Rolul Diplomatiei In Dezvoltarea Dreptului International Public

Rolul Diplomației în Dezvoltarea Dreptului Internațional Public

Cuprins

Argument

1. Calitatea diplomației și reprezentările sale

1.1 Calitatea diplomației

1.2 Reprezentări diplomatice

1.3 Introducere în dreptul diplomatic

2. Diplomația: organizare, funcții și roluri

2.1 Misiunea diplomatică

2.2 Funcțiile diplomației

2.3 Structura misiunilor diplomatice și rolul diplomației

2.4 Diplomația ad-hoc

3. Dreptul și procedura internațională

3.1 Introducere. Definiție și principii generale

3.2 Dreptul internațional și rolul diplomației în rezolvarea conflictelor

3.3 Rolul economic al diplomației

4. Speță

Concluzii

Argument

Diplomația este una dintre activitățile cele mai importante și complexe pe care o țară le are în relațiile sale cu vecinii și cu celelalte state din lume. Odată cu globalizarea împlinită deja la mai multe nivele, interesele economice au devenit determinante în relațiile externe, spre exemplu, aspect pe care ne propune să îl analizăm și noi pe parcursul acestei lucrări. Așadar, aici își au originea motivele pentru care considerăm că rolul diplomației în politicile externe este determinant pentru o poziționare politico-economică strategică în desfășurare internațională.

Considerăm că cea mai potrivită este o abordare din mai multe puncte de vedere a diplomației, adică este oportună o perspectiva pluridisciplinară, atât cât ne permit cunoștințele acumulate pe parcursul parcurgerii bibliografiei, pentru că în general astfel a fost abordată această temă și de ceilalți autori.

Vom urmări ca în cele trei capitole ale lucrării să oferim o imagine unitară asupra diplomației. Vom numi prima parte Calitatea diplomației și reprezentările sale nu numai pentru a pleca de la general spre o abordare amănunțită, ci și pentru a configura o schemă pe care lipi apoi o serie de proprietăți, funcții și roluri ale diplomației.

Prin calitatea diplomației avem în vedere atât o serie de definiri ale sale, cât și eficiența sa. Dar pentru a ajunge la această eficiență este nevoie să-i cunoaștem reprezentările, lucru pe care îl vom urmări în al doilea subcapitol al primei părți. Aici vom enunța instrumentele diplomației, prefigurate în prima parte de patru funcții prime ale diplomației, stabilite și de noi și pe care le vom aminti și în argumentul de față: 1. protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant și a cetățenilor săi, în cadrul limitelor permise de dreptul internațional; 2. negocierile cu guvernul statului acreditar; 3. informarea, prin toate căile legale, asupra condițiilor și evenimentelor din statul acreditar și raportarea acestora către guvernul statului acreditant; 4. promovarea relațiilor de prietenie între statul acreditant și statul acreditar și dezvoltării relațiilor lor economice, culturale și științifice.

Pornim, așadar, de la regulile stabilite în 1961 în Convenția asupra Relațiilor Diplomatice de la Viena, probabil unul dintre cele mai importante momente din istoria modernă a diplomației, avem ocazia de a urmări cum a evoluat diplomația în ultima jumătate a secolului nostru, cum au fost adoptate și asimilate aceste condiții internaționale la nivel național și cum funcționează organele de stat odată cu stabilirea acestor reguli.

Intențiile noastre sunt clare încă de la început, abordarea principala este prin prisma dreptului diplomatic și a dreptului internațional, așa cum arătăm în ultima parte a lucrării. Observăm în parte a doua a lucrării că pentru determinarea clasei sau rangurilor misiunilor diplomatice trebuie să se aibă în vedere competența internă a statelor, care l-a înființarea acestora, apreciază și hotărăsc propriilor legislații. Determinant în stabilirea rangului misiunilor diplomatice este consimțământul comun al statelor. Practica a demonstrat că pe baza principiului reciprocității statele convin să înființeze în majoritatea cazurilor misiuni de același rang. Rangul misiuni este același cu al șefului ei. Intenția noastră în acest al doilea capitol, format din patru subcapitole, este aceea de a prezenta organizarea misiunilor diplomatice și de a evidenția funcțiile și rolurile lor.

Postulăm încă din argument un aspect care străbate întreaga noastră lucrare, anume, faptul că, motorul activității diplomatice, punctul central din care se degajă rolurile diplomației, îl constituie conjuncția intereselor de stat. Statul vede în misiunea diplomatică pe care o constituie un instrument necesar pentru realizarea și apărarea intereselor de stat. Statul care primește pe teritoriul lui o misiune diplomatică străină vede în această misiune un instrument de realizare și de apărare a intereselor de stat străine, care pot fi, față de interesele proprii, convergente sau divergente. Pe această baza de construiește diplomația.

Ultima parte a lucrării va fi centrată strict pe rolurile pe care le joacă diplomația în politicile externe. Ne vom concentra în genere mai ales asupra faptului că modalitatea de rezolvare a conflictelor reprezenta o consecință a stadiului de evoluție a dreptului internațional, care considera dreptul la război ca un drept fundamental al statului, întemeiat pe suveranitatea etatică și a fost reglementat.

De la codificarea parțială a acestui principiu prin Convenția I de la Haga din anul 1907, care a statuat asupra unor mijloace pașnice de soluționare a diferendelor internaționale: bunele oficii, mediațiunea, comisia de anchetă și arbitrajul internațional, și până la consacrarea lui exclusivă ca unică modalitate de soluționare a oricărui diferend sau conflict de orice natură, valoarea sa juridică a dobândit un caracter imperativ, statele având obligația generală de a rezolva toate diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice (Carta O.N.U. din anul 1945 și tratate regionale cum ar fi: Convenția Europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor din anul 1957, adoptată de Consiliul Europei).

În aceste elemente, prezentate general în argumentul nostru, consistă rolurile diplomației în relațiile externe, iar discuția va fi extinsă și la nivel economic în capitolul al treilea, dar și la nivelul problemelor sociale, cum ar azilul politic sau problema cetățeniei, obținerea și păstrarea sa.

În ceea ce privește rolul economic pe care îl joacă diplomația la nivel extern, specificăm faptul că atribuțiile și competentele personalului MEC din rețeaua de reprezentare externă sunt stabilite prin Hotărârea nr.738/03.07.2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Comerțului și privesc activitățile specifice de diplomație economică, pe aspectele comerțului exterior, cooperare economică, investiții și de integrare economică europeană.

La finele acestei lucrări sperăm că vom fi realizat o bună evidențiere și analiză a funcțiilor, structurilor și rolurilor diplomației în relațiile externe.

1. Calitatea diplomației și reprezentările sale

1.1 Calitatea diplomației

Diplomația se află într-o relație de interdependență cu politica. Pentru a defini și a expune principalele caracteristici, funcții și roluri pe care le are diplomația, este nevoie de un demers complex care nu se rezumă numai la o descriere sau la o sinteză a materialului bibliografic pe care îl avem la dispoziție. Diplomația a fost definită ca fiind unul dintre factorii cei mai importanți care compun puterea unei națiuni, oricât de instabilă ar fi în comparație cu alți factori. Ceilalți factori care determină puterea națională sunt doar materiile prime din care este creată puterea unei națiuni. Calitatea diplomației unei națiuni îmbină diferiți factori într-un tot integrat, le conferă direcție și greutate și trezește potențialitățile, oferindu-le suflul puterii reale. Conducerea politicii externe de către diplomații săi este, pentru puterea națională pe timp de pace, ceea ce reprezintă strategia și tactica militară a liderilor săi în război. Este arta de a combina diferitele elemente ale puterii naționale pentru a obține efectul maxim asupra acelor chestiuni din relațiile internaționale care afectează mai mult interesul național.

Relațiile diplomatice între state pot fi stabilite prin contacte de prietenie de orice formă între guvernele lor; dar relațiile diplomatice permanente sunt considerate a exista doar odată cu stabilirea unei misiuni diplomatice, sau preferabil cu stabilirea reciprocă a misiunilor diplomatice. Acestea sunt stabilite prin acord reciproc și pe baza unei înțelegeri comune privind funcțiunile pe care le va prelua misiunea. Aceste funcții au devenit general acceptate în secolele trecute, și au fost definite în 1961 în Convenția asupra Relațiilor Diplomatice de la Viena ca având la bază:

1. protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant și a cetățenilor săi, în cadrul limitelor permise de dreptul internațional;

2. negocierile cu guvernul statului acreditar;

3. informarea, prin toate căile legale, asupra condițiilor și evenimentelor din statul acreditar și raportarea acestora către guvernul statului acreditant;

4. promovarea relațiilor de prietenie între statul acreditant și statul acreditar și dezvoltării relațiilor lor economice, culturale și științifice.

Pentru buna înțelegere a temei pe care o vom aborda pe parcursul acestei lucrări vom încerca mai multe abordări. Astfel, mergând pe o logică a analogiilor am putea afirma că s-ar putea spune că diplomația este creierul puterii naționale, așa cum moralul este sufletul. Dacă viziunea este tulbure, judecata deficitară și hotărârea slabă, toate avantajele poziției geografice, ale asigurării din resurse proprii a hranei, resurselor materiale și producției industriale, ale pregătirii militare, dimensiunii și calității populației vor valora puțin pentru națiune pe termen lung. O națiune care deține toate aceste avantaje, dar nu și o diplomație adecvată poate obține succese temporare prin forța brută a resurselor sale. Pe termen lung însă, probabil că le va epuiza, folosindu-le ezitant și risipitor pentru atingerea obiectivelor naționale.

Nu trebuie să scăpăm din vedere o ipoteză valoroasă care ne indică faptul că prin termenul de „diplomație” se înțelege în genere formularea și aplicarea politicii externe la toate nivelurile, de la cele mai înalte până la cele subordonate.

Pe termen lung, o asemenea națiune trebuie să se încline în fața celor ce dețin o diplomație pregătită să utilizeze cu maximă eficiență orice element al puterii aflat la dispoziția sa, compensând astfel prin excelență deficitul din alte domenii. Folosind potențialitățile de putere ale unei națiuni în cel mai bun mod cu putință, o diplomație competentă poate spori puterea unei națiuni dincolo de ceea ce era de așteptat în viziunea tuturor celorlalți factori combinați. Deseori în istorie, un Goliat, fără creier sau inimă, a fost lovit și omorât de un David care le avea pe ambele. Diplomația de înaltă calitate va armoniza scopurile și mijloacele politicii externe cu resursele disponibile ale puterii naționale. Va strânge resursele ascunse ale puterii naționale și le va transforma în realități politice. Direcționând efortul național, va crește în schimb greutatea anumitor factori ca potențialul industrial, pregătirea militară, caracterul și moralul național. Din acest motiv, puterea națională este capabilă să se ridice la adevăratul său potențial mai ales în timp de război, când sunt clar definite scopurile și mijloacele.

Spre exemplu, „în perioada interbelică, Statele Unite au oferit un exemplu uimitor de națiune puternică jucând un rol minor în chestiunile internaționale, deoarece politica sa externă a refuzat să-și folosească întreaga greutate a forței potențiale în problemele externe. În ceea ce privea puterea națională a SUA, avantajele geografice, resursele naturale, potențialul industrial și dimensiunea și calitatea populației puteau nici să nu fi existat, deoarece diplomația americană funcționa ca și cum nu ar fi fost”.

Un scurt excurs în istoria diplomație va face mai ușoară o definiție exhaustivă pe care ne propunem să o dăm la finele acestui capitol. Ițiune puternică jucând un rol minor în chestiunile internaționale, deoarece politica sa externă a refuzat să-și folosească întreaga greutate a forței potențiale în problemele externe. În ceea ce privea puterea națională a SUA, avantajele geografice, resursele naturale, potențialul industrial și dimensiunea și calitatea populației puteau nici să nu fi existat, deoarece diplomația americană funcționa ca și cum nu ar fi fost”.

Un scurt excurs în istoria diplomație va face mai ușoară o definiție exhaustivă pe care ne propunem să o dăm la finele acestui capitol. Iar în această ordine istorică putem să luăm cunoștință și de situația României care a cunoscut momente de vârf foarte interesante. Acest cadru este foarte potrivit pentru stabilirea rolurilor pe care le-a jucat și le joacă diplomația în relațiile internaționale și suportul legal pe care îl vizează.

Putem trece în revistă câteva repere și încadrări. Astfel, exemplul clasic al unei țări care, deși depășită în alte aspecte, a revenit la nivelurile maxime ale puterii datorită diplomației sale strălucite, este Franța, între 1890 și 1914. După înfrângerea din 1870 în fața Germaniei, Franța era o putere de mâna a doua, iar abilitatea lui Bismarck de a o izola a menținut-o în această poziție. Odată cu demiterea lui Bismarck în 1890, diplomația germană s-a îndepărtat însă de Rusia și nu a dorit să calmeze suspiciunile britanice. Diplomația franceză a folosit la maximum toate aceste greșeli ale politicii externe germane. în 1894, Franța a adăugat o alianță militară înțelegerii politice încheiate cu Rusia în 1891; în 1904 și 1912, a semnat acorduri informale cu Marea Britanic Configurația din 1914, în care Franța era ajutată de aliați puternici, iar Germania abandonată de unul (Italia) și îngreunată de slăbiciunea altora (Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia), a fost în principal rezultatul muncii unei pleiade de diplomați francezi străluciți: Camille Barrere, ambasador în Italia; Jules Cambon, ambasador în Germania; Paul Cambon, ambasador în Marea Britanie; Maurice Paleologue, ambasador în Rusia.

Este interesant și faptul că în perioada interbelică, România și-a datorat abilitatea de a juca un rol în relațiile internaționale, mult mai mare decât resursele sale, în principal personalității unui singur om, ministrul de Externe Nicolae Titulescu.

În acest timp în Europa, la fel ca în cazul țării noastre, „o țară atât de mică și de precar poziționată ca Belgia și-a datorat o mare parte a puterii pe care a exercitat-o în secolul al XlX-lea activității a doi regi abili și activi: Leopold I și Leopold al II-lea. Diplomația spaniolă în secolul al XVII-lea și cea turcă în secolul al XlX-lea au fost în stare, temporar, să-și compenseze declinul puterii naționale cu alte avantaje. Ascensiunile și declinurile puterii britanice sunt strâns legate de schimbarea calității diplomației. Cardinalul Wolsey, Castlereagh și Canning au marcat apogeul diplomației și puterii britanice, în timp ce lordul North și Neville Chamberlain au consemnat declinul celor două. Ce ar fi fost puterea Franței fără talentul politic al lui Richelieu, Mazarin și Talleyrand? Cum ar fi arătat puterea germană fără Bismarck ? Italia fără Cavour ? Și cât de mult le datorează puterea tinerei republici americane lui Franklin, Jefferson, Madison, Jay, dinastiei Adams, ambasadorilor și secretarilor de stat?”

Înainte de a stabili câteva coordonate în ceea ce privește opinia publică internațională este nevoie și de stabilirea unor raporturi între conceptele cheie pe care le vom folosi pe parcursul acestui capitol. Este deosebit de important aportul pe care îl are calitatea guvernării în stabilirea acestor relații. Cel mai bine concepută politică externă și cel mai profesionist aplicată, având în spate o abundență de resurse materiale și umane, nu valorează nimic dacă nu se sprijină și pe buna guvernare. Aceasta din urmă, proiectată ca o cerință independentă a puterii naționale, presupune trei lucruri: echilibrul între resursele care compun puterea națională și politica externă de implementat; echilibrul între resurse; sprijinul popular acordat acțiunilor externe.

Dar vrem să știm în ce constă, cum se manifestă, ce funcții îndeplinește pentru politica internațională și, mai ales, în ce moduri impune limitări asupra luptei pentru putere pe scena internațională opinia publică internațională. Însă cu greu există vreun concept în literatura modernă a chestiunilor internaționale care să fi fost folosit în ultimele patru decenii de către oamenii politici și teoreticieni cu o mai mare exuberanță și cu mai puțină precizie analitică decât conceptul de opinie publică internațională.

Opinia publică internațională este în mod evident o opinie publică ce transcende granițele naționale și care unește membrii diferitelor națiuni într-un consens ce privește cel puțin anumite chestiuni internaționale fundamentale. Acest consens se face simțit în reacțiile spontane din toată lumea împotriva oricărei mutări de pe tabla de șah a politicii internaționale, dezaprobată de acel consens. Ori de câte ori guvernul oricărei națiuni proclamă o anumită politică sau ia anumite măsuri pe scena internațională care contravin opiniei omenirii, aceasta se va ridica, indiferent de afiliațiile naționale, și va încerca cel puțin să-și impună voința prin sancțiuni spontane asupra guvernelor recalcitrante. Acestea din urmă se vor găsi atunci în situația unui individ sau a unui grup de indivizi care a încălcat moravurile societății sale naționale sau ale uneia dintre subdiviziunile acesteia. Societatea fie îi va obliga să se conformeze standardelor sale, fie îi va ostraciza pentru lipsa de conformare.

Pentru a rândui teoretic dimensiunile importante ale ideii de diplomație vom face apel la un demers care să evidențieze principalele dimensiuni ale obiectului nostru de studiu. Plecăm de la premisa că pacea internațională nu poate fi atinsă prin transformarea actualei societăți de națiuni suverane într-un stat mondial în condițiile morale, sociale și politice care predomină astăzi – un „stat” ce are ca singur obiectiv menținerea relațiilor naturale de pace dintre formațiunile statale pe care le cuprinde. O primă cerință pentru crearea unor asemenea condiții o reprezintă atenuarea și minimizarea conflictelor politice care despart superputerile care au tendința de a se comporta ca două polarități, ca doi magneți care se opun, și care evocă spectrul unui conflict aproape permanent la niveluri diferite. Cărțile de specialitate au numit pace prin acomodare această metodă de a stabili precondițiile păcii permanente, iar instrumentul său este diplomația.

