Republica Moldova In Parcursul sau European
CUPRINS
Introducere
Integrarea europeană este un proces complex, care aduce numeroase beneficii, dar și necesită o enormă responsabilitate din partea autorităților și a populației Republicii Moldova. În parcursul etapelor de preaderare, este necesară inițierea reformelor aproape în toate domeniile vieții: reforma justiției și a organelor de drept, reforma administrativ teritorială, reforma sectorului agricol și altele. În condițiile în care economia Republicii Moldova este una primitivă, bazată pe remitențele concetățenilor noștri de peste hotare, integrarea în Uniunea Europeană ne oferă acces la o piață largă de desfacere, cu reguli clare de joc, care oferă oportunități egale pentru toți participanții. În cadrul pieței europene, cetățenii noștri vor beneficia de produse calitative și standardizate, iar producătorii noștri agricoli vor obține accesul la cea mai mare piață de desfacere din lume, cu nevoi în continuă creștere.
Apropierea de Uniunea Europeană oferă șansa Republicii Moldova să soluționeze conflictul transnistrean, care este un impediment serios în dezvoltarea economică și social – politică a țării. Prin oferirea unor garanții și beneficii autorităților de la Tiraspol, se poate obține reintegrarea țării în cadrul unul singur stat – Republica Moldova.
Recent, țara noastră a obținut deja regimul liberalizat de vize, în cadrul căruia cetățenii moldoveni pot călători legal în Uniunea Europeană 90 de zile, pe parcursul a 180 de zile, în scopuri de turism sau revederea cu prietenii sau membrii familiei. Aceasta este doar unul dintre primii pași spre integrare, în același timp fiind și o demonstrare a avantajelor integrării Moldovei în spațiul comunitar. Pînă la obținerea acestui important drept, o bună parte dintre cetățenii moldoveni erau nevoiți să achite sime importante de bani, pentru a ajunge legal în spațiul UE, fără a avea garanțiile respective.
Conform cerințelor de aderare la UE, Republica Moldova este obligată să realizeze reforme practic în toate domeniile: justiție, economie, protecția drepturilor omului. Fiind cea mai importantă ramură a economiei noastre, agricultura de asemenea va beneficia de sprijinul UE. Prin intermediul diferitor programe de finanțare, precum PARE 1+1, agricultorii noștri vor avea acces la fondurile europene de dezvoltare. Prin oferirea granturilor și creditelor la o dobîndă avantajoasă, dar și a suportului tehnic, Uniunea Europeană va susține agricultorii autohtoni în dezvoltarea lor, încurajîndu-i să crească produse calitative și ecologice, conform standardelor europene.
Tema de cercetare se referă la avantajele integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană și beneficiile ei pentru țară la general, dar și pentru fiecare cetățean, la particular. Fiind unica soluție și unicul vector al politicii externe rezonabil, procesul de integrare europeană trebuie realizat rapid, eficient și responsabil.
Autorul a elaborat această lucrare în baza cercetărilor specialiștilor din domeniu Patraș Mihai, Ileana Tache, Dan Vătămanu și Simion Certan, care au prezentat o imagine clară asupra Uniunii Europene la general, dar și asupra procesului de integrare în UE al Republicii Moldova.
Scopul tezei constă în studierea minuțioasă și analiza detaliată a istoriei creării și dezvoltării Uniunii Europene, organismelor instituționale comunitare, precum și a istoricul relațiilor bilaterale Republica Moldova – UE, a succeselor obținute de statul nostru, dar și a beneficiilor ulterioare pe care le putem obține în urma integrării în spațiul european.
Actualitatea lucrării: În ziua de azi, în condițiile unei societăți polarizate și divizate pe diverse criterii social – politice, integrarea europeană reprezintă un nucleu care poate atrage și unifica membrii tuturor păturilor sociale și a minorităților etnice și lingvistice. În urma unui consens național, la 24 martie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat prin vot unanim, a 101 deputați, Declarația privind parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene, care prevedea promovarea consecventă și ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană. Astfel, s-a declarat la nivel oficial că locul Republicii Moldova este în cadrul Uniunii Europene, iar pentru atingerea acestui scop, este necesar un efort enorm din partea autorităților statului, cît și a tuturor cetățenilor, care să activeze conform interesului național.
Acum, în anul 2015, an care este plin de controverse și ezitări a clasei politice, este nevoie de o consolidare a societății în jurul ideii de integrare europeană. Doar în cadrul Uniunii Europene, Republica Moldova se va dezvolta economic și social, fiind ajutată și încurajată de membrii Comunității.
Scopul și sarcinile enumerate au determinat structura tezei, care constă din introducere, trei capitole, concluzii și bibliografie.
Capitolul I – „Aspecte generale privind Uniunea Europeană” – prezintă evoluția Comunității Europene, de la instituire pînă la ziua de azi. De asemenea, în cadrul Capitolului I, se oferă informații despre instituțiile Uniunii Europene, evoluția lor,responsabilitățile și funcțiile de bază pe care le exercită.
Capitolul II – „Aspectul economic al Comunității Europene” – în cadrul acestui capitol, sunt prezentate caracteristicile economice generale ale Uniunii Europene. Este prezentată moneda unică – EURO, care a devenit ultima treaptă spre instituirea Uniunii Economice și Monetare, una dintre cele mai înalte trepte de integrare interstatală. De asemenea, este prezentat Bugetul UE, cu o scurtă caracteristică și aspecte generale privind formarea, adoptarea și executarea lui. În cadrul ultimului sub capitol, sunt prezentate politicile comune și economice ale Uniunii Europene, care sunt un instrument folosit în realizarea scopurilor și obiectivelor Comunității.
Capitolul III – „Republica Moldova în parcursul său european” – acest capitol în totalitate este consacrat Republicii Moldova. În acest capitol se relatează evoluția RM de la independența fragilă, pînă la un stat asociat la Uniunea Europeană. De asemenea se prezintă caracteristica generală a Acordului de Asociere dintre RM și UE și efectele unei posibile denunțări a acordului. În cadrul capitolului se relatează despre unul dintre cele mai mari succese obține de Republica Moldova în procesul de integrare europeană, și anume liberalizarea regimului de vize. Se relatează despre avantajele liberalizării și despre unele riscuri postliberalizare. În cadrul ultimului subcapitol, sunt prezentate avantajele integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, urmări de ordin economic, social și politic. De asemenea, este prezentată o scurtă informație privind perspectiva europeană a Republicii Moldova.
Suportul teoretico-științific și metodologic În procesul cercetării temei date, au fost utilizate un șir de surse, fiecare dintre ele completînd cu anumite detalii conținutul și aspectul general al subiectului. Direcțiile cercetării au fost îndreptate asupra analizei subiectului la nivel național și internațional, și au fost stabilite tendințele de dezvoltare a acestuia.
Capitolul I. ASPECTE GENERALE PRIVIND COMUNITATEA EUROPEANĂ.
Evoluția Comunității Europene
În contextul unei slăbiciuni evidente a Europei la finalul celui de-al II-lea Război Mondial, în decembrie 1949, Michel Debre a prezentat o propunere pentru o uniune politică și economică a statelor europene, creând un sistem prezidențial și federalist care să aibă conducere aleasă prin vot liber și universal pentru 5 ani și o Adunare Generală Europeană care să fie formată din delegați naționali aleși conform ponderii populației naționale în numărul total de locuitori (un deputat pentru fiecare un milion de locuitori).
Aceastâ propunere a fost urmată de declarația Ministrului de Externe al Franței, Robert Schuman, care la 9 mai 1950, preluând o idee a lui Jean Monet, a propus crearea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale. Inițiativa lui Monnet, cunoscută și sub numele de Declarația Schuman, încerca să ofere soluții pentru rezolvarea a două probleme extrem de importante pentru pacea din Europa: preocuparea SUA și URSS pentru dezvoltarea politică a Germaniei și evitarea conflictelor în spațiul occidental prin cointeresarea Germaniei.
În textul declarației se menționa: “Guvernul francez propune ca producția franco-germană de cărbune și oțel să fie plasată sub incidența unei înalte Autorități, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene. Punerea în comun a producției de cărbune și oțel ar trebui să conducă imediat la construirea unei baze comune pentru dezvoltarea economică, ca un prim pas in realizarea unei federații europene, schimbînd în același timp destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării de muniție de război, ale cărui victime nu au întârziat să devină. Solidaritatea în producție astfel stabilită va demonstra că orice conflict între Franța și Germania devine nu doar inimaginabil, dar și imposibil. […] Prin punerea în comun a producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor reuni Franța, Germania și alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federații europene, indispensabile pentru menținerea păcii. Pentru a promova realizarea obiectivelor definite, guvernul francez este pregătit să inițieze negocieri”. [39]
În vederea îndeplinirii acestor deziderate, la 20 iunie 1950, Franța a organizat o conferință interguvernamentală sub președinția lui Jean Monnet, în cadrul căreia urma să se stabilească organizarea și funcționarea viitoarei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului. La începutul anilor ’50, doar șase state s-au arătat interesate (Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și R.F. Germania), restul statelor europene fiind descurajate de posibilitatea pierderii unor drepturi suverane.
Conferința interguvernamentală a celor șase state a elaborat Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a fost semnat la 18 aprilie 1951 și a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, după ce a fost ratificare de fiecare stat semnatar. Tratatul prevedea un cadru instituțional format din patru instituții:
O Înaltă Autoritate formată din 9 membri (cel puțin unul și nu mai mult de doi din fiecare stat membru), numiți pentru un mandat de 6 ani. Membrii Înaltei Autorități trebuiau să promoveze interesele comune ale CECO și nu pe cele naționale. Primul președinte al Înaltei Autorități a fost Jean Monnet. El a conlucrat cu ministrul francez de externe, Robert Schuman.
Un Consiliu special de Miniștri alcătuit din miniștri relevanți ai fiecărui stat membru. Creat ca rezultat al îngrijorării țărilor Benelux în privința puterii celor trei state mari. Acest Consiliu avea scopul de a permite statelor mai mici să contrabalanseze puterea Înaltei Autorități.
O Adunare Comună cu 78 membri aleși de legislaturile naționale, numărul de membri din fiecare țară fiind proporțional cu mărimea populației. Jean Monnet a propus că Înalta Autoritate să fie responsabilă în fața Adunării Comune, fiind aleasă în mod direct.
O Curte de Justiție cu 7 judecători, avînd drept sarcină soluționarea conflictelor dintre state și de a veghea asupra legalității deciziilor Înaltei Autorități pe baza plîngerilor venite din partea statelor membre.
În perioada care a urmat de la crearea CECO, s-a propus crearea unei comunități europene de apărare, care implica organizarea unei armate europene comune, avînd contingente provenind din toate statele participante, țările membre putînd dispune de propriile forțe de atac doar în cazuri excepționale.
Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare (CEA) a fost semnat la 27 mai 1952, , pentru o perioadă de 50 de ani, urmînd să intre în vigoare după ratificarea de către toate statele semnatare.
Procesul de ratificare a decurs normal în Belgia, Luxemburg, Olanda și Germaniși Germania, în timp ce în Franța s-a iscat o intensă dispută care a împărțit clasa politică în așa măsură încît Italia a decis să aștepte rezultatele votului francez înainte de a lua propria decizie. În mod surprinzător, la 30 august 1954, Adunarea Națională a Franței a decis să amîne discutarea documentului, acesta fiind retras de pe ordinea de zi. Astfel, parlamentul francez a refuzat să ratifice Tratatul CEA, fapt ce a condus la abandonarea acestui proiect.
După eșecul din 1954, o nouă tentativă de relansare a integrării a venit din partea statelor Benelux, care au propus fuzionarea economiilor naționale într-o unică piață internă europeană. Proiectul a fost discutat în cadrul conferinței de (Italia) în perioada 1-3 iunie 1955. Drept urmare, participanții au convenit să constituie un Comitet format din reprezentanții guvernamentali, sub președinția lui Paul-Henri Spaak., care urma să elaboreze un raport asupra creării unei piețe comune generalizate și a unei comunități a energiei atomice. Marea Britanie, deși inițial a acceptat invitația de face parte din Comitet, s-a retras în octombrie 1955.
Aproape un an mai tîrziu, la 21 aprilie 1956, Spaak a făcut public raportul privind posibilitatea constituirii unei Comunități Economice Europene (CEE) și a unei Comunități Europene a Energiei Atomice (EUROATOM). Potrivit raportului, tarifele vamale și orice bariere cantitative aplicate între statele membre ar fi trebuit eliminate. O adevărată piață comună ar fi fost însă realizabilă cu eforturi mai mari și îndelungate. Franța era interesată să impună un proiect comunitar de folosire pașnică a energiei atomice și s-a dedicat realizării proiectului Euroatom. În același timp, Germania vedea în Comunitatea Economică Europeană și în piața comună mari avantaje pentru industria sa aflată în plină expansiune. [17,p.16]
Cele două tratate au fost semnate la 25 martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ce au fost ratificate de către toate statele membre.
Tratatul Euroatom urmărea crearea unei piețe comune a energiei atomice, dar s-a concentrat mai mult pe partea de cercetare. Cînd Italia și Germania au început să-și dezvolte programe nucleare proprii, finanțarea Euroatom a încetat, această organizație ramânând doar un actor timpuriu al procesului de integrare.
Ambele Comunități nou create dispuneau de instituții similare sau comune instituțiilor CECO, dar s-au produs și careva schimbări:
În locul Înaltei Autorități s-a creat o comisie executivă formată din 9 membri, care avea însă puteri mult mai limitate comparativ cu Înalta Autoritate a CECO și avea drept sarcină inițierea de politici și urmărirea implementării lor.
A fost creată o Adunare Parlamentară Unică, cu 142 membri numiți de către statele membre. Aceasta putea trage la răspundere Comisia, însă practic nu avea autoritate legislativă. Adunarea avea să fie redenumită ulterilor în Parlament European.
A fost inființată Curtea de Justiție, cu 7 judecători numiți pe termen de 6 ani. Aceasta era responsabilă de verificarea îndeplinirii obligațiilor prevăzute de tratatele încheiate într statele membre.
Consiliului de Miniștri al CEE i s-a oferit mai multe putere executivă. Avea 6 membri. Unele decizii necesitau unanimitatea, pe cînd altele puteau fi luate cu majoritate calificată sau chiar și majoritate simplă. Acest sistem făcea imposibil ca statele mai mari să-și impună punctul său de vedere asupra statelor mici.
Avînd în vedere războaiele și ostilitățile de pe continentul european, integrarea celor șase state în cadrul CECO, mai tîrziu CEE și Euroatom a fost într-adevăr o realizare remartabilă. Piața unică nu a fost realizată în totatlitate însă pînă la sfărșitul anilor ’90, astfel încălcîndu-se termenul de 12 ani stabilit de Tratatul de , însă tarifele interne au scăzut rapid, fapt ce a permis statelor membre să agreeze un tarif extern comun în luna iulie a anului 1968 și să declare o uniune vamală industrială.
În urma eliminării barierelor de import, instituite de Comunitate pentru a-și proteja industrile naționale de concurența externă, comerțul în cadrul CEE a crescut de 3 ori între anii 1958-1965. Statele membre ale CEE au cunoscut un adevărat avînt economic, urmat de o îmbunătățire considerabilă a calității vieții oamenilor de rînd.
Marea Britanie a fost inițial mai rezervată privind planurile de aderare , în special din cauza că Euroatom reprezenta o putere nucleară, iar britanicii nu doreau divulgarea propriilor lor secrete de fabricație țărilor non-nuclare. Deși Marea Britanie nu a fost încrezătoare în rezultatele Conferinței de , odată cu Criza Suez a fost zdruncinată relația anglo-americană și a devenit evident că problemele politicii globale erau discutate și negociate de doua mari puteri, URSS și SUA.
În anul 1960, Marea Britanie, alături de Danemarca, Norvegia și Irlanda a început negocierea cu cele șase țări membre ale CEE. Danemarca dorea să se alăture Comunității din motive de natură agricolă, deoarece țara producea alimente de trei ori mai mult decît se consuma pe piața internă, restul fiind exportate preponderent în Marea Britanie.
Deasemenea, CEE însăși reprezenta o piață mare de desfacere pentru produsele agricole daneze, oferind un impuls semnificativ pentru o dezvoltare a economiei țării. Irlanda își dorea prin aderarea să reducă din dependența față de Marea Britanie, primind acces la piața comunitară, care se dezvolta foarte intensiv.
Cererea britanicilor a fost respinsă în 1961 de Președintele francez Charles de Gaulle, care nu îi agrea pe englezi și dorea construirea CEE în jurul axei franco-germane, considerînd Marea Britanie un rival al influenței franceze în cadrul Comunității și o sursă de influență prea mare a Statelor Unite ale Americii în Europa.
În 1966, Marea Britanie a aplicat din nou, iar Charles de Gaulle și-a folosit din nou dreptul de veto, fiind încă îngrijorat de influența excesivă a SUA pe continentul european.
