся до Тешенского конгресса 1779 года”//Сборник Императорского Русского Исторического общества. Т. 65. СПб., 1888.

Смирнов Е.Р.- ”Идея конституционализма в Англии Конца ХIV – первой половины ХV вв.: историографический аспект”, М., 1987

Станиславская А. М ”Формирование национальных независимых государств на Балканах”

Станиславская А. М. ”Политическая деятельность Ф. Ф. Ушакова в Греции 1798— 1800 гг”. М., 1983

Станиславская А. М. ”Россия и Конституция” 1803 г. М., 1984

Чернуха В. Г. ”Внутренняя политика царизма с середины 50-х до начала 80-х гг.

”XIX в. Л., 1978.

Resurse web:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz

http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_200434/recjurid043_42F.pdf

http://www.archives.gov/exhibits/charters/virginia_declaration_of_rights.html

http://www.constitution.org/eng/habcorpa.htm

http://www.constitution.org/eng/magnacar.pdf

http://www.e-chronologie.org/france/revolution-francaise/declaration-des-droits

http://www.legifrance.gouv.fr/Droit-francais/Constitution/Declaration-des-Droits-de-l-Homme-et-du-Citoyen-de-1789

http://www.senate.gov/pagelayout/reference/three_column_table/measures_proposed_to_ amend_constitution.htm

http://193.226.121.81/events/2000/ro/Conac.pdf

64