Importanța diplomației pentru menținerea păcii internaționale este doar un aspect particular al acestei funcții generale. Aceasta deoarece diplomația care eșuează în război și-a ratat obiectivul principal: promovarea interesului național prin mijloace pașnice. Acest lucru a fost mereu valabil – și cu atât mai mult acum, dacă luăm în considerare posibilitățile distructive ale războiului.

În accepțiunea sa cea mai largă, cuprinzând întreaga gamă a politicilor externe, diplomația are patru sarcini:

1) trebuie să-și definească obiectivele în lumina puterii, reale sau potențiale, disponibile pentru urmărirea acestor obiective;

2) trebuie să evalueze obiectivele altor națiuni și puterea reală și potențială disponibilă în urmărirea acestor obiective;

3) trebuie să determine în ce măsură aceste obiective diferite sunt compatibile unele cu celelalte;

4) trebuie să folosească mijloacele adecvate urmăririi obiectivelor ei.

Eșecul în îndeplinirea oricăreia dintre aceste sarcini poate pune în pericol politica externă și, odată cu ea, pacea mondială. O națiune care își stabilește obiective pe care nu are puterea să le atingă se poate confrunta cu riscul războiului din două motive. Este probabil ca o astfel de națiune să-și risipească forțele și să nu fie suficient de puternică în toate punctele de fricțiune pentru a împiedica altă națiune ostilă să o provoace mai mult decât își poate permite să riposteze. Eșecul politicii sale externe poate forța națiunea să ia drumul înapoi și să-și redefinească obiectivele în funcție de puterea sa reală. Totuși, este mai probabil ca, sub presiunea unei opinii publice exaltate, o astfel de națiune să continue urmărirea unui țel imposibil de atins, să-și folosească toate resursele pentru a-1 realiza și, în final, să confunde interesul național cu obiectivul respectiv și să vadă în război soluția unei probleme care nu poate fi rezolvată prin mijloace pașnice.

În această ordine de idei se poate afirma că principala sarcină, în jurul a care gravitează toate celelalte, este evitarea războiului și urmărirea intereselor propriei națiuni. De asemenea, un stat riscă să se confrunte cu un război dacă diplomația sa va evalua în mod greșit obiectivele altor state și puterea de care dispun. Un stat care confundă o politică imperialistă cu una a statu-quoului nu va fi pregătit să contracareze amenințarea la adresa propriei existențe venită din partea altui stat. Slăbiciunea sa va atrage acțiuni ostile și poate face războiul inevitabil. O națiune care confundă o politică de menținere a statu-quoului cu imperialismul va atrage, prin însăși reacția sa disproporționată, pericolul războiului pe care încearcă să-1 evite. Conform dicționarelor „statu-quoul” este „situație existentă sau care a existat la un moment dat, în raport cu care se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenții etc”.

Deoarece, așa cum A confundă politica lui B cu imperialismul, la fel și B ar putea confunda reacția defensivă a lui A cu imperialismul. Astfel, ambele națiuni, concentrate asupra împiedicării unei agresiuni din partea celeilalte, vor pune mâna pe arme. În mod similar, confundarea unui tip de imperialism cu altul poate să cauzeze o reacție disproporționată și să ducă la declanșarea războiului.

În ceea ce privește evaluarea puterii celorlalte state, atât subestimarea, cât și supraestimarea ei pot fi fatale pentru cauza păcii. Supraestimând puterea lui B, A poate prefera să cedeze cererilor lui B până când, într-un final, va fi forțat să lupte în cele mai nefavorabile condiții pentru propria existență. Subestimând puterea lui B, A poate deveni mult prea încrezător în presupusa sa superioritate. A poate să emită pretenții și să impună condiții lui B, pe care acesta din urmă se presupune că este prea slab pentru a le respinge. Nebănuind puterea de rezistență a lui B, A se poate confrunta fie cu alternativa retragerii și a acceptării înfrângerii, fie cu continuarea pe aceeași linie și cu riscul războiului.

O națiune care încearcă să urmeze o politică externă pașnică și inteligentă nu poate să nu compare propriile obiective cu cele ale altor state, din punctul de vedere al compatibilității lor. Dacă sunt compatibile, nu va apărea nici o problemă. în cazul în care nu sunt compatibile, A trebuie să determine dacă obiectivele sale sunt atât de importante pentru el încât să continue urmărirea lor, deși sunt incompatibile cu obiectivele lui B. Dacă se dovedește că interesele vitale ale lui A nu depind de urmărirea acestor obiective, atunci ele ar trebui să fie abandonate, în schimb, dacă A consideră că aceste obiective sunt esențiale din perspectiva intereselor sale vitale, trebuie să se întrebe dacă obiectivele lui B, incompatibile cu ale sale, sunt esențiale pentru interesele vitale ale lui B. Dacă răspunsul pare să fie negativ, A trebuie să încerce să-1 convingă pe B să-și abandoneze obiectivele, oferindu-i lui B concesii care nu sunt vitale pentru A. Cu alte cuvinte, prin negociere diplomatică și compromis, trebuie găsită o cale de a reconcilia interesele lui A și cele ale lui B.

În sfârșit, dacă obiectivele incompatibile ale lui A și B s-ar dovedi vitale pentru fiecare, poate fi căutată totuși o modalitate prin care aceste interese să fie redefinite și reconciliate, obiectivele lor devenind astfel compatibile unele cu celelalte. Cu toate acestea – chiar dacă ambele părți urmează politici pașnice și inteligente –, A și B se apropie periculos de mult de declanșarea unui război.

În acest punct devin posibile câteva clarificări îndrumate bibliografic prin care vom surprinde esența relațiilor diplomatice despre care Bogdan Adrian afirmă că: „reprezintă o fracțiune din sfera relațiilor internaționale fiind reglementate de normele dreptului diplomatic. Aceste relații au loc între reprezentanții statelor, având un caracter oficial și fiind fundamentate pe principiul acordului de voință”.

Este de adăugat că datorită evoluției accelerate a relațiilor diplomatice s-a ajuns la lărgirea sferei subiectelor dreptului diplomatic în sensul că pe lângă subiectele tradiționale au apărut și alte subiecte derivate. Același autor afirmă în completarea celor spuse mai sus: „relațiile diplomatice se caracterizează printr-o constantă de continuitate, dar în anumite situații speciale pot apare unele excepții, ce se pot concretiza în suspendarea sau ruperea relațiilor diplomatice”.

După cum vom vedea diplomația se află în relație strânsă cu legislația internațională fără de care nu ar fi posibilă. De fapt, putem afirma că aceasta este o relație de interdependență între cele două. Astfel, principiul de bază al legislației internaționale este respectul pentru drepturile diplomaților. Standardele comportamentului în acest domeniu sunt explicate în amănunt, aplicate universal și luate în serios. Abilitatea de a exercita diplomația este necesară pentru toate tipurile de relații dintre state, cu excepția războiului. De la constituirea sistemului internațional cu cinci secole în urmă, s-a considerat nejustificată vătămarea unui emisar trimis de alt stat, ca un mijloc de a influența celălalt stat. O astfel de normă nu a existat întotdeauna; a fost firesc ca într-o perioadă istorică dintr-un anumit punct de vedere să ucizi mesagerul care îți aduce un mesaj neplăcut sau să folosești trimisul celuilalt stat ca ostatic sau pion în negocieri. Dar astăzi acest tip de comportament este universal condamnat, deși încă se mai utilizează uneori.

Putem să rezumăm încă din acest stadiu al lucrării câteva trăsături generale prezente în bibliografia de specialitate. Statutul ambasadelor și al ambasadorului ca reprezentant oficial al statului este explicit definit în procesul recunoașterii diplomatice. Diplomații sunt acreditați față de guvernele celorlalte state (prezintă „înscrisuri doveditoare”) și apoi persoanele care se recomandă astfel se bucură de anumite drepturi și protecție în calitate de diplomați străini; într-o țară-gazdă.

Însă aceste drepturi pot fi întrebuințate și într-un mod aparte în aceste jocuri ale puterii: „Din cauza imunității diplomatice, este obișnuită conducerea activităților de spionaj, prin intermediul corpurilor diplomatice, din ambasade. Spionii sunt postați deseori în poziții inferioare în ambasade, cum ar fi atașații culturali, de presă sau militari”. Aceste cazuri speciale necesită măsuri speciale. Motiv pentru care dacă țara-gazdă îi deconspiră că spionează, nu-i poate acuza, așa încât doar îi expulzează. Normele diplomatice (deși nu și legile) insistă pe politețe în cazul expulzării spionilor; motivul standard este pentru activități incompatibile cu statutul de diplomat. Dacă un spion acționează sub acoperire, pretinzând că ar fi om de afaceri sau turist, atunci nu se aplică nici o imunitate; persoana poate fi arestată și acuzată în baza legilor din țara-gazdă”.

Ar mai fi de adăugat o situație specială: „când două țări nu au relații diplomatice, deseori colaborează printr-o țară terță care dorește să reprezinte interesele unei țări în mod formal prin propria sa ambasadă. Aceasta se numește secțiunea de interese dintr-o ambasadă terței țări. Astfel, nevoile practice ale diplomației pot depăși o lipsă formală de relații între state”.

Sarcina finală a unei diplomații inteligente, concentrată asupra menținerii păcii, este alegerea mijloacelor potrivite pentru realizarea obiectivelor. Diplomația dispune de trei mijloace: persuasiunea, compromisul și amenințarea cu forța. Nici o diplomație care se bazează numai pe amenințarea cu forța nu poate fi în același timp inteligentă și pașnică. Nici o diplomație care va miza totul pe forța persuasiunii și a compromisului nu merită să fie numită inteligentă. Rareori, dacă nu chiar niciodată, politica externă a unei mari puteri poate justifica folosirea unei singure metode și excluderea celorlalte două. în general, reprezentantul diplomatic al unei mari puteri, pentru a putea servi atât interesele țării sale, cât și interesele păcii, trebuie în același timp să folosească persuasiunea, să ofere avantajele unui compromis și să impresioneze cealaltă parte cu forța militară a țării sale.

Arta diplomației constă în a acorda, în orice moment, importanța cuvenită fiecăruia dintre aceste trei mijloace pe care le are la dispoziție. O diplomație care și-a îndeplinit cu succes celelalte funcții ale sale ar putea eșua în promovarea interesului național și menținerea păcii dacă pune prea mult accent pe persuasiune atunci când circumstanțele cer mai degrabă un compromis. Și o diplomație care mizează aproape totul pe realizarea unui compromis atunci când ar trebui etalată mai ales puterea militară a națiunii sau care pune accent pe forța militară atunci când situația politică ar cere folosirea persuasiunii sau a compromisului va da greș.

1.2 Reprezentări diplomatice

Aceste reprezentări pe care le enunț în titlu au fost văzute de specialiștii în domeniu ca fiind instrumentele diplomației. Cele patru sarcini ale diplomației pe care le-am prezentat în prima parte a lucrării sunt elementele de bază ale politicii externe de oriunde și de oricând. S-ar putea afirma că șeful unui trib primitiv ce are relații politice cu un trib învecinat va trebui să urmărească îndeplinirea acestor patru funcții pentru a avea succes și a menține pacea. Necesitatea îndeplinirii acestor funcții este la fel de veche și de răspândită ca și politica internațională. Numai îndeplinirea acestor funcții de către anumite instituții este relativ recentă.

În prezent lucrurile au o coerență fără precedent în acest sens, exista adevărați arbitri care stabilesc o ordine ce este menținută prin acțiuni diplomatice ce au menirea de a evita orice fel de conflict. Ca urmare relațiile dintre țări au cunoscut o evoluție ce au ca urmare menținerea păcii și colaborări la nivel politic și economic. Diplomatul îndeplinește trei funcții de bază pentru guvern – una simbolică, una legală și una politică.

Cea dintâi reprezentare este cea simbolică. Aceasta se bazează pe faptul că diplomatul este în primul rând reprezentantul simbolic al țării sale. În această calitate, el trebuie să îndeplinească mereu funcții simbolice și să intre în contact cu funcțiile simbolice ale altor diplomați și ale guvernului străin în statul căruia este acreditat. Aceste funcții servesc la testarea, pe de o parte, a prestigiului de care se bucură statul său în exterior și, pe de altă parte, a prestigiului pe care propriul guvern îl acordă țării în care este acreditat.

În aceste sens vom exemplifica sugestiile teoretice cu ajutorul cazurilor internaționale cele mai reprezentative, culese din cărțile de specialitate. Astfel, în ceea ce privește afirmațiile de mai sus, relevant este cum ambasadorul american la Londra, de exemplu, îl reprezintă pe președintele Statelor Unite la evenimentele oficiale unde este invitat sau pe care le găzduiește, cum ar fi dineurile, recepțiile la nivel înalt etc. El oferă și primește felicitări sau condoleanțe în ocazii de bucurie sau de tristețe pentru națiunile respective și îndeplinește funcțiile simbolice ale ceremonialului diplomatic.

Situațiile sunt dintre cele mai diverse. De-a lungul timpului s-au menționat ca exemple semnificative ale funcției simbolice a diplomației petrecerile extravagante pe care mai toate misiunile diplomatice se simt obligate să le ofere membrilor guvernelor pe lângă care sunt acreditate, celorlalți diplomați și înaltei societăți din capitala respectivă. Acest obicei, care a fost obiectul multor comentarii nefavorabile în țările democrate, nu este în principal expresia înclinației către lux a anumitor diplomați, ci îndeplinește o funcție specială în schema reprezentării diplomatice.

În timp ce socializează, diplomatul nu acționează în numele său ca individ, ci ca reprezentant simbolic al țării sale. În această calitate, ambasadorul sovietic invită anumite persoane la comemorarea Revoluției din octombrie 1917. Prin el (identitatea sa este irelevantă pentru scopul său simbolic), Uniunea Sovietică este cea care întâmpină oaspeți, onorează și încearcă să-și impresioneze oaspeții – precum și pe cei pe care nu i-a invitat în mod intenționat – cu bogăția și generozitatea sa. Nu întâmplător, în anii ‘30, după ce Uniunea Sovietică recâștigase o poziție importantă, dar suspectă în societatea națiunilor, petrecerile oferite de ambasadele sovietice din întreaga lume erau renumite pentru luxul lor și pentru cantitatea și calitatea mâncării și a băuturii servite. Scopul acestei extravaganțe nu era să le arate locuitorilor burghezi ai lumii occidentale cât de bine trăiau oamenii în Rusia. Scopul era mai degrabă compensarea inferiorității politice de care Uniunea Sovietică abia scăpase și în care se temea să nu cadă din nou. Instruindu-și reprezentanții diplomatici să se poarte în ceea ce privește recepțiile la fel ca și colegii lor din capitalele lumii, dacă nu chiar să-i depășească, Uniunea Sovietică – acționând nu foarte diferit de un debutant care își face apariția în societate – dorea să demonstreze în mod simbolic că era un stat cel puțin la fel de capabil ca restul națiunilor.

Paradigmatică rămâne în continuare legătura dintre Washington și Londra. De asemenea, diplomatul acționează ca reprezentant legal al guvernului său. El este agentul legal al guvernului său în același fel în care o corporație națională cu sediul în Wilmington, Delaware, este reprezentată de agenți legali în alte țări și orașe.

Agenții acționează în numele acelei ficțiuni legale pe care o numim corporație, întocmesc acte cu caracter obligatoriu, semnează contracte care creează urmări juridice și acționează în limitele cartei respectivei corporații ca și cum ei înșiși ar fi corporația. În mod similar, ambasadorul Statelor Unite la Londra îndeplinește în numele guvernului său funcțiile legale pe care Constituția, legile americane și ordinele guvernului îi permit să le îndeplinească. El poate fi autorizat să semneze un tratat ori să transmită și să primească instrumentele pentru ratificarea unor documente prin care un tratat semnat anterior intră în vigoare. El le oferă protecție juridică tuturor cetățenilor americani aflați în țara respectivă. Poate să reprezinte Statele Unite la o conferință internațională sau în cadrul instituțiilor Organizației Națiunilor Unite și să voteze în numele și conform instrucțiunilor guvernului său.

Cea de-a treia dintre funcțiile de bază ale diplomației este cea politică. Reprezentarea politică este și cea mai complexă dintre cele trei. Diplomatul, alături de Ministerul de Externe, determină politica externă a țării sale. Aceasta este de departe cea mai importantă funcție a sa. Așa cam Ministerul de Externe este centrul nervos al politicii externe, reprezentanții diplomatici sunt fibrele sale nervoase, ce transmit semnale în ambele sensuri între centru și lumea exterioară.

În seama diplomaților stă principala povară de a îndeplini cel puțin una dintre cele patru funcții ale diplomației analizate anterior: ei trebuie să evalueze obiectivele celorlalte state și puterea reală sau potențială de care dispun ele pentru a-și îndeplini obiectivele. În acest scop, trebuie să se informeze în legătură cu planurile guvernului pe lângă care sunt acreditați, prin întrebări directe adresate oficialilor guvernului și liderilor politici și prin monitorizarea presei și a celorlalte surse ale opiniei publice, în plus, trebuie să evalueze influența potențială pe care o au asupra politicilor guvernamentale curentele de opinie divergente ale membrilor guvernului, partidelor politice sau opiniei publice.

