Rezolvarea Diferendelor pe Cale Pasnica In Dreptul International Public

CUPRINS

LISTĂ DE ABREVIERI………………………………………………………………………….5

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………….6

CAPITOLUL I. DREPTUL INTERNAȚIONAL,ELEMENT PRIMORDIAL PENTRU STABILIREA ȘI MENȚINEREA PACII…………9

1.1. SUBCAPITOLUL 1. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNAȚIONAL PRIN CARE SE INTERZICE FOLOSIREA FORȚEI………………10

1.2. SUBCAPITOLUL 2. DREPTUL INTERNAȚIONAL CA INSTRUMENT AL

PREVENIRII ȘI SOLUȚIONARII CONFLICTELOR ȘI AL MENȚINERII PACII ÎN

LUME…………………………………………………………………………………………………18

1.3 SUBCAPITOLUL 3. DOCUMENTE INTERNATIOANLE CU VOCATIE

UNIVERSALA………………………………………………………………………………………..24

CAPITOLUL II. MIJLOACE POLITICO DIPLOMATICE………………….29

2.1. SUBCAPITOLUL 1. NEGOCIERILE……………………………………………………..29

2.2. SUBCAPITOLUL 2. BUNELE OFICII…………………………………………………….31

2.3. SUBCAPITOLUL 3. MEDIEREA…………………………………………………………..33

2.4. SUBCAPITOLUL 4. ANCHETA INTERNAȚIONALĂ ………………………………..35

2.5. SUBCAPITOLUL 5. CONCILIEREA INTERNAȚIONALĂ…………………………..36

CAPITOLUL III. MIJLOACE PAȘNICE CU CARACTER JURISDICȚIONAL………………………………………………………………………………38

3.1. SUBCAPITOLUL 1. ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL………………………………..38

3.2. SUBCAPITOLUL 2. JURISDICTIA INTERNAȚIONALĂ………………………………42

3.3. SUBCAPITOLUL 3. CURTEA INTERNATIONALA DE JUSTITIE…………………..42

3.3.1 Competența Curții Internaționale de Justiție…………………………………..44

3.3.2 Competența jurisdicțională……………………………………………………………45

3.3.3 Competența contencioasă……………………………………………………………..46

3.3.4 Competența consultativă……………………………………………………………….47

CAPITOLUL IV. REZOLVAREA DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE…………………………………………..50

4.1. SUBCAPITOLUL 1. ÎN CADRUL ORGANIZAȚIILOR

INTERNAȚIONALE GENERALE…………………………………………………………………50

4.2. SUBCAPITOLUL 2. ROLUL O.N.U. ÎN SOLUȚIONAREA DIFERENDELOR

INTERNAȚIONALE…………………………………………………………………………………..51

4.3. SUBCAPITOLUL 3. ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA…………………………………………………………………………………………………56

4.4. SUBCAPITOLUL 4. UNIUNEA AFRICANă………………………………………………58

4.5. SUBCAPITOLUL 5. LIGA STATELOR ARABE …………………………………………59

4.6. SUBCAPITOLUL 6.ORGANIZAȚIA STATELOR AMERICANE………………………62

CAPITOLUL V. CONCLUZII…………………………………………………………….64

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..69

Listă de abrevieri

BIP -Biroul Internațional Permanent

CIJ -Curtea Interanțională de Justiție

CPA -Curtea Permanentă de Arbitraj

CPA -Curtea Permanentă de Arbitraj

CSCC -Conferința pentru Securitate si Cooperare pe Continent

CSCE -Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

OCAM -Organizația Comună Africană si Malgasa

ONU -Organizația Națiunilor Unite

OSCE -Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

OSA -Organizația Statelor Americane

OUA -Organizația Unitații Africane

Introducere

Această lucrare este consacrată studierii dreptului public și dreptului contemporan, a mijloacelor de evitare a conflictelor dintre state ori a rezolvării lor pe cale pașnică pe cat posibil fără intervenții armate.

In prima fază a acestei lucrări, am dorit să arăt principiile fundamentale care stau la baza dreptului internațional cât și rolul lor în sensul rezolvării diferendelor pe calea pașnică. Am arătat documentele internaționale care stau la baza găsirii soluțiilor de încetare a conflictelor dintre state cu evitarea implicării fortelor armate. Convenția de la Haga pentru aplanarea pașnică a conflictelor internaționale. A fost adoptată la 18 octombrie 1970, la Conferința păcii de la Haga (15 iunie – 18 octombrie 1907) și a fost semnată la data de 30 iunie 1908, la Haga. Statul depozitar fiind Guvernul Regatului Olandei.

Conferința de la Haga din 1907 s-a întrunit la inițiativa SUA în perioada 15 iulie – 18 octombrie 1907, cu scopul de a continua opera începută de prima Conferință.

Pactul Brian-Kellog sau Pactul de la Paris – Tratatul multilateral pentru renunțare la război ca instrument de politică națională A fost semnat la data de 27 august 1928, la Paris și a intrat în vigoare la data de 25 iulie 1929. Depozitar fiind Guvernul Statelor Unite ale Americii.

Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 37/10 – Declarația asupra reglementării pasnice a diferendelor internaționale. – Acest document a fost adoptat la data de 15 noiembrie 1982.

Un interes deosebit în studierea acestei teme l-am alocat mijloacelor de solutionare pe cale pașnica a diferendelor internaționale. În această etapa am arătat importanță deosebită pe care o au mijloacele politico-diplomatice cât și mijloacele cu caracter jurisdicțional (arbitrajul internațional, jurisdicția internațională, C.I.J.) în soluționarea diferendelor.

Convențiile internaționale cu caracter universal sau regional, sunt cele care reglementează mijloacele pasnice de drept international, diplomatic și politic.

În mare parte, toate rezoluțiile adoptate în urma folosirii mijloacelor mai sus menționate, au un caracter de recomandare către statele din interiorul diferendului însa cu excepția hotărârilor care sunt adoptate de către Consiliul de Securitate al O.N.U.

Din categoria mijloacelor pașnice diplomatice fac parte: negocierile directe între statele aflate în diferend; bunele oficii; mediațiunea; ancheta internațională (comisia internațională de anchetă) și concilierea internațională (comisia de negociere internatională).

Din categoria mijloacelor pașnice cu caracter jurisdicțional fac parte: arbitrajul internațional, jurisdicția internațională și Curtea Internațională de Justiție.

Arbitrajul internațional are drept obiectiv, rezolvarea diferendelor apărute între state, în baza respectării dreptului cu ajutorul judecătorilor care sunt alesi de către statele părti, state care au obligația de a se supune hotararilor arbitrale cu bună credință.

Arbitrajul internațional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători aleși de ele și pe baza respectării dreptului.

Recurgerea la arbitrajul internațional implică obligația de a se supune hotărârii arbitrale cu bună credință.

În privința Curții Internaționale de Justiție, potrivit articolului 92 al Cartei O.N.U., Curtea Internațională de Justiție este considerată ca fiind organul judiciar principal al O.N.U.

Curtea Internatională de Justiție are un rol important în rezolvarea diferendelor internaționale, această instituție având un caracter permanent ea fiind deschisă pentru toate statele, pe langă rezolvarea diferendelor internaționale, la cererea O.N.U., ea poate acorda și avize calificate din punct de vedere juridic.

În competența curții Internaționale de Justiție intră toate cauzele pe care i le supun părțile. Ea având dublă jurisdicție în sensul deciderii in conformitate cu dreptul internațional. Altfel spus, C.I.J. acționează ca un tribunal mondial.

În final, prin capitolul 4, am arătat rolul organizațiilor internaționale (O.N.U., O.S.C.E., U.A., L.S.A., O.S.A.) în soluționarea diferendelor ivite în cadrul acestora.

Asadar scopul suprem al O.N.U. este acela de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forțelor membrilor ei procedând astfel la menținerea păcii și securității internaționale prin garantarea că forța armată nu va mai fi folosită și prin stabilirea unor relatii de bună vecinătate între state.

O.N.U. a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, în momentul în care Carta Organizației a fost modificată de Franța, China, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și de o majoritate a celorlalți semnatari O.N.U., aceasta fiind sarbătorită în fiecare an pe data de 24 octombire. Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite este organul care are răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale, cuprinde membrii permanenți și membrii nepermanenți.

CAPITOLUL I. Dreptul Internațional, element primodial pentru

stabilirea și mentinerea păcii

Treptat, cu deosebire în secolele al XVII-lea și al XIX-lea, omenirea a conștientizat că rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice constituie o normă imperativă a dreptului internațional.

Mijloacele pașnice de soluționare a litigiilor sunt astăzi instituții recunoscute ale dreptului internațional.

O lungă perioadă de timp, s-a considerat că rezolvarea litigiilor dintre state se poate realiza doar prin forta armată. Însă, cu timpul s-a demonstrat faptul că, solutionarea litigiilor prin mijloace pașnice, făra intervenții violente, au un rezultat mult mai favorabil.

În trecut, s-au folosit și mijloace de soluționare pe cale pașnică, de exemplu soluționarea conflictelor prin meditațiune sau prin arbitraj. Asadar în anul 1818, s-a organizat Congresul de la Aachen iar în anul 1856 s-a organizat Congresul de la Paris, prin aceste doua mari evenimente, s-a subliniat faptul că, soluționarea litigiilor cu ajutorul meditațiuni are un rol benefic asupra păcii.

În anul 1899 și 1907 se țin cele doua Conferințe de la Haga, care au avut drept scop, reglementări cu privire la soluționarea pe cale pașnică a diferendelor.

1.1 Subcapitolul 1. Principiile fundamentale ale dreptului internațional prin care se interzice folosirea fortei.

Evoluția dreptului internațional general a dus, în special în secolul XX, la formarea unor principii fundamentale care domină întreaga materie.

Aceste principii reprezintă centrul dreptului internațional, de la baza acestor principii pleacă baza celorlalte principii cât si instituții, norme și cadrul dreptului internațional.

Prin articolul 2 al Cartei, aceste principii sunt corelate mai mult în vederea stabilirii raporturilor dintre state ca principii de baza ale dreptului internațional decât din punctul de vedere al corelației lor cu Organizația Națiunilor Unite.

Principiile fundamentale reprezintă coloana vertebrală a dreptului internațional. Doctrina le-a definit ca fiind: normele de aplicație universală cu un caracter general, abstract și imperativ, de la care statele nu pot deroga, ce dau expresie și protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internațional.

În sensul aplicării universale, aceasta se referă la rezultatul acordului de voința al cvasimajorității statelor, influentă care se extinde chiar și spre alte subiecte de drept interanțional.

Un alt caracter al acestor principii reprezintă obligativitatea față de părți, care se exprimă cu ajutorul tratatelor, convențiilor sau cutumelor.

Alte caractere ale principiilor fundamentale sunt: caracterul obligatoriu, caracterul juridic obligatoriu și caracterul imperativ, acesta din urmă reprezintă normele ius cogens.

Declarația din 1970 consacră sapte principii, la care Actul Final mai adaugă trei (inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale). Primele două sunt principii desprinse din principii deja consacrate din reglementările anterioare.

Aceste principii reprezintă centrul dreptului internațional, de la baza acestor principii pleacă baza celorlalte principii cât si instituții, norme și cadrul dreptului internațional.

Prin articolul 2 al Cartei, aceste principii sunt corelate mai mult în vederea stabilirii raporturilor dintre state ca principii de baza ale dreptului internațional decât din punctul de vedere al corelației lor cu Organizația Națiunilor Unite.

Principiile fundamentale reprezintă coloana vertebrală a dreptului internațional. Doctrina le-a definit ca fiind: normele de aplicație universală cu un caracter general, abstract și imperativ, de la care statele nu pot deroga, ce dau expresie și protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internațional.

În sensul aplicării universale, aceasta se referă la rezultatul acordului de voința al cvasimajorității statelor, influentă care se extinde chiar și spre alte subiecte de drept interanțional.

Un alt caracter al acestor principii reprezintă obligativitatea față de părți, care se exprimă cu ajutorul tratatelor, convențiilor sau cutumelor.

Alte caractere ale principiilor fundamentale sunt: caracterul obligatoriu, caracterul juridic obligatoriu și caracterul imperativ, acesta din urmă reprezintă normele ius cogens.

Declarația din 1970 consacră sapte principii, la care Actul Final mai adaugă trei (inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale). Primele două sunt principii desprinse din principii deja consacrate din reglementările anterioare.

Aceste principii dau expresie și protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internațional. Se remarcă două aspecte asupra acestor principii, și anume faptul că între principii nu se pot face ierarhizări, al doilea aspect, principiile sunt interdependente. ,,În interpretarea și aplicarea lor, principiile care preced sunt legate între ele și fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte (Declarația 2625 din 1970). Caracterul dinamic (evoluează în concordantă cu dinamica relațiilor internaționale, a raporturilor pe care le consacră). Principiile sunt consacrate, în principal, în Carta O.N.U. (art.2) Declarația Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 1970 referitoare la ,, principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta O.N.U., [Rezoluția 2625 din 14 octombrie 1970, Actul Final al C.S.C.E. de la Helsinki (1975) și altele] Acestea fiind protejate din perspectiva jurisdicțională de către principiile suveranității, nediscriminării, nerecurgerii la fortă sau amenințarea cu forța, asa cum sunt reprezentate de Actul Final, modul lor de stabilire din punct de vedere al rațiunii, este oarecum politică și poate fi explicată prin conjunctura internaționala a momentului.

O altă ipoteză sustinută în doctrina și prezentă altor principii ca de exemplu; principiul dezarmării, principiul securității colective și principiul solidarității internaționale, dintre acestea, cel putin două sunt din ce în ce mai palpabile; principiul bunei vecinătăți cât și principiul primatului dreptului internațional.

Principiile fundamentale prevăzute de Declarația din 1970

Principiul egalității suverane – Acest principiu a fost proclamat în articolul 2 paragraful 1 din Carta Națiunilor Unite: Organizația este fondată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi.

Conform Declarații din anul 1970, statele membre sunt egale în cadrul comunității internaționale acestea având obligații și drepturi egale fără a se face deosebiri între acestea.