După retragerea lui de Gaulle în 1969, Marea Britanie încearcă pentru a treia oară să se alăture CEE, alături de Danemarca, Irlanda și Norvegia. De această dată, cererea a fost acceptată. În consecință, la 22 ianuarie 1972, d’Eegmont din Bruxelles, a fost semnat Tratatul privind aderarea a Regatului Danemarcei, a Irlandei, a Regatului Norvegiei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Documentul urma să fie ratificat de către Înaltele Părți Contractante, instrumentele de ratificare urmând a fi depuse Italiene pînă la 31 decembrie 1972. Data de intrare în vigoare a Tratatului era de 1 ianuarie 1973. Avînd în vedere că în candrul referendumului național referitor la ratificarea Tratautlui de aderare organizat în Norvegia la 25 septembrie 1972, majoritatea voturilor au fost negative (53,5%), la 1 ianuarie 1973, au aderat și Euroatom doar Irlanda, Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Astfel, numărul de state membre s-a ridicat la nouă.
O nouă cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975. Grecia a manifestat deschidere către CEE încă de la sfărșitul anilor ’50, astfel, în anul 1961 s-a semnat un acord de asociere, dar lucrurile s-au complicat mult după lovitura de stat militară din aprilie 1967. Însă, odată cu întoarcerea guvernului civil în 1974, Grecia a aplicat pentru calitatea de membru. După o serie de negocieri, în urma avizului Comisiei și Deciziei Consiliului, la 28 mai 1979, , a fost semnat Tratatul de aderare a Greciei După ce au fost îndeplinite toate procedurile de ratificare, Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981, astfel Grecia a devenit membru cu drepturi depline a Comunităților Europene, care la acel moment cuprindea zece state membre.
Portugalia și Spania au solicitat încheierea unor acorduri de asociere încă in anul 1962, dar au fost refuzate, pentru că ambele state erau conduse de dictaturi. Cu toate că, tratatul CEE spune că orice stat european poate aplica pentru calitatea de membru al Comunității, democrația era o condiție obligatorie. În anul 1970, Spania a primit un acord preferențial de comerț, iar Portugalia în 1973, dar numai după înlăturarea regimului Caetano în Portugalia în 1974 și moartea dictatorului Franco în Spania în anul următor, apartenența celor două state a fost luată în serios. În pofida sărăciei relative a populației din Peninsula Iberică, statele Comunității au încurajat alăturarea celor două țări și au simțit că apartenența va încuraja democrația și va duce la legarea lor mai strînsă de NATO și Europa Occidentală. S-au purtat lungi negocieri în 1978 și 1979, Portugalia și Spania aderînd la 1 ianuarie 1986.
Astfel, dublarea numprului de membri a CEE a avud numeroase consecințe politice și economice. A crescut influența internațională a Comunității, care era cel mai mare bloc economic în lume, dar s-au complicat procesele decizionale în interior, s-a redus considerabil influența Germaniei și Franței, iar prin aderarea Spaniei și Portugaliei, a fost alterată balanța economică internă. [25, p. 15]
Avînd în vedere deschiderea manifestată de Comunitatea Europeană, în anii următori au fost depuse nou cereri de aderare. Astfel, la 14 aprilie 1987, Turcia a depus cererea de aderare, negocierile fiind demarate abia în anul 2005, fiind încă în derulare. Deasemenea, au mai depus cereri de aderare Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iunie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 mai 1992) și Norvegia (25 noiembrie 1992).
După lungi negocieri care au început în decembrie 1991, s-a hotărât că este nevoie de o modificare a cadrlui instituțional al Comunității. Astfel, , la 7 februarie 1992 are loc semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul este un rezultat al influenței unor factori atăt interni, cît și externi. La nivel intern, statele membre doresc aprofundarea reformelor și continuarea progreselor, iar pe plan extern, prăbușirea comunismului și încetarea acțiunii Tratatlui de , dar și unificarea Germaniei au făcut necesară o consolidare a poziției Comunității.
Pe lîngă o serie de modificări aduse Tratatului CEE și a Tratatului Euroatom, acest document
reprezintă și actul de constituire a Uniunii Europene, fiind un prim pas spre adoptarea Constituției UE, care va înlocui toate tratatele semnate anterior.
Prin Tratatul de au fost consemnate cinci obiective esențiale: [4]
consolidarea legitimității democratice a instituțiilor;
creșterea eficienței instituțiilor;
introducerea unei uniuni economice și monetare;
dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunității;
instituirea unei politici externe și de securitate comune.
Începînd cu 1 noiemrie 1993, Consiliul Ministerial își modifică denumirea în Consiliu al UE, iar Comisia devine Comisia Europeană. Tratatul de instituie Uniunea Europeană, care are la bază trei piloni: Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate comună și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.
La 1 februarie 1993, , România a semnat Acordul european instituit o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și alte state membre ale acestora pe de altă parte.
În anul următor, la data de 4 mai 1994, Parlamentul European a dat acordul pentru începerea procedurilor de aderare ca membri a Finlandei, Suediei, Norvegiei și Austriei. 1ianuarie este data aderării Austriei, Finlandei și Suediei Norvegia a respins prin referendum pentru a doua oară aderarea cu acest val de aderare, UE, cu 7% din populația globului (368 milioane de cetățeni), producea 23% din PIBul mondial și avea o cotă de participare de 19% la comerțul mondial. [8, p. 69]
În anii următori, Uniunea Europeană de dezvoltă cu pași rapizi. În 1995 intră în vigoare Tratatul de , care prevedea libera circulație a populației în cadrul Uniunii. Deasemenea în 1995, statele membre semnează Convenția polițienească Europol, care va intra in vigoare in 1998, iar la 1 iulie fost creată Banca Centrală Europeană, avînd sediul pe Main, care urma să fie responsabilă de politica monetară din zona euro.
În paralel, s-au început negocierile cu statele asociate privind procedura de aderare Printre statele asociate se numărau: Cehia, Estonia, Polonia, Cipru, Slovenia și Ungaria.
La 1 ianuarie avut loc introducerea monedei unice “euro”, care urma să înlocuiască monedele statelor membre. Astfel s-a trecut la cea mai înaltă treaptă de integrare, Uniune Monetar Politică. Trecerea de facto la euro s-a produs doar peste 3 ani, la 1 ianuarie 2002. Au ieșit din circulație mărcile germane, drahmele, escudos, francii francezi, florinii, lirere, markkas, pesetas și șilingii, astfel, pentru prima dată de pe vremea Imperiului Roman, o mare parte din Europa avea aceeași monedă. Introducerea monedei unice reprezintă o realizare remarcabilă, fiind una dintre cele mai importante împliniri a procesului integraționist european.
În decembrie 2002, de , 10 state est-europene au fost invitate să adere În cadrul Declarației, România și Bulgaria au primit ultimile instrucțiuni de aderare și promisiuni de ajutorare de peste 1 miliard de euro anual.
Tot în același an, se pune în discuție o Constiție a Uniunii, proiectul căreia urma să fie aprobat și semnat pînă la 9 mai 2004, iar intrarea ei în vigoare era preconizată pentru anul 2005.
La 1 mai intrat în vigoare tratatul de aderare cu cele 10 state din Europa Centrală și de Est, și anume: Slovenia, Slovacia, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Ungaria, Polonia, Cipru și Cehia. Acesta a fost cel mai mare val de aderare, UE ajungînd la un număr de 25 state membre, cu 100 milioane de noi locuitori, aducînd pentru prima dată în UE foste republici sovietice ca Estonia, Lituatia și Letonia. Populația UE a crescut cu aproximativ 20%, însă din cauza relativei sărăcii din noile state membre, avuția economică a crescut cu numai 5%. [25, p. 16]
Anul 2005 va rămîne unul istoric pentru România, întrucît, la 13 aprilie, Parlamentul European a aprobat cererile de aderare a României și Bulgariei , la 1 ianuarie 2007 cele două state au devenit membri a Uniunii Europene, care de acum încolo număra 27 state, 23 limbi oficiale, iar numărul populației a crescut pînă la 492 milioane.
Extinderea către est a constiuit confirmarea decisivă a încheierii războiului rece, a fost un pas hotărîtor în transformarea fostelor țări comuniste în democrații liberale și a conferit o nouă semnificație cuvîntului european. Pînă în anul 2004 UE fusese o ligă a țărilor occidentale, absența vecinilor estici reflectînd diviziunea politică, economică și socială a continentului. Începînd cu 2007, aproape toată Europa era adusă sub egida Uniunii Europene.
În anul 2013, Croația a fost ultima țară care a aderat țărilor membre devenind 28.
Figura 1.1 Harta Uniunii Europene
Sursă: http://www.scritub.com/files/stiinte%20politice/58_poze/image002.jpg
Perspectivele extinderii UE
În prezent, cinci state sunt recunoscute de UE drept candidate oficiale la aderare: Islanda, Muntenegru, Macedonia, Serbia și Turcia. Ele se află în stadii diferite ale procesului de aderare. Dacă ne referim , atunci negocierile sunt practic finalizate, spre deosebire la discuțiile legate de aderarea Turciei, care au intrat într-un impas major, din cauza neînțelegerilor privind divizarea Ciprului. Deasemenea, negocierile cu Macedonia sunt îngreunate de neînțelegerile cu Grecia, privind numele oficial al țării, iar celelalte state din Balcanii de vest ca Albania, Bosnia și Herțegovina sau Kosovo, chiar fiind considerate potențiale canditate la aderarea UE, au încă foarte mult de lucru la capitolul democrație și dezvoltare economico-socială.
Cu toate că UE oficial și-a asumat angajamentul de extindere, factorii de decizie din UE și cea mai mare parte a cetățenilor europeni tratează cu rezervare o posibila extindere a Uniunii, în special către est, unde țări precum Ucraina, Turcia, Georgia sau chiar și Republica Moldova își manifestă puternic dorințele integraționiste. Temerile legate de o posibilă extindere a UE sunt legate în primul rînd de o posibilă acutizare a problemelor migraționiste în căutarea unui loc de muncă bine plătit. Unii comentatori sugerează că actuala criză a datoriei suverane din UE, care a afectat foarte sever în special țările zonei euro, ar putea încetini viitoare runde de extindere a UE, ținînd cont de faptul că liderii UE se concentrează în prezent asupra remedierii dezechilibrelor financiare ale Europei. [25, p. 19]
1.2 Instituțiile Uniunii Europene
Pentru a asigura o funcționalitate eficientă a Uniunii Europene, statele membre au format unele entități, numite și instutiții comunitare, care au ca scop favorizarea realizării obiectivelor Uniunii, apărarea intereselor ei, cît și interesele cetățenilor Comunității.
Conform alineatului 1 al articolului 13 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, se recunosc următoarele instituții comunitare: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi.
Membrii instituțiilor sunt aleși sau numiți de către membrii sau corpul electoral al acestora, dar niciodată de către membrii altei instituții comunitare, ceea ce garantează independența reciprocă și asigură menținerea echilibrului de putere. [24, p. 58]
Parlamentul European
Parlamentul European este succesorul Adunării CECO. Conform alineatului 2 din articolul 4 al Versiuneii consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană, “Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.”
După aderarea Croației , Parlamentul European are 766 de deputați. Conform regulilor Tratatului de , în mai 2014 au fost aleși 751 de deputați europeni. Repartizarea locurilor este următoarea:
Figura 1.2 Repartizarea locurilor în Parlamentul European
Sursă: http://www.elections2014.eu/ro/press-kit/content/20131112PKH24411/html/Pe-scurt-Parlamentul-%C8%99i-alegerile-2014
Membrii Parlamentului sunt aleși prin vot universal, direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani. Parlamentarii europeni au același drepturi ca și cei ai unui parlament național: imunitate, fond de cheltuieli pentru activitățile desfășurate, inviolabilitate pentru opiniile exprimate în activitatea parlamentară.
Membrii Parlamentului nu se reunesc în grupuri în funcție de naționalitate, ci în funcție de orientarea politică, iar activitatea curentă de pregătire a sesiunilor plenare se desfășoare în cele 17 comisii parlamentare pentru politicile interne cu statut permanent pentru: agricultură, buget, probleme monetare, educație, sănătate publică și altele.
Conducerea Parlamentului este realizată de Președinte, Biroul Parlamentului European format din Președinte, 14 Vicepreședinți și 5 chestori, Conferința Președinților delegațiilor, care la rîndul său este formată din Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice.
Președintele actual al Parlamentului European este Martin Schulz, care a fost ales în 2012 și este de naționalitate german. Președintele coordonează lucrările și dezbaterile în ședințele plenare, asigură respectarea Regulamentului de procedură și reprezintă Parlamentul în organele juridice și în toate relațiile externe.
Parlamentul European se întrunește în sesiunea anuală în a doua zi de marți a lunii martie, dar și se mai poate convoca într-o sesiune extraordinară, la cererea majorității membrilor care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei. Ședințele în plen au loc , Comisiile se întrunesc , iar secretariatul își are sediul
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetare, deasemenea și controlul democratic, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Rolul legislativ al Parlamentului este în realitate unul consultativ. Parlamentul este invitat să-și exprime opinia asupra proiectelor de directive sau de ordonanțe înaintate de către Comisie. Tratatul de îi conferă Parlamentului dreptul la inițiativă și autorizează Parlamentul să numească un funcționar pentru primirea reclamațiilor referitoare la deficiențele din administrarea instituțiilor UE. Deasemenea, la solicitarea 1/4 din membri, Parlamentul este în drept să creeze un comitet temporar care să examineze afirmațiile privind încălcarea sau proasta administrare a legislației comunitare.
Competențele politice ale Parlamentului au evoluat progresiv, începînd cu prima alegere directă a europarlamentarilor. Astfel, prin votarea cu 2/3 a moțiunii de cenzură, Comisia poate fi demisă, însă noua componență nu poate fi numită de către Parlament, această atribuție revenind în continuare guvernelor naționale.
Astfel, putem constata că în continuare competențele Parlamentului European sunt sever limitate, acestea fiind încă departe de cele ale parlamentelor naționale. El nu este autoritatea legislativă a Uniunii și nici măcar nu poate controla direct Consiliul și nu îl poate forța să demisioneze.
Consiliul European
Consiliul European a fost creat ca structură interguvernamentală la sfîrșitul anului 1974, în cadrul reuniunii de European reprezenta instanța supremă a voinței politice. Potrivit articolului D din Tratatul de “Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniuni și stabilește orientările politice generale necesare acestei dezvoltări”. [24, p. 62]
În prezent, potrivit alineatului 1 al articolului 15 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul European este instanța de decizie în chestiuni legate de dezvoltarea Uniunii Economice și Monetare, avînd obiectiv general impulsionarea dezvoltării Uniunii și definirea orientărilor de politică generale a acesteia.
Consiliul este format din liderii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, Președintele Comisiei Europene și Președintele Consiliului European. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, actualmente Federica Mogherini, participă de asemenea la întruniri fără drept de vot. Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de către președintele său și au loc cel puțin 4 ori pe an, de obicei, în clădirea Justus Lipsius, sediul central al Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles. [33]
Președintele Consilului European, actualmente este polonezul Donald Tusk, care a fost ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o dată. Rolul Președintelui Consiliului nu este echivalent cu a unui șef de stat, ci doar este considerat primus inter pares (primul între egali), avînd aceleași atribuții ca și ceilalți lideri de stat europeni. Printre principalele funcții ale Președintelui se numără pregătirea și dirijarea ședințelor Consiliului și nu are nici o putere decizională de sinestătătoare, alta decît cea de a reprezenta Uniunea în străinătate. Președintele trebuie să prezinte un raport în fața Parlamentului European după fiecare întrunire a Consiliului European. Această funcție a fost creată urmare a Tratatului de , fiind un subiect de dezbatere referitor la atribuțiile și rolul pe care îl va avea în cadrul sistemului decizional. Anterior Tratatului de , președinția Consiliului era exercitată rotativ de către fiecare membru al Uniunii Europene, la fel cum se întîmplă și în cazul Consiliul Uniunii Europene.
Printre cele mai importante funcții pe care le exercită Consiliul European, se numără asigurarea coordonării politicilor economice generale ale statelor membre, în special cele referitoare la situația locurilor de muncă, identificarea intereselor strategice ale Uniunii prin fixarea obiectivelor și definirea orientării generale ale politicii externe și de securitate comună, aprobarea alcătuirii Parlamentului European și desemnarea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afacerile externe.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene, numit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri este o instituție parte a legislativului Uniunii Europene, care reprezintă guvernele statelor membre. Consiliul UE este compus din 28 miniștri naționali, unul pentru fiecare stat.
Componența Consiliului diferă în dependență dă subiectul ședinței. De exemplu cînd se discută despre securitate, atunci Consiliul este format din 28 miniștri ai apărării, iar în ședințele cu dezbateri privind problemele din agricultură, se întrunesc 28 de miniștri care au în portofoliu și domeniul agriculturii. Ca excepție, Consiliului Afacerilor Externe este condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.
Președinția Consiliului se exercită prin rotație de către fiecare stat membru, iar mandatul fiecărei președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru ficare întîlnire în parte. De la 1 ianuarie 2015, Letonia deține Președinția Consiliului Uniunii Europene. Președinția Consiliului are în competență convocarea reuniunilor ordinare și extraordinare, la inițiativă proprie sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru. De asemenea, Președinția stabilește ordinea de zi, pe care este obligată să o aducă la cunoștință membrilor Consiliului cu cel puțin 10 zile înaintea ședinței.
Consiliul este administrat de un Secretariat General al Consiliului, care începînd cu 26 iunie 2011 este condus de Uwe Corsepius. [32] Deciziile sunt aprobate cu majoritate calificată în cele mai multe domenii, exceptînd cele care au nevoie de aprobare în unanimitate, fiind necesară și consultarea Parlamentului European.