Revenind la cazul pe care l-am discutat și în paragrafele precedente, observăm că un diplomat străin acreditat la Washington trebuie să-și informeze guvernul asupra atitudinii actuale și viitoare a diferitelor ramuri ale guvernării americane cu privire la problemele curente ale politicii internaționale. El trebuie să sublinieze importanța influenței pe care o au asupra politicii externe diferitele personalități din guvern și din partidele politice. Care sunt pozițiile probabile ale diferiților candidați la președinție, în cazul alegerii lor, față de problemele actuale ale politicii externe ? Care este influența pe care un anumit editorialist sau comentator o are asupra unei politici oficiale sau a opiniei publice și cât de reprezentative sunt aceste opinii pentru poziția oficială sau opinia publică ? Diplomatul trebuie să încerce să răspundă unor astfel de întrebări. De temeinicia rapoartelor și de soliditatea judecăților sale depind succesul ori eșecul politicii externe a guvernului său și abilitatea lui de a menține pacea.

Aceasta este una dintre acele situații delicate despre care aminteam în primul subcapitol, este acea situație duplicitară în care misiunile diplomatice sunt suspecte că au un dublu rol, unul evident construit în jurul misiunii cu pricina, iar celălalt ascuns care nu are o legătură în termenii comuni cu sarcina prezentată inițial. Așa iau naștere suspiciunile, iar atunci când este vorba despre evaluarea puterii reale sau potențiale a unei națiuni, misiunea diplomatică dobândește aparența unei organizații secrete de spionaj. Prin urmare „unii înalți ofițeri sunt delegați pe lângă diferitele misiuni diplomatice, unde, ca atașați militari, navali sau ai forțelor aeriene, sunt responsabili de culegerea, prin orice mijloace disponibile, a informațiilor privind armamentele reale sau potențiale, armele noi, potențialul militar, organizarea militară și planurile de război ale statelor în cauză”.

Serviciile lor sunt suplimentate de cele ale atașaților economici, care culeg informații despre tendințele economice, dezvoltările industriale și amplasarea industriilor, în special influența lor asupra capacităților militare. În această privință și în multe altele, prea numeroase pentru a fi menționate, precizia și siguranța rapoartelor pe care un guvern le primește de la misiunile sale diplomatice sunt indispensabile pentru corectitudinea propriilor decizii.

Istoricul devine din nou un argument. Această funcție de culegere a informațiilor, în special a informațiilor secrete pe baza cărora este concepută politica externă a propriului stat, constituie rădăcinile diplomației moderne. În Evul Mediu se considera de la sine înțeles faptul că trimisul special al unui prinț într-o țară străină era spion. Când, în cursul secolului al XV-lea, micile state italiene au început să folosească reprezentanți diplomatici permanenți în relațiile lor cu statele mai puternice, au făcut-o mai ales în scopul de a obține informații în timp util despre intențiile lor ostile. Chiar și atunci când, în secolul al XVI-lea, misiunile diplomatice permanente s-au generalizat, diplomații au fost în mare parte considerați o povară și un pericol pentru statul care îi primea. La începutul secolului al XVII-lea, Hugo Grotius, fondatorul sistemului juridic internațional modern, a mers până la a cere eliminarea acestei practici.

Însă funcțiile diplomaților se desfășoară pe două planuri. Iar asta se vede din faptul cp reprezentanții diplomatici nu sunt numai ochii și urechile ce raportează evenimentele lumii exterioare către centrul nervos al politicii externe, oferind materie primă pentru deciziile sale. Ei sunt, de asemenea, vocea și mâinile prin care impulsurile emanate de la centrul nervos se transformă în cuvinte și acțiuni. Ei trebuie să-i facă pe oamenii printre care trăiesc și, în special, pe purtătorii de cuvânt ai opiniei publice și pe liderii lor politici să înțeleagă și, dacă se poate, să aprobe politica externă pe care o reprezintă. Pentru această sarcină a „vânzării" unei politici externe, charisma diplomatului și modul cum înțelege psihologia popoarelor străine sunt cerințe esențiale.

Pentru a îndeplini atribuțiile de menținere a păcii prin intermediul persuasiunii, al negocierii și al amenințării uzului de forță, reprezentantul diplomatic trebuie să joace un rol remarcabil. Ministerul său de Externe îi poate da instrucțiuni cu privire la obiectivele urmărite și mijloacele care să fie folosite. Totuși, pentru respectarea acestor instrucțiuni, el trebuie să se bazeze pe judecata și abilitățile sale. Ministerul de Externe poate să-i transmită reprezentantului său să folosească persuasiunea ori să amenințe că va face uz de forță sau să-1 îndemne să folosească ambele tactici simultan, dar trebuie să lase la discreția reprezentantului modalitatea și momentul potrivit pentru folosirea acestor tehnici. Cât de convingător va fi un argument, ce avantaje poate aduce un acord negociat, ce impresie va face amenințarea cu forța, cât de eficient se pune accent pe una sau alta dintre aceste tehnici – toate acestea sunt la latitudinea diplomatului, care poate să aducă prejudicii unei politici externe corecte și să evite consecințele cele mai rele ale uneia proaste. Am menționat contribuțiile spectaculoase pe care unii mari diplomați le-au adus la sporirea puterii statelor lor. Contribuția lor la cauza păcii nu este mai puțin importantă.

1.3 Introducere în dreptul diplomatic

Am văzut în capitolele anterioare că este posibilă o definiție clară a diplomației care are o suită de norme, funcții, instrumente și roluri care vor face obiectul lucrării noastre și în continuare. Rezumând și sintetizând subliniem că diplomația reprezintă raporturile politice cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaționale și al apărării intereselor fiecărui stat și ale cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. Relațiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea și intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic, cultural-științifice, consular etc.).

Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu numai între state, ci și între acestea și organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci și prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării acestui nou tip de relații, diplomația cunoaște la ora actuală mai multe forme de manifestare:

diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul organizațiilor internaționale;

diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale;

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept internațional. Totuși, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condiții trebuie îndeplinite:

entitatea care stabilește relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept internațional, deoarece principalele subiecte sunt statele;

când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoașterea lor reciprocă, deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o recunoaștere de facto. Uneori, prin actul recunoașterii se exprimă și intenția de a stabili relații diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoașterii nu implică și existența obligatorie a relațiilor diplomatice între cele două state;

stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin exprimarea liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a statelor

Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate, există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi: totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice și temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.

Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale armate. Această modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care se poate manifesta în mod expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau în mod tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.

Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac imposibilă menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea teritoriului statului (debelatio).

Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii protectoare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

Dreptul internațional a cunoscut o dezvoltare continuă, datorată unor riscuri ce își au originea în aplicare sa. Măsurile care s-au luat în ultimele decenii au avut în vedere ca marea majoritate a regulilor de drept internațional să nu fie în general „afectate de slăbiciunea sistemului lor de punere în practică, întrucât supunerea voluntară previne de obicei apariția problemei aplicării. Aceasta devine acută totuși în acea minoritate de cazuri importante și spectaculoase în general, importante mai ales în contextul discuției noastre, în care supunerea față de dreptul internațional și de aplicarea acestuia are o influență directă asupra puterii relative a națiunilor interesate. În acele cazuri, așa cum am văzut, considerațiile de putere, mai degrabă decât cele de drept, determină supunerea și aplicarea. Două încercări au fost făcute pentru a remedia această situație și pentru a da funcției executive a dreptului internațional cel puțin aparența de obiectivitate și centralizare. Ambele încercări au eșuat, din același motiv. O încercare, sub forma tratatelor de garanție, poate fi urmărită până la începutul sistemului modern de state; cealaltă, securitatea colectivă, a fost întreprinsă prima oară de către Pactul Ligii Națiunilor”.

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional care se referă la organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile externe.

Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului internațional public care are ca obiect normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecți de drept internațional sau ca fiind acea parte a dreptului internațional care stabilește regulile practicii relațiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internațional public care reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic, precum și desființarea organelor relațiilor internaționale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității diplomatice desfășurate de organele interne ale statelor, ca și de organele externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente și misiunile diplomatice ad-hoc –, precum și anumite laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale.

De aici rezultă că:

– dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaŃional, ci constituie o ramură a acestuia;

– în comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu, normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state și, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internațional;

– dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internațional pentru că se ocupă de însuși mecanismul care face să existe și să se desfășoare relațiile dintre state;

– la baza dreptului diplomatic stau aceleași principii fundamentale și generale pe care se sprijină și dreptul internațional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului internațional constituie criteriul suprem în aprecierea legalității activității diplomatice, ele constituie călăuza activității diplomatice și trebuie să fie respectate cu strictețe;

– fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii și dezvoltării unor relații normale între state, de menținere a contactelor și de realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezența și funcționarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum și în dezideratul pe care-l au statele ca relațiile diplomatice să funcționeze pe o bază stabilă și ordonată.

Vom urmări în continuare formarea și evoluția dreptului diplomatic ce își trage sevele din dreptul internațional. Astfel, avem în vedere faptul că „prin izvoare de drept înțelegem modalitățile specifice de exprimare a conținutului unei norme de drept”. Tot în această ordine de idei aflăm că „datorită faptului că dreptul diplomatic s-a desprins din sfera dreptului internațional public, izvoarele sale se regăsesc atât în categoria izvoarelor dreptului internațional public, cât și în dreptul intern. În dreptul diplomatic izvoarele reprezintă mijloacele juridice prin care se exprimă normele acestui drept ce reglementează relațiile diplomatice. Astfel, în categoria izvoarelor dreptului diplomatic intră: cutuma internațională; tratatul internațional; principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate; analogia; doctrina; practica internațională; curtoazia internațională; norme de drept intern”.

Bibliografia consultată ne demonstrează că putem remarca faptul că o serie dintre izvoarele dreptului diplomatic sunt preluate din dreptul internațional public (cutuma internațională, tratatul internațional, principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, doctrina). Urmărind problematica izvoarelor dreptului internațional, comparat cu dreptul intern, vom remarca că și sub acest aspect specificitatea dreptului internațional este convingător ilustrată și de faptul că, dacă în dreptul intern izvorul principal este legea, act normativ care emană de la organele competente ale unui stat, în dreptul internațional, izvoarele sale, sunt tot norme juridice, care exprimă acordul de voință a două sau mai multe state.

Mai trebuie punctat și faptul că „tot comparat cu dreptul intern, dacă izvoarele acestui drept simt identificate în dispozițiile actului fundamental – Constituția și ale celorlalte acte normative care se adoptă pe baza sa, în dreptul internațional nu se poate apela la o asemenea identificare, deoarece nu există structuri de organe de origine constituțională, care să emită acte normative obligatorii pentru colectivitatea internațională”.

Problematica izvoarelor dreptului internațional fiind abordată în practica și doctrina de specialitate de pe poziții diferite, determinate de influența diferitelor școli și curente de

opinie, grefate pe specificitatea acestui drept, implicit a făcut și continuă să facă obiect de controverse atât cu privire la individualizarea lor, cât și cu privire la calificarea priorității acestora.

În ordinea de idei a realizării unei opinii unitare cu privire la izvoarele dreptului internațional un efect clarificator îl exercită prevederile art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, la care sunt părți toate statele membre ale O.N.U., potrivit cărora, în soluționarea diferendelor care îi sunt supuse, va aplica:

Convențiile internaționale generale sau particulare, recunoscute de statele în conflict;

Cutuma internațională, ca dovadă a practicii generale acceptată ca drept;

Principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.

Hotărârile judecătorești și doctrina specialiștilor celor mai calificați în dreptul public, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept, sub rezerva art. 50 din Statutul Curții;

Echitatea, atunci când rezultă din acordul de voință al părților născut din compromisul, care stă la baza sesizării adresate unei instituții judecătorești sau arbitrale internaționale sau se face trimitere la ea în convențiile internaționale invocate;

Doctrina dreptului internațional, ca mijloc subsidiar de determinare a normelor dreptului internațional.

La izvoarele rezultate din textul Statutului Curții Internaționale de Justiție se adaugă și: – actele adoptate de către organizațiile internaționale;

– actele unilaterale ale statelor, ambele categorii de acte sunt considerate izvoare numai în măsura în care produc efecte juridice în raporturile cu alte state.

Izvoarele dreptului internațional public se clasifică în două mari categorii:

izvoare principale, din categoria cărora fac parte: tratatul internațional, cutuma internațională, principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

izvoare auxiliare, care cuprind: hotărârile instanțelor judiciare și arbitrare internaționale, doctrina dreptului internațional, actele organizațiilor internaționale, echitatea.

Art. 38 al Curții Internaționale de Justiție enumera izvoarele dreptului internațional public în următoarea formulare. Curtea, a cărui misiune este de a soluționa, conform dreptului internațional, diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

sub rezerva dispozițiilor art. 59 hotărârile judecătorești și doctrina specialiștilor celor mai calificați în dreptul public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.

Prezenta dispoziție nu va aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.

Dacă în prima perioadă de existență a dreptului internațional cutuma constituia principalul mijloc de exprimare a normelor de drept internațional, după cea de-a doua conflagrație mondială, tratatul devine principalul mijloc de exprimare a acestor norme.

Convenția de la Viena din 1961 este cea care transferă dreptul diplomatic din zona cutumiară în zona normativă.

Avându-se la bază una dintre clasificările tratatului, si anume cea făcută în funcție de numărul statelor participante la tratat, putem spune că normele juridice care reglementează relațiile diplomatice se structurează pe două paliere și anume: norme inserate în tratate bilaterale și norme inserate în tratate multilaterale.

Prin introducerea unor criterii obiective în cadrul dreptului diplomatic odată cu trecerea acestuia din sfera cutumei în sfera tratatului a apărut posibilitatea eliminării „unor diferende legate de ordinea de precădere de la curțile suveranilor, care, uneori, erau susceptibile de a degenera chiar în conflicte interstatale”.

Ajunși în acest punct nu ne rămâne decât să indicăm faptul că diplomația este un complex de acte și manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.

Activitatea diplomatică se desfășoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internațional, într-un cadru juridic instituțional extern. Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor dintre state, dintre acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebește de diplomație, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

Așadar, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile internaționale.

Prin urmare, dreptul diplomatic ca parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc de orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de dreptului diplomatic. Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluției societății umane.

Diplomația este de cele mai multe ori confundată cu „politica externă” sau cu „relațiile externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomația este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomați, oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabilește scopuri, prescrie strategii și impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

Relațiile sunt după cum vedem complexe și putem vorbi de o adevărată rețea ce presupune o pluriperspectivă a temei pe care ne-am ales-o. Aceste lucruri se bazează și pe faptul că o mare parte a principiilor și normelor de drept internațional public își au originea în normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile moralei. Dreptul internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerințele vieții internaționale bazate pe drept. Printr-o deducție de ordin logic putem afirma că dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internațional public, presupune la rândul său, existența unor legături de influențare și intercondiționare reciprocă cu morala.

2. Diplomația: organizare, funcții și roluri

2.1 Misiunea diplomatică

În debutul celui de-al doilea capitol vom avea, prin acest prim subcapitol, o prezentare sistematică a lucrurilor. Premisa pe care o avem la dispoziție este foarte simplă: conform Convenției de la Viena, misiunea diplomatică reprezintă o entitate independentă cu drepturi și îndatorii care se bucură de imunitate și privilegii.

Pentru a pune ordine acest material este nevoie de câteva clasificări și stratificări care permit o mai bună înțelegere a sistemului. Misiunile diplomatice permanente se pot clasifica în două mari categorii și anume:

Misiuni diplomatice de tip clasic.

Misiuni diplomatice de tip nou.

Ambele categorii au un număr specific de misiuni ce au caracteristici aparte. Dan Năstase afirmă: „Se pare că doctrina de drept diplomatic este de acord că misiunea diplomatică este ori temporară, ori permanentă. Statul poate trimite în străinătate și poate primi din străinătate, conform consimțământului propriu și al statului străin, misiuni diplomatice temporare, discontinue, mai precis pentru o perioadă limitată, și misiuni diplomatice permanente, continue, pentru o perioadă neprecizată. De fapt, misiunile corespund fie relațiilor diplomatice privind împrejurări anumite și sunt constituite în legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relațiilor stabilite între state pentru îndeplinirea de funcții diplomatice generale, fără limită de timp, așadar permanente.”

Revenind la clasificarea pe care am propus-o noi, amintim că în cadrul misiunilor de tip clasic sunt cuprinse:

1. Ambasada este misiunea diplomatică, de rang cel mai înalt. Șeful misiuni are titlul de ambasador făcând parte din prima clasă de diplomați în ierarhia recunoscută de dreptul diplomatic.

2. Nunciatura este sinonimul ambasadelor reprezentând Sfântul Scaun în relațiile sale cu statele sau cu alte subiecte de drept internațional. Șeful misiuni este nunțiul, care face parte, ca și ambasadorul, din prima clasă în ierarhia diplomatică.

3. Legația este o reprezentanță diplomatică de rang inferior, care are în frunte un ministru plenipotențiar sau un ministru rezident, șeful de misiune aparținând clasei a doua în ierarhia diplomatică.

4. Internunciatura este similară legației reprezentând Sfântul Scaun în țările în care nu există o nunciatură. Este condusă de internunțiu care face parte din aceeași categorie cu ministru plenipotențiar.

Pentru determinarea clasei sau rangurilor misiunilor diplomatice trebuie să se aibă în vedere competența internă a statelor, care l-a înființarea acestora, apreciază și hotărăsc propriilor legislații. Determinant în stabilirea rangului misiunilor diplomatice este consimțământul comun al statelor. Practica a demonstrat că pe baza principiului reciprocității statele convin să înființeze în majoritatea cazurilor misiuni de același rang. Rangul misiuni este același cu al șefului ei.

Evoluția istorică a reprezentanțelor diplomatice în ultimii cincizeci de ani s-a desfășurat în direcția afirmării tot mai puternice a principiului egalității în drepturi a tuturor statelor.