Principiul egalității suverane, reprezintă un principiu al dreptului intern dar și al dreptului internațional. Suveranitatea reprezintă dreptul unui stat de a rezolva liber și dupa propria sa apreciere problemele sale atat în plan intern, cât și în plan extern, fără a încalca în vreun fel drepturile altor state și nici normele și principiile fundamentale ale dreptului internațional. Asadar, suvernaitatea statului este unitară si presupune respectarea suveranitătii altor state.

,,Toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membrii egali ai comunitații internaționale, fără nici o deosebire de ordin economic, social, politic sau de altă natură”.

Neadmiterea exercitării puterii unui stat pe teritoriul altui stat reprezintă o consecința a suveranitații.

Așadar, cu toate acestea, au existat și mai există anumite forme de manifestare restransă a suveranitații în evoluția relațiilor interanționale. O astfel de excepție a constituit-o condominiul, potrivit căruia un anumit teritoriu este supus suveranității a doua sau mai multe state.

Din punct de vedere al caracterelor clasice ale suveranitații distingem: indivizibilitatea, inalienabilitatea, exclusivitatea și caracterul originar și plenar care presupune ca suveranitatea aparține statului iar prerogativele puterii de stat cuprind toate domeniile de natura politică, economică socială etc. În prezent, aceste caractere au suferit anumite modificări ca urmare a evoluarii societaților internaționale în perioada postbelica și chiar și în perioada de dupa 1989.

Conținutul egalitații suverane cuprinde mai multe elemente, ca de exemplu: a) statele sunt egale din punct de vedere juridic; b) fiecare stat se bucură de drepturile interne depline suveranității; c) fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state; d) integritatea teritorială și îndependența politică sunt inviolabile; e) fiecare stat are dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic și cultural; f) fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin și cu bună credință de obligațiile sale internaționale și de a trai în pace cu alte state; g) dreptul de a-și stabili legile proprii, de a defini și conduce liber relațiile sale internațional de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratate de alianță, dreptul de neutralitate. Egalitatea- statele au o capacitate egală de a dobândi drepturi

și obligații. Egalitatea este o dimensiune diplomatico-juridică și o dimensiune economică (definita de necesitatea asigurarii egalitații compesatorii).

Principiul autodeterminarii (dreptul popoarelor de a-și hotarâ singure soarta) Declarația vorbeste despre ,,principiul egalitații în drepturi a popoarelor și dreptului de a dispune de ele însele”.

Titularul acestui principiu sau drept este poporul indiferent dacă sunt constituite în stat sau luptă pentru constituirea într-un stat propriu. El nu poate fi exercitat de o minoritate națională. -Asadar declarația definește acest principiu astfel: ,,Toate popoarele au dreptul de a-și hotarâ statutul lor politic în deplina libertate și fără amestec din afara și de a realiza dezvoltarea lor economică, socială și culturală și orice stat are obligația de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei”.

Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii)

Conținutul acestui principiu este reprezentat de obligația statelor de a nu interveni în afacerile care țin de competența națională a unui stat (care aparțin domeniului rezervat). Potrivit acestu principiu, este exclusă orice formă de intervenție, nu numai cea armată (orice formă de ingerință sau amenințare îndreptată împotriva personalității unui stat sau împotriva elementelor lui politice , economice, culturale).

Principiul neintervenției în problemele care sunt esențiale de competența internă a statelor, ceea ce reprezintă o consacrare a principiului neamestecului în treburile interne și respectării suveranitații statelor membre

De precizat este faptul că, din ce în ce mai multe probleme ies în prezent în afara domeniului rezervat întrucat acestea sunt considerate că fac parte din competența internă a statelor.

Princiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța –

Dintre principiile fundamentale, o însemnatate hotărâtoare pentru pacea, securitatea și independența statelor și popoarelor prezintă principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța in relațiile internaționale. Promovarea acestui principiu în relațiile dintre toate statele este menită să garanteze suvernaitatea internațională și dreptul fiecarui popor de a-și hotarâ singur soarta, respectiv întregul sistem de principii și norme ale dreptului internațional.

Până la semnarea , la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, războiul era considerat ca normal și legitim în practica dreptului internațional. Art. 2 pct. 4 din Carta ONU arata că ,,Toți membrii organizației se vor abține în relatiile lor internaționale de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosire forței fie împotriva integrității teritoriale și îndependenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite,,. Declarația din 1970 arată că războiul de agresiune constituie crimă contra pacii care angajează responsabilitatea statelor în conformitate cu dreptul internațional.

Un pas important în conturarea conținutului principiului il constituie adoptarea, de catre Adunarea Generală a ONU în 1974, a Rezoluției 3314 privind definirea agresiunii armate. Celelalte forme de agresiune nu sunt înca definite, deși prin conceptul de forță se intelege nu numai forță militară, ci orice act de violență sau constrangere, orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate ilicite. Desi prin forța se ințelege toate actele de violență sau de constrangere și chiar formele de presiuni de natură politică, economică sau altă natura, nu doar forța militară sunt considerate ilicite, restul formelor de agresiune din păcate nu se regăsesc.

Așadar, atât represaliile cu folosirea forței armate, cât și intervențiile armate sunt incompatibile cu art. 3 și 4 din Carta O.N.U. și Declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1970 care privesc principiile dreptului internațional, a Convențiilor din 1933 enunțate, și mai recent, a prevederilor Actului Final al Conferintei pentru Securitate și Cooperare de la Helsinki.

Utilizarea forței este acceptată în dreptul internațional în doar doua situații, și anume: folosirea forței doar în baza hotărârii Consiliului de Securitate și exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă doar împotriva unui atac de natură armată.

Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale

Potrivit Cartei O.N.U, ca și alte documente internaționale, prevăd interzicerea folosirii forței si a amenintării cu forța în relațiile internaționale.

Așadar, dacă statelor le este interzis să folosească forța sau amenințarea cu forța în relațiile dintre ele, această înseamnă faptul că ele sunt obligate să soluționeze diferendele dintre ele, orice litigiu interanțional, numai pe cale pașnică, prin mijloace pașnice.

Potrivit art. 2 pct. 3 din Carta O.N.U.: ,,Toți membrii organizației vor soluționa diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice astfel încat pacea și securitatea internațională, precum si justitia sa nu fie puse in primejdie,,. *In art.33 pct. 1 din Carta sunt indicate si mijloacele de reglementare: tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace pașnice la alegerea părtilor.

Conținutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligația generală de solutionare pe cale pasnică, respectiv prin dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluționare. Trebuie facută distincția diferend/situație: diferend = o neînțelegere între două sau mai multe state care și-au formulat deja pretențiile sau contrapretențiile (pozițiile lor sunt evident delimitate) situație = o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce frictiuni între ele și care poate evolua sau nu într-un diferend. Soluționarea diferendelor internaționale prin metode și proceduri fără a se recurge în nici un fel la forța este un corolar al principiului nerecurgerii la fortă.

Principiul ,,pacta sun servanda" (îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale) Este un principiu apărut înca din antichitate. Acest principiu este consacrat în articolul 2 pct. 2 al Cartei O.N.U. și art. 29 al Convenției de la Viena. În conformitate cu Declarația de la 1970, obligația fiecărui stat este de a îndeplini cu bună credință obligațiile asumate conform Cartei O.N.U., cele care îi incubă în conformitate cu principiile și normele generale recunoscute în dreptul internațional cât și cele cuprinse în tratatele din care acestea fac parte.

Aceasta nefiind neaapărat doar o norma juridică, ci și una de morală internațională; obligația statelor este de a-și îndeplini obligațiile pe care și le-au asumat în mod liber. Buna credință presupune ca acestea să-și asume obligațiile în mod corect, și de a-și da interesul ca acestea să fie executate în mod corect. Acesta se aplica atat tratatelor cât și cutumei. Ca și o condiție esențială ar fi: toate obligațiile trebuiesc executate în conformitate cu dreptul internațional. Un exemplu ar fi: tratatele, care trebuie să fie licite.

Principiul cooperării – Acest principiu de noutate, circumscrie obligația statelor de a coopera între ele în vederea menținerii păcii și securității internaționale, favorizării progresului cât și stabilitații economice internaționale.

Alte principii fundamentale prevăzute în Actul Final de la Helsinki . Principiul inviolabilității frontierelor Prevede obligația statelor de a ,,se abține acum si în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere,, , de la ,, orice cerere sau act de acaparare și uzurpare a întregului sau a unei părti a teritoriului oricărui stat independent,,. Conform Actului Final, frontierele pot fi însa modificate, în conformitate cu dreptul internațional prin mijloace pasnice și prin acord.

Principiul integrității teritoriale. – Acest principiu presupune obligația statelor de a se abtine de la orice actiune care nu este permisă de principiile Cartei O.N.U., și care sunt îndreptate împotriva integrității teritoriale, independentei politice și a unitatii.

Principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale. Este consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final de la Helsinki (1975), document cu caracter politic, și nu juridic, desi referiri găsim în Carta O.N.U., cele doua Pacte privind drepturile omulu etc. Initial considerat că principiu de drept internațional de ramură astăzi criteriul respectarii drepturilor omului a devenit o coordonată esențială a raporturilor interstatale și o condiție pentru aderarea la diferite foruri și forme de cooperare sau integrare.

1.2. Subcapitolul 2. Dreptul Internațional ca instrument al prevenirii și soluționării conflictelor și al menținerii păcii în lume

Primele încercări de reglementare a soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale au avut loc în cadrul Convențiilor de la Haga, din 1899 și 1907, când au fost promovate limitarea folosirii armamentului și codificarea ,,legilor si obiceiurilor războiului”.

Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaționale este principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale. Acest principiu decurge din prevederile art. 1 al Cartei O.N.U., potrivit căruia scopurile organizației vizează ,,menținerea păcii și securității internaționale și luarea de măsuri colective eficiente pentru prevenirea și eliminarea amenințărilor la adresa pacii, pentru suprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii și sa înfăptuiască, prin mijloace pasnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori soluționarea diferendelor internaționale sau situațiilor care ar putea duce la o încalcare a păcii.

Organizația Națiunilor Unite este reprezentată ca fiind una dintre cele mai importante organizații internaționale întrucât prin însăși caracterul său universal și a scopurilor conferite de către inițiatorii ei, aceasta a dezvoltat sensibilul sistem instituit la vremea respectivă, înaintea celui de-al doilea război mondial, de către Societatea Națiunilor.

Prin caracterul universal, precum și prin scopurile ce i-au fost conferite de initiatorii săi, Organizația Națiunilor Unite, constituie cea mai importantă organizație internationala, care a dezvoltat fragilul sistem instituit în perioada interbelică de Societatea Natiunilor.

Această organizație a fost creată în scopul stabilirii unei noi ordini mondiale din punct de vedere al stabilirii păcii și eliminării ei din cadrul relațiilor internaționale cât și din perspectiva dezvoltării economice și sociale, culturale și umanitare. Principalele organe din care este compusă Organizația sunt în număr de sase. ,,Aceste Organe pot înființa organe subsidiare, acestea neavand competența proprie ci competența proprie care este delegată de organul principal. Carta reglementând pentru fiecare organ în parte compunerea, funcțiile și puterile procedurilor și votul". Tendința dreptului internațional este de a scoate în afara legii razboaiele de agresiune cât și, folosirea forței. Pactul Societății Națiunilor a făcut un pas important în această direcție: statele-părți acceptau anumite oblgațiii, printre care și aceea de a nu recurge la război. O primă tentativă de creare a unei organizații interstatale cu caracter general și permanent a fost aparitia Societății Națiunilor. Pactul Societății Națiunilor a fost elaborat și adoptat la Conferința de Pace de la Versailles (28 iunie 1919) și a constituit prima parte din tratatele semnate de învingătorii cu Germania, Austria, Ungaria și Turcia.

Comunitatea internaționala a creat un raport de forțe între statele beligrante. Rezultatele primului război mondial, care au fost catastrofale, întareau ideea că recurgerea la forța trebuia admisă doar în situații excepționale.

Primul război mondial, a schimbat total cursul evoluției, de secole, a dreptului de a recurge la război.

Relațiile interstatale interbelice au fost marcate de activitatea organizației, sub auspiciile căreia s-au făcut primii pasi către recunoasterea din partea tuturor statelor a principiului interzicerii recurgerii la folosirea forței armate.

Metoda de soluționare adoptată prin pactul respectiv, oferă parților libertatea de a alege modul de soluționare a diferendului

Prevederile pe care se baza Pactul Societăților Națiunilor Unite au fost cu privire la obligația de neagresiune și asistență mutuală cât și de a se lăsa statelor libertatea de a recurge la război doar în situația în care, toate mijloacele pașnice prescrise, au fost folosite.

Prin respingerea oricăror îmbunătățiri ulterioare – Protocolul de la Geneva – statele-părti au blocat perfecționarea procedurii instituite.

Acest sistem a încetat să mai existe odată cu declansarea celui de-al doilea război mondial.

Excluderea definitivă a războiului din viața internațională s-a datorat consecințelor dezastruoase în cel de-al doilea război mondial, care a determinat că statele câstigatoare să ia un punct de vedere în privința războiului.

Pentru atingerea acestui obiectiv, s-a recurs la interzicerea folosirii forței și a amenințării cu forța, acesta fiind un principiu consemnat în art.2 alin (4) din Carta O.N.U.: ,, Membrii O.N.U. se vor abține de la relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U”.. Această prevedere a fost dezvoltată uterior prin adoptarea mai multor rezoluții de către Adunarea Generală a O.N.U. (Rezoluția nr. 95/I din 1946, prin care statele membre au aderat la ideea interzicerii războiului de agresiune – proclamată prin Statutul tribunalului de la Nurngerg – și care face parte din dreptul internațional pozitiv; Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptata la 9 decembrie 1949; Rezoluția nr. 2160/XXI din 30 noiembrie 1966, intitulată ,, Declarația privind respectarea cu strictete a interzierii amenințării sau utilizării forței în relațiile internaționale și dreptului popoarelor la autodeterminare,,; Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de razboi și crimelor împotriva umanității din 1968 etc)

O.N.U. se conduce dupa o serie de principii in desfăsurarea activitații sale, cum ar fi: egalitatea suverană între toate statele membre; buna-credință în îndeplinirea de către acestea a obligațiilor asumate; nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța; neamestecul ăn treburile interne ale statelor etc.

