Repararea Prejudiciului Cauzat Paratului Prin Asigurarea Actiunii
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR
Alin.- alineat
Art.- articol
c. – contra
Cap. – capitol
CE – Codul de Executare
CF – Codul Familiei
CPA – Codului de procedură arbitrală
CPC – Codul de Procedură Civilă
CSJ – Curtea Supremă de Justiție
CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului
CtEDO – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
etc. – etcetera
FR – Federația Rusă
Lit. – litera
M.O. – Monitor Oficial
Nr.- număr
Parag. – paragraf
Pct.- punct
p. – pagină
PIGD – Programul Integrat de Gestionare a Dosarelor
RM – Republica Moldova
ș.a. – și altele
v. – versus
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei investigate. Neexecutarea hotărârilor judecătorești rămâne a fi o importantă problemă în ceea ce privește realizarea dreptului la un proces echitabil consfințit în art. 6 CEDO, și dese ori rămâne a fi „litera moartă” a acestuia. Legislației de procedură civilă din multe țări îi este cunoscută, garanția protecției efective a drepturilor, libertăților sau interesului legitim în scopul protecției căruia a fost înaintată o cerere de chemare în judecată, instituția asigurării acțiunii civile.
Principala problemă ce apare în stabilirea și aplicarea normelor privind asigurarea acțiunii, este de a asigura eficiența măsurilor de asigurare a acțiunii, la fel și echilibrul intereselor persoanei carea pledează pentru aplicarea măsurilor de asigurare și a persoanei în privința căreia sunt aplicate asemenea măsuri.
Asigurarea acțiunii – jumatatea drumului spre victorie! Această afirmație își are propriul său adevăr. Asigurarea acțiunii de multe ori facilitează recuperarea bunului sau sumei de bani adjudecate de la pârât.
Asigurarea acțiunii constituie în sine aplicarea măsurilor de asigurare pentru eliminarea obstacolelor din calea executării actului de dispoziție a instanței.
Tema asigurării acțiunii în ultimul timp devine actuală sub diferite aspecte. Deoarece fiecare persoană, înaintând o pretenție în instanța de judecată dorește să posede anumite garanții că drepturile și interesele sale, după evaluarea de către instanța de judecată a gradului de încălcare a acestora de către pârât, vor fi protejate într-adevăr.
Instituția asigurării acțiunii civile din punct de vedere istoric dar și geografic (elementele acestei instituții erau cunoscute încă dreptului privat roman) s-a dezvoltat mult timp în urmă și se dezvoltă deopotrivă cu raporturile materiale și procesuale.
Asigurarea acțiunii civile constituie o garanție importantă a protecției drepturilor participanților la procesul civil. Această instituție este îndreptată spre reala și deplina restaurare a drepturilor încălcate sau contestate ale participanților la procesul civil.
Scopul asigurării acțiunii civile este asigurarea executării corecte și eficiente a hotărârilor instanțelor de judecată. Examinând o cerere privind asigurarea acțiunii civile instanța sau judecătorul trebuie nu doar să analizeze nevoia aplicării acestor măsuri dar și să decidă cu privire la admisibilitatea unor astfel de măsuri în cazul examinat.
Înaintând cererea de chemare în judecată, reclamantul are drept scop satisfacerea pretenției sale. Dacă există îngrijorări că executarea hotărârii va fi dificilă sau, poate chiar, imposibilă sunt necesare a fi adoptate măsuri menite să asigure punerea în executare a unei hotărâri judecătorești viitoare.
Asigurarea acțiunii civile este o instituție a procesului civil, constând dintr-o totalitate de măsuri dispuse de către judecător sau de către instanța de judecată la solicitarea părții interesate, menite să garanteze executarea efectivă a unei hotărâri judecătorești definitive.
Scopul și obiectivele propuse în teză este de a identifica regulile, fenomenele și instituțiile în legislația de procedură civilă a Republicii Moldova menite să asigure eficiența aplicării măsurilor de asigurare a a acțiunii civile, precum și stabilirea cauzelor lipsei de eficacitate a măsurilor de asigurare într-un proces civil și dezvoltarea de recomandări pentru îmbunătățirea normelor ce reglementează aceste măsuri.
Întru atingerea scopului propus identificăm necesitatea de a fi abordate următoarele obiective de cercetare:
Definirea noțiunii de asigurare a acțiunii civile;
Definirea scopului asigurării acțiunii;
Identificarea caracteristicilor măsurilor de asigurare a acțiunii în dreptul procesual civil al Republicii Moldova;
Identificarea subiecților în drept să înainteze cererea de asigurare a acțiunii în procesul civil;
Cercetarea măsurilor de asigurare a acțiunii și conținutul acestora în dreptul procesual civil al RM;
Identificarea temeiurilor cererii de asigurare acțiunii și condițiile de adoptare a măsurilor de asigurare în dreptul procesual civil;
Identificarea garanțiilor realizării principiilor egalității în drepturile procedurale ale părților, disponibilității și contradictorialității în procesul de adoptare și aplicare a măsurilor de asigurare în cadrul procesului civil;
Identificarea condițiilor necesare a fi întrunite în vederea substituirii sau anulării măsurii de asigurare aplicate anterior;
Definirea regulilor de contestare a încheierilor de asigurare a acțiunii;
Cercetarea regulilor de protecție a persoanei prejudiciate prin intermediul măsurilor de asigurare.
Obiectivul principal al cercetărilor constă în aprofundarea cunoștințelor despre chintesența și comprehensiunea instituției asigurării acțiunii civile în procesul civil, ordinea de aplicare a acesteia precum și condițiile de anulare și reparare a prejudiciilor potențial a fi cauzate.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării (metode de cercetare)
În procesul lucrării au fost aplicate metode generale științifice:
metoda logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare, diviziune, clasificare, definiții, etc.), utilizată constant pe toată lungimea tezei;
metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea sistemului măsurilor de asigurare în procesul civil;
metoda comparativă, folosită cu incidență maximală în vederea stabilirii conexiunilor dar și diferențelor reglementărilor naționale și internaționale ce privesc instituția asigurării acțiunii civile;
metoda observației, pertinentă pentru evidențierea valorii și evaluarea importanței instituției asigurării acțiunii civile.
Suportul teoretico-științific al investigațiilor a fost determinat de realizările doctrinare din țară și de peste hotare. În mod special, evidențiem doctrina juridică din România și Federația Rusă.
Gradul de investigație a temei. La realizarea studiului, drept punct de reper a servit legea procesual civilă a Republicii Moldova cât și alte legi materiale în care își găsesc sediul cazuri speciale de aplicare a instituției asigurării acțiunii civile, scopuri și temeiuri.
Baza teoretică a investigației o constituie lucrările celor mai consacrați savanți în domeniu: Alexandru Prisac, Elena Belei, Ioan Leș, Alexandru Cojuhari, Traian Cornel Briciu, А.А. Власов, В.А. Мусин, Н. А. Чечин, Д.М. Чечот, Вершинин, А. П., О.В. Исаенкова, М. К. Треушников, М.Л. Викут, Н. М. Коршунов, Ткачева Н.Н, Черезов В.В, Шакарян М.С., Щукин А.И., Ярков В.В., Г. Л. Осокина.