Misiunile diplomatice de tip nou au un caracter bilateral sau multilateral, în structura acestora fiind cuprinse:

a. Înaltele comisariate sau înaltele reprezentanțe sunt misiuni diplomatice regăsite în practica unor țării ale căror relații se caracterizează prin afinități cu conotație istorică. Sunt de notorietate relațiile privilegiate ale Franței cu țările ce constituie comunitatea francofonă. Agenții diplomatici de tipul înalților comisari cum sunt denumiți în Anglia sau de tipul înalților reprezentanți cum sunt cunoscuți în Franța se bucură de statutul privilegiat al ambasadorilor.

b. Delegațiile sau misiunile permanente sunt reprezentanțe ale diferitelor state pe lângă organizațiile internaționale. Deoarece reflectă relațiile dintre state și organismele internaționale, aceste misiuni permanente beneficiază de imunități și privilegii specifice ambasadelor.

c. Misiunile organizaților internaționale pe lângă statele membre sau nemembre ale acestora reprezintă ultima categorie în domeniul reprezentării diplomatice.

Misiunea diplomatică „permanentă” are un ansamblu de obiective care însumează, practic, toate componentele legăturilor dintre două state. Consimțământul statelor pentru constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimțământul lor prealabil privind stabilirea de relații diplomatice, pentru ambasade, și privind stabilirea de relații consulare, pentru posturile consulare.

Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de drept internațional, de state și de foruri internaționale. Referindu-se la dreptul la ambasadă (jus legationis), A. Gentili avea certitudinea că acest drept le revine tuturor statelor, indiferent de religie. Statul sau forul internațional care constituie o misiune diplomatică își exercită dreptul de legație în mod activ. Statul sau forul internațional care primește o misiune diplomatică își exercită dreptul de legație în mod pasiv.

Constituirea misiunii diplomatice este posibilă numai dacă statul în care misiunea diplomatică va funcționa consimte. Înființarea misiunii diplomatice „permanente” (a ambasadei, a postului consular) este posibilă numai după stabilirea de relații diplomatice. Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice. Nu există obligația juridică internațională de a primi o misiune diplomatică. Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privință dintre statul care a constituit misiunea și statul pe teritoriul căruia misiunea funcționează, fie de decizia unuia dintre state notificată celuilalt stat. Începerea, activitatea și încheierea fiecărei misiuni diplomatice nu depind de situația altor misiuni diplomatice ale statului care a constituit misiunea și ale statului în care misiunea va funcționa sau funcționează.

Grija care le revine statelor față de starea relațiilor dintre ele impune ca, în cazul încheierii unei misiuni diplomatice înainte de momentul care ar fi corespuns așteptărilor, să se acorde prioritate, tocmai într-un moment de criză, respectării regulilor de curtoazie. Prin renunțarea deliberată la curtoazie, se adoptă o poziție politică prin care se răspunde la ceea ce se consideră a fi ilegalitate comisă de celălalt stat sau viciu în conduita acestuia. Dreptul diplomatic nu prevede obligații pe planul comportamentului în ceea ce privește îndeplinirea actului de expulzare a unui diplomat. Cu toate acestea, reprezentanților statului acreditar le revin, și în asemenea momente, îndatoriri din sfera curtoaziei internaționale, întrucât actele lor care ar contraveni regulilor acesteia ar putea agrava situația relațiilor bilaterale, aflate într-un moment critic deosebit.

Funcția sau funcțiunea înseamnă ce este de îndeplinit într-o activitate, îndatorirea, misiunea, rolul, serviciul, sarcina. Spunând functio, latinii se refereau la îndeplinirea unei îndatoriri. Într-o instituție, funcția este activitatea administrativă prestată, serviciul, slujba, postul. Prin funcție se înțelege și gradul din ierarhia administrativă. Funcțiile misiunii diplomatice sunt îndatoririle principale ale celor incluși în misiunea diplomatică Pe plan juridic, funcțiile misiunii diplomatice apar, așadar, ca obligații și drepturi ale diplomaților.

Funcțiile diplomatice se exercită pe teritoriul statului străin. Fără limitarea diversității activităților prin care se realizează aceste funcții, trebuie ca exercitarea să răspundă fără abatere la imperativul respectării principiilor de drept internațional. Izvoarele de drept nu oferă însă o listă exhaustivă și exclusivă a acestor funcții. Descrierea concretă a funcțiilor principale ale misiunii diplomatice depinde de rangul agenților diplomatici și de felul misiunii. Câteva funcții pot fi menționate ca trăsături comune definitorii ale tuturor misiunilor diplomatice.

2.2 Funcțiile diplomației

Ajunși în acest punct al lucrării este nevoie de o privire asupra funcțiilor diplomației, ținând cont de felul acesteia și de misiunile pe care le cuprinde. În debutul acestei lucrări aminteam de principalele funcții ale diplomației stabilite în Convenția de la Viena, revenim asupra acestora pentru a le expune mai pe larg și pentru a aduce completările necesare.

Activitatea oricărei misiuni diplomatice trebuie încadrată în funcțiile generale ale diplomației, iar coordonatele de delimitare a unei funcții de alta, depind de mai mulți factori, în primul rând de rangul și caracterul misiunii, de obiectivele urmărite etc.

Esențiale în structurarea unei misiuni diplomatice sunt nevoile cărora acesta trebuie să le facă față în exercitarea funcțiilor ei de reprezentare și ocrotire a intereselor statului acreditant. Este necesar ca statul acreditant să nu dea misiuni sale diplomatice instrucțiuni care să depășească funcțiunile sale deoarece, într-o astfel de situație, agenții diplomatici riscă să fie declarații indezirabili. Totodată statul acreditar trebuie să acorde respectul cuvenit activităților derulate în cadrul funcțiilor diplomatice de către reprezentanții diplomatici.

Funcțiile misiuni diplomatice, așa cum reiese din art. 3 al Convenției de la Viena constau în special în:

A reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi în limitele administrate de dreptul internațional;

A duce tratative cu guvernul statului acreditar;

A se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la aceasta statului acreditant;

A promova relații de prietenie și a dezvolta relații economice culturale și științifice între cele două state.

Conform paragrafului 2 al art. 3 din Convenția de la Viena rezultă posibilitatea ca misiunile diplomatice să exercite și funcții consulare.

Cele mai importante funcții ale misiunilor diplomatice sunt:

1. Reprezentarea constituie cea mai veche funcție a diplomației. Acesta se manifestă prin participarea agenților diplomatici la evenimentele vieții publice, simbolizând statul acreditant, atitudinea de aprobare pe care acesta o adoptă față de momentele semnificative ale vieții publice din țara de reședință.

Șeful misiuni reprezintă statul său în totalitatea relațiilor internaționale nu numai față de statul în care este acreditat, ci și față de alte state. Șeful misiuni este imaginea puterii statului, a demnității sale, a independenței sale.

Un alt sens al noțiuni de reprezentare, este cel de a autoriza misiunea diplomatică să trateze în numele statului trimițător exprimându-i dorința, preocupările, punctele sale de vedere într-o problemă sau alta valorificând dreptul în apărarea intereselor sale.

2. Funcția de negociere ține prin excelență de esența activității diplomatice. Prin ea se apără interesele ambelor state încercând a se pune de acord, a găsi puncte de interes comun în probleme bilaterale sau multilaterale. De multe ori negocierea este sinonimă cu diplomația.

În general negocierile pot fi oficiale și oficioase. Negocierile oficiale se fac în numele celor două state și constituie un început de angajament. Ele pot fi directe între șeful misiunii diplomatice și șeful statului sau indirecte când se desfășoară între șeful misiuni diplomatice și ministrul afacerilor externe sau subordonații acestuia. Negocierile oficioase constau în contacte pe parcursul cărora se încearcă a înțelege, a descifra intențiile celor două părți. Aceste negocierii sunt organizate anterior derulării negocierilor oficiale reprezentând o bază pentru încheierea cu succes a acestora din urmă.

3. Funcția de observare și informare. Observarea îi permite agentului diplomatic să se informeze și să trimită guvernului său rapoarte periodice. Misiunea trebuie să urmărească, să studieze, să informeze prompt orice aspect privind statul acreditar legat de componentele vieții economice și sociale, de acțiunile de politică externă față de terți și față de evenimentele din viața internațională.

Funcția de informare și observare cunoaște anumite limite, atât în privința ariei de probleme care interesează statul acreditant dar mai ales mijloacele de a procura, de a obține informați care trebuie să fie licite, egale.

Trebuie făcută distincția dintre informare, observare și spionaj. Diferența dintre diplomație și spionaj constă în caracterul totalmente secret al spionajului. Ca mijloace de informare licite, diplomația folosește contactele oficiale și oficioase, cultivarea de relații prietenești, studierea presei și a publicațiilor în general, contactele cu colegii din corpul diplomatic, cu personalități politice sau de altă natură.

4. Funcția de cooperare internațională vizează realizarea de raporturi cât mai bune, menținerea unei atmosfere cât mai amicale, contribuția la colaborarea internațională pe toate planurile. Misiunea diplomatică urmărește dezvoltarea și diversificarea relațiilor economice dintre statul acreditant și statul acreditar, răspunde în anumită măsură de aplicarea politicii economice în relațiile cu statul acreditar, acționează pentru a spori valoarea schimburilor comerciale, pentru a mări numărul obiectivelor de cooperare economică, științifică și tehnică.

5. Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și a cetățenilor acestuia, a persoanelor fizice și juridice. Această preocupare s-a intensificat în zilele noastre ca urmare a circulației tot mai intense a cetățenilor, a migrației legale și ilegale, dar îndeosebi a faptul că agenții economicii privați au devenit principali actori ai relațiilor economice internaționale.

Misiunea diplomatică exercită și protecția diplomatică care se referă la dreptul unui stat de a-și proteja cetățenii în statul acreditar. Această protecție diplomatică presupune ca reguli obligatori următoarele:

Actul de care se plânge cetățeanul lezat trebuie să fie licit.

El trebuie să reprezinte violarea unui tratat sau a reguli standardului minim.

Cel lezat trebuie să aibă cetățenia statului acreditant.

Trebuie să se fii epuizat toate posibilitățile recursului intern.

6. Funcția consulară. Este o practică de dată relativ recentă, în doctrină interpretându-se că statul acreditant poate înființa în ambasadă o secție consulară, fără a cere autorizarea statului acreditar. Această concluzie este dedusă din consimțământul mutual al statelor care reprezintă un principiu fundamental în relațiile diplomatice și consulare. Misiunea diplomatică îndeplinește unele funcții privind cetățenii statului acreditant în domeniul stării civile sau acte cu caracter notarial care justifică decese, nașterii și altele. Misiunea se ocupă totodată cu extrădarea infractorilor care fug de pe teritoriul satului acreditant pe teritoriul statului acreditar.

În altă ordine de idei, trebuie să amintim de funcții precum reprezentarea statului Misiunea diplomatică reprezintă statul care a constituit-o ca să vorbească în numele lui în străinătate, adresându-se reprezentanților altui stat sau ai altor state.

Reprezentarea este funcția diplomatică primordială, întrucât decurge din suveranitatea statului. În relațiile internaționale, reprezentarea este funcția instituțiilor autorității publice din orice stat, dovadă a maturității acestora și atestare a aptitudinii statului de a fi componentă („putere”) a sistemului internațional.

Persoana aflată în misiune diplomatică acționează în viața publică din străinătate și își demonstrează identitatea utilizând simbolurile statului reprezentat: drapel, stemă, imn.

Șefii de misiune diplomatică sunt îndreptățiți să-și reprezinte statul propriu pentru adoptarea de convenții internaționale bilaterale și multilaterale.

Dreptul de reprezentare fiind inerent suveranității statelor, reprezentarea, ca funcție a diplomației, este posibilă numai în condițiile respectării egalității în drepturi dintre state. Reprezentarea diplomatică, funcția care întrunește obligația și dreptul agentului diplomatic de a transmite mesajele statului propriu în străinătate, este diferită de reprezentarea internațională, care constă din realizarea de acte în numele statului de către un stat străin, în relație cu un subiect de drept internațional, stat terț sau for internațional. Încă o distincție este necesară: între reprezentarea politică generală a statului acreditar, a intereselor cetățenilor acestui stat, pe de o parte, și reprezentarea din sfera dreptului civil.

Motorul activității diplomatice, punctul central din care se degajă rolurile diplomației, îl constituie conjuncția intereselor de stat. Statul vede în misiunea diplomatică pe care o constituie un instrument necesar pentru realizarea și apărarea intereselor de stat. Statul care primește pe teritoriul lui o misiune diplomatică străină vede în această misiune un instrument de realizare și de apărare a intereselor de stat străine, care pot fi, față de interesele proprii, convergente sau divergente.

Misiunea diplomatică implică servirea interesului de stat fie prin susținerea lui, fie prin apărarea lui, fie prin împletirea susținerii cu apărarea. Prin diplomație, statele evită efectele distrugătoare ale confruntărilor dintre interesele lor contrare, armonizându-le, și mențin astfel pacea. Consultările diplomatice, de pildă, sunt căi de soluționare a diferendelor, de acomodare a intereselor divergente.

Politețea și elocvența agenților diplomatici, conduita lor elegantă sunt instrumente în operațiile de slujire a intereselor naționale. Competiția reală care motivează întâlnirile diplomatice este între interese, iar exercițiile de eleganță cărora li se acordă doar întâietate aparentă se încorporează în această competiție.

Criteriul principal de evaluare a funcției de protejare, în limitele admise de dreptul internațional, a intereselor statului reprezentat și ale cetățenilor săi este legat de respectarea principiului pacta sunt servanda.

Pentru soluționarea crizelor apărute în relațiile dintre ele, statele au posibilitatea de a recurge la proteste sau la dialog. Ambele sunt forme de protejare a intereselor proprii. Opțiunea pentru dialog corespunde și preocupării față de pacea și securitatea internațională și poate fi considerată prioritară întrucât interesul de stat include și întreținerea relațiilor externe. Sunt pernicioase și fără efect pozitiv real tonul agresiv sau discursurile tendențioase. Agentului diplomatic i se cere să distingă între adoptarea unei poziții injuste și exercitarea legitimă a libertății de expresie.

În relațiile internaționale, negocierea este instrumentul de reglementare a diferendelor dintre state și de stimulare a conlucrării interstatale, întrucât negocierea este activitatea prin care se poate ajunge la soluționarea prin înțelegere a problemelor care împiedică relațiile dintre state. Prin negociere, se convin modalități de acomodare a intereselor divergente ale statelor, astfel încât să nu se ajungă la diferend sau, dacă statele sunt părți ale unui diferend, să devină părți ale unei înțelegeri. Dreptul internațional prevede trecerea imediată la negociere în caz de diferend. Ca urmare, în conformitate cu dreptul internațional, negocierea este funcție diplomatică.

Negocierea caracterizează în fiecare detaliu, dar și în ansamblu, activitatea diplomatică. În structura fiecărei acțiuni diplomatice sunt recognoscibile cererea și oferta, târguiala și, simultan, disponibilitatea permanentă de cooperare.

Persoana aflată în misiune diplomatică rezolvă problemele apărute în relațiile dintre statul acreditant și statul acreditar negociind. Însușiri necesare negociatorului au, în general, toți cei care satisfac, prin conduită și formație profesională, criteriile definitorii ale profesiei de diplomat.

Dialogul diplomatic și negocierea sunt sinonime. Mai mult, diplomația în ansamblu este sinonimă cu negocierea. Statele în numele cărora agenții diplomatici își realizează demersurile sunt emițătoare și receptoare de informații pozitive sau negative, relevante pe plan politico-diplomatic. Aceste demersuri pot fi oficiale sau oficioase, publicabile sau confidențiale, verbale sau scrise, individuale sau colective. Misiunea diplomatică vehiculează informații: le culege, le analizează, le ordonează, le transmite. Informația diplomatică destinată statului propriu sau statelor străine se referă la statele și societățile străine sau la statul propriu și la societatea proprie.

Utilizarea informației false discreditează misiunea diplomatică. Ca purtătoare de informație, misiunea diplomatică depinde de loialitatea față de statul propriu și de păstrarea încrederii pe care i-o acordă străinătatea. Regulile de curtoazie internațională nu le permit diplomaților să facă uz de declarații false, nici din inițiativa lor, nici din ordinul guvernului pe care îl reprezintă. Trebuie ca misiunea diplomatică să evite „pescuitul” în apele tulburi iscate de agitatorii vieții sociale și politice. Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menținerea acestei funcții a misiunii diplomatice pe planul cooperării.

În divergență cu funcția de informare a misiunii diplomatice se află spionajul, care presupune observarea unilaterală, secretă a unei activități și a celor care o desfășoară, culegerea clandestină de informații în scopul descoperirii elementelor caracteristice reale și întocmirii de rapoarte numai pentru uzul statului care spionează. Totodată, spionajul, „diplomația secretă”, implică ostilitate, periclitarea securității.

Căile ilicite de informare sunt disimulate prin împletire cu acțiuni normale, pentru a menține aparența cooperării. De facto, nu și de jure, statele se adaptează la informarea ilicită, încercând să o controleze prin activități de supraveghere a spionilor, adică prin contraspionaj. Spionajul și contraspionajul sunt activități fără legătură cu diplomația, dar diplomația se numără printre domeniile de activitate care oferă cadru de disimulare a spionajului și contraspionajului. Există pe alocuri și uneori impresia că spionajul și contraspionajul ar constitui partea secretă a diplomației. În realitate, „diplomația secretă” oferă varianta excesivă a discreției diplomatice.

