Responsabilitatea Victimei In Desfasurarea Actului Infractional

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL 1

Considerații generale cu privire la infracțiunea de omor

CAPITOLUL 2

Aspecte de natură criminologică privind infracțiunea de omor

Sectiunea 1. Pericolul social al infracțiunii de omor

Sectiunea 2. Factori criminogeni specifici infracțiunii de omor

Sectiunea 3. Rolul victimei în comiterea infracțiunii de omor

CAPITOLUL 3

Aspecte de natură psihologică și psihiatrică privind infracțiunea de omor

Sectiunea 1. Personalitatea infractorului

Sectiunea 2. Modul de operare – marcă a personalității criminalului

Sectiunea 3. Trecerea la actul criminal

Sectiunea 4. Semnătura criminalului vs modus operandi

CAPITOLUL 4

Victimologia

Sectiunea 1. Unele aspect victimologice

Sectiunea 2. Cuplul penal infractor-victimă

Sectiunea 3. Responsabilitatea victimei în desfășurarea actului infracțional

Sectiunea 4. Aspecte psihologice privind cunoașterea victimei

Sectiunea 5. Circumstanțele cauzalității victimale

CAPITOLUL 5

Criminalul în serie

Sectiunea 1. Precizări terminologice privind criminalul în serie

Sectiunea 2. Trăsături ale criminalilor în serie

Sectiunea 3. Tipologii ale criminalilor în serie

Sectiunea 4. Modul de operare al criminalilor în serie

ANEXA 1

Studiu de caz – Ted Bundy

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

O cerință sine qua non a supraviețuirii rasei umane de-a lungul timpului a fost, fӑrӑ nici un dubiu, ideea potrivit cӑreia omul, persoana umanӑ, este o creație superlativӑ ce se află în centrul a tot ceea ce se petrece în Univers. Prin urmare, aceastӑ creație supremӑ trebuie, ȋn mod necesar, protejatӑ prin toate mijloacele.

Din cele mai vechi timpuri, legile, în toate formele lor, au protejat persoana umană. Drepturile omului au fost în final sistematizate și stipulate în legi fundamentale, iar cel mai important drept a rămas, până în prezent, dreptul la viață.

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în prezent, toate constituțiile europene au fost puternic influențate de „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, adoptată de Adunarea Constituantă a Franței la 26.08.1789, imediat după Revoluția franceză.

Documentul cel mai complet în sensul precizării drepturilor omului este „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, un adevărat monument politic adoptat la 10.12.1948 de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite. „Declarația…” a dat tonul unei întregi serii de reglementări privind drepturile fundamentale ale omului, pe toate continentele. Acestea s-au regăsit atât în tratate internaționale, legi fundamentale, dar și în cadrul legii penale.

În toate statele lumii, infracțiunile contra persoanei sunt cuprinse în legea penală într-un capitol distinct. În cadrul acestui capitol, persoana umană este ocrotită prin norme penale privind viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea sau demnitatea. Și legea penală română se aliniază acestei reguli, aspect care va fi detaliat mai jos.Ȋn contextul unei acutizări din ce ȋn ce mai pronunțată a fenomenului infracțional, seimpune, mai înainte de toate, o analiză a cauzelor care determină săvârșirea faptelor antisociale, ȋn spețӑ, a infracțiunilor de omor. Numai cunoașterea dedesubturilor acestor fapte antisociale pot duce la înțelegerea cu adevărat a acestora și luarea celor mai bune măsuri pentru contracararea lor.

Ȋn această lucrare, am încercat sa adun și sӑ combin păreri ale diferiților autori din literatura de specialitate de domeniu.

Urmăresc să expun în această lucrare modul în care oamenii reacționează în relația acestora cu cei din jur, având în vedere caracterul acestora, personalitatea, lucrurile care îi determină să acționeze într-un anumit mod criminal, modul de operare al acestora și totodată voi expune detaliat caracteristici specifice atât victimelor infracțiunii de omor cât și autorilor acestui tip de infracțiune, cu preponderență criminalii în serie.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR

Fără îndoială omul reprezintă suprema creație a lumii. De-a lungul timpului și oriunde pe suprafața pământului, lămurirea naturii și a condiției sale de existență a constituit o problema centrală, preocupând deopotrivă știința, arta, filosofia ș.a.

Privită prin prisma normelor juridice, ocrotirea omului a răspuns și răspunde unui interes manifestat întotdeauna în drept față de atributele persoanei, considerate ca valori general- umane. Din cele mai vechi timpuri, apărarea persoanei a constituit trăsătură comunӑ tuturor sistemelor de drept, indiferent de orânduirea socială a acestora, deși modul în care era perceput pericolul social al faptelor îndreptate împotriva vieții si tratamentul juridic aplicat făptuitorilor a cunoscut serioase diferențieri.

Criminologia conform definiției dată de J. Pinatel, după care „criminologia este studiul stiințific al omului delincvent si al delictului…", de unde rezultă că pe primul loc se află făptuitorul, fapta ocupând un loc secundar.Criminalul se află în centrul atenției si pentru alți cercetători, precum E. de Greef,pentru care criminologia reprezintă ansamblul stiințelor criminale, dar si omul criminal, si G.Henyer, care arată că „criminologia nu studiază crima în sine…, studiul criminalului constituie

obiectul criminologiei".

Omul, persoana umană, este o „structură bio-psiho-socială care se adaptează în mod conștient la lume și la societate, în formele cele mai individuale, cu cauzalitatea proprie cea mai ridicată, salturile cele mai mari în direcția binelui, adevărului și a frumosului, pe care se bazează sănătatea și onestitatea muncii”.

La rândul ei, personalitatea constituie „suprema sinteză a coeficientului de inteligență, caracter și trăire emotivă , cu balanța de temperament și fire, instruite si educate ȋn familie, școală , căsătorie si națiune constituită ȋn stat”. Altfel spus, omul este purtătorul personalității, aceasta fiind o însușire sau un ansamblu de însușiri pe care acesta tinde să le dobândească într-o modalitate cȃt mai deplină.

Dreptul la viața este cel mai natural drept al omului și el s-a impus în sistemul juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declarații de drepturi cât și în constituții. De fapt, dreptul la viață este cel cu care începe „inventarierea” drepturilor în cele mai importante documente internaționale în domeniu.

Cum era și firesc, actuala Constituție a României se înscrie pe aceleași coordonate. Astfel ȋn art. 22 este prevăzut:

„(l)Dreptul la viață precum si dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate

(2)Nimeni nu poate fi supus torturii si niciunui fel de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă”.

Deși nimeni nu contestă, realitatea ne arată cӑ în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăție a vieții omului, ceea ce este în discordanță flagrantă cu idealurile de libertate și dreptate pentru care a luptat omenirea.

Infracțiunile ce au ca specific atingerea pe care ele o aduc ființei omului, adică acelui atribut sintetic și fundamental al persoanei umane, atribut fӑră de care nu poate exista persoana și fӑră de care celelalte atribute ale persoanei – integritate corporală, sănătate, libertate demnitate – pierd orice relevanță umană și socială. Gradul de pericol social pe care îl prezintă deci faptele prin care se aduce atingere vieții este deosebit de ridicat, aceste fapte punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, dar implicit și a întregii colectivități, fӑrӑ respectul vieții persoanelor nefiind posibilă o liniștită conviețuire socială.

Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșesște o faptă sancționată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea. Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existența unor trăsături de ordin bio-antropologic care să diferențieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eșec al procesului de socializare. Criminologia a analizat si continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc. , care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale si "trecerea la act".

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 10.XII.1948 în art. 3 arată că „orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei”. Dreptul la viață face parte din categoria drepturilor omului și sunt reglementate în art. 6-17 și 23-24 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice.

Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art. 6 pct. 1, că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”. Pedeapsa cu moartea, ca modalitate de sancțiune a infracțiunilor va trebui să se aplice numai în conformitate cu legislația în vigoare în momentul cȃnd fapta a fost comisă. Se face precizarea că această legislație nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului pact sau ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, iar pedeapsa nu se poate aplica decât în baza unei hotărâri judecătorești definitive pronunțată de către tribunalul competent.

Ȋn vederea aplicării efective a actului drept, paragraful 4 al art. 6 prevede că orice condamnat la moarte are dreptul la grațiere sau la comutarea pedepsei, iar amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în orice situație.

Pedeapsa cu moartea nu poate fi pronunțată împotriva unui tânăr sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unei femei gravide.

Consiliul Europei prin Pactul nr. 6 la Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la 28 aprilie 1983 a abolit pedeapsa cu moartea, statuând faptul că nici o persoană nu poate fi condamnată la o astfel de pedeapsă și nici executată. Singura excepție admisă conform art. 2 al Protocolului, este prevederea în legislația unui stat a acestei pedepse pentru acte comise în timp de război sau în caz de pericol iminent de război, aplicată strict în conformitate cu aceste dispoziții și comunicându-se Secretarului general al Consiliului Europei aceste prevederi legislative. Nu sunt admise niciun fel de derogări cu referire la dispozițiile Protocolului.

Pe plan internațional, preocupările pentru adoptarea unui document în acest sens s-au încheiat mai târziu, la 15 decembrie 1989 fiind adoptat al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care prevede abolirea pedepsei cu moartea.

Ȋn legislația penală a României, înainte de revoluția din decembrie 1989, pedeapsa cu moartea era prevăzută alternativ cu închisoarea pentru unele infracțiuni contra securității statului, pentru omor calificat, pentru unele infracțiuni privind avutul obștesc.

Prin Decretul – Lege nr. 6 din ianuarie 1990, s-a abolit pedeapsa cu moartea din legislația noastră penală, iar prin Decretul nr. 68 din 20 noiembrie 1990 s-a aprobat cel de-aldoilea Protocol facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice, România aliniindu-se șidin acest punct de vedere la valorile democrației și umanismului.

Acest drept – dreptul la viață – figurează și în alte importante documente internaționale, și anume, în Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale în art. 2, cât și în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Constituția României, adoptată în decembrie 1991, reglementează și garantează dreptul la viață. Acest drept este înscris în Titlul II (Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale), art. 22 sub titulatura „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.

Nimeni nu poate fi supus torturiiitice care prevede abolirea pedepsei cu moartea.

Ȋn legislația penală a României, înainte de revoluția din decembrie 1989, pedeapsa cu moartea era prevăzută alternativ cu închisoarea pentru unele infracțiuni contra securității statului, pentru omor calificat, pentru unele infracțiuni privind avutul obștesc.

Prin Decretul – Lege nr. 6 din ianuarie 1990, s-a abolit pedeapsa cu moartea din legislația noastră penală, iar prin Decretul nr. 68 din 20 noiembrie 1990 s-a aprobat cel de-aldoilea Protocol facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice, România aliniindu-se șidin acest punct de vedere la valorile democrației și umanismului.

Acest drept – dreptul la viață – figurează și în alte importante documente internaționale, și anume, în Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale în art. 2, cât și în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Constituția României, adoptată în decembrie 1991, reglementează și garantează dreptul la viață. Acest drept este înscris în Titlul II (Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale), art. 22 sub titulatura „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.

Nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

Pedeapsa cu moartea este interzisӑ”.

Faptele ce duc atingere vieții sunt incriminate în Noul Codul penal român în Titlul I – Infracțiuni contra persoanei, Capitolul I, Infracțiuni contra vieții.

Acest capitol cuprinde 5 infracțiuni: omor, omor calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau ȋnlenirea sinuciderii și uciderea din culpӑ.

Scurt istoric privind ocrotirea vieții persoanelor prin mijloacele dreptului penal si procesual penal. Apărarea persoanei și îndeosebi, a vieții, constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. Ȋn orice orânduire socială viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi și a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții individuale fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.

După cunoștințele de până acum, cele mai vechi legi ale omenirii au fost promulgate ȋn Mesopotamia. Orașele-state dintre Tibru și Eufrat se mândresc a fi patria celor dintâi certificări. Trebuie precizat însă, că nu sunt coduri care să fixeze asemenea celor moderne un ansamblu de reguli privind o anumită ramură sau domeniu de drept, ci selecții de dispoziții juridice, referitoare la problemele sociale mai importante care necesitau o soluționare promptă și corespunzătoare.

Cea mai veche colecție de legi cunoscută este Codul regelui Hamurabi din Babilon

(1792-1750 î.e.n.) care are la bază legea talionului și conține dispoziții cu caracter destul de modest, cum ar fi diferența dintre omorul intenționat și omorul din imprudență. Codul lui Hamurabi reflectă, în ceea ce privește regimul pedepselor un sistem foarte sacru, caracteristic de altfel oricărui proces de formare și dezvoltare a statelor. Pedeapsa capitală este prevăzută în Cod de 34 de ori. Această pedeapsă se aplică spre exemplu în cazul asasinării bărbatului de către femeie (în scopul unei noi căsătorii) (art. 153). Ȋn orânduirea gentilică victima putea să se răzbune personal sau să fie răzbunată de ceilalți membri ai gintei, ca o îndatorire ce rezulta din legătura de sânge ce-i unea pe toți congentilii.

Cu timpul, răzbunarea nelimitată a fost îngrădită de așa-zisa lege a talionului, în virtutea căreia victima sau rudele ei nu puteau pricinui delincventului un rău sau o pagubă mai mare decât fapta săvârșită de acesta. Codul prevede talionul în mai multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os pentru os (art. 197), dinte pentru dinte (art. 200).

Ȋn Grecia antică, înnoirea și sistematizarea legilor vechi aparține lui Ligenta (sec. al IX- lea î.e.n.), omorul era premeditat sau involuntar. Omorul premeditat consta în vătămarea sănătății persoanei făcutӑ cu intenție de a-i provoca moartea și se judeca în Areopag, un complet alcătuit din mai mulți arhanți, deși pe viață, prezidat de arhantele – rege. Omorul involuntar se judeca de un tribunal compus din 50 de cetățeni liberi, încercându-se în prealabil, concilierea părților.O deosebită activitate de codificare s-a desfășurat în vremea împăratului Iustinian (527 – 565 e.n.) care a numit o comisie condusă de Tudorian – care a primit ca sarcină să revizuiască cele trei colecții anterioare – codurile Gregorian, Hermagenian și Teodorian – și să colecționeze constituțiile editate anterior ultimului cod. Selectând constituțiile publice în codurile anterioare și adăugându-le pe cele mai importante apărute posterior, membrii comisiei au publicat noul cod, cunoscut sub numele de Codul Iustinianus (Codul lui Iustinian), la 7 aprilie 529, însă acest Cod se dovedi curând depășit deoarece au fost decretate numeroase alte constituții imperiale.

Ȋn consecință, Iustinian a numit o nouă comisie, prezidată tot de Tudorian pentru redactarea unei noi cărți a Codului. Această a II-a ediție a fost publicată la 16 noiembrie 534 și a intrat în vigoare la 29 decembrie același an. Codul era împărțit în cărți, iar acestea în titluri. Codul începe cu o incantație religioasă, iar cartea I este dedicată dreptului bisericesc și de stat. Începând cu cartea a II-a până la a VIII-a, codul conține constituții privind instituția de drept privat; în cartea a IX-a sunt publicate constituții de drept penal, iar în ultimele două – drept administrativ.

Ȋn Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal și canonic. Una din cele mai importante legi, Corpus iuris canonici (1140) a reglementat infracțiunile sub un dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine și al legiunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea, prin mijloacele cele mai crude.

Ȋn anul 1764 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, „Dei deletii et delle pure", reprezentativă pentru evoluția ulterioară a științei penale. Ȋn ea sunt formulate pentru prima oară principiul legalității incriminării și principiul umanizării pedepsei; de asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului și de morală. Dacă fundamentul dreptului de a pedepsi este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigențelor morale. Tot ȋn sec. al XVIII-lea este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, de un imperativ categoric al rațiunii care derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispășirii prin pedeapsă, pentru orice faptă, binele să fie răsplătit cu bine, iar răul cu rău.

Ȋn secolul al XlX-lea apar școlile penale. Școala clasică întemeiată de Francesco Carrara consideră că ființa umană dispune de voința autonomă și deci, infractorul răspunde pentru actul voluntar săvârșit de el și care încalcă dispoziția legii. Pozitivismul, din contră, stigmatizează încă de la naștere pe omul criminal, considerat ca deținător al unor date biologice caracteristice. La început a purtat denumirea de școalaantropologică (Cesare Lambrosso, L'normo delinguante, Milano, 1976). apoi de școala italiană (Enrico Ferri). Pentru susținătorii ei, criminalul este o ființă instinctuală, animalică, deci nu liberul arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiți factori de reminiscență biologică. Pedeapsa trebuie să aibă rol de vindecare a animalelor, adică să fie un mijloc de apărare specială.

Școala sociologică, reprezentată de G. Tarde și E. Durkheim, accentuează asupra naturii sociale a omului și încearcă să explice fenomenul criminalității prin factori sociali: șomaj, alcoolism, lipsă de locuință etc.

Secolul XX este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filosofic, ca : existențialismul, neocriptirismul, teoria apărării sociale. Teoriile menționate au meritul de a proceda la analize mai nuanțate și a scoate în evidență unele particularități ale actului infracțional.

Istoricul apărării vieții prin mijloacele dreptului penal și procesual penal pe teritoriul românesc

Din cele mai vechi timpuri, pe teritoriul cuprins între Dunăre, Carpați și Marea Neagră sunt semnalate atât norme juridice, cât și instituții capabile să le pună în aplicare. Ȋn vremea regelui Burebista, din informațiile existente rezultă că în cazurile privitoare la vătămările corporale si desigur, în cazul omorurilor, pe lângă normele de drept instituite se aplica și sistemul răzbunării sângelui. Deși formal atribuțiile înfăptuirii justiției au fost preluate în totalitate de către organele statului, în practică puterea judecătoreasca era încredințată practic și preoților.

După instaurarea stăpânirii romane în Dacia, alături de dreptul local nescris, s-a introdus și dreptul roman scris, dar în conformitate cu concepția romană, cutuma locală putea fi aplicată numai în măsura în care nu contravenea principiilor dreptului roman. Astfel, în materia infracțiunii de omor judecata era încredințatӑ guvernatorului ori locțiitorului său. Ȋn situația ȋn care făptuitorul era un fruntaș provenit din populația localӑ, pedeapsa cu moartea nu putea fi pronunțată decât de către împărat.

Ȋncă din sec. XI-XII pe teritoriul Dobrogei se fӑcea distincție între infracțiunea consumată și cea neconsumată, între tentativă și fapta culpabilă săvârșită. Ȋn cazul omorului și a altor infracțiuni grave pedepsele obișnuite erau mutilarea sau pedeapsa cu moartea.

Dintre monumentele dreptului feudal românesc scris amintim „ Pravila de la Govora”( 1640) și „Ȋndreptarea legii”( 1652), ambele tipărite din porunca domnitorului Matei Basarab. Pentru prima dată infracțiunea de omor era tratată în amănunt, astfel erau reglementate recidiva, complicitatea, cumulul de infracțiuni, cauzele care apărau de pedeapsă precum și „scuzele” care duceau la micșorarea pedepsei.

Ȋn sec XIX, „Legiuirea Caragea”, considerată ultima legiuire fundamentală româneasca, face distincție între omorul comis cu premeditare și omorul simplu. Dacă pentru omorul săvârșit cu premeditare pedeapsa era moartea, în cazul omorului simplu erau prevăzute atât cauze care ȋnlăturau caracterul penal al faptei cât și cauze de diminuare a pedepsei.

Odată cu adoptarea Codului penal si a Codului de Procedură Penală s-a realizat unificarea dreptului nostru penal. Fără a intra în detalii, întrucât exced lucrării de fațӑ, amintim că la baza Codului Penal din 1865 a stat consecința potrivit căreia oamenii sunt dotați cu rațiune și prin urmare conștienți de urmările faptelor pe care le urmăresc.

Omuciderea era sancționată în mai multe variante în raport cu modalitățile sale de sӑvârșire, după cum urmează:

– omorul săvârșit cu voință;

– omorul calificat;

– omorul cu premeditare;

– omorul rudei în linie ascendentă, soțului sau soției;

– pruncuciderea copilului legitim;

– omorul involuntar.

Infracțiunile de omor, în raport cu variantele de comitere arătate, erau de competența tribunalelor sau a curților de juri, după cum erau calificate în crime sau delicte.

După făurirea statului totalitar s-a trecut la elaborarea unui nou Cod Penal, care a intrat ȋn vigoare la data de 1 ianuarie 1937. Noutățile aduse de acest cod se regăsesc în reglementările privitoare la aplicarea legii penale în timp și spațiu și cele referitoare la pedepse. Pe lângă pedepsele principale, codul prevedea si pedepsele complementare și accesorii. Considerat de majoritatea specialiștilor drept primul Cod Penal românesc, codul de la 1937 reglementa următoarele forme de omor, cu regim sancționatoriu diferit:

– Omorul simplu;

– Omorul calificat;

– Pruncuciderea;

– Oferta de omor;

– Omuciderea prin imprudență;

– Omorul la stăruință;

– Omorul prin consens.

CAPITOLUL 2

ASPECTE DE NATURA CRIMINOLOGICĂ PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR

2.1. Pericolul social al infracțiunii de omor

Periculozitatea socială a faptei de omor rezultă din atingerea sau crearea posibilității obiective de a aduce atingere valorilor ocrotite de legile penale, ca urmare a săvârșirii ei.

Scopul legii penale este de a apăra împotriva infracțiunilor România, suveranitatea, independența și unitatea statului, proprietatea persoanei și drepturile acesteia precum și întreaga ordine de drept.

Orice vătămare sau periclitare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezintă pericol social, însa pericolul social al infracțiunii de omor este mai mare, deoarece lezează grav, am putea spune chiar irecuperabil, cele mai importante valori sociale.

Gradul de pericol social al fiecărei infracțiuni este evaluat, în momentul incriminării și se reflectă în norma juridică prin pedeapsa pe care o prevede pentru acea acțiune considerată infracțiune.

Ȋn doctrina și legislația penală, termenul de "pericol social" este folosit în douӑ accepțiuni – pericol social generic (abstract) și pericol social specific (concret), cărora le corespund douӑ noțiuni distincte, dar aflate într-o strânsă legătură.

Pericolul social generic sau abstract este legal, deci stabilit prin lege pentru fiecare infracțiune și caracterizează toate faptele ce aparțin unui anumit tip particular de infracțiune, cum ar fi în cazul nostru – omorul-, fiind evaluat de legiuitor în abstract, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziție în momentul incriminării sau atunci când se pune problema modificării legii penale.

Ȋn primul caz, rezultatul acestei evaluări generice se poate materializa în caracterizarea faptelor de același tip ca infracțiune și, totodată, cu alegerea speciei de pedepse ca socotită adecvată pentru combaterea lor și în fixarea limitelor legale ale pedepsei alese.

Ȋn cazul al doilea, când evaluarea gradului de pericol social abstract are loc ulterior incriminării, rezultatul acestei operații se poate materializa în modificarea pedepsei prin modificarea cuantumului pedepsei care poate fi mărit sau redus.

Putem trage concluzia că între pericolul social legal și sancțiune există o strânsă corelație,explicată prin faptul că dacă se schimbă pericolul social al faptei, aceasta se va oglindi în sancțiunea legală.

Pericolul social specific sau concret caracterizează o faptă, aparținând unui tip particular de infracțiune, efectiv săvârșită (uciderea unei persoane determinate) și este evaluat în concret de organele de urmărire penală și de către instanță, în raport cu unele elemente și date, de asemenea concrete, cum ar fi: urmarea efectiv survenită – moartea persoanei -, împrejurările comiterii acțiunii sau inacțiunii, mobilul determinant și scopul urmărit de făptuitor, etc.