Consiliul de Miniștri are următoarele competențe:
Competențe legislative. Consiliul împreună cu Parlamentul European apelează la procedura de codecizie în majoritatea cazurilor, în dependență de procedura legislativă ordinară sau specială. Chiar dacă emite acte normative, o face doar la recomandarea Comisiei. Dacă Consiliul dorește adoptarea unui act normativ altfel decît a fost propus de către Comisie, o poate face doar prin unanimitate, ceea ce nu este ușor. Puten spune că această prevedere funcționează ca o modalitate de a controla Consiliul și de a-i refuza puterea absolută. [24, p. 65]
Competențe bugetare. În esența sa, Consiliul UE este autoritatea bugetară a Uniunii Europene. Competențele bugetare ale Consiliului însă nu sunt nelimitate, Parlamentul European avînd dreptul de a respinge proiectul bugetului și obligarea Consiliului să elaboreze și să prezinte altul.
Competențe executive. Consiliul de Miniștri are obiectivul să asigure coordonarea activităților statelor membre în domeniul justiției și afacerilor interne, avînd capacitatea de a adopta acte administrative concrete.
Competențe internaționale. Consiliul are un rol definitoriu în elaborarea și punerea în aplicare a politicii externe și de securitate comună pe baza direcțiilor trasate de Consiliul European. Printre atribuțiile Consiliului mai putem enumera și încheierea unor acorduri internaționale în numele Uniunii Europene, cu state terțe, grupări de state sau chiar alte organizații interstatale. Însă, semnarea acestor tratate trebuie să fie coordonate cu Comisia Europeană și să fie aprobată de membrii Consiliului prin majoritate calificată sau chiar unanimitate.
Printre atribuțiile Consiliului se regăsesc și stabilirea salariilor, indemnizațiilor și pensiilor Președintelui Consiliului European, ale Președintelui Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, ale Secretarului general al Consiliului, precum și ale președinților, membrilor și grefierilor Curții de Justiție a UE.
Comisia Europeană
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind responsabilă pentru întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor și apărarea tratatelor Uniuni, precum și coordonarea activităților curente ale Uniunii. [34]
Pentru prima dată apare încă de de , sub denumirea de Înalta Autoritate, iar de de pînă European – Comisia Comunitară Europeană.
Comisia funcționează ca un cabinet de guvern, format din 28 membri, numiți informal și “comisari”. Fiecare stat membru al Uniunii are un membru în Comisie, ei fiind obligați să reprezinte interesele comune ale UE și nu interesele naționale ale statului din care face parte. La propunerea Consiliului European, Parlamentul alege unul dintre cei 28 membri în funcția de Președintele Comisiei, actualmente Jean-Claude Juncker. Consiliul nominalizează ceilalți 27 de membri ai Comisiei în acord cu președintele nominalizat, iar ulterior cei 28 de membri ca un singur corp sunt supuși votului de investitură a Parlamentului European. Termenul de „Comisie” este folosit ori pentru a-i desemna pe cei 28 de membri ai Colegiului Comisarilor sau pentru a desemna inclusiv organismele administrative formată din 23.000 de funcționari publici europeni care sunt împărțiți în departamente numite Directorate-Generale și Servicii. Limbile interne de lucru ale Comisiei sunt engleza, franceza și germana. Membrii Comisiei și cabinetele lor (echipele de lucru) au sediul în Clădirea Berlaymont din Bruxelles.
Printre funcțiile cele mai importante ale Comisiei, enumerăm: gestiunea politicilor comunitare, urmărirea aplicării corecte a dreptului comunitar și reprezentarea UE în organizațiile internaționale.
Pentru a-și exercita funcțiile Comisia Europeană are la dispoziție o serie de competențe:
Competențe generale. Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Ea asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. De asemenea, Comisia are competențe și în ceea ce privește puterea executivă comunitară, adică în adoptarea actelor administrative prin care se aplică dreptul primar și secundar.
Competențe legislative. Comisia Europeană are dreptul exclusiv de inițiere a proiectelor legislative. Activitatea Comisiei are ca scop asigurarea aplicării actelor normative.
Participarea legislativă comunitară a Comisiei se realizează prin trei căi:
Comisia are competențe în elaborarea propunerilor de acte nromative, care mai tîrziu sunt aprobate de către Consiliu sau Consiliu împreună cu Parlamentul European;
Comisia adoptă Regulamente ce dezvoltă și concretizează Regulamentele de bază ale Consiliuui care, la rîndul lor, dezvoltă și concretizează dreptul primar;
Comisia poate adopta Regulamente sau Directive în scopul îndeplinirii competențelor materiale pe care i le recunoaște Tratatul.
Competențe bugetare. Pînă la data de 1 septembrie, Comisia trebuie să prezinte spre aprobare proiectul de buget, ceea ce înseamnă că fiecare instituție trebuie să elaboreze și să prezinte Comisiei, înainte de 1 iulie, situația cheltuielilor prevăzute pentru a se efectua anul viitor. După ce are loc aprobarea bugetului de către Consiliu și Parlament, Comisia execută bugetul și gestionează programele. După încheierea anului bugetar, Comisia prezintă Consiliului și Parlamentului European o dare de seamă cît și o Balanță financiară.
Competențele internaționale. Comisia recomandă Consiliului realizarea acordurilor cu statele terțe sau organizații interstatale. După aprobarea de către Consiliu a începerii negocierilor, Comisia este cea care le finalizează. După încheierea negocierilor, Comisia face propunerea de Acord pe care Consiliul îl aprobă prin majoritate calificate sau unanimitate, obținînd în prealabil avizul Parlamentului European.
Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, numită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție (CEJ) își are sediul și este organul juridic al Comunităților Europene. În sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii juridice; denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curțile de Justiție ale Comunităților Europene, fiindcă între timp au apărut trei instanțe diferite.
Curtea Europeană de Justiție nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiție pentru Drepturile Omului cu sediul la Strasbourg, care este o instituție a Consiliului Europei și nici cu Curtea Internațională de Justiție, care este o instanță internațională, principalul organ jurisdicțional al Organizației Națiunilor Unite cu sediul la Haga.
Curtea de Justiție este instanță din cadrul Comunității care un are nici o relație ierarhică cu instanțele inferioare. În general, înaintea Curții sunt aduse următoarele categorii de cazuri:
dispute între statele membre;
dispute între Comunitatea Europeană și statele membre;
dispute între instituții;
dispute între persoane fizice, inclusiv comunitare;
hotărîri preliminare în cazurile discutate de instanțele naționale;
decizii asupra acordurilor internaționale.
Curtea de Justiție are un Tribunal de Primă Instanță, care are scopul de a ușura sarcinile Curții. Curtea deasemenea asigură corecta interpretare și aplicare a dreptului intern al stateloe membre sau chiar a celui internațional.
Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Se ia în calcul în primul rînd din ce țară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată și din ce țară este acuzatul. Această normă asigură oricărei persoane din UE posibilitatea de a participa la proces în limba sa maternă. Limba folosită pe plan intern este franceza, pentru că la inființarea Comunității Europene în anul 1957, majoritatea populației din cele șase țări fondatoare era vorbitoare de limbă franceză.
Curtea este compusă din cîte un judecător pentru fiecare stat membru, acesta fiind asistat de avocați generali. Ei sunt numiți în comun acord de către guvernele statelor membre pe un mandat de 6 ani și pot fi aleși din nou după încheierea primului mandat. Președintele este ales dintre Judecători prin majoritate absolută pe un termen de 3 ani. Curtea funcționează în Plen și are 5 Complete de Judecată de 3 sau 5 Judecători.
Procesele se pot iniția de către un stat membru, de către o instituție comunitară sau de către o persoană fizică sau juridică. Procedura are loc în două etape : una scrisă și alta orală. La primirea sesizării, instanța verifică dacă aceasta intră în jurisdicția sa și dacă a fost depusă în termenul limită specificat în tratate. Mai tărziu, sesizarea este adusă la cunoștința părții opuse, care are o lună la dispoziție pentru a depune o întîmpinare.
Verdictele Curții se iau prin vot majoritar. Cînd instanța este divizată în mod egal, votul judecătorului cel mai mic în rang nu se ia în considerație. Sentința se dă în ședință publică ce are loc la 18 luni după primirea sesizării.
Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană (BCE) își are sediul în Frankfurt pe Main și este instituția care are rolul de administrare a politicii monetare a celor 18 țări care folosesc euro ca monedă. BCE a fost fondată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de , Președintele Băncii Centrale Europene este Mario Draghi. BCE are dreptul exclusiv de emitere de bancnote, obținut în urma Tratatului de
BCE și cele 28 bănci centrale naționale, colaborează și formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Printre obiectivele SEBC sunt: menținerea inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2% și sprijinirea politicilor economice generale ale Comunității, în scopul realizării obiectivelor comunitare. [44]
SEBC își realizează obiectivul principal prin: definirea și executarea politicii monetare ale Comunității Europene, gestionarea rezervelor oficiale și de devize ale statelor membre și realizarea operațiunilor bancare cu devize.
Banca Centrală Europeană este consultată asupra orcărui proiet de lege al Uniunii, precum și asupra oricărui proiect de reglementare la nivel național și poate emite avize în acest sens.
Banca Centrală Europeană și Sistemul European de Bănci Centrale nu se pot grupa nici împreună cu Banca Europeană de Investiții, care are ca finalitate oferirea de împrumuturi pentru statele membre.
Curtea de Conturi.
Curtea Europeană de Conturi a fost instituită în 1977 și are rolul de a examina legimititatea și regularitatea intrărilor și ieșirilor din Uniunea Europeană și supravegherea gestiunii financiare sănătoase a bugetului Uniunii Europene.
Curtea este compusă de un cetățean pentru feicare stat membru, numit de Consiliul UE pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Din 1 ianuarie 2007 Curtea este compusă din 28 de membri, astfel, din motive de eficiență, Curtea poate institui secțiuni în interiorul ei, cu un număr redus de membri, pentru a adopta anumite categorii de relații și păreri. Membrii aleg Președintele Curții, care își exercită mandatul pe un termen de 3 ani.
Curtea de Conturi examinează legalitatea și corectitudinea veniturilir și cheltuielilor Uniunii Europene și ale organelor sale și asigură buna gestiune financiară. Controlul se realizează atît pentru a îmbunătăți rezultatele gestiunii financiare, cît și pentru a răspunde în fața cetățenilor europeni referitor la utilizarea banilor publici.
Controlul Curții se efectuează:
pe baza documentelor justificative ale operațiunilor financiare și, dacă este cazul, la fața locului în instituțiile europene;
la sediile oricăror organisme care administrează venituri sau cheltuieli în numele UE;
în statele membre, inclusiv la sediul oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de fonduri provenite din bugetul european. [42]
În misiunea sa de control, Curtea de Conturi cooperează cu serviciile naționale și cu instituțiile europene. De asemenea, aceasta poate solicita instituțiilor și organelor UE, organismelor beneficiare ale fondurilor provenite din bugetul european sau instituțiilor naționale de control orice informație necesară îndeplinirii misiunii sale. În ceea ce privește activitatea de gestionare a veniturilor și cheltuielilor Uniunii exercitată de Banca Europeană de Investiții, dreptul de acces al Curții la informațiile deținute de BEI este reglementat printr-un acord încheiat între Curte, BEI și Comisie.
În pofida denumirii sale, Curtea de Conturi Europeană nu are nicio putere jurisdicțională și, prin urmare, nu are competență de a impune sancțiuni. La încheierea fiecărui exercițiu financiar, Curtea de Conturi întocmește un raport anual care este publicat în Jurnalul Oficial. Acest raport se referă la modul în care a fost gestionat bugetul european de către instituțiile competente.
De asemenea, Curtea de Conturi furnizează Consiliului și Parlamentului o declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor și atestarea bunei gestiuni a bugetului european. În plus, Curtea de Conturi își poate prezenta în orice moment observațiile, îndeosebi sub forma unor rapoarte speciale cu privire la chestiuni specifice și poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituții ale Uniunii.
Figura 1.3 Organigrama Uniunii Europene
Sursă: http://www.dadalos-europe.org/rom/Images_neu/gk4_sb02.gif
Capitolul II. ASPECTUL ECONOMIC AL COMUNITĂȚII EUROPENE.
2.1 Euro – simbol al unității europene.
Tratatul de nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice pe teritoriul spațiului comunitar, însă precizează că țările membre consideră politicile sale conjuncturale și politicele în domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerînd cursul de schimb ca fiind o problemă de interes comun. [5]
Tratatul Uniunii Europene semnat în anul 1991 este cel care a pus bazele introducerii unei politici monetare comune, bazată pe o monedă unică, administrată de o singură bancă centrală independentă. În conformitate cu acest tratat Uniunea Economică Monetară s-a realizat în mod sistematic în trei etape:
Etapa I: 1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993. În cadrul acestei etape s-a realizat liberalizarea completă a circulației capitalului. De asemenea s-au înregistrat o serie de progrese legate de consolidarea mecanismului ratei de schimb și o cooperare între băncile centrale ale statelor membre. Scopul principal al primei etape a fost creșterea convergenței politicilor economice și incorporarea practicilor monetare ale statelor membre în candrul Sistemului Monetar European.
Etapa II: 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998. În cadrul acestei etape, statele membre ce urmau să participe la noua zonă monetară erau obligate să asigure independența băncilor centrale și să evite deficitele bugetare excesive. Tratatul de interzicea băncilor centrale să acorde facilități de creditare guvernamentale și accesul privilegiat la instituțiile financiare. Altfel spus, Tratatul a încercat să inducă un control bugetar indus de piață. În cadrul acestei etape, Comisia și Institutul Monetar European au fost obligate să raporteze Consiliului modul în care legislațiile naționale corespund cerințelor legale de creare a uniunii economice și monetare și asupra progresului obținut în indeplinirea criteriilor de convergență.
Etapa III: 1 ianuarie 1999 – 1 iulie 2002. În cadrul acestei etape au fost stabilite în mod irevocabil ratele de schimb a monedelor participante față de moneda unică europeană și a fost introdusă noua monedă, numită EURO. Din ianuarie 1999, monedele naționale ale statelor zonei euro au continuat să circule doar ca exprimări nezecimale ale monedei unice, mai tîrziu fiind înlocuite complet cu noua monedă. Începînd cu această etapă, toate decontările între statele membre, emisiunile de titluri de stat sau contracte încheiate sunt realizate obligatoriu în euro. Cu această ocazie, Banca Centrală Europeană a preluat răspunderea pentru gestionarea noii monede, iar politicile monetare naționale au fost înlocuite cu noua politică monetară comună.
Pentru a putea participa și Monetară, Tratatul Uniunii Europene a stabilit unele de convergență nominală, cunoscute și sub numele de Criteriile de :
rata scăzută a inflației, care nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5% media primelor trei țări cele mai performante în această privință, în anul precedent examinării;
rata dobînzii pe termen lung scăzută, care să nu depășească cu mai mult de 2% media primelor trei țări cele mai performante în această privință, în anul dinaintea examinării;
deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB;
datoria publică cumulată să nu depășească 60% din PIB;
cursul de schimb al monedei să fie stabil. [21, p. 39]
În afară de aceste criterii de convergență, au fost luate în calcul și o serie de alți factori, cum ar fi gradul de integrare a piețelor, soldul balanței de plăți, costul unitar al forței de muncă și dacă legislația națională corespunde cerințelor Sistemului Monetar European.
Astfel, începînd cu 1 mai 1998, ca urmare a îndeplinirii tuturor procedurilor și îndeplinrii criteriilor de convergență, în baza recomandării Comisiei, Consiliul a decis alăturarea a 11 state la zona euro, printre care Belgia, Germania, Spania, Franța, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Finlanda și Portugalia. Trei dintre cele 15 state membre la momentul respectiv, Marea Britanie, Suedia și Danemarca și-au păstrat monedele naționale, declarîndu-și nedorința de a participa la euro. Marea Britanie a negociat o clauză de neparticipare la a treia etapă, atunci cînd a semnat Tratatul de , din cauza disensiunilor politice apărute cu privire la această problemă, dar și a opiniei publice rezervate și ostile față de noua monedă europeană. Danemarca a beneficiat de o clauză asemănătoare, mai tîrziu organizînd un referendum, în cadrul căruia norvegienii s-au exprimat contra introducerii euro. Suedia nu a beneficiat de o asemenea clauză, dar a invocat unele motive tehnice pentru a justifica neîndeplinirea criteriilor de convergență și astfel neparticiparea la moneda unică. În toamna anului 2003, Suedia a organizat un referendum pe această temă, rezultatul votului fiind negativ. Cu un an mai devreme, în iulie 2002, în baza deciziei Consiliului, Grecia a fost recunoscută ca membru a zonei euro, ca urmare a îndeplinirii criteriilor de convergență.
Cu toate că, pentru a adera la zona euro era obligatorie îndeplinirea criteriilor de convergență, s-au făcut și unele concesii, printre care deficitul bugetar prea mare în cazul Germaniei sau ponderea excesivă a datoriei publice în PIB în cazul Italiei și al Belgiei, pentru că aceste trei state se numără printre fondatorii Comunități Europene.