În acelasi timp, Carta, în calitatea sa de act constitutiv al O.N.U., este definit ca un instument dinamic, pe care practica il adaptează continuu. Caracterul organic și instituțional al Cartei o deosebește de tratatele mulltilaterale clasice , chiar dacă în mod formal contituirea tuturor organizațiilor internaționale are la bază un act juridic constitutiv.

Schimbarile ce au fost produse din 1946 pană în prezent ăn relatiile internaționale au influentat suficient de mult modul în care este aplicată Carta.

În zilele noastre, analiza ansamblului reglementărilor internaționale referitoare la menținerea păcii și securității din domeniul O.N.U. permite urmatoarele concluzii: – războiul de agresiune a fost interzis în mod expres; -plănuirea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui asemenea război constituie o crimă internațională, violând scopurile și principiile Cartei O.N.U.;

– au fost extinse situațiile și domeniile de interdictie a folosirii forței și amenințarea cu forța – au fost instituite metode de prevenire și soluționare pașnica a conflictelor armate și a diferendelor dintre state. -a fost înființata instituția răspunderii pentru violarea dreptului internațional și de reprimare a violarilor.

Așadar, astfel reiese obligația părtilor de soluționare a diferendelor internaționale prin mijloace pașnice. Acestea pot alege orice metoda de soluționare: negociere, bune oficii, mediere, ancheta, conciliere, arbitraj, soluționare judiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale sau prin orice alt mijloc de rezolvare pașnică. Dacă pacea globală a fost păstrată, conflictele locale și regionale ucigătoare și distrugătoare, nu au încetat să existe pe planetă. Din această perspectivă, Organizația Națiunilor Unite a încurajat – în mare parte după încetarea războiului rece – cooperarea în plan regional. Diferentele înca prezente între regiuni și situații care impun o adaptare permanentă a metodelor de lucru și cooperare, adaptare bazată pe creativitate și flexibilitate. Respectarea drepturilor omului a fost afirmată și reafirmată în numeroasele intrumente juridice internaționale adoptate de Natiunile Unite și de organizațiile regionale. Cu toate acestea, încalcarile cotidiene ale acestora, flagrante și masive, continuă și în zilele noastre în unele zone ale planetei.

O deosebită importanță cu privire la soluționarea diferendelor, au fost aduse de sesiunile extraordinare de urgență ale Adunării Generale, în momentul în care Consiliul de Securitate s-a aflat în imposibilitatea de a acționa, care au participat efectiv la deblocarea situațiilor și la promovarea unor măsuri în direcția înlesnirii diferendului. Relațiile internaționale impun, însa, creșterea calitativă a activității Adunării Generale, asumarea de către acesta a unor sarcini tot mai complexe în prevenirea diferendelor sau în aplanarea lor înca din faze incipiente, problemă a carei rezolvare nu se poate găsi decât în contextul general al creșterii rolului O.N.U. în viața internațională.

Diferendele internaționale pot fi atât de natură juridică cât și de natură politică. Distincția dintre ele este clasică. Se regăsește în Statutul Curții Internaționale de Justiție, care limitează categoria diferendelor juridice: ,,jurisdicția Curții are în vedere diferendele de ordin juridic având ca obiect: interpretarea unui tratat, toate probleme de drept internațional, orice fapt care, odată stabilit constituie încălcarea unui angajament internațional; natura sau întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui angajament internațional.

1.3. Subcapitolul 3. Documente internaționale cu vocație universală.

Convenția de la Haga pentru aplanarea pașnica a conflictelor internaționale.

A fost adoptata la 18 octombrie 1970, la Conferința păcii de la Haga (15 iunie – 18 octombrie 1907) și a fost semnată la data de 30 iunie 1908, la Haga. Statul depozitar fiind Guvernul Regatului Olandei.

La Conferința de la Haga din 1899, întrunită la inițiativa Rusiei (între 18 mai – 29 iulie 1899), au fost adoptate trei convenții, trei declarații și un act final, o rezoluție și sase recomandări. Cele trei convenții se referă la: rglementarea pașnică a litigiilor internaționale; aplicarea la războiul maritim a Convenției de la Geneva din 22 august 1864; legile și obiceiurile războiului. Aceasta din urmă Convenție constituie o codificare a dreptului de război. Preambulul Convenției cuprindea clauza Martens.

Cel mai important document al Conferinței a fost Convenția asupra aplanării pe cale pașnică a conflictelor internaționale, care a reglementat procedurile de aplanare a neîntelegerilor dintre state, – bunele oficii, medierea, concilierea; a instituit comisiile internaționale de anchetă și a organizat arbitrajul internațional, creând Curtea Permanentă de Arbitraj.

Conferința de la Haga din 1907 s-a întrunit la inițiativa Statelor Unite ale Americii, în perioada 15 iulie – 18 octombrie 1907, cu scopul de a continua opera începuta de prima Conferință.

Și-a desfășurat lucrările în cadrul a patru comisii: Comisia I s-a ocupat de ameliorarea Convenției privitoare la mijloacele pașnice de aplanare a conflictelor internaționale;

Comisia a II-a s-a ocupat de convenția referitoare la războiul terestru și de cele trei declarații adoptate de Conferința de la Haga din 1899 precum și de adoptarea unei Convenții privind drepturile și datoriile neutrilor în războiul terestru; Comisia a III-a, de probleme referitoare la războiul naval – bombardamentul naval, folosirea torpilelor și a minelor submarine, regimul navelor beligerante în porturile neutrilor; Comisia a IV-a, de transformare a navelor comerciale în nave de război, de regimul proprietății private în războiul maritim, de contrabandă de război, blocada distrugerea prizelor maritime neutre în caz de forță majoră, Au fost adoptate 14 convenții: 1) Convețtia pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale; 2) Convenția privind limitarea folosirii forței pentru recuperarea creanțelor contractuale; 3) Convenția referitoare la începerea ostilităților; 4) Convenția privind legile și obiceiurile războiului terestru; 5) Convenția referitoare la drepturile și obligațiile puterilor și persoanelor neutre în caz de război terestru; 6) Convenția referitoare la regimul vaselor de comerț inamice la începerea ostilităților; 7) Convenția referitoare la transformarea vaselor de comerț în vase de război; 8) Convenția cu privire la punerea de mine submarine automate de contact; 9) Convenția privind bombardarea prin forțe navale în timp de razboi; 10) Convenția pentru adaptarea principiilor Convenției de la Geneva la războiul maritim; 11) Convenția cu privire la anumite restricții în exercitarea dreptului de priză în războiul maritim; 12) Convenția referitoare la stabilirea unei Curți internaționale de prize; 13) Convenția privind drepturile și obligațiile puterilor neutre în caz de război maritim; 14) Declarația referitoare la interdiciția de a lansa proiectile și explozive din baloane.

Cea mai importantă dintre întelegeri a fost reprezentată de Convenția cu privire la legile și obiceiurile războiului terestru, iar cu privire la dreptul cutumiar în vigoare cu privire la dreptul aplicabil în timp de război, a fost schimbată în mare parte, dupa cel de-al Doilea Răboi Mondial. Convențiile care au produs schimbarea au fost Convențiile de la Geneva cu privire la ameliorarea soartei victimelor războiului din 12 august 1949.

Prin această conferință s-a codifică intr-o mare masura legile si obiceiurile războiului.

Convenția I de la Haga pentru aplanarea conflictelor internaționale, a fost adoptată la data de 18 octombrie 1907, și înlocuiește Convenția pentru soluționarea pașnică a conflictelor internaționale din data de 29 iulie 1899.

Statele semnatare sunt: Anglia, Argentina, Austro-Ungaria, Belgia, Bolivia, Brazilia, Bulgaria, Chile, Columbia, Cuba, Danemarca, Republica Dominicană, Elveția, Ecuador, Franța, Germania, Grecia, Guatemala, Haiti, Italia, Japonia, Luxemburg, Mexic, Muntenegru, Norvegia, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Persia, Portugalia, România, Rusia, Salvador, Serbia, Siram, Spania, Statele Unite, Suedia, Turcia, Uruguay și Venezuela.

Documentar: Convenția I din 1907 prevede procedura de constituire a tribunalelor de arbitri, dacă părtile nu au stabilit alte reguli prin acordul dintre ele. În contextul celor doua conferințe asupra păcii de la Haga s-a dezvoltat ideea creării unor jurisdicții internaționale, care să prezinte caracter de permanență, spre deosebire de arbitraj.

Pactul Brian-Kellog sau Pactul de la Paris – Tratatul multilateral pentru renunțare la război ca instrument de politică naționala

A fost semnat la data de 27 august 1928, la Paris și a intrat în vigoare la data de 25 iulie 1929. Depozitar fiind Guvernul Statelor Unite ale Americii.

Societatea Națiunilor a încercat la momentul respectiv, să restabilească încrederea. Asadar, întrucât la data de 20 noiembrie 1927, Comisia pregătitoare a Conferinței de dezarmare a creat un comitet de arbitraj și de protecție care, analizând articolele 11 și 16 ale Pactului Societății Națiunilor, a elaborat Actul general de arbitraj, adoptat de Adunarea Societății Națiunilor la data de 26 septembrie 1928. Dacă ar fi fost respectat noul document al Societății cu privire la procedura de reglementare arbitrară pentru toate diferendele, acesta putea servi efectiv la menținerea pacii.

În acest context, Frața a simtit nevoia unui puls de grație, iar Aristide Briand – ministrul de externe al Franței – i-a propus lui Franck Kellogg – ministrul de externe al S.U.A. -, un pact de amiciție perpetuă între cele două state.

În aprilie 1928, existau două proiecte pentru Pactul de prohibire a războiului: Proiectul Kellogg, conținând trei articole, condamnă recurgerea la război ca instrument pentru soluționarea litigiilor și proclamă solemn angajmentul de renuntare la război în caz de conflict;

Proiectul Briand conținea șase articole și prevedea în plus clauzele pe care Briand le ceruse lui Kellogg în ianuarie 1928.

Atitudinea față de Societatea Națiunilor diferenția fundamentele față de cele doua proiecte. Franța se angajase într-o serie de negocieri cu S.U.A., fără să țină cont suficient de rezervele Statelor Unite față de Societatea Națiunilor.

Din această cauza, în anul 1928 situația devenise destul de dificilă pentru statele semnatare ale Statutului Societății Națiunilor. Iar la Wasington s-au facut nenumărate demersuri din partea Brian, rezultate nu au întarziat să apară: la data de 28 aprilie 1928, Kellogg a declarat în fața Societății ameriacane de drept internațional că acceptă observațiile făcute din partea Franței; el considerând că dreptul este imprescriptibil în cazul legitimei apărări și că nu există incompatibilități între Pactul Societății Națiunilor și renunțarea totală la război.

După multe demersuri și negocieri, s-a încheiat în sfârșit Pactul Briand-Kellogg, acesta completând și articolul 15 al Pactului Societății Națiunilor, având și semnificația unui pas decisiv în acțiunea de organizare a păcii printr-un pact general de arbitraj obligatoriu.

În prima fază a fost semnat de:Germania, Statele Unite ale Americii, Belgia, Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia, Polonia, Cehoslovacia, Canada, Australia, Noua Zeilanda, Africa de Sud, Irlanda, India. În scurt timp, au mai aderat și alte state, astfel, depășindu-se numarul membrelor Societăților Națiunilor din acel timp.

România a ratificat Tratatul și anexele sale prin Decretul nr. 333 din 6 februarie 1929, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 30 din 7 februarie 1929. Acest pact, și anume, Pactul Brian-Kellogg este reprezentat ca fiind primul document internațional consacrat de principiul reglementării pașnice a diferendelor naționale a statelor. Tratatul are ca obiectiv să excluda forța din viața internațională.

În anul 1932 Statele Unite hotărăsc să adauge o noua componentă la Tratatul Brian-Kellogg, și anume, doctrina Hoover0stimson care prevedea că Statele unite nu va recunoaște nici un tratat sau acord realizat prin mijloace contrare Statutului Societății Națiunilor și obligațiilor decurgând din Tratatul de la Paris, în acest moment atitudinea S.U.A. față de Societatea Națiunilor se modificase în mod fundamental după aceasta, la data de 11 martie 1932, Societatea Națiunilor a proclamat armonizarea Pactului Brian-Kellog cu propriul său statut.

Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg invocă prevederile Tratatului și motivează sentința de condamnare a criminalilor de război naziști.

Rezolutia Adunarii Generale a ONU nr. 37/10 – Declarația asupra reglementării pașnice a diferendelor internaționale. Acest document a fost adoptat la data de 15 noiembrie 1982.

Adunarea Generală, reafirmând principiul Cartei Națiunilor Unite care spune că statele membre își vor soluționa diferendele internaționale apărute între ele, prin mijloace pașnice, astfel că pacea și securitatea internațională cît și justiția să nu fie puse în primejdie, știind ca în Carta Națiunilor Unite sunt prevăzute mijloace dar și un cadru esențial pentru reglementarea diferendelor interanționale a caror prelungire ar putea pune în nesiguranță menținerea securității internaționale și a păcii. Aceasta recunoscând importanța Organizației Națiunilor Unite și necesitatea sporirii eficacității ei în reglementarea pașnică a diferendelor internaționale și în menținerea păcii și securității internaționale, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, din Carta Națiunilor Unite,

Conform principiului Cartei Națiunilor Unite toate statele se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite, ținând cont de importanța menținerii și intăririi păcii și securității internaționale și a dezvoltării relațiilor prietenești între state indiferent de sistemul lor politic, economic și social sau de nivelul dezvoltării lor economice.

Aratand necesitatea statelor de a renunța la orice act de forța care priveaza popoarele, îndeosebi popoarele supuse unor regimuri coloniale și rasiale sau altor forme de dominație străina, de dreptul lor de autodeterminare, libertatea și independența la care se referă Declarația principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state în conformitate cu Carta Națiunilor Unite

Ținând cont de instrumentele internaționale existente, cât și de principiile și normele cu privire la reglementarea pașnica a diferendelor internaționale, inclusiv epuzarea căilor de recurs interne, când este cazul.