Ea este o abatere gravă de la principiile imperative ale dreptului diplomatic, întrucât face loc inegalității pe plan juridic între state și favorizează pozițiile privilegiate ale unor state în dauna altora. „Diplomația secretă” are menirea să oculteze adevărul, să perpetueze, prin metode ilicite și mijloace contrare dreptului internațional, aservirea unor state. Metodele „diplomației secrete” contravin metodelor proprii diplomației, întrucât constituie deformarea diplomației cu scopul obținerii de avantaje pentru statele antrenate în politica sferelor de influență. Diplomația se află în raport invers proporțional cu politica de forță și derapajul activității diplomatice spre forme de tipul „diplomației secrete” ar stimula tendințele de a menține prin forță preeminența unor state asupra altora ori de a perpetua crizele specifice statelor aflate în situație dezavantajoasă.

Printre acțiunile sociale cu funcții vădite se regăsesc și funcții latente. Nu este de neglijat că în activitatea prin care se culeg, prin mijloace ilicite, informații despre condițiile și evoluția evenimentelor dintr-un stat, constituind, dacă este săvârșită de un diplomat, încălcarea normelor legale, se poate detecta o pereche de funcții divergente. Dacă, de pildă, în mod vădit se caută secrete industriale, economice sau militare, latent are loc inspectarea la fața locului a capacităților celuilalt stat și se înlătură posibilitatea agresiunii prin surprindere, prevenindu-se, și pe calea aceasta, prejudicierea păcii.

Statul constituie misiunea diplomatică în scopul îndeplinirii simultane a tuturor acestor funcții sau numai a uneia / unora dintre ele. Când pentru misiunea diplomatică este definitorie o anumită funcție diplomatică, apare ierarhizarea funcțiilor: funcție primordială, funcție auxiliară.

2.3 Structura misiunilor diplomatice și rolul diplomației

Această structură este determinată de nevoile la care este chemată să le rezolve în cadrul exercitării lor de reprezentare, de apărare a intereselor statului acreditat în relațiile cu statul acreditar. Structura misiunilor diplomatice este influențată, în zile noastre, și de locul ocupat de o țară în ordinea internațională, puterea economică financiară, militară și de altă natură, gradul de dezvoltare și încadrarea țării în grupa celor post moderne sau premoderne, inclusiv statul de supra-putere.

Toate acestea, și nu numai, se verifică astăzi, sub ochii noștri, când economii emergente ca India, China, Brazilia, Rusia (afectate și ele de actualele crize globale) își cer noi locuri și roluri în societatea contemporană. Și acest lucru se reflectă din plin în dimensiunea misiunilor diplomatice, structurii lor, numărul diplomațiilor, ofensiva diplomatică, mai ales în statele rămase în urmă, unde negocierile vizează mai ales resursele energetice și de materii prime, problemele financiare, iar recent criza financiară și economică globală, alături de ele cele existente deja în aceste țări (criza alimentară, de exemplu).

Nu există o schemă general valabilă, pentru mărimea și structura misiunilor diplomatice, dar se are în vedere complexitatea și calitatea relațiilor dintre cele două țări, poziția politică, economică, militară și de altă natură a statului acreditar pe plan regional sau mondial, inclusiv în raporturile bilaterale, factori subliniați mai sus. Nu trebuie ignorate azi nici cerințele, influențele globalizării și regionalizării, faptul că trăim într-o lume multipolară.

Se ține cont de asemenea de interesele statului acreditat, importanța sa pentru statul acreditar. Existența astăzi a mai multor poli de putere în lume, face ca și instituțiile diplomatice să capete noi forme, noii funcții în interiorul acestor poli, dar și în raporturile exterioare.

Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competența exclusivă statului acreditant. Există și situații în care apar anumite restricții din partea statului acreditar, sau ale unor organisme în care are statul de membru cu drepturi depline.

Pe baza practicii internaționale se poate vorbi de următoarea schemă a misiunii diplomatice: cancelaria, secția politică, secția economică și comercială, biroul militar, secția sau biroul cultural, secția sau biroul de presă, secția consulară.

În practica țării noastre, în general, este vorba de secția politică, secția economico-comercială, secția culturală, de presă, consulară și unele sectoare funcționale, respectiv secretariat, sectorul financiar-contabil, sectorul administrativ-gospodăresc.

Cancelaria ocupă locul principal în misiunea diplomatică. Aici se primesc, sunt pregătite și trimise toate documentele care cad în competența șefului de misiune, unde se coordonează munca tuturor celorlalte secții. Cancelaria rezolvă problemele cetățenilor statului acreditant și tot aici se găsesc codurile diplomatice și arhivele. Secția politică se ocupă de chestiuni politice și de ordin general, atât interne cât și externe. Ea vizează, de obicei, relațiile cu organele de conducere, cu oamenii politici și de altă natură ai statului acreditar. De acest lucru se ocupă șeful misiunii însuși, și sfătuit de alți diplomați specializați pe aceste probleme. În general, cei care se ocupă de problemele politice trebuie să aibă un bagaj de cunoștințe mult mai larg, să dispună de capacitatea de adaptare la situații, uneori cu totul neprevăzute. Abilitatea, în asemenea cazuri este una din cerințele unui bun diplomat. Din nou, se cere cultură diplomatică și experiență.

Secția economică și comercială vizează dezvoltarea relațiilor economice, în general, a celor comerciale în special, între cele două state. Diplomația comercială în multe cazuri este o secvență distinctă a diplomației economice. Aceste secții economice și comerciale realizează în esență o serie de funcții care vizează transformarea cooperării economice externe în factor principal de creștere și dezvoltare economică. Unele funcții sunt asemănătoare cu funcțiile diplomației economice. Funcțiile acestor secții sunt:

1. Rolul de informare cu caracter economic și de studiere a pieței. Personalul acestei secții studiază economia statului acreditar sub toate aspectele ei, printre actele producția, consumul, situația financiară a statului acreditar, cât și raporturile comerciale cu terții. În același timp încercarea să descopere și posibilitățile de cooperare ale statului acreditant care ar putea fi realizate în viitor în zona respectivă. Este vorba de identificare anticipată a posibilităților. Acest rol se corelează azi tot mai intens și cu diplomația corporatistă, activitatea IMM-urilor și a altor actori economici naționali și externi.

2. Rolul de asistență. Pregătește și negociază, sau participă la negocierea unor acorduri economice și comerciale sau financiare ale statului său. Veghează de asemenea, la aplicarea acestor acorduri și a oricăror ale aranjamente, la derularea schimburilor comerciale, a altor contracte comerciale, inclusiv alte activități dar și cu implicații de ordin economic și comercial. Personalul specializat din această secție intervine ori de câte ori apar probleme în derularea activității economice, în general, a celor comerciale, în special. O influență deosebită asupra activității economice ale misiunilor diplomatice sau secției economice o are natura politicii economice promovate de statul acreditant, respectiv intervenționistă, în care statul joacă un rol important în sfera relațiilor economice externe, sau neoliberală – economie liberă de piață, unde are rolul determinant piața. Misiunile diplomatice intervin mai ales când apar imperfecțiuni în acțiunea pieței libere. Edificatoare este actuala criză economică și financiară globală care, în genere, a fost dominantă de economia și politica pieței libere, iar acum se cere insistent intervenția statelor prin măsuri directe și rapide. Pe plan teoretic, se intensifică din nou disputa între intervenționism și neoliberalism

3. Rolul de prospectare a posibilităților concrete de amplificare și diversificare a schimburilor comerciale sau alte forme de cooperare, prezentând date și informații economice pentru agențiile naționale privind posibilitățile de cooperare cu parteneri din statul acreditar. De astădată, se îmbină activitatea proprie misiunilor, secțiilor economice, diplomatice, cu diplomația comunitară (intergraționistă), care definește o politică externă, inclusiv comercială, economică, în interior sau exterior față de terți. Prin negocieri – bine motivate – pot fi obținute și o serie de derogări temporare.

4. Rolul de promovare a comerțului folosește ca mijloace, printre altele, publicitatea, participarea la târguri și expoziții, promovarea relațiilor cu diferite cercuri de afaceri, inclusiv cu instituțiile specializate în acest scop. Derulează de asemenea negocieri cu autoritățile statului de reședință care să conducă la creșterea schimburilor comerciale, la obținerea de facilități monetare și financiare, la reducerea sau eliminarea tarifelor vamale etc. În cadrul acestei funcții nu trebuie ignorate nici relațiile, negocierile cu CMN-urile din statele unde activează (diplomația corporatistă), dar și acțiuni privind IED.

De problemele economice se ocupă atașatul comercial. Dar, în ultimii ani, sarcinile în acest plan revin și șefilor misiunilor diplomatice, sau alți diplomați, miniștri, ce se deplasează în alte state. În unele misiunii diplomatice acționează și un birou financiar care se apleacă prioritar asupra studiilor privind politica valutară, investițiile străine, importul și exportul de capital, evoluțiile burselor de valori și mărfuri, și altele. Se poate vorbi în anumite cazuri de o diplomație financiar-valutară, mai ales în contextul unor dereglări (ca cele actuale) ale sistemului financiar internațional integrat la această scară. De multe ori spațiul acestei activități îl constituie diplomația dintre misiunile diplomatice și instituțiile specializate ale statului în care se regăsește, dar și raporturile cu instituțiile specializate cu caracter regional sau mondial.

Rolurile economice ale misiunilor diplomatice se situează astăzi în primul plan al preocupărilor lor. Aceste eforturi se conjugă cu cele ale altor organisme economice ale statului lor, inclusiv du diplomația la nivel înalt.

Secția atașatului cultural este de dată relativ mai recentă și se ocupă de cunoașterea și afirmarea culturală în exterior, dar și procesul invers. Se folosesc o serie de procedee și mijloace care trebuie să conducă la intensificarea relațiilor culturale. Trebuie însă atrase în aceste sarcini, și personalități naționale care reprezintă cultura și arta în general. Principalele sarcini ale acestei secții sunt: realizarea cunoașterii în țara de reședință a culturii naționale din statul acreditant; dezvoltarea colaborării în domeniul cultural-științific; răspândirea spre cunoaștere a operelor științifice și artistice naționale; participarea la pregătirea în încheierea de acorduri culturale și supravegherea lor; organizarea de expoziții și manifestări artistice etc. Cerința intensificării activităților culturale promovate de misiunile diplomatice apare cu atât mai necesară , cu cât, urmare globalizării culturale, se produc unele mutații negative, privind promovarea culturii naționale, păstrarea tradițiilor, chiar pierderea identității naționale, înlocuite de mimetism, împrumut de obiceiuri, activități străine, incompatibile cu cele naționale.

Asemenea activități permit atât un contact mai strâns cu cultura și civilizația universală, dar și cunoașterea dimensiunii contribuției naționale la tezaurul culturii universale. După părerea noastră, dimensiunea culturală a relațiilor internaționale va avea un rol tot mai important, având în vedere de exemplu procesul globalizării vieții în general, și efectele sale, inclusiv pe planul culturii, educației, tradițiilor, specificului național.

Apariția secției de presă este și ea de dată relativ mai recentă, începând cu al doilea război mondial. Are rol în răspândirea prin mass-media din statul acreditar, de informații și știri din domeniul economic și social, a orientărilor de politică externă, a capacității și potențialului de colaborare în viața internațională pe multiple planuri a statului acreditant. Această secție transmite totodată statului său informații despre statul acreditar privind viața internă, de manifestarea unor crize, sistemul partidelor politice, dimensiunea problemelor politie, economice și sociale, ca și informații despre politica externă. O asemenea activitate devine azi o necesitate tot mai acută. Comunicarea, circulația știrilor și ideilor reprezintă azi, dar mai ales în viitor, o necesitate de primă importanță. O societate informală își poate mări capacitatea de adaptare a acțiunilor sale în exterior, în funcție de știrile primite, și de veridicitatea lor.

Biroul atașatului militar are atât funcții de reprezentare, dar și de observare, precum și colaborare în acest domeniu. Are un rol deosebit numai în unele state care au relații mai aprofundate în planul colaborării în producția de tehnică militară, pregătirea de cadre, comercializarea acestor produse, etc.

Pentru noi o asemenea activitate capătă dimensiuni, mai ales în ultimii ani, odată cu integrarea în NATO. Implicațiile sunt importante și pentru alte domenii de activitate, în principal economia, ținând cont că această organizație are în prezent rol și funcții de apărare și securitate comună, dar și în plan politic, economic, etc.

Într-o serie de cazuri, respectiv când nu există consulate separate de misiunile diplomatice sunt organizate și secții consulare. Aria de acțiune a acestor secții este mult mai redusă și se ocupă, în general, de vize și pașapoarte, acte administrative și teritoriale, asistență și protecție consulară, mai ales azi, când are loc o mișcare generală a oamenilor, tot mai numeroasă și pe spații întinse, când fenomenul migrației, licite și ilicite, se desfășoară ca o problemă la scară regională, comunitară sau globală.

De aceea, în unele structuri ale misiunilor diplomatice, există și un birou pentru migrații în cadrul statelor care promovează mai intens o politică de emigrare sau imigrare. Aceste secții sau birouri își desfășoară propria activitate, dar în același timp se informează reciproc cu ambasada asupra mersului activității lor.

2.4 Diplomația ad-hoc

În prezent se dovedește cea mai activă formă de manifestare a negocierilor diplomatice, cu o pondere din ce în ce mai mare în teoria și practica dreptului internațional contemporan.

Activitatea diplomatică este dominată de acțiunile diplomatice la nivel înalt, de vizitele reciproce și de alte întâlniri bilaterale, în forme și cu prilejuri foarte variate, ale șefilor de stat sau de guvern, precum și de numeroasele reuniuni internaționale la nivel înalt, de participările la nivel înalt la activitatea forurilor internaționale.

Formele diplomației ad-hoc:

1. Diplomația ad-hoc sub forma delegațiilor care participă la ceremonii și alte acțiuni protocolare. Aceasta a constituit multă vreme forma cea mai frecventă sub care s-a concretizat diplomația ad-hoc. Aceste situații apar în cazul trimiterii de ambasadori sau de înalți demnitari, însărcinați cu o misiune specială într-un alt stat cu prilejul unor ceremonii extraordinare (încoronării, căsătorii, funeralii ale suveranilor).

În același scop s-a recurs la desemnarea reprezentantului diplomatic permanent din țara respectivă drept ambasador special, acesta fiind pe timpul ceremonii ambasador ad-hoc. Dacă se trimite la ceremonie o misiune ad-hoc există obiceiul ca șeful misiuni să nu fie ambasadorul în țara respectivă, acesta fiind doar un membru.

Atunci când șeful misiunii permanente este și șeful misiunii ad-hoc, măsura trebuie să fie marcată printr-o acreditare specială a ambasadorului permanent ca ambasador ad-hoc. În timpul ceremoniei ambasadorul ad-hoc trece înaintea ambasadorului acreditat permanent.

2. Diplomația ad-hoc sub forma delegațiilor care participă ca congrese și conferințe internaționale. Este forma cea mai uzitată a diplomației ad-hoc. De regulă între statutul diplomatului acreditat permanent și cel al delegatului la conferința internațională sau congresul respectiv, există unele diferențe și pot apărarea unele situații delicate, cel puțin în privința problemelor de ordin protcolar. Concepția care a prevalat în acest domeniu este acea că, pe timpul duratei conferinței respective, calitatea de diplomat ad-hoc trece înaintea calității de diplomat sedentar.

3. Diplomatul ad-hoc ca mesager. Mesagerul este o persoană care se bucură de o considerație politică specială sau care ocupă un post important în ierarhia politico-administrativă a țării sale. Din acest motiv este trimis de șeful statului sau al guvernului într-o misiune specială, pentru a prezenta un mesaj unui înalt funcționar dintr-o altă țară.

Diplomatul ad-hoc nu este nici delegat, dar nici curier diplomatic, ele fiind primit cu curtoazie specială. Această practică a fost frecvent utilizată în trecut mai ales în relațiile dintre monarhi, care aveau, în multe cazuri, un caracter familial. Demersul diplomatic este folosit și în prezent în scopul transmiterii unor comunicări de natură politică.

4. Emisarul secret. Este persoana însărcinată de statul pe care îl reprezintă de a se pune în contact cu altă persoană a altui stat. În acest caz nici unul nici celălalt nu are dreptul să facă dezvăluiri cu privire la prezența sau caracterul funcției sale.

5. Ambasadorul intinerant. Acesta nu este acreditat într-un anumit stat, el primind punctual sarcina de a urmării desfășurarea anumitor negocieri în numele statului său, sau primește sarcina de a participa la anumite conferințe internaționale.

6. Suita șefului de stat. Persoanele care alcătuiesc suita șefului de stat sunt tratate cu o curtoazie specială, datorită misiunii speciale a persoanei pe care o urmează.

În practică, se consideră deseori că o acțiune diplomatică se desfășoară la nivel înalt dacă statele participante sunt reprezentate de persoane care nu au nevoie, pentru nici unul dintre actele lor oficiale externe, de confirmarea deplinelor puteri. În dreptul internațional, aceste persoane au fost identificate în Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, care precizează că o persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima consimțământul unui stat de a se lega printr-un tratat, dacă prezintă deplinele puteri sau dacă rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejurări intenția de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop și de a nu pretinde prezentarea de depline puteri. Potrivit Convenției, în virtutea funcțiilor lor și fără a fi obligați să prezinte depline puteri, șefii de stat, șefii de guvern și miniștrii afacerilor externe sunt considerați ca reprezentând statul lor, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat.

Misiunile diplomatice la care participă șeful statului, șeful guvernului, ministrul de externe sau reprezentanții lor desemnați ca locțiitori sunt misiuni ad hoc la nivel înalt. Misiunile ad hoc prin care se participă la ceremoniile de învestire sau la funeraliile naționale aparțin, evident, diplomației la nivel înalt, ca și misiunile purtătorilor de mesaje prin care se prezintă scuze din partea autorităților de stat, autorităților unui stat străin sau se formulează solicitări de sprijin economic, medical etc.