Figura 2.1 Harta Zonei Euro
Sursă: https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/map.ro.html
Consecințele introduceri monedei EURO
Crearea zonei euro, extinderea și consolidarea acesteia au condus la apariția unei noi puteri economice mondiale și la constituirea uneia dintre cele mai mari piețe de desfacere din lume, iar PIB-ul total al zonei euro este a doilea ca mărime din lume, după cel al Statelor Unite ale Americii. Moneda euro a început să fie folosită pe scară largă și în țările aflace în vecinătatea zonei euro, oferind oportunități de afaceri pentru țările terțe, promovînd comerțul și investițiile, ea conferă o stabilitate economică și o mai mare rezistență la eventualele șocuri externe.
Uniunea Economică Monetară oferă o serie de avantaje țărilor participante, dar prezintă și o serie de dezavantaje și riscuri asupra vieții economice, politice și sociale din țările Uniunii Europene.
Printre cele mai importante avantaje, enumerăm:
Eliminarea riscului ratei de schimb valutar. Moneda unică elimină riscul dintre țările membre la zona euro, preîntîmpină unele tranzacții speculative și stimulează investițiile în zonă.
Stabilitatea prețurilor. Banca Centrală Europeană supraveghează rata inflației impusă de criteriile de și dă un plus încrederii investitorilor în piața europeană. Deasemenea, un control asupra ratei inflației reprezintă un element important în asigurarea unei creșteri economice durabile.
Eliminarea costurilor legate de rata de schimb valutar prin introducerea monedei unice. Operarea cu mai multe monede duce la costuri suplimentare și duce la prelungirea perioadei dintre debitarea și creditarea conturilor bancare. Moneda unică simplifică tranzacțiile între firme, le ieftinesc și conduce la reducerea timpului și a costului plăților peste frontieră, eliminînd necesitatea de operațiuni de schimb valutar.
Prețurile transparente oferă posibilitatea identificării celor mai competitive afaceri, stimulează concurența și astfel aduce efecte benefice întregii economii.
Euro nu este doar un mijloc de integrare economică, dar și unul de integrare politică. Statele membre au posibilitatea să-și coordoneze politicile economice și să armonizeze practicile fiscale, oferind o transparență totală a metodelor de impozitare pe întreg spațiul comunitar. [21, p. 99]
Cu toate că oferă o serie largă de avantaje importante, introducerea monedei euro are și numeroase dezavantaje, printre care:
Pierderea suveranității monetare. Moneda este unul dintre elementele și simbolurile unui stat. Eliminarea monedelor naționale a fost percepută de populație ca o pierdere de suveranitate și a creat un șoc psihologic.
Costurile tranziției. A fost nevoie de un efort uriaș uman și financiar, pentru a produce noile bancnote și monede euro, a retrage vechile valute, precum și transformarea contractelor, facturilor și actualizarea softurilor la noile realități ai zonei euro.
Pierderea unor locuri de muncă la nivelul băncilor, burselor sau a caselor de schimb valutar, unde anterior se lucra anterior cu conversia diferitor valute.
Țările comunitare au pierdut dreptul de a devaloriza moneda națională, care este un instrument vital de politică economică, pe care îl puteau utiliza în cazul unui șoc economic. Deasemenea, țările membre nu mai pot să-și stabilească propria rată a inflației, prin utilizarea instrumentelor politicii monetar creditare, aceasta devenind prerogativa Băncii Centrale Europene.
Sectorul bancar este afectat prin introducerea monedei unice. Are loc o accentuare a concurenței și o scădere a profiturilor, clienții reducînd numărul băncilor cu care lucrează. Băncile sunt obligate să-și diversifice activitatea și să inventeze mereu noi servicii și produse financiare.
Costul psihologic al adaptării populației la noua monedă. Dacă la început, majoritatea populației a reacționat pozitiv, treptat, în urma dificultăților care au trebuit să le suporte economia comunitară, a avut loc creșterea generală a prețurilor, ceea ce a creat noi nemulțumiri în cadrul populației și a provocat un val de scepticism. [20, p. 40]
Creșterea prețurilor în comerțul cu amăntuntul în unele țări în perioada următoare introducerii monedei unice, a avut loc din cauza comportamentului speculativ din partea detailiștilor. Existența monedei unice nu presupune stabilirea unui preț unic pentru același produs. Diferențele din structurile fiscale, concurențiale și logistice din statele membre mențin diferențele de preț. Nemulțumirile legate de introducerea monedei unice au apărut în Franța, Germania și Italia, deoarece recesiunea care se manifesta în aceste țări au dus la concedieri masive, închideri de firme și șomaj în creștere, consecințe negative pe care opinia publică le-a corelat cu euro, aducînd noii monede pierderi de imagine. [31, p. 102]
Luînd în calcul toate dezavantajele și problemele apărute la introducerea noii monede unice, ea este un element pozitiv atît din punct de vedere economic, cît și politic. Politicile de administrare a monedei îi oferă o stabilitate ridicată, cu un nivel scăzut al inflației și cu rate ale dobînzilor reduse, contribuind la soliditatea finanțelor publice. Deasemenea, euro este un complement logic al unei piețe unice, a cărei eficiență se află în permamentă creștere. Euro facilitează comerțul internațional și oferă o imagine pozitivă Uniunii Europene pe scena internațională. Dimensiunea și forța zonei euro oferă o mai bună protecție împotriva șocurilor economice externe, precum și creșterile neprevăzute ale prețului petrolului sau turbulențele de pe piața valutară,
În același timp, că moneda euro reprezintă pentru cetățenii Uniunii un simbol tangibil al identității lor europene, de care se pot simți din ce în ce mai mândri, pe măsură ce zona euro se extinde și își multiplică avantajele pentru statele membre actuale și viitoare. [36]
2.2 Bugetul Uniunii Europene. Caracteristică și aspecte generale.
Bugetul Uniunii Europene este un act care autorizează anual finanțarea ansamblului activităților și intervențiilor comunitare. În funcție de acesta se pot observa prioritățile și orientările politice comunitare. Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani, cunoscut sub denumirea de “perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană și necesită aprobare cu vot unanim de către statele membre și negocieri cu Parlamentul European. Bugetul se stabilește pentru perioada de un an, iar exercițiul financiar este cuprins în intervalul 1 ianuarie – 31 decembrie. Pentru anul 2015, bugetul Uniunii Europene se ridică la 161,8 miliarde de euro. [29] Deși pare o sumă impunătoare, ea nu reprezintă decît 1% din veniturile generate anual de economiile comunității.
Primul buget al CEE a fost foarte mic, reușind să acopere doar cheltuielile administrative, spre deosebire de cel actual, care acoperă cheltuielile tuturor instituțiilor UE, precum și toate activitățile care urmează a fi finanțate prin buget, în diverse domenii: agricultură, pescuit, educație și formare, cultură și artă, politica socială și de mediu, sănătatea publică și protecția consumatorului. O parte însemnată a bugetului se cheltuiește pentru finanțarea dezvoltării economice în lume și ajutorul umanitar țărilor din afara spațiului comunitar, în cazul unor dezastre naturale sau altor situații de criză.
Prin structura sa de venituri si cheltuieli, bugetul Uniunii Europene este un instrument important pentru realizarea obiectivelor UE, avînd ca scop îmbunătățirea calității vieții cetățenilor, îmbunătățirea legăturilor energetice, de comunicații și de transport între țările UE și creșterea competitivității economiei europene pe plan mondial.
Principiile bugetare ale Uniunii Europene
În realizarea bugetului UE, se ține cont de următoarele principii:
Principiul unității – stipulat în aticolul 268 al Tratatului de , conform căruia toate veniturile și cheltuielile Uniunii trebuie înregistrate într-un document unic.
Principiul universalității – presupune ce veniturile totale trebuie să acopere creditele totale de plată. Veniturile și cheltuielile sunt înregistrate integral în documentul bugetului, fără a fi compensate reciproc.
Principiul anualității – presupune că bugetul se adoptă anual, cu executarea lui pe durata anului respectiv, de la 1 ianuarie pînă la 31 decembrie, astfel încît să fie posibilă activitatea de control efectuată de executivul comunitar și Curtea de Conturi a UE.
Principiul echilibrului – stabilește că veniturile și cheltuielile anului financiar trebuie să fie egale, deficitul bugetar fiind exclus prin articolul 199 al Tratatului de eventual surplus va fi înregistrat ca venit în bugetul anului următor, iar apariția unor cheltuieli neașteptate vor fi finanțate printr-un buget suplimentar sau prin amendarea bugetului și atragerea unor resurse suplimentare, pentru a face față cheltuielilor.
Principiul specificității – presupune că fiecare credit trebuie să aibă o anumită destinație și să fie alocat unui obiectiv specific în scopul prevenirii oricărei confuzii între credite.
Principiul bunei gestiuni financiare – definit în concordanță cu principiile economiei, eficienței și eficacității.
Principiul transparenței – care asigură o bună informare privind execuția bugetară.
Procesul bugetar al Uniunii Europene
Procedura bugetară a UE este stabilită prin articolul 272 al Tratatului CE, ce stipulează etapele și termenele ce trebuie respectate de Consiliu și de Parlament pentru adoptarea bugetului anual al Uniunii Europene.
Astfel, principalele etape în aprobarea bugetului comunitar sunt:
Fiecare instituție a Uniunii Europene trebuie să întocmească pînă la 1 iulie a fiecărui an estimări a veniturilor și cheltuielilor proprii, pe care le trimite apoi Comisiei;
În baza acestor documente, Comisia realizează un proiect preliminar de buget, care trebuie prezentat până la data de 1 septembrie a anului care precede execuția bugetară. Comisia mai atașează și un buget de aviz, care conține diferite estimări;
Consiliul, cu majoritate calificată de voturi stabilește proiectul de buget și îl trimite Parlamentului European pentru prima lectură pînă la data de 5 octombrie a anului care precede execuția bugetară;
Parlamentul poate modifica proiectul în funcție de prioritățile sale politice și îl retrimite Consiliului, care la răndul său poate să îl modifice înainte de al întoarce pentru a doua oară în Parlamentul European. În a doua lectură, Parlamentul adoptă sau respinge bugetul modificat. Dacă în intervalul de 45 de zile Parlamentul și-a dat aprobarea, nu a amendat proiectul de buget sau nu a propus vreo modificare a acestuia, bugetul este adoptat definitiv;
Dacă există unele amendamente sau unele propuneri de modificare, Consiliului hotărește timp de 15 zile asupra acestor întrebări cu Comisia sau alte instituții interesate;
Proiectul modificat se transmite din nou Parlamentului, care poate să amendeze sau să respingă propunerile Consiliul și să adopte bugetul cu votul majorității membrilor care îl compun și cu trei cincimi din voturile exprimate. Dacă timp de 15 zile Parlamentul nu decide asupra amendamentelor propuse de Consiliu, bugetul este definitiv adoptat;
În urma efectuării tuturor procedurilor, Președintele Parlamentului European va constata că bugetul este adoptat definitiv.
Dacă pînă la începutul anului financiar bugetul nu a fost votat, cheltuielile se vor face lunar, pe fiecare capitol sau pe altă diviziune bugetară, în limita unei doisprezecimi din fondurile alocate în bugetul exercițiului precedent. [24, pag. 34]
Execuția bugetului Uniunii Europene se află în responsabilitatea Comisiei Europene. În practică însă, execuția se realizează de către ofițerii de autorizare și de ofițerii de contabilitate.
În decursul anului bugetar, Comisia Europeană trimite rapoarte lunare Parlamentului și Curții Europene de Conturi asupra execuției veniturilor și cheltuielilor bugetare. Deasemenea, după încheierea execuției bugetare, Comisia Europeană va întocmi și va prezenta Consiliului Uniunii Europene bilanțul financiar și conturile exercițiului bugetar încheiat. Consiliul va analiza documentele prezentate și va face recomandări Parlamentului cu privire la descărcarea de gestiune a Comisiei, iar Curtea de Conturi va examena dacă toate veniturile și cheltuielile bugetului au fost efectuate în mod legal și în conformitate cu Tratatele Uniunii, a bugetului aprobat pe anul respectiv și a altor acte adoptate în conformitate cu Tratatele fondatoare.
Curtea de Conturi va redacta un raport care îl va transmite Comisiei și instituțiilor de audit nu mai tîrziu de 15 iunie a anului următor. După examinare, raportul se transmite tuturor instituțiilor responsabile și va fi publicat în Jurnalul Oficial al Comunității Europene.
Veniturile bugetului UE
În vederea susținerii bugetului Uniunii Europene, statele membre transferă o parte din atributele naționale în materie de percepere a impozitelor și taxelor pe care le colectează în numele UE. Incasările trebuie să acopere toate cheltuielile, pentru că bugetul comunitar nu poate fi deficitar.
Resursele bugetului Uniunii Europene sunt:
veniturile din taxele vamale aplicate în cadrul tarifului extern comun, care reprezintă între 15% și 20% din veniturile totale. Conform Tratatului de , taxele vamale sunt considerate ca principala sursă de finanțare a Comunității. Importanța acestui tip de venit a scăzut mult, mai ales la sfărșitul anilor ’80, datorită faptului că de-a lungul timpului UE a încheiat o serie de acorduri preferențiale prin care bunurile care fac obietul acestora intră în spațiul comunitar fără taxe vamale.
Prelevările variabile aplicate importurilor de produse agricole din țările non membre, care reprezintă 2-3% din veniturile totale. Cu toate că sunt și ele taxe vamale, prelevările nu fac parte din Tariful Extern Comun, ci din mecanismul formării prețurilor produselor agricole în cadrul Politicii Agricole Comune.
TVA, care împreună cu PIB-ul statelor membre reprezintă sursa principală de fianțare bugetară, asigurînd aproximativ 75-80% din veniturile totale a bugetului.
1% din PIB-ul fiecărui stat membru. Acest mecanism a fost introdus abia în anul 1988, prin așa numitul “pachet Delors”, elaborat în urma propunerii Consiliului European de la Bruxelles. [20, p. 136]
Alte venituri, cum ar fi impozitele pe salarii plătite către personalul Uniunii Europene, contribuțiile din partea țărilor din afara UE și amenzile plătite de întreprindere care încalcă normele de concurență sau alte legi. Aceste resurse constituie puțin peste 1% din veniturile bugetare.
Statele membre contribuie la buget cu sume aproximativ proporționale cu gradul de prosperitate economică. Totuși, Germania, Austria, Țările de Jos, Suedia și Regatul Unit beneficiază de unele ajustări la calcularea contribuțiilor, pentru a reduce contribuțiile nete la buget, considerate excesive. Pe de altă parte, fondurile Uniunii Europene revin beneficiarilor din statele membre și țările terțe conform priorităților stabilite de UE.
Astfel, statele mai puțin bogate primesc proporțional mai mult fonduri decît cele mai prospere, ca rezultat al solidarității ce stă la baza programelor Uniunii Europene, inclusiv în contextul politicii de coeziune.
Cheltuielile bugetului Uniunii Europene
Cadrul financiar multianual (CFM) definește limitele și prioritățile pe termen lung ale UE în materie de cheltuieli. Bugetul UE finanțează activități diverse, de la dezvoltarea zonelor rurale și conservarea mediului, până la promovarea drepturilor omului și protecția frontierelor externe. Dimensiunea bugetului și modul în care este alocat acesta sunt stabilite de Comisie, Consiliu și Parlament. Responsabilitatea privind cheltuielile îi revine însă Comisiei. Țările UE și Comisia își împart responsabilitatea pentru aproximativ 80 % din buget.
Cheltuielile Uniunii Europene au crescut de-a lungul timpului, ridicîndu-se de la 1,7% (în 1980) la 2,5% (în 1996) din totalul cheltuielilor publice ale statelor membre. Această creștere a avut loc din cauza influenței a mai multor factori, printre care:
Creșterea cheltuielilor agricole, mai ales în perioada 1983-1984, după ce în 1982 s-a înregistrat cea mai mică cheltuială pentru fondurile agricole;
Necesitatea stingerii datoriilor acumulate de-a lungul anilor precedenți;
Extinderea continuă a comunității, Majorarea numărului membrilor de la 15 la 25, mai tărziu condiționat majorarea volumului cheltuielilor pentru a suporta statele candidate și modificările structurale în cadrul Uniunii.
Principalele destinații ale cheltuielilor bugetare ale Uniunii Europene sunt:
Agricultura, care începînd cu domintat cheltuielile bugetare, cu un vîrf în 1970, cînd cheltuielile pentru Politica Agricolă Comună reprezentau 92% din buget. În prezent, susținerea PAC reprezintă puțin peste 46% din totalul cheltuielilor bugetare. Pentru prima dată în istoria bugetului comunitar, în cadrul perspectivelor financiare 2007-2013, suma fondurilor alocate pentru agricultură a fost mai mică decît pentru coeziune economică și socială și dezvoltare regională, această tendință menținîndu-se și în cadrul perspectivelor financiare 2014-2020.
Dacă în anul 1965, doar 6% din bugetul comunitar era cheltuit pentru politica de coeziune, în 1988 suma consacrată pentru acțiunile structurale a crescut pînă la 17,2%, iar în 2015 aceste cheltuieli au o pondere de 33,9% din totalul cheltuielilor bugetului Uniunii Europene, dintre care 91,7% sunt destinate pentru crearea locurilor noi de muncă.
5,96% din totalul bugetului comunitar sunt folosite pentru cheltuieli de administrare:
5,79% sunt cheltuieli consacrate programului “Global Europe”;
Figura 2.2 Cheltuielile bugetului UE pentru anul 2015
Sursă: http://ec.europa.eu/budget/annual/index_en.cfm?year=2015
Cu toate că se află în recesiune și se confruntă cu grave probleme legate de criza financiar bugetară în Grecia, bugetul Uniunii Europene crește de la an la an, astfel, în 2014 bugetul comunitar era egal cu 142690,29 milioane de euro, atunci în 2015 acesta a crescut pînă la 161800,45 milioane euro, o creștere cu 2630,94 milioane euro.
Figura 2.3 Compararea bugetelor UE pentru anii 2014 și 2015
Sursă: http://ec.europa.eu/budget/annual/index_en.cfm?year=2014
2.3 Politici comune economice și sociale ale UE
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, politica reprezintă “știința și practica de guvernare a unui stat, sfera de activitate social istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar… între categorii și grupuri sociale… în legătură cu promovarea intereselor lor”. Astfel, politica reprezintă comportamentul autorităților publice pentru atingerea scopurilor propuse. Politicile commune reprezintă ansamblul de decizii adoptate în vederea orientării într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul național sau al uniunii.
De-a lungul a mai mult de 50 de ani de existență a Comunității Europene, politicile comune se realizau în cadrul unui process foarte anevoios, prin căutarea la nesfîrșit a unui consens, eșecurile influențînd considerabil toate eforturile de armonizare a intereselor statelor membre ale UE.
Există numeroase clasificări ale politicilor comune, care pot fi grupate după conținutul economic: bugetare, monetare, fiscale, salariale, sau după sectoarele economiei asupra cărora ele se aplică: agrare, comerciale sau industrial.
Politici economice.
Politica economică reprezintă ansamblul decizilor adoptate de către autoritățile publice în vederea orientării activității economice într-un sens considerat rezonabil. Printre cele mai importante obiective ale politicii economice deosebim:
Ocuparea deplină forței de muncă.
Creșterea economică însoțită de armonizarea ciclurilor economice și financiare.
Stabilitatea prețurilor și menținerea inflației, ca factori de stimulare a producției.
Statele membre consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun și le coordonează în cadrul Consiliului în conformitate cu articolul 120 din Versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Statele membre și Uniunea acționează în conformitate cu principiile economiei de piață deschise, în care concurența este liberă, favorizînd alocarea eficientă a resurselor.
În conformitate cu articolul 121 al Tratatului, Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii prezentînd un raport. Pe baza acestui raport, Consiliul European dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor economice, iar Comitetul Economic și Financiar emite un aviz cu privire la raportul Comisiei. Consiliul adoptă o recomandare care stabilește orientările generale și informează Parlamentul European cu privire la recomandarea sa. [5]
Se interzic orice restricții privind plățile dintre statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. Dacă se constată că politicile economice ale unui stat membru a Uniunii nu corespund orientărilor generale sau acestea riscă să compromită buna funcționare a Uniunii Economice și Monetare, Comisia are dreptul să avertizeze statul respectiv. Consiliul poate emite unele recomandări necesare către statul respectiv.
În competența exclusivă a Uniunii intră încheierea unui acord internațional care privește sau poate influența politicile economice generale ale Comunității. Politica economică este complexă și include o mulțime de politici, precum politica financiară, monetară, fiscală și altele.
Politica monetară.
Politica monetară reprezintă ansamblul acțiunilor autorităților monetare care sunt menite să influențeze masa monetară, ratele de dobîndă sau cursurile de schimb, cu scopul de a influența celelalte elemente ale politicii economice, de a controla nivelul inflației și a șomajului. Politica monetară se realizează prin instrumente și tehnici de intervenție directă asupra lichidităților deținute de bencă sau instrumente și tehnici de intervenție indirectă.
Politica monetară a statelor membre a căror monedă este euro, are scopul de a consolida coordonarea și supravegherea disciplinei bugetare, menținerea orientărilor de politică economică și elaborarea politicii financiare compatibile cu obiectivele adoptate pentru întreaga Uniune.
Autoritatea monetară a Uniunii Europene, Banca Central Europeană reglează volumul și condițiile circulației monetare. Banca monitorizează securitatea operațiunilor bancare și supraveghează activitatea instituțiilor de credit.
Statele membre ale Uniunii Europene, a căror monedă nu este euro, precum și băncilor lor centrale își păstrează competențele în domeniul monetar, celelalte însă, se supun în totalitate autorității monetare ale UE.
Pentru a contribui la buna funcționare a Uniunii Monetare, Consiliul Uniunii Europene adoptă măsuri referitoare la aplicarea politicii monetare unice, a cărei obiectiv principal este stabilitatea prețurilor și susținerea politicilor economice generale ale Comunității. Aceste măsuri sunt atribuite și Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), care este constituit din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale. Printre scopurile principale ale SEBC sunt:
Promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
Deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre.
Definirea și punerea în aplicare a politicii monetare ale Uniunii.
Efectuarea operațiunilor de schimb valutar. [44]
Banca Centrală Europeană deține dreptul exclusiv de a emite bancnote euro în Uniune. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii. Statele membre pot emite monedă metalică euro sub rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii.
Autoritățile naționale sunt obligate să consulte Banca Centrală Europeană referitor la orice proiect de reglementare în domeniile care sunt în competența sa, dar în limitele și în condițiile stabilite de Consiliu. Deasemenea, BCE poate prezenta avize instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii sau autorităților naționale în domeniile care țin de competențele sale.
Politici financiare.
Politica financiară se referă la ansamblul metodelor, instrumentelor și instituțiilor cu caracter financiar, antrenate în procurarea, alocarea și utilizarea resurselor financiare.
Conform articolului 311 al Tratatului UE, Uniunea Europeană își asigură mijloacele financiare necesare pentru realizarea politicilor în scopul atingerii obiectivelor. Consiliul, avînd recomandarea Parlamentului European, adoptă un regulament care stabilește cadrul financiar multianual. În cazul în care Consiliu nu a stabilit un nou cadru financiar la încheierea cadrului financiar precedent, plafoanele și celelalte dispoziții corespunzătoare ultimului an se utilizează pînă la adoptarea noului cadru financiar.
Cadrul financiar stabilește valorile plafoanelor anuale ale unor categorii de cheltuieli și plafonul anual de credite pentru plăți. Acest cadru financiar multianual vizează asigurarea evoluției ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor disponibile. Acesta se adoptă pentru o perioadă de cel puțin cinci ani.
Uniunea nu își asumă angajamente în fața autorităților publice centrale, regionale sau locale, a celorlalte autorități publice sau ale altor organisme ori întreprinderi publice ale unui stat membru, fără a aduce atingere garanțiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific. Conform articolului 124, se interzice orice măsură care nu se întemeiază pe considerente de ordin prudențial și care stabilește accesul preferențial la instituțiile financiare ale Uniunii. Conform prevederilor articolului 122, în cazul în care un stat membru se confruntă cu unele dificultăți sau este serios amenințat, din cauza unor catastrofe naturale sau a altor evenimente excepționale necontrolabile, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate acorda statului membru asistență financiară din partea Uniunii. Președintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la decizia adoptată.
Politica bugetară.
Politica bugetară a unui stat este totalitatea instrumentelor prin care autoritățile publice locale, regionale, naționale sau supranaționale instrumentează formarea și repartizarea veniturilor, alocarea conjuncturală a resurselor financiare în scopuri economice sau sociale.
Politica bugetară, fiind parte componentă a politicii ecoomice, are scopul să asigure bunăstarea, eficiența, echitatea și solidaritatea repartizării resurselor. Intervențiile bugetare vizează modificarea structurală a producției, cheltuielilor și a veniturilor, în dependență de orizontul lor de timp sau de spațiu.
Politica bugetară poate fi de două tipuri: restrictivă sau stimulativă. Politica restrictivă presupune dezangajarea statului în cazul deficitelor bugetare semnificative. Cheltuielile publice cresc mai lent decît veniturile. Se urmărește reducerea ajutoarelor și cheltuielilor privind activităților nedorite sau considerate mai puțin importante. Politica bugetară stimulativă se utilizează pentru relansarea economiei, prin utilizarea activă a cheltuielilor publice, în special în domeniul investițiilor.
Bugetul anual al Uniunii Europene este adoptat de Consiliu în comun cu Parlamentul European. Conform tratatelor, bugetul este finanțat integral din resurse proprii, iar veniturile trebuie să acopere în totalitate cheltuielile, eliminîndu-se astfel posibilitatea adoptării a unui buget deficitar. Bugetul UE respectă cadrul financiar multianual și se execută în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare.
Comisia supraveghează evoluția situației bugetare și a nivelului datoriei publice în statele membre, pe baza următoarelor criterii:
Dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real și produsul intern brut depătește o valoare de referință;
Dacă raportul dintre datoria publică și produsul intern brut depășește o valoare de referință, cu excepția cazului în care acest raport se diminuează suficient și se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.
În cazul în care un stat membru nu îndeplinește aceste criterii, Comisia elaborează un raport, prin care se examinează și dacă deficitul public depășește cheltuielile publice de investiții și ține seama de toți ceilalți factori relevanți. În cazul în care Comisia consideră că este un deficit excesiv într-un stat membru sau că există riscul apariției unui asemenea deficit, aceasta adresează un aviz statului respectiv și informează Consiliul în acest sens. Dacă Consiliul constată că există un deficit excesiv, atunci acesta adoptă fără întîrzieri recomandări pe care le adresează statului în cauză pentru ca acesta să pună capăt situației într-un termen cît mai restrîns. Aceste recomandări sunt confidențiale, însă în cazul în care Consiliul constată că în termenul recomandat nu s-a întreprins nici o acțiune eficientă, aceste recomandări pot fi făcute publice. Consiliul are dreptul să someze statul respectiv să adopte măsuri neîtîrziate și eficiente pentru a elimina problemele apărute.
Statele membre evită deficitele publice excesive. Consiliul este în drept să abroge deciziile sau recomandările în cazul în care deficitul excesiv din statul membru a fost rectificat. Consiliul hotărăște fără a ține cont de votul membrului Consiliului care reprezintă statul în cauză, iar Președintele Consiliul informează Parlamentul European referitor la deciziile adoptate.
Politica socială.
Uniunea Europeană fiind un spațiu unic, în care are loc libera cirulație a bunurilor, persoanelor și capitalului, se confruntă cu unele probleme de ordin social. Astfel, se conturează o tendință a statelor membre de a constitui politici sociale europene colective.
Conform Tratatului de , toate persoanele au drept egal la un loc de muncă, indiferent de sex, apartenență etnică, rasială sau religioasă. Mai tîrziu, în fost semnată Carta socială europeană, iar în fost adoptată Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, care aveau ca obiective îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, oferind o protecție socială adecvată și echitabilă și contribuind la dezvoltarea resurselor umane și ocuparea deplină a forței de muncă.
Conform articolului 151 al Tratatului UE, uniunea susține și completează acțiunea statelor membre în domeniile următoare:
Îmbunătățirea, în special, a mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor;
Condițiile de muncă;
Securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor;
Informarea și consultarea lucrătorilor;
Integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de muncă;
Egalitatea sexelor în ceea ce privește șansele pe piața forței de muncă și tratamentul la locul de muncă. [5]
În acest scop, Parlamentul European și Consiliul pot adopta măsuri pentru încurajarea cooperării între statele membre și pot oferi prin intermediul directivelor, recomandări minime aplicabile treptat, ținînd cont de condițiile specifice în fiecare stat membru. Deasemenea, Comisia încurajează cooperarea între statele membre privind acțiunile comune în toate domeniile politicii sociale, printre care: ocuparea forței de muncă, securitatea socială, igiena muncii sau protecția împotriva accidentelor și bolilor profesionale. Fiecare stat membru se angajează să respecte principiul egalității de remunerare între muncitorii de sex feminin sau masculin, care pentru același volum de muncă depus trebuie să primească aceiași remunerare. Principiul egalității de tratament nu împedică statul respectiv să mențină sau să adopte măsuri care să prevadă avantaje specifice, cu scopul facilitării exercitării unei activități profesionale de către sexul mai slab reprezentat.
Uniunea Europeană încurajează statele membre să dezvolte sistemul de învățămînt și organizarea sistemului educațional per total, promovînd cooperarea dintre statele membre în domeniul respectiv. Deasemenea, Uniunea favorizează cooperarea cu țările terțe și organizațiile internaționale care au competențe în domeniul educației, formării profesionale și a sportului.
Capitolul III. REPUBLICA MOLDOVA ÎN PARCURSUL SĂU EUROPEAN.
3.1 De la independență spre Asociere la UE.
După destrămarea URSS în anul 1991, perspectiva integrării europene a devenit ademenitoare pentru multe dintre noile state independente, create pe teritoriul fostei Uniuni. Unul dintre aceste state este și Republica Moldova. În rezultatul obținerii independenței în luna august 1991, Republica Moldova a trebuit să ia decizii și hotărîri importante și strategice atît în domeniul politicii interne, cît și a celei externe.
Cu toate că majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est își redefinesc noul cadru politico-juridic al relațiilor contractuale cu UE, în cadrul primului program de guvernare al Guvernului Sangheli din 23 iunie 1994 nu se acordă atenție tematicii integrării europene. În viziunea guvernanților de atunci, Uniunea Europeană nu prezintă importanță pentru asigurarea intereselor naționale, iar relațiile cu CSI reprezintă o prioritate pentru Republica Moldova. Diametral opus programului de activitate al Guvernului este mesajul Președintelui Mircea Snegur către Jacques Delors, Președinte a Comisiei Europene. În această adresare, Snegur constată cu regret că Republica Moldova a rămas unica țară în spațiul central european al cărei relații cu UE n-au depășit măcar faza incipientă a creării cadrului politico-juridic. În acest context, Președintele Republicii Moldova solicită suportul lui Jacques Delors în vederea demarării negocierilor privind semnarea unui acord de Parteneriat și Cooperare cu Uniunea Europeană, care ar însemna un pas real în direcția integrării europene. [7, p. 101] Astfel, la 21 aprilie 1994 au demarat negocierile oficiale asupra Acordului de Parteneriat și Cooperare (APC). Deoarece acordul urma să fie ratificat de fiecare stat membru, delegațiile au convenit asurpra semnării simultane a unui Acord Interimar privind comerțul, care ar permite ambelor părți să aplice prevederile APC și să evite crearea unui eventual vid legislativ. În urma semnării acestui acord, se deschide o nouă etapă în dezvoltarea relațiilor Republicii Moldova cu organismene Uniunii Europene.
În pofida aderării Moldovei la 13 iulie 1995 , Guvernul Ciubuc I, în programul său de guvernare pentru perioada ianuarie 1997 – martie 1998 nu face nici o referință Venind în contradicție cu programul de activitate, autoritățile de adresează Uniunii Europene mesaje care exprimă dorința statului de a obține statutul de membru asociat către anul 2002 și solicită semnarea Acordului de Asociere În acest context are loc evidențierea discursului proeuropean al autorităților de , cel mai elocvent exemplu fiind adresarea din 13 decembrie lui Petru Lucinschi, Președintele RM, adresat către Jacques Santer, Președintele Comisiei Europene, în care, pentru prima dată a fost exprimată oficial ideea asocierii Republicii Moldoa către anul 2000.
În rezultatul alegerilor din martie 1998, Guvernul Ciubuc II, pentru prima dată în programul său de activitate pentr anii 1998 – 2001, manifestă interes pentru UE. Se observă o turnură radicală a interesului național vis-a-vis de politica externă a Republicii Moldova, se schimbă accentele, inclusiv în cadrul relațiilor Moldova – CSI, acordîndu-se prioritate relațiilor bilaterale între statele membre ale CSI.
Intrarea în vigoare la 1 iulie Acordului de Parteneriat și Cooperare (APC) a permis Republicii Moldova să-și extindă aria relațiilor cu Uniunea Europeană. Semnarea APC a avut drept obiective:
asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între părți, care ar permite dezvoltarea unor relații politice mai eficiente;
promovarea comerțului și a investițiilor, precum și a relațiilor economice armonioase între părți pentru a încuraja astfel dezvoltarea economică durabilă;
asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar și cultural;
susținerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democrației, de dezvoltare a economiei și de finalizare a tranziției sale la economia de piață. [18, p. 21]
Implementarea acestor programe a dus la aderarea Republicii Moldova a Comerțului (OMC). Astfel, la 8 mai 2001, RM devine a 142-lea membru al OMC. În acest context Republica Moldova a avansat mult la liberalizarea comerțului și investițiilor străine. Totuși, racordarea legislației moldovenești la standardele europene se află încă în faza incipientă.
Evoluția relațiilor Republicii Moldova cu UE a culminat odată cu formarea Guvernului Sturza, al cărui program de activitate pentru anii 1999 – 2002 este canalizat spre o singură direcție – integrarea europeană. Integrarea țării în UE devine obiectivul strategic al politicii externe a Republicii Moldova. În scopul realizării acestui obiectiv, Guvernul își propunea să elaboreze și să realizeze strategia națională de integrare în UE, să implementeze prevederile Acordului de Parteneriat și Colaborare, să negocieze și să semneze un Acord de Liber Schimb între Republica Moldova și UE și să obțină un regim liberalizat de vize pentru cetățenii RM.
Demiterea cabinetului Sturza în noiembrie 1999 și investirea Guvernului Braghiș a schimbat din nou radical orientarea politicii externe a statului. Problema integării europene este neglijată, iar noul Guvern consideră că UE nu reprezintă un cadru de stabilitate și securitate, iar interesul național al Republicii Moldova este reorientat din nou spre CSI.