Cunoașterea gradului de pericol social este obligatoriu pentru organele judiciare, care sunt ținute a depune toate diligențele spre a-1 evalua corect.

Pentru a se evita subiectivismul în evaluarea gradului de pericol social, criteriile de care trebuie să se folosească organele judiciare atunci când sunt puse în situația de a efectua asemenea evaluări sunt:

modul și mijloacele de săvârșire a faptei. În cadrul acestui criteriu este necesar să se aibă în vedere: modul cum a fost pregătită fapta, săvârșirea unui singur act ilicit sau a mai multor acte infracționale. De exemplu, la omorul săvârșit prin cruzimi legiuitorul a mărit minimul pedepsei considerând că modul de săvârșire al faptei constituie un grad de pericol social mai ridicat comparativ cu omorul simplu. Un pericol social accentuat ar mai putea fi relevat și de utilizarea de către infractor a unor instrumente, cum ar fi armele.

scopul urmărit de făptuitor. Uneori prin săvârșirea faptei se urmăresc scopuri dușmănoase, egoiste sau josnice.

împrejurările în care fapta a fost comisă. Este vorba de un ansamblu de date, stări sau situații care, împreună au creat ambianța – de o anumită semnificație specifică sub raportul gradului de pericol social – în care a avut loc săvârșirea faptei. În cadrul acestui criteriu ar putea fi luate în considerare timpul și locul comiterii infracțiunii.

urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce. Se are în vedere urmarea concretă, indiferent denatura eipersoana și conduita făptuitorului. În legătura cu persoana făptuitorului, aceasta trebuie apreciată nu numai sub aspect psiho-fizic, ci și social, adică luându-se în considerare atât trăsăturile de caracter și temperamentul său, starea sa de sănătate fizică și mentală, cât și măsura integrării sale sociale (modul în care muncește și se comportă la locul său de muncă, felul său de viață, etc.), vârsta înaintată, lipsa experienței de viațӑ sau nivelul de cultură scăzut ar putea releva, eventual, un grad de pericol social mai puțrn ridicat. Câtprivește conduita făptuitorului, pentru evaluarea gradului de pericol social, interesează atât comportarea sa dinaintea săvârșirii faptei (absența sau prezența antecedentelor penale), cât și conduita lui de dupa comiterea acesteia (dacă a regretat sau nu fapta săvârșită).

Deoarece infracțiunea de omor este o infracțiune îndreptată împotriva vieții, omorul aducând astfel o irecuperabilă atingere relațiilor sociale, s-a considerat în toate orânduirile sociale că această faptă are gradul cel mai ridicat de pericol social.

2.2. Factori criminogeni specifici infracțiunii de omor

Ȋncercând unele generalități asupra cauzelor infracțiunilor contra vieții este de observat că în majoritatea cazurilor, aceste infracțiuni sunt comise de indivizi care și-au pierdut simțul uman, dominați de mentalități profund retrograde, de concepții suburbane primitive și josnice, elemente inadaptate ale căror structuri psihologice și etice proiectează răsturnat valorile sociale.

S-au făcut numeroase studii privind etiologia faptelor contra vieții. Majoritatea teoriilor au utilizat în această privință conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretica a explicării acestui tip de comportament.

Conform teoriei psihanaliste a dr. Sigmund Freud, entitățile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Sinele cât și Supereul.

La nivelul Sinelui comportamentul violent este un rezultat al declanșării necontrolate a pulsurilor organice antisociale care în anumite condiții înlătură cenzura impusa de Eu și Supereu. La acest nivel orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârșească infracțiuni grave, cu violență.

Freud insista asupra faptului că în mod frecvent entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul, în funcție de tip sau de structurare. Structura negativă a Supereului sugerează existența unei personalități profund antisociale care, în timp, a asimilat norme și valori total opuse celor general acceptate de societate.

Ȋn această categorie se plasează infractorii care săvârșesc infracțiuni de omor calificat. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferența afectivă, lipsa de sensibilitate față de suferința umană.

Structurarea aberantă a Supereului sugerează constituirea unei conștiințe morale extremiste. Din această categorie fac parte fanaticii de toate nuanțele, cât și cei care suferă de complexul de vinovăție. Reprezentanții fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului Eu care se contopește într-un Eu colectiv, adesea nebulos și absurd, ce utilizează deviza "distruge pentru a salva".

Persoanele care suferă de un complex de vinovăție cu baza reală sau imaginară (ex. complexul Oedip), se implică uneori în săvârșirea unor infracțiuni cu violență pe care le "semnează” pentru a fi descoperiți cu ușurință și a primi o pedeapsă pe care ei înșiși nu sunt în stare să și-o aplice.

Rezultă astfel că studiul individului uman relevă faptul că acțiunile sale sunt rezultatul impactului dintre infrastructura sa bio-psihologică și condiționările specifice mediului din care face parte. Analiza sistematică a criminalității presupune desprinderea de cazul individual și identificarea proceselor și conjuncturilor care, prin impactul lor social și prin repetabilitatea statistică pe perioade mari de timp, se constituie în cauze și condiții atât necesare, cât și suficiente producerii actului infracțional. La acest nivel al analizei este necesar de amintit că distincția dintre cauze și condiții se reduce sensibil, ele aflându-se ȋn raporturi de probabilitate. Din acest motiv sunt denumiți factori sociali ai criminalității sau factori criminogeni.

S-a constatat deci, că orice infracțiune de omor este determinată de anumiți factori criminogeni. J. Pinatel clasifică acești factori în factori geografici, economici, culturali și politici. Pentru o mai bună înțelegere a acestor factori se impune o scurtă prezentare a lor.

Astfel, factori economici pot fi considerați: industrializarea, șomajul, nivelul de trai, crizele economice care duc la scăderea nivelului de trai al păturilor defavorizate. Există o criminalitate și în cazul nivelurilor de trai ridicate pe care Edexim Lutherland a numit-o "criminalitatea gulerelor albe". Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. Ȋn consecință, situația economică a unui stat, determină anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional.

Printre factorii demografici pot fi amintiți: rata natalității, unde relația dintre rata natalității și criminalității este de natura indirectă, la amplificarea delicvenței juvenile contribuind o multitudine de alți factori între care: compoziția familială, rolul negativ al mass-media etc; mobilitatea socială și urbanizarea.

Alți factori criminogeni sunt cei socio-culturali din categoria cărora fac parte familia, religia, discriminarea etc..

Referindu-ne la familie vom observa că ea joacă un rol important în formarea personalității individului. S-a constatat că persoanele provenite din familii destrămate sunt înclinați spre săvârșirea infracțiunilor mai mult decât cei proveniți din familii organizate. De asemenea s-a observat că familiile infractoare își implică copiii în activități infracționale.

O influență hotărâtoare asupra formării personalității copilului o are climatul conjugal, calitatea dintre soți pe de-o parte și dintre acestea și copii, pe de altă parte. Ȋn acele familii în care părinții nu muncesc, duc o viață parazitară sau au antecedente penale, riscul apariției unei manifestări antisociale este mult mai ridicat.

De asemenea, un loc important în formarea personalității individului îl ocupă școala. Indivizii cu un volum redus de cunoștințe, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit.

Și mediul social global poate avea un rol semnificativ în apariția conduitelor antisociale, în formarea personalității infractorului.

Analizând societatea actuală din România observăm că începând cu anul 1990, criminalitatea contra vieții în țara noastră își are cauze și motivații strâns legate de perioada de criză pe care o traversăm.

Una dintre cauze este specifică evenimentelor revoluționare și rezidă în declanșarea unei stări anormale de ansamblu. Această stare înțeleasă ca o stare de anormalitate socială determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să aparțină unei epoci trecute. Această situație a condus la o diminuare considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia. O altă cauză a reprezentat-o lipsa de reacție a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice și economice.

2.3 Rolul victimei în comiterea omorului

Etiologia faptei antisociale nu presupune numai existența unui anumit tip de personalitate, ci și a unei situații concrete de viață, a unei situații preinfracționale.

Situația preinfracțională reprezintă un ansamblu de circumstanțe exterioare personalitățiidelincventului care precedă actul infracțional. Literatura de specialitate face distincție între două elemente ale acestei situații și anume evenimentul care determină apariția ideii infracționale în mintea făptuitorului și circumstanțele în care fapta antisocială se pregătește și se execută.

Ȋntre diversele elemente ale situației preinfracționale victima are un rol important. De aceea studiul acesteia și rolul ei în comiterea infracțiunii nu trebuie neglijat.

Problema studierii sistematice a victimei a fost ridicată de B. Mendelsohn, care în lucrarea sa "The victimology", propune constituirea unei noi discipline științifice denumită victimologia.

Contribuția victimei la săvârșirea unei infracțiuni de violență chiar împotriva ei, nu se rezumă la provocare, ci ea constă ȋn orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a fi periculos, cum ar fi chiar și neglijența sau indiferența față de comiterea infracțiunii.

Ȋn urma studiilor efectuate asupra comportamentului victimei unei infracțiuni de agresivitate, deci implicit și a unei infracțiuni de omor, s-a ajuns la concluzia că aceasta are un rol destul de important în determinarea persoanei infractorului să comită fapta. Foarte rar s-au constatat cazuri când victima este o persoană întâmplătoare, de obicei aceasta aflându-se în anumite relații cu infractorul.

Prin comportamentul său victima poate crea condiții favorizante pentru săvârșirea infracțiunilor. Dintre aceste condiții frecvent întâlnite, consumul excesiv de alcool joacă un rol deosebit, atât sub aspectul frecvenței actelor antisociale comise sub influența lui, cât și al gradului lor de periculozitate socială, favorizând deseri chiar omorul. Acest lucru este explicabil prin faptul că sub influența alcoolului se modifică personalitatea și conștiința omului.

Acest fapt a fost sublimat chiar din antichitate, de filosoful Seneca, ce afirma: "Beția nu creează viciile, ea le face să izbucnească: impudicul își dă în vileag boala, violentul nu-și stăpânește nici limba, nici mâna, crește trufia obraznicului, cruzimea violentului, răutatea păzmașului, orice vicii se extind și se dezlănțuie”. Deci alcoolul nu influențează numai comportamentul infractorului, ci și al victimei, care în majoritatea cazurilor de acest gen are o atitudine provocatoare, lipsindu-i comportamentul de evitare, de aplanare față de situațiile conflictuale.

O altă condiție favorizatoare se referea la stările conflictuale persistente ori apărute spontan cu puțin timp înainte de săvârșirea actului infracțional. Pe lângă atitudinea provocatoare a victimelor, practica organelor judiciare evidențiază drept condiții favorabile ale săvârșirii infracțiunilor și alte comportamente neadecvate ale victimelor, care de multe ori manifestă imprudență sau ușurință în conduita lor sau chiar prin ambele atitudini ori prin vestimentația lor tentează la comiterea infracțiunii. Un exemplu semnificativ în acest sens îl constituie acceptarea de către victime a unor relații ocazionale cu persoane necunoscute ori dubioase sub aspect comportamental.

Și starea materială a unor victime poate constitui o condiție a săvârșirii infracțiunii de omor în scop de jaf. Există situații când acestea, neprevăzând pericolul, își fac o publicitate asupra stării lor materiale. Indiferent de sursa de informare a autorilor infracțiunii – de la victimă, prin urmărire metodică sau de la alte persoane – multe dintre asemenea victime dau dovadă de neglijență ori lipsă de prudență, adeseori motivate de mentalitatea dăunătoare conform căreia fiecare în parte acceptă ideea că alte persoane pot deveni victime, dar lor nu li se poate întâmpla asemenea lucru.

Din tezele lui Mendelsohn reiese că într-o acțiune criminală există un "cuplu penal"- "criminal- victimă"- prin care se leagă activitatea infractorului de cea a victimei.

Deși se știe că în principiu oricine poate deveni victimă, totuși în urma studiilor asupra acesteia s-a observat ca există oameni predispuși în mod special pentru a fi victime. Această "receptivitate victimală", după cum o numea Mendelsohn poate fi explicată prin unele decepții, eșecuri repetate pe care o anumită persoană le-a trăit pe parcursul vieții sale. Trecând prin astfel de situații, aceasta înclină spre ideea că este o victimă a sorții.

Studierea victimei se datorează faptului că aceasta este o realitate vie, o personalitate la fel de interesată ca și delincventul. Victima prezintă o fizionomie specifică: biologică, psihologică și socială. Din punctul de vedere al lui Mendelsohn în ceea ce privește raportul psiho-social, corelația dintre delincvent are patru aspecte:

Victima este cauza delictului;

Victima este pretextul acțiunii;

Victima este rezultatul unui consens ȋntre ea și delincvent;

Victima este rezultatul unei coincidențe.

Din cele prezentate rezultă că victima nu este aleasă la voia întâmplării, ci adesea pe baza unei trăsături de personalitate a aparenței fizice sau a unor comportări care la infractori declanșează trecerea la actul criminal.

Prin trecerea la săvârșirea actului infracțional înțelegem de fapt, acel element care diferențiază infractorii de „noninfractori". Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate și situația concretă de viață.

Astfel, în toate cazurile, între agresor și victimă se desfășoară un joc subtil. Fiecare trezește încelӑlalt tendințe latente care cer doar un catalizator pentru a se declanșa , aceasta însemnând o complicitate conștientă a victimei cu infractorul, de unde apoi decurge o responsabilitate mai mare sau mai mică a agresorului. Acest lucru nu înseamnă că i se poate atribui victimei o egală sau potențială nocivitate ca și agresorului, deoarece ar fi total incorect.

Rezultă că pentru elucidarea cazurilor de omor, nu e suficientă numai cunoașterea infractorului, ci și a victimei – a comportamentului acesteia, a situației materiale etc.- deoarece acest lucru contribuie ȋn mod substanțial nu numai la aflarea scopului infractorului, ci și la aflarea condițiilor favorizante care au determinat personalitatea făptuitorului să săvârșească infracțiunea.

CAPITOLUL 3

ASPECTE DE NATURA PSIHOLOGICA SI PSIHIATRICA PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR

3.1 PERSONALITATEA INFRACTORULUI.  ALGORITMUL INFRACȚIONAL

3.1. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară. „Nucleul personalității criminale”

Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare și nu bidisciplinare, așa cum s-ar putea crede din enunțurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de psihosociologie a comportamentului deviant. În realitate există mai degrabă o tendință de cercetare de „tip sinergic” a infracțiunii, atunci când se pune în discuție geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza”.

O analiză strict psihologică a actului infracțional, constă în analiza modului în care în pregătirea, săvârșirea și atitudinea post-infracțională se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligența, afectivitatea și voința.

Acestea sunt principalele motive pentru care și în psihologia judiciară ca și în criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergic, transdisciplinar.

Premisele cercetării comportamentului deviant sunt psihologice atât la nivel substanțial, pentru că se cercetează personalitatea infractorului, cât și la nivel metodologic, pentru că se utilizează testele psihologice.

Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergică implicând:

cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale subiectului (aici intră și excluderea simulării prin testul de biodetecție);

examinările paraclinice având ca rol principal probarea și obiectivarea diagnosticului clinic, precum și de aprofundare a etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigații de laborator, radiologice, electroencefalografice etc.);

investigările biogenetice având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalității, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;

interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea cauzalității manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condițiile biopsihologice care le exacerbează sau declanșează;

cercetarea sociologică având două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii personalității delicventului și a modului în care au fost soluționate și, în al doilea rând, pentru orientarea asupra posibilităților de reechilibrare și reinserție socială;

rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate (conștiință, discernământ).

O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:

Aprecierea corectă asupra stării psihice a personalității deviante, prin precizarea diagnosticului și excluderea simulării sub toate formele în care aceasta se poate manifesta (biodetecția este, prin urmare, esențială);

Determinarea trăsăturilor esențiale ale personalității analizate din perspectiva sinergetică;

Natura și evoluția tulburărilor care au însoțit sau precedat săvârșirea actului deviant și dacă acesta prezintă riscul de cronicizare sau agravare;

Aprecieri asupra periculozității trăsăturilor de personalitate și a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoțit comportamentul deviant.

Exactitatea acestor concluzii va permite evitarea unor erori judiciare care s-ar putea plasa în sfera ireparabilului, cum ar fi, de pildă, aplicarea unor măsuri punitive în locul unor măsuri medicale sau invers. De aceea, conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, știință și dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a delincventului.

Din perspectiva considerațiilor juridice, actul infracțional este rezultatul comportării negative a ființei umane responsabile, în raport cu cerințele normelor penale pozitive. In orice definiție dată infracțiunii – definiție legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiții minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infracțiune.

O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel, care consideră că, în comportamentul criminal, „trecerea la act” constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală. J.Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității criminale nu este un dat, ci o rezultantă.

Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că „în circumstanțe excepționale, orice om poate deveni delincvent”. Dacă așa stau lucrurile, se pune întrebarea unde vede Pinatel diferența între delincvent și nedelincvent? Răspunsul îl dă singur. Diferența dintre nedelincvenți și delicvenți trebuie căutată în „pragul delincvențial„, în sensul că unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, alții trec la act dintr-o incitație exterioară foarte ușoară. Spre deosebire de aceștia, delincventul format – în opoziție cu nedelincventul – nu așteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează.

In ultimă analiză – arată mai departe Pinatel – ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act.

Subliniind că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar și de mediu, Pinatel constată că în criminologie este esențial să se studieze personalitatea în situație. Există situații specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată.

Personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică și această totalitate funcțională .

Există situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. In asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situația, iar actul criminal, ce rezultă de aici, este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influențează atât formarea personalității, cât și a situațiilor. Aceasta înseamnă – conchide Pinatel -„că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, și prin faptul că ușurează structurarea personalității criminale”.

3.2

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată  cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidență atât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare .

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților psihologice, s-a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune:

Instabilitatea emotiv-acțională. Datorită experienței negative, a educației deficitare primite în familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitatea, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esențială a personalității dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.

Inadaptarea socială. Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici), unde nu există condiții, priceperea sau preocuparea necesare educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.

Acțiunea infracțională reprezintă, etiologic, un simptom de inadaptare, iar comportamentul este o reacție atipică.

Sensibilitatea deosebită. Anumiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acțiune cu mult mai mare ca asupra omului obișnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacțiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții, elaborat pe linie socială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecințe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice și psihice.

Duplicitatea comportamentului. Conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general, și ai autorităților, în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalității, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracțională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialității” infracționale. Acest „joc” artificial îi denaturează actele și faptele cotidiene, făcându-l ușor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieții duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieții.

Imaturitatea intelectuală. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanță viitorului.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență (IQ), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt .

Imaturitatea afectivă. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Frustrarea. Este o stare emoțională resimțită de infractor atunci când este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții etc., care consideră că i se cuvin sau când în calea obținerii acestor drepturi se interpun obstacole. Frustrarea este resimțită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanței corticale de comandă a acțiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Infractorii reacționează diferențiat la situațiile frustrante, de la abținere (toleranță la frustrare) și amânare a satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe moment autocontrolul, acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent, cu urmări antisociale grave.

Complexul de inferioritate. Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare fiind potențate și de către disprețul, dezaprobarea tacită sau experimentată a celorlalți.

Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

Egocentrismul. reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși; el și numai el se află în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Atunci când nu-și realizează scopurile propuse devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate. Își minimalizează defectele și insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci când greșește, în loc să-și reconsidere poziția, atacă cu virulență.

Labilitatea este trăsătura personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea și, ca atare, o accentuată deschidere spre influențe, acțiunile individului fiind imprevizibile. Instabilitatea emoțională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influențelor și sugestiilor, neputând să-și inhibe pornirile și dorințele în fața pericolului public și a sancțiunii penale.

Agresivitatea apare atunci când individul este împiedicat să-și satisfacă dorințele și se manifestă prîntr-un comportament violent și distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

Insensibilitatea morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înțelege durerile și nevoile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de durerile altora. Indiferența afectivă redă în fond stările de inhibare și dezorganizare emoțională. Această latură a personalității infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una din principalele carențe ale procesului socializării, un rol important deținându-l în acest plan funcționarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conștient de propria-i stare de inhibare emoțională, ceea ce explică atât calmul cât și sângele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni de o violență extremă. Legătura strânsă dintre indiferența afectivă și egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăției, al culpabilității.

Aceste componente ale personalității infractoare se pot întâlni și la celelalte persoane (neinfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalității, nu au consistența și frecvența întâlnită ca la infractori, nu sunt orientate spre infracționalitate.

Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfășoare o muncă socială susținută. Această incapacitate este dublată de disprețul față de muncă, de atitudinea negativă față de cei ce desfășoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, această incapacitate fizică este generată de deficiențe ale voinței. Procesele volitive funcționează la ei în mod normal, conținutul lor se îndreaptă spre acțiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acțiuni antisociale. Dezgustul față de muncă, lipsa unor preocupări susținute care să dea un scop mai consistent vieții, provoacă la ei o stare de continuă neliniște, de nemulțumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această neliniște alimentează tendința, elaborată în cursul vieții lor, spre vagabondaj și aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracțională. Faptul că în decursul activităților, infractorii își constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginației creatoare, dar în același timp mai probabil o specializare superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligența nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoaștem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variații pe același motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum și o dexteritate deosebită ce se dobândește pe baza unui antrenament îndelungat.

3.3. Componentele personalității

„Sistemul personalității”.

În analiza personalității, în literatura de specialitate și în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalității și planul tipurilor de personalitate.

Vom analiza personalitatea din perspectiva acestor două planuri:

a) Componentele biopsihologice

Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc și la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute). În determinarea comportamentului și mai cu seamă a celui deviant, calitățile sau deficiențele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum și constelația aptitudinală a individului constituie forțe adesea determinante.

1.a. Calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile cât și cele mai puțin vizibile, își pun amprenta în mod hotărât asupra personalității. Oamenii cu un organism bine structurat, dublat și de o înfățișare atrăgătoare au o siguranță de sine, comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituția lor fericită. În opoziție cu aceștia, o capacitate redusă de rezistență la greutăți fizice sau deficiențe senzoriale ori locomotorii influențează negativ formarea personalității. Sentimentul de inferioritate generat de statura mică sau de disfuncții organice, potențate și prin disprețul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incită la comportamente compensatorii – „vitejia” lui Napoleon pare să fie ilustrativă – care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorității – cunoscut în literatură mai ales după lucrarea psihologului vienez Alfred Adler, „Studiul inferiorității organelor și compensația lor în activitate” (1917) – este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor, fapt asupra căruia vom insista pe parcursul lucrării.

1.b. Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfășoară viața psihică a individului. Termenul românesc cel mai apropiat este „fire”. Astfel, vorbim de fire lentă, fire iute, apoi de oameni la care stările afective sunt durabile sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea de a se comuta de la o stare psihică (afectivă) la alta etc.

1.c. Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemânări de ordin general sau special. Inteligența, de pildă, este considerată ca fiind o aptitudine generală, câtă vreme îndemânarea constituie o aptitudine specială. Impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor înnăscute este ușor de demonstrat. Oricât de „talentat”, de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cineva, nu poate atinge niveluri superioare fără studii de specialitate. Pe de altă parte, nici un desenator, chiar de geniu, nu va deveni un „bun” falsificator de bancnote sau diplome dacă aptitudinile lui nu vor fi susținute de atitudini antisociale puternice (relația aptitudini-atitudini).

b) Componentele sociale

Componentele sociale se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturală (mediu social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini), care, pe măsura consolidării lor, devin forțe motrice, chiar motive care modelează comportamentul.

Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent. Activitatea individului însă, se mulează pe „modele” socioculturale de comportare și, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general, precum și în atitudinea față de sine însuși. Dacă prin atitudine vom înțelege maniera de a se comporta într-o situație, atunci devine clar că atitudinea față de alții și față de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalități echilibrate (om sociabil, activ, exigent față de sine), fie formarea unei personalități deviante (bănuitor, distant și nepăsător față de alții, cu o mare doză de egoism).

Componentele biologice se dezvoltă și acționează în condițiile existenței și acțiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalității se realizează în timp, prin interacțiunea celor două blocuri mari de componente. Dacă putem vorbi despre o devenire în timp a personalității, tot așa și criminogeneza trebuie să fie privită ca un proces de durată în care factorii biologici individuali sunt întrețesuți cu cei sociali, ceea ce împrumută fenomenului infracțional nu numai multicauzalitatea, dar și polimorfia specifică.

3.4. Trăsăturile personalității.”Paradoxul criminal”-Eysenck-Mawrer

Trăsăturile personalității sunt considerate ca fiind variabile. Trăsăturile sunt ale personalității și nu ale comportamentului. Comportamentul poate fi privit numai ca indicator al trăsăturii, căci comportamentul adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată. De pildă, asistând la un meci de box și observând că un pugilist luptă până la epuizare (comportament), ajungem la concluzia că el este persistent (trăsătură). Tot așa, când cineva, într-o societate monopolizează toată conversația (comportament), noi conchidem că este vorbăreț (trăsătură). H.J. Eysenck menționează că trăsătura este ceva ce se manifestă la individ într-un mare număr de situații.

Trăsătura este o tendință de reacție largă și relativ permanentă. Putem vorbi de trăsături ale cunoașterii (acuitate perceptivă, gândire superficială etc.), trăsături ale afectivității (ușor emoționabil, sentimente profunde etc.), trăsături temperamentale (lent, iute, alert etc.), trăsături dinamice care se referă la modul de acțiune și de decizie, dar și la motivații și interes etc.

Ar fi greșit să credem că alcătuind o listă de 30-40 de trăsături, noi de fapt am caracterizat un individ. Personalitatea nu este numai suma trăsăturilor, fie ele caracteristice și relativ stabile, ci este o constelație specifică a trăsăturilor, între care una sau câteva dobândesc un caracter dominant, subordonându-le pe celelalte, formând deci o textură specifică, individuală, unică. Cunoașterea reală a personalității, în ultimă analiză, presupune cunoașterea dominantei (dominantelor) specifice și sistemul de subordonare – față de dominantă(e) – a celorlalte trăsături.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gândire, fie pe cea a temperamentului, a constituției lor fizice etc. Așa, de pildă, dacă un grup de indivizi se caracterizează prin persistență, rigiditate, subiectivitate, timiditate, iritabilitate, spunem că acești indivizi aparțin tipului introvertit. Tipul este deci o noțiune supraordonată noțiunii de trăsătură.

Interesante idei în materia recidivei dezvoltă Eysenck .

Problema psihologică pe care Eysenck vrea s-o lămurească pe acest plan este cea a „paradoxului criminal”. De ce infractorul – și mai cu seamă recidivistul – comite actele sale când știe că în cele din urma va fi pedepsit?

Întrebarea este cu atât mai justificată cu cât Eysenck, alături de mulți psihologi, consideră că omul este o ființă eminamente orientată spre hedonism și, cu toate acestea, nu evită faptele care îl duc, în ultimă analiză, la cele mai mari neplăceri.

În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la „legea secvenței temporale” stabilită de psihologul american O.H. Mawrer, după care: „un anumit act (infracțional) uman este determinat nu numai de consecințele lui, ci și de apariția în timp a respectivelor consecințe”. Cu alte cuvinte, „când o acțiune are două consecințe, una premială (pozitivă) și alta de sancțiune (negativă), ambele consecințe fiind (teoretic) egale ca pondere (echiprobabile), atunci situația (conflictuală) se rezolvă în funcție de consecința probabilă cea mai apropiată (ca apariție în timp). În cazul unui act infracțional, consecința imediată este premial pozitivă, în sensul că dă o satisfacție imediată morală sau materială, câtă vreme sancțiunea legală este mai îndepărtată în timp și comportă un grad de incertitudine”  .  

În cazul delincvenților, deci, trecerea la actul infracțional este o activare a mecanismelor psihosociale ca reacție la excluderea și respingerea pe care o suferă. Neacceptarea, respingerea socială, după cum am arătat mai sus, este un motiv puternic de acțiune și, în această conjunctură, evident, comportamentul va fi direcționat antisocial. Impactul va fi cu atât mai violent cu cât subiectul va fi mai puternic convins că agentul frustrator a acționat cu intenție.

Modul de operare – marcă a personalității infractorilor

O altă problemă de mare interes în cercetarea infractorilor este cea privind evaluarea sub aspect psihologic – nu numai criminalistic – a modului de operare, care pe bună dreptate poate fi considerat a fi o marcă a personalității și comportamentului acestora. Modul de operare – ca mijloc practic de propulsare a cercetărilor – este contestat astăzi de către unii autori care observă, cu îndreptățire, că mulți infractori își schimbă frecvent modul de săvârșire a infracțiunilor. Acest adevăr parțial nu poate conduce la aprecierea că modul de operare și-a epuizat resursele și mai prezintă doar o valoare relativă, de orientare generală, ci trebuie reconsiderat, deoarece se dovedește, încă, o cheie cu valențe nebănuite, în practică. Că este așa, ne-o confirmă nenumăratele situații când pe baza lui au fost rezolvate serii de fapte infracționale, unele deosebit de grave, iar altele, petrecute la distanțe mari în timp și spațiu. Este greu de presupus că s-ar putea evolua spre rezolvarea acestora din urmă în absența unui valoros instrument de lucru cum este modul de operare, care trebuie abordat, de fiecare dată, și din punct de vedere psihologic. Se știe că, în practică, există o serie de criterii și caracteristici de ordin criminalistic care mediază corelarea între diverse fapte. Adevărul este că atunci când acest proces de asociere posibilă între unele spețe se realizează pe baza unor urme, performanța trebuie considerată a fi lesnicios de obținut. S-ar putea deduce că, în absența acestora, corelarea ar fi greu de realizat într-o serie de fapte, care aparent nu exprimă același stil de lucru, ci reproduc, doar parțial anumite caracteristici. Problema nu rezidă, așadar, numai în repetarea riguroasă a particularităților modului de operare în ansamblul lui ci, mai ales, în sesizarea unor elemente caracteristice, care nu sunt întotdeauna vizibile, la o primă vedere.65

Consecințele negative întâlnite în practică, la acest capitol, se referă la situațiile când o asemenea examinare se realizează formal sau cu caracter limitat și nu se valorifică toate secvențele (elementele) relevante, inclusiv cele privind detaliile sau toate verigile modului de operare, cum ar fi: căile de acces și retragere, obiectivele vizate și bunurile urmărite, modalitatea aleasă pentru pătrunderea în locuință ori atac, comportarea concretă la locul faptei, corelată cu natura și poziția urmelor găsite, ori, dimpotrivă, evitarea lăsării acestora, prezența unor acte semnificative de modificare a tabloului câmpului infracțional, revenirea periodică în zonele unde a mai comis infracțiuni ori unde are diverse legături ș.a. Numai studierea aprofundată a tuturor acestor aspecte, atât în detaliu, cât și în conexiunea lor, poate asigura o valorificare superioară a caracteristicilor modului de operare. Toate aceste aspecte ne îndreptățesc să afirmăm că ele exprimă, prin excelență, secvențe relevante ale unui comportament uman, ce trebuie observat, studiat și decodat și din punct de vedere psihologic, pentru a realiza o interpretare corectă și aprofundată a motivației și caracteristicilor întâlnite în procesul înfăptuirii obiectivelor urmărite de infractori. Un asemenea examen este pretențios, deoarece de multe ori obligă la observarea și aprecierea unor manifestări sau reacții greu sesizabile, altele ușor modificate ori mascate, iar uneori, chiar atipice. În examinarea acestora trebuie să luăm în considerare concluziile psihologiei, care subliniază că tendința la repetare a unor praxeme comportamentale este specifică învățării în general și că, în cadrul acestui proces, omul se manifestă uneori necontrolat, executând, cu consecvență, anumite acte reflexe, repetitive, care pot duce la demascarea lui. Numai dacă realizăm o asemenea examinare complexă a modului de operare, ca expresie reflectată a mecanismelor psihologice intime, vom putea verifica dacă, și în ce măsură, acesta continuă să asigure succesul într-o serie de situații complicate.66 Că este așa și nu altfel, exemplificăm prin cazul crimelor în serie, săvârșite în Capitală, de către Rîmaru Ion, încă din perioada cât acesta nu a fost identificat și prins. Cu acest prilej, specialiștii au studiat mai multe cazuri de omoruri și violuri, rămase în evidență cu autori neidentificați și, în cele din urmă, aceștia au selecționat un omor, o tentativă de omor, precum și un viol, săvârșit în circumstanțe bizare, cu mai mult de un an în urmă, cazuri pentru care au demonstrat, cu argumente psihologice și caracteristici ale modului de operare, că au un grad mare de probabilitate să fi fost comise de către autorul seriei de omoruri. Au fost luate în considerare argumente comportamentale particulare ale făptuitorului cum ar fi atacarea prin surprindere a victimelor, împrejurările speciale în care au fost realizate actele sexuale (pe ploaie și vânt puternic). Toate acestea au evidențiat acțiunea unui obsedat sexual, de mare calibru, aspect esențial care definea și infracțiunile aflate în curs de cercetare. Pe parcursul interogării sale, criminalul a recunoscut și săvârșirea acestor fapte, susținerile lui coroborându-se cu constatările medico-legale și criminalistice, precum și cu anumite corpuri delicte identificate, astfel că examinarea atentă a modului de operare a condus și la rezolvarea altor cazuri cu un grad ridicat de dificultate.67

Punctum saliens

În afara modurilor specifice de informare asupra locului, a timpului și a momentului, privind alegerea victimei, a diferitelor instrumente folosite, a modului de pătrundere, deseori ne vom opri asupra punctului caracteristic. Stabilirea punctului caracteristic ne poate indica, de la bun început, grupa în care putem încadra făptuitorul, respectiv: sadici, psihopați sexual, homosexuali, violatori cu forme accentuate de brutalizare și de vătămare a victimei, tâlhării cu moartea victimei etc. În aceste situații, punctul caracteristic este relevat prin modul de operare cu totul deosebit.

Un aviz special se cuvine a fi formulat cu privire la anumite moduri de operare capcană, care conțin unele elemente de calcul psihologic, de natură a induce în eroare organele de urmărire penală sau victimele infracțiunilor asupra scopului preconizat.

Atrage atenția, în acest sens, tipul de infracțiune cunoscut sub denumirea de escrocherie (înșelăciune), în care se speculează credulitatea sau naivitatea victimelor, formele de șantaj și de amenințare, vizând anumite valori, stări afective ori situații de viață deosebite ale victimelor, de asemenea, unele tipuri de fals și alte infracțiuni mai puțin specifice, care, în derularea lor, creează momente optime, pentru valorificarea unor asemenea componente amăgitoare.68

Aceste elemente de calcul psihologic sunt adevărate puncte caracteristice.

Modurile de operare capcană sunt întâlnite în infracțiunile de omor disimulate în sinucideri.

Punctul caracteristic nu presupune neapărat o experiență infracțională.

El se găsește și persistă în conduita fiecărei persoane, amplificându-se în situațiile emoționale, care, devenind mai persistente, au o durată mai mare în momentele exteriorizării.

„Punctum saliens”, punctul caracteristic, punctul care sare în ochi, în studiul modului în care făptașul a operat, este foarte important și pe determinarea acestui punct știința criminalistică a canalizat întreaga concepție a organizării bazei de date „modus operandi” care au adus foloase imense descoperirii autorilor.69 Punctul caracteristic trebuie căutat pe tot parcursul „iter criminis”. Din totalul indicilor ce privesc sub aspect criminalistic acțiunea infracțională, pentru evidențierea „punctum saliens” am realizat următoarea structură:

particularități de comitere;

urme care dezvăluie mecanismul de producere și succesiunea producerii;

urme poziționale70.

3.3. Trecerea la actul criminal71

Etapele parcurse în procesul de trecere la actul criminal

Étienne de Greeff consideră că procesul criminogen trebuie raportat la actul grav. El folosește ca model, procesul de convertire parcurs de indivizi aparținând comunităților precivilizate.72 Aplicând aceeași schemă generală la actul criminal, în sens de omor, de Greeff consideră că sunt parcurse, în principal, de către delincvent, trei etape:

Prima etapă, cea a asentimentului ineficace, reprezintă o perioadă mai

degrabă subconștientă susținută de numeroase elemente inconștiente. În această etapă, la un moment dat, trăirile subterane ce tind spre crimă apar spontan în zona conștientului, ulterior apărând ideea dispariției eventualei victime. Această „prise de conscience” poate fi declanșată de stimuli exteriori ori interiori multipli, de natură diversă. O asemenea etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viața oricui. În general, individul, sub influența factorilor morali afectivi, va îndepărta ideea criminală. Viitorul infractor va trece însă la cea de-a doua etapă.73

A doua etapă este denumită etapa asentimentului formulat. Deși procesele subconștiente nu au dispărut încă, în această fază lucrurile se petrec în mare parte de o manieră conștientă. Individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să dispară și oscilează încă între dorința ca această dispariție să se îndeplinească fără contribuția sa și ideea că ar putea ajuta la această dispariție. Este o etapă contradictorie, de ezitări. Există în suflet mișcări pentru și contra. Ideea se conturează în mod lent prin avansări și reculuri. Greșelile victimei au tendința de a fi exagerate, motivele de a o vedea dispărută au tendința de a fi înnobilate. Pericolele și inconvenientele de a o face să dispară, decăderea, abjecția, constituie rezistența interioară. Este vorba de a rupe cu tot trecutul, de a se pune în afara societății.74

Se întâmplă uneori în această etapă, când decizia de a comite crima

nu este încă luată, ca un eveniment accidental, spre exemplu beția, să declanșeze totuși actul criminal. În aceste cazuri asistăm la o pregătire deficitară, la o executare imprecisă, la o lipsă totală de precauții pentru asigurarea impunității.

Cea de a treia etapă, criza, presupune ca acțiunea să fie decisă. Criminalul se găsește în acest moment într-o stare morală și fizică acută. Sensibilitatea sa este exasperată, emotivitatea dezechilibrată, judecata sa este obsedată de starea de criză și de luptă și se întâmplă să fie pentru moment delirantă. Explozia este iminentă.

Poate să fie, eventual, încă împiedicată, dar, cu siguranță, un nimic poate să o elibereze.75

Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cele trei etape, prin acțiunea forțelor de inhibiție interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurări externe. În același timp, trecerea la act se poate face înainte de a se ajunge la o decizie propriu-zisă și, în acest caz, executarea fiind rău pregătită, crima are toate șansele să eșueze ori să fie realizată de o manieră improprie.76

Rezultă că procesul de trecere la act este rezultatul luptei unor tendințe (mobiluri) opuse, ce pot să apară sau nu în zona conștientului, în funcție de etapele ce sunt ori nu parcurse. Configurația psiho-morală a individului joacă rolul esențial; în plus, pot să apară anumiți factori conjuncturali care să faciliteze ori, dimpotrivă, să îngreuneze drumul spre crimă.

În sfârșit, trebuie remarcat că există și acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea nici uneia din etapele descrise. În aceste situații, ușurința de a comite fapta este foarte mare, criminalul fiind cu atât mai periculos cu cât crima este comisă ca și un act banal lipsit de gravitate77. Printre modelele particulare existente în doctrină merită a fi amintit și cel propus de J. Pinatel, considerat a fi obiectiv, în sensul că el descrie actul criminal așa cum acesta este perceput din exterior de către un observator care analizează dinamica personalității agentului. Prin aceasta, el se deosebește de modelul anterior, care este considerat subiectiv, în sensul că descrie trecerea la act așa cum aceasta este trăită de subiectul însuși.78

Trecerea la act se explică prin acțiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esențiale care alcătuiesc „nucleul personalității criminale”. Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reținut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului; acest proces de autolegitimare subiectivă este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanță, când subiectul ajunge în situația de a comite crima, este necesar ca el să nu fie reținut de sentimentul că produce un rău aproapelui său, atentând la persoana ori bunurile acestuia. Indiferența afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.79 Ca și în explicațiile privind structurarea personalității criminale, în modelul de trecere la act factorul afectiv joacă un rol esențial.

Fazele specifice trecerii la actul criminal

Fenomenul criminalilor în serie, urmând o tendință generală a contemporaneității, tinde și el spre un soi de „globalizare”, iar dispozitivele de apărare și răspuns trebuie pregătite să facă față la această nouă dimensiune care se conturează. La un asemenea efort sunt chemate să participe inclusiv statele și sistemele de drept care până în prezent au cunoscut uciderile în serie doar ca un fenomen marginal, izolat în acest context, și într-o logică anticipativ-preventivă, o încercare de a stabili unele repere criminologice vizând tipul criminal reprezentat de ucigașul în serie. Un astfel de demers presupune o clarificare conceptuală, stabilirea trăsăturilor acestui tip criminal, examinarea specificității modului de operare, identificarea unui obiectiv prioritar în lupta împotriva fenomenului generat de ucigașii în serie. În acest context, vom aborda particularitățile trecerii la act ca parte a modului de operare.

Trecerea la act poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: prin prisma modului în care este trăită fapta de subiectul însuși, ceea ce a dus la elaborarea modelelor subiective de trecere la act așa cum a fost prezentat anterior și prin prisma modului în care fapta este percepută din exterior, ceea ce a dus la elaborarea modelelor obiective de trecere la act. Un model subiectiv de trecere la act valabil pentru ucigașul în serie ar trebui să aibă la bază, așa cum am anticipat, obsesia realizării unor fantasme. Ceea ce interesează în continuare este stabilirea unui model obiectiv de trecere la act sau, altfel spus, modul de operare al ucigașului în serie.80 Un astfel de model nu poate ignora însă constatările privind caracteristicile tipului de bază și mai ales problema legată de obsesia fantasmelor.

Astfel, conform celor constatate anterior, se poate afirma că ucigașul în serie acționează în baza unor mecanisme psihice repetitive, ce tind să transpună în realitate, cât mai aproape de perfecțiunea ei, o fantasmă. Cum fantasma reprezintă originalul, iar fiecare dintre uciderile aparținând unei serii reprezintă o copie din ce în ce mai fidelă a originalului, este firesc să constatăm o similitudine între faptele astfel comise. Chiar și în aceste condiții însă, nicio ucidere nu se va suprapune identic cu o alta, din aceeași serie criminală. Dincolo de aspectele care în mod obiectiv impun diferențe (altă victimă, altă situare în timp etc.), tendința spre „perfecțiune” a ucigașului îl va determina pe acesta să aducă de fiecare dată elemente noi. Din această perspectivă se poate afirma că modul de operare, chiar și la același autor al unei serii criminale, prezintă particularități de la o ucidere la alta. În aceste condiții este firește dificil să se conceapă o schemă de trecere la act universal valabilă în cazul uciderilor în serie. Rațiuni de ordin teoretic, dar mai ales rațiuni practice legate de investigarea cazurilor de ucideri în serie, au impus totuși elaborarea unor modele obiective de trecere la act care, deși nu pot și nici nu trebuie să fie absolutizate, prezintă o utilitate incontestabilă. Din punct de vedere teoretic, aceste modele contribuie la o mai bună înțelegere a tipului criminal reprezentat de ucigașul în serie.

Din punct de vedere practic, un model de trecere la act, privit ca mod de operare, poate ajuta la realizarea unui profil al autorului și, astfel, la conducerea investigațiilor într-o direcție corectă.

3.4. „Semnătura” criminalilor în serie versus „modus operandi”

Identificarea autorilor unor infracțiuni este o activitate complexă în care rolul principal îl are examinarea și interpretarea urmelor de la locul faptei. Identificarea criminalilor în serie presupune în primul rând existența mai multor crime care au același autor, iar pentru a ști acest lucru trebuie stabilit care este semnătura criminalului.

Pentru a stabili existența unui criminal în serie, trebuie realizată conexiunea dintre o crimă și alta. Când încercăm să descoperim link-ul dintre două sau mai multe crime, mobilul joacă un rol important. Acesta nu ar trebui să fie singurul criteriu utilizat, mai ales atunci când avem de-a face cu criminali în serie, care își schimbă modul de operare, ci trebuie avută în vedere semnătura, care rămâne aceeași, indiferent dacă între prima infracțiune și celelalte au trecut mai mulți ani.

„Semnătura” trebuie să fie de interes pentru anchetatori chiar mai mult decât asemănările dintre victime, atunci când încearcă să descopere legătura dintre crimele infractorilor de serie.

„Semnătura” s-ar putea descrie ca fiind ceea ce a făcut un criminal, ce acte a comis care au fost inutile pentru a ucide victima, cum ar fi tortura, mutilarea, violul etc., acte ce reprezintă o parte a mărcii sale psihologice, ceva ce nu trebuia să facă, în mod necesar.

Profilerii FBI, au descris „semnătura” ca fiind „realizarea fanteziilor unui criminal violent”.85 Deoarece această persoană gândește și visează fanteziile sale tot timpul, ea dezvoltă o necesitate de a le exprima în realitate. Cei mai mulți ucigași în serie trăiesc împreună cu fanteziile lor ani de zile și, în cele din urmă, le transformă în acțiune, astfel încât unele aspecte ale crimelor acestora exprimă ego-ul, ideile, dorințele lor unice.

De multe ori, „semnătura” poate fi ceea ce este rar sau neobișnuit. Când într-o crimă descoperim ceva neobișnuit, și acest lucru s-a întâlnit din nou într-o altă crimă, înseamnă că avem de-a face cu un criminal unic. De exemplu, în cazul în care criminalul a bătut cu sălbăticie victima mai mult decât era nevoie să o omoare și a violat-o cu un cilindru de oțel, apoi în mod intenționat a lăsat-o într-o poziție vulnerabilă și degradantă, se poate considera că acest lucru este neobișnuit. Dacă descoperi o altă crimă în care criminalul a acționat în același mod, deși unele detalii se pot schimba, cele două crime cu siguranță au același autor. Criminalul a lăsat „semnătura” lui.86

La fața locului „semnătura” unui criminal este uneori evidentă. Acesta dă dovadă de o atitudine meticuloasă în poziționarea (așezarea) într-un anumit fel și într-un loc special a cadavrului. Unii criminali leagă victima într-un mod precis și complicat, lovesc frenetic și multiplu victima până la producerea decesului, uneori chiar și după moartea sa. O altă „semnătură” a criminalului este și aceea că înjunghie victima în mod repetat și într-o anumită zonă a corpului.

Într-o serie de crime, numai anchetatorii cu experiență pot recunoaște elementele comune și schimbările de la locul faptelor, chiar înainte de a ști cine este victima. Ei pot găsi „semnătura” criminalului, care este prezentă în fiecare omucidere. Aceasta este înrădăcinată în natura profundă a criminalului și de aceea el o rescrie și o repetă în fiecare crimă. Anchetatorii care știu cum să caute și să găsească „semnătura” unui ucigaș, să înțeleagă ce înseamnă

aceasta, vor reuși mult mai des să rezolve cazurile de crime în serie, spre

deosebire de colegii lor care privesc piesele cazurilor fără să gândească

analitic.