3. Dreptul și procedura internațională

3.1 Introducere. Definiție și principii generale

Deosebit de importante pentru lucrarea noastră sunt și aspectele ce țin de dreptul și procedura internațională în relațiile sale cu diplomația și practica sa. Dreptul internațional este rezultatul străduințelor de a extinde domnia ordinii și respectului pentru lege ce există în interiorul fiecărui stat și în domeniul relațiilor interstatale. Totuși, perioada scursă de la sfârșitul Războiului Rece nu a fost una care să dea speranțe susținătorilor acestui deziderat. În diverse domenii, ca acela al recunoașterii extrădării sau folosirii forței, regulile dreptului internațional au fost ignorate, încălcate, sau chiar și mai rău, s-a abuzat de ele în scopuri politice.

Putem sesiza, în această ordine de idei că în mod fundamental – și tradițional – dreptul internațional se definește ca fiind corpul de reguli ce guvernează relațiile dintre state. Totuși, odată cu rapida evoluție a conceptelor de obligații sociale și interstatale rezultate din evenimentele și complexul de factori postbelici (de ex.: crearea de noi state și implicarea crescândă a statelor individuale) și reflectate în dezvoltarea ONU, o definiție mai cuprinzătoare a termenului a devenit necesară. Următoarea este definiția lui J.G. Starke dată în lucrarea sa Introducere în dreptul internațional:

Dreptul internațional poate fi definit ca acel corp de legi compus în cea mai mare parte din principii și reguli de comportare pe care statele sunt obligate să le respecte și, deci, le respectă în mod uzual în relațiile dintre ele, și care include:

1. normele de drept referitoare la funcționarea instituțiilor și organizațiilor internaționale, la relațiile dintre acestea și dintre acestea și state sau persoane particulare;

2. anumite norme de drept referitoare la persoane și entități non-statale în măsura în care drepturile și obligațiile acestora sunt de competența comunității internaționale.

Ceea ce putem desprinde de aici ca aspect general, pe urmele autorului citat, este că deși dreptul internațional este un subiect al multor dezbateri și controverse, există domenii în care se poate vorbi de consens (de ex: pirateria în apele internaționale sau imunitatea diplomatică), după cum la celălalt capăt al spectrului sunt și domenii caracterizate de dezacorduri considerabile. Nu se poate afirma că este un subiect rezervat numai cercetătorilor științifici în domeniul juridic, însă se poate argumenta că expresia „drept internațional” comportă, în unele privințe, o contradicție în termeni.

Există tot felul de discuții în jurul acestui factor determinant pentru diplomație și pentru practica sa. Este oarecum un paradox ce fascinează atât pe susținătorii ideii, cât și pe sceptici: aceia care, cu un zel de misionari, văd în el calea către pacea și ordinea de drept mondială; și aceia care susțin că fără organisme legiuitoare și sancțiuni internaționale nu poate fi vorba de existența unui drept internațional. Ambele opinii pot fi considerate într-o oarecare măsură valabile, iar consecința lor în relațiile diplomatice se observă în aceea că ideea respectării dreptului internațional influențează într-adevăr guvernele și furnizează standarde de comportare în relațiile internaționale pe care acestea le recunosc ca fiind ideale, chiar dacă nu se pot comporta întotdeauna astfel încât să fie la înălțimea lor.

Dar, ca toate cauzele nobile, dreptul internațional este susceptibil de a fi subiectul unor intenții rele, iar politicienilor din lumea întreagă nu le este greu să-i invoce, sau la nevoie, să-i deformeze principiile după cum aceasta se potrivește scopurilor lor, sau să le repudieze dacă se dovedesc a fi supărătoare. Este un subiect cu care diplomații trebuie să fie familiarizați, dar care trebuie privit cu multă precauție. Izvoarele dreptului internațional sunt, pe scurt: tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentele judiciare și doctrina celor mai calificați specialiști ai diferitelor națiuni.

Documentele care consfințesc încheierea acordurilor internaționale au diferite denumiri: înțelegere, acord, convenție, declarație, schimb de note, act general, modus vivendi, proces-verbal, protocol sau statut. Toate au aceeași forță juridică, diferind în formă și exprimare. Totuși, de exemplu în SUA, tratatele trebuie ratificate de Senat, în timp ce acordurile se pot încheia fie ca urmare a aprobării Congresului, fie pe baze constituționale. In general, documentele bilaterale iau forma unor tratate, acorduri, schimburi de note sau modus vivendi (în ordinea importanței și caracterului oficial); iar documentele multilaterale iau forma tratatelor sau convențiilor, dacă nu cumva sunt de o scară mai largă, denumindu-se act general sau statut. Actul Final este alcătuit dintr-o serie întreagă de acorduri sau tratate încheiate ca urmare a unei conferințe, fiecare din acestea necesitând modificări specifice. Protocolul la semnare (protocol of signature), rar utilizat, are o funcțiune aparte, în sensul că poate fi folosit ca un fel de "post scriptum" la un tratat. Este considerată de părțile negociatoare ca fiind o parte a tratatului, dar este scris și semnat ca un document separat. Este mai puțin oficial ca tratatul pe care-1 însoțește și poate înregistra anumite rezerve ale unor semnatari, clarificări ale punctelor tratatului sau alte considerații accesorii. Poate fi folosit, la scurt timp, pentru a înregistra noi puncte ale acordului.

Protocolul, care este des folosit, este un acord internațional care, de regulă completează sau modifică un tratat. Schimbul de scrisori se poate atașa unui tratat în scopuri similare, dar fiind o formă mai puțin oficială de înregistrare a intențiilor. De obicei, un schimb de note (sau de scrisori) este însă făcut independent de un tratat, ca un mijloc mai puțin oficial de a înregistra acordurile între state.

3.2 Dreptul internațional și rolul diplomației în rezolvarea conflictelor

Avem în vedere în acest subcapitol, ca și pe întreg cuprinsul acestui capitol – de fapt, rolul pe care îl joacă diplomația în rezolvarea conflictelor internaționale și, totodată, în stabilirea relațiilor externe. O simplă privire asupra istoricului dreptului internațional ne atrage atenția asupra faptului că acesta nu necesită o întoarcere prea mare în timp. Soluționarea exclusivă a diferendelor internaționale prin mijloace pașnice s-a structurat ca principiu fundamental de drept internațional public prin Pactul Briand-Kellogg din anul 1928. Până la acest moment, modalitatea de soluționare pașnică a diferendelor internaționale constituia o alternativă a soluției militare, la care statele puteau recurge, constituind o modalitate subsidiară războiului (Convențiile de la Haga din anii 1889 și 1907).

Suntem de părere că aceste măsuri erau imperios necesare pentru o lume care încă din cele mai vechi tipuri ale sale a presupus conflicte armate în toate zonele sale, conflicte neîntrerupte. Astfel, modalitatea de rezolvare a conflictelor reprezenta o consecință a stadiului de evoluție a dreptului internațional, care considera dreptul la război ca un drept fundamental al statului, întemeiat pe suveranitatea etatică și a fost reglementat.

De la codificarea parțială a acestui principiu prin Convenția I de la Haga din anul 1907 (care a statuat asupra unor mijloace pașnice de soluționare a diferendelor internaționale: bunele oficii, mediațiunea, comisia de anchetă și arbitrajul internațional) și până la consacrarea lui exclusivă ca unică modalitate de soluționare a oricărui diferend sau conflict de orice natură, valoarea sa juridică a dobândit un caracter imperativ, statele având obligația generală de a rezolva toate diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice (Carta O.N.U. din anul 1945 și tratate regionale cum ar fi: Convenția Europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor din anul 1957, adoptată de Consiliul Europei).

Principiile care au stat la baza formării dreptului internațional putem spune că pleca de la niște necesități care între timp au devenit în buna măsura rolurile pe care diplomația le joacă în momentul de față. Acest principiu fundamental de drept internațional public se corelează organic cu cel a neagresiunii.

Dreptul internațional și Carta O.N.U. prevăd soluționarea pașnică nu numai a diferendelor internaționale, ci și a situațiilor internaționale, care pot duce la încălcarea păcii.

Diferendul, potrivit Curții Permanente de Justiție Internațională, reprezintă „un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicție, o opoziție de teze juridice sau de interese”. Diferendul poate avea o natură juridică sau politică. Diferendul juridic privește dezacordul asupra aplicării sau interpretării dreptului existent. Diferendul politic se referă la o opoziție de interese, fără contestații în drept. Această diferențiere între cele două categorii de diferende este relativă, deoarece la nivel jurisdicțional internațional, toate diferendele internaționale sunt de natură juridică. Relevanța distincției constă în posibilitatea părților de a alege mijloacele de soluționare. Astfel, diferendele juridice diferendele politice sunt rezolvate prin mijloace politico-diplomatice. Situația internațională reprezintă o stare de fapt, care pune în pericol pacea și securitatea internațională, și care ar putea da naștere unui diferend.

Considerăm că toate aceste aspecte au ca urmare posibilitatea de a prezenta în cele ce urmează a sistemului mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor internaționale. Dreptul internațional a structurat un sistem de mijloace pașnice de soluționare a diferendelor internaționale. Astfel, Carta O.N.U. enunță gama mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor: negocierea, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, reglementarea judiciară, recurgerea la organizațiile internaționale ori la orice alt mijloc, la alegerea părților.

În principiu, statele își aleg în mod liber, pe bază de acord între ele, mijlocul pașnic la care recurg pentru soluționarea diferendului dintre ele, cu excepția cazului în care nu au stabilit în prealabil mijlocul de soluționare a lui.

Sistemul mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor internaționale se clasifică în: mijloace politico-diplomatice, mijloace de soluționare a diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale cu caracter universal sau regional și mijloace jurisdicționale.

Cele prezentate până acum în cadrul acestui subcapitol ne ajută să expunem mijloacele politico-diplomatice. O primă sugestie este aceea conform căreia categoria mijloacelor politico-diplomatice este reglementată prin convenții internaționale universale sau regionale, iar soluțiile adoptate, ca urmare a folosirii lor către părțile aflate în diferend, au caracter de recomandare, cu excepția hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.

Fac parte din această categorie următoarele mijloace:

Negocierile reprezintă prima procedură diplomatică de soluționare pașnică și constau în demersul necesar, întreprins în scopul reglementării unui diferend, conferind părților implicate și posibilitatea alegerii altor mijloace pașnice pentru soluționarea lui.

Negocierile se poartă, în general, de către funcționari ai ministerelor de externe, membri ai misiunilor diplomatice, membri ai guvernelor, pot fi reluate la nivele diferite de reprezentare (spre ex., șefi de stat) și, pentru a-și atinge finalitatea, trebuie să realizeze următoarele condiții: intenția părților implicate în diferend de a-l soluționa pașnic; circumscrierea precisă a obiectului său; respectarea principiilor fundamentale de drept internațional public în timpul negocierilor.

Bunele oficii și mediațiunea reprezintă două forme de negociere diplomatică, care se particularizează prin intervenția unui terț acceptat de către părțile implicate în diferend. Bunele oficii constau în acțiunea întreprinsă de un terț pe lângă statele părți într-un diferend, din proprie inițiativă sau la cererea părților, în scopul de a le convinge să rezolve diferendul pe calea tratativelor. Terțul care oferă bunele oficii nu participă la tratative, misiunea lui fiind aceea de a determina părțile să înceapă negocierile ori să le reia, dacă acestea au fost întrerupte.

Mediațiunea, spre deosebire de bunele oficii, nu se limitează doar la determinarea părților în diferend să poarte negocieri ori să le reia în vederea soluționării lui, ci implică participarea terțului activă și directă la negocieri, având posibilitatea de a formula propuneri privind soluționarea diferendului. Mediațiunea are un caracter facultativ, care constă în inițiativa terțului care o oferă, în poziția părților care o pot accepta sau nu, cât și în caracterul neobligatoriu al propunerilor mediatorului pentru părțile în diferend.

Nu putem să nu sesizăm complementaritatea acestor mijloace politico-diplomatice și logica apariției și aplicabilității lor. Această structură stă la baza menținerii păcii în Europa de o perioadă destul de îndelungată în comparație cu ceea ce ne-a obișnuit istoria până în acest moment.

Amintim aici și despre ancheta internațională care are ca scop stabilirea exactă a faptelor și lămurirea împrejurărilor care au dus la apariția diferendului. În acest scop, se creează comisii internaționale de anchetă (Convenția I de la Haga din anul 1907), pe baza unui acord internațional încheiat între părțile în litigiu ori de către O.N.U., acord în care se precizează faptele pe care trebuie să le cerceteze, modul și termenul de alcătuire a ei, precum și împuternicirea membrilor ei, denumiți comisari.

Astfel, Convenția I de la Haga din anul 1907 precizează că lucrările comisiilor de anchetă se desfășoară într-o procedură contradictorie (se pot prezenta documente, audia martori și experți ori comisia se poate deplasa pe teren cu acceptul statelor pe teritoriul cărora urmează să ancheteze), iar deliberările sunt secrete și se finalizează printr-un raport.

Raportul nu are caracter obligatoriu pentru părți, ci este limitat doar la stabilirea faptelor, fără a avea posibilitatea de a propune soluții ori a se pronunța asupra răspunderii statelor față de diferend.

Observăm că această structură presupune și concilierea internațională care constă în examinarea unui diferend de către o comisie denumită Comisia Internațională de Conciliere, prestabilită ori instituită de părți, în scopul soluționării punctelor litigioase dintre părțile aflate în diferend. Prin activitatea sa, C.I.C. nu se limitează doar la cerceta faptele care au generat diferendul respectiv, ci face recomandări asupra modului de soluționare a lui, prin raportul pe care îl întocmește. Recomandările nu au caracter obligatoriu pentru părțile în diferend, deosebindu-se astfel de mijloacele jurisdicționale de soluționare a diferendelor.

Modalitatea de lucru a comisiei este identică cu cea a C.I.C., această comisie fiind consacrată în numeroase tratate internaționale, ca mijloc de soluționare pașnică a diferendelor internaționale (Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice din anul 1976, Convenția de la Viena din anul 1969), precum și la nivel regional.

Acest lucru are loc la nivel macro dacă putem spune așa, adică la nivelul unui sistem, însă, în concret putem vorbi despre conflictele de cetățenie, spre exemplu, și despre protecția diplomatică în acest caz. Surprindem cu această ocazie un lucru pe care îl considerăm foarte important, adică populația în dreptul internațional.

Observăm că datorită jocului combinat al diverselor reguli naționale privind dobândirea cetățeniei, o persoană se poate găsi în situația de a avea două sau mai multe cetățenii sau de a-i fi negat dreptul la o cetățenie. Aceste cazuri reliefează termenul de conflict de cetățenie, care poate fi pozitiv sau negativ.

Conflictul pozitiv de cetățenie generează pluricetățenia, întâlnită frecvent în forma dublei cetățenii sau bipatridiei. Această situație este generată de combinarea criteriilor jus sanguinis și jus solis (un copil ai cărui părinți sunt cetățenii unui stat care acorda cetățenia după dreptul sângelui este născut pe teritoriul unui stat care acordă cetățenia după criteriul jus solis), de anumite cazuri de adopție sau de prevederile unor legislații naționale care autorizează o persoană să își păstreze cetățenia originară, după ce a dobândit o altă cetățenie prin căsătorie.

Statutul de persoană cu dublă cetățenie nu este un handicap, dar el poate da naștere la complicații în raporturile dintre state (de exemplu, exercitarea protecției diplomatice) și în privința persoanei respective (cum ar fi exercitarea stagiului militar). Pentru a evita conflictele pozitive de cetățenie, statele încheie convenții prin care se consacră un drept de opțiune aparținând bipatrizilor sau regula conform căreia o persoană care obține o nouă cetățenie, o pierde în mod automat pe cea inițială (de exemplu, Convenția de la Haga 1930).

Conflictul negativ de cetățenie rezultă din nepotrivirile din legislațiile naționale, care fac ca un anumit individ să nu intre în câmpul de aplicare al nici uneia dintre ele. Situațiile care generează apatridia sunt: nașterea unor copii din părinți apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplică jus sanguinis; persoana care, căsătorindu-se cu un străin, pierde cetățenia statului de origine, fără a obține cetățenia statului soțului; refugiații care au pierdut cetățenia statului de proveniență etc.

Un obiectiv esențial al comunității internaționale în această materie este consacrat reducerii cazurilor de apatridie, făcând aplicația dreptului individului la o personalitate juridică. Statutul apatrizilor este unul defavorabil, ei neputând beneficia de protecția diplomatică a vreunui stat, putând fi victime ale unor discriminări, expulzări abuzive etc. Situația lor juridică depinde de statul pe teritoriul căruia se găsesc, ei trebuind să respecte legile statului de reședință.

Pentru ameliorarea situației apatrizilor și în vederea elaborării unui statut juridic internațional al acestora au fost încheiate două convenții: Convenția privind statutul apatrizilor (New York, 1954) și Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1961).

În acest caz și context vom prezenta rolul pe care îl joacă diplomația sub forma de protecție diplomatică asupra căreia ne vom opri atenția acum. Protecția diplomatică reprezintă măsurile de apărare pe care un stat le poate lua în sprijinul cetățenilor săi, dacă aceștia au fost lezați prin acte contrare dreptului internațional public comise de un stat străin și aceștia nu au putut obține o reparație echitabilă pe calea mijloacelor de drept intern ale acestui ultim stat. Protecția diplomatică este o funcție a suveranității statelor și o regulă cutumiară a dreptului internațional. Statul care o exercită își însușește reclamația naționalului său și se substituie complet victimei, din punct de vedere juridic incapabile să obțină dezdăunarea în cadrul ordinii internaționale. În acest mod, raporturile contencioase inițiale dintre o persoană privată și un stat devin raporturi contencioase între state.