Hotarată să promoveze cooperarea internaționala în domeniul politic și să ajute la dezvoltarea continuă a dreptului internațional și codificarea lui, în special în ceea ce privește reglementarea pașnica a diferendelor internaționale.

Capitolul II. Mijloace politico-diplomatice

Convențiile internațional cu caracter universal sau regional, sunt cele care reglementează mijloacele pașnice de drept internațional, diplomatic și politic În mare parte, toate rezoluțiile adoptate în urma folosirii mijloacelor mai sus menționate, au un caracter de recomandare către statele din interiorul diferendului însa cu exceptia hotărârilor care sunt adoptate de către Consiliul de Securitate al O.N.U. Din categoria mijloacelor pașnice diplomatice fac parte: negocierile directe între statele aflate în diferend; bunele oficii; mediațiunea; ancheta intenraționala (comisia internaționala de anchetă) și concilierea internaționala (comisia de negociere internaționala).

2.1. Subcapitolul 1. Negocierile

Negocierile sunt cel mai important și cel mai eficient mijloc pașnic de rezolvare a diferendelor internaționale. Negocierile reprezintă un mijloc de reglementare simplu și flexibil, aflat la dispozitia părtilor; dacă sunt respectate regulile și principiile, negocierile pot duce la o solutie care de regulă este echitabilă și definitivă.

Negocierile directe sunt mijlocul pașnic diplomatic, cel mai important, de soluționare a diferendelor internaționale. Prin ele se evită intervenția unui tert și au un rol important în alegerea de catre parțile din diferend a altor mijloace pașnice pentru soluționarea lui. Negocierile directă constituie un mijloc pașnic suplu și discret.

Importanța acestui mijloc pașnic a fost subliniată de Curtea Internațională de Justitie, in hotararea sa din 25 iulie 1974, cand preciza: ,,Metoda cea mai potrivită de soluționare a diferendelor este cea a negocierilor.

Tratativele privind soluționarea unui diferend trebuie să se desfășoare cu bună-credința, în vederea ajungerii la o soluție convenabilă părților și nu pentru tergiversarea diferendului.

Într-o altă ordine de idei, cea dintâi procedură diplomatică de soluționare pașnică este reprezentată de negocieri. Aceste negocieri reprezintă demersul necesar oricărei tratative de a soluționa un conflict dintre doua state. Cele mai utilizate mijloace de soluționare a conflictelor, sunt tratativele diplomatice directe întrucât acestea sunt cele mai usor de folosit de către state și implică un cost minim, în această metodă de soluționare, părțile vin în mod direct în contact una cu cealaltă.

Modalitatea de negociere este o procedură bine definită din acest punct de vedere, întrucât acestea sunt desfăsurate prin contracte, tratative cât și prin schimburi de documente scrise. Persoanele desemnate ca negociatori sunt funcționari ai ministerelor afacerilor externe, membrii ai misiunilor diplomatice dar și membrii ai guvernelor, aceste persoane sunt bine pregătite în acest domeniu. În practică, procedurile diplomatice de soluționare a diferendelor iau forma reuniunilor miniștrilor de externe, sefilor de state sau de guverne. În cazul organizațiilor internaționale, negocierile se poartă de către cei mai înalți funcționari ai acestora.

După cum s-a arătat în literatura română de specialitate, acordul statelor ca temei al afirmării și obligativității dreptului internațional se realizează de regulă ca un proces adesea sinuos și dificil în cadrul căruia statele ajung, prin concesii și compromisuri reciproce, la apropierea pozițiilor și la convergența voinței lor; aceasta își găsește expresia în stabilirea unor soluții reciproc acceptabile ce devin norme de conduită, care sunt rezultatul voinței puse de acord, concordanțe ale statelor interesate. În doctrină a apărut un curent de opinie conform căreia se poate vorbi de o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor, adică obligația părților de a angaja negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluționare pașnică. O alta regulă este desfașurarea negocierilor cu bună-credință, adică cu intenția reală de a se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă. Obligația de a negocia nu implică obligația de a se ajunge neaapărat la o soluție acceptabilă. Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putând să dureze doar câteva zile sau mai mulți ani. Prin tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită.

2.2. Subcapitolul 2. Bunele oficii

Bunele oficii înseamnă acțiunea unui terț (poate fi un stat, o organizație internațională, sau o persoană) menită să convingă statele care se află în litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului dintre ele pe calea negocierilor, să le înceapa sau să le reia, în cazul în care au fost întrerupte. Această metodă de soluționare a conflictelor pe cale pașnică, reprezintă acțiunea unei părți în scopul creării unei condiții avantajoase pentru statele aflate în litigiu.

Aceasta este una dintre cele mai simple etape ale procedurii de conciliere, întrucât acestea au rolul de a menține relațiile internaționale la un nivel normal, influența sa fiind extinsă prin finalitatea lor atât asupra statelor care sunt în litigiu cât și a celorlalte state care nu sunt în litigiu direct.

Scopul său constând în determinarea părților aflate în diferend de a relua soluționarea conflictul pe calea negocierilor.

Cel care oferă bunele oficii nu participă la tratative, misiunea lui limitând-se la facilitarea tratativelor. Bunele oficii pot fi oferite de terți ori solicitate de parțile la un diferend. Pentru a se angaja în activitatile de bune oficii, terțul are nevoie de accetarea părților.

Bunele oficii trebuie să aibă rezultat pozitiv, pentru aceasta este nevoie ca cel care le oferă să indeplinească cumulativ urmatoarele condiții: sa depună pasiune, sa aiba un ascendent asupra statelor aflate în conflict.

Bunele oficii sunt definite în Dicționarul de drept internațional public ca fiind ,,demersul intreprins pe lângă statele părți la un litigiu de un terț – stat sau organizație internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să il rezolve pe calea negocierilor diplomatice”. Obiectul bunelor oficii îl constituie fie preîntâmpinarea unui diferend între state, fie soluționarea unui diferend izbucnit deja. Rolul bunelor oficii este de a pregăti apropierea între părțile în diferend și de a facilita începerea tratativelor între ele, în vederea soluționării diferendului sau de a le determina sa-și reia negocierile între ele, dacă ele au fost întrerupte. Cu ajutor bunelor oficii se evită conflictele de natura armată între state în situația în care această posibilitate de soluționare este exercitată la momentul potrivit, adică la momentul anterior izbucnirii conflictului. Astfel cu ajutorul bunelor oficii se stinge un diferend internațional existent sau poate înceta un conflict armat izbucnit între două sau mai multe state.

Prin metoda de aplicare a procedurii de bune oficii sunt implicate contracte separate intre terti si partile aflate in conflict. Asadar tertul nu poate participa direct la negocieri fara a depasi sfera bunelor oficii. In practica diplomatica, ca si in tratate, bunele oficii sunt uneori diferentiate de mediere, alteori confundate, socotim ca exista o serie de deosebiri intre bunele oficii si mediere care sa justifice autonomia fiecaruia dintre ele. Sub aspectul scopului, Bunele oficii urmaresc doar inceperea sau reluarea negocierilor, ele se incheie in momentul in care partile se aseaza la masa tratativelor. Altfel spus, cel care ofera bunele oficii ramane in afara negocierilor, nu este implicat in acest proces, urmareste numai sa asigure desfasurarea lui. Bunele oficii apar ca avand un caracter procedural, ele neprivind fondul litigiului.

2.3. Subcapitolul 3. Medierea

Prin mediere intelegem o alta metoda de a stinge anumite diferende nascute intre doua state. Aceasta presupune un cadru format de negociere, părțile în litigiu lăsându-se în seama mediatorului, care servește drept intermediar în conducerea negocierilor paralele.

Într-o altă idee, medierea desemnează acțiunea unui terț de participare la organizarea negocierilor, pe care de regulă le conduce, examinând fondul diferendului și facând propuneri pentru soluționarea lui. Mediatorul participă în mod activ și direct la negocieri, facând propuneri de soluționare care au însa un caracter facultativ pentru părți. Ea are un caracter facultativ, ceea ce își găsește expresia în initiațiva terțului care o oferă, în poziția părților care o pot accepta sau refuză, în orice moment, ca și în faptul că propunerile mediatorului nu sunt obligatorii pentru părțile în diferend.

Un exemplu de mediere între state îl reprezintă, acțiunea fostei U.R.S.S. din anul 1966 care privea aplanarea conflictului armat dintre Pakistan și India. Organizația Națiunilor Unite a intervenit de foarte multe ori în scopul medierii în cadrul conflictelor apărute în Orientul Apropiat. Un exemplu de mediere care a fost exercitată de o persoana, a avut loc în anul 1979 dintre conflictul apărut între Argentina și Chile, mediere realizata de către Papa.

Medierea poate fi acțiunea unei persoane aleasă ținând seama de calitățile sale personale sau de funcțiunile pe care le îndeplinește. Medierea mai poate fi realizată de unul sau mai multe persoane ori de o organizație internațională, Mediatorul trebuie să fie acceptat de părți, care îi definesc mandatul. Din punct de vedere procedural, medierea internațională se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend și prin absența unor forme sau etape care trebuie parcurse.

În practică, acțiunile de mediere se pot întrepătrunde cu negocierile directe între părțile la un diferent, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul intervenției unui mediator. Părțile la un diferend sunt libere să refuze soluția propusă de mediator.

Mediatorul poate juca un rol determinat și în cadrul unor negocieri ulterioare, dacă statele părți acceptă participarea lui la acestea.

Între bunele oficii și mediere există anumite asemănări însa ele sunt modalități de conciliere absolut distincte, aceasta nu trebuie confundată cu arbitrajul, existând între acestea anumite deosebiri clare. De exemplu în cazul medierii se poate ajunge la o soluție însă aceasta nu reprezintă ea însăși o soluție, în cazul arbitrajului, acesta constituie el însuși o rezolvare a diferendului. Asadar, procedura medierii nu are un caracter obligatoriu, spre deosebire de arbitraj, în cazul acestuia din urmă fiind prezentă această trăsătură.

O altă deosebire între cele două mijloace de stingere a conflictelor este reprezentată de faptul că în timp ce medierea reprezintă un mijloc pașnic, fără caracter jurisdicțional, de rezolvare a diferendelor dintre state, în cazul arbitrajului internațional, acesta reprezintă un mijloc care întrunește acest caracter jurisdicțional.

Așadar medierea poate fi oferită sau solicitată. Ea a fost folosită și în practica O.N.U., de exemplu în 1948 a fost numit un mediator în problema palestiniană, iar în anul 1958 de asemenea, a fost numit un mediator în problema din Cipru.

2.4. Subcapitolul 4. Ancheta internațională

Este utulizată în diferendele internaționale generale de aprecieri diferite asupra unor situații de fapt. Ancheta presupune și ea implicarea unui terț în soluționarea unui conflic, dar cu scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia. Ancheta se desfășoară prin intermediul unor comisii de anchetă, alcatuite pe baza unui acord între părțile diferendului prin care se stabilește componența comisiei și obiectul activității acesteia. Are ca scop stabilirea exactă a faptelor (fact-finding) și lămurirea împrejurărilor care au dus la apariția diferendului. În astfel de cazuri se face apel la terțe persoane care nu sunt implicate în conflict. În acest scop se creează comisii de anchetă internațională (conform art. 9-36 din Convenția de la Haga din 1907 pentru aplanarea conflictelor internaționale). Temeiul constituirii comisiilor de anchetă il constituie un acord internațional încheiat de părțile în litigiu.

Acest acord poate să rezulte dintr-o convenție bilaterală sau multilaterală. În acord se vor preciza situațiile de fapt ce vor trebui examinate, compunerea comisiei de anchetă, termenele impuse acesteia. Comisiile de anchetă alcătuiesc într-un numar impar de membrii denumiti comisari.

Ei putând fi cetățeni ai statelor părți la diferend dar și ai unor state teste. Comisarii aleși își îndeplinesc misiunea în calitate de specialiști și nu în calitate de reprezentanți ai statelor. Desfășurarea lucrarilor comisiilor de anchetă au un caracter contradictoriu.

Rezultatul anchetei se consemnează într-un raport care se înaintează părților, care sunt libere să hotarască daca ii vor da sau nu urmare.

Raportul respectiv nu este obligatoriu. În raport se va stabili situația de fapt fără a se propune soluții referitoare la fondul diferendului din partea comisiei. Ancheta internațională se aplică unei categorii restranse de situații. Ea intervine în special în situațiile în care nu implica nici onoarea, nici interesele vitale ale părților, respectiv în acelea care s-au creat în jurul unui dezacord care privește fapte născute și care poate fi investigat și rezolvat. La 19 august 2004, România a declanșat procedura de creare a unei Comisii de Ancheta Internațională în baza art. 3 alin. (7) și Anexei IV din Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier (Espoo, 1991) pentru a stabili dacă lucrările de construcție a canalului Bastroie în Delta ucrainiană a Dunarii sunt de natură să producă un impact negativ transfrontalier semnificativ în partea românească a Deltei, ceea ce a constatat, în unanimitate, la 10 iulie 2006.

2.5. Subcapitolul 5. Concilierea internațională

Constă în examinarea unui litigiu de către un organ prestabilit sau instituit ad-hoc după apariția diferendului, cu scopul soluționarii aspectelor litigioase, care sa conducă la împăcarea parților.

Concilierea este mijlocul de reglementare, și care constă în studierea diferendului de către o comisie special desemnată, sub toate aspectele și pronunțarea unei soluții, care este recomandată părților, de regulă sub forma unui raport. Soluția respectivă nu este însa obligatorie pentru părți.

Ea reprezintă un mod de reglementare a diferendelor internaționale de orice natură, în care prin constituirea unei comisi de către părțile aflate în diferend, fie cu titlu permanet, sau pentru o situatie determinată, în urma unui diferend procedează la o examinare imparțială și se straduiește să definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părți ori oferă părților orice concurs care îi va fi cerut în vederea reglementării.

Concilierea interanțională este cel mai complex mijloc politico-diplomatic, ea face trecerea de la aceste mijloace la cele jurisdictionale, de care se deosebește prin aceea că soluția propusă nu este obligatorie. Ea are un caracter complex îmbinand elemente de anchetă cu cele de conciliere.