Ucigașii în serie au întotdeauna o „semnătură”, fie în timpul, fie după asasinarea victimelor.

Spre exemplu, Albert DeSalvo a așezat mereu corpurile victimelor sale într-o poziție grotească și umilitoare, a ridicat fusta și le-a îndoit picioarele, Kenneth Bianchi a așezat corpul într-o poziție degradantă, mereu pe aceeași parte, William Bonin a strangulat victimele sale cu tricourile pe care le purtau, iar organele lor interne le-a abandonat pe autostradă. Ronnie Shelton, un violator în serie, a comis cel puțin 30 de violuri între 1983 și 1988, în zona Cleveland. El a violat femeile tinere, după care a ejaculat pe abdomenul sau sânii lor, apoi a cerut victimelor să se masturbeze, după care s-a folosit de îmbrăcămintea lor pentru a șterge materialul seminal. De asemenea, a forțat victimele să-l stimuleze pe cale orală și a insistat ca acestea să-i înghită sperma. Din combinația acestor acte, s-a relevat „semnătura” violatorului.87

Anchetatorii nu sunt întotdeauna în măsură să identifice „semnătura” unui criminal. Crimele cu violență excesivă asupra victimelor implică adesea un risc ridicat în identificarea „semnăturii”. Cadavrele descompuse sau depesate pot împiedica, de asemenea, descifrarea „semnăturii”.

Cei mai mulți oameni fac confuzie între modus operandi și „semnătura”, afirmând că este vorba de aceleași lucru.

Modus operandi este felul în care acționează criminalii; astfel, unii acționează doar pe timp de noapte, unii așteaptă în mașina lor o victimă specială, alții intră în case prin fereastră etc. Acesta depinde de tipul de victimă (bărbat, femeie, copil, student, adult, prostituată brunetă, persoană de culoare), de locul și ora la care a fost comisă infracțiunea (casă, mașină, vehicul, parc public, autostradă), de uneltele sau echipamentele folosite (frânghie, cuțite, ciocan, substanțe inflamabile), de modul în care a fost abordată victima.

Modus operandi nu este cel mai important aspect în investigarea unui omor. În multe cazuri, anchetatorii sunt atât de îngrijorați de modificările modului de operare, chiar și dacă este minor de la o infracțiune la alta, și cred că actul agresiv este al altei persoane decât al unui agresor în serie, chiar dacă există asemănări izbitoare între crime.

Un caz în care s-a făcut o confuzie este cel privind pe Arthur

Shawcross, care în anul 1989 a atacat și ucis trei prostituate (o brunetă și o blondă, dar și una de culoare). Faptul că victimele au fost diferite i-a făcut pe anchetatori să caute, în direcții opuse, trei ucigași în loc de unul.88

În plus, criminalii petrec perioade lungi de timp în închisoare și se duc la bibliotecă, unde pot găsi aceleași cărți pe care polițiștii le-au citit la Academia de Poliție, sau se „documentează” pe internet. Hoții, violatorii și ucigașii în cele din urmă știu totul despre „tehnicile de investigație”, despre cum se interoghează un suspect, cum se stabilește un modus operandi etc. După ce au citit toate aceste cărți, acești criminali, deliberat, își schimbă modul de operare, de la crimă la crimă. Acest lucru pare simplu, dar este suficient pentru a determina confuzia polițiștilor instruiți să se concentreze numai pe modurile de operare cunoscute.89

Experții au conchis că modus operandi înseamnă ceea ce este

necesar pentru a comite o crimă, în timp ce semnătura reprezintă ceea ce nu este necesar pentru a comite o crimă, dar psihologic este important pentru criminal.90

Majoritatea criminalilor în serie simt nevoia de a lăsa amprenta lor personală. Este un mod de a se exprima printr-o „semnătură” unică. Aceasta nu se schimbă și nu se va schimba niciodată, ea rămâne aceeași. În cursurile elaborate de profileri FBI91, s-a stabilit ca moduri de manifestare a „semnăturii” următoarele:

utilizarea pornografiei;

folosirea unor mijloace de reținere a victimei;

depersonalizarea victimei;

tortura victimei;

fotografierea într-o anumită succesiune;

unghiul aparatului foto;

umilirea victimei;

poziționarea (așezarea într-un anumit fel) cadavrului;

inserție de obiect străin în corpul victimei.

CAPITOLUL 4

VICTIMOLOGIA

4.1. Unele aspecte victimologice privind actul criminal

Victimologia reprezintă știința comportamentului și personalității victimei raportată la conceperea, realizarea și consecințele directe ale actului agresional asupra victimei.209

Victimologia relevă cauzalitatea și efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale cu un conținut clar, existând o legătură clară de cauzalitate între actul agresional și efectul victimal. Concordanța dintre agresivitate și victimizare reprezintă un corelativ pentru calificarea efectului oricărei agresiuni ca efect victimal. Modul în care victima percepe, înțelege, acceptă sau respinge violența actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanțului cauzelor și efectelor fenomenului victimal.

Orice act agresional produce multiple efecte victimogene, astfel că prin victimologie se asigură studiul victimei unui delict, al personalității sale, al caracteristicilor sale biologice, psihologice, morale și socio-culturale, al

relațiilor sale cu delincventul și al relațiilor pe care le-a jucat geneza delictului.210 Victimologia are ca obiect elaborarea – prîntr-un studiu aprofundat al victimei – unui ansamblu de reguli generale ce contribuie la dezvoltarea, evoluția și progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalității și caracterului periculos al delincventului.

Victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, de principii și reguli constituite pentru a se apăra drepturile victimei, din care să decurgă măsurile de natură social-morală și judiciară menite a duce la restabilirea situației anterioară producerii agresivității, întrucât orice agresiune este negativă în sensul că destabilizează o relație socială. Indiferent de motivația agresională, raportul de vătămare face posibilă suprimarea voinței de acțiune sau de gândire a victimei. Manifestarea atitudinii agresionale, chiar dacă unul din participanții raportului de agresivitate și-a asumat conștient sau nu riscul de a fi vătămat, reprezintă delimitarea sferei conceptului de victimă, indiferent de calitatea intervenției victimei precum și de motivația acestei intervenții .

Conceptul de victimologie definește, deci, acțiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli și principii comportamentale adoptate de victimă, actele de voință, simțămintele, constrângerea morală, fundamentele morale ale victimei, dificultățile de adaptare, sinteza cauzalității agresionale, conexiunea în acțiunile agresivo-victimologice, precum și conflictul acestora.

Analiza victimologică se referă la situațiile când agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli, în sensul că este conștient și responsabil de actul agresiv produs, dovedește o corectă autopercepție, o capacitate bună de relaționare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăția.212

Obiectul victimologiei se referă la relațiile dintre victimă și criminal, profilul victimei, relația victimei cu societatea, acțiunea de a deveni victimă și victimitatea, comportarea victimelor, prevenirea victimală, criminalul în calitate de victimă, indemnizarea (despăgubirea) victimei.213

Este incontestabil că obiectul victimologiei, ca parte a domeniului

criminalității care cuprinde concepțiile de orice fel produse de criminalitate și suportat de societate, populație și victimele infracțiunii, poate fi completat și cu

interferențele sau fenomenele de încrucișare și permutare a raportului dintre

agresor și victimă precum și cu intervenția socială pentru restabilirea ordinii sociale.214 Obiectivul victimologiei apare astfel ca fiind reprezentat de actul obiectiv care constituie fenomenul de apărare și ripostă la agresiune, consecințele psihice, fizice, obiective suportate de victimă, acțiunea de recuperare socială a victimei precum și activitatea de prevenție a victimizării.

Agresiunea prezintă o anumită evoluție care modifică în mod semnificativ comportamentul și opțiunile victimei, contribuind fundamental la modificări în psihicul victimei. Agresiunea este reprezentarea unui comportament particular care în realizarea unui interes individual determină agresorul să justifice folosirea agresiunii (fizice sau psihice), ca fenomen al voinței proprii, al culturii sau întâmplării.

Astfel se explică și de ce agresiunea este studiată de două științe diferite, dar și din unghiuri diferite. Aceste științe sunt:

agresologia, care se ocupă cu studiul fenomenului agresional și personalitatea agresorului;

victimologia, care se ocupă cu studiul comportamentului și personalității victimei.215

Conceptele care țin de agresologie și victimologie nu pot fi percepute separat, întrucât cauzele agresionale și efectele victimale sunt inseparabile (cauza agresională aparținând și comportamentului victimal), ordinea și înlăturarea acestor fenomene fiind dependente de variabilitatea actelor individuale exercitate de participanți precum și de activitatea trăirii acestora.

Fiecare act agresiv sau atitudine agresională produce evenimentul victimal (cu efectele sale traumatizante, interiorizate sau exteriorizate), scopul agresivității fiind de a neglija regula comportamentală a victimei, de a o înfrânge. Agresivitatea determină forma exterioară de manifestare a gândirii și acțiunii individului care va avea libertatea limitată de a adopta orice atitudine față de victimă (având astfel un caracter temporar) și în consecință de a-și proteja interesul individual.216 Latura biopsihică a raportului victimal, în ambele ipostaze, are un caracter social, fenomenul agresional fiind interpretat ca un întreg, ca o structură, prin raportarea la determinismul biopsihic și social-istoric determinat.217

Dacă agresologia are drept obiectiv fundamental identificarea, transformarea și educarea agresorului, victimologia va evalua intercondiționarea și interdependența (esența de ordin social) relațiilor agresor-victimă-societate în cadrul raporturilor interumane generale.

Personalitatea victimei, structura și dinamica acesteia evidențiază inteligibilitatea raportului cu agresorul precum și intenționalitatea unor victime (care nu va putea fi ignorată totuși, în mod necesar).

Percepția efectelor victimizării este legată de acțiunea agresională, de credință, judecată și experiența psihologică a victimei, de atracția sau antagonismul victimei față de actul agresional impus. 218

Actul agresional are o semnificație deosebită atât din cauza impactului victimei, cât și datorită modelării conștiinței victimei, scindarea dintre scopul agresional (uneori motivat de provocare) și scopul etic al oricărei acțiuni umane (uneori motivat de trebuințe, interese antisociale) fiind determinate de caracterul (individualitatea) agresorului cât și de personalitatea victimei.219

Totodată, în planul general al victimizării, legătura între actul agresional și rezultatul acestuia poate fi înlăturată din stabilirea legăturii de cauzalitate, când motivul explicativ al agresiunii nu se găsește în efectul dăunător deci nu se integrează în circumstanțele agresiunii (ca sinteză a dimensiunilor fizice, morale, socio-culturale), ca atare nu se poate considera că este determinat de agresiune. Fenomenul victimal multidimensional nefiind doar fizic, domină planul juridic, moral, religios, economic, socio-cultural al victimei, în toate sensurile, actul agresional total interesând ansamblul sistemului social, deoarece este pluridimensional, astfel încât agresologia, prin studiul în perspectiva totalității sectorului social, va releva sensul fiecărei agresiuni, gradul de determinare al raportului cu efectul victimal.220

Natura agresiunii derivând din raportul bivalent agresor-mediu social (acțiunile umane și trăsăturile conștiinței individuale) va subordona existența victimei la nivelul emoțiilor, atitudinilor, trăirilor și chiar criteriilor raționale.

Agresorul va putea justifica actul agresional particular doar prin referirea la condițiile concrete din care agresiunea ar putea fi derivată și poate justifica aceste condiții numai prin derivarea din alți factori, evitând explicarea principiului agresional, a criteriilor care au declanșat actul volițional individual, regulile declanșării acestuia.221

4.2. Cuplul penal infractor-victimă în psihologia modernă

Atenția acordată victimei, în cadrul dramei judiciare, nu este un fapt nou, ci, lăsând la o parte unele prevederi ale codurilor antice și medievale, școala pozitivistă italiană a relevat faptul că și victima poate avea un rol activ în cadrul infracțiunii.

Între asasin și cel asasinat, ca și între escroc și cel escrocat, există o interdependență și că, din interacțiunea „partenerilor”, rezultă cazuri când, nu o dată, se pot solda cu victimizarea infractorului. În acest fel, un cadavru găsit nu înseamnă neapărat descoperirea victimei, dacă nu cunoaștem cine a pus în mișcare acțiunea care a avut ca rezultat apariția cadavrului. „Victima activantă” joacă un rol important în declanșarea mecanismelor latente la infractor, deci care activează la acesta potențele agresive. Cu alte cuvinte, direct sau indirect, și victima poartă o parte de vină în desfășurarea acțiunii infracționale.222 Prin termenul de receptivitate victimală se înțelege capacitatea neconștientă a individului de a fi victimizat considerându-se că fiecare om are sau nu capacitatea de a deveni victima unor infracțiuni. Neîndoielnic, un individ distrat sau neglijent devine mai degrabă victima unor acțiuni infracționale decât un om ordonat, atent, grijuliu; dar aceasta nu înseamnă că unul are sau nu „capacitate victimală”.223 Lăsând la o parte exagerările care sunt inerente apariției oricărei direcții noi de cercetare, esențial este aici faptul că se urmărește stabilirea naturii reale a relației dintre infractor și victimă. Aceasta înseamnă să privim partenerii cuplului penal ca trăind obișnuit în același grup social, în aceeași cultură sau subcultură, în care relațiile sunt supuse evoluției: prietenii pot deveni dușmani, iar dușmanii se pot transforma în parteneri, complici etc. Cu alte cuvinte, în analiza unui caz, nu e suficient să stabilim ce a fost între parteneri în momentul săvârșirii infracțiunii în cauză, ci trebuie să cunoaștem toată evoluția, întreaga dinamică a evenimentelor. Totul urmează a fi văzut numai în context și nu în afara lui, adevăr de mare însemnătate în activitatea de zi cu zi a ofițerilor de poliție. Organul de cercetare este obligat ca, pornind de la victimă, să scoată în evidență toate relațiile pe care aceasta le-a avut în faza preinfracțională și, mai ales, să evidențieze relațiile sale relevante, deci acelea care o caracterizează și sunt, în același timp, și hotărâtoare pentru caz.224 Deoarece mereu trebuie să ne fie în atenție adevărul că victima este un participant adesea activ la desfășurarea infracțiunii. Când este vorba de stabilirea existenței unor relații interindividuale care se manifestă în viața grupurilor umane, avem în vedere cele trei tipuri de relații socio-afective: relații de afinitate; relații de respingere și relații de neutralitate sau de ignorare.225

5.3. Parțialitatea responsabilității victimei în desfășurarea dramei judiciare

Faptul că victima participă activ – în măsură mai mare sau mai mică – la desfășurarea dramei, care juridic se cheamă infracțiune, nu este o noutate pentru niciun practician criminalist demn de acest nume. Totuși, marele public este încă sub influența unei viziuni primitive (de origine religioasă), unde infractorul este cel vinovat, este cel rău, care poartă toată vina, iar victima (jertfa) trebuie neapărat compătimită, ajutată. Mai ales în cazurile când victima scapă cu viață dîntr-un atac violent, opinia publică o ocrotește fără rezerve, este plină de compasiune pentru ea și îi dă un credit fără măsură, uitând că este un martor privilegiat și, în același timp, adânc interesat în procesul care se desfășoară. Situația psihologică a victimei este foarte complexă. Pe de o parte, este faptul obiectiv de a fi suferit consecințele unei acțiuni infracționale. Dar, pe lângă acest fapt obiectiv, victima, din simplu cetățean (adesea anonim), devine „cineva”, de care se ocupă autoritățile, presa etc. Are loc deci un fenomen psihologic numit schimbare de rol, care duce la schimbarea comportamentului inițial: el începe să trăiască noul rol, „pozează în victimă”, accentuează noxele suferite, recoltează simpatii, ajutoare, dar, poate, mai presus de orice, el va căuta – la adăpostul atâtor ocrotiri – să se răzbune pe agentul victimizant, pe care îl poate „înfunda”, cu atât mai mult cu cât, din oficiu, victima se bucură de credit.226 Jocul psihologic, dramatizarea – nu întotdeauna perfect conștientă – pe care o realizează în mod obișnuit victima, ne face să înțelegem că și față de ea suntem obligați să procedăm cu același spirit critic, cu care cântărim orice altă depoziție (a învinuiților, a martorilor). În ceea ce privește depozițiile victimelor, este necesar de subliniat că acestea trebuie privite cu grijă, chiar cu circumspecție, întrucât ele joacă uneori un rol special, de parte interesată în procesul judiciar, situație care poate duce la ascunderea sau deformarea adevărului.

4.4. Aspecte psihologice privind cunoașterea victimei

Studiul fenomenului infracțional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracțional aduce după sine și apariția de victime, cu excepția cazurilor de autovictimizare.

Prin victimă se înțelege orice persoană umană care suferă, direct sau indirect, consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale.228 Victima este numai persoana care, fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfă, în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale.

Așa cum rezultă din studiul actelor infracționale, între autor (infractor) și victimă – elementele cuplului penal – este de fapt o relație de ordin social, o interacțiune, care constituie esența acțiunii delictuale.

Clasificarea victimelor 229

Tipologia cea mai apropiată de realitate este cea care clasifică victimele după gradul de responsabilitate ce li se poate atribui, în interacțiunea lor cu infractorul:

 În prima categorie intră victima care nu a avut nicio legătură

prealabilă cu infractorul, singura relație dintre ei fiind doar faptul că tocmai împotriva ei s-a comis infracțiunea. Evident că, în situația dată, victima nu are nicio parte de vină în actul infracțional. Cel mult i s-ar putea reproșa că nu și-a luat minime măsuri de prevenție.230

 A doua categorie de victime poartă numele de victime provocatoare, care, în faza preinfracțională, cu sau fără voie, au greșit față de infractor. O ofensă adusă infractorului de către victimă, o promisiune făcută de victimă, care mai târziu nu s-a ținut de cuvânt, un gest întâmplător, care însă stârnește gelozia ori interesul infractorului etc., toate acestea sunt, evident, acte provocatoare, adesea nedorite, dar foarte reale, care, în cele din urmă, motivează actul infracțional.

Desigur, distanța în timp dintre actul considerat – subiectiv, de către infractor – drept provocator și reacția delictuală poate să fie chiar foarte mare, căci cercetările psihologice au pus în evidență, de multă vreme, existența unor reacții amânate („delayed reaction”), care pot juca un rol hotărâtor în perpetuarea unei acțiuni criminale. În condițiile existenței unor astfel de acțiuni provocatoare, indiferent de distanțarea lor în timp și indiferent

de gravitatea lor reală, victima poartă și ea o anumită răspundere în actul criminal.231

 Cea de-a treia categorie este formată din victime care precipită acțiunea infracțională (victime precipitante). Aici intră victimele care, în prealabil, nu au avut nimic cu infractorul, dar care, prin comportamentul lor neprecaut, fără să vrea în mod explicit, ispitesc ori îi intrigă pe criminali. Femeia care, prin vestimentație și comportament provocator, incită prea mult pe cei din jur, oferă situații stimulative, care, pentru o categorie de indivizi insuficient socializați (maturizați), receptivi la stimulări, înclinați spre devianță, constituie stări precipitante de declanșare a unor acțiuni, stări față de care nu au frâne formate prin educație și nu rezistă la tentații. Când, în acest fel, pragul de rezistență – și așa foarte scăzut – este depășit, putem considera că victima precipitantă (prin comportamentul ei neglijent) este parțial răspunzătoare de declanșarea actului infracțional

 În categoria a patra intră victime slabe sub aspect biologic. Aici se includ copiii, femeile singure etc. Victimele din această categorie, personal, nu au niciun fel de răspundere în declanșarea actului infracțional, în schimb, cei în grija cărora se află, părinții, în cazul copiilor, poartă o parte de vină.233

 Încă o categorie de victime sunt victimele cu un statut social scăzut. Astfel, negrii, imigranții, membrii unor comunități minoritare, cad ușor victime ale unor acțiuni criminale, deoarece infractorii cunosc faptul că pot conta pe clemența celor din jur și a autorităților.234

În concluzie, victimizarea nu este o consecință a unor înclinații native, ci este, în cele mai multe cazuri, rezultatul unor relații ori practici sociale.235

Interesul pentru studiul victimei este cu atât mai mare cu cât orice membru al societății poate deveni victima unei infracțiuni. Și dacă acest enunț corespunde realității, atunci înțelesul real al funcției de prevenție, rezervat organelor de poliție și organelor judiciare în genere, este stăvilirea victimizării cetățenilor în urma unor activități infracționale.

5.6. Circumstanțele cauzalității victimale236

Factorii de risc conjunctural și relațional

Clasificarea factorilor de risc victimal este determinată de mediile socio-structurale de proveniență a victimelor, de tipologia valorilor afective lezate (fizice, morale, politice, religioase), de condițiile socio-economice în care trăiesc victimele (analfabetismul, condițiile de viață, regimul politic), de regulile de conduită acceptate de acestea. Există astfel o responsabilitate concretă a victimelor care decid asupra importanței relative a actului agresional. Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă, determinată de interdependența unor factori obiectivi (economici, politici, ideologici, religioși) și a unor factori subiectivi (interese individuale, sentimente – de inferioritate, de superioritate, atitudinile și relațiile interindividuale). Geneza și explicarea acestor factori caracterizează victimele din punct de vedere psihologic și își au sursa în determinări corporale, psihice, intelectuale, în imposibilitatea victimelor de a se adapta psihic acțiunii stimulilor externi. Raportul dintre victimă și factorii conjuncturali – relaționali – este exprimat în funcție de personalitatea victimei; factorii se vor adapta sau nu determinărilor impuse, explicând gândirea și conduita victimei, condiția socio-psihică acceptată de aceasta. Cauzalitatea victimală este întotdeauna concretă și formează împreună cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale și ale integrării victimei în mediul social și istoric existent. Victimizarea devine un fenomen psihologic, juridic, politic, economic, religios.237

Factorii de risc natural238

În stabilirea cauzalității victimale, alături de factorii de risc conjuctural și relațional există factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat, în mod obiectiv, de modul de înțelegere a exigenței sociale, modul de determinare în raporturile interindividuale, de calitățile individuale de natură psihică, morală și intelectuală. Un comportament victimal autentic trădează influențele coexistenței sociale și atitudinea psihică și morală a victimei.

Existența socială determină o anumită modalitate de comportament precum și un anumit grad de înțelegere a existenței.

Înzestrarea biologică, gradul de sănătate psiho-fizică a individului precum și apariția unor necesități de natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social existent. O anumită atitudine nerealistă față de stimulii externi, determinată de incapacitatea aprecierii exigenței sociale, a raportării necesităților individuale la cerințele sociale, a insubordonării față de regula socială, amplifică gradul de victimizare.

Factorii de risc natural își au sorgintea în existența socială precum și în viața psiho-morală a victimei, fiind calificați și gradați, în funcție de modalitatea recuperării victimei sau de restrângere a efectului victimal.

Condițiile favorizante specifice producerii efectului victimal239

Condițiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric și demografic. Cunoașterea condițiilor favorizante ale apariției victimizării nu se poate reduce doar la analiza cauzelor obiective sau subiective care impun victimizarea, ci va trebui să fie stabilite intențiile individuale, conștiente ale victimei de manifestare a acestora. Orice acțiune agresională creează conflicte, raporturi interindividuale a căror rațiune de a fi ar fi lipsită de temei dacă nu s-ar identifica acele condiții favorizante pentru apariția, limitele și efectele sale.