După puțin timp, în urma alegerilor anticipate, Partidul Comuniștilor avînd majoritatea parlamentară au instaurat un nou Guvern, în frunte cu Vasile Tarlev. Deși programele de guvernare a Guvernului Tarlev I și Tarlev II nu au fost aprobate de către Parlament, el poate fi considerat revoluționar față de programul lui Braghiș. În cadrul documentului se menționa că se va depune tot efortul necesar pentru realizarea obiectivului de integrare în UE. În alocuțiunea rostită de din 16 – 17 aprilie 2003, Vladimir Voronin menționa că integrarea europeană a devenit o politică de stat prioritară atît pe plan intern, cît și pe plan extern, iar orientarea externă exte pentru noi nu doar un proces de revenire la cultura și civilizația europeană, dar și un proces de racordare la standardele și normele europene. În opinia Președintelui Voronin, vectorul european reprezintă prioritatea absolută a cursului ireversibil al Republicii Moldova.
În acest context a fost luată decizia de a adopta un Plan Individual de Acțiuni dintre Moldova și Uniunea Europeană. Astfel, în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, la 22 februarie fost semnat Planul de Acțiuni UE – Moldova (PAUEM). Acest Plan de Acțiuni cuprinde un set de măsuri în cadrul cărora se va acorda atenție deosebită dialogului politic și reformelor, cooperării pentru soluționarea conflictului transnistrean, reformei și dezvoltării social – economice a populației, dezvoltarea comunicațiilor, mediului și a contractelor interumane.
După semnarea PAUEM, politica de integrare europeană a Republicii Moldova s-a bazat pe doi piloni principali:
realizarea prevederilor PAUEM în perioada 2005 – 2008;
valorificarea posibilităților ce derivau din participarea Republicii Moldova la inițiativele regionale din Europa de Sud – Est: Pactul de Stabilitate, Procesul de Cooperare în Europa de Sud – Est (SEECP) și viitorul acord modificat privind comerțul liber în Europa Centrală (CEFTA). [18, p. 28]
Aceste doua direcții prioritare ale proceselor de integrare europeană de multe ori se suprapuneau, dar și se completau reciproc. În urma unui consens național, la 24 martie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat prin vot unanim Declarația privind parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene, care prevedea promovarea consecventă și ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană. În consecință, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat un șir de acte legislative menite se consolideze democrația și statul de drept în RM, care au fost elaborate cu participarea societății civile și a opoziției. În general, implementarea PAUEM a reprezentat un succes moderat pentru Republica Moldova, în pofida multiplelor restanțe a guvernării de 4 mai 2006, Republica Moldova a fost acceptată în calitate de membru în cadrul SEECP, ceea ce a confirmat intențiile serioase ale Moldovei față de integrarea europeană.
3.2 Acordul de Asociere dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova.
La iunie expirat termenul de 10 ani, prevăzut pentru APC, existînd necesitatea semnării unui nou acord. În urma alegerilor parlamentare din vara anului 2009 la guvernare au venit din nou forțele europene, creînd Alianța pentru Integrare Europeană (AIE). În acest context, la 12 ianuarie 2010, Republica Moldova și Uniunea Europeană au demarat negocierile privind semnarea Acordului de Asociere, document care trebuia să înlocuiască APC. Paralel, s-a negociat Planul de Acțiuni în domeniul liberalizării regimului de vize.
O parte a Acordului de Asociere se referea la stabilirea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (ZLSAC), care urma să intre în vigoare atunci cînd vor fi întrunite condițiile relevante. Imediat după demararea negocierilor, Uniunea Europeană a trimis executivului moldovean un set de recomandări, care de fapt, erau restanțele majore ale Republicii Moldova în implementarea părții economice a PAUEM. Planul de acțiuni privind implementarea recomandărilor UE a fost structurat în 13 domenii, ultimile măsuri fiind planificate pentru anul 2015. Acțiunile planificate se referă la climatul investițional, concurența, dezvoltarea durabilă, achizițiile publice și altele. Republica Moldova s-a angajat să creeze nu o zonă de liber schimb ordinară, ci una aprofundată și comprehensivă, aceasta însemnînd că părțile aspiră la o integrare economică ce ar depăși domeniul comercial, UE fiind interesată să creeze în Moldova un climat de afaceri sănătos și prietenos, asistat de o justiție competentă și independentă.
La 14 noiembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărîrea Nr. 274, privind Declarația Parlamentului Republicii Moldova în susținerea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova, prin care se solicită Guvernului să depună eforturi susținute pentru semnarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană și pregătirea instrumentelor de ratificare a acestuia pînă la expirarea mandatului actualei legislaturi. (vezi Anexa 2)
La 28 – 29 noiembrie 2013 Republica Moldova a fost invitată de summit a reprezentat un pas cu adevarat istoric în relația noastră cu UE, în cadrul căruia Republica Moldova a parafat Acordul de Asociere, care a fost semnat pe 27 iunie 2014 și ratificat cîteva zile mai tarziu, pe 2 iulie.
Acordul va intra în vigoare după ratificarea lui de către Republica Moldova și cele 28 state membre ale UE, în conformitate cu procedurile naționale. La data de 16 aprilie 2015 Franța a ratificat Acordul de Asociere RM – UE , devenind a 18-a țară care a ratificat documentul. Anterior acesta a fost ratificat de către România, Letonia, Estonia, Malta, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Suedia, Polonia, Croația, Danemarca, Irlanda, Germania, Olanda, Cehia și Marea Britanie. [35] Pînă la ratificarea documentului de către toate statele membre, Republica Moldova și UE au convenit să aplice prevederile acestuia, cu titlu provizoriu, imediat după primirea de către Depozitar a notificării UE și Republicii Moldova privind finalizarea procedurilor necesare în acest scop. [18]
În cadrul Acordului de Asociere, Republica Moldova va beneficia de asistență financiară prin intermediul organismelor și instrumentelor de finanțare ale UE. Moldova va putea beneficia de împrumuturi de de Investiții (BEI), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și alte instituții financiare europene. Se vor lua măsuri eficiente pentru prevenirea și combatarea corupției și a altor fraude economice. Inspectorii Comisiei Europene vor efectua controale și audite la entitățile care gestionează sau utilizează fondurile UE. În urma încălcărilor depistate, Comisia Europeană va putea impune măsuri și sancțiuni administrative, iar autoritățile RM vor trebui să ia măsuri corespunzătoare în vederea recuperării fondurilor UE, dacă va fi cazul.
Potrivit Barometrului Opiniei Publice (BOP) realizat de Institutul de Politici Publice de în perioada 28 martie – 13 aprilie 2014, pe un eșantion de 1.115 persoane de pe teritoriul R. Moldova (cu excepția regiunii transnistrene) în privința Acordului de Asociere cu UE, 61 la sută dintre participanții la sondaj consideră că semnarea documentului este foarte importantă sau importantă pentru R. Moldova. Pe de altă parte, doar 41% dintre persoanele intervievate au spus că semnarea Acordului de Asociere va contribui la îmbunătățirea condițiilor de trai, iar alte 48 la sută consideră că va duce la înrăutățirea situației sau că nu va schimba nimic. În același timp, în cazul unui referendum privind aderarea R. Moldova , 44 la sută dintre persoanele intervievate ar vota pentru, iar 37 la sută împotrivă. Ponderea persoanelor care sunt împotriva aderării înregistrează o tendință de creștere continuă în ultimii patru ani – de la 18 la sută în mai 2010, la 37 la sută în aprilie 2014. [31]
Efectele denunțării Acordului de Asociere cu UE
Acordul de Asociere constituie cadrul juridic reînnoit și puternic avansat al relațiilor bilaterale dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană. [6] Acordul urmărește dezvoltarea unui dialog politic și integrarea graduală în cadrul piaței comune europene. Pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Acord, este nevoie de efectuarea a numeroase reforme, printre care: consolidarea statului de drept și eficiența instituțiilor democratice, respectarea drepturilor omului, reforma justiției și combaterea corupției. Concomitent, este necesară ajustarea economiei naționale la standardele europene. Astfel, partea moldovenească are obligația să-și armonizeze cadrul legal ăîn conformitate cu legislația europeană. În esența sa, Acordul de Asociere reprezintă un mecanism de modernizare a țării, în cadrul căruia UE oferă suport politic, dar și asistență tehnică și financiară considerabilă. Orice deviere de , comportă riscuri majore de natură politică și economică, printre care pot fi evidențiate următoarele:
Deteriorarea imaginii pro-europene a Republicii Moldova. Acordul de Asociere reprezintă un tratat internațional, iar renunțarea la acest document va avea costuri politice semnificative pentru partea moldovenească și un impact negativ aspra imaginii țării la nivel european și internațional. Denunțarea Acordului de Asociere va duce la răcirea relațiilor dintre Chișinău și Bruxelles, dar și cu mai multe state membre. Aceasta va provoca risipirea creditului de încredere acordat țării noastre de către partenerii externi și va crea o imagine negativă țării noastre.
Pierderea asistenței UE în procesul de implementare a ZLSAC. Concomitent cu denunțarea Acordului, va fi dezactivată componenta sa economică, care face posibilă funcționarea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător cu UE (ZLSAC). Se vor stopa activitățile de modernizare a economiei, de atragerea a noi investiții străine, de implementare a standardelor europene și de promovare a produselor moldovenești pe piața europeană. De asemenea, sursele financiare alocate de UE pentru facilitarea implementării ZLSAC (30 mil. Euro în 2014-2015) vor fi nerambursate.
Diminuarea asistenței bilaterale acordată de către UE pentru realizarea reformelor. Renunțarea de Asociere va paraliza reformele abia începute în domeniul justiției, reforma administrației publice locale, modernizarea infrastructurii drumurilor și dezvoltarea agriculturii. Astfel, neîndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul Acordului de Asociere poate duce la amînarea, reducerea sau chiar stoparea asistenței europene promise pentru perioada 2014-2017, în sumă de 400 mil. euro (308 mil. euro în 2011-2013).
Degradarea regimului comercial cu UE. Liberalizarea comerțului dintre Republica Moldova și UE, cu eliminarea tarifelor, prevăzută de ZLSAC, va suferi modificări radicale. Menținerea regimului comercial prezent va depinde de succesele guvernării de obținute în realizarea reformelor. ZLSAC presupune niște cote stabilite pentru unele produse (mere, prune, roșii, usturoi, suc și must), care, fiind flexibile, pot fi majorate de către UE în baza unei propuneri argumentate din partea RM. De asemenea, ZLSAC prevede și unele măsuri de susținere a exportatorilor moldoveni, instruirea lor, pentru ca aceștia să poate beneficia la maxim de avantajele comerțului liber cu UE. Luînd în considerație că Republica Moldova exportă 54% din produsele sale în Uniunea Europeană, denunțarea Acordului de Asociere va afecta foarte grav producătorii moldoveni, în special cei din agricultură. Concomitent, va avea loc reorientarea exportatorilor către piața Federației Ruse, fiind restabilită dependența excesivă de piața rusească.
Anularea regimului liberalizat de vize cu UE. Renunțarea de Asociere cu UE va genera reacții în lanț, paralizînd reformele inițiate în domeniul justiției, combaterea corupției și alte măsuri ce urmăresc consolidarea statului de drept, accelerate sub presiunea Planului de Acțiiuni pentru Liberalizarea Vizelor din cadrul Acordului. În condițiile unor reforme mimate și fragmentate, în special în domeniul combaterii corupției și asigurării integrității instituțiilor responsabile de gestionarea migrației, regimul liberalizat de vize cu Uniunea Europeană ar putea fi anulat. [16, p 12]
Reacția Rusiei față de asocierea Republicii Moldova și problema transnistreană.
Autoritățile Federației Ruse au reacționat negativ la intențiile țărilor din Parteneriatul Estic de a semna acordurile de asociere cu UE. Cu puțin timp înaintea Summitului de , în cadrul căreia Republica Moldova urma să parafeze Acordul de Asociere, Federația Rusă a impus embargouri comerciale, fiind motivate de temerile că produsele europene, de calitate înaltă și la preț redus, ar putea pătrunde pe piața Republicii Moldova, iar apoi, să fie re-exportate pe piața Federației Ruse, prejudiciindu-i interesele economico-comerciale. Fiind conștiente că argumentele aduse sunt puțin plauzibile, după semnarearea acordului de asociere europeană pe 27 iunie 2014, autoritățile ruse și-au schimbat puțin mesajul, anunțînd că va renunța la regimul de liber schimb cu Republica Moldova, introducînd taxe de import echivalente pentru statele care nu sunt parte la acordul de liber schmb din cadrul CSI. Conflictul transnistrean este unul dintre subiectele principale de pe agenda relațiilor RM – UE, din cauza amenințărilor comune le care le prezintă acest teritoriu, atît pentru Moldova, cît și pentru UE. Pentru Republica Moldova, acest conflict nesoluționat din raioanele din stînga Nistrului, este un impediment în calea edificării statului drept viabil, democratic și prosper, dar și pentru realizarea obiectivului de integrare europeană. Cu o populație de circa 550000 locuitori și un teritoriu de pătrați, regiunea transnistreană a evoluat de la proclamarea așa zisei independențe în 1991 și pînă în prezent într-o entitate statală de facto, dar care nu este controlată de autoritățile constituționale de Chișinău, dar și pentru UE, Transnistria reprezintă o problemă de importanță majoră, în primul rînd din cauza prezenței ilegale a trupelor și munițiilor ruse în regiunea din stînga Nistrului, care vine în contradicție cu statutul de neutralitate menționat în Constituția Republicii Moldova. Dubla ipostază a Federației Ruse vis-a-vis de problema transnistreană: calitatea de stat garant în procesul de reglementare, pe de o parte, și sprijinul politic și economic acordat regimului separatist, pe de altă parte, crează obstacole pentru dezvoltarea unor relații viabile între Republica Moldova și Federația Rusă. Cu toate că în cadrul Summitului OSCE de din 1999 Rusia și-a asumat angajamentul de a-și retrage trupele și munițiile din regiunea transnistreană, acest lucru nu s-a întîmplat nici pînă în ziua de astăzi.
Aparent pașnic și neobservat, conflictul transnistrean este o amenințare a securității regionale și necesită o soluție urgentă. Conflictul crează o serie de riscuri pentru securitatea UE, care este afectată de traficul ilicit de mărfuri și persoane, de crima organizată și contrabanda care provin din regiune. De asemenea, după aderarea României în 2007, zona de conflict se află la doar cîțiva zeci de kilometri de hotarul UE, distanță foarte mică față de unul dintre cele mai mari focare de instabilitate în regiune.
Instaurarea unui regim separatist diminuează capacitatea Republicii Moldova de a edifica un stat viabil, democratic și prosper, și prin urmare de a-și îndeplini angajamentele asumate în cadrul relațiilor bilaterale cu UE. Începînd cu anul 2005, UE și SUA participă în calitate de observatori în cadrul formatului de negocieri 5+2. Acordul de Asociere a Republicii Moldova include angajamentul Uniunii de a ajuta Republica Moldova să suporte costurile de reintegrare, atunci cînd soluția pentru conflictul transnistrean va fi găsită prin mecanismele internaționale stabilite.
3.3 Liberalizarea vizelor: avantaje și riscuri postliberalizare.
Libera circulație în spațiul Schengen a devenit realitate pentru cetățenii moldoveni. Pentru a beneficia de regimul liberalizat de vize, cetățenii trebuie să dețină un pașaport biometric, să garanteze sursele de subzistență și să respecte perioada de ședere pe teriotirul statelor Schengen (90 de zile în decurs de 180 de zile).
Imediat după liberalizarea regimului de vize, au apărut și primele reacții PRO și CONTRA. Un motiv al reticenței rezultă din obligația de a deține 50 de euro pentru fiecare zi pe durata călătoriei. Astfel, această regulă face inaccesibilă călătoriile îndelungate pentru cetățenii cu salarii medii și mici, avînd în vedere că salariu mediu pe economie în februarie constituit 4 321 lei.[27]
Potrivit Barometrului Opiniei Publice, realizat de Institutul de Politici Publice în perioada 28 martie – 13 aprilie 2014, peste 80% din moldoveni nu au părăsit țara niciodată în ultimii cinci ani. Doar 3% dintre moldoveni călătoresc frecvent, 2% – o dată la jumătate de an, 4% – o dată pe an, iar 8% – mai rar decît o dată pe an. Potrivit sondajului, aproximativ 30% dintre respondenți au părăsit țara în ultimii cinci ani cu scopul de a munci, 50% – pentru turism, 40% – pentru vizitarea rudelor și 13% au efectuat vizite de afaceri. Referitor la liberalizarea regimului de vize cu UE, 50 la sută dintre participanții la sondaj au răspuns că aceasta este importantă, iar alți 50 la sută au apreciat că nu este deloc importantă sau mai puțin importantă. De asemenea, 49 la sută dintre cei intervievați consideră că liberalizarea regimului de vize este rezultatul conjucturii externe, iar 35 la sută au răspuns că este meritul conducerii statului. [31]
Numărul moldovenilor care doresc să beneficieze de regimul liberalizat de vize este în creștere. Astfel, doar în prima săptămînă după liberalizare, 8136 cetățeni moldoveni, deținători de pașapoarte biometrice au mers în Uniunea Europeană. Din numărul total (8136) 2561 moldoveni au ieșit din țară, prin punctele de trecere de la frontiera moldo-română și Aeroportul Internațional Chișinău, prezentând la controlul documentelor pașapoarte biometrice noi, care nu conțineau careva vize și nici nu aveau alte documente de călătorie. [41] Potritiv datelor ÎS “Registru”, doar în luna aprilie 2014 au fost recepționate circa 40000 cereri pentru pașapoartele biometrice, față de 19000 în 2013. [40]
Avantajele regimului liberalizat de vize.
Eliminarea vizelor pentru cetățenii Republicii Moldova oferă avantaje semnificative, fiind un imbold pentru țara noastră în parcursul ei european, contribuind la avansarea relațiilor bilaterale între Chișinău și Bruxelles.
Avantaje politice
Democratizare, modernizare și europenizare. Intensificarea contactelor între moldoveni și spațiul european va contribui semnificativ la schimbarea mentalității și consolidarea pluralismului de idei și a democrației. Călătorind liber în Uniunea Europeană, moldovenii vor putea observa beneficiile unei societăți democratice și transparente, unde corupția este inexistentă. La întoarcerea în Republica Moldova, cetățenii vor prelua modele de comportanent specifice cetățenilor europeni, iar asta va aduce beneficii palpabile pe termen lung, care vor stimula democratizarea, modernizarea și europenizarea țării.
Valoarea adăugată pașaportului moldovenesc. Liberalizarea regimului de vize îmbunătățește semnificativ imaginea țării în cadrul UE, acest fapt indicînd un progres în procesul de integrare europeană. Conform datelor prezentate în analiza recentă a companiei financiare Arton Capital, pașaportul Republicii Moldova ocupă locul 36 în top 80 cele mai influente acte de identitate din lume. Pașaportul moldovenesc îi oferă posesorilor săi acces liber și fără probleme în 97 de state. La același nivel cu R. Moldova, în topul companiei „Arton” se află statul El Salvador, iar vecinii noștri, ucrainenii, sunt pe poziția 37. Înaintea R. Moldova s-a poziționat Federația Rusă, Muntenegru și Guatemala, cu ale căror pașapoarte se poate călători liber în 98 de state. Pașaportul românesc este cu mult mai puternic, clasîndu-se pe locul 17, oferind posibilitatea de a călători fără vize în 128 de țări. [46] Astfel, potrivit Autorității Naționale pentru Cetățenie (ANC), în perioada 1991 – 2014, aproximativ 445000 cetățeni moldoveni au redobăndit cetățenia română. [45]
Avantaje economice
Sporirea remitențelor și beneficii pentru turism. Potrivit unor calcule, liberalizarea vizelor ar pudea conduce la sporirea remitențelor de la cetățenii moldoveni aflați la muncă în Europan cu circa 20%, dar cu un eventual impact negativ asupra forței de muncă locală. [13] De asemenea, anularea vizelor poate avea impact pozitiv asupra anumitor sectoare ale economiei naționale, în special cea a turismului. Astfel, eliminarea regimului de vize poate reduce prețul ofertelor, dar și costurile procedurale legate de aplicarea vizelor la ambasadele țărilor UE.
Avantaje sociale
“Speranțe demografice”. Liberalizarea regimului de vize va contribui la reintegrarea familiilor și respective, durabilitatea lor. Prin urmare, vor apărea condiții pentru a minimize impactul migrației asupra securității demografice.
Riscuri și dezavantajele liberalizării regimului de vize.
Problema minorităților și eventualii azilianți. Neproteharea drepturilor minorităților poate crea condiții pentru posibile solicitări de azil politic în Uniunea Europeană. În prezent, în Moldova nu există această problemă, dar a fost observată în cadrul țărilor din Balcanii de Vest, care au fost avertizate cu reintroducerea regimului de vize de către statele europene. Regiunea transnistreană, fiind necontrolată de autorități, militarizată și ostilă față de malul drept, de asemenea prezintă un risc sporit. În acest caz, este necesar efortul maxim al autorităților de de atragere a Tiraspolului, dar în primul rînd a populației din regiune, în procesul de euro-integrare și nepermiterea dezghețării conflictului.
Efectul corupției. Din cauza corupției existente în cadrul instituțiilor publice, apar temeri privind capacitatea autorităților de a asigura autenticitatea pașapoartelor biometrice. În condițiile unui interes sporit pentru pașapoartele moldovenești pe piața neagră, în special în Ucraina și Transnistria, este necesar ca autoritățile publice de să lucreze eficient în combaterea corupției și evitării pericolului de falsificare a actelor de identitate.
Turismul în scopul muncii. Cu toate că, pentru nerespectarea regulilor de călătorie în spațiul Schengen se aplică amenzi de pînă la 3000 euro și interdicții de călătorie de la 1 pînă la 5 ani, trebuie să admitem că vor exista tentative de nerespectare a condițiilor regimului liberalizat de vize. Cu toate că potențialul migraționist al țării este aproape consumat, totuși, conform sondajului BOP realizat cu puțin timp înaintea liberalizării regimului de vize, 41% din respondenți confirmă că scopul vizitei în perioada postliberalizare ar fi pentru căutarea unui loc de muncă, 45% – pentru a se vedea cu rudele, 61% – în scop de turism și doar 11% – pentru afaceri. [31]
Cu toate că regimul liberalizat de vize este un succes remarcabil al autorităților de , este necesară continuarea reformele inițiate și îndeplinirea agendei europene. În cazul abandonării parcursului european în favoarea opțiunii euroasiatice, vor apărea premise suficiente pentru suspendarea regimului liberalizat de vize și revenirea la regimul facilitat de vize, aplicat anterior.
3.4 Avantajele integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Integrarea europeană reprezintă un proces care implică atât beneficii, cât și responsabilități, însă pentru Republica Moldova integrarea în UE ar aduce cu siguranță mai multe beneficii. Printre cele mai însemnate avantaje enumerăm: aplicarea standardelor europene, atingerea unei stabilități a instituțiilor ce asigură democrația și supremația legii, mijloace financiare alocate prin intermediul a diferite programe, investiții care ar da posibilitate creșterii bunăstării simplilor cetățeni, extinderea pieței de desfacere, precum și o eventuală soluționare mai rapidă a conflictului transnistrean.
Asistența UE în promovarea reformelor. Uniunea Europeană a asistat Republica Moldova în procesul reformelor de-a lungul anilor. Au fost lansate reforme în domeniul comerțului și reforma instituțională cu mult timp înaintea inceperii negocierilor privind semnarea Acordului de Asociere.
Între anii 1991 – 2005, asistența UE poartă mai mult un caracter tehnic. Programul TACIS (Asistență Tehnică Noilor State Independente) e unul din principalele instrumente create de UE care a avut drept scop stabilirea și dezvoltarea relațiilor economice și politice cu statele ex-sovietice. Pe lângă asistență tehnică, UE implică RM în cooperarea transfrontalieră, care reprezintă o formă de dezvoltare regională și contribuie la stabilirea parteneriatelor cu vecinii România și Ucraina. În 1996, programul TACIS „Cooperarea transfrontalieră” a instituit un buget special de peste 30 mln. euro pe an, iar RM s-a decis acordarea a 9 mln. euro pentru proiecte destinate ocrotirii mediului în regiunile de frontieră și dezvoltării infrastructurii la punctele vamale Leușeni și Ungheni (în perioada 1991-2006, 320 mln. euro).
Odată cu semnarea Planului de Acțiuni din Cadrul Politicii Europene de Vecinătate din februarie 2005, relația RM – UE se caracterizează printr-o nouă abordare. Bruxellesul trece de la asistență tehnică la crearea unor cadre instituționalizate ce consemnează relațiile sale cu Moldova. Implicarea RM în Politica Europeană de Vecinătate și Parteneriat (IEVP) oferă țării noastre posibilitatea nu doar de a beneficia de o asistență financiară sporită, dar și de a avansa din punct de vedere politic în discuțiile cu UE. Deși aceste discuții nu presupun o eventuală aderare politică, ele sunt foarte importante, deoarece astfel sunt identificate în comun prioritățile statului, care sunt apoi stipulate în Programul Național Indicativ. Politica Europeană de Vecinătate și Parteneriat (IEVP) oferă suma de 209 mln. euro pentru perioada 2007-2010, plus 45 mln. euro drept asistență macrofinanciară pentru anii 2007-2008. Conform Programului Național Indicativ pentru perioada 2011-2013, RM a beneficiat de un suport financiar de 273.14 milioane de euro din partea Instrumentului European de Vecinătate și Parteneriat. Această sumă include 41,16 mln. de euro alocate pentru Eastern Partnership Comprehensive Institution Building Programme. De asemenea, în acești ani, s-a acordat o atenție sporită problematicii transnistrene, fapt ce poate fi explicat și prin obținerea de către UE a statutului de observator în formatul de negocieri 5+2. Astfel, din suma totală alocată conform Programului Național Indicativ pentru anii 2011-2013, pentru soluționarea conflictului/măsurile de creștere a încrederii vor fi alocate 15%.
La 6 noiembrie 2014, Prim-ministrul Republicii Moldova, Iurie Leancă, și Comisarul european pentru Politica Europeană de Vecinătate și Negocierile de Extindere, Johannes Hahn, au avut ieri o întrevedere , în cadrul primei vizite în străinătate întreprinse de oficialul de , în noua sa funcție. După întrevedere, Iurie Leancă și Johannes Hahn au semnat două documente privind extinderea asistenței Uniunii Europene pentru țara noastră. Este vorba despre Memorandumul de înțelegere privind suportul oferit Republicii Moldova pentru perioada 2014-2017 și un document de finanțare pentru realizarea prevederilor Acordului de Liber Schimb. Astfel, potrivit Memorandumului de înțelegere, Republica Moldova va primi, în următorii trei ani, un sprijin de până la 410 milioane de euro din partea UE. Această asistență va merge prioritar pentru reforma administrației publice, dezvoltarea agricolă și rurală, reforma poliției și managementul frontierei. Cel de-al doilea document – Acordul privind finanțarea Programului de susținere pentru crearea Zonei de Liber Schimb – prevede o asistență de 30 de milioane de euro. Acest program va ajuta instituțiile publice, cetățenii și comunitatea de afaceri să se folosească la maximum de deschiderea pieței europene pentru produsele moldovenești. De asemenea, Programul va contribui la dezvoltarea competitivității întreprinderilor mici și a legislației conform standardelor de calitate ale Uniunii Europene și va promova exporturile și oportunitățile investiționale.
Infrastructura transportului va fi îmbunătățită semnificativ. În prezent, lungimea drumurilor naționale în Repiblica Moldova este de , dintre care 41% în stare bună, 38% în stare mediocră, 15% în stare rea și 6% în stare deplorabilă. Referitor la transportul feroviar din Moldova, putem enumera un șir de probleme, printre care: viteza medie foarte mică (), 72% gradul de uzură a mijloacelor fixe ale ÎS “Calea Ferată din Moldova”, peste de cale ferată necesită reparații urgente, tarife neadecvate. Deasemenea se observă si gestionarea ineficientă a resurselor umane. Astfel, lucrează 10000 angajați pentru 13000 pasageri și 3,3 mln tone/km zilnic. Acordul de Asociere, fiind un pas important în parcursul nostru european, prevede reabilitarea rețelei strategice de drumuri și a legăturilor feroviare pentru fluidizarea traficului internațional. Se planifică reabilitarea de la zero a de drumuri naționale și locale și a de căi ferate principale. Printre primii pași în cadrul Acordului de Asociere sunt: alocarea 287 mln euro pentru reabilitarea și construirea a 16 segmente de drum, cu o lungime de . Deasemenea, BERD va aloca 36,3 mln euro pentru reparația drumului Bălți – Sărăteni și 105 mln euro pentru reabilitarea a 3 porțiuni de cale ferată, cu o lungime de și procurarea a 8 locomotive noi.
În urma implementării tuturor proiectelor UE în Republica Moldova, se așteaptă condiții mai sigure pentru transportul de mărfuri periculoase, instalarea dispozitivelor de limitare a vitezei la autobusele/microbusele care transportă călători și camioanele de mare tonaj. În domeniul transportului feroviar, va avea loc trecerea la sistemul informațional unic de informare și rezervare a biletelor, separarea gestiunii serviciilor de transport călători de gestiunea intrastructurii și de serviciile transport marfă și crearea facilităților pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.
Comerțul exterior va crește semnificativ odată cu aderarea În prezent, conform datelor Băncii Mondiale, ponderea companiilor care exportă produse din Republica Moldova este de doar 11,6%, cifră foarte mică pe lîngă 25,1% companii care exportă în România, 35% în Lituania și aproape 50% în Estonia. Un motiv pentru care puține companii moldovenești exportă produsele în Uniunea Europeană este numărul de zile pentru completarea procedurilor vamale la export. Astfel, un exportator din Moldova are nevoie de circa 21 de zile pentru completarea procedurilor, în timp ce un exportator din Estonia are nevoie de doar doua zile, iar cel din România doar o zi. Conform Centrului Analitic Independent „EXPERT-GRUP, integrarea Republicii în Uniunea Europeană va duce la creșterea exporturilor Moldovei cu 11,3% și creșterea importurilor cu 6,1%.
În cadrul ZLSAC, Uniunea Europeană va acorda asistență pentru dezvoltarea afacerilor, credite prin intermediul instituțiilor financiare locale și instrumente financiare de minimizare a riscului valutar. În cadrul acestui proiect, Moldova va beneficia de granturi în valoare de 150 mln euro și va avea acces la credite din partea Instituțiilor Financiare Internaționale în valoare de pînă la 1,5 miliarde euro.
Republica Moldova își propune ajustarea procedurilor vamale la standardele europene, reducerea timpului pentru completarea tuturor procedurilor vamale la export în mediu de la 21 de zile la 3-4 zile. De asemenea, în urma semnării Acordului de Asociere, taxele pentru procedurile vamale se anulează.
Asocierea a făcut posibilă accesul Republicii Moldova la programul COSME, care are un buget de 805,5 mln euro pînă în 2020, care este acum disponibil și pentru Moldova.
Figura 3.1 Bugetul COSME pînă în 2020.
Sursă: http://www.budgetstories.md/wp-content/uploads/Sectorul-IMM.png
De la o agricultură ineficientă la o agricultură modernă. Pentru prima dată în istoria statalității sale, Republica Moldova s-a angajat într-un proces de reformare și restructurare economică complexă. Fiind o țară agrară, Moldova totuși nu poate oferi produse competitive ppe piața europeană. Tradițional sectorul agricol a fost orientat spre satisfacerea cerințelor consumatorilor din est, iar produsele noastre nu corespund reglementărilor europene, în special cele legate de măsurile sanitare și fitosanitare.
În urma aderării , agricultorilor din Republica Moldova li se va deschide o piață de 500 milioane de locuitori, cu o putere de cumpărare de 5 ori mai mare deît ea din Uniunea Euroasiatică (Rusia, Belarus, Kazahstan). Modernizarea sectorului agricol și eliminarea barierelor tarifare pentru produsele autohtone, va duce la economisirea a peste 12 milioane euro anual pentru agricultori. Accesul la fondurile europene, educarea și promovarea asocierii producătorilor agricoli, va transforma agricultura Republicii Moldova din una ineficientă, în o agricultură modernă și competitivă.
La 1 septembrie 2014, a intrat în vigoare cu titlu provizoriu Acordul de Asociere cu UE. Astfel, Republica Moldova beneficiază de Zona de liber schimb aprofundat și cuprinzător cu UE (ZLSAC). În cadrul acesteia, orice producător autohton care a implementat standardele UE poate exporta pe piața respectivă fără taxe vamale. Astfel, la doar cîteva luni după semnare, Acordul de Asocierea adus primele beneficii tangibil producătorilor autohtoni.
Tabelul 3.2 Evoluția exporturilor spre UE în urma semnării Acordului de Asociere
Sursă: http://www.budgetstories.md/wp-content/uploads/Rezultate-Acord-Asociere.png
Perspectiva reglementării transnistrene. Obiectivul Uniunii Europene este angajarea în procesul de asociere și ulterior de integrare a întregului teritoriu internațional, al Republicii Moldova. UE nu a exclus niciodată Transnistria din această perpectivă. Autoritățile de au fost invitate să se alăture procesului de negocieri, pentru a se angaja în discuții privind pregătirile practice pentru implementarea ZLSAC, în condițiile benefice regiunii.
Cu toate că, Transnistria își declară interesul economic exclusiv în Uniunea Euroasiatică, datele statistice arată altceva. Cifrele oficiale arată că exporturile spre statele CSI constituie tocmai 69,8%. Dacă excludem Republica Moldova unde ajung 43,8% din acest volum, atunci pe piața fostelor state sovietice sunt furnizate doar 23% din produse de origine transnistreană, dintre care 18,8% în Rusia și 5,8% în Ucraina. În celelalte state, cifra importurilor din regiune nu ajunge la nici un procent. În schimb, pieței europene îi revin 30,2% din exporturi. Cei mai mari importatori de produse transnistrene sunt Italia (10,8%), Germania (6,9%) și România (4,3%). Producătorii din regiune exportă în special produse din metal, energie electrică, utilaje, textile și încălțăminte. În prima jumătate a anului, valoarea totală a exporturilor a constituit 251,6 milioane de dolari. Trebuie să precizăm că importurile sunt de trei ori mai mari – peste 858 milioane dolari. [47]
O dată cu aprofundarea relațiilor economice dintre RM și UE, beneficiind de avantajele regimului liberalizat de comerț, nivelul de trai al populației va crește considerabil, prețurile de larg consum vor scădea pe termen lung, infrastructura va fi reconstruită, iar reformele inițiate vor fi duse pînă la bun sfîrșit. Astfel, văzînd beneficiile colaborării cu UE, populația din stînga Nistrului va cere autorităților dezghețarea dialogului dintre Tiraspol și Chișinău, și, eventual, reorientarea vectorului politic, dinspre Uniunea Euroasiatică spre Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană și-a declarat intenția de a contribui la reintegrarea raioanelor din stînga Nistrlui în teritoriul Republicii Moldova. În acest sens, UE și-a asumat angajamentul să pună această problemă în cadrul discuțiilor la nivel înalt, inclusiv în formatul 5+2 și să suporte parțial cheltuielile de reintegrare, cînd va fi găsită o soluție viabilă pentru toate părțile implicate în conflict.
Securitatea energetică. În urma integrării în UE, va avea loc consolidarea independenței și securității energetice și atragerea investițiilor în vederea modernizării infrastructurii energetice a Republicii Moldova. În urma semnării Pachetului III al sectorului energetic, va avea loc integrarea infrastructurală în piața energetică a UE, separarea activităților de producere, transport și distribuție a energiei electrice și a gazelor naturale. Republica Moldova se va obliga să folosească surse de energie regenerabile (20% din totalul energiei consumate) și să dețină rezerve de petrol echivalente cu 90 de zile de import. În urma implementării Pachetului III, către anul 2020 va spori eficiența energetică, economiile fiind de circa 20% față de nivelul actual.
Ca rezultat a apartenenței Republicii Moldova la spațiul energetic comunitar, cetățenii Re de rînd vor obține numeroase beneficii:
Alegerea oricărui furnizor de electricitate/gaz dintre toți cei care activează pe piața Comunității Energetice și oferă servicii pe piața autohtonă;
Schimbarea rapidă și ușoară, fără cost excesiv a furnizorilor de electricitate/gaz;
Informație detaliată privind consumul de curent electric/gaz;
Stabilirea relațiilor contractuale cu furnizorul și dreptul de retragere din contract în cazul de dezacord;
Certificat de performanță energetică pentru casa în care locuiește;
Soluționarea rapidă a litigiilor cu furnizorul. În cazul în care consumatorul este nemulțumit de activitatea furnizorului, va avea posibilitatea de a se adresa la o instituție independentă pentru o contestare rapidă, ieftină și echitabilă.
Circulația liberă a cetățenilor RM în UE. În prezent, cetățenii moldoveni beneficiază de un regim liberalizat de vize cu UE, care le permite să călătorească în spațiul Schengen timp de 90 de zile pe parcursul a 180 zile, avînd pașapoarte biometrice. Aderarea înseamnă că, cetățenii Republicii Moldova devin automat cetățeni UE și vor avea același drepturi ca și a cetățenii altor state membre. Aceasta înseamnă în primul rînd, libera circulație în spațiul comunitar. Moldovenii vor putea călători în Europa fără a fi supuși unor controale și proceduri suplimentare. Aceasta înseamnă că, moldovenii vor putea pleca legal la muncă în UE, fără a fi discriminați sub orie formă.
Libera circulație în UE este un pas înainte spre “migrația circulară”. UE tinde să încurajeze migrația muncitorilor sezonieri, cu condiția că aceștia să activeze conform normelor legale. Cetățenii Republicii Moldova vor putea pleca la muncă sezonieră în orice stat UE și să se reîntoarcă acasă în orice moment, fără să suporte prejudicii financiare.
Perspectiva europeană pentru Republica Moldova.
Uniunea Europeană și Republica Moldova se vor angaja în reforme cu scopul de a aduce Moldova mai aproape de standardele UE. Semnarea Acordului de Asociere nu reprezintă încă un proces de aderare și reformele inițiate nu au complexitatea și profunzimea procesului de preaderare la UE. Reformele inițiate sunt actuale pentru stagiul prezent al dezvoltării relațiilor bilaterale UE-RM și nu cuprind întreaga legislație UE, fiind vorba doar de domenii izolate, precum comerțul sau agricultura. Aceste reforme necesită o planificare minuțioasă, iar perioadele de tranziție sunt cel mai bun instrument pentru a le promova gradual. Republica Moldova va decide singură de cît timp va avea nevoie pentru procesele de adaptare și standardizare. Cel mai probabil, pentru implementarea reformelor, Republica Moldova va avea la dizpoțitie aproximativ 10 – 15 ani, în funcție de sector. În cazul implementării cu succes a reformelor prevăzute, Acordul de Asociere lasă căi deschise pentru noi progrese în relațiile UE – Republica Moldova.
BIBLIOGRAFIE
Actele legislative, Hotărârile Parlamentului.
Hotărîrea nr. 274 din 14.11.2013, privind Declarația Parlamentului Republicii Moldova în susținerea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova.
Hotărârea Curții Constituționale a RM privind controlul constituționalității Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte și a Legii nr.112 din 2 iulie 2014 de ratificare a acestuia (Sesizarea nr. 44a/2014).
Declarației Parlamentului Republicii Moldova cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene din 24 martie 2005.
II. Tratate internaționale.
Tratatul de la Maastricht semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992.
Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Acordul de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte.
III. Sursele literare și statistice
Afanas Nicolai, Cebotari Svetlana, Morari Cristina. Cursul: Uniunea Europeană: procese, instituții și interacțiune cu Republica Moldova, – Chișinău 2012, pp. 96-146
Ceban Cristina. Dreptul Uniunii Europene, – Chișinău, 2013, pp. 67-71
Dan Vataman. Istoria Uniunii Europene. Curs universitar, – București, Editura Pro Universitaria, 2011, pp. 32-33
Dan Vătăman. Dreptul Uniunii Europene. Curs Universitar, – București, Editura Pro Universitaria, 2010, pp.45-77
Dan Vătăman. Instituțiile Uniunii Europene. Curs Universitar, – București, Editura Pro Universitaria, 2011, pp. 32-40
Dan Vătăman. Instituțiile Uniunii Europene. Caiet de seminar, – București, Editura Pro Universitaria, 2011, pp. 12-15
Expert Grup, Simulation of Economic Impact of Visa-free regime between Moldova and the EU, february 2011
Gheorghe Pîrvu. Economie Europeană, – Craiova, Editura Universitaria, 2011, pp. 85-89
Guvernare și Democrație. Revistă de analiză și sinteză, nr 1(13), ADEPT, Editura ARC, Chișinău 2014, pp. 7-21, 41-49
Guvernare și Democrație. Revistă de analiză și sinteză, nr 2(14), ADEPT, Editura ARC, Chișinău 2014, pp. 11-14
Horia C. Matei. Statele Uniunii Europene: mica enciclopedie, – București, Editura Meronia, 2007, pp. 16-18
Igor Boțan. Prevederile Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, Editura ARC, Chișinău, 2014, pp. 17-33, 78-95
Institutul European din România. Uniunea Economică și Monetară, – București, Editura Masterprint, 2005, pp. 7-10
Mihaela Lutaș. Curs: Economie Europeană, – Cluj, FSEGA, Universitatea Babeș – Bolyai, 2005, pp. 136-138
Nicolae Marinescu. Integrare Europeană, – Brașov, Editura Universității Transilvania, 2011. pp. 96-107, pp. 36-46
Republica Moldova între est și vest. Studii și analiză de politică externă, Cartdidact, Tipografia RECLAMA, pp. 66-70
Roman Cioban, Vlad Dumitrace. Integrare economică europeană, – Brașov, Editura Transilvania, 212, pp. 32-47
Simion Certan, Ion Certan. Integrarea Economică în Uniunea Europeană, – Chișinău, USM, 2013. pp. 58-86, pp. 278-301
Tache Ileana. Economie Europeană, – Brașov, Editura Universității Transilvania, 2013, pp. 10-19
Willem Molle, Eugenia Papuc. Economia Integrării Europene, – București, Editura Epigraf, 2009, pp. 56-58
IV. Surse electronice
Biroul Național de Statistică – http://statbank.statistica.md, accesat 12.05.2015
Bugetul programului COSME – http://www.budgetstories.md/wp-content/uploads/Sectorul-IMM.png, accesat 12.05.2015
Bugetul Uniunii Europene – http://www.econ.ubbcluj.ro/~mihaela.lutas/Europene.pdf, accesat 19.04.2015.
Harta politică a Uniunii Europene http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC0414543RON.pdf, accesat 19.05.2015
Institutul de Politici Publice, Barometrul de Opinie Publică, aprilie 2014
http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&idc=156&id=681, accesat 10.05.2015
Pagina Consiliului Uniunii Europene http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Uniunii_Europene, accesat 22.04.2015
Pagina Consiliului European – http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_European, accesat 22.04.2015
Pagina Comisiei Europene – http://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83, accesat 29.04.2015
Portalul de știri POINT.MD, A 18-a țară a ratificat Acordul de Asociere al R. Moldova la UE http://point.md/ru/novosti/politika/a-18-a-ara-a-ratificat-acordul-de-asociere-al-r-moldova-la-ue, accesat 05.05.2015
Siteul oficial al Comisiei Europene, Harta detaliată a zonei euro http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.html, accesat 05.05.2015
Siteul oficial al Consiliului European, Bugetul Uniunii Europene http://ec.europa.eu/budget/annual/index_en.cfm?year=2015, accesat 07.05.2015
Siteul oficial al Consiliului European, Moneda Euro
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.htm, accesat 29.04.2015
Siteul oficial al Fundației Robert Schuman – www.robert-schuman.org, accesat 09.04.2015
Siteul oficial al ÎS “Registru” – http://www.registru.md/statistica/, accesat 15.05.2015
Siteul oficial al Poliției de frontieră – http://border.gov.md/index.php/ro/1116-05-mai-2014, accesat 15.05.2015
Siteul oficial al Uniunii Europene, pagina Curții Europene de Conturi – http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-auditors/index_ro.htm, accesat 12.04.2015
Siteul oficial al Uniunii Europene, Cadrul financiar multianual 2014 – 2020
http://europa.eu/pol/financ/index_ro.htm, accesat 19.05.2015
Statutul SEBC – https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/1341/1343/html/index.ro.html
Ziarul Independent, Cîți moldoveni au cetățenie română ?
http://independent.md/infografic-cati-cetateni-moldoveni-au-obtinut-cetatenie-romana-pana-prezent, accesat 15.05.2015
Ziarul Național, Cît de influent este pașaportul moldovenesc în lume
http://ziarulnational.md/top-cat-de-influent-este-pasaportul-moldovenesc-in-lume/, accesat 16.05.2015
Ziarul TIMPUL, Transnistria dependent de exporturile în UE http://www.timpul.md/articol/transnistria-i-dependena-de-exporturile-in-ue-47968.html, accesat 16.05.2015
ANEXE
Anexa 1
Harta Uniunii Europene, anul 2015
Sursă: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC0414543RON.pdf
Anexa 2
BIBLIOGRAFIE
Actele legislative, Hotărârile Parlamentului.
Hotărîrea nr. 274 din 14.11.2013, privind Declarația Parlamentului Republicii Moldova în susținerea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova.
Hotărârea Curții Constituționale a RM privind controlul constituționalității Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte și a Legii nr.112 din 2 iulie 2014 de ratificare a acestuia (Sesizarea nr. 44a/2014).
Declarației Parlamentului Republicii Moldova cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene din 24 martie 2005.
II. Tratate internaționale.
Tratatul de la Maastricht semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992.
Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Acordul de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte.
III. Sursele literare și statistice
Afanas Nicolai, Cebotari Svetlana, Morari Cristina. Cursul: Uniunea Europeană: procese, instituții și interacțiune cu Republica Moldova, – Chișinău 2012, pp. 96-146
Ceban Cristina. Dreptul Uniunii Europene, – Chișinău, 2013, pp. 67-71
Dan Vataman. Istoria Uniunii Europene. Curs universitar, – București, Editura Pro Universitaria, 2011, pp. 32-33
Dan Vătăman. Dreptul Uniunii Europene. Curs Universitar, – București, Editura Pro Universitaria, 2010, pp.45-77
Dan Vătăman. Instituțiile Uniunii Europene. Curs Universitar, – București, Editura Pro Universitaria, 2011, pp. 32-40
Dan Vătăman. Instituțiile Uniunii Europene. Caiet de seminar, – București, Editura Pro Universitaria, 2011, pp. 12-15
Expert Grup, Simulation of Economic Impact of Visa-free regime between Moldova and the EU, february 2011
Gheorghe Pîrvu. Economie Europeană, – Craiova, Editura Universitaria, 2011, pp. 85-89
Guvernare și Democrație. Revistă de analiză și sinteză, nr 1(13), ADEPT, Editura ARC, Chișinău 2014, pp. 7-21, 41-49
Guvernare și Democrație. Revistă de analiză și sinteză, nr 2(14), ADEPT, Editura ARC, Chișinău 2014, pp. 11-14
Horia C. Matei. Statele Uniunii Europene: mica enciclopedie, – București, Editura Meronia, 2007, pp. 16-18
Igor Boțan. Prevederile Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, Editura ARC, Chișinău, 2014, pp. 17-33, 78-95
Institutul European din România. Uniunea Economică și Monetară, – București, Editura Masterprint, 2005, pp. 7-10
Mihaela Lutaș. Curs: Economie Europeană, – Cluj, FSEGA, Universitatea Babeș – Bolyai, 2005, pp. 136-138
Nicolae Marinescu. Integrare Europeană, – Brașov, Editura Universității Transilvania, 2011. pp. 96-107, pp. 36-46
Republica Moldova între est și vest. Studii și analiză de politică externă, Cartdidact, Tipografia RECLAMA, pp. 66-70
Roman Cioban, Vlad Dumitrace. Integrare economică europeană, – Brașov, Editura Transilvania, 212, pp. 32-47
Simion Certan, Ion Certan. Integrarea Economică în Uniunea Europeană, – Chișinău, USM, 2013. pp. 58-86, pp. 278-301
Tache Ileana. Economie Europeană, – Brașov, Editura Universității Transilvania, 2013, pp. 10-19
Willem Molle, Eugenia Papuc. Economia Integrării Europene, – București, Editura Epigraf, 2009, pp. 56-58
IV. Surse electronice
Biroul Național de Statistică – http://statbank.statistica.md, accesat 12.05.2015
Bugetul programului COSME – http://www.budgetstories.md/wp-content/uploads/Sectorul-IMM.png, accesat 12.05.2015
Bugetul Uniunii Europene – http://www.econ.ubbcluj.ro/~mihaela.lutas/Europene.pdf, accesat 19.04.2015.
Harta politică a Uniunii Europene http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC0414543RON.pdf, accesat 19.05.2015
Institutul de Politici Publice, Barometrul de Opinie Publică, aprilie 2014
http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&idc=156&id=681, accesat 10.05.2015
Pagina Consiliului Uniunii Europene http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Uniunii_Europene, accesat 22.04.2015
Pagina Consiliului European – http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_European, accesat 22.04.2015
Pagina Comisiei Europene – http://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83, accesat 29.04.2015
Portalul de știri POINT.MD, A 18-a țară a ratificat Acordul de Asociere al R. Moldova la UE http://point.md/ru/novosti/politika/a-18-a-ara-a-ratificat-acordul-de-asociere-al-r-moldova-la-ue, accesat 05.05.2015
Siteul oficial al Comisiei Europene, Harta detaliată a zonei euro http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.html, accesat 05.05.2015
Siteul oficial al Consiliului European, Bugetul Uniunii Europene http://ec.europa.eu/budget/annual/index_en.cfm?year=2015, accesat 07.05.2015
Siteul oficial al Consiliului European, Moneda Euro
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.htm, accesat 29.04.2015
Siteul oficial al Fundației Robert Schuman – www.robert-schuman.org, accesat 09.04.2015
Siteul oficial al ÎS “Registru” – http://www.registru.md/statistica/, accesat 15.05.2015
Siteul oficial al Poliției de frontieră – http://border.gov.md/index.php/ro/1116-05-mai-2014, accesat 15.05.2015
Siteul oficial al Uniunii Europene, pagina Curții Europene de Conturi – http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-auditors/index_ro.htm, accesat 12.04.2015
Siteul oficial al Uniunii Europene, Cadrul financiar multianual 2014 – 2020
http://europa.eu/pol/financ/index_ro.htm, accesat 19.05.2015
Statutul SEBC – https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/1341/1343/html/index.ro.html
Ziarul Independent, Cîți moldoveni au cetățenie română ?
http://independent.md/infografic-cati-cetateni-moldoveni-au-obtinut-cetatenie-romana-pana-prezent, accesat 15.05.2015
Ziarul Național, Cît de influent este pașaportul moldovenesc în lume
http://ziarulnational.md/top-cat-de-influent-este-pasaportul-moldovenesc-in-lume/, accesat 16.05.2015
Ziarul TIMPUL, Transnistria dependent de exporturile în UE http://www.timpul.md/articol/transnistria-i-dependena-de-exporturile-in-ue-47968.html, accesat 16.05.2015
ANEXE
Anexa 1
Harta Uniunii Europene, anul 2015
Sursă: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC0414543RON.pdf
Anexa 2
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Republica Moldova In Parcursul sau European (ID: 129650)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.