Temeiul declanșării unei concilieri internaționale îl constituie acordul părților la diferend. Procedura comisiilor de conciliere se desfașoară în două etape: cea de anchetă, care constă în examinarea faptelor și administrarea probelor și etapa concilierii propriu-zisă, care se desfasoară în contradictoriu, cu ascultarea părților. Comisia întocmește un raport, ale cărui concluzii trebuie motivate atît în fapt, cât și în drept. Raportul respectiv nu are forță obligatorie pentru părți.

Capitolul III. Mijloace pașnice cu caracter jurisdicțional.

3.1. Subcapitolul 1. Arbitrajul internațional.

Constă în rezolvarea unui diferend ivit între două state de către o persoană sau o comisie, numite de părți și a carei hotărâre, conform întelegerii prealabile dintre părți, este obligatorie.

Arbitrajul presupune ca două subiecte de drept internațional în conflict să cedeze unui organ terț, desemnat de comun acord, competența tranșării diferendului care le opune printr-o sentință pe care parțile se angajează să o respecte.

Asadar, într-o alta definiție arbitrajul a fost definit ca fiind ”mijlocul de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale în cadrul caruia părțile la un diferend, printr-un acord formal, încredințează soluționarea diferendului unui terț ce poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe ce se supun deciziei acestora ca urmare a unei proceduri contencioase din care rezultă o hotarare definitiva obligatorie”.

Arbitrajul internațional are drept obiectiv, rezolvarea diferendelor apărute între state, în baza respectării dreptului cu ajutorul judecatorilor care sunt alesi de către statele părți, state care au obligația de a se supune hotarărârilor arbitrale cu bună-credință.

Arbitrajul internațional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători aleși de ele și pe baza respectării dreptului.

Recurgerea la arbitrajul internațional implică obligația de a se supune hotărârii arbitrale cu bună-credință.

Recurgerea la arbitrajul internațional implică obligația de a se supune hotărârii arbitrale cu bună-credință.

Arbitrajul internațional este individualizat în cadrul modalitaților de soluționare a diferendelor pe cale pașnică, prin așa zisele caractere sau dimensiuni esențiale ale sale.

– Caracterul jurisdicțional. Arbitrajul reprezintă un mijloc jurisdicțional de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.

El presupune existența unui element terț care trebuie să se pronunțe printr-o hotărâre asupra diferendului respectiv.

Caracterul jurisdicțional este caracterul obligatoriu al hotărârii pronunțate, prin aceasta este diferit de modalitatile diplomatice clasice de soluționare pașnică.

În practica arbitrajului se folosesc în principal negicierile înaintea arbitrajului, întrucât acestea reprezintă faza prealabilă arbitrajului.

– Caracterul consensual. Pentru a se recurge la arbitraj, este obligatoriu necesar să existe acordul părților. Acest acord poate fi anterior sau chiar posterior, poate să fie general sau special, este foarte important ca el sa existe.

– Caracterul simplu. Arbitrajul poate fi realizat cu ușurință, în funcție de nivelul diferendului, procedura sa putând fi stabilită pe baza unor reguli simple. Cu privire la determinarea regulilor aplicabile, modul de organizare a arbitrajului depinde în principal de regulile compromisului cât și de calitatea arbitrilor. În funcție de acești factori, dar și de neinstituționalizarea sa, părțile aflate în diferend preferă mai mult arbitrajul datorita acestor elemente, cât și a neintituționalizării sale, statele preferă în general arbitrajul soluționării judiciare.

Doar statele sau organizațiile internaționale pot fi subiecte ale arbitrajului. În cazul organizațiilor internaționale, arbitrajul are o însemnatate deosebită, întrucât acestea nu pot apela la soluționarea pe cale judiciară a diferendelor în care sunt aplicate, neavand acces la Curtea Internaționala de justitie (în conformitate cu art. 34 din Statutul acesteia). Așadar, ele au doar calea arbitrajului pentru soluționarea diferendelor dintre ele și state în ceea ce privește interprezentarea acordurilor pe care le încheie cu acestea. Convenția de la Haga stabilește în general normele ce guvernează arbitrajul din cadrul organizațiilor economice.

Organele arbitrale sunt compuse prin numirea unor membrii ad-hoc, desemnați special pentru soluționarea unui diferend, fiind mai rare situațiile – în relatiile bilaterale – în cadrul organizației. Rolul violenței statelor implicate în diferend fiind extrem de mare în funcționarea tribunalului arbitral, o importanță deosebită o au ,,arbitrii naționali numiți de către state”. Tribunalul arbitral se constituie de obicei dintr-un numar impar de arbitri, din care unul sau doi pot fi cetățeni ai statelor în conflict, iar ceilalți, cetățeni ai altor state. Rolul arbitrilor ,,naționali” în aceste tribunale este de a permite accesul nemilocit al tribunalului la cunoașterea și interpretarea sistemelor de drept ale părților. Desemnarea arbitrilor ,,naționali” se face de regulă de către statele părți. În practica arbitrală s-a observat însă că, în anumite situații, deși există angajamentul de recurgere la arbitraj, unele state nu-și numeau arbitrii naționali, paralizând astfel constituirea tribunalului și, ca atare, recurgerea la arbitraj. De aceea în practică au fost folosite unele proceduri de numire automată a arbitrilor ,,naționali”, proceduri care în general sunt acelasi cu cele utilizate pentru desemnarea automată a supraarbitrilor.

Curtea Permanentă de Arbitraj (C.P.A.), cu sediul la Haga, a fost creată prin convențiile adoptate la cele doua Conferințe de la Haga, din 1899 și 1907, în scopul de a stimula rezolvarea diferendelor internaționale prin arbitraj internațional.

Persoanele numite sunt înscrise pe o listă păstrată la sediul Curții. Lucrările curente și de grefă ale Curții sunt asigurate de Biroul Internațional Permanent, condus de un secretar general. Membrii Curții sunt numiți pe termen de șase ani, cu posibilitatea de reînoire a mandatului. Dacă statele în conflict doresc să se adreseze Curții, alegerea arbitrilor o vor face de pe lista membrilor acesteia. Dacă parțile nu se înteleg asupra componenței tribunalului de arbitri, fiecare dintre ele va desemna câte doi arbitri, dintre care numai unul poate fi conaționalul sau. Acești arbitri aleg împreuna un suptraarbitru. Recurgerea la arbitraj se face prin desemnarea de către părti a unui compromis în care se determină obiectul litigiului, termenul și modul de numire a arbitrilor, puterile speciale conferite Curții, limba de lucru și, în general toate elementele asupra cărora parțile au convenit. Procedura arbitrală se compune de regulă din două faze distincte: faza scrisă și dezbaterile. Ședintțele sunt secrete, iar hotărârile se iau cu majoritate de voturi a membrilor. Hotărârea arbitrală soluționează diferendul în mod definitiv și fără drept de apel. Părțile pot să-și rezerve, prin compromis, dreptul de a cere revizuirea sentinăei arbitrale. Cererea de revizuire se adresează instanței care a pronunțat sentința, dacă nu exista o altă întelegere. Ea poate fi motivată numai prin descoperirea unor noi împrejurări care ar fi fost de natură să influnțeze sentința și care erau cunoscute treibunalului, precum și părții care cere revizuirea. Un Consiliu administrativ permanent compus din reprezentanții diplomatici ai statelor, acreditați la Haga, și prezidați de ministrul afacerilor externe al Olandei exercită conducerea și supravegherea Biroului Internațional Permanent al Curții. În activitatea sa (Curtea a fost mai atractivă până la Primul Razboi Mondial), Curtea a pronunțat câteva hotărâri de principiu care au îmbogațit doctrina dreptului internațional: în materia dublei naționalități, în chestiuni de drept maritim, cu privire la procedura de urmat în arbitrajul internațional etc.

3.2. Subcapitolul 2. Jurisdicția interanțională.

Prima instanță de jurisdicție internațională a fost Curtea Permanentă de Justiție Internațională, inființată în 1920, conform Pactului Ligii Națiunilor.

Odată cu crearea O.N.U., în temeiul Cartei, a fost instituită și Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) ca organ principal al O.N.U., Statutul său face parte integrantă din Carta O.N.U., iar regulamentul adoptat în 1946 și amendat ulterior stabilește reguli detaliate de organizare și funcționare.

Jurisdicția internațională prezintă două forme: jurisdicția internațională ad-hoc și jurisdicția interanțională permanentă.

Competența instanțelor interanționale nu este în prealabil. În acest domeniu, convențiile internaționale precizează doar diferendele internaționale care vor urma să fie supuse instanțelor internaționale, neexisâand obligativitatea statelor propriu-zisă, dar existând și unele excepții.

Potrivit art. 38, alin. 2, în problemele cu caracter juridic și în problemele interpretării sau aplicării tratatelor interanționale, arbitrajul este recunoscut de către puterile contractante ca mijlocul cel mai potrivit însa în acelasi timp, și un mijloc echitabil în reglementarea diferendelor internaționale.

3.3. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J)

Potrivit articolului 92 al Cartei O.N.U., Curtea Internațională de Justiție este considerată ca fiind organul judiciar principal al O.N.U.

La cererea unor organe ale O.N.U. sau a instituțiilor specializate ale organizației în soluționarea unor diferende internaționale Curtea Internațională de Justiție acordă avize calificate din punct de vedere juridic, ea fiind una dintre instituțiile de judecată internațională ce are acest scop.

Jurisdicția C.I.J. are caracter permanent și este facultativă, fiind determinată de consințământul statelor părți la litigiu cu care a fost sesizată.

Toate statele membre ale O.N.U. sunt parți ,,ipso facto” la Statutul Curtii. Ele pot deveni parți la Statutul Curtii și statele care nu sunt membre ale O.N.U., în condițiile în care acceptă acest statut și au primit aprobarea Adunarii Generale a O.N.U. ( de exemplu: Elvetia sau San-Marino)

Statele membre ale O.N.U. sunt părți ,,ipso facto” la Statutul Curții. Curtea Internațională de Justiție este formată din 15 judecatori, alesi de Adunarea generala a O.N.U. și de Consiliul de Securitate, pe un mandat de 9 ani, cu posibilitatea de a fi realesi.

Cu privire la persoanele care candidează pe funcția de judecător de Curte, ele trebuie să aibă înalte calități morale, să poată acupa cele mai înalte funcții judiciare în țara lor și care au o competență recunoscută în materie de drept internațional (Statutul C.I.J., art. 2).

În timpul mandatului, judecătorii C.I.J., nu pot exercita funcții politice sau administrative în țara lor și nici vreo activitate profesională. Judecatorii Curții se bucură de privilegii și imunitați diplomatice, pe timpul mandatului lor.

Cu privire la conducerea Curții, ea este condusă de un președinte și un vicepreședinte, care sunt aleși dintre judecătorii Curții, pe o perioadă de 3 ani.

Statutul C.I.J. prevede ,,Dacă în Completul Curții nu este inclus nici un judecător având cetățenia părților, fiecare dintre părți poate să procedeze la desemnarea unui judecator” (art.31, pct. 3). Sediul Curții Internaționale de Justiție este la Haga.

Curtea Interanțională de Justiție își exercită competențele în sedințele plenare, printr-un complet de judecată format din cel putin 9 judecatori, cu excepția ,,Camerelor” pe care le poate constitui Curtea din 3 sau mai mulți judecători. Aceste ,,Camere” examinează anumite cauze, ca de exemplu cele de muncă sau cele referitoare la tranzit sau comunicații. Acestea putând soluționa și alte cauze la cererea părților și alte cauze (art.26). La cererea părților într-un diferend, Curtea poate forma o ,,cameră” din 5 judecători, care poate dezbate și soluționa cauzele supuse ei, în baza unei proceduri sumare (art.29). Hotărârile ,,Camerelor” Curții se consideră ca fiind date de către ea (.art. 27).

Regulamentul Curții Internaționale de Justiție prevede posibilitatea completării completelor de judecată cu asesori, aleși de Curte, prin vot secret.

3.3.1 Competența Curții Internaționale de Justiție

În competența Curții intră toate cauzele ce au fost supuse de către părți. Competența Curții este deschisă numai pentru diferendele ivite între state și care îi sunt supuse de ele. Statutul C.I.J. face precizarea că numai statele pot fi parte într-o cauză judecata de ea (art. 34, pct.1) și numai statele care sunt parte contractantă a Statului ei (art. 35, pct. 1).

În conformitate cu prevederile Statutului C.I.J., Curtea este competentă să judece diferendele supuse ei de către părțile la acel diferend, ca și toate chestiunile prevăzute expres în Carta O.N.U. sau în alte tratate și convenții interanționale, în vigoare (art. 36, pct. 1).

Regula generală privind competența Curții este caracterul facultativ al ei. Fiind necesar acordul expres al părților de a supune diferendul dintre ele Curții Internaționale de Justiție. Această regulă privind competența Curții a fost confirmată, în mai multe decizii ale sale. Astfel, în ,,Avizul consultativ” al Curții, din 30 martie 1950, se preciză: ,,Consințământul statelor participante la un diferend este fundamentul Curții în materie contencioasă”.

Competența Curții devine obligatorie pentru statele care recunosc în urma unei declarații această obligativitate privind competența Curții, în raport cu oricare alt stat, care a acceptat și el aceasta obligativitate.

Declarația de acceptare a competenței obligatorii a Curții reprezintă un act unilateral al unui stat, prin care el acceptă competența obligatorie a Curții Internaționale de Justiție, pentru soluționarea unor conflicte care se pot ivi în relațiile sale cu alte state.

Această declarație de acceptare este un act generator de efecte contractuale în relațiile cu alte state, ea poate fi făcută oricând de un stat, ea putând fi necondiționată sau condiționată de reciprocitatea mai multor state (art. 46. pct. 3)

Declarația de acceptare a obligativității competenței Curții poate cuprinde anumite limitări, în timp și în ce priveste obiectul ei. În ea se precizează faptul că nu este aplicabilă în cazul diferendelor pentru care părțile au decis să recurgă la un alt mijloc pașnic. Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul au o specializare atât ca organ judiciar, cât și ca organ cu atribuții executive.