Cuvintele-cheie ale tezei.
Asigurare a acțiunii, măsuri de asigurare, cerere de asigurare, substituirea măsurilor de asigurare, contestarea măsurilor de asigurare, cauțiune, prejudiciu, acțiunea în reparație a prejudiciului.
ASPECTE GENERALE PRIVIND ASIGURAREA ACȚIUNII CIVILE
1.1 Noțiunea, temeiurile și scopul asigurării acțiunii civile
În viața cotidiană, deseori, întâlnim situații ambigue și controversate dar mai ales conflictuale. Și, cel mai actual aspect pentru fiecare membru al societății rămâne a fi soluționarea, rezolvarea acestor tipuri de situații în așa modalitate încât în consecință să rămâi în câștig fără pierderi substanțiale materiale sau imateriale intangibile. Aceasta constituie însăși esența apărării drepturilor subiective civile.
Este evident că apărarea drepturilor subiective civile nu poate fi realizată prin intermediul acțiunilor forțate și samovolnice, mai ales în contextul evoluției contemporane a societății umane. Un astfel de comportament este în primul rând ilegal și uneori penal. Astfel, unica soluție rămâne a fi acțiunea în judecată.
Acționând în justiție reclamantul urmărește, în mod firesc, obținerea unei hotărâri favorabile și valorificarea drepturilor recunoscute pe această cale.
Cu toate acestea, existența unor erori în practica judiciară este inevitabilă, indiferent de nivelul de credibilitate în sistemul judiciar. La fel, se întâmplă ca de facto, să fie imposibilă executarea documentului executoriu intrat în vigoare. În intervalul dintre promovarea acțiunii și executarea hotărârii pot surveni unele împrejurări- obiective sau subiective cel mai adesea – care să determine dispariția sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre ori diminuarea activului patrimonial al debitorului.
În acest scop este posibil, chiar mai mult decât atât, este necesar a fi folosit dreptul prevăzut de Codul de Procedură civilă – dreptul la asigurarea acțiunii, asigurarea acelor capete de cerere invocate la momentul intentării acțiunii și până la momentul asigurării acesteia. De faptul dacă și cum sunt aplicate măsurile de asigurare a acțiunii depinde în mod direct efectivitatea justiției în procesul civil.
Din acest punct de vedere, măsurile asiguratorii vin să întregească sistemul pe care, în timp și cu o evoluție impusă de nevoile practice, statul l-a organizat pentru a proteja și conserva drepturile creditorului sau apărarea eficientă a drepturilor reale. Măsurile asiguratorii vin să conserve drepturile de creanță atunci când ele sunt nesigure, fiind supuse unui litigiu.
Măsurile asiguratorii urmăresc drept scop, protecția și conservarea drepturilor creditorului prin asigurarea conservării patrimoniului debitorului. Precum și, asigurarea posibilității executării în natură a hotărârilor judecătorești în procesele privind proprietatea sau alt drept real principal, posesia, folosința sau administrarea unui bun proprietate comună.
Noțiunea de „mijloace procedurale (procesuale)” se folosește pe larg în doctrina procesual civilă. Aceasta reprezintă anumite măsuri, metode legale aplicate în vederea apărării dreptului încălcat sau contestat. Folosirea oportună și în timp eficient al respectivelor măsuri de apărare a drepturilor se răsfrânge inechivoc asupra rezultatului acțiunii civile. Instanța poate „admite acțiunea în asemenea mod protejând dreptul încălcat sau contestat al reclamantului, sau instanța poate respinge acțiunea, protejând, în asemenea mod, dreptul sau interesul pârâtului”.
În lista mijloacelor procesuale de apărare a drepturilor în instanța de judecată pot fi specificate următoarele: renunțarea reclamantului la acțiune; dreptul părților de a formula cereri și demersuri, dreptul pârâtului de a intenta acțiune reconvențională; dreptul reclamantului de a renunța la acțiune, instituția asigurării acțiunii etc.
Studierea completă și multilaterală a instituției asigurării acțiunii civile are o legătură intinsecă cu noțiunea acestei instituții, în care se reflectă în principal caracterele esențiale și generale ale acesteia. Pentru a purcede la caracterizarea „asigurării acțiunii” ca atare, sunt necesare a fi dezvăluite înțelesurile noțiunilor separat una de cealaltă. Adică, a explica noțiunile de „asigurare” și „acțiune”.
„A asigura” înseamnă a oferi o garanție pentru înfăptuirea unui lucru; a face ca înfăptuirea să fie sigură; a pregăti ceva în mod sigur, durabil; a garanta.
Dacă în ceea ce privește definerea termenului „a asigura” nu am întâlnit careva greutăți, noțiunea de „ acțiune” pe de altă parte este discutată pe larg în doctrină, existând câteva accepțiuni în vederea definirii acestui termen:
Din punct de vedere material.
Părtașii acestei accepțiuni definesc noțiunea de „acțiune” drept pretenția materială apărută în legătură cu încălcarea sau contesatrea unui drept a reclamantului, examinată de către instanța de judeca de judecată.
Această poziție este adoptată de următorii specialiști: А.А. Добровольский, С.А. Иванова. Ultima consideră că acțiunea civilă este dedicată întru totul verificării caracterului rezonabil al pretențiilor reclamantului către pârât. Atfel încât, dacă acestea sunt dovedite a fi rezonabile, instanța va admite acțiunea și, dimpotrivă, o va respinge în cazul în care pretențiile reclamantului nu sunt dovedite a fi rezonabile.
Totuși, instanța nu refuză primirea cererii reclamantului în momentul în care este respinsă acțiunea acestuia.
Esența acestei accepțiuni se rezumă la: admiterea sau respingerea acțiunii de către instanță în funcție de temeinicia cererii reclamantului.
Această accepțiune nu este oportună datorită faptului că nu fiecare acțiune civilă are drept obiect o revendicare materială, exemplu: constatarea faptelor care au valoare juridică.
Din punct de vedere procesual.
Esențialii susținători ai acestei accepțiuni sunt: Г.Л. Осокина, Н.Т. Арапов, М.А. Викут, В.П. Логинов, А.А. Ференc-Цороцкий care definesc noțiunea de „acțiune” drept cererea de chemare în judecată, înaintată în primă instanță, în scopul apărarii unui drept încălcat sau contestat. Adică, adresarea pentru soluționare în instanță a unei dispute în privința unui drept subiectiv civil.
La fel, se consideră că pretenția materială a reclamantului împotriva pârâtului nu joacă un rol important în definirea noțiunii de „acțiune”. Astfel, acțiunea este considerată un mijloc procesual de apărare a dreptului subiectiv civil, cerința fondată legal aflându-se înafara acțiunii în sine.
În opinia unui alt doctrinar, М.Л. Викут, acțiunea este adresarea persoanei interesate în instanța de judecată cu cererea de a intenta acțiunea civilă în scopul apărării dreptului subiectiv civil sau interesului legal protejat.
Pentru autorii menționați „acțiunea” este mijloc de apărare a drepturilor prin intermediul căruia se intentează procesul civil.
Accepțiunea existenței a două noțiuni distincte: dreptul material la acțiune, dreptul procesual la acțiune.