Condițiile favorizante ale victimizării nu pot fi definite independent de cauzele agresivității (factorii de risc relațional și conjunctural), care constituie cerințele obiective și subiective ale acțiunii agresionale (contradicțiile dintre victimă și agresor). În acest sens, condițiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violența și conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de fenomen victimal în care se integrează.

Condițiile favorizante amplifică tensiunile, conflictele și antagonismele dintre victimă și agresor fără a declanșa actul agresional (specific care revine întotdeauna în manifestarea cauzelor agresiunii). Continuitatea sau discontinuitatea condițiilor favorizante demonstrează relativitatea apariției actului agresional, a particularităților fenomenului agresional.

CAPITOLUL 5

CRIMINALUL IN SERIE

5.1 PrecizĂri terminologice În cazul criminalului În serie

Lato sensu, prin criminal se înțelege persoana care săvârșește, cu vinovăție, o faptă prevăzută și sancționată de legea penală iar în cadrul acestei definiții, criminalul poate fi particularizat prin natura faptei penale săvârșite, în sensul că prin criminal, în sens cotidian, se înțelege persoana care ucide o altă persoană, săvârșind astfel una dintre formele de omor incriminate de legea penală.

Conceptul de criminal este definit de cei mai mulți criminologi contemporani în acest sens, adică persoana care a comis o faptă criminală. Trăsătura principală care caracterizează pe criminal este aceea că a săvârșit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenția de a săvârși o crimă, ci numai cel care a săvârșit o crimă; el capătă această calitate prin săvârșirea unei crime. În plus, săvârșindu-se o crimă, asta înseamnă o faptă gravă și oprită de lege. Astfel, săvârșindu-se o crimă, criminalul este judecat și sancționat cu o pedeapsă criminală. Aceasta este a doua caracteristică și anume: criminalul este judecat și condamnat, ceea ce întărește, din punct de vedere social și juridic, statutul său de criminal.

Urmărind această linie, putem afirma că există trei mari categorii de criminali :

Criminalii în masă omoară patru sau mai multe victime într-o singură locație, într-o perioadă de timp care poate varia între câteva minute și câteva zile. Cei mai mulți dintre ei suferă de dezechilibrări mintale (nu sunt neapărat psihopați) ale căror probleme sunt ținute în frâu până în momentul în care izbucnesc asupra oricărei persoane care se întâmplă să se afle în vecinătatea lor. Charles Whitman, care a împușcat mai mult de 30 de persoane dîntr-un turn din campusul universității din Texas, și James Huberty, care a omorât 21 de oameni, majoritatea copii, într-un restaurant McDonald’s din San Diego, sunt exemple de criminali în masă.

Criminalii spontani omoară victime în două sau mai multe locații, fără vreun timp de repaus între ele. Crima constituie un eveniment singular, cu toate că poate dura un timp scurt sau unul lung.

Criminalii în serie omoară trei sau mai multe victime, fiecare cu ocazie diferită. Spre deosebire de criminalii în masă și de cei spontani, cei în serie aleg de obicei un anumit tip de victime care îndeplinesc un rol în fanteziile lor. Există pauze între crimele în serie, care sunt de obicei mai bine plănuite decât cele în masă sau spontane. Unii criminali în serie (Ted Bundy) călătoresc tot timpul și omoară victimele în locații diferite; alții (Wayne Williams, bărbatul care a ucis copii în Atlanta) sunt stabili din punct de vedere geografic și omoară în aceeași zonă. Theodore Kaczynski rămânea în același loc dar iși alegea victimele din colțuri îndepărtate ale lumii pentru care construia bombele trimise apoi prin poștă. El reflectă o combinație neobișnuită a caracteristicilor criminalilor în serie.

În cartea sa „Criminalii dintre noi”, Steven Egger definea criminalii în serie prin:

un minim de ¾ victime, cu o perioadă de „răcire” între ele;

criminalul este, de regulă, un străin față de victimă – crimele par fără legătură/întâmplătoare;

crimele reflectă nevoia de a domina, în mod sadic, victima;

rareori crima este săvârșită pentru profit; motivele sunt de natură psihologică și nu materială;

victima poate avea valoare simbolică pentru criminal, metoda de a ucide poate reflecta acest fapt;

criminalii, adesea, aleg victime vulnerabile.

TRĂSĂTURI ALE CRIMINALULUI ÎN SERIE

Criminalii în serie au fost descriși ca inteligenți, fermecători, șmecheri, încântători și, în general, arătoși1. Ei sunt indivizi mobili, capabili să călătorească kilometri întregi în căutarea victimei ’’potrivite’’, care să fie vulnerabilă și ușor de controlat.

Pentru că își plănuiesc crimele, deseori călătoresc distanțe mari între ele, omoară din motive cu totul deosebite și foarte frecvent așteaptă luni întregi între omoruri, criminalii în serie sunt foarte greu de capturat. Criminalii în serie individuali sunt, pe ansamblu, mai prolifici decât de cei în echipă (cu excepția cazurilor Bianchi și Buono, Corll și Hanley, Lake și Ng, și familia Benders): când sunt implicate mai multe persoane, probabilitățile ca una din ele să vorbească sau să lase urme sunt mai mari (ex.:’’lunetistul’’ din Washington).

Criminalii în echipă acționează, în majoritate, nu departe de locul lor de activitate, dar destul de rar într-un loc specific. În acest caz, ei sunt mai greu detectabili și ucid mai mult – mod de operare metodic, conservarea cadavrelor la domiciliu sau la locul de muncă și păstrarea măștii de normalitate in viata cotidiana.Cu toate astea, specialistii sociali au capatat ceva experienta in ceea ce priveste acesti ucigasi, care pot ajunge la 100 doar in Statele Unite. In general sunt bărbati albi, cu varsta cuprinsa între 25 si 34, cu cel puțin o inteligenta de nivel mediu si deseori cu personalitati cuceritoare. Mulți dintre ei au fost copii nelegitimi si au avut experiente traumatizante in copilarie. Tind sa-si aleaga victime vulnerabile de un anumit tip care le satisfac nevoia de a controla oamenii. Prefera sa omoare folosindu-si mainile cum ar fi strangularile sau injunghierile. Sunt preocupati de fantezii sadice care implica dominarea si controlul victimelor; aceste fantezii sunt deseori sexualizate, ca in cazul lui Jeffrey Dahmer. Mulți criminali in serie sunt impresionati de munca politiei si le place sa se asocieze cu aceasta. Desi frecventa crimelor este mai mare in sud, criminalii in serie nu trebuie sa provina neapărat din tari din emisfera sudica. De-a lungul carierelor lor de criminali, omorurile lor pot deveni mai dezorganizate si mai puțin planuite. Oricum a fost observat si contrariul acestui fapt.

Victimele lor pot fi femei, copii, vagabonzi, homosexuali si prostituate.

Criminalii in serie sunt extrem de manipulativi si sunt deseori capabili sa ’’vorbeasca’’ victimelor lor, mai ales pe terenul lor, descris ca ’’zona de confort’’: un loc unde ei isi pot controla victimele. De multe ori ei folosesc un truc ca sa ramana singuri cu victimele lor, isi perfectioneaza continuu acest truc si au o iscusinta stranie in recunoasterea potentialelor victime.

Un criminal in serie, in ciuda aparentelor exterioare, este un individ nesigur. El nu are nici o putere până nu are victima sub controlul sau. El se simte in siguranta in acea superioritate temporala.

Mulți criminali in serie au o fascinatie pentru procedurile politiei:unii chiar au lucrat ca ofiteri de politie sau gardieni publici si isi folosesc aceasta experienta ca sa evite identificarea. Ei sunt cunoscuti ca niste obisnuiti ai politiei si trag cu urechea la conversatiile de pe marginea cazului. Unii dintre ei chiar s-au strecurat singuri in investigatie.

Unii criminali in serie se intorc la locul crimei sau la locul unde a fost descoperit cadavrul, fie ca sa evalueze investigatia, fie ca sa tachineze politia cu indicii suplimentare.

Acestia se bucura de publicitatea crimelor din acelasi motiv. Ei urmaresc probabil indeaproape evenimentele in ziare si au acea satisfactie constienta ca au invins politia.

Crimele in serie sunt considerate de unii psihologi ca reprezentand ultima extensie a violentei. Din punct de vedere rational, crimele in serie sunt acte complet irationale. Totusi, criminalul in serie simte o mare placere in exercitarea puterii si a controlului asupra victimei, incluzand puterea vietii si a mortii, actul sexual fiind secundar. El este excitat de cruzimea actului sau si, frecvent, va tortura victima până la moarte. Criminalul poate inregistra pe casete tipetele de durere ale victimei sale, pe care le poate folosi pentru a-si spori fantezia atunci cand nu are o victima ’’cu care sa se joace’’, sau poate folosi aceste inregistrari pentru a teroriza viitoarele victime. Orice mutilare a victimei va fi facuta fie ca sa socheze autoritățile, fie sa faca neindentificabile ramasitele cadavrului.

Omuciderile unui criminal in serie au tendinta sa creasca pe masura ce trece timpul. Pe masura ce avanseaza in săvârșirea omorurilor, apare o tendinta de degenerare a personalitatii. Episoadele de violenta sunt din ce in ce mai puțin planificate, din ce in ce mai frecvente si de o cruzime tot mai mare. Comportamentul criminal este condus de fantasme care se dezvolta cu mult inainte de primul omor si sunt raspunzatoare de repetarea omorurilor până cand ucigasul este prins:’’Realitatea nu atingea niciodata perfectiunea fantasmelor, dar el incerca mereu sa-si amelioreze crimele, concepand in acelasi timp si fantasme tot mai complicate’’( Ressler and Shactman)

Dupa ce si-a ales victima ideala, dupa criterii personale (trasaturi preferate), criminalul actioneza ca si cum ar fi pe’’autopilot’’. Nu-i mai pasa daca victima are sperante sau temeri, dezamagiri sau planuri de viitor. In aceste momente, ea este doar un obiect in mainile sale. Actul de violenta propriu-zis a fost pregatit cu mintiozitate si’’exersat’’ la nivelul fantasmelor. In momentul in care se declanseaza,nimic nu-l mai poate opri.Apare evident faptul ca ei trebuie sa ucida mult mai des pentru a-si satisface placerea pe care o obtin săvârșind acest act. Mulți criminali in serie au fost prinsi accidental, pe masura ce deveneau mai indrazneti in urmarile lor si mai indiferenti fata de risc. Acest tip de criminal nu se opreste niciodata din ucis, până nu este prins si incarcerat in inchisoare pe viata. Nu exista nici un tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic care devine un criminal in serie.

Criminalii in serie sint de obicei albi, bărbati heterosexuali cu probleme sexuale si un respect de sine foarte scazut. Obiceiurile lor criminale au de cele mai multe ori la baza motivatii de natura sexuala. Omorurile fac parte dintr-o fantezie, mulți dintre ei fiind si canibali sau necrofili. Unii pastreaza ca “suveniruri” diferite parti ale corpului victimei, iar altii obisnuiesc sa se intoarca la locul crimei sau sa se implice in ancheta politiei cu ajutorul unor scrisori sau dovezi atent plasate. Victimele preferate sunt femeile si copiii din aceeasi rasa cu ei, de obicei prostituate sau vagabonzi. Cei mai mulți criminali in serie au crescut într-un mediu familial violent si au manifestat inca din copilarie inclinatie spre sadism, torturind animale, sau spre piromanie.

Dupa parerea autorilor “Enciclopediei ucigasilor în serie” acestea ar fi tiparele de comportament agresiv episodic:

Comportament ritual.

Sanatate ce mascheaza instabilitatea mentala.

Impulsivitate.

Cautere periodica de ajutor.

Tulburari severe de memorie si incapacitate de a spune adevarul.

Tendinte sinucigase.

Tendinte permanente de a comite agresiuni.

Hipersexualitate si comportament sexual anormal.

Leziuni craniene; rani suferite la nastere.

Tendinte de folosire repeteta a drogurilor si abuzul de alcool.

Parinti drogati si alcoolici.

Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilarie.

Rezultat al unei sarcini nedorite.

Nascut în urma unei sarcini dificile.

Nefericire în copilarie, având ca efect incapacitatea dea gasi fericirea.

Cruzime extrordinara fata de animale.

Atractie fata de incendii, fără vreun interes de natura infractionala.

Simptome de dezechilibru neurologic.

Dovezi de tulburari genetice.

Simptome biochimice.

Sentimente de lipsa de putere si inadaptare.

5.3. Tipuri de criminali in serie

CRIMINALI IN SERIE FEMEI

Femeile-criminali in serie au tendinta de a se transforma in “vaduve negre” , omorindu-si sotii, amantii sau alti membri ai familiei. Ele pot fi asistente sau alte cadre medicale care se cred “ingeri ai mortii” si ucid copii, batrini sau oameni grav bolnavi.Astfel,putem opera o succinta clasificare a criminalilor in serie de sex feminin in functie de mobilul si de modul de operare :

Criminala in serie ’’vaduva neagra’’

Aceasta femeie ucide sistematic soti, companioni sau alti membri ai familiei (cazurile Doss, Martin, Gibbs, De Melker) – nu sunt excluse victime externe (ex.: Gbrurek); motivatiile sunt diverse si se pot regasi si la alte categorii, cum ar fi ’’pentru profit’’. Daca motivatia majoritatii vaduvelor negre este profitul, nu toate isi ucid membrii familiei pentru profit. Aceasta criminala este arhetipul asasinei organizate, imposibil de prins. Inteligenta, manipulatoare, rabdatoare, ea isi alege victimele si le castiga increderea, cu o mare perspicacitate – supraveghetoare sau confidenta, întretine o comunicare si o interactiune periodice. Ea profita de cea mai buna ocazie si isi planuieste crimele fără graba, in medie într-un timp de 13 ani. Obiectivul: sa isi insuseasca asigurarea pe viata si bunurile victimei sale, precum Glligan. Poate, uneori, sa aiba si alte motivatii (Velten actioneaza din nevoie, Moore din razbunare, Hoyt sub imperiul sindromului Munchhausen) si comite si alte fapte criminale in acelasi scop, ca de pilda incasarea asigurarii in urma unui incediu. Perioadele de alcamie pot fi deosebit de lungi, iar metodele de ucidere, dificil de distins.

Acest tip este, de asemenea, al celei mai in varsta dintre criminale (de regula, 36 de ani) care isi incepe seria de omoruri. ’’Vaduva neagra’’ asasineaza între 6 si 13 victime, de-a lungul unei perioade cuprinse, in medie, între 10 si 16 ani – tipul american ucide între 6 si 8 victime, fata de13 până la 21 cate ucide o nonamericanca. Prioritatea sa este sotul increzator (ex.: Trueblood), copilul dependent sau persoana in varsta – fără a exclude unele cunostinte (ca in cazul Vermilyea).

Otrava, arma preferata pentru 88% dintre ’’vaduvele negre’’, este utilizata cu rabdare si precizie, într-un moment in care victima se simte in deplina siguranta. Otravirea este adeseori progresiva si se esaloneaza pe o perioada lunga, pentru a da impresia unei boli naturale. Atunci, joaca bine rolul sotiei, al mamei sau ale prietnei, astfel incat i se acorda întreaga simpatie in momentul decesului victimei. Astfel, ea violeaza legile iubirii, prieteniei, loialitatii si a protectiei. Trebuie, in general, sa se inmulteasca numărul apropiatilor defuncti, pentru a se ajunge ca pricina mortii sa trezeasca banuieli.

Criminala in serie ’’inger al mortii’’

Aceasta femeie ucide sistematic indivizii care ii ingrijeste sau carora le acorda o forma de ajutor medical. Ea actioneaza aproape intotdeauna, incepand de la varsta de 26 de ani, in spitale, in clinici sau in institutii similare (nu trebuie neglijata existenta ’’ingerilor mortii’’ si in randul fortelor de ordine) si cauta indeosebi victime vulnerabile – pe cei foarte tineri, foarte batrani si nepuținciosii, care se cred sub protectia sa. Ataca numai atunci cand prada este cu desăvârșire sub controlul ei, evitand orice lupta, si o considera un muribund care nu mai are dreptul sa traiasca.

Metoda utilizata este subtila, secreta si dificil de detectat. Injectarea de potasiu, de clorhidrant de potasiu sau de insulina este mijlocul preferat. Aceste substante sunt la indemna si pot trece neobserbate in tratamentul cotidian al bolnavului. In cazul copiilor, pe langa metoda otavirii, mai poate folosi si sufocarea.

Ea este obsedata, desi pe deplin constienta, de nevoia de a controla viata celor care sunt total dependenti de ingrijirile sale. Se poate întâmplă sa fie afectata de o grava tulburarea psihica – de pilda sindromul Munchhausen, la Allitt – , care sa nu fi fost detectata.In acest caz, ea va atrage in mod compulsiv atentia personalului medical asupra devotamentului sau eroic in incercarea de a salva persoanele pe care, de fapt, le raneste sau le ucide, obtinand astfel un plus de respect de sine si o mare recunostinta.

Trei elemente pot ajuta anchetatorii sa-i descopere si sa-i dovedeasca faptele: din pricina ca este compulsiva, ea nu se poate abtine sa ritualizeze trecerea la actiune; poate fi tentata sa discute despre aceasta cu altii, pentru ca o apreciaza ca pe un gest de mila; unele victime ii pot scapa si pot constitui martori decisivi. In comparatie cu ’’vaduva neagra’’, arestarea sa este rapida – in medie, dupa doi ani de activitate – din cauza legaturii de dependenta dintre autor si victima (doctor/pacient, de exemplu), a inmulțirii numărului de victime si a unei lipse de organizare in actiune. Dar stabilirea probelor este, adeseori, delicata.

3. Criminala in serie ’’rapace sexual’’

Este cel mai rar tip de criminala in serie si reprezinta o femeie care ucide sistematic pe ceilalti sub forma omuciderii sexuale ; motivatia, asadar, este de natura sexuala. Cele câteva cazuri cunoscute au atras, majoritatea, o arestare rapida, dupa asasinarea unor victime de ocazie, fără o veritabila planificare. Aceasta criminala are, de regula, 33 de ani la prima fapta si un an de activitate criminala. Wurnos a fost considerata multa vreme un caz unic in istoria crimei. Este vorba de o anomalie, asa cum cred mulți criminologi, sau de o noua categorie ? Criminalele in serie de astazi sunt mai numeroase, mai active, mai diverse ca in trecut. Crimele lor sunt mai complxe si mai pernicioase. Daca motivatia sexuala a criminalelor in serie n-a fost, niciodata până acum, una obisnuita, nu putem exclude aceasta categorie in anii viitori.

4.Criminala in serie ’’din razbunare’’

Aceasta femeie ucide sistematic indivizi din razbunare sau din gelozie (incepand, in medie, de la 27 de ani). Cazurile sunt rare: perioadele de acalmie dintre crime nu prea coincid cu razbunarea compulsiva si dezorganizata – de unde rezulta, in medie, doua până la patru victime in trei ani (uneori in cinci ani). Pentru a ajunge la crima, intensitatea emotionala a compulsiei trebuie retinuta si mentinuta de-a lungul acestor perioade de acalmie si asociata cu abilitate de a organiza, constient, seria criminala. Este vorba despre o criminala care actioneaza singura, cel mai adesea, fiindca emotia sa pasionala este foarte personalizata.

Victimele sunt membrii familiei – mai ales sotii sau copiii (cazul lui Etheridge) – considerati responsabili pentru un afront, care le-a ranit profund si este de neiertat. Victimele mai pot fi, uneori, indivizi aflati din întâmplăre la fata locului sau reprezentati simbolici ai unei institutii care trebuie pedepsita. Omuciderea poate fi sanctiunea pentru criticile membrilor familiei, pedeapsa suprema pentru copiii sai si recucerirea libertatii pe care un sot o restrange.

Metoda utilizata este similara celei a ’’vaduvelor negre’’: otravirea si sufocarea. Trecerea la fapte este relativ rpida si urmeaza unui eveniment declansator, care ii reinnoieste si ii creste compulsiunea punitiva, de pilda o cearta cu sotul. Crima este tentativa de a-si relua controlul asupra vietii sale, de a-si compensa o rustrare coplesitoare.

5.Criminala in serie ’’pentru profit’’

Aceasta femeie omoară sistematic indivizi in cursul altor activitati criminale (sau pentru profit), dar nu este o ’’criminala in echipa’’, nici o ’’vaduva neagra’’. Este ucigasa cea mai lucida si cea mai insensibila: banul valoreaza mai mult decat toate vietile de pe lume. Motivatia sa trebuie sa fie clar profitul, victimele nefiind, in general, membrii familiei. Actioneaza singura. Are acelasi profil organizat ca ’’vaduva neagra’’, fără nici o tulburare psihica, si isi incepe cariera, de regula, la peste 30 de ani. Aviditatea sa constanta pentru bani si mobilitatea redusa o pot face sa comita erori, care ar fi de neconceput pentru o ’’vaduva neagra’’. Nonamericancele ucid 35 de victime in 12 ani – fata de 5 victime in 6, pentru americance. Dar ’’cifra neagra’’ (numărul de victime necunoscute de catre fotele de ordine) nu este de neglijat, din pricina faptului ca aceste redutabile pasari de prada ataca victime care nu apartin familiei lor.

Victimele preferentiale sunt persoane cu care criminala a dezvoltat raporturi de incredere, de exemplu o prietena sau o supraveghetoare, ca in cazul lui Hahn, sau cele care pot fi cu usurinta manipulatoare si care reprezinta o ocazie de profit sub forma unui contract cu un tert. De pilda, unul dintre soti face apel la o asasina ca Popova (300 de victime marturisite ), pentru a pune stapanire pe bunurile partenerului ucis. Otrava (utilizata de 75% dintre criminalele de acest tip), in bautura sau in mancare, este mijlocul de actiune predilect, fără a exclude si alte metode, cum ar fi inanitia, utilizata de 12% dintre criminalele de acest tip.

6.Criminala in serie ’’in echipa’’

Este vorba despre o femeie care, in relatie cu cel puțin o alta persoana, ucide sau participa sistematic la uciderea indivizilor; motivatiile sunt diverse, iar femeia poate sa nu fi comis, individual, un asasinat.

Criminalele in serie actioaneaza mai rar singure decat in echipa. Aproximativ o treime au ucis exclusiv in echipa. Fenomenul este complex si efemer. Cand cel puțin un bărbat face parte din echipa, el ia parte la toate fărădelegile, dar cei care se supun nu se limiteaza intotdeauna la atragerea victimelor in mainile celui care comanda. Partenerii pot avea raporturi intime între ei, adesea bizare sau neobisnuite. Criminala in serie ’’in echipa’’, care are mai mult de 22 de ani, poate ucide până la 15 persoane in opt ani.

Metodele sunt, cel mai adesea, mulțiple. Arma de foc si sufocarea sunt utilizate, fiecare, de 13% dintre criminalele in echipa. In materie de omucidere sexuala, se intalnesc adesea strangularea (exemplu lui Fernandez si Beck), la sfarsitul violului, torturii si taierii membrelor (exemplu lui Gerald si Charlene Gallego). Daca nu, se apeleaza la otrava si la injectia letala, atunci cand in echipa nu sunt decat femei.

Se disting trei subcategorii:

a) Echipa bărbat/femeie este cea mai frecventa, mai ales in Statele Unite. Ei participa impreuna la omucideri, cel mai des de natura sexuala (ca Brady si Hindley sau Clark si Bundy) – uneori si nonsexuala, cu ocazia altor crime orgiatice. Femeia este mai tanara decat in celelalte subcategorii si se trezeste amestecata in afacerile sexuale ale partenerului sau, dominatorul: un ucigas in serie rapace sexuale. Ei pot fi intrucatva organizati, adică isi pot planifica sistematic crimele, dupa nivelul de cooperare dintre cei doi si capacitatea de ordonare. Omuciderile devin tot mai imperfecte si mai ocazionale, pe masura ce cuplul se dezorganizeaza. Perioada de activitate criminala este tipic, de un an (doua luni, pentru Starkweather si Fugate), fiindca faptele survin cu precadere in public si in flagrant. Cuplurile bine organizate pot actiona timp de mai mulți ani de zile (peste 20, in cazul lui Fred si Rosemary West).

b) Echipa de femei este, in majoritatea cazurilor, un duo, adesea una fiind lider. Motivatia este diversa (pentru profit sau versiunea ’’ingerii mortii’’). Ele incep sa ucida in jurul varstei de 25 de ani si, in medie, continua timp de doi ani. Arma este variabila, dar injectia letala utilizata de Wagner si altele, otrava, inabusirea si sufocare (modul de operare al lui Graham si Wood) sunt predilecte.

c) Echipa familiala cuprinde cel puțin 3 membri din aceeasi familie sau specialisti in activitati criminale. Seful este, in general, un bărbat (cazul familiei Manson). Crimele sunt orgiastice si/sau sexuale, foarte bine organizate sau foarte dezorganizate, se desfasoara mai ales in public si sunt extrem de violente – de unde rezulta si durata de activitate, in medie de un an. Femeile sunt la fel de tinere ca in cazul echipei bărbat/femeie.

7.Criminala in serie cu ’’probleme de sanatate mintala’’

Aceasta femeie ucide aparent in mod hazardat si inexplicabil, si va fi considerata iresponsabila pentru faptele sale; ea este, alternativ, o femeie care ucide sistematic si care sufera de o tulburare psihica; in fiecare dintre ipoteze, patologia mentala suprima discernamatul si sentimentul de culpabilitate. Problema criteriilor dupa care o constiinta este suprima ramane in picioare: se poate intr-adevar diagnostica judecata unui criminal in serie? Cele mai multe criminale iresponsabile de faptele lor – mai ales in cazul sindromului Munchhausen si din perspectiva testului McNaughton -, sunt ’’ingeri ai mortii’’, ca Toppan, care isi ’’ingrijea victimele. Celelalte categorii isi rationalizeaza prea multe crimele pentru a fi alienate.

8.Criminala in serie ’’inexplicabila’’

Aceasta femeie ucide sistematic din motive inexplicabile sau din motive care nu sunt suficiente pentru clasificare; ea nu trebuie considerata iresponsabila de faptele sale. In aceasta categorie intra criminale ca Williamson, Tuggle, Tinning, Turner sau Green.

9.Criminala in serie ’’neidentificata’’

Aceasta categorie permite sa clasam o serie de omucideri sistematice, care pot fi atribuite, cu o relativa certitudine, unei femei (sau unor femei). Crimele pot sa fi incetat fără arestarea cuiva, din pricina condamnarii la inchisoare a autorului lor pentru alte fapte, din pricina mortii acestuia, a varstei lui inaintate, a bolii sale mintale, a infirmitatii sale sau a unor factori psihologici complecsi. Este adesea dificil sa dovedesti vinovatia unei criminale in serie organizate, chiar si atunci cand este adusa in fata instantei, si sa accepti ca o femeie ar putea comite singura niste crime atat de crude. Cazurile nerezolvate de la Bingham, de la spitalul Veteranilor din Michigan, de la spitalul Prince George din Maryland intra in acest tip descris.

Femeile comit crime multiple, dar tind sa faca asta dîntr-un impuls si nu consecvent, cum se întâmplă in cazul bărbatilor.

TIPOLOGII ALE CRIMINALILOR IN SERIE

In istoria criminologiei s-au inregistrat multe incercari de tipologie criminala.Lauvergne si Maudsely au vorbit de criminalul alienat, criminalul degenerat.Lombroso a mentionat tipul criminalului innascut, criminalului nebun iar G.Tarde a retinut mai cu seama criminalul profesional.E.Seelig a amintit tipul profesional, tipul sexual, tipul ideologic, iar J.Pinatel a retinut tipul pervers, tipul caracterial, tipul ocazional etc.

Desi fiecare ucigas in serie este un unicat prin istoria personala unica pe care a parcus-o, unii autorii au incercat sa dezvolte tipologii ale criminalilor in serie, bazate pe interviurile si studiile de caz, realizate in special in inchisori. In plus, fata de tipologia ”dezorganizat asocial” vs. “organizat antisocial”, descriem in continuare tipologia prezentata de Holmes si de Burger , lucrarile acestora fiind cele mai exacte in acest sens. Acesti autori propun o tipologie in patru puncte, fondata pe studiul a 110 criminali in serie americani:

1.

Vizionarii

Aceasta categorie include criminalii care actioneaza ca raspuns la unele “voci” sau alter ego-uri si unde “instructiunile” primite servesc la justificarea si legitimarea actului crimei. De exeplu, convingerea lui Herbert Mullin – ratificata de voci si de ceea ce el denumea “mesaje telepatice “ – era ca, prin varsare de sânge, el si numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus California. Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului, el ar apartine unei categorii mai usor de indentificat printre concetatenii comparativ sanatosi la minte.

Misionarii

E vorba de ucigasii care “curata”, care accepta o responsabilitate autoimpusa de a îmbunatati calitatea vietii si de a descotorosi societatea de “elementele sale indezirabile”. Victimele “vizionarilor” pot avea aproape orice ocupatie, orice religie si orice credinta politica, desi în cele mai multe cazuri, grupurile tinta sunt alese pentru ca ele constituie obiectul condamnarii societatii – practicantele prostitutiei, homosexualii si minoritatile rasiale. De exemplu, Billy Glaze, un nord american cu sânge de indian în vine, credea ca toate femeile indiene trebuie violate si ucise. Carroll Cole executa “femeile libertine”.

Hedonistii

Constituie o categorie complexa, care include genul de ucigasi pentru care, în sens larg, “placerea” este rasplata asasinatului. Se cunosc trei subgrupuri ale acestei categorii :

– criminalul libidinal (lust killer), care-si doreste sexual victimele si care este arhetipul criminalului hedonist in pina activitate;

– criminalul in cautare de excitatii (thrill killer) este un ucigas libidnal, insa nici hiperviolent, nici necrofil;

– criminalul pentru profit (comfort-oriented killer), care trece la fapte urmarind un beneficiu personal, dar a carui satisfacere sexuala nu este o prioritate – precum asasinii profesionisti, care isi ucid adeseori partenerele. De exemplu, Mudgett si-a ucis sotiile, logodnicele, angajatele, pentru a-si insusi averile lor;

Cautatorii de putere

O complicatie comuna persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este dorinta de a detine controlul asupra vietii si mortii altora într-un asemenea grad, încât se ajunge ca aceasta sa serveasca drept mobil intrinsec al crimei. Adesea e dificil ca ucigasii pentru putere sa fie deosebiti de grupul mai larg al ucigasilor din voluptate, pentru care dominatia este, deasemenea, un motiv puternic.

Ucigasii in serie pot fi diferentiati nu numai dupa trasaturile de personalitate, ci si dupa unele caracteristici ale scenei crimei. Astfel, indiciile de persistenta in agresiune si de prelungire a procesului ucigas pot fi intalnite la criminalul vizionar si la cel pasional; tortura si deplasarea cadavrului se intalnesc la ucigasul pasional, la cel impusiv si la cel dominator; toate tipurile, cu exceptia vizionarului, detin controlul asupra scenei crimei; la vizionar, scena crimei are un aspect haotic; de asemenea, toate tipurile, cu exceptia vizionarului, isi aleg victimele dupa criterii proprii; victima este cunoscuta, in cazul vizionarului si al ucigasului profesionist; toate tipurile, cu exceptia ucigasului profesionist, folosesc arme violente; pasionalul, impulsivul si dominatorul întretin raporturi sexuale aberante cu cadavrele victimelor; pasionalul si impulsivul folosesc instrumente de tortura; strangularea victimei are loc in cazul crimelor pasionale, impulsive si dominatoare; penetrarea victimei cu penisul se intalneste la toate tipurile, cu exceptia vizionarului, la care este incerta; in schimb, penetrarea cu un obiect oarecare se intalneste la vizionar, la pasional si la impulsiv.

Cu cat omorul este mai organizat, cu ata mai mare este nevoia criminalului de a-si supune victima. Aceasta este tinuta in sclavie din trei motive: pentru a o avea la dispozitie pentru tortura, pentru a o plasa într-o situatie degradanta si pentru a o rani. La ucigasii hedonici si la cei dominatori exista o legatura vitala între satisfactia personala si violenta impotriva altei persoane. Unii ucigasi in serie pastreaza suveniruri: obicte culese de la locul faptei sau care au apartinut victimei. Aceasta consituie pentru criminal trofee la’’aniversari’’ ale evenimentului, ocazie cu care retraieste ceea ce a simtit in acele momente.

2.In terminologia psihiatrica, un criminal in serie mai poate fi clasificat fie ca psihotic sau psihopatic, deprinzand de informatiile examinate ca si de faptele crimei. Din experienta lui Vernon J. Geberth, totusi, criminalul este rareori psihotic. Criminalii sunt de obicei psihopati sexuali, care au o criminalitate profunda si sunt, in mod cert, in legatura cu realitatea.

In cazul unui ucigas psihotic, aceasta poate sugera ca el ucide din cauza ca psihoza lui il impinge sa ucida, iar in cazul unui ucigas psihopat, in special un criminal in serie, Vernon J. Gerberth sugereaza pe baza studiilor FBI si a experientei personale, ca el ucide pentru ca ii place sa ucida.

Doctorul Harvey Cleckley descrie in cartea sa „Masca judecatii sanatoase” 16 caracteristici ale unui psihopat: farmec si inteligenta superficiale, semne ale unei gandiri irationale, nervozitate sau anxietate, nestatornicie, falsitate si lipsa de sinceritate, lipsa remuscarilor sau a rusinii, comportament social inadecvat, judecata insuficienta si esuarea invatarii din experiente, egocentrism patologic si incapacitatea de a iubi, saracie generala in sentimente de afectivitate, pierderea discernamantului, indiferenta in fata relatiilor interpersonale generale, comportament iesit din comun sau deloc placut in urma consumului de alcool, sinucideri rareori duse la capat, viata sexuala constituita impersonal, proasta sau neinsemnata, esec in realizarea oricarui plan de viitor.

3.Gee operaza o clasificare mai pronuntat medico- legista:

a) criminalul care ascunde într-un loc secret cadavrele victimelor si incearca sa stearga urmele crimelor – disparitiile nu sunt semnalate, cadavrele sunt adeseori descoperite din întâmplăre si devin inutilizabile pentru ancheta din pricina descompunerii post mortem (ex.: Corll);

b) criminalul care mascheaza faptele, voluntar sau nu, astfel incat risca san u fie calificate drept assassinate de catre anchetatorii si medici legisti. Este cazul unui tanar retardat mental care, timp de 10 ani, a dat foc unor imobile si a facut 26 de victime, fără sa banuiasac nimeni ca ar fi niste crime;

c) criminalul car nu-si ascunde nici victimele, nici faptul ca au fost ucise (ex.: Jack Spintecatorul).

4.Rapapport a definit patru categorii de criminali care au infaptuit mai mult de un asasinat: ’’pseudo-commando’’,’’eliminatori de familie’’,’’criminali du-te-vino’’ – aceste trei tipuri fiind considerate de criminali in masa – si ’’criminalii in serie’’. Printre acestia din urma, el distinge, la fel ca si Dietz:

a) criminalii orgiastici (spree killers), care comit seri de asasinate ’’într-o petrecere continua’’, adică fără perioada de acalmie durabila, si care sunt mereu in cautare de excitatii, de banii sau de obiecte de valoare ( ex. Parker si Barrow, Stark-weather sau chiar ’’lunetistul’’ din Washington);

b) actorii din operatinuile de crima organizata, precum oamenii de arme ai Mafie, teroristii, mercenarii, asasinii platiti, membrii de banda (etnica, de inchisoare sau de strada), motivate de bani sau de un mobil special;

c) otavitorii sau ’’asfixiatorii’’ care sunt, adesea, medici sau infirmieri, dar si doici sau parinti adoptivi, si care isi ucid pacientii, clientii, din razbunare, din dorinta de castig sau din motive asa-zis altruiste;

d) criminalii psihotici si presupusi psihotici, care par sa actioneze sub imperiul halucinatiilor sau al delirelor;

e) sadicii sexuali psihopati, cu personalitate antisociala si cu tendinte sexuale sadice, care au ucis pe puțin 10 persoane fiecare (ex. Bundy, Corll, Gacy etc.).

5.De asemenea, ramane in actualitate studiul sistematic binecunoscut al FBI, efectuat asupra unui lot de 36 de criminali sexuali, dintre care cei mai mulți erau criminali in serie. Dintre acestia, 24 au fost calificati drept organizati (cu 97 de victime) si 12 dezorganizati ( cu 21 de victime). Holmes si De Burger vor relua in întregime aceasta distinctie vorbind despre ’’antisociali’’ si respectiv, despre ’’asociali’’.

6.Cea mai utilizata departajare a criminalului in serie se axeaza pe criterii legate de modul de operare,structura psihica si relatia ucigasului cu victima,distingandu-se între :

Criminalul in serie organizat care se caracterizeaza prin :

-o integrare sociala buna sau medie ori o situatie care inspira mila;

-inteligenta medie sau superioara si limbaj elevat;

-mobilitate in spatiu(detinere unui mijoc de transport ori cunoasterea “terenului de vanatoare”);

-talent actoricesc ori autoritate recunoscuta;

-aparenta susceptibila sa inspire increderea necesara pe parcursul fazei de apropiere de victima;

-motivatie specifica;

-mod de operare specific;

-capacitatea de-a-si controla pulsiunile;

-luciditate,sange rece;

-capacitatea de-a-si domina victima,de-a controla si de-a organiza toate fazele actului criminal;

-cunoasterea consecintelor actelor sale;

-va avea intotdeauna la indemana “trusa premeditarii” si ,in cazul psihopatului sexual,”trusa violului”;

-actiunile sale vorbesc despre o logica ,despre un mod de operare repetabil,gandit ,premaditat,menit sa asigure succesul “operatiunii”;

-urmele sunt sterse,cadavrul este deplasat de la locul; faptei,ascuns,depesat si imprastiat;

-campul faptei este,de cele mai multe ori ,modificat pentru inducerea in eroare a anchetatorilor;

-actele sale se definesc prin calcul,ratiune,coerenta;

-crima este deliberata,premeditata;

-victimele sunt necunoscute dar “luate in vizor”,criminalul folosind strategii bine puse la punct pentru a le castiga increderea(mqanipulare,legende credibile in care detine initiativa si devine dominator,victima urmandu-l orbeste in locuri si la distante foartye mari);

-modul sau de operare se perfectioneaza continuu;

-personalizeaza victimele inainte de crima ,conferindu-le o anume individualitate;

-daca poseda autoturism,acesta va fi intotdeauna curat ,ingrijit,întretinut;

-strans legat de fetisuri(bijuterii,obiecte cosmetice care ,ulterior,sunt oferite anturajului feminin apropiat);

-irmareste in mass-media efectele crimei si desfasurarea nchetei;

-violeaza si tortureaza victimele inainte de-a le ucide ,motivatia fiind aceea ca psihopatii sexual (de regula impotenti),atunci cand isi loveste ,stranguleaza ,martirizeaza victima ,traiesc sentimentul depasirii propriei incapacitati;

-in mixtura cu sadismul,gamatele,tipetele,implorarile victimei,pe fondul nepuțintei de riposta,ii exacerbeaza instinctul dominator de manipulare si de depersonalizare a victimei;

isi exteriorizeaza relativ usor trairile si manifesta un inalt grad de sociabilitate si de nevoie a interactiunii cu semenii;

-de regula,in copilarie a fost un copil-problema,obraznic,agresiv,avand preocupari de natura sexuala precoce;

-are servicii care necesita calificare dar pe care le paraseste repede datorita atitudinii sale mereu conflictuale si revendicative;

-crima poate aparea pe fondul unor drame personale exacerbate iar unii sufera de “complexe” superioritate ,subapreciind sau sfidand politia si expertii psihologi;

-dezvolta simptomatologie de tip paranoic:este seducator,persuasiv,are relatii multiple dar de scurta durata,fiind in schimb,cultivate in sfera hedonist-perversa ori masochista pe suport sexual;

se manifesta violent in relatia sexuala iar atunci cand comite viol cu omor ,participa la actul sexual cu victima agonizand;

-in relatiile interspersonale este dispretuitor(ii considera pe toti incapabili care se coalizeaza impotriva lui),este mitoman si narcisist;

-suprimarea vietii are loc in cadrul unui proces lent ,aparand tortura si manevre de tip sadic-sexual;

-impotriva victimei declanseaza un raptus brusc,agresiv,cu lovituri letale;

-sunt interesati in prelungirea catharsis-ului ,trairile de moment fiind hrana fanteziilor sale;

-poate proverni dintr-o familie de tip permisiv,traind sentimentul ca poate face totul,orice ii este permis(superficialitate) sau poate proveni dintr-o familie destramata,avand o mama toleranta,tata absent si inconstant in exercitiul autorității,despartiti in fapt,concubini ori divortati;

-comunica usor,fără bariere,este duplicitar,cameleonic.

Criminalul in serie dezorganizat(psihoticul) reprezinta un caz patologic ce face obiectul stiintei medicale;cel mai frecvent ,el este incapabil de-a-si controla pulsiunile,avand un grad al inteligentei sub medie;

-crima este caracterizata prin absenta “trusei”,dovada atacului spontan,bizarerii comportamentale ce oglindesc absenta oricarei logici si prezenta unor disfunctii mintale grave;

-confirma teoria impulsului subit-spontan;

-campul faptei este neinteligibil,pare lipsit de sens,de coerenta;

-actul criminal este spontan,nefiind premeditat;

-victima este aleasa la întâmplăre,de regula,din habitatul imediat;

-criminalul depersonalizeaza victima ,o ignora in calitate de fiinta umana,o dispretuieste,acoperindu-I fata sau distrugandu-I-o;

-pe suprafata cadavrului apar semne cu simbolica sexual;a(agresarea sau mutilarea zonelor sexuale,de cele mai multe ori);

-neavand capacitate de adaptare,improvizeaza cu stangacie,intra in panica sau blocaj(paralizie 0 comportamental,starnind usor suspiciuni;

-de regula,se deplaseaza pe jos,parcurgand distante mari ori apeleaza la mijloace de transport in comun iar in cazul in care detine autoturism,acesta va fi neingrijit si dezordonat;

este incapabil de perfectionare,actioneaza stereotip;

-lasa foarte multe urme la locul faptei,scotoceste,,rastoarna,ravaseste dupa un tipar care are sens doar in mintea lui,haosul comportamental traducand haosul mintal;

-cadavrul este lasat la vedere prezentand multiple leziuni ,cu accente de sadism ilogic;

-adeseori,criminalul pastreaza parti din cadavre sau imbracaminte apartinand victimei,in scopul retrairii ulterioare a crimei;

-activitatea sociala,insertia profesionala si relatia de cuplu sunt puse sub semnul esecului,fiind slab salarizat,slab instruit si educat,introvertit,docil;

-cauta izolarea ,crima aparand ca o consecinta a evolutiei unui psohic dezorganizat;

-violul intervine dupa uciderea victimei iar suprimarea vietii se va face rapid,epileptic,cu lovituri dure ,repetate,de regula in zona craniana ori prin sugrumare;

-evolutia ulterioara a evenimentelor nu prezinta interes pentru el;

-provine din familii instabile,suferind deseori,pedepse crude si umilinte si interiorizandu-si suferinta in mod fortat;

-nu este capabil de empatie sau de exteriorizare verbala a emotiilor permanent refulate,nefiind,deci,permeabil psihoterapiilor de corectie;

-deseori,proiecteaza asupra sa o imagine de sine defavorabila,fapt ce-l determina sa refuze societatea ,sa o renege in ura si revolta;

de cele mai multe ori locuieste izolat de cei de aceeasi varsta ,cu parintii sau rude apropiate;

schizofrenia este psihoza cea mai raspandita,indeosebi cea paranoida;majoritatea schizofrenicilor paranoizi nu sunt violenti isa daca ajung la crima ,aceasta este atat de atroce incat depaseste faptele comise de bolnavi din alte categorii;particularitatea acestei disfunctii consta in aceea ca realitatea este perceputa conform propriilor scheme interioare,din care reias interpretari delirante desi coerente in optica lor.

Criminalul in serie borderline apartine in principiu categoriei criminalilor organizati insa ,anumite situatii sau conditii il fac sa-si piarda sangele rece si sa se manifeste de-o maniera dezorganizata.De la inceputul trecerii la act,poate oscila între cele doua comportamente de mai sus.Accentul cade asupra perversiunii lor morale si ,mai ales ,sexuale secondate de rapacitate materiala.In afara de obiecte apartinand victimelor pe care si le insusesc din fetisism,ei isi apropriaza si obiecte ,in interes material.Thierry Toutin estima ca ,in raport cu referintele tipologice stabilite,criminalii in serie francezi apartin categoriei criminalilor in serie organizati(fiind caracterizati prin autocontrol in timpul săvârșirii crimei,antecedente penale,consumul si abuzul de alcool si/sau stupefiante,ascunderea cadavrului dupa crima,absenta unei boli mintale,vruzime,tortura ori sadism sexual antemortem) insa prezinta si caractere specifice criminalului dezorganizat(solitudine,instabilitate in serviciu,inteligenta medie,probleme de natura sexuala).

MODUL DE OPERARE AL CRIMINALULUI IN SERIE

I.MODUL DE OPERARE – UN PROCES CICLIC

La fiecare omor, ucigasul parcuge un proces ciclic in cinci stadii, a caror succesiune este precis determinata:

Stadiul 1, gandirea deformata , contine perceptiile, reprezentarile si judecatile pe care viitorul ucigas si le-a format in procesul relationarii sale cu lumea si care-l conduc catre un mod particular de reactie.

Pentru a trece in stadiul 2, caderea, este nevoie de o acumulare de evenimente sociale, reale sau imaginare. Are loc o reactie violenta, ca urmare a interpretarii persoanele a evenimentului social. Pentru observatorul neutru, reactia este disproportionata fata de eveniment, de aceea cel in cauza se manifesta de cele mai multe ori simbolic, de exemplu, masturbandu-se in timp ce priveste reviste cu pornografie violenta. Aceasta reactie se permanentizeaza, constituind stadiul 3- stadiul 4- raspunsul negativ exterior. Acum nevoia de afirmare a superioritatii personale devine compulsiva. Criminalul nu mai are nici o preocupare legata de consencintele posibile ale actiunilor sale. Numai dupa consumarea completa a tensiunii prin actul compulsiv, urmeaza stadiul 5- restaurarea. In acest stadiu, criminalul isi regaseste luciditatea si isi pune problema minimizarii riscului prin dispunerea cadavrului, stergerea urmelor, influentarea anchetei etc.

Aceasta ultima faza incheie un ciclu care se va relua, deoarece punctul de pornire, gandirea deformata, s-a consolidat prin obtinerea satisfactiilor ocazionate de descarcarea emotionala. Foarte rar un criminal pune capat unei serii de crime fără sa fie arestat. Daca asa ceva se întâmplă, înseamnă ca s-a produs ceva pozitiv in viata sa (de exemplu, s-a casatorit).