3.3.2 Competența jurisdicțională

Curtea Internațională de Justiție are dublă jurisdicție în sensul că ea decide, în conformitate cu dreptul internațional, litigiile care sunt de natură juridică și care sunt transmise de către state, iar în al doilea rând, ea dă avize consultative asupra problemelor juridice la cererea organelor Organizației Națiunilor Unite sau a agențiilor specializate din acest domeniu, pentru a face o astfel de cerere.

Într-o altă ordine de idei, Curtea Internațională de Justiție acționează ca un tribunal mondial.

3.3.3 Competența contencioasă.

Privește judecarea diferendelor dintre state care au fost supuse de către părțile aflate în diferend. Curtea Internațională de Justiție, are competența de a aprecia daca este sau nu în atribuțiile sale sa rezolve sau nu un anumit diferend supus ei. Statutul Curții, face referire și la faptul că în cazul unui diferend cu privire la o anume chestiune, Curtea să decidă în cazul în care este competentă cu rezolvarea diferendului respectiv.

Potrivit art. 38 din Regulamentului C.I.J., pentru a determina un proces în fața Curții este necesar ca ea să fie sesizată printr-o cerere, cererea respectivă trebuie să cuprindă obiectul diferendului, partea reclamantă și statul împotriva căruia este formualtă plângerea.

Ordonanțele Curții prevăd masurile conservatorii, aceste măsuri sunt adoptate de Curte înainte de începerea procedurii, asta dacă este cazul, ele sunt pentru conservarea drepturilor părților în diferend.

Părțile în diferend, în faza sus menționată, pot ridica în fața curții excepții preliminare, care sunt referitoare la declarația de acceptare a obligativității competenței Curții, sau cu privire la lipsa negocierilor prealabile dintre părți cu privire la un diferend, ori în privința neepuizării căilor interne în vederea soluționării diferendului. Prin excepțiile preliminare se poate încerca suspendarea procedurii în fața Curții cît și a trecerii ei la cercetarea în faza fondului a diferendului ivit.

Reprezentarea părților care fac parte într-un diferend în fața Curții, se face prin agenții oficiali, însoțiți de consilieri și avocați.

Fazele procedurii contencioase a Curții sunt în număr de 2. Prima, este fază scrisă și este formată din memorii, contramemorii și documente prezentate ei de către părțile aflate în diferend. Cea de-a doua fază este faza orală, ea constă în audierea de martori experți a reprezentanților statelor în diferend. Dezbaterile Curții sunt de obicei publice.

Partea care se prezintă la diferend, poate cere Curții ca în situația în care cealaltă parte la diferend nu se prezintă în fața Curții, aceasta să dea o soluție favorabilă celei dintâi. (art. 53. pct. 1). Potrivit art. 53, pct. 2 din Cartă înainte de a adopta soluția respectivă, Curtea trebuie să convingă ca este competentă să judece diferendul respectiv și că acțiunea în fața sa, este temeinică atât în drept cât și în fapt.

În rezolvarea diferendelor internaționale, Curtea Internațională de Justiție, aplică: convențiile interanționale, generale sau speciale, care stabilesc regulile recunoscute în mod expres de statele în diferend; cutuma interanțională; principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate; doctrina celor mai calificați specialiști în drept public și hotărârile judecatorești, ca metode auxiliare de determinare a regulilor de drept (art. 38, pct. 1). Statutul Curții precizează că ,,Decizia Curții nu are forță obligatorie decât între părțile la litigiu și numai pentru cauza pe care o soluționează” (art. 59). Ca atare, deciziile Curții nu creaează precedente juridice.

După finalizarea dezbaterilor, Curtea deliberează în secret și adoptă hotararea ei, în baza majorității voturilor membrilor completului de judecată. Hotăârea Curții trebuie să fie motivată. Judecatorii care n-au votat pentru hotărâre au dreptul la afirmarea opiniei lor separate, care este alăturată hotărârii. Hotărârile Curții Interanționale de Justiție fiind definitive.

3.3.4 Competența consultativă

Numai statele au capacitatea de a se înfățișa Curții, organizațiile internaționale nu pot fi părți în procedurile inițiate în fața Curții. S-a propus ca, din timp în timp, să li se acorde acest drept, dar nimic nu s-a decis în acest sens. Dacă se ridică o problemă în ce privește interpretarea sau aplicarea convențiilor încheiate, rămâne la latitudinea statului membru să inițieze procedurile în fața C.I.J. Într-un astfel de caz, organizația implicată este informată de Grefa Curții și primește copii de pe cereri (Incidentul aerian din 3 iulie 1988, Problema interpretării și aplicării Convenției din Montreal din 1971 în legătură cu incidentul aerian de la Lockerbie). Tot ceea ce rămâne de făcut este să furnizeze Curții informațiile necesare. Organizațiile publice internaționale pot să mai furnizeze informații în alte circumstanțe, ori la cererea lor, ori la cererea părților sau chiar a Curții.

Competența consultativa constă în acordarea de către Curte a avizelor consultative, asupra unor probleme de natură juridică, la cererea organelor O.N.U. ca de exemplu: Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate. Avizele respective pot fi solicitate Curții și de către alte organe ale O.N.U. cât și de alte instituții specializate, în baza unei autorizații elaborată de O.N.U. prin Adunarea Generală.

Avizul consultativ al C.I.J. este un răspuns calificat al ei asupra

unei chestiuni juridice aflată în dezbaterea organelor O.N.U. sau a unei instituții specializate. Avuziul Curții este obligatoriu, el având caracterul de expertiză. Între anii 1946 – 1983, Curtea Internațională de Justiție a dat 37 de hotărâri și 18 avize consultative.

Competența consultativă are anumite limite. Curtea nu se va pronunța în ipoteza în care i se va solicita un aviz cu privire la o problema politică și nu una juridică. Cererea nu trebuie să fie contrară funcționării sale judiciare.

În ultimul timp, a apărut preocuparea statelor de a crea o jurisdicție interanțională specializată, cu caracter permanent. Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile mării, din anul 1982, preconizează înființarea ,,Tribunalului internațional al mării”. Acesta va fi format din 21 de membri și va fi deschis statelor aflate într-un diferend, cât și altor entități. Tribunalul va fi competent să judece toate diferendele sau cererile adresate lui, în conformitate cu convenția Națiunilor Unite sau prevăzute într-un alt acord, care conferă competentele tribunalului. Hotărârile date de tribunalul sunt definitive și obligatorii pentru părțile din acea cauză.

Camera pentru reglementarea diferendelor privind fundul mării, este o instanță de judecată internaționala care este preconizată în Convenția privind dreptul mării din anul 1982. Această instanță va fi competentă să judece diferendele ivite între state ca urmare a activității lor în acest spațiu, sau a activității ,,Autorității pentru zona internațională a spațiilor submarine”, sau a acțiunilor unor persoane, în acest spațiu. Hotărârile Camerei vor fi executorii pe teritoriul statelor părți la convenție, având același titlu cu o hotărâre sau ordonanță adoptată de cele mai înalte instanțe ale statului pe a cărui teritoriu se aplică.

Capitolul IV. Rezorvarea diferendelor în cadrul organizațiilor internaționale.

4.1 Subcapitolul 1. Rezolvarea diferendelor în cadrul organizațiilor interanționale generale.

Prin crearea organizațiilor internaționale, Liga Națiunilor dar mai ales O.N.U. și intituțiile sale specializate, precum și a organizațiilor regionale a determinat crearea unor proceduri specifice de rezolvare a diferendelor, prevăzute în actele lor consultative.

Organizațiile internaționale, în special, cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acțiunea de soluționare pe cale pașnică a diferendelor ivite între statele membre. Ele oferă ,, arsenalul” mijloacelor pașnice pentru soluționarea oricăror diferende, neîntelegeri sau conflicte apărute între state.

În privința rezolvării diferendelor în cadrul organizațiilor iternaționale, acestea se fac prin proceduri specifice, în cazurile în care statutele acestor organizații prevăd asemenea proceduri. În general, aceste aceste proceduri specifice au un caracter subsidiar, în sensul că se recurge la ele dacă diferendul nu este soluționat prin mijloace de genul celor menționate. În situația în care un diferend prezintă pericol pentru pace și securitatea internaționala, organizațiile pot, la cererea părților sau a altor state să recomande parților un mijloc de soluționare sau să întreprindă ele măsuri de soluționare a conflictul pe cale pașnică.

Așadar recurgerea directă la mijloacele de soluționare a diferendelor dintre state prevede o anume procedură prevăzută în statuetele organizațiilor internaționale, această procedură are un caracter complementar vis-a-vis de obligația statelor de a soluționa diferendele ivite. În carta O.N.U. este stipulat faptul că, statele din interiorul conflictului ivit sunt obligate ca înainte de toate să soluționeze diferendul fără ca să pună în nesiguranță menținerea păcii și securității internaționale.

Totodata, organizațiile internaționale, în special O.N.U., sunt compete să acționeze, în mod direct, pentru soluționarea diferendelor interanționale, fie la cererea părților în diferend, fie din propria lor inițiativă.

4.2 Subcapitolul 2. Rolul O.N.U. în soluționarea diferendelor internaționale.

Scopul suprem al organizației este acela de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forțelor membrilor ei procedând astfel la menținerea păcii și securității internaționale prin garantarea că forța armată nu va mai fi folosită și prin stabilirea unor relații de bună vecinătate între state.

O.N.U. a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, în momentul în care Carta Organizației a fost modificată de Franța, China, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și de o majoritate a celorlalți semnatari O.NU. aceasta fiind sarbătorită în fiecare an pe data de 24 octombire.

Bazele pe care se axeaza acțiunea O.N.U. cât și a membrilor săi în vederea instaurării păcii pe continent sunt: principiul egalității suverane a statelor membre, buna credință în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de Carta, rezolvarea diferendelor pe cale pașnică, abținerea de la a folosi forța armată etc.

Așdar, Carta O.N.U., instituie un sistem de rezolvare a diferendelor internaționale ivite între state, pe cale pașnică, prin intermediul său. Această metoda se aplică doar pentru rezolvarea diferendelor dintre statele membre.

În cadrul O.N.U. au atribuții prevăzute în Carta, în domeniul soluționării pașnice: Consiliul de Securitate și Adunarea Generală.

O.N.U. reprezintă, un cadru în care s-ar putea construi o societate internațională bazată pe respectarea dreptului. Un astfel de demers este posibil chiar realizabil în conformitate cu spiritul și litera Cartei.

Carta O.N.U. stipuleaza că ,, părțile implicate într-un conflict a cărui prelungire ar putea reprezenta o amenințare pentru pacea și securitatea națională, trebuie, în primul rând, să încerce să găsească o soluție prin calea negocierilor, a analizei, a medierii, a concilierii, a arbitrajului, a reglementarilor juridice, a recursului la organismele sau acorduri regionale.

Carta O.N.U. precizează că în atenția organizației intra mai ales diferendele internaționale care prezintă o anumită gravitate și a caror prelungire pune în pericol pacea și securitatea internațională.

În soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, Organizația Națiunilor Unite trebuie să respecte ,,principiile justiției și dreptului interanțional”

Dintre organele principale ale O.N.U. sunt competente să acționeze pentru soluționarea pașnica a diferendelor internaționale următoarele: Consiliul de Securitate, care este chemat să asigure menținerea păcii și securității internaționale; Adunarea Generală și, în anumite condiții, Secretarul general al organizației.

Aceste organe pot înfința organe subsidiare, acestea neavând competența proprie, ci competența poprie care este delegată de organul principal. Carta reglementează pentru fiecare organ în parte compunerea, funcțiile și puterile procedurilor și votului.

Consiliul de Securitate al O.N.U. dispune de principala responsabilitate în materia menținerii păcii și securității internaționale. În exercitarea îndatoririlor sale, Consiliul de Securitate trebuie să acționeze în conformitate cu scopurile și principiile Națiunilor Unite.

El are posibilitatea de a acționa pentru soluționarea unui diferend internațional care amenință pacea și securitatea internațională, din proprie inițiativă, ori la cererea unui membru al organizației sau a unui stat care nu este membru al O.N.U., dar este parte în diferend și acceptă prevederile Cartei O.N.U., în această materie.

Consiliul de Securitate al O.N.U. mai poate adopta și următoarele măsuri pentru soluționarea diferendului: a) să invite părțile să soluționeze diferendul prin mijloace pașnice prevăzute de Cartă, în caz că poate acționa ca mediator sau conciliator; b) să ancheteze diferendul sau situația internaționala; c) să recomande părților în diferend procedurile sau măsurile de aplanare a acestuia, situație în care trebuie să ia în considerare că diferendele cu caracter juridic sunt supuse soluționării Curții Internaționale de Justitie.

Adunarea Generală sau Secretariatul poate sesiza Consiliul de Securitate cu privire la existența unui diferend internațional. În carta O.N.U. este prevăzut faptul că privitor la răspunderea pentru menținerea păci și securității internaționale este Consiliul de Securitate.

Consiliul de Securitate poate să-și îndeplinească compețentele conform scopurilor și principiilor prevederilor capitolelor VI,VII,VIII si XII din Carta. Cu privire de diferențierea diferendelor internaționale în funcție de gravitatea lor, Carta O.N.U. face referire din punct de vedere a menținerii păcii și securității internaționale. Dacă un diferend internațional contituie o simplă amenințare la adresa păcii, Consiliul de securitate poate dispune aplicarea prevederilor capitolului VI al Cartei. Consiliul de securitate, cu privire la prevederile menționate, poate adopta câteva măsuri pentru soluționarea diferendului cum ar fi: sa invite părțile aflate în diferend să-l rezolve cu ajutorul mijloacelor pașnice prevăzute de carta în art. 33, pct 2; să ancheteze el diferendul sau situația internațională potrivit art 34; să recomande părților aflate în diferend, aflate în orice stadiu al acestuia, la procedurile sau metodele de aplanare ale acestuia, cu luarea în considerare a procedurilor adoptate de părtile din diferend referire făcută de art. 36, punctul 2; iar potrivit art 36, pct 3, acesta să ia în considerare cu privire la diferendele de ordin juridic care trebuiesc supuse rezolvării Curții Internaționale de justitie;

Alte prevederi ale Cartei sunt cu privire la obligația părților într-un diferend, în situația în care nu reusesc să soluționeze diferendul respectiv, acestea să aibă posibilitatea să-l transmită spre rezolvare, Consiliului de securitate care are posibilitatea fie să recurgă la un anumit mijloc pașnic pentru soluționarea acestuia, fie la recomandarea unei soluții de fond cu privire la soluționarea diferendului, dispoziție data de art. 37, pct. 1 si 2.

Consiliul de Securitate mai poate face recomandări cu privire la modul de soluționare a diferendului, aceasta facandu-se la solicitarea părților. În cazul în care diferendul internațional sau situația internațională constituie o amenințare mai gravă la adresa păcii și securității internaționale, sau chiar înclacarea acestora printr-un act de agresiune. Consiliul de securitatea în această situație, poate aplica prevederile capitolului VII al Cartei O.N.U. În situația dată, Consiliul de securitate poate face recomandări sau poate adopta hotărâri cu privire la măsurile ce urmează a fi luate, în condițiile articolelor 41 și 42 ale Cartei, pentru menținerea și restabilirea păcii și securității interanționale, această referire este făcută de articolul 39 al Cartei.

Înainte de a face recomandări sau de a adopta hotărârile sale, Consiliul de securitate poate solicita părților interesate să se conformeze cu privire la măsurile provizorii în vederea prevenirii degenerării conflictului. În conformitate cu art. 40 al Cartei, măsurile provizorii adoptate de către Consiliul de Securitate nu trebuiesc în nici un fel să prejudicieze pozițiile părtilor ce se află în diferend.

Adunarea Generală a O.N.U. Competența sa constă în discuții sau recomandări cu privire la rezolvarea unor diferende internaționale. Această compentență, potrivit articolului 12, pct. 1 din Cartă, trebuie exercitată în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U., întrucât atâta timp cât ,, Consiliul de Securitate exercită, cu privire la orice diferend sau situatie, funcțiile care îi sunt atribuite prin Cartă, Adunarea Generala poate să nu facă recomandări cu privire la un diferend sau cu privire la situația dată, doar în situația în care i se cere de către Consiliul de Securitate.

Adunarea poate discuta și face recomandări asupra tuturor problemelor care vizează menținerea păcii. Ea poate atrage atenția Consiliului de Securitate asupra situațiilor periculoase și recomandă măsurile adecvate pentru asigurarea rezolvării pașnice a oricarei situații.

Secretarul general al O.N.U. Secretariatul general al O.N.U. are competența de a atrage atenția Consiliului de Securitate cu privire la orice problemă care ar putea pune în pericol menținerea păcii și securității internaționale. Secretariatul poate îndeplini și misiuni de bune oficii sau mediere, din propria sa inițiativă sau în baza unui mandat din partea Consiliului. Organizațiile internaționale regionale au un rol foarte important în soluționarea diferendelor pe cale pașnică. Aceste organizații sunt chemate să soluționeze diferendele care se pot naște între statele membre organizației.

4.3. Subcapitolul 3. Organizația pentru Securtate și Cooperare în Europa. (O.S.C.E.)

O.S.C.E. se structureaza treptat ca un organism regional, cu competența generală. Ca structură regională, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost constituită în baza Cartei Națiunilor Unite.

În prima fază, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a funcționat sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare pe Continent (C.S.C.C.). Această organizație a fost concepută în sensul cooperării statelor europene ca state aparținând aceluiasi continent. Ea a reprezentat structura la rang regional de pace, și a câștigat statutul de organism permanent al siguranței și securității pe întreg continentul întrucât anterior fusese lovit cel mai puternic de către cele doua războaie mondiale.

Ca și document, Actul final reprezintă documentul fundamental, iar el exprimă concepția și modalitățile în care statele europene înțeleg să acționeze împreună pentru menținerea păcii și securității la nivel de continent dar și în lume.

Cu privire la Actul final de la Helsinki, din anul 1975, cât și actele ce au fost adoptate după aceea în cadrul său, cuprinde dispoziții referitoare la soluționarea conflictelor, care se ivesc între state, prin mijloace pașnice. În partea intitulată ,, Declarația privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante” a actului final de la Helsinki, acesta cuprinde și principiul reglementării pe cale pașnică a diferendelor. Se mai precizează și faptul că ,,Statele membre în acest tratat, trebuie să reglementeze diferendele ivite între ele prin mijloace pașnice, astfel încat să nu se puna în primejdie pacea, securitatea internaționala a justiției.

Datoria statelor asumată prin participarea la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, sunt obligate să soluționeze diferendele în mod rapid și echitabil și într-un spirit de bună-credință și cooperare.

Statele pot recurge la mijloace pașnice ,,clasice,, ale dreptului internațional cu privire la îndeplinirea acestei obligații, cât și la utilizarea altor mijloace pasnice pe care le pot alege singure, inclusiv la proceduri de reglementare asupra cărora au convenit înainte.

Cu privire la obligația statelor semnatare, Actul final de la Helsinki din 1975, prevede că în situația în care părțile nu au reușit sa soluționeze un diferend printr-un mjloc pașnic, acestea să dea continuitate procesului de soluționare tot pe calea pașnică, reciproc acceptată din partea ambelor state. Totodată, statele care sunt părți la un diferend, cât și statele care trebuie să întreprindă acțiuni în sensul agravării situației și prin aceasta să se pună în pericol menținerea păcii și securității internaționale, și să se facă mai dificilă reglementarea pașnică a diferendului respectiv.

În partea intitulată ,,Probleme privind punerea în practică a unora din principiile enumerate mai sus” din Actul final de la Helsinki, este subliniat faptul că statele care participă ,, Sunt hotărâte să continue examinarea și elaborarea unei metode general acceptabile de reglementare pașnică a diferendelor în scopul de a completa metodele existente.” Un moment deosebit de important în acest proces complex îl constituie adoptarea, în noiembrie 1990, a ,,Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”, care deschide – asa cum se arată chiar în Preambulul ei – o noua eră de democrație, pace și unitate, marcând sfârșitul perioadei de confruntare și divizare a continentului.

Cu privire la instituționalizarea O.S.C.E. în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din data de 21 noiembrie 1990, un capitol special face referire strict la această parte, în care, cu privire la organele stabilite, mai fac parte și Centrul pentru prevenirea conflictelor, care are sediul la Viena. Rolul care îi revine acestuia este de a contribui la reducerea riscurilor cu privire la conflictele între participante și să contribuie prin toate mijloacele la soluționarea diferendelor pe cale pașnică.

4.4 Subcapitolul 4. Organizația Unității Africane (O.U.A)

Organizația Unității Aficane a fost creată la Conferința de la Addis-Abeba a miniștrilor de externe din 30 de state africane, din anul 1963. Principiile care stau la baza O.U.A. sunt în mare parte cele care se regăsesc în Carta O.N.U., în ceva specific ar fi devotamentul față de cauza eliberării totale a teritoriilor africane care nu și-au dobândit înca independența, afirmarea unei politici de nealiniere, condamnarea asasinatului politic și a activităților subversive care sunt exercitate de statele vecine sau chiar și de orce alt stat.

Prima Conferință a statelor africane independente s-a întrunit în anul 1958 la Ancara cu prilejul unității poparelor africane de sub jugul colonial. Conferința a avut drept rezultat reunirea a opt state în scopul lor de apărare a păcii și libertății poparelor continentului.

În anul 1961 s-au format mai multe grupuri în acest sens: grupul de la Monrovia; grupul de la Clasablanca, toate acestea având scopul de a crea o putere unitară a mai multor state în privința combaterii rezolvării diferendelor pe cale armată.

M-ai târziu, s-a constituit Organizația Comună Africană și Malgașă (O.C.A.M) în a cărei competență se regăseau în mare parte statele membre ale Unității Africano-Malgase și Republica Zahir.

Toate grupările sau uniunile de state, s-au constituit din dorința de a lupta împreună pentru libertate, independența cât și pentru pace.

Statele membre ale organizației, conform articolelor 3 pct.3 și art. 19 ale Cartei O.U.A, sunt obligate să rezolve toate conflictele apărute între ele fără a apela la forță armată.

Un alt pas important a fost adoptarea Protocolului de la Cairo în anul 1964, prin care s-a creat Comisia de mediere, conciliere și arbitraj, aceasta avea competența de a soluționa diferendele dintre statele membre organizației O.U.A. În baza acordului lor anterior sau ulterior ivirii diferendului

Mijloacele pașnice ce pot fi alese ca mijloc de soluționare între statele membre O.U.A sunt arbitrajul sau concilierea, acestea fiind reglementate de Protocolul de la Cairo din anul 1964.

Conform articolului 4-5 din Carta Organizației, fiecare stat african independent și suveran are dreptul de a deveni membru în această organizație, toate statele membre bucurându-se de privilegii egale și având obligații egale.

4.5 Subcapitolul 5. Liga Statelor Arabe.

Liga Statelor Arabe, a luat naștere prin conferința statelor arabe de la Cairo din anul 1945. La această conferință au participat Arabia Saudită, Uemenul, Irakul, Siria, Iordania, Libanul și Egiptul.

Cu ocazia acestei conferințe s-a hotarat înfințarea Ligii Statelor Arabe ca și organism de cooperare și protejare a intereselor statelor membre. Acest pact s-a semnat la data de 22 martie 1945 de către statele arabe independete care hotărăsc să acționeze pentru realizarea intereselor și clauzelor stabilite în acest pact.

Potrivit art. 5 din Pactul Ligii arabe, semnat la 22 martie 1945 este interzisă recurgerea la forță pentru reglementarea conflictelor dintre statele membre dacă între ele apare un diferend care nu aduce atingere independenței, suveranității sau integritații teritoriale, și daca părțile litigiului recurg la Consiliul pentru

rezolvarea diferendului, decizia acestuia fiind obligatorie și executorie.

Organele pe care le cuprinde Liga, sunt: Consiliul, cu sediul la Cairo, convocat de doua ori pe an, în sesiuni ordinare; comitetele permanent, Consiliul are ca principale atribuții reglementarea pașnica a diferendelor dintre membrii Ligii și luarea măsurilor în situații de agresiune sau amenințare cu forta împotriva acestora. Obiectivele urmărite – apararea intereselor comune ale tuturor statelor arabe membre ale pactului împotriva actelor de agresiune venite din exterior și pentru menținerea păcii fără conflicte armate.

Prin actul constitutiv, statele participante își exprimă dorința de a strange legăturile care unesc statele arabe, de a cimenta și de a întari aceste legături pe baza respectării independenței și suveranității acestor state, de a orienta eforturile lor spre binele comun al tuturor țărilor arabe, spre ameliorarea soartei lor, spre garanția viitorului lor, spre realizarea aspirațiilor (alin. 1, preambul).

Așadar în cadrul Ligii, un real interes este de a se asigura relațiile dintre statele membre și protejarea intereselor politice ale acestora cât și rezolvarea problemelor de altă natură a tuturor statelor arabe din cadrul ligii. Organul principal este Consiliul, care este compus din reprezentanții tuturor statelor arabe care sunt membre ale ligii. Fiecare stat are dreptul la un singur vot indiferent de câți reprezentanți au fiecare.

Scopul Consiliului este de a îndeplini obiectivele Ligii și să controleze executarea convențiilor încheiate de către membrii ei cu privire la dificultațile de interes comun în ceea ce privește alte domenii.

În actul constitutiv al Ligii, cel mai important obiectiv este cel de a consolida cât și de a menține pacea, excluzând recurgerea la forța pentru soluționarea conflictelor iminente dintre statele membre ale Ligii.

Consiliul mai are îndatorirea de a propune bunele oficii în toate diferendele care pot degenera între doua state care sunt membre ale Ligii dar chiar și în situația în care doar un stat este membru al Ligii iar celălalt nu este un stat nemembru al Ligii. Nerecurgerea la forță în situația în care există un diferend, dă puteri Consiliului să aplaneze conflictul ivit dintre state, aceasta constituie garanții majore pentru menținerea păci între statele membre ale Ligii.

Este important de subliniat că hotărârile Consiliului adoptate în unanimitate obligă toate statele membre ale Ligii, pe când hotărârile adoptate cu majoritate sunt obligatorii numai pentru statele care acceptă. În ambeele cazuri, indeplinirea hotărârilor Consiliului de către fiecare stat membru se face în conformitate cu dispozițiile sale constituționale (art.7).

Garanții pentru menținerea păcii – asumarea angajamentului de către fiecare stat membru de a respecta regimul politic existent în celelalte state membre și de al îl considera un drept exclusiv al respectivului stat constituie o garanție de menținere a păcii.

Toate statele membre în cadrul Ligii, trebuie să-si asume angajamentul de a se abține de la orice acțiuni care ar avea ca scop schimbarea respectivului regim. În pact este stipulat și faptul că , statele membre ale Ligii au posibilitate, prin incheierea de acorduri, de a stabili între ele relații mai strânse chiar și decât cele prevăzute în pact. Aceste pacte sunt obligatorii de respectat și de către statele membre ale Ligii care nu iau parte la acest pact. De-a lungul timpului, Liga și-a dezvoltat activitatea, manifestându-se atât pentru dezvoltarea relațiilor existente cât și pentru menținerea lor atât cu statele din interiorul Ligii cât și cu restul statelor din afara Ligii și a contribuit atât la consolidarea cât și la menținerea pacii.

4.6 Subcapitolul 6. Organizația Statelor Americane (O.S.A.)

Preocuparea statelor americane de a-și constitui o organizație proprie își are rădăcini în lupta popoarelor latino-americane pentru independența.

Începând înca cu anul 1826, s-a convocat la Panama o conferința care privea crearea unei organizații pentru combaterea popoarelor spaniole ale Americii.

În anul 1890 a fost creată Uniunea Panamericană iar mai târziu, în anul 1910 aceasta și-a schimbat denumirea în Uniunea Internaționala a Republicilor Americane.

În prima fază, această uniune nu a funcționat în baza unui tratat, ci dabia mai târziu, în anul 1945 când s-a organizat conferința de la Mexic, a fost adoptat Actul Chapultepec, în cadrul acestui act, s-a consemnat rolul și funcțiile organizației și s-a convenit la asistența din partea statelor americane în cazul unei agresiuni venite din exterior.