Protecția diplomatică poate fi exercitată în favoarea persoanelor fizice și juridice, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

existenta unei legături de cetățenie efective;

epuizarea căilor interne de soluționare a problemei pentru care se cere protecție, în sistemul juridic al statului străin, care a comis încălcarea;

persoana solicitantă să nu fi săvârșit fapte cu caracter infracțional împotriva intereselor statului străin reclamat sau de încălcare a dreptului internațional.

Temeiul juridic al luării măsurilor de protecție diplomatică rezidă în legătura juridică specială dintre un stat și proprii cetățeni, în temeiul acesteia el având dreptul să-i protejeze și atunci când se află în străinătate. Situațiile care pot reclama protecția diplomatică a statului de origine sunt diverse, cu titlu enunciativ amintim: arestările ilegale, naționalizările abuzive.

Instituția protecției diplomatice în dreptul internațional public este guvernată de anumite reguli generale, dintre care le enunțăm pe cele mai importante:

datorită dinamicii și specificului relațiilor internaționale, acordarea protecției diplomatice reprezintă un act discreționar al statului (un drept, nu o obligație);

asigurarea protecției diplomatice este un drept suveran al statelor, care nu este recunoscut și organizațiilor internaționale;

individul nu poate renunța la protecția diplomatică a statului al cărui cetățean este, o asemenea clauză (clauza Calvo) fiind nulă absolut, datorită iliceității sale.

Pentru a asigura protecția diplomatică, un stat poate pune în practică toată gama mijloacelor de reglementare pașnică a diferendelor în dreptul internațional, atât prin acțiuni ale misiunilor diplomatice și consulare, cât și prin procedurile contencioase în fața instanțelor arbitrale sau jurisdicționale. În nici un caz protecția diplomatică nu poate constitui un pretext al folosirii mijloacelor ilicite, interzise de dreptul internațional și, în consecință, recurgerea la forȚă nu își poate găsi justificarea nici în această instituție juridică.

3.3 Rolul economic al diplomației

Unul dintre rolurile cele mai importante pe care îl joacă diplomația în actualitate în politica externă este, fără îndoială, cel economic. Tratăm în ultima parte a lucrării acest aspect pentru că ni se pare că în jurul factorului economic gravitează politica statelor în contemporaneitate și în funcție de schimburile economice se stabilesc relații care nu sunt întotdeauna suficient de bine clădite, iar diplomația are rolul de a le închega.

Așa cum am procedat și în capitolele anterioare, vom propune o premisă de la care vom pleca în expunerea noastră. Diplomația economică reprezintă funcția de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe și bunăstarea economică a cetățenilor unei țări. Aceasta, are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor economice ale tuturor întreprinzătorilor români și în aceeași măsură a statului român. Diplomația economică reprezintă cadrul eficient de cooperare instituțională, în vederea realizării demersurilor legate de promovarea obiectivelor economice ale României în străinătate.

Trebuie observat că la nivelul sistemului, în cadrul Ministerului de Afaceri Externe funcționează Direcția de Diplomație Economică, care este interfața între reprezentantele diplomatice ale României în străinătate, mediul de afaceri și alte instituții cu atribuții pe plan economic. În cadrul acesteia, principalele obiective: promovarea intereselor economice românești în străinătate, cooperarea cu organizații economice internaționale, cooperarea interinstituțională pe linie economică și oferirea unor expertize economice în cadrul MAE.

Ne vom raporta la câteva aspecte din planul economic prin promovarea intereselor economice românești, și vom specifica următoarele acțiuni: „lobby pentru facilitarea expansiunii firmelor românești în străinătate, medierea informațiilor și a contactelor necesare pentru oamenii de afaceri români, facilitarea dialogului între oamenii de afaceri români și misiunile diplomatice străine la București, organizarea de întâlniri cu reprezentanți ai mediului de afaceri pentru identificarea tipurilor de sprijin necesar, organizarea de seminarii, conferințe și alte reuniuni, elaborarea unei strategii, precum și a unui plan de acțiune în scopul promovării intereselor economice ale României și distribuirea de informații cu caracter economic pentru mediul de afaceri”.

O altă linie de acțiune a Direcției de Diplomație Economică este reprezentată de cooperarea cu organizații economice internaționale. Menționăm în această direcție: coordonarea ansamblului activităților desfășurate de România pe lângă Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, promovarea intereselor românești pe lângă organizații economice internaționale (FMI, Grupul Băncii Mondiale, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare), monitorizarea rapoartelor elaborate de diferite organizații economice internaționale, a calificativelor de țară și o latură activă cu rezultate eficiente a prezenței reprezentanților României pe lângă organizațiile cu caracter economic. Despre cooperarea interinstituțională pe linie economică, specificăm între principalele acțiuni: perfectarea sistemului informațional economic între Direcția Diplomație Economică și mediul de afaceri, consolidarea relației interministeriale în vederea sprijinirii componenței de reprezentare economică externă, precum și participarea în cadrul comisiilor și grupurilor de lucru interministeriale pe probleme economice.

Diplomația economică presupune sprijinirea reprezentanților economici externi, pentru a face față mediului de afaceri și competitivității la nivel internațional. Astfel, activitatea personalului cu atribuții economice trimis în străinătate este organizată sub forma de Birou al consilierului economic în cadrul misiunilor diplomatice ale României în străinătate, sau Birouri Comerciale proprii în țări sau centre comerciale care prezintă interes pentru România. Specificăm faptul că atribuțiile și competentele personalului MEC din rețeaua de reprezentare externă sunt stabilite prin Hotărârea nr.738/03.07.2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Comerțului și privesc activitățile specifice de diplomație economică, pe aspectele comerțului exterior, cooperare economică, investiții și de integrare economică europeană.

Abordăm ca aspect important al diplomației economice problema extinderii companiilor românești în regiune și menționăm că o țară nu este competitivă atâta timp cât nu este caracterizată de o economie deschisă, caracterizată prin creșterea ponderii exportului și importului în produsul intern brut. „Ea presupune o eliminare treptată a barierelor protecționiste, o liberalizare a întregii economii pentru a permite concurența internă și internațională. De asemenea, deschiderea unei economii se face odată cu impulsionarea fluxurilor de capital financiar, de capital fix, a fluxurilor bilaterale cu restul lumii de bunuri și servicii, odată cu promovarea schimburilor informaționale cu alte țări”.

Doar pe plan internațional, putem cunoaște performanța unei țări și rezultatele obținute în anumite domenii, iar marile nereușite au avut la baza dezvoltarea de sine, bazată pe resurse interne fără apelarea la oportunitățile oferite de restul lumii. O țară se poate integra în circuitele economice prin doi pași: statul respectiv se poate implica mai mult pe piața mondială și prin lupta pentru câștigarea unor segmente mai consistente de piață pentru produsele în exces. Pot preciza că, în ultimii ani , politicile guvernamentale ale României s-au axat doar pe creșterea atractivității prin crearea condițiilor de îmbunătățire a mediului de afaceri și pe promovarea exporturilor.

Un aspect important a fost total neglijat, acesta presupunând crearea condițiilor pentru dezvoltarea investițiilor românești în străinătate. Un exemplu important este acela ca în top 25 al companiilor multinaționale din Europa Centrala și de Sud-Est, România figura începând cu 1998 doar cu SNP Petrom, care ulterior a fost privatizată cu grupul austriac OMV. Prin acest exemplu susțin ipoteza enunțată mai sus, conform căreia nivelul unei țări și al economiei acesteia se măsoară pe plan internațional și prin talia companiilor multinaționale cu capital autohton care își desfășoară activitatea în alte țări. În concluzie, dacă România dorește să devină importantă pe plan internațional, ea trebuie să facă mari eforturi pentru ca acele companii autohtone să fie prezente cu filiale și în alte țări.

În accepțiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomația indeplinește o multitudine de funcțiuni, care ar putea fi sintetizate după cum urmează:

Vom prezenta în cele ce urmează funcțiile diplomației economice.

Dreptul de reprezentare este inerent suveranității. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenți diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituții cu personalitate juridică internațională. Pierderea suveranității duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, încă Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranității pot trimite soli, adică să se facă reprezentați, și ca regii care au fost însă biruiți într-un război solemn, și li s-a răpit domnia, au pierdut, împreună cu celelalte prerogative ale acestuia, și dreptul de a trimite soli. Vechiul concept după care agenții diplomatici erau reprezentanții personali ai suveranului a fost în mare măsură depășit astăzi, atât de practica relațiilor intenționale contemporane, cât și de evoluția științei politice. Astăzi, agenții diplomatici nu mai sunt identificați cu persoana fizică a guvernanților; ei reprezintă statele care i-au acreditat. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice plasează pe primul loc între funcțiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant în statul acreditar” (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci când statele întră în legături reciproce, asigurarea menținerii acestor legături, dezvoltarea unor relații normale, de colaborare, presupune în primul rând existența unor reprezentanți ai lor care trebuie să intre în interacțiune.

Ca principala funcție a misiunii, aceasta este încredințată în primul rând șefului de misiune, deși și alți agenți diplomatici pot îndeplini funcții de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea înseamnă în practica substituirea celui care a dat mandatul de reprezentare, este evident că diplomația reclama oameni bine pregătiți, cu simț de responsabilitate și dăruire totală îndeplinirii instrucțiunilor primite.

Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie și politețe, menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanții statelor, ca și respectarea egalității în drepturi dintre state.

Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor și metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relațiile cu alte state, inclusiv atitudinea față de problemele internaționale. Diplomația are funcția de a servi aceste scopuri, metode și mijloace. Diplomația nu elaborează politica externă; ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici.

O consecință a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat – ministerul de externe, misiunile diplomatice – nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin întreaga sa activitate, folosind instrumentele și specificul activității diplomatice, să realizeze și să pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă.

Și această funcție este expres definită în Convenția de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede funcția misiunii diplomatice de ,,a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internațional”.

Protecția cetățenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradițional considerată ca fiind o funcție a consulilor. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, această distincție rigidă se estompează din ce în ce mai mult.

De aceea, Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stabilește în mod explicit că o misiune diplomatică poate îndeplini și funcții consulare, care includ eliberarea de pașapoarte, înregistrări de nașteri, căsătorii și decese, alte funcții notariale, în limitele permise de legislația și practica statului acreditar.

În ceea ce privește protecția pe care diplomația este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte privind:

• păstrarea bunului renume, a demnității și onoarei statului acreditant în statul acreditar;

• urmărirea îndeplinirii întocmai, cu buna credință, a înțelegerilor încheiate între statul acreditant și cel acreditar.

În această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri și proteste, dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spațiului aerian sau mării teritoriale din partea statului acreditar, pronunțarea de discursuri de către oficialități ori publicarea de cărți, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialități, și care prin tonul lor violent, agresiv sau tendențios pot aduce prejudicii statului acreditant și relațiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernământ a șefului misiunii diplomatice sau a agenților diplomatici, pentru a deosebi un act tendențios de actele de libera expresie a persoanelor, în condițiile libertății presei și a separării puterilor în statele democratice.

În ceea ce privește persoanele și bunurile lor, protecția diplomatică pornește de la temeiul că cetățenia este legătura care unește o persoană cu un stat anume, ceea ce generează obligații și drepturi reciproce, între care și acela de a pretinde protecția persoanei, atunci când aceasta se află în afara teritoriului tării sale.

Protecția diplomatică este acțiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetățean al său și o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar amenința sau viola dreptul acelui cetățean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-și valorifica singur drepturile.

Protecția diplomatică a cetățenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute în limitele admise de Dreptul Internațional. Principalele condiții ca această protecție să se poată executa sunt:

• actul împotriva căruia cetățeanul solicita protecție să aibă un caracter internațional ilicit;

• cetățeanul să nu aibă și cetățenia statului acreditar;

• cetățeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilitățile oferite de legislația statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plânge.

Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt multiple. În general, aceasta se datoraează desfășurării unor activități economice, comerciale, industriale, științifice, turistice, legături familiale etc. Indiferent de motiv, însă, ieșind de sub jurisdicția sa națională, din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat, un cetățean se supune jurisdicției acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaște propriilor cetățeni, cu excepția drepturilor politice.

Acest regim de tratament este acceptat astăzi, practic, la scara universală. De aceea, eventualele discriminări în prejudiciul străinilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului în justiție, daune care nu au primit reparațiile cuvenite s.a. încetează de a ține de jurisdicția internă a statului vizitat și intră în domeniul Dreptului Internațional, dând posibilitatea statului de origine să acționeze pentru restabilirea legalității.

Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecției pot fi oficiale sau oficioase, adică neoficiale, în funcție de modalitatea în care aceasta protecție se poate asigura cât mai eficient. Daca pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluționare satisfăcătoare, ne aflăm în prezența unui diferend internațional între statul acreditar și cel acreditant, care se cere soluționat potrivit mijloacelor specifice de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state.

Uneori, protecția diplomatică a drepturilor cetățenilor a dat naștere la complicații internaționale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne, juridice și administrative, pe care legislația statului în care s-a produs lezarea le pune la dispoziția persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a fost consacrat într-una din sentințele Curții Internaționale de Justiție. De asemenea, țările latino-americane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea pașnică a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declarația Adunării Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pașnică a diferendelor cuprinde și ea clauza epuizării căilor de recurs interne.

În condițiile de astăzi, recurgerea la protecția diplomatică a co-naționalilor devine din ce în ce mai puțin frecventă, datorită perfecționării legislației și avansului pe care statul de drept îl cunoaște în tot mai multe țări ale lumii.

Printre funcțiile misiunii diplomatice, Convenția de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar” (articolul 3, aliniatul c).

Negocierea este poate una din cele mai importante funcții ale diplomației, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele, negocierea este fără îndoială cea care se identifica cel mai mult cu diplomația, în așa măsură încât, adesea, un ,,bun negociator” este sinonim cu un ,,bun diplomat”.

În esență, negocierea este confruntarea dintre voințele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun, pe cale pașnică și pe calea compromisurilor de o parte și de alta. Unul din marii juriști români care s-au ocupat de teoria și metodologia negocierilor, distinge trei faze:

• prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părți – o fază extrem de importantă în special în situațiile de tensiune n care părțile au suspendat orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanții părților au loc întâlniri, discuții, schimburi de păreri, astfel încât părțile să ajungă să-și cunoască reciproc pozițiile;

• faza a doua a negocierilor propriu-zise – în care părțile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care ,,o acțiune politică se transformă într-un act de drept internațional;

• faza a treia a post-negocierilor – în care se discuta textul acordului care reglementează diferendul sau înțelegerea intervenită între părți în problema negociată.

Este o certa evoluție în conceptul de negociere, în raport cu cel enunțat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obținerea pe toate căile a avantajului maxim, fără a ține seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. De aici și faima proastă a diplomaților, care mai are și astăzi reverberații, ca experți în arta inducerii în eroare, în ascunderea adevărului în fraze meșteșugite, oameni cu două fețe s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacție, de acomodare și salvgardare a intereselor ambelor părți, cu scopul de a se obține rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziție momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealaltă parte a unei anumite rezolvări, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decât precare. Este de așteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezată să repună în discuție rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decât să conducă la instabilitate în relațiile internaționale.

Desigur, nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general, data fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca și a părților care intra în negociere. Maniera de negociere depinde în mare măsura de negociator; ea este eminamente personală și subiectivă. Cu toate acestea, un negociator trebuie să întrunească un număr de condiții esențiale pentru a încheia cu succes o negociere, între care:

• stăpânirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecărei probleme, prin studierea amănunțită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate;

• cunoașterea intențiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge între pretexte și dificultăți reale ale acestuia, ca și informarea cât mai completă asupra personalității celui cu care se poartă negocierea – temperament, reacții previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.;

• asigurarea unei documentări corespunzătoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii;

• asigurarea serviciilor unor consilieri și experți pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere;

• prezentarea cu claritate a pozițiilor propriului guvern; apărarea lor cu fermitate, atunci când sunt în joc interese majore, și capacitatea de a discerne pozițiile susceptibile de compromis și concesii, pentru a veni în întâmpinarea aspirațiilor legitime ale celeilalte părți.

Rezultatele negocierii se consemnează, de regula, într-un document. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la încheierea negocierii. Dacă nu au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne.

Ar mai trebui făcută distincția între negocieri și discuții. Negocierile presupun un acord prealabil între părți de a căuta împreună soluția unei probleme date. Discuțiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de păreri, care nu urmăresc neaparat realizarea unui acord.

Această funcție a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenția de la Viena din 1961 în următorii termeni: ,,a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant” (articolul 3, aliniatul d).

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanțiate între statul acreditant și cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică, socială și economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvernului statului acreditar, precum și cu obiectivele și metodele sale de politică externa si, in general, sa identifice orice evoluții din statul acreditar care ar putea influența, în bine sau în rău, relațiile cu statul acreditant. În lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agenților diplomatici sunt în principal:

• convorbiri cu oficialitățile statului acreditar, centrale și locale;

• vizite speciale în scopuri de informare, la Ministerul de Externe;

• urmărirea dezbaterilor parlamentare și a altor manifestări publice la care participă oficialități ale statului acreditar, în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări;

• știrile și comentariile din mijloacele de informare în masa din statul acreditar – agenții de presa, ziare, reviste, radio, televiziune;

• întâlniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informații.

În statele democratice, sunt firești contactele agenților diplomatici și cu reprezentanții formațiunilor politice de opoziție, dat fiind ca acestea fie că au fost, fie pot venii oricând la guvernare, și, în consecință. sunt interesate în relațiile internaționale ale statului acreditar.