Dintr-o alta perspectiva,potrivit lui Joel Norris, există 6 faze ale ciclului criminalilor în serie:

1. faza „aurei” în care criminalul în serie începe să piarda legătura cu realitatea

2. faza „căutării” – criminalul își caută victima

3. faza în care criminalul în serie își ademenește victima

4. faza capturării victimei

5. faza „totemului” – care reprezintă culmea emoțională pentru criminalul în serie

6. faza depresiva – după crimă.

Norris scria că apariția stării depresive determină reînceperea ciclului. Bundy spunea că niciodată nu a obținut ceea ce urmărea de la crime și că mereu simțea un gol și lipsă de speranță după. Norris descrie cu acuratețe „depresia post-homicidală” trăită de criminalul în serie: „Criminalul în serie traduce în viață o fantezie ritualistică… dar, o dată sacrificată, identitatea victimei din fantezia criminalului în serie se pierde. Victima nu mai reprezintă ceea ce criminalul în serie credea că reprezintă. Imaginea unei logodnice care l-a respins, ecoul vocii mamei atât de disprețuite sau spectrul unui tată distant: toate rămân vii în mintea criminalului în serie după crimă. Crima nici nu a șters, nici nu a schimbat trecutul pentru că criminalul în serie le urăște chiar mai mult decât ce ura înainte de climaxul emoțional… numai propriul trecut a fost transpus în fapte. A eșuat din nou. În loc să inverseze rolurile copilăriei, criminalul în serie le-a conferit mai multă putere si prin torturarea și uciderea unei victime fără apărare, criminalul în serie și-a reafirmat cele mai intime tragedii.”

II. FAZELE MODULUI DE OPERARE

Pentru o mai buna intelegere a mecanismului de initiere a impulsului criminal in cazul criminalului in serie ,se impune parcurgerea teoretica a pasilor acestuia,in vederea delimitarii exacte a fiecarui factor ce contribuie la depasirea “normalitatii” instinctelor criminale.Astfel, etapele modului de operare, in cazului criminalului in serie tipic,sunt:

Potrivit unei opinii exprimate în doctrina criminologică, în cazul ucigașului în serie, trecerea la act percepută ca mod de operare cuprinde opt faze, după cum urmează:

1) Pregătirile reprezintă o primă etapă în care se achiziționează ori, după caz, se verifică funcționalitatea obiectelor care urmează să fie folosite la imobilizarea, torturarea și uciderea victimei. Dacă ucigașul dispune de un loc anume pentru comiterea faptei (apartament, garaj, pivniță, vehicul) acest loc va fi, la rândul lui, pus la punct în cele mai mici detalii. Atunci când ucigașul obișnuiește să acționeze într-un spațiu public, el va prospecta terenul în vederea găsirii locului ideal (o stradă puțin circulată, o parcare, un local dezafectat etc.);

2) Pânda este faza în care ucigașul își caută victima. Alegerea nu este întâmplătoare, victima trebuie să corespundă unui tipar prestabilit de autor, în funcție de propriile fantasme. Din această cauză nici căutarea nu se desfășoară la întâmplare, ci se va focaliza asupra acelor locuri în care sunt cele mai mari șanse de a găsi o „pradă” corespunzătoare. Astfel, dacă victimele sunt de regulă prostituate, ucigașul va căuta în cartierele (străzile) frecventate de acestea; dacă țintele preferate sunt tinere fete sau băieți, pânda se va derula în preajma unor școli sau parcuri frecventate de copii etc.;

3) Abordarea victimei este următorul pas. Această fază se derulează diferențiat, în funcție de profilul psihologic al ucigașului și al victimei. De regulă, ucigașul în serie cu profilul psihopatului se va folosi de puterea de seducție și de convingerea pe care le posedă, combinate cu alegerea unor victime ușor de manipulat datorită gradului lor ridicat de naivitate. În aceste cazuri ucigașul recurge la diferite scenarii care îi permit să ajungă, în final, în situația de a avea controlul asupra victimei. Etapa abordării este extrem de valorizatoare pentru narcisismul ucigașului deoarece îi permite să-și testeze puterea de seducție și capacitatea de a inspira încredere, el consideră aceste momente ca pe o expresie supremă a superiorității sale;81

4) Torturarea victimei reprezintă, de cele mai multe ori, o etapă esențială pentru realizarea fantasmelor sexuale și satisfacerea nevoii de dominare și control resimțită de ucigaș. Din acest motiv tortura durează atâta timp cât ucigașul are nevoie pentru a „experimenta” diferite variante de chinuire și umilire a victimei, până să ajungă la varianta care să corespundă

cel mai bine fantasmei. Când victima decedează prea repede, ucigașii se simt

de regulă frustrați;

5) Suprimarea vieții victimei este nu numai punctul culminant al trecerii la act, dar, de multe ori, este în același timp și punctul culminant al realizării fantasmei. De aceea uciderea este și ea executată în mod lent, de regulă, astfel încât să ofere ucigașului posibilitatea de a savura momentul. În cele mai multe cazuri, omorul se realizează de aproape, fie cu „mâinile goale”, fie cu o armă albă, fie cu ajutorul unor obiecte diverse, apte spre a fi folosite la strangulare, sufocare sau pur și simplu la zdrobirea victimei;

6) Prelevarea de „trofee” și părți ale corpului victimei este o fază care poate urma suprimării vieții, dar uneori poate să se și suprapună cu torturarea victimei și chiar cu uciderea acesteia. Existența acestei etape este determinată de dorința perversă a ucigașului de a retrăi senzațiile pe care le-a încercat pe parcursul comiterii faptei. În acest sens, au existat cazuri în care ucigașii fie au fotografiat, fie au filmat scene ale torturii sau ale uciderii, pe care le-au păstrat ca trofee. În alte cazuri, ucigașii au păstrat unul sau mai multe obiecte ce aparținuseră victimelor și prin intermediul acestor obiecte fetiș retrăiau fantasmele perverse. În sfârșit, au existat și numeroase situații în care ucigașii au decupat și păstrat părți ale cadavrului (uneori chiar organele genitale), folosindu-se de acestea pentru a recompune atmosfera fantasmei sau pentru a-și satisface porniri canibalice ori vampirice;82

7) Organizarea scenei crimei este la rândul ei o fază care se poate suprapune, parțial sau integral, cu cele anterioare. În derularea acestei etape ucigașul urmărește două obiective: pe de o parte, ștergerea urmelor care ar putea conduce la identificarea autorului și eventual a victimei; pe de altă parte, regizarea unei scene terifiante care să șocheze în momentul descoperirii faptei și să asigure mediatizarea acesteia. Cele două obiective aparent antagonice corespund profilului general, atât din punctul de vedere al caracterului organizat, care permite păstrarea anonimatului autorului și implicit continuarea seriei ucigașe, cât și din punctul de vedere al unei importante trăsături psiho-morale, pe care am amintit-o anterior, respectiv orgoliul nemăsurat care îl determină pe ucigașul în serie să fie preocupat de dobândirea unei celebrități mediatice, de o „recunoaștere publică” a faptelor comise;

8) Comportamentul în cursul anchetei reprezintă o ultimă etapă care, deși iese total din sfera actului, asigură ucigașului, pe de o parte, o prelungire a senzațiilor perverse și a nevoii de mediatizare, iar pe de altă parte, răspunde preocupării lui de a nu fi identificat. Din aceste motive, de multe ori, ucigașul în serie urmărește cu mare atenție ancheta și mediatizarea care se face omorurilor pe care le-a comis, uneori se amestecă în anchetă, contactează presa, participă la înmormântarea victimelor etc.83

Modelul prezentat anterior poate fi criticat pe motivul că ultimele trei faze depășesc sfera trecerii la act, ele referindu-se la comportamentul post-factum al subiectului. Un asemenea reproș este justificat doar în măsura în care se are în vedere în mod exclusiv fapta în sine, iar nu seria criminală în ansamblul ei. În realitate, faptele care intră în seria criminală sunt atât de intim legate între ele încât, în comportamentul post-factum al unei ucideri se regăsesc germenii viitoarei fapte, precum și indicii cu privire la modul de comitere a acesteia. Astfel, se poate afirma că cele trei etape finale ale modelului anterior, raportate la o faptă, reprezintă în același timp un fragment din prima fază, cea a pregătirilor, prin raportare la viitoarea faptă ce intră în seria de ucideri. Din această perspectivă privind lucrurile, dimensiunea practică a modelului capătă o mai mare consistență, el putând reprezenta un instrument de lucru eficient în eforturile de prevenire și combatere a fenomenului uciderilor în serie.84

ANEXĂ

Criminali în serie celebri: Ted Bundy, sângerosul iubitor de frumos

Ted Bundy, cel care a făcut în anii ’70 o întreaga America să tremure de frică și nepuțință, era un tânăr școlit si atrăgător. Violator, pedofil, criminal în serie și necrofil, a fost prins de polițiști abia după ce a omorât 32 de femei frumoase și închis definitiv abia după ce numărul acestora ajunsese la 35. Surprinzător, și un monstru ca el a iubit și a fost iubit. Până la moarte.

Multă vreme, s-a crezut că toate femeile pe care Ted Bundy le-a torturat și ștrangulat aveau trăsăturile primei sale iubite, colegă de facultate cu el, așa numita Stephanie Brooks, pseudonimul sub care îi este protejată chiar și astăzi adevărata identitate. Ce-i drept, majoritatea aveau părul lung și drept, aranjat cu cărare, erau cel mai adesea studente și aparțineau clasei de mijloc. Însă, în numeroasele interviuri pe care le-a dat în cei peste zece ani cât s-a străduit să-și amâne condamnarea la moarte, Ted Bundy a negat întotdeauna existența unui șablon: “E o prostie, pur și simplu erau tinere și frumoase, asta era tot ce conta”.

Stephanie Brooks, tânara, frumoasa și bogata, pe care Ted Bundy s-a străduit din răsputeri să o cucereasca, i-a declanșat frenezia criminală, în momentul în care l-a părăsit, cred criminaliștii. “Pentru imaturitatea lui și pentru că nu părea să aibă nici un scop în viață”, a dezvăluit ea mai târziu care a fost motivul pentru care n-a mai vrut să știe de el în studenție. Deși, ulterior, când acesta a căutat-o să-i demonstreze ce baiat bun s-a făcut – nu numai că terminase Facultatea de Psihologie la Universitatea Washington, dar se înscrisese și la Facultatea de Drept a Universității Puget Sound – i-a acceptat chiar și cererea în căsătorie. După ce a făcut-o să spună “Da”, asigurându-se astfel că a recucerit-o, Ted Bundy a părăsit-o și nu i-a mai răspuns niciodată la telefon.

Atunci, la începutul anului 1974, în statul Washington, se consideră că a început Ted Bundy să-și reverse turbarea asupra femeilor frumoase care îi ieșeau în cale și care aveau ghinionul mortal să-i placă. Teroarea răspândită de el în mai multe state ale Americii a durat până în 1978, când, în sfârșit, după două tentative reușite de evadare, a ajuns definitiv în închisoare.

  Suspect a fi rodul unui incest – Așa a iesit la iveală că venirea sa pe lume ar fi fost rodul unui incest. Ted Bundy nu este nici măcar numele adevărat al unuia dintre cei mai prolifici ucigași în serie americani. Când mama sa, Eleanor Louise Cowell, l-a născut pe 24 noiembrie 1946, la Adăpostul pentru Mame Necăsătorite Elisabeth Lund, din Burlington, Vermont, copilul a fost înregistrat sub numele de Theodore Robert Cowell. În certificatul de naștere, tatăl este trecut un anume Lloyd Marshall, deși mama sa va spune mai târziu că a fost defapt sedusă de un veteran de război, pe nume Jack Worthington. Însă familia nu a crezut povestea cu fostul militar și nici pe cea cu necunoscutul Lloyd Marshall, ci l-a bănuit întotdeauna pe violentul și abuzivul părinte al Louisei, Samuel Cowel, că a conceput un copil cu fiica sa.

Adevărul nu a fost stabilit cu certitudine niciodată, dar după nașterea lui Ted, pentru a evita rușinea și disprețul public, bunicii săi, Samuel și Eleanor Cowell, au pretins că este copilul lor. Cât despre adevărata sa mamă, Bundy a aflat abia după ce a ajuns la facultate că nu este sora lui mai mare, așa cum crezuse până atunci.

  Cu ce-și hrănea Ted Bundy “entitatea” ?

  Cei doi au plecat împreună din casa părinteasca, trăind o vreme în Philadelphia, iar pe când Ted avea 6 ani, mama sa biologică îi schimba pentru prima dată numele, din Cowell, în Nelson, dar pentru puțin timp. Un an mai precis, până când Louise îl întâlnește pe bucătarul militar Johnny Culpepper Bundy, cu care se căsătorește și care îl adoptă pe micul Teddy. Louise și Johnny Bundy au avut mai mulți copii împreună, dar Ted, care și-a petrecut copilăria având grijă de frații lui mai mici, nu s-a apropiat niciodată de tatăl său vitreg. Și nici de alți oameni, de altfel, fiind retras și introvertit multă vreme, până în primii ani de facultate, cu toate că a menținut întotdeauna, de fațadă, un aer sociabil. Nu a înțeles însă niciodată, spunea el mai târziu, în închisoare, ce-i face pe oameni să vrea să se împrietenească, cum se face lucrul ăsta și nici ce i-ar putea atrage la altcineva. 

  La prima vedere, ai zice despre copilăria lui Ted Bundy că a fost una relativ normală, însă una dintre surorile mamei lui a povestit cum odată, adormind în casa părintească, s-a trezit că tot corpul îi era înconjurat de cuțite de bucatărie, iar micul Ted, pe atunci în vârstă de 3 ani, stătea lângă ea zâmbind. Tot într-un interviu dat din spatele gratiilor, când îi era limpede că nu va mai scăpa de scaunul electric, Ted Bundy povestea despre fascinația pentru sex și violență pe care a avut-o de mic, numind partea aceasta din el “entitatea”. Pentru început, își hrănea “entitatea” căutând la bibliotecă numai cărți polițiste, în speranta că va da peste scene și fotografii de sex violent sau fotografii cu cadavre.

Până la terminarea liceului, Ted Bundy a fost arestat de două ori, dar pentru furt din magazine, spunând despre el că era “un hoț compulsiv”.

  Elev bun, cu note mari, Ted Bundy a intrat la facultate, unde a ales să urmeze cursuri de Psihologie și Studii Orientale. Ca parte a cursurilor sale de Psihologie, a lucrat o vreme ca voluntar în schimbul de noapte, la un hot-line pentru sinucigași din Seattle, unde a cunoscut-o pe polițista Anne Hill, cea care peste ani îi va scrie biografia, intitulată “Străinul de lângă mine”.

  În această perioadă se îndrăgostește de Stephanie Brooks, dar după ce ea îl părăsește, are o cădere nervoasă, abandonează facultatea și călătorește în statele din estul SUA. Anne Hill, polițista alături de care a lucrat la hot-line-ul pentru sinucigași, susține că atunci și-a vizitat Bundy locul nașterii, Burlington, în Vermont, și a aflat adevărul despre “sora lui mai mare”. Descoperirea îl schimbă, devenind o persoană dominatoare, scrie Anne Hill în cartea ei, se intoarce acasă, în Washington, și intră în politică. Conduce biroul de campanie pentru prezidențiale al lui Nelson Rockefeller, se reînscrie la Facultatea de Psihologie, pe care o și termină, se înscrie și la Facultatea de Drept și începe o relație, care va dura șase ani, cu Elizabeth Kloepfer, o secretară divorțată și cu un copil, îndragostită de el la nebunie. Aceasta îl părăsește abia în 1976, când este condamnat pentru violarea și uciderea unei fetițe. Ted Bundy era împreună cu Elisabeth Kloepfer de câțiva ani, când și-a pus în minte s-o recucerească pe fosta sa iubita, așa numita Stephanie Brooks, niciuna dintre femei neștiind de existența celeilalte.

  Pus pe lista suspecților de către femeia care îl iubea la nebunie.

Din momentul în care îi cere lui Stephanie Brooks să se căsătorescă cu el și ea acceptă, Ted Bundy își face intrarea în istorie, scriind 35 de capitole cu sângele victimelor sale. 35 este numărul estimat, dar este posibil ca acesta să fie mult mai mare, având în vedere că Bundy nu a menținut niciodată prea mult o declarație în acest sens. Există surse care susțin că bilanțul real s-ar ridica la aproximativ 100, Bundy încăpățânându-se să nu recunoască, timp de mai mulți ani după ce a fost încarcerat, niciunul dintre omoruri, în speranța că va putea scăpa de închisoare. Într-un interviu dat în 1980, în care vorbea despre motivele pentru care ucide un criminal în serie, Bundy se intreba liniștit: “Și ce-i un om în plus sau în minus? Ce-i un om în plus sau în minus pe fața pământului ăstuia?”

  Prima dintre crime (prima cunoscută, căci se bănuiește că a ucis prima dată la 14 ani) și dovedită pe baza testelor ADN,Ted Bundy a comis-o pe 1 februarie 1974, când avea 27 de ani. Studentele au început să dispară cam una pe luna, noaptea, din campusul Universității Washington, polițiștii căutând cu disperare un indiciu care să-i conducă la autor.  Fără niciun succes, așa că Bundy a prins curaj și în luna iulie a aceluiași an, a răpit ziua în amiaza mare două tinere. Mai mulți martori l-au descris polițiștilor: “un tânăr atrăgător, cu mâna stângă bandajată și legată de gât, care i-a cerut uneia dintre fete să-l ajute să încarce ceva în mașină”.

Era descrierea perfectă a modului cel mai obișnuit de operare al lui Ted Bundy. Se prefăcea rănit și cerea ajutor. Fetele nu-l refuzau, fiind un bărbat fermecător, “genul acela care nu e într-atât de frumos încât să-ți aduci aminte figura lui, dar suficient cât să-ți câștige încrederea”, aveau să spună mai târziu polițiștii.

  Odată ajunse la mașină, tinerele erau lovite în cap cu o bară de metal, ca să leșine, și încătușate. După aceea, erau violate, mutilate și într-un final, ștrangulate. “Ritualul” nu se sfârșea însă aici – Bundy ori își decapita victimele și le păstra capetele în cameră, privindu-le ore în șir, până când descompunerea lor extremă nu-i mai permitea acest lucru, ori le păstra întregi trupurile, revenind la ele în zilele următoare, machindu-le și violându-le din nou, până când cadavrele intrau prea tare în putrefacție.

  Ted Bundy se prefăcea rănit și cerea ajutor doar atunci când nu avea soluția cea mai ușoară la îndemână: pătrunderea în camerele studentelor, noaptea, când știa că le va găsi dormind.

  Descrierea făcută de martori, prezentată de ziare și televiziuni, plus detaliul că suspectul își spunea “Ted”, i-a determinat pe iubita lui, Elisabeth Kloepfer, pe unul dintre profesorii de la Facultatea de Psihologie și pe polițista Anne Hill să îl indice celor care se ocupau de caz ca posibil suspect. Însă, la cele 200 de telefoane cu “ponturi” pe care anchetatorii le primeau pe zi, de la oricine avea vreo bănuială, studentul la Drept, frumușel și curățel care eraTed Bundy, nu a fost luat în seamă. De altfel, ulterior, s-a și spus despre acesta că era cameleonic ca înfățișare, “omul cu o mie de fețe”, fără mari eforturi însă, fiindu-i suficient să-și lase un pic de barbă, mustață sau să-și schimbe felul în care-și purta părul ca să pară cu totul altcineva.Totuși, ca să-și piardă urma, se mută la Universitatea din Utah – în drum spre aceasta omorând încă o fată – și imediat, studentele încep să dispară și aici, exact ca la Washington.

  Primele condamnări, urmate de evadări – Ted Bundy avea să fie prins pentru prima dată pur și simplu din întâmplare. Pe 12 august 1975, este oprit cu forța de un polițist rutier, pentru că a refuzat să oprească la semnalul acestuia. Agentul i-a controlat mașina, iar în portbagaj a găsit o mască de schi, o altă mască facută dîntr-un ciorap de damă, o rangă, un colac de funie, saci de gunoi, un spărgător de gheață și o pereche de cătușe, ceea ce l-a făcut să creadă ca are de-a face cu un spărgător.  Bundy și-a păstrat calmul și i-a spus polițistului că a găsit catușele la gunoi. La secție, un detectiv face însă legătura între Volkswagenul Beetle al lui Bundy și disparițiile tinerelor, plus a unei fetițe, din Utah. Polițiștii îi percheziționează apartamentul și găsesc acolo un ghid al stațiunilor din Colorado, cu un semn făcut în dreptul cabanei din care dispăruse o tânăra femeie, și o broșură care făcea reclamă piesei de teatru puse în scenă de trupa liceului Viewmont, din Bountiful, una dintre membrele acesteia fiind dată, de asemenea, dispărută. La proces este chemată ca martor și Carol DaRonch, rămasă în viață după ce Ted Bundy a încercat să o lovească pentru a o răpi, și pe 1 martie 1976, acesta este condamnat la 15 ani de închisoare, pentru tentativă de răpire.

La scurt timp, autoritățile din Colorado au cerut să-l preia pe Ted Bundy în custodie, pentru a fi judecat într-un alt caz de crimă. Este transferat, iar pe 7 iunie 1977, la proces, în timpul unei pauze, i se permite să viziteze biblioteca tribunalului. Sare pe fereastra de la etajul al doilea al clădirii și fuge în munții Aspen.

Șase zile mai târziu, fură o mașină găsită pe munte, se întoarce în Aspen și dus ar fi fost, dacă doi polițisti nu ar fi observat că are o problemă cu farurile și nu l-ar fi tras pe dreapta. L-au recunoscut imediat și l-au dus înapoi la închisoare. Mai evadează o data, pe 30 decembrie 1977, și reușește, în cele 17 ore cât le-a luat gardienilor să-și dea seama că a dispărut, să ajungă la Chicago.

  Într-o scrisoare trimisă cuiva cu puțin înainte de această a doua evadare spunea: “Am cunoscut oameni care emană …vulnerabilitate. Expresia de pe fața lor îți spune: ‘Mi-e frică de tine’. Genul acesta de oameni te invită sa-i abuzezi…așteptându-se să li se facă rău, nu te invită ei subtil să li-l faci?”

  Pe 8 ianuarie era deja foarte departe – ajunsese în Tallahasse, Florida, unde după doar o săptămână ucisese deja alte două tinere, o a treia reușind să scape cu răni grave. O lună mai târziu, era în Jacksonville, unde viola și ucidea o fetiță de 12 ani, al cărei cadavru l-a ascuns sub o cocină de porci.

Ted Bundy fuge și din Jacksonville, tot într-un Volkswagen Beetle, furat cu câteva zile în urmă, dar pe 15 februarie, la ora 1.00 noaptea, e oprit de un polițist din Pensacola. În momentul în care omul legii verifică numărul de înmatriculare constată că autoturismul e declarat furat. Bundy se repede asupra polițistului, însă acesta reușește să-l imobilizeze și să-i pună cătușele, fără să știe însă pe cine a arestat. “Aș fi vrut să mă omori mai degrabă”, îi spune Bundy polițistului, care află abia la secție că a pus mâna pe Ted Bundy, căutat pentru crimele din Tallahasse. În iunie 1979, este condamnat si în acest caz.

  Căsătorie în timpul procesului pentru uciderea unei fete de 12 ani

În ianuarie 1980, pe când era judecat pentru moartea lui Kimberly Leach, fetița  de 12 ani ucisă în Jacksonville, proces terminat cu o nouă condamnare, Ted Bundy s-a folosit de o veche lege a statului Florida, care permite ca o “declarație” făcută în sala de tribunal să se constituie într-un mariaj legal, și a cerut-o în căsătorie pe Carol Anne Boone. Aceasta, o fostă colegă de facultate, care l-a urmat în Florida să-i fie aproape, s-a grăbit să accepte, iar Bundy a anunțat completul de judecată că sunt căsătoriți. Câteva ore mai târziu era condamnat la moarte. În urma vizitelor conjugale care au urmat, Carol Anne Boone a dat naștere unei fetițe, în luna octombrie a anului 1982. Patru ani mai târziu, soția lui Ted Bundy se mută împreună cu fiica lor în Washington. Nimic nu se mai știe despre ele de atunci.

  Pe 24 ianuarie 1989, la ora 7:06, Ted Bundy este electrocutat cu 2000 de volți, timp de două minute, pe scaunul electric al închisorii de stat din Florida, pentru uciderea a două tinere și a unei fetițe. Numărul victimelor sale a fost însă mult mai mare, el admițând uneori 30 sau 35, alteori lăsând să se înțeleagă că s-a ridicat la peste 100, dintre care doar trupurile a 20 fiind găsite.

  Decesul este pronunțat la ora 7:16, fiind întâmpinat cu urale de cele câteva sute de persoane adunate în fața închisorii. Ultimele cuvinte ale lui Ted Bundy au fost: “Aș vrea să le transmit familiei și prietenilor dragostea mea”.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996

Alexandru Boroi, Infractiuni contra vietii, Editura All Beck, Bucuresti, 1999

Bogdan Tașu, Profilul psihologic al criminalului, Teza de doctorat Academia de Politie ”AL.I.Cuza” București, 2008

Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Constantin Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, 1994

Dictionar explicativ al limbii romane, Academia Romana, Institutul de Lingvistica Iorgu Iordan, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1986

Dorothy Otnow Lewis, Vinovați de demență-Cazuri celebre de criminali psihopați, Ed. Allfa, 2001

Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, Editia a-II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002

E.R. Mahoney, Human Sexuality, McGraw-Hill, Inc., New York, 1983,

Gh. Nistoreanu, C.Pӑun – Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996

Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicină și drept, Ed. Junimea, 1979

Gheorghe Scripcaru, Madalina Cuciureanu, Consideratii de criminologie clinica privind violul, Studii de Drept Romanesc nr.1-2/1999

Gheorghe Scripcaru, Vasile Astarastoaie, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iasi 2003

Horia Diaconescu, Structura juridica si continutul constitutiv al infractiunii de viol ca urmare a modificarii prevederilor art.197 din Codul penal prin Legea 197 din 15 noiembrie 2000, Revista Dreptul nr.10/2001

James M. Henslin, Social problems, second edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1990,

Neculai Zamfirescu, Investigarea stiintifica a infractiunilor de omor ramase cu autori neidentificati. Elemente de psihocriminalistica, Editura National, Bucuresti, 2000

Nicu-Damian Barbu – Investigarea infracțiunilor de omor, Editura Sitech, Craiova, 2012

Nicolae Mitrofan, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Șansa, București, 1992

Norbert Sillamy, Dictionar de psihologie Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000

Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, București

Ronald Kessler, F.B.I., Ed. Allfa, 2000

Shibley Janet Hyde, Understanding Human Sexuality, fourth edition, McGraw Publishing Company, New York, 1990

Sorin M. Radulescu, Sociologia și istoria comportamentului sexual “deviant”, Editura Nemira, Bucuresti, 1999

Sorin M. Radulescu, Anabella Zolei, Sociologia transsexualismului, Evaluari calitative și studii de caz în Romania, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999

Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Psihologie judiciara, Tratat universitar, Vol.I, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2001

Tudor Amza, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, 2000

Tudorel-Severin Butoi , Criminali în serie psihologia crimei , Ed. Phobos, 2003

Tudorel-Severin Butoi , Psihanaliza crimei , 1996

Valerian Cioclei, Viață sexuală și politică penală, Editura Holding Reporter, București, 1994, p.IV

Vladimir Belis, Curs de Medicină legală pentru facultățile de științe juridice, Societatea de Medicină legală din România, 1995

Virgil Dragomirescu, Octavian Hanganu, Dan Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică, Editura Medicală, București, 1990

BIBLIOGRAFIE

Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996

Alexandru Boroi, Infractiuni contra vietii, Editura All Beck, Bucuresti, 1999

Bogdan Tașu, Profilul psihologic al criminalului, Teza de doctorat Academia de Politie ”AL.I.Cuza” București, 2008

Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Constantin Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, 1994

Dictionar explicativ al limbii romane, Academia Romana, Institutul de Lingvistica Iorgu Iordan, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1986

Dorothy Otnow Lewis, Vinovați de demență-Cazuri celebre de criminali psihopați, Ed. Allfa, 2001

Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, Editia a-II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002

E.R. Mahoney, Human Sexuality, McGraw-Hill, Inc., New York, 1983,

Gh. Nistoreanu, C.Pӑun – Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996

Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicină și drept, Ed. Junimea, 1979

Gheorghe Scripcaru, Madalina Cuciureanu, Consideratii de criminologie clinica privind violul, Studii de Drept Romanesc nr.1-2/1999

Gheorghe Scripcaru, Vasile Astarastoaie, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iasi 2003

Horia Diaconescu, Structura juridica si continutul constitutiv al infractiunii de viol ca urmare a modificarii prevederilor art.197 din Codul penal prin Legea 197 din 15 noiembrie 2000, Revista Dreptul nr.10/2001

James M. Henslin, Social problems, second edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1990,

Neculai Zamfirescu, Investigarea stiintifica a infractiunilor de omor ramase cu autori neidentificati. Elemente de psihocriminalistica, Editura National, Bucuresti, 2000

Nicu-Damian Barbu – Investigarea infracțiunilor de omor, Editura Sitech, Craiova, 2012

Nicolae Mitrofan, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Șansa, București, 1992

Norbert Sillamy, Dictionar de psihologie Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000

Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, București

Ronald Kessler, F.B.I., Ed. Allfa, 2000

Shibley Janet Hyde, Understanding Human Sexuality, fourth edition, McGraw Publishing Company, New York, 1990

Sorin M. Radulescu, Sociologia și istoria comportamentului sexual “deviant”, Editura Nemira, Bucuresti, 1999

Sorin M. Radulescu, Anabella Zolei, Sociologia transsexualismului, Evaluari calitative și studii de caz în Romania, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999

Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Psihologie judiciara, Tratat universitar, Vol.I, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2001

Tudor Amza, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, 2000

Tudorel-Severin Butoi , Criminali în serie psihologia crimei , Ed. Phobos, 2003

Tudorel-Severin Butoi , Psihanaliza crimei , 1996

Valerian Cioclei, Viață sexuală și politică penală, Editura Holding Reporter, București, 1994, p.IV

Vladimir Belis, Curs de Medicină legală pentru facultățile de științe juridice, Societatea de Medicină legală din România, 1995

Virgil Dragomirescu, Octavian Hanganu, Dan Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică, Editura Medicală, București, 1990

ANEXĂ

Criminali în serie celebri: Ted Bundy, sângerosul iubitor de frumos

Ted Bundy, cel care a făcut în anii ’70 o întreaga America să tremure de frică și nepuțință, era un tânăr școlit si atrăgător. Violator, pedofil, criminal în serie și necrofil, a fost prins de polițiști abia după ce a omorât 32 de femei frumoase și închis definitiv abia după ce numărul acestora ajunsese la 35. Surprinzător, și un monstru ca el a iubit și a fost iubit. Până la moarte.

Multă vreme, s-a crezut că toate femeile pe care Ted Bundy le-a torturat și ștrangulat aveau trăsăturile primei sale iubite, colegă de facultate cu el, așa numita Stephanie Brooks, pseudonimul sub care îi este protejată chiar și astăzi adevărata identitate. Ce-i drept, majoritatea aveau părul lung și drept, aranjat cu cărare, erau cel mai adesea studente și aparțineau clasei de mijloc. Însă, în numeroasele interviuri pe care le-a dat în cei peste zece ani cât s-a străduit să-și amâne condamnarea la moarte, Ted Bundy a negat întotdeauna existența unui șablon: “E o prostie, pur și simplu erau tinere și frumoase, asta era tot ce conta”.

Stephanie Brooks, tânara, frumoasa și bogata, pe care Ted Bundy s-a străduit din răsputeri să o cucereasca, i-a declanșat frenezia criminală, în momentul în care l-a părăsit, cred criminaliștii. “Pentru imaturitatea lui și pentru că nu părea să aibă nici un scop în viață”, a dezvăluit ea mai târziu care a fost motivul pentru care n-a mai vrut să știe de el în studenție. Deși, ulterior, când acesta a căutat-o să-i demonstreze ce baiat bun s-a făcut – nu numai că terminase Facultatea de Psihologie la Universitatea Washington, dar se înscrisese și la Facultatea de Drept a Universității Puget Sound – i-a acceptat chiar și cererea în căsătorie. După ce a făcut-o să spună “Da”, asigurându-se astfel că a recucerit-o, Ted Bundy a părăsit-o și nu i-a mai răspuns niciodată la telefon.

Atunci, la începutul anului 1974, în statul Washington, se consideră că a început Ted Bundy să-și reverse turbarea asupra femeilor frumoase care îi ieșeau în cale și care aveau ghinionul mortal să-i placă. Teroarea răspândită de el în mai multe state ale Americii a durat până în 1978, când, în sfârșit, după două tentative reușite de evadare, a ajuns definitiv în închisoare.

  Suspect a fi rodul unui incest – Așa a iesit la iveală că venirea sa pe lume ar fi fost rodul unui incest. Ted Bundy nu este nici măcar numele adevărat al unuia dintre cei mai prolifici ucigași în serie americani. Când mama sa, Eleanor Louise Cowell, l-a născut pe 24 noiembrie 1946, la Adăpostul pentru Mame Necăsătorite Elisabeth Lund, din Burlington, Vermont, copilul a fost înregistrat sub numele de Theodore Robert Cowell. În certificatul de naștere, tatăl este trecut un anume Lloyd Marshall, deși mama sa va spune mai târziu că a fost defapt sedusă de un veteran de război, pe nume Jack Worthington. Însă familia nu a crezut povestea cu fostul militar și nici pe cea cu necunoscutul Lloyd Marshall, ci l-a bănuit întotdeauna pe violentul și abuzivul părinte al Louisei, Samuel Cowel, că a conceput un copil cu fiica sa.

Adevărul nu a fost stabilit cu certitudine niciodată, dar după nașterea lui Ted, pentru a evita rușinea și disprețul public, bunicii săi, Samuel și Eleanor Cowell, au pretins că este copilul lor. Cât despre adevărata sa mamă, Bundy a aflat abia după ce a ajuns la facultate că nu este sora lui mai mare, așa cum crezuse până atunci.

  Cu ce-și hrănea Ted Bundy “entitatea” ?

  Cei doi au plecat împreună din casa părinteasca, trăind o vreme în Philadelphia, iar pe când Ted avea 6 ani, mama sa biologică îi schimba pentru prima dată numele, din Cowell, în Nelson, dar pentru puțin timp. Un an mai precis, până când Louise îl întâlnește pe bucătarul militar Johnny Culpepper Bundy, cu care se căsătorește și care îl adoptă pe micul Teddy. Louise și Johnny Bundy au avut mai mulți copii împreună, dar Ted, care și-a petrecut copilăria având grijă de frații lui mai mici, nu s-a apropiat niciodată de tatăl său vitreg. Și nici de alți oameni, de altfel, fiind retras și introvertit multă vreme, până în primii ani de facultate, cu toate că a menținut întotdeauna, de fațadă, un aer sociabil. Nu a înțeles însă niciodată, spunea el mai târziu, în închisoare, ce-i face pe oameni să vrea să se împrietenească, cum se face lucrul ăsta și nici ce i-ar putea atrage la altcineva. 

  La prima vedere, ai zice despre copilăria lui Ted Bundy că a fost una relativ normală, însă una dintre surorile mamei lui a povestit cum odată, adormind în casa părintească, s-a trezit că tot corpul îi era înconjurat de cuțite de bucatărie, iar micul Ted, pe atunci în vârstă de 3 ani, stătea lângă ea zâmbind. Tot într-un interviu dat din spatele gratiilor, când îi era limpede că nu va mai scăpa de scaunul electric, Ted Bundy povestea despre fascinația pentru sex și violență pe care a avut-o de mic, numind partea aceasta din el “entitatea”. Pentru început, își hrănea “entitatea” căutând la bibliotecă numai cărți polițiste, în speranta că va da peste scene și fotografii de sex violent sau fotografii cu cadavre.

Până la terminarea liceului, Ted Bundy a fost arestat de două ori, dar pentru furt din magazine, spunând despre el că era “un hoț compulsiv”.

  Elev bun, cu note mari, Ted Bundy a intrat la facultate, unde a ales să urmeze cursuri de Psihologie și Studii Orientale. Ca parte a cursurilor sale de Psihologie, a lucrat o vreme ca voluntar în schimbul de noapte, la un hot-line pentru sinucigași din Seattle, unde a cunoscut-o pe polițista Anne Hill, cea care peste ani îi va scrie biografia, intitulată “Străinul de lângă mine”.

  În această perioadă se îndrăgostește de Stephanie Brooks, dar după ce ea îl părăsește, are o cădere nervoasă, abandonează facultatea și călătorește în statele din estul SUA. Anne Hill, polițista alături de care a lucrat la hot-line-ul pentru sinucigași, susține că atunci și-a vizitat Bundy locul nașterii, Burlington, în Vermont, și a aflat adevărul despre “sora lui mai mare”. Descoperirea îl schimbă, devenind o persoană dominatoare, scrie Anne Hill în cartea ei, se intoarce acasă, în Washington, și intră în politică. Conduce biroul de campanie pentru prezidențiale al lui Nelson Rockefeller, se reînscrie la Facultatea de Psihologie, pe care o și termină, se înscrie și la Facultatea de Drept și începe o relație, care va dura șase ani, cu Elizabeth Kloepfer, o secretară divorțată și cu un copil, îndragostită de el la nebunie. Aceasta îl părăsește abia în 1976, când este condamnat pentru violarea și uciderea unei fetițe. Ted Bundy era împreună cu Elisabeth Kloepfer de câțiva ani, când și-a pus în minte s-o recucerească pe fosta sa iubita, așa numita Stephanie Brooks, niciuna dintre femei neștiind de existența celeilalte.

  Pus pe lista suspecților de către femeia care îl iubea la nebunie.

Din momentul în care îi cere lui Stephanie Brooks să se căsătorescă cu el și ea acceptă, Ted Bundy își face intrarea în istorie, scriind 35 de capitole cu sângele victimelor sale. 35 este numărul estimat, dar este posibil ca acesta să fie mult mai mare, având în vedere că Bundy nu a menținut niciodată prea mult o declarație în acest sens. Există surse care susțin că bilanțul real s-ar ridica la aproximativ 100, Bundy încăpățânându-se să nu recunoască, timp de mai mulți ani după ce a fost încarcerat, niciunul dintre omoruri, în speranța că va putea scăpa de închisoare. Într-un interviu dat în 1980, în care vorbea despre motivele pentru care ucide un criminal în serie, Bundy se intreba liniștit: “Și ce-i un om în plus sau în minus? Ce-i un om în plus sau în minus pe fața pământului ăstuia?”

  Prima dintre crime (prima cunoscută, căci se bănuiește că a ucis prima dată la 14 ani) și dovedită pe baza testelor ADN,Ted Bundy a comis-o pe 1 februarie 1974, când avea 27 de ani. Studentele au început să dispară cam una pe luna, noaptea, din campusul Universității Washington, polițiștii căutând cu disperare un indiciu care să-i conducă la autor.  Fără niciun succes, așa că Bundy a prins curaj și în luna iulie a aceluiași an, a răpit ziua în amiaza mare două tinere. Mai mulți martori l-au descris polițiștilor: “un tânăr atrăgător, cu mâna stângă bandajată și legată de gât, care i-a cerut uneia dintre fete să-l ajute să încarce ceva în mașină”.

Era descrierea perfectă a modului cel mai obișnuit de operare al lui Ted Bundy. Se prefăcea rănit și cerea ajutor. Fetele nu-l refuzau, fiind un bărbat fermecător, “genul acela care nu e într-atât de frumos încât să-ți aduci aminte figura lui, dar suficient cât să-ți câștige încrederea”, aveau să spună mai târziu polițiștii.

  Odată ajunse la mașină, tinerele erau lovite în cap cu o bară de metal, ca să leșine, și încătușate. După aceea, erau violate, mutilate și într-un final, ștrangulate. “Ritualul” nu se sfârșea însă aici – Bundy ori își decapita victimele și le păstra capetele în cameră, privindu-le ore în șir, până când descompunerea lor extremă nu-i mai permitea acest lucru, ori le păstra întregi trupurile, revenind la ele în zilele următoare, machindu-le și violându-le din nou, până când cadavrele intrau prea tare în putrefacție.

  Ted Bundy se prefăcea rănit și cerea ajutor doar atunci când nu avea soluția cea mai ușoară la îndemână: pătrunderea în camerele studentelor, noaptea, când știa că le va găsi dormind.

  Descrierea făcută de martori, prezentată de ziare și televiziuni, plus detaliul că suspectul își spunea “Ted”, i-a determinat pe iubita lui, Elisabeth Kloepfer, pe unul dintre profesorii de la Facultatea de Psihologie și pe polițista Anne Hill să îl indice celor care se ocupau de caz ca posibil suspect. Însă, la cele 200 de telefoane cu “ponturi” pe care anchetatorii le primeau pe zi, de la oricine avea vreo bănuială, studentul la Drept, frumușel și curățel care eraTed Bundy, nu a fost luat în seamă. De altfel, ulterior, s-a și spus despre acesta că era cameleonic ca înfățișare, “omul cu o mie de fețe”, fără mari eforturi însă, fiindu-i suficient să-și lase un pic de barbă, mustață sau să-și schimbe felul în care-și purta părul ca să pară cu totul altcineva.Totuși, ca să-și piardă urma, se mută la Universitatea din Utah – în drum spre aceasta omorând încă o fată – și imediat, studentele încep să dispară și aici, exact ca la Washington.

  Primele condamnări, urmate de evadări – Ted Bundy avea să fie prins pentru prima dată pur și simplu din întâmplare. Pe 12 august 1975, este oprit cu forța de un polițist rutier, pentru că a refuzat să oprească la semnalul acestuia. Agentul i-a controlat mașina, iar în portbagaj a găsit o mască de schi, o altă mască facută dîntr-un ciorap de damă, o rangă, un colac de funie, saci de gunoi, un spărgător de gheață și o pereche de cătușe, ceea ce l-a făcut să creadă ca are de-a face cu un spărgător.  Bundy și-a păstrat calmul și i-a spus polițistului că a găsit catușele la gunoi. La secție, un detectiv face însă legătura între Volkswagenul Beetle al lui Bundy și disparițiile tinerelor, plus a unei fetițe, din Utah. Polițiștii îi percheziționează apartamentul și găsesc acolo un ghid al stațiunilor din Colorado, cu un semn făcut în dreptul cabanei din care dispăruse o tânăra femeie, și o broșură care făcea reclamă piesei de teatru puse în scenă de trupa liceului Viewmont, din Bountiful, una dintre membrele acesteia fiind dată, de asemenea, dispărută. La proces este chemată ca martor și Carol DaRonch, rămasă în viață după ce Ted Bundy a încercat să o lovească pentru a o răpi, și pe 1 martie 1976, acesta este condamnat la 15 ani de închisoare, pentru tentativă de răpire.

La scurt timp, autoritățile din Colorado au cerut să-l preia pe Ted Bundy în custodie, pentru a fi judecat într-un alt caz de crimă. Este transferat, iar pe 7 iunie 1977, la proces, în timpul unei pauze, i se permite să viziteze biblioteca tribunalului. Sare pe fereastra de la etajul al doilea al clădirii și fuge în munții Aspen.

Șase zile mai târziu, fură o mașină găsită pe munte, se întoarce în Aspen și dus ar fi fost, dacă doi polițisti nu ar fi observat că are o problemă cu farurile și nu l-ar fi tras pe dreapta. L-au recunoscut imediat și l-au dus înapoi la închisoare. Mai evadează o data, pe 30 decembrie 1977, și reușește, în cele 17 ore cât le-a luat gardienilor să-și dea seama că a dispărut, să ajungă la Chicago.

  Într-o scrisoare trimisă cuiva cu puțin înainte de această a doua evadare spunea: “Am cunoscut oameni care emană …vulnerabilitate. Expresia de pe fața lor îți spune: ‘Mi-e frică de tine’. Genul acesta de oameni te invită sa-i abuzezi…așteptându-se să li se facă rău, nu te invită ei subtil să li-l faci?”

  Pe 8 ianuarie era deja foarte departe – ajunsese în Tallahasse, Florida, unde după doar o săptămână ucisese deja alte două tinere, o a treia reușind să scape cu răni grave. O lună mai târziu, era în Jacksonville, unde viola și ucidea o fetiță de 12 ani, al cărei cadavru l-a ascuns sub o cocină de porci.

Ted Bundy fuge și din Jacksonville, tot într-un Volkswagen Beetle, furat cu câteva zile în urmă, dar pe 15 februarie, la ora 1.00 noaptea, e oprit de un polițist din Pensacola. În momentul în care omul legii verifică numărul de înmatriculare constată că autoturismul e declarat furat. Bundy se repede asupra polițistului, însă acesta reușește să-l imobilizeze și să-i pună cătușele, fără să știe însă pe cine a arestat. “Aș fi vrut să mă omori mai degrabă”, îi spune Bundy polițistului, care află abia la secție că a pus mâna pe Ted Bundy, căutat pentru crimele din Tallahasse. În iunie 1979, este condamnat si în acest caz.

  Căsătorie în timpul procesului pentru uciderea unei fete de 12 ani

În ianuarie 1980, pe când era judecat pentru moartea lui Kimberly Leach, fetița  de 12 ani ucisă în Jacksonville, proces terminat cu o nouă condamnare, Ted Bundy s-a folosit de o veche lege a statului Florida, care permite ca o “declarație” făcută în sala de tribunal să se constituie într-un mariaj legal, și a cerut-o în căsătorie pe Carol Anne Boone. Aceasta, o fostă colegă de facultate, care l-a urmat în Florida să-i fie aproape, s-a grăbit să accepte, iar Bundy a anunțat completul de judecată că sunt căsătoriți. Câteva ore mai târziu era condamnat la moarte. În urma vizitelor conjugale care au urmat, Carol Anne Boone a dat naștere unei fetițe, în luna octombrie a anului 1982. Patru ani mai târziu, soția lui Ted Bundy se mută împreună cu fiica lor în Washington. Nimic nu se mai știe despre ele de atunci.

  Pe 24 ianuarie 1989, la ora 7:06, Ted Bundy este electrocutat cu 2000 de volți, timp de două minute, pe scaunul electric al închisorii de stat din Florida, pentru uciderea a două tinere și a unei fetițe. Numărul victimelor sale a fost însă mult mai mare, el admițând uneori 30 sau 35, alteori lăsând să se înțeleagă că s-a ridicat la peste 100, dintre care doar trupurile a 20 fiind găsite.

  Decesul este pronunțat la ora 7:16, fiind întâmpinat cu urale de cele câteva sute de persoane adunate în fața închisorii. Ultimele cuvinte ale lui Ted Bundy au fost: “Aș vrea să le transmit familiei și prietenilor dragostea mea”.