În anul 1948, în cadrul O.S.A., a fost încheiat Tratatul american pentru reglementarea pe cale pașnica a diferendelor, numit și Pactul de la Bogota, care, deși nu a fost ratificat de multe state, a fost invocat de Nicaragua în sesizarea adresată Curții Internaționale de Justiție cu privire la diferendul frontalier cu Honduras.

În privința O.S.A., funcționeaza și un acord de reglementare pe cale pașnica a diferendelor și tratatul de asistența mutuală de la Rio de Janeiro.

Carta Organizației Statelor Americane – Carta de la Bogota, din anul 1948 și Tratatul american de soluționare pașnica a diferendelor, din 30 aprilie 1948, prevăd că statele membre ale organizației au obligația de a recurge la mijloacele pașnice pentru soluționarea diferendelor dintre ele.

Pactul de la Bogota stabilește prioritatea recurgerii de catre părțile contractante la procedurile regionale de soluționare pașnică a diferendelor, care se pot ivi între ele. Totodată, acest Pact, reglementează, în mod amanuntit, bunele oficii, meditațiunea, ancheta intenraționala, concilierea internațională și recurgerea la reglementarea judiciară sau cea arbitrală.

Pactul de la Bogota cuprinde și recunoașterea de către parțile contractante a jurisdicției obligatorii a Curții Interanționale de Justiție, Conform prevederilor articolului 36 din Statutul Curții, în special, cu privire la diferendele de ordin juridic (pct.2).

În cadrul Organizației Statelor Americane funcționează ,,Comisia interamericană pentru soluționarea pașnică a diferendelor”.

Capitolul V. Concluzii

În occindet, analiști politici afirmă că noua ordine mondială care a fost impusă de fenomenul globalizării a contribuit la dispariția distemului de state suverane. Supraviețuirea statelor naționale va fi posibilă numai în condițiile integrării instituțiilor statale în cadrul juridic internațional. În acest sens este importantă perpetuarea sistemelor de state naționale, în vederea prestării unui summun de repere în valori și tradiții ale statelor.

În Carta O.N.U., se concluzionează importanța respectării principiului suveranității naționale și obligativitatea dezvoltării cooperării internaționale.

Dispariția statelor ar putea fi posibilă în situația inexistenței suveranitații de stat cu instrumentele sale de cooperare interanțională.

Principiul rațiunii de stat, în era postbelică, a dominat politica europeană în secolele XVIII și XIX, acesta fiind considerat anacronic de către președintele S.U.A. Woodrow Wilson, fiind unul dintre promotorii afirmării principiului securității colective în practica realțiilor interanaționale.

Statele Unite ale Americii, a influențat în mare parte sistemul relațiilor internaționale în epoca contemporană. S.U.A. a considerat că statele lumi pot conviețui în pace eliminând diplomația tradițională și acceptând respectul pentru legile internaționale și valorile democrației. În anul 1917, S.U.A., din momentul intrării în arena politicii internaționale, a militat pentru utilizarea mijloacelor pașnice, diplomatice de rezolvare a diferendelor internaționale cu prilejul căruia s-au creat cele mai importante instrumente de drept interanțional în secolul XX, acestea fiind Liga Națiunilor Unite – 1919, Pactul – Briand – Kelog – din anul 1928, O.N.U. și Carta O.N.U. din anul 1945, Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948, Actul final de la Helsinki din anul 1975, acestea purtând amprenta sistemului de valori ale diplomației și democrației americane.

S.U.A. este capabilă, în prezent, să intervină în cadrul N.A.T.O., sub egida O.N.U. într-o misiune internaționala în orice zonă conflictuală de pe mapamond.

Anumite diferente internaționale care prezintă anumite riscuri și amenințări pentru securitatea națională sau internațională, necesită impunerea unor decizii militare adecvate cu respectarea normelor de drept interanțional.

Intervenția militară a reprezentat o grava amenințare la adresa păcii în instoria relațiilor internaționale.

Statele membre ale U.E. au considerat că este necesar ca O.N.U. să coordoneze activitățile de control și supraveghere în procesul de restabilire a păcii în Orientul apropiat.

Ca scop suprem al organizației este de a proteja generațiile viitoare de consecințele războiului, prin unirea forțelor membrilor ei procedând astfel la menținerea păcii și securității internaționale prin garantarea că forța armată nu va mai fi folosită și prin stabilirea unor relații de bună vecinătate între state.

În prezent, dreptul internațional restricționează utilizarea mijlocelor violenței în situații de criză. Violarea valorilor democratice ale statului de drept și ale ordinii juridice internaționale impune aplicarea de sancțiuni, indiferent dacă se găsesc vinovați în tabăra invingătorilor sau invinșilor.

În preambulul Cartei O.N.U. s-au formulat scopurile organizației în general, acestea fiind, izbăvirea generațiilor viitoare de flagelul războiului, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, egalitatea statelor în drepturi, crearea condițiilor necesare asigurării justiției și respectarea obligațiilor decurgând din tratate.

Uniunea Europeană a preluat de la N.A.T.O. în martie 2003 responsabilitatea gestionării situației din Macedonia, iar Comisia Europeană a relansat ideea creării unei Agenții de armament a U.E. Înaintea înfințării unei piețe comune europene în domeniul apărării.

Pentru garantarea securității și a valorilor democrației la nivel mondial, Europa trebuie să fie capabilă să exercite influență considerabilă în acest sens.

Organizațiile Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa cât și Uniunea Europeană, pentru a putea soluționa diferendele internaționale este necesar să acționeze în mod flexibil, transparent și să coopereze cu organizațiile neguvernamentale în vederea asigurării păcii planetare.

În ceea ce privește Curtea Internațională de Justiție, aceasta are următoarele sarcini: de a rezolva disputa legală dintre state și de a asista organizațiile internaționale să funcționeze efectiv și just în variatele lor câmpuri de activitate. Evidențiind și afirmând permanent rolul dreptului internațional în relațiile internaționale, contribuie la dezvoltarea acestui drept.

Statele și-au pus încrederea în Curte în perioada istorică astfel se lega incontestabil de natura dreptului internațional pe care are sarcina să-l aplice. Totuși, acest drept evoluează permanent, iar aceste evoluții au căpătat în ultimele decenii o nouă dimensiune. Așadar, pe lângă dezvoltarea regulilor de drept internațional și adaptarea lor la circumstanțele existente în prezent, câmpul de aplicare al acestui drept care este permanent extins de către state, în concordanță cu sporirea nevoilor care rezultă din relațiile lor reciproce.

Conștientizarea Curții în ceea ce privește importanța aspectului dezvoltării dreptului internațional pe care îl interpretează și aplică. Instanța recunoscând în anul 1949, că influența exercitată de Carta O.N.U. a reprezentat “o nouă situație”. În Avizul consultativ emis în legătură cu repararea pagubelor suferite în serviciul O.N.U. Aceasta concluziona: “Curtea se confruntă aici cu o nouă situație. Problemele pe care le ridică pot fi rezolvate numai dacă se realizează că situația este dominată de prevederile Cartei, luate în considerare în lumina principiilor dreptului internațional”.

Curtea a pronunțat din acel moment, mai multe decizii care recunoșteau expres evoluția dreptului internațional și relevanța acestui factor pentru determinarea legii aplicabile litigiului în cauză. Cauzele înfățișate C.I.J. au acoperit cele mai variate aspecte ale dreptului internațional. Însă, deciziile Curții nu trebuie să înregistreze evoluția dreptului internațional ci, în multe ocazii, ele însele au contribuit la acest proces evolutiv. Prin interpretarea dreptului internațional în vigoare și aplicarea lui în litigii specifice, deciziile Curții clarifică acest drept și din aceasta, foarte des, așterne calea pentru dezvoltarea progresivă a dreptului internațional de către state, din moment ce deciziile Curții sunt ele însele acte legale și sunt cunoscute atât de state, cât și de agențiile internaționale care se ocupă de sarcina continuă a codificării și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, în special sub auspiciile O.N.U.

Participarea Curții în mod activ la dezvoltarea principiilor și regulilor dreptului internațional se aplică teritoriului maritim aflat în jurisdicția unui stat. Ca exemplu, a avut ocazia de a analiza unele dintre cele mai noi aspecte ale dreptului mării, care au fost considerate de cea de-a treia Conferință pe această temă și, înainte de încheierea Convenției de la Montego Bay din 10 decembrie 1982, a afirmat în legătură cu conceptul de “zonă economică” faptul că aparține de acum dreptului internațional. Atât Curtea, cât și una din Camerele sale au aplicat noile principii în definirea și delimitarea spațiului platformei continentale între state al căror teritoriu se află în prelungire sau opus sau pentru definirea platformei continentale în legătură cu zonele exclusive de pescuit.

Dreptul tratatelor este unul din multele domenii în care continua preocupare a Curții față de dezvoltarea legăturilor juridice și-a găsit expresie. Din 1951, după referirea la punctele de vedere tradiționale în ce privește valabilitatea rezervelor existente în tratatele multilaterale, Curtea nota apariția noilor legături care constituie “manifestarea unei noi nevoi de flexibilitate în domeniul operării convențiilor multilaterale”.

În ceea ce priveste domeniul economic, C.I.J. și-a adus contribuția la dezvoltarea dreptului internațional.

Curtea Internationala de Justitie și predecesoarea ei C.P.J.I., au contribuit la definirea principiilor care guvernează materia responsabilității statelor, în ceea ce privește aspectele subiective și obiective ale actului ilegal internațional, dar și în ce privește consecințele acestui act. Deciziile Curții cu privire la problema dacă un act este imputabil unui stat sau nu, nu au trecut neobservate în cadrul procesului de codificare a regulilor referitoare la responsabilitatea statelor pentru actele ilegale internaționale.

Deciziile curții în domenii cum ar fi acela al azilului, organizațiilor internaționale, dreptul de trecere, naționalitate, suveranitatea teritorială, etc. pot fi citate pentru a ilustra faptul că instanța este cât se poate de pregătită să recunoască natura evolutivă a dreptului pe care îl aplică și semnificația strâns legată de dezvoltarea acestui drept.

Bibliografie

A. Manuale

Adrian Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internațional public, Editura C.H. Beck – București 2009, ediția 5 revizuită și adaugită

2. Bianca Selejan Gutan, Laura Maria Crăciunean, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București – 2007

3. Carta Organizației Națiunilor Unite

Constantin Andronovici, Drept internațional public, Iași, 1993.

Dragos Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu, 2007

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public, Casa de editură și presă ,,Șansa” SRL, București, 1994

Dumitru Mazilu, Drept internațional public, ediția a V-a, volumul II, Editura Lumina Lex, București 2009

8. Gheorghe Moca, Mircea Duțu, Dreptul internațional public, vol. 1, Editura Universul Juridic, București 2008

9. Ion Diaconu, Curs de Drept internațional public, Casa de editură și presă ,,Șansa” SRL, București 1993

10. Ion Bodunescu, Drept internațional public, ediția a II-a, Editura Tipoalex 2001

11. Florian Coman, Drept internațional public, ediția a III-a, Editura Pro Universitaria București 2010

12. Gh. Moca – ,, Dreptul internațional public, vol. I, București, Universitatea din București, 1977

13. Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan, Editura didactică și pedagogică, Editia a II-a, București, 1975

14. Raluca Miga Beșteliu, Organizașii internationale interguvernamentale, Editura All Beck 2000

15. Vasile Crețu, Drept international public, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999.

16. Nicolae Dașcovici, Mihai, Ghelmegeanu, Alexandru Bolintineanu, O.N.U. organizarea și functionarea, Academia Republicii Populare Române Institutul de Cercetari Juridice, Editura Academiei Republicii Populare Române 1962

17. N. Marțian, V. Marcu, N. Diaconu, N. Purda, Macarovschi Laura Culegere de documente de drept internațional public, vol, I, Editura Lumina Lex 1997

18. N. Marțian, Drept internațioanl public – Ed. a 2-a – Servo-Sad, 1999.

19. Hunter Milles – ,,The settlement of political disputes through Conference Conciliation and Diplomacy" Proceding of the Academy of Political Science 1929.

B. Sursa internet

De vazut: www.mae.ro

Bibliografie

A. Manuale

Adrian Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internațional public, Editura C.H. Beck – București 2009, ediția 5 revizuită și adaugită

2. Bianca Selejan Gutan, Laura Maria Crăciunean, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București – 2007

3. Carta Organizației Națiunilor Unite

Constantin Andronovici, Drept internațional public, Iași, 1993.

Dragos Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu, 2007

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public, Casa de editură și presă ,,Șansa” SRL, București, 1994

Dumitru Mazilu, Drept internațional public, ediția a V-a, volumul II, Editura Lumina Lex, București 2009

8. Gheorghe Moca, Mircea Duțu, Dreptul internațional public, vol. 1, Editura Universul Juridic, București 2008

9. Ion Diaconu, Curs de Drept internațional public, Casa de editură și presă ,,Șansa” SRL, București 1993

10. Ion Bodunescu, Drept internațional public, ediția a II-a, Editura Tipoalex 2001

11. Florian Coman, Drept internațional public, ediția a III-a, Editura Pro Universitaria București 2010

12. Gh. Moca – ,, Dreptul internațional public, vol. I, București, Universitatea din București, 1977

13. Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan, Editura didactică și pedagogică, Editia a II-a, București, 1975

14. Raluca Miga Beșteliu, Organizașii internationale interguvernamentale, Editura All Beck 2000

15. Vasile Crețu, Drept international public, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999.

16. Nicolae Dașcovici, Mihai, Ghelmegeanu, Alexandru Bolintineanu, O.N.U. organizarea și functionarea, Academia Republicii Populare Române Institutul de Cercetari Juridice, Editura Academiei Republicii Populare Române 1962

17. N. Marțian, V. Marcu, N. Diaconu, N. Purda, Macarovschi Laura Culegere de documente de drept internațional public, vol, I, Editura Lumina Lex 1997

18. N. Marțian, Drept internațioanl public – Ed. a 2-a – Servo-Sad, 1999.

19. Hunter Milles – ,,The settlement of political disputes through Conference Conciliation and Diplomacy" Proceding of the Academy of Political Science 1929.

B. Sursa internet

De vazut: www.mae.ro