O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcției de observare și informare este aceea de a raporta informațiile obținute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autoritățile statului acreditant, astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale. Dacă procedeele folosite pentru obținerea de informații sunt anormale, îndeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea începe să semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală și ilicită. Este însă adevărat că, în perioade internaționale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenții lor secreți, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenții prinși este doar acela de a fi expulzați din statul acreditar.

Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcțiilor diplomatice este culegerea clandestină de informații, inclusiv obținerea de informații de la agenți plătiți.

Având ca obiectiv statornicirea unor relații prietenești între state, diplomația are, de asemenea, funcția de a aborda întotdeauna de o maniera pozitivă problemele care apar și de a înlătura dificultățile și obstacolele care survin în relațiile dintre două sau mai multe state. Această funcție se poate realiza punându-se în valoare toate mijloacele specifice și avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenților diplomatici, care trebuie să colaboreze și să caute soluții chiar și atunci când statele lor se află pe poziții diametral opuse sau chiar pe picior. de război. Mai mult decât atât, diplomația poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp evoluțiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state și căutând soluții care să aplaneze divergențele și neînțelegerile încă din faza lor incipientă.

Diplomația preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Uniunea Europeană și Alianța Atlanticului de Nord. Ea își propune ca, prin măsuri practice de bune oficii și mediere, că și prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluții care ar putea genera în confruntări militare.

4. Speță

Act diplomatic, exceptat de la controlul instanței de contencios administrativ

Legea nr. 29/1990, art.2 lit.a) teza a III-a

            Notele diplomatice elaborate de Ambasada României fac parte din  categoria actelor diplomatice, deoarece sunt emise ca urmare a activității diplomatice a statului. Acest gen de acte administrative intră sub incidența art. 2 lit. a) teza a III-a partea a II-a din Legea nr. 29/1990, implicit modificată prin Constituție, astfel încât nu pot fi supuse controlului instanței de contencios administrativ.

I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia nr. 1303 din 30 martie 2004

Prin acțiunea formulată la data de 28 martie 2003 și ulterior precizată la data de 22 aprilie 2003, reclamanții C.C., C.CR., C. G. și C. A. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul de Interne – Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Autoritatea pentru Străini – Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și Ministerul Afacerilor Externe, solicitând: anularea parțială a actului administrativ „Nota nr. 1270/2 mai 2001” emis de Ambasada României din Berlin, în ce privește pe reclamanți, care nu trebuie să figureze în acest act; recunoașterea dreptului legal al reclamanților constând în refuzul acestora, în calitate de apatrizi, de a intra pe teritoriul României; repunerea în situația anterioară, în sensul de a fi readuși la bordul unei aeronave a Companiei Lufthansa; obligarea pârâților de a elibera reclamanților titlu de călătorie, precum și un înscris oficial prin care să constate refuzul lor de a intra pe teritoriul românesc; obligarea în solidar a pârâților la repararea pagubelor pricinuite reclamanților.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanții au părăsit teritoriul României în anul 1990 și în anul 1992 au renunțat la cetățenia română având calitatea de apatrizi cu domiciliul în Germania; că prin actul contestat, statul român, prin Ministerul de Interne, și-a dat acordul legal pentru îmbarcarea reclamanților în avionul Companiei Lufthansa cu destinația România, această măsură contravenind Convenției încheiate în anul 1998 între România și Germania; că această măsură se aplică numai persoanelor care au renunțat la cetățenie după intrarea în vigoare a Convenției; că, deși reclamanții s-au opus, au fost coborâți pe teritoriul românesc la data de 10 martie 2003 și în continuare nu doresc să rămână în România.

Prin sentința civilă nr. 741/2003 a Curții de Apel București, Secția contencios administrativ, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Instanța a reținut că actul în discuție reprezintă doar expresia acceptului cu caracter umanitar al statului român de a permite accesul pe teritoriul său al reclamanților și nefiind vorba de un act administrativ, primul capăt de acțiune nu este fondat. S-a reținut că sunt nefondate și celelalte capete de acțiune, deoarece acceptul reclamanților de a fi cazați în Centrul aflat în administrarea Oficiului Național pentru Refugiați  presupunea acceptul de a intra pe teritoriul României or, reclamanții aveau posibilitatea să refuze acest lucru rămânând în zona de tranzit; că cererea de readucere la bordul unei aeronave a Companiei Lufthansa nu poate fi primită  atâta vreme cât expulzarea a fost dispusă irevocabil de autoritățile germane; că reclamanții nu se află în nici una din situațiile prevăzute de art. 110 lit. a) din Ordonanța Urgență nr. 194/2002, astfel încât nu li se pot acorda titluri de călătorie; că, în urma respingerii acestor cereri nu se pot acorda despăgubiri, care nici nu au fost dovedite.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen reclamanții.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că actul atacat este un act administrativ, deoarece a fost emis de Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada României la Berlin, iar Ministerul Afacerilor Externe este organ al administrației publice specializate; actul a fost emis în numele autorităților române și prin el se creează pentru cei vizați o situație juridică nouă; că pârâții au încălcat prevederile Convenției din 1998 aprobată prin Hotărârea  Guvernului nr. 869/1998 prin acceptul exprimat prin „Nota 1270/2001” de a-i primi pe reclamanți, deoarece Convenția se aplică numai persoanelor care au renunțat la cetățenia română după intrarea în vigoare a Convenției; că reclamanții au fost duși în centrul de cazare peste voința lor; că acordarea „tolerării” se face numai la cerere, or reclamanții nu au cerut și nu doresc să dețină statutul de „tolerat”; că accesul pe teritoriul României se face numai cu viză iar reclamanții nu o solicită; că expulzarea reclamanților a fost ilegală, cu încălcarea Convenției din 1998, iar autoritățile române au achiesat la aceasta, precum și instanța; că acceptul nu este „umanitar”, întrucât reclamanții au fost aduși și sunt ținuți cu forța pe teritoriul României.

Recursul nu este fondat.

Soților C.C. și CR li s-a aprobat la cerere renunțarea la cetățenia română la data de 23 iulie 1993 prin Hotărârea Guvernului nr. 366/1993, iar copiii minori, G. și A., au pierdut cetățenia română în temeiul art. 28 din Legea nr. 21/1991.

La data de 18 februarie 2003, autoritățile germane pentru străini au făcut cunoscut autorităților române că, pe data de 10 martie 2003 vor returna familia C., ai cărei membri au sosit pe Aeroportul Internațional Otopeni, la data respectivă fiind însoțiți de polițiști germani. Familia C. a insistat să fie returnată în Gemania. Totuși, reclamanții au acceptat să fie cazați în Centrul de cazare din str. Vasile Stolnicu nr. 15, ceea ce reprezintă acceptarea intrării pe teritoriul României. Autoritățile române au dispus acordarea tolerării pe teritoriul statului român a reclamanților, însă aceștia doresc returnarea în Germania, invocând încălcarea Convenției din anul 1998, Convenție, care susțin că nu le este aplicabilă, deoarece se referă la persoanele care și-au pierdut cetățenia după intrarea în vigoare a Convenției. Ca urmare, au înțeles să atace în justiție actul intitulat „Notă” nr. 1270/2 mai 2001 emis de Ambasada României la Berlin, act prin care autoritățile române s-au declarat de acord cu accesul fără viză pe teritoriul României al persoanelor expulzate legal de către autoritățile germane, persoane printre care se află și reclamanții.

Familia C. a fost expulzată de pe teritoriul Germaniei, astfel cum rezultă din actele depuse atât în dosarul de fond, cât și în dosarul de recurs.

Având în vedere că este vorba de măsura expulzării dispusă în mod irevocabil de către autoritățile germane, nu sunt aplicabile – și nu se poate face referire la – dispozițiile Convenției dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul Federal de Interne al Germaniei cu privire la preluarea persoanelor apatride, din anul 1998.    

Prin actul atacat de reclamanți, statul român a manifestat disponibilitatea admiterii acestora pe teritoriul național datorită calității lor de foști cetățeni români. Actul a fost adresat pe cale diplomatică autorităților germane.

Având în vedere aceste circumstanțe, actul intitulat „Notă” nr. 1270/2 mai 2001 al Ambasadei României la Berlin, adresat autorităților germane, circumscrie sferei „actelor diplomatice” care sunt emise ca urmare a activității diplomatice a statului. Acest gen de acte administrative intră sub incidența art. 2 lit. a) teza a III-a partea a II-a din Legea nr. 29/1990, implicit modificată prin Constituție, astfel încât nu pot fi supuse controlului instanței de contencios administrativ.

Ca urmare, primul capăt de cerere se impunea a fi respins.

Celelalte capete de cerere fiind indispensabil legate de prima cerere, nu puteau nici ele să fie admise, pentru că cererea principală a fost respinsă.

Cât privește solicitările reclamanților referitoare la statutul de „tolerat” acestea nu se puteau formula decât în condițiile prevăzute de Ordonanța de Urgență nr. 194/2002.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Concluzii

O primă concluzie a acestei lucrări este aceea că diplomația joacă un rol determinant în actuala ordine internațională și în raporturile dintre statele membre sau nu ale unor structuri, organizații suprastatale sau uniuni economice sau mult mai complexe cum este Uniunea Europeană. Pe parcursul lucrării am demonstrat în ce constă această determinare, la ce nivele acționează ea, ce atribuții, contribuții, funcții și roluri ale diplomația în relațiile externe și care sunt instrumentele prin intermediul cărora își îndeplinește rolurile.

Rezultatul demersului nostru este structurarea unei materii, orânduite de ala natură încât să presupună o ordine deductivă pe cât posibil. Avem în interiorul lucrării abordări teoretice prin care explicăm aspecte generale legate de diplomație, de calitatea sa, de reprezentările sale, de organizarea sau de rolurile sale, însă și cazuri concrete cum este cel al cetățeniei unei persoane și al ocrotirii diplomatice în astfel de cazuri.

Pe parcursul acestor concluzii însumăm câteva dintre rezultatele la care am ajuns în capitolele lucrării. Astfel, o primă revizionare a demersului nostru, ne arată că sarcina finală a unei diplomații inteligente, concentrată asupra menținerii păcii, este alegerea mijloacelor potrivite pentru realizarea obiectivelor. Diplomația dispune de trei mijloace: persuasiunea, compromisul și amenințarea cu forța. Nici o diplomație care se bazează numai pe amenințarea cu forța nu poate fi în același timp inteligentă și pașnică. Nici o diplomație care va miza totul pe forța persuasiunii și a compromisului nu merită să fie numită inteligentă. Rareori, dacă nu chiar niciodată, politica externă a unei mari puteri poate justifica folosirea unei singure metode și excluderea celorlalte două. în general, reprezentantul diplomatic al unei mari puteri, pentru a putea servi atât interesele țării sale, cât și interesele păcii, trebuie în același timp să folosească persuasiunea, să ofere avantajele unui compromis și să impresioneze cealaltă parte cu forța militară a țării sale.

După cum reiese din întreaga noastră lucrare, ne-am focalizat mai ales pe partea juridică care îndrumă activitățile diplomatice printr-o normare specifică ce s-a perfecționat în timp, dar mai ales după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Activitatea diplomatică se desfășoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internațional, într-un cadru juridic instituțional extern. Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor dintre state, dintre acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebește de diplomație, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

Așadar, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile internaționale.

Prin urmare, dreptul diplomatic ca parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc de orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de dreptului diplomatic. Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluției societății umane.

Doar pe plan internațional, putem cunoaște performanța unei țări și rezultatele obținute în anumite domenii, iar marile nereușite au avut la baza dezvoltarea de sine, bazată pe resurse interne fără apelarea la oportunitățile oferite de restul lumii. O țară se poate integra în circuitele economice prin doi pași: statul respectiv se poate implica mai mult pe piața mondială și prin lupta pentru câștigarea unor segmente mai consistente de piață pentru produsele în exces. Pot preciza că, în ultimii ani , politicile guvernamentale ale României s-au axat doar pe creșterea atractivității prin crearea condițiilor de îmbunătățire a mediului de afaceri și pe promovarea exporturilor.

Acestea sunt liniile de forță ale lucrării noastre în care am realizat o imagine a modului în care este văzută diplomația din diferite unghiuri de vedere, cum este ea constituită și susținută juridic. Concluzia finală ar fi aceea ca diplomația este, în momentul de față, cea mai importantă activitate la nivelul relațiilor externe, iar dezvoltarea economică șu culturală chiar se clădesc pe principalele principii diplomatice.

Bibliografie

Anghel, Ion M.,  Dreptul Diplomatic și Consular, Vol I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

Babonea, Gheorghe, Ion Diaconu, Gheorghe Costache, Diana Crumpănă, Ileana Ingrid Nicolau, Dreptul libertăților fundamentale, Ed. Fundația România de Mâine, Buc. 2008.

Beșteliu-Miga Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, Ed. C. H. Beck, București, 2006.

Bitoleanu Ion, Sisteme politice comparate, Ed. Fundația România de Mâine, Buc. 2010.

Bogdan, Adrian Drept internațional public, ediția a 2-a, Ed. Universitaria, , 2010.

Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.

Buergenthal, Thomas, Renate Weber, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, Editura All, București, 1996.

Burchill, Scott, Andrew Linklater, Teorii ale Relațiilor Internaționale, Ed. Institutul European, Iași, 2008.

Crețu, Vasile, Drept internațional public, ediția a IV-a București, Editura Fundației România de Mâine București, 2006.

Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internațional contemporan – Manual, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

Feltham, R. G., Ghid de diplomație, Ed. Institutul European, Iași, 2005.

Feltham, R. G., Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura All, Bucuresti, 2000.

Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, All Beck, 2003;

Kissinger, Henry, Diplomatia, Editura Bic All, Bucuresti, 2003.

Kolodziej, Edward A., Securitatea și Relațiile Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007.

Gâf-Deac, Ioan, Ioan I. Gâf-Deac, Managementul activităților diplomatice, Ed. Economică, București, 2001,

Georgescu, Toma, Gheorghe Caraiani, Uzanțe diplomatice și protocol în relațiile internaționale, Ed. Sylvi, București, 2002.

Goldstein, Joshua S. , Jon C. Pevehouse, Relații internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2008.

Mazilu, Dumitru, Drept diplomatic și consular, Ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, București, 2009.

Mazilu, Dumitru, Diplomația Europeană, Ed. Lumina Lex, București, 2008,

Miroiu, Andrei, Radu Sebastian Ungureanu, Manual de Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006,

Moțoc, Iulia, Șerban Filip Cioculescu (coord.), Manual de analiză a politicii externe, Ed. Polirom, Iași 2010.

Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și pentru pace, Ed. Politom, 2007.

Năstase, Adrian, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea, Drept diplomatic și consular. Editura All Beck, București, 2002.

Năstase Dan, Drept diplomatic și consular, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2006.

Selejan-Guțan, Bianca, Laura-Maria Crăciunescu, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2008.

Voicu, Marin, Mirela Georgiana Sabău, Drept comunitar general, Ed. Fundația România de Mâine, Buc. 2010.

Zăpârțan, Liviu-Petre, Negocieri în viața social-politică, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007.

Bibliografie

Anghel, Ion M.,  Dreptul Diplomatic și Consular, Vol I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

Babonea, Gheorghe, Ion Diaconu, Gheorghe Costache, Diana Crumpănă, Ileana Ingrid Nicolau, Dreptul libertăților fundamentale, Ed. Fundația România de Mâine, Buc. 2008.

Beșteliu-Miga Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, Ed. C. H. Beck, București, 2006.

Bitoleanu Ion, Sisteme politice comparate, Ed. Fundația România de Mâine, Buc. 2010.

Bogdan, Adrian Drept internațional public, ediția a 2-a, Ed. Universitaria, , 2010.

Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.

Buergenthal, Thomas, Renate Weber, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, Editura All, București, 1996.

Burchill, Scott, Andrew Linklater, Teorii ale Relațiilor Internaționale, Ed. Institutul European, Iași, 2008.

Crețu, Vasile, Drept internațional public, ediția a IV-a București, Editura Fundației România de Mâine București, 2006.

Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internațional contemporan – Manual, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

Feltham, R. G., Ghid de diplomație, Ed. Institutul European, Iași, 2005.

Feltham, R. G., Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura All, Bucuresti, 2000.

Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, All Beck, 2003;

Kissinger, Henry, Diplomatia, Editura Bic All, Bucuresti, 2003.

Kolodziej, Edward A., Securitatea și Relațiile Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007.

Gâf-Deac, Ioan, Ioan I. Gâf-Deac, Managementul activităților diplomatice, Ed. Economică, București, 2001,

Georgescu, Toma, Gheorghe Caraiani, Uzanțe diplomatice și protocol în relațiile internaționale, Ed. Sylvi, București, 2002.

Goldstein, Joshua S. , Jon C. Pevehouse, Relații internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2008.

Mazilu, Dumitru, Drept diplomatic și consular, Ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, București, 2009.

Mazilu, Dumitru, Diplomația Europeană, Ed. Lumina Lex, București, 2008,

Miroiu, Andrei, Radu Sebastian Ungureanu, Manual de Relații Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006,

Moțoc, Iulia, Șerban Filip Cioculescu (coord.), Manual de analiză a politicii externe, Ed. Polirom, Iași 2010.

Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și pentru pace, Ed. Politom, 2007.

Năstase, Adrian, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea, Drept diplomatic și consular. Editura All Beck, București, 2002.

Năstase Dan, Drept diplomatic și consular, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2006.

Selejan-Guțan, Bianca, Laura-Maria Crăciunescu, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2008.

Voicu, Marin, Mirela Georgiana Sabău, Drept comunitar general, Ed. Fundația România de Mâine, Buc. 2010.

Zăpârțan, Liviu-Petre, Negocieri în viața social-politică, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007.