În opinia adepților acestei accepțiuni, cum sunt: O.B. Исаенкова, M.M. Голиченко, esența acesteia, în linii generale, se concluzionează prin faptul că în dreptul civil și în dreptul procesual civil nu poate să existe aceeași noțiune de „acțiune”. Astfel, fiind necesare definiții distincte pentru aceeași noțiune în ramurile de drept civil si procesual civil. În dreptul civil, noțiunea de „acțiune” trebuie să fie utilizată în sens material, iar în dreptul procesual civil aceasta să fie utilizată în sens procesual.
Accepțiunea existenței unui singur drept la acțiune care are două componente: materială și procesuală.
Această concepție s-a format ultima dintre toate având drept reprezentanți pe А.Ф. Клейнмана и А.А. Добровольского, Д.И. Белиловский, И.А. Жеруолис, Д.М. Чечот, Л.И. Анисимова. Ideea este că acțiunea se manifestă drept o singură noțiune, structura internă a căreia este oglindită de cererea de chemare în judecată, și întrunește două cerințe: una- de ordin material îndreptată împotriva pârâtului fiind, de asemenea, obiectul acțiunii, și a doua-cerință, de ordin procesual despre protecția dreptului îndreptată instanței de judecată. În acelați timp, ambele cerințe se manifestă în comun, imposibil a fi separate una de cealaltă. Adresarea în judecată fără specificarea cerinței și fondului legal din care aceasta rezultă constituie o adresare lipsită de obiect iar cererea, în consecință, este nesusceptibilă de a fi examinată în fond.
În acest fel, analizând în ansamblu definițiile noțiunii de „acțiune” dar și cele 4 concepții după care pot fi clasificate, concluzionăm că acestei noțiuni îi sunt oportune a-i fi lăsate două înțelesuri.
Primul și cel mai important fiind înțelesul de „acțiune”-mijloc de apărare a drepturilor subiective civile, propus persoanei care se adresează în judecată pentru apărarea dreptului încălcat sau contestat împotriva presupusului violator al acestuia. Totuși, acesta nu trebuie sa fie confundat cu însăși acțiunea procesuală de inaintare a cererii de chemare în judecată, ce se întâmplă în mod practic.
Al doilea sens al noțiunii de „acțiune” este – instituție al dreptului procesual civil, totalitatea mijloacelor procesuale – cererea de chemare în judecată, mijloacele de apărare, administrarea probelor, măsurile asiguratorii, căile de atac în scopul protecției dreptului subiectiv sau unui interes legitim.
Odată ce am definit noțiunile componente ale denumirii instituției care ne interesează, urmează a fi explicate și elogiate în ansamblu.
Astfel, comasând definițiile primite, drept rezultat la ceea ce numim „asigurarea acțiunii” avem – a face complet posibil, perfect valabil și realizabil. Acțiunea și asigurarea acțiunii, în sine, sunt instituții de drept procesual civil care, în principiu realizează aceeași sarcină – de apărare a drepturilor subiective civile, dar în mod diferit. Astfel, prin intermediul acțiunii civile se intentează procesul civil, pe când, datorită asigurării acțiunii se asigură eventuala executare a hotărârii instanței de judecată.
Asigurarea acțiunii civile este o instituție a procesului civil, constând dintr-o totalitate de măsuri dispuse de către judecător sau de către instanța de judecată la solicitarea părții interesate, menite să garanteze executarea efectivă a unei hotărâri judecătorești definitive.
În opinia, profesorului Треушников M. K. instituția asigurării acțiunii reprezintă în sine o totalitate de măsuri, reglementate de lege, care pot fi aplicate de instanța de judecată, la cererea persoanei, participante la proces, dacă există presupunerea că executarea hotărârii judecătorești emise pe cauza civilă va deveni dificilă sau imposibilă.
Un alt profesor rus, Г. Л. Осокина, consideră că asigurarea acțiunii reprezintă activitatea judecătorului (instanței) de aplicare a măsurilor prevăzute de lege, îndreptate spre prevenirea imposibilității executării reale a viitoare hotărâri judecătorești privind admitererea cererii de apărare a dreptului sau interesului legitim, în legătură cu amenințarea cu dispariția, la momentul executării titlului executoriu, al obiectului dreptului subiectiv sau interesului legal.
La fel, М.С. Шакарян , consideră că asigurarea acțiunii constituie – acțiunea procesuală a judecătorului sau instanței de judecată în legătură cu cauza primită spre examinare, cauzată de necesitatea aplicării măsurilor legale, când neaplicarea lor poate conduce la imposibilitatea executării hotărârii emise intrate în vigoare.
Când vine vorba de asigurarea acțiunii, menționăm că se au în vedere următoarele aspecte:
instituție de sine stătătoare în procesul civil;
mijloc de apărare a drepturilor și intereselor legale în instanța de judecată;
importantă garanție, ce asigură executarea reală a hotărârii judecătorești;
acțiuni procesuale de aplicare a măsurilor prevăzute, de către instanța de judecată;
măsuri procesuale civile realizate în scopul prevenirii posibilelor impedimente ce pot apărea în momentul executării hotărârii.
Asigurarea acțiunii contribuie real la executarea ulterioară a hotărîrii judecătorești adoptate și astfel constituie un mijloc eficient de protecție a drepturilor subiective ale participanților la proces.
Astfel, analizând capitolul XIII al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova (în text CPC al RM) „Asigurarea acțiunii” observăm că instituția asigurării acțiunii ca mijloc procesual face posibil de a fi realizată o altă instituție, la fel, mijloc procedural de apărare a drepturilor subiective civile, acțiunea civilă.
Pentru clarificarea acestei dificultăți trebuie să accentuăm faptul existenței unei probleme ce ține nemijlocit de terminologia juridică, or, una și aceeași noțiune este folosită de legislator pentru denumirea a două instituții distincte.
În același chip, dacă instanță ia decizia de asigurare a acțiunii civile, merge vorba anume de faptul asigurării în viitor a realizării pretenției legale a unei persoane față de cealaltă. Cu alte cuvinte, instanța ia decizia aplicării unor măsuri, prevăzute de art. 175 CPC al RM, pentru a face posibilă eventuala executare a hotărârii sale.
Asigurarea acțiunii facilitează protecția reală în viitor, nu doar apărarea dreptului pe hârtie, în forma unei hotărâri judecătorești despre admiterea acțiunii în fond. De aceea, când instanța emite încheierea despre asigurarea acțiunii, de facto aceasta asigură hotărârea instanței.
În acest fel, mai precis ar fi să menționăm faptul că capitolul XIII din CPC al RM asigură executarea, exact, a viitoarei hotărâri judecătorești.
Examinarea acțiunii în fond, drept consecință se soldează cu emiterea unei hotărâri privind admiterea sau respingerea acțiunii reclamantului, de aceea capitolul XIII al CPC al RM se referă la viitoarea hotărâre judecătorească.
Cu toate acestea, CPC al RM prevede două situațiii în care procesul civil nu se finisează cu o hotărâre judecătorească: Capitolul XVIII și Capitolul XIX al CPC al RM. În ambele cazuri, instanța emite o încheiere prin care nu hotărăște litigiul deoarece, pe parcursul procesului au apărut circumstanțe care demonstrază că persoana nu are sau a pierdut dreptul la acțiune sau vice versa persoana a renunțat la acțiune.
În asemenea caz, apare întrebarea consecutivă, atât de ordin teoretic cât și practic: poate oare fi asigurată încheierea judecătorului sau instanței de judecată?
Încheierea emisă de către instanța de judecată este un act de dispoziție care nu soluționează fondul pricinii civile. De regulă, instanța se pronunță asupra diferitelor probleme de ordin procesual (de exemplu: decide amânarea, suspendarea, încetarea procesului, refuzul de a primi cererea de chemare în judecată sau restituirea acesteia sau scoaterea cererii de pe rol etc.) sau admite anumite acte de dispoziție ale părților (renunțarea la acțiune, încheierea unei tranzacții etc.).
Este lipsit de orice dubiu că asigurarea încheierii instanței de judecată este absolut imposibilă. Cu toate acestea, dreptul procesual civil prevede o singură excepție de la această regulă. Astfel, este necesară și pasibilă de a fi asigurată încheierea privind încetarea procesului în legătură cu încheierea unei tranzacții de împăcare, condițiile căreia sunt stipulate în încheiere și confirmate de către instanța de judecată.
Încheierea de încetare a procesului de judecată nu dă niciun răspuns la cererea reclamantului, nu se pronunță asupra fondului cauzei. Totuși, aceasta poate fi egalată cu o hotărâre de plin drept a instanței de judecată în acel sens că, la fel ca și hotărârea instanței, încheierea de încetare a procesului de judecată elimină litigiul dintre părți și privează reclamantul de dreptul de a merge în instanță cu aceeași cerere, cu aceleași obiect, împotriva aceluiași pârât.
Conform art. 180 CPC al RM, măsura anterioară de asigurare a acțiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea pârâtului de către judecătorul sau instanțа cаre а ordonаt măsurа de аsigurаre ori de judecătorul sаu instаnțа în а căror procedură se аflă pricinа. Аstfel, în cаzul în cаre аu fost аplicаte cаrevа măsuri de аsigurаre în cаdrul procesului, аcesteа, în legătură cu încetаreа procesului civil dаtorită trаnzаcției de împăcаre pot fi аnulаte din oficiu sаu lа cerereа pârâtului, аvând în vedere fаptul că nu există o listă exhаustivă cаre să reglementeze temeiurile de аnulаre а măsurilor аsigurаtorii.
În consecință, în urmа încheierii de către părți а trаnzаcției de împăcаre și confirmării аcesteiа de către instаnțа de judecаtă, se pierde necesitаteа аsigurării viitoаrei hotărâri judecătorești deoаrece procesul înceteаză fără emitereа unei hotărâri.
Chiаr dаcă există un sistem de executаre silită bine stаbilit și pus lа punct, аcestа oferă gаrаnțiа аplicării măsurilor posibile de executаre silită doаr din momentul punerii în executаre а titlului executoriu. Аstfel, din dаtа eliberării încheierii instаnței și până în ceа de punere în executаre а titlului executoriu există o perioаdă, uneori destul de lungă, ce permite debitorului să аscundă, să înstrăineze bunurile аsuprа cărorа аr fi putut fi аplicate anumite măsuri de executare silită în scopul executării încheierii.
Concluzionând, spunem că prevederile art. 174 CPC al RM trebuie extinse. În particular, este vorba despre absolutizarea lor, adică eliminarea limitării ce prevede asigurarea executării viitoarei hotărâri judecătorești și extinderea lor în ceea ce privește aplicabilitatea la încheierea tranzacției de împăcare.
Astfel, ar fi oportună modificarea prevederilor în acest sens, la nivel legislativ prin oferirea dreptului persoanei interesate de a se adresa pentru aplicarea măsurilor de asigurare nu doar a viitoarei hotărâri judecătorești dar și a tranzacției de împăcare.
Întrucât hotărârea instanței și încheierea acesteia reprezintă acte de dispoziție scrise ce exprimă voința instanței sau judecătorului termenul „acțiune” ar fi logic și adecvat de a fi modificat prin sintagma „viitoarea dispoziție judecătorească”. Consecutiv, denumirea Capitolului XIII urmează a fi modificată astfel- Asigurarea executării viitoarei dispoziții judecătorești.
Putem defini instituția obținută în urma analizei, după cum urmează: asigurarea executării viitoarei dispoziții judecătorești, reprezintă o instituție a procesului civil, care reglementează temeiurile și ordinea aplicării și anulării de către instanță, la cererea persoanelor interesate, participante la proces, a măsurilor de asigurare, în scopul executării reale a viitoarei dispoziții judecătorești.
Astfel, este vorba despre viitoarele acte de dispoziție a intanței- hotărîre sau încheiere, deoarece la momentul punerii problemei asigurării executării lor, instanța nu a examinat în fond cauza și nu a emis niciun act de dispoziție pe fondul ei.
Capitolul XIII al CPC al RM conține reguli generale, temeiuri și măsuri de asigurare a acțiunii în procesul civil.
Conform art. 174, judecătorul sau instanța poate lua măsuri de asigurare a acțiunii doar la cererea participanților la proces. Ar fi inechitabil și contrar principiului contradictorialității situația în care judecătorul sau instanța ar avea dreptul, din proprie inițiativă, să aplice măsuri de asigurare. Absența acestui drept al instanței de judecată este fortificat de art. 26 al CPC care statuează că procesele civile se desfășoară în baza principiului contradictorialității și egalității părților în drepturile procedurale.
Principiul contradictorialității stabilește rolul activ al părților în dovedirea și argumentarea poziției în proces, determină rolul instanței de judecată în acest proces, prin care se asigură constatarea corectă a circumstanțelor cauzei și a pronunțării unei hotărâri legale și întemeiate de către instanța de judecată.
Astfel, instanța trebuie să rămână imparțială, capabilă de o apreciere justă, și să creeze condiții necesare pentru examinarea deplină și multilaterală a cauzei.
Unii autori, însă, consideră că principiul contradictorialității trebuie să prezinte careva limite, astfel încât pe lîngă obligația instanței de a explica părților drepturile și obligațiile acestora, avertiza în privința consecințelor acțiunilor sau inacțiunilor procesuale ale lor; instanța să fie obligată să acorde ajutor întru realizarea drepturilor lor. Aceștia consideră că instanța trebuie să aibă dreptul, din proprie initiativă, în anumite situații să ia măsuri de asigurare a acțiunii, deoarece anume instanța are obligația de a proteja drepturile și interesele legitime ale participanților la proces.
Nu putem fi de acord cu această părere, deoarece chiar dacă asigurarea acțiunii prin intermediul aplicării unor măsuri asiguratorii se realizează în scopul protecției împotriva persoanei de rea credință care ar putea, efectiv, să realizeze anumite acțiuni îndreptate spre obiectul acțiunii rezultatul cărora vor conduce la imposibilitatea executării viitoarei hotărâri judecătorești, asigurarea acțiunii apare în calitate de drept nicidecum în postură de obligație. Astfel, potențialul drept al instanței de a aplica această instituție ar fi, nici mai mult nici mai puțin, o încălcare a drepturilor participanților la proces. Acest fapt poate fi concluzionat din prevederile art. 174 al CPC al RM unde se stipuleaza expres că doar „La cererea participanților la proces, …, poate lua măsuri de asigurare a acțiunii.”
Cu toate acestea, din oficiul instanței se poate dispune doar suspendarea actului administrativ, în condițiile art.21 alin. (1) Legea contenciosului administrativ.
La fel, din prevederile art. 174 CPC al RM conchidem că legislația în vigoare nu stipulează careva temeiuri, pe care s-ar baza cererea și ulterior încheierea de asigurare a acțiunii emisă de instanță în momentul examinării cererii participanților la proces. Cu toate acestea, scopul asigurării acțiunii trebuie să fie invocat și justificat de persoana care solicită aplicarea măsurilor de asigurare. Astfel, CPC al RM statuând o singură motivație – „asigurarea se admite … , în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii ar face imposibilă executarea hotărârii judecătorești”.
Cu toate că această situație, de lipsă a unor condiții pentru luarea măsurilor de asigurare și generalizare a lor la o frază absolută ar putea crea unele controverse în practica judiciară, aceasta pe de altă parte, nu limitează aplicabilitatea normei la un anumit spectru de cauze civile, ceea ce constituie un avantaj.
Pe de altă parte, o serie de legi organice prevăd careva scopuri specifice ale măsurilor de asigurare. De exemplu:
Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare prevede că „în scopul prevenirii unei pagube iminente, reclamantul poate solicita instanței de judecată aplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii”. Instanța de judecată poate aplica măsurile de asigurare stipulate la alin. (3) lit. a) și b) al legii menționate supra doar dacă reclamantul demonstrează că ar putea suporta prejudicii care nu ar putea fi compensate prin despăgubirile ulterioare și că măsura de asigurare a acțiunii depășește interesul public de a cunoaște această informație.
Legea Contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000 care prevede același scop al asigurării acțiunii precum și predecesoarea „în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ și din oficiu”.
Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor și drepturile conexe și Legea nr. 50 din 07.03.2008 privind protecția invențiilor și alte legi speciale în materia protecției proprietății intelectuale parafrazează scopul măsurilor asiguratorii având, însă, similitudine imediată cu cel stipulat în art. 174 al CPC al RM – „cu scopul de a preveni orice încălcare iminentă a dreptului…” și respectiv „faptul sau iminența încălcării drepturilor”.
Cu toate că scopul și temeiurile asigurării acțiunii civile nu sunt reglementate pe larg de legilslație și rare ori sunt tratate în mod deosebit de doctrina în domeniu, trebuie, cu toate acestea, să consemnăm însemnătatea interpretării și aplicării corecte a acestora în practica judiciară. Astfel, instanțele de judecată trebuie să-și bazeze actele de dispoziție, în ceea ce privește domeniul asigurării acțiunii civile, pe scopurile prevăzute expres de CPC și de legile speciale.
1.2 Măsurile de asigurare a acțiunii
Regulile asigurării acțiunii în procesul civil sunt menite, mai întâi și întâi, să stabilească condițiile și ordinea în care sunt aplicate, substituite, anulate măsuri speciale de asigurare, îndreptate spre apărarea drepturilor încălcate și intereselor protejate legal ale persoanelor fizice și juridice.
Măsurile de asigurare, în procesul civil, sunt caracterizate drept măsuri procesuale de apărare sau metode prin care se realizează constrângerea de stat pentru soluționarea proceselor civile concrete.
Măsurile de asigurare sunt aplicate în scopul garantării executării propice și eficace a viitoarei dispoziții judecătorești. Astfel, cu cît mai repede aceste măsuri sunt aplicate cu atât mai sigură și reală devine executarea viitoarei dispoziții judecătorești. De corectitudinea aplicării măsurilor de asigurare de către instanță sau judecător depinde direct proporțional posibilitatea funcționării sistemului de executare silită întru înfăptuirea actului de dispoziție.
Aici trebuie să menționăm că instituția asigurării acțiunii se află într-o interdependență strînsă cu procedura de executare silită pe procesele civile, după părerea О.В. Исаенкова aceasta este „obiectul ramurii executării silite”. Astfel, trebuie să menționăm, neapărat, faptul că în lipsa procesului de executare, justiția în procesele civile ar avea de suferit, și ar putea fi considerată nerealizată și parțial și-ar pierde valoarea socială. Aceleași argumente punctează și CtEDO statuând că executarea unei hotărâri judecătorești constituie parte integrantă a procesului civil, în accepțiunea art. 6 paragraful 1 al CEDO. Statului îi revine o obligație pozitivă de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătorești care să fie eficient din punct de vedere normativ și jurisprudențial, sistem care trebuie pus în aplicare fără întârziere.
Revenind la măsurile de asigurare trebuie să menționăm că acestea poartă un caracter urgent și temporar. Caracterul urgent presupune examinarea imediată a cererii privind aplicarea măsurilor de asigurare, precum și facilitarea de ordin procesual al rezolvării acesteia. Caracterul temporar al măsurilor de asigurare se manifestă prin limitarea perioadei aplicabilității lor la o perioadă de timp concretă, în dependență de momentul formulării cererii corespunzătoare, admiterii acțiunii sau refuzului.
Primar, înainte de a dezvolta în detaliu fiecare măsură de asigurare în parte, trebuie să menționăm faptul că ordinea aplicării măsurilor este necesar a fi bazată pe anumite garanții legale de apărare a drepturilor materiale și procesuale ale participanților la proces și persoanelor a căror drepturi pot fi afectate în cursul procesului.
Astfel de garanții se consideră a fi: posibilitatea, de sine stătător, de a alege măsura de asigurare a acțiunii, dreptul de a contesta, argumenta, explica orice dispoziții luate în privința aceastei chestiuni, posibilitatea asigurării acțiunii intentate cât și a celei viitoare, posibilitatea de a primi o asigurare executorie (ceea ce presupune emiterea unui titlu executoriu în acest sens) ș.a. Trebuie să specificăm faptul că aceste garanții au drept scop prevenirea abuzului în cadrul realizării apărării prin intermediul măsurilor de asigurare, atât din partea instanței cît și din partea persoanelor de rea credință participante la proces.
Măsurile de asigurare sunt, pe de o parte, un mijloc efectiv de apărare a drepturilor și intereselor părților, dar pe de altă parte, acestea constituie o eventualitate de abuz de drepturi procesuale în scopul prejudicierii economice a părții opuse.
Potrivit art. 175 alin. (1) al CPC al RM, în vederea asigurării acțiunii, judecătorul sau instanța este în drept:
să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pârâtului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane;
să interzică pârâtului săvîrșirea unor anumite acte;
să interzică altor persoane săvîrșirea unor anumite acte în privința obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pârât sau îndeplinirea unor alte obligații față de el;
să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acțiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar);
să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale judiciară.
Este de necontestat faptul că măsurile asiguratorii sunt stipulate de o manieră universală și pot fi interpretate într-un mod extensiv în dependență de caracterul pretenției examinate. Universalitatea este conferită acestor măsuri datorită termenilor utilizați în textul normei, precum „bunuri”, „anumite acte”, „alte obligații”. Legiuitorul a luat o poziție corectă în acest sens, nelimitând categorii de acțiuni posibil de a fi întreprinse asupra categoriilor de bunuri concrete. Aceasta rezultă din circumstanța că, fiecare caz practic este total diferit de un altul și nu se poate realiza o șablonare a măsurilor de asigurare aplicate în cazurile concrete.
Vom examina în continuare, succint, mijloacele de asigurare instituite în art. 175 CPC al RM.
Punerea sechestrului pe bunurile sau pe sumele de bani ale pârâtului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane
Această măsură constituie una dintre cele mai răspândite modalități de asigurare a acțiunii , care împiedică pârâtul sa-și tăinuiască activele de la urmărire.
Sechestrul poate fi definit drept acea măsură asiguratorie prin care sunt indisponibilizate bunuri mobile și imobile care fac obiectul unui proces privind proprietatea sau un alt drept real, posesia, folosința ori administrarea bunului proprietate comună, atunci când acest lucru este necesar pentru conservarea bunului respectiv.
Efectivitatea acestui mijloc se evidențiază în deosebi în cazul existenței mijloacelor bănești depozitate în bănci și atunci când există bunuri supuse unei evidențe speciale, inclusiv înregistrării. De exemplu, sunt supuse unei asemenea evidențe bunurile imobile ( ÎS „Cadastru”) sau mijloacele de transport (Direcția Înregistrare a transportului și Calificare a conducătorilor auto al ÎS CRIS “Registru” MDI).
CPC al RM nu extinde explicațiile despre sechestru, astfel încât sunt aplicabile normele CE al RM, potrivit prevederilor art.95 și 97 al CE al RM, pot fi urmărite atît bunurile personale ale debitorului, cît și partea socială (participațiunea) care-i aparține într-o proprietate comună (indiferent de forma organizatorico-juridică a societăților comerciale), cota-parte din proprietatea în devălmășie a soților.
Trebuie să atragem atenția asupra faptului că necesitatea aplicării măsurilor de asigurare este dictată de posibilitatea executării viitoarei hotărîri.
Reieșind din acest scop, întru evitarea unor atingeri ale bunei funcționări a activității persoanelor fizice și juridice, art.176 CPC prevede modalitatea aplicării sechestrului pe bunuri.
Aplicarea sechestrului pe bunurile organizației sau ale persoanei fizice cu statut de întreprinzător, în cazul asigurării acțiunii, se efectuează în următoarea ordine:
a) în primul rînd, pe bunurile care nu participă nemijlocit în producție: valori mobiliare, mijloace bănești (în monedă națională și în valută străină, inclusiv în numerar), autoturisme, obiecte de design din oficii și alte bunuri;
b) în al doilea rînd, pe produsele finite (mărfuri), precum și pe alte bunuri materiale care nu participă nemijlocit în procesul de producție și care nu sînt destinate utilizării nemijlocite în producție;
c) în al treilea rînd, pe bunurile imobiliare, precum și pe materia primă, materiale, mașini, unelte, utilaje, instalații, echipamente și alte mijloace fixe, destinate utilizării nemijlocite în producție;
d) în al patrulea rînd, pe bunurile predate unor alte persoane.
Potrivit art. 175 alin. (2) al CPC al RM pot fi admise concomitent mai multe măsuri de asigurare a acțiunii dacă valoarea bunurilor sechestrate nu depășește valoarea acțiunii. Aici, de facto se au în vedere aplicarea mai multor sechestre, adică aceleiași măsuri dar raportată la diverse bunuri.
În ceea ce privește valoarea acțiunii drept unitate de măsură a măsurilor aplicate, trebuie să menționăm faptul că sunt nenumărate situațiile în care valoarea acțiunii nu poate fi stabilită efectiv de către judecător fie din lipsa cunoștințelor speciale în domeniu fie din cauza faptului că valoarea obiectului acțiunii este variabilă.
De asemenea sunt frecvente situațiile în care judecătorul tinde să supraasigure acțiunea, în asemenea modalitate îngrădind drepturile pârâtului, dar și complicând extrem de mult activitatea executorului judecătoresc care în cazul în care va aplica măsurile stabilite de instanță va fi răspunzător de această greșeală a instanței.
Prin urmare, este important ca judecătorul sau instanța de judecată să verifice dacă reclamantul a indicat corect valoarea acțiunii în strictă conformitate cu prevederile art.87 CPC.
Concomitent, se atenționează că judecătorul sau instanța de judecată la determinarea cuantumului valorii bunurilor sechestrate urmează să țină cont de mărimea taxei de stat care va fi inclusă în valoarea acestor bunuri.
Legea nu determină categoriile concrete de acțiuni care pot fi asigurate și nici nu stipulează că pot fi asigurate numai acțiunile cu caracter patrimonial. Prejudiciul moral sau nepatrimonial, presupune acel prejudiciu care nu este susceptibil de prețuire în bani, de ex. atingerea adusă onoarei sau reputației unei persoane, suferința fizică provocată prin accidentare sau suferința psihică cauzată de decesul sau vătămarea corporală a unei persoane apropiate – soț/soție, rudă și chiar prieten. Deci acțiunea privind repararea prejudiciului moral, de asemenea, poate fi asigurată,cu toate că acest prejudiciu nu este material, deoarece în cazul admiterii acțiunii executarea hotărârii constă în perceperea unei sume bănești care, în unele cazuri, se poate referi și la averea debitorului.
Caracterul patrimonial sau nepatrimonial al pretențiilor nu este un factor determinant pentru a dispune sechestrarea bunurilor ca măsură asiguratorie. Astfel, dacă reclamantul justifică scopul prevăzut de CPC al RM sau de legea specială, judecătorul poate aplica această măsură de asigurare și atunci cînd se pretinde repararea prejudiciilor morale. Însă, trebuie respectate limitele impuse prin legi speciale, de ex. „Nu se admite aplicarea sechestrului pe bunurile pârâtului, inclusiv pe contul bancar, pentru asigurarea pretențiilor privind compensarea prejudiciului moral”.
Înterdicția impusă pârâtului de a săvârși anumite acte, interdicția impusă altor persoane de a săvârși anumite acte în privința obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pârât sau îndeplinirea unor alte obligații față de el
Măsura de asigurare a acțiunii ca interzicerea pârâtului de a săvârși anumite acte, referitor la obiectul litigiului, inclusiv transmiterea bunului pârâtului sau stingerea anumitor creanțe față de acesta, joacă un rol nu mai puțin important în procesul civil.
CPC al RM prevede două măsuri de asigurare a acțiunii sub forma unor interdicții:
Interdicția impusă pârâtului de a săvârși anumite acte;
Interdicția impusă altor persoane de a săvârși anumite acte în privința obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pârât sau îndeplinirea unor alte obligații față de el. Legea reglementează aceste măsuri într-o singură măsură.
Scopul acestor tipuri de măsuri se reflectă în menținerea situației concrete existente până la data intentării procesului civil.
Legislatorul nu a specificat care sunt, în mod concret, acele acțiuni care sunt interzise de a fi săvârșite de către pârât sau alte persone deoarece ar fi practic imposibil o astfel de încercare în vederea spectrului larg existent. De exemplu, dacă instanța are pe rol o cauză privind înlăturarea impedimentelor de trai în casa de locuit și a celor de folosință a terenului aferent, reclamantul poate cere instanței aplicarea măsurii asiguratorii prin interzicerea pârâtului de a săvârși careva acțiuni în vederea executării lucrărilor privind construirea pe acel teren. Dacă, spre exemplu, se examinează cauza privind evacuarea din imobil, atunci instanța poate interzice înregistrarea altor persoane în încăperea locativă.
Cu titlu de exemplu mai pot fi menționate următoarele: interdicția pârâtului de a săpa cavități în pământ în imediata apropiere a peretelui casei vecinului; interdicția instalării liniilor de comunicații pe teritoriul casei și/sau terenului reclamantului; interzicerea eclipsării luminii reclamantului; interdicția scoaterii coșului de fum în curtea reclamantului; interdicția răspândirii informației în ziare, reviste, alte surse de informare în masă, corectitudinea căreia constituie obiectul litiugiului examinat ș.a.
Hotărârea Plenului CSJ în pct. 20 menționează câteva situații cu titlu de exemplu în vederea interpretării acestei prevederi. Astfel, spre exemplu, în litigiile patrimoniale, cînd obiectul litigiului se află la terți, instanța de judecată va dispune interdicția de a încheia contracte în privința acestui obiect, de a înregistra acțiunile. De asemenea, instanța poate interzice organului cadastral de a înregistra imobilul litigios, Inspectoratului Fiscal – de a prezenta dispoziția incaso, băncilor – de a executa dispozițiile de plată etc. La aplicarea acestei măsuri de asigurare instanța de judecată urmează să țină cont că interdicțiile de a executa anumite acte ce se referă atît la bunurile ce-i aparțin pârâtului, cît și la averea ce nu-i aparține lui, dar poate să intre în posesiunea, folosința și dispoziția lui pe viitor (spre exemplu, va primi moștenirea, i se va restitui datoria etc.).
Emițând încheierea privind aplicarea interdicției de a săvârși anumite acte, în calitate de măsură asiguratorie, judecătorul trebuie sa determine în fiecare caz individual tipul acțiunilor care urmează a fi interzise bazându-se pe obiectul acțiunii.
Aceste măsuri de asigurare nu se aplică din considerentul că acele acțiuni ale pârâtului, de cele mai dese ori, constituie atitudinea răuvoitoare a acestuia, dar din considerentul general de garantare a executării ulterioare efective și în termeni optimi a hotărârii instanței de judecată.
Toate acestea fiind spuse, constatăm că se crează o oarecare problemă de ordin practic în ceea ce privește executarea unor asemenea măsuri, deoarece de cele mai dese ori, pârâtul nu este dispus să respecte aceste interdicții. Cu toate acestea el va fi obligat să se conformeze cerințelor stabilite în încheiere fie benevol, fie în urma intentării procedurii de executare și aplicării acțiunilor de executare silită în acest sens.
Suspendarea vînzării bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acțiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar); suspendarea urmăririi, întemeiate pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale judiciară.
Suspendarea vînzării bunurilor sechestrate ca măsură de asigurare se aplică în acțiunile de eliberare de sub sechestru sau în cazurile în care se solicită radierea din registru. Necesitatea suspendării vînzării este dictată de faptul ca bunul sechestrat prin vînzare să nu fie procurat de un terț.
De asemenea, ca modalitate de asigurare a acțiunii poate servi și suspendarea urmăririi în baza unui document executoriu în cazul în care acesta este contestat de către debitor pe cale judiciară. Ca document executoriu poate servi ordonanța judecătorească, hotărârea instanței de contencios administrativ, titlul executoriu și alte documente.
Măsurile de asigurare menționate mai sus sînt adresate nemijlocit executorului judecătoresc, pentru ca acesta să suspende toate acțiunile întru executarea sentințelor, hotărârilor, ordonanțelor și a altor documente executorii.
Scopul acestor măsuri de asigurare este suspendarea procedurii de executare și vânzării ulterioare a bunurilor sechestrate și respectiv suspendarea urmăririi întemeiate pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale judiciară.
Modul și cazul de aplicare a acestor tipuri de măsuri o constituie situția înaintării acțiunii privind ridicarea sechestrului de pe bunuri. Aceasta este bazată pe dreptul constituțional al fiecărui cetățean la proprietate și la apărarea acesteia, precum și apărarea contra atentării la aceasta și se examinează de către instanță conform regulilor procedurale generale.
Caracteristica specifică a acestor tipuri de cauze se rezumă la faptul că intentarea unor astfel de cauze se realizează doar în cadrul desfășurării procedurii de executare, când bunurile sechestrate sunt ridicate sau se pregătește vânzarea acestora. În vederea pregătirii pentru examinarea procesului nou apărut, instanța trebuie să suspende procedura de executare intentată pe cauza anterioară până la sfârșitul examinării în fond a acțiunii privind ridicarea sechestrului de pe bunuri.
Vorbind despre suspendarea urmăririi, întemeiate pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale judiciară, instanța sau judecătorul realizează aceleași acțiuni precum și n cadrul acțiunii privind ridicarea sechestrului de pe bunuri. Astfel, instanța trebuie să suspende executarea documentului executoriu până la soluționarea acțiunii.
Măsurile de asigurare a acțiunii sunt prevăzute nelimitativ în art. 175 al CPC al RM, precum și în legile speciale. Caracterul nelimitativ al măsurilor de asigurare rezultă expres din prevederile art. 175 alin. (2) al CPC al RM: „ Judecătorul sau instanța poate aplica, după caz, și alte măsuri de asigurare a acțiunii care să corespundă scopurilor specificate la art.174”.
Cu toate acestea nu pot fi aplicate măsuri de asigurare neprevăzute de cadrul legal în cazul în care acestea, într-o măsură oarecare, încalcă drepturile și libertățile pârâtului sau oricărei alte persoane. Astfel, potențiala libertate a judecătorului în ceea ce privește arealul măsurilor de asigurare este pe deplin exagerată datorită faptului că acesta este strict obligat la satisfacerea scopului asigurării acțiunii nicidecum suprarealizării acestuia, care inevitabil poate conduce la lezarea drepturilor părții opuse.
Consecutiv, nu se justifică de scopul legitim și nici de principiul procesului echitabil măsuri de asigurare precum: suspendarea ordinului de concediere, suspendarea executării contractului de locațiune ori interzicerea de a desfășura activitatea de întreprinzător în spațiile închiriate sau interzicerea semnării contractelor de prestări de servicii atunci cînd se cere declararea nulității contractelor respective. În asemenea cazuri nu se justifică prin nici un argument scopul legitim al asigurării acțiunii. În cazul cînd pretențiile reclamantului vor fi admise, executarea hotărîrii judecătorești nu este în pericol.
La fel, efectul nulității constă în desființarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul juridic nul nu poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desființează retroactiv. Deci, nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc). Astfel încât judecătorul sau instanța cutează să se expună asupra fondului cauzei prin intemediul unei astfel de dispoziții înainte de a se pronunța, în mod legal, prin hotărâre asupra acestuia.
Acestea fiind menționate, trebuie să exemplificăm câteva măsuri de asigurare neprevăzute de CPC al RM dar care sunt perfect valabile și susceptibile de a fi aplicate: de exemplu, o astfel de măsură poate fi transmiterea obiectului în litigiu unei terțe persoane cu acordul său, până la soluționarea litigiului; măsurile de asigurare în ceea ce privește litigiile din domeniul drepturilor de autor; măsurile de asigurare în litigiile privind lezarea dreptului la libera exprimare (interdicția de a răspândi informația contestată, aplicarea sechestrului pe tirajul care conține informația contestată, interdicția de a distruge înregistrările audio și video) ș.a.
Practica judiciară vine în sprijinul aplicării altor măsuri de asigurare neprevăzute expres în prevederile CPC al RM. Astfel, Judecătoria sectorului Râșcani al mun. Chișinău într-o cauză privind încasarea datoriei a asigurat acțiunea civilă prin intermediul interzicerii înstrăinării cotei părți ce aparține pârâtului din întreprinderea a cărei membru este.
Alte măsuri neprevăzute de lege întâlnite în practica judiciară sunt: interzicerea temporară a organizării oricăror acțiuni de protest într-un anumit loc până la soluționarea cauzei în fond; interzicerea efecturării oricăror tipuri de lucrări de construcții pe o anumită adresă pînă, de asemenea, la soluționarea cauzei în fond; interdicția de a efectua tranzacții obiectul cărora sunt acțiunile deținute de către pârât cât și sistarea dreptului de vot a acestuia în cadrul adunărilor generale ale acționarilor societății comerciale al cărei membru este.
Într-o altă categorie de cauze, cauze privind contestarea actului administrativ, instanțele de judecată, la cererea reclamanților suspendă executarea proceselor verbale întocmite de către autoritatea a cărei acțiuni se contestă și facturile emise. O astfel de măsură asiguratorie nu este expres prevăzută în CPC, dar ea este menționată de o lege specială, art. 21 Legea Contenciosului Administrativ.
În analiza finală, măsurile de asigurare aplicate în vederea realizării scopului asigurării acțiunii civile sunt stipulate neexhaustiv în prevederile CPC al RM, ele fiind susceptibile de a fi completate cu alte măsuri nenumite dar necesare într-o acțiune civilă specifică.
Având în vedere acestea, măsurile asiguratorii nu înfăptuiesc procesul de apărare a dreptului încălcat, cu toate acestea ele facilitează realizarea apărării drept consecință a unei executări eficiente a dispoziției emise pe acțiunea examinată.
II. PROCEDURA DE ASIGURARE A ACȚIUNII
2.1 Examinarea și soluționarea cererii de asigurare a acțiunii
De regulă, asigurarea acțiunii devine posibilă după intentarea procesului, în orice fază a procesului până la etapa în care hotărârea judecătorească devine definitivă.
O problemă controversată în literatura de specialitate, se anunță a fi acel moment din care se consideră intentat procesul civil. Majoritatea specialiștilor definesc existența a două componente în ce privește aceast stadiu al procesului, adică înaintarea acțiunii propriu-zisă (depunerea cererii de chemare în judecată) și primirea cererii de chemare în judecată. Cu toate că majoritatea specialiștilor agreează existența acestor două componente, ei privesc diferit problema apariției raporturilor procesuale la aceasta fază. Primii: consideră că însăși înaintarea cererii de chemare în judecată continuă apariția raporturilor procesuale civile, cei din urmă, însă, consideră că aceste raporturi se dovedesc a fi posibile numai după primirea cererii de chemare în judecată, adică aflării acesteia pe rolul instanței.
Conchidem că, data depunerii cererii de chemare în judecată încheie curgerea termenului de prescripție pentru acea acțiune, nicidecum termenul nu este întrerupt de încheierea de primire a cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, întreruperea termenului de prescripție se realizează nu datorită faptului înaintării unei cereri de chemare în judecată, dar primirii acesteia pe rol. Această concepție este fortificată de unele prevederi legislative, cum ar fi art. 99 al CF al RM unde „instanța judecătorească este în drept să hotărască încasarea pensiei de întreținere de la data depunerii cererii”.
Rezolvarea acestei problematici, pe de oparte dogmatice, dar pe de alta practice are însemnătate pentru realizarea măsurilor de asigurare a acțiunii, deoarece permite diferențierea dintre o cerere depusă și una primită.
Dreptul la asigurarea acțiunii, precum și oricare drept subiectiv civil se poate ivi și exista numai în existența anumitor condiții indicate în art. 174 CPC al RM. În primul rând, la acestea se referă faptul intentării acțiunii civile, care se manifestă a fi punctul de start al existenței dreptului la asigurare a acțiunii.
Asigurarea acțiunii, conform Codului de Procedură civilă în vigoare, se admite în orice fază a procesului civil aceasta ar trebui să însemne că aplicarea măsurilor de asigurare e posibilă din momentul înaintării cererii de chemare în judecată. Art. 177 alin. (2) specifică în mod direct acest lucru, deoarece în principiu cererea de asigurare a acțiunii poate fi depusă concomitent cu cererea de chemare în judecată.
Astfel, în momentul depunerii cererii de asigurare a acțiunii concomitent cu cea de chemare în judecată se merge pe ideea asigurării viitoarei pretenții, întrucât asigurarea acțiunii, ca atare, se realizează doar în urma existenței acesteia, adică intentării procesului civil.
Totuși, există posibilități legale de asigurare a acțiunii înainte de adresarea în judecată. De exemplu:
art.22 Legea nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare prevede posibilitatea solicitării măsurilor de asigurare a acțiunii „concomitent cu depunerea cererii prealabile către mass-media.
Cererea de asigurare a acțiunii depusă până la intentarea acțiunii, în acest caz, trebuie să succeadă cererea prealabilă. Astfel, în cererea de asigurare a acțiunii depusă la instanța competentă să soluționeze litigiul, reclamantul va relata pretențiile sale formulate în cererea prealabilă către mass-media și va trebui sa anexeze, în original, dovada înmânării sau expedierii acestei cereri.
Asemenea cereri se vor înregistra, distribui aleatoriu și examina unipersonal de către judecătorul desemnat conform legii. Procedura examinării și soluționării unei astfel de cereri va fi identică unei cereri obișnuite de asigurare a acțiunii (art.177-181 CPC).
art. 59 Legea nr.139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor și drepturile conexe „Măsurile prevăzute la alin. (1) și (2) pot fi revocate la cererea pârâtului dacă reclamantul nu a inițiat, în decurs de 20 de zile lucrătoare, proceduri care să conducă la examinarea cazului de către instanța de judecată.
Legea specială în materia dreptului de autor operează cu temenul de „revocare” în privința măsurilor de asigurare, cu toate acestea CPC al RM prevede expres în art.180 că „măsurile de asigurare pot fi anulate la cererea pârâtului de către judecătorul sau instanța care a ordonat măsura de asigurare ori de judecătorul sau instanța în a căror procedură se află pricina”.
Conform art.80 și 75 Legea nr.50 din 07.03.2008 privind protecția invențiilor este obligatorie „depunerea unei cauțiuni sau a unei garanții echivalente corespunzătoare, necesare reparării prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâului în cazul în care nu va fi constatată existența unei încălcări.
Conform art. 10 Legea nr. 23 din 22.02.2008 cu privire la arbitraj; Publicat: 20.05.2008 în Monitorul Oficial Nr. 88-89 „Instanța de judecată poate, la orice etapă a procedurii arbitrale, inclusiv la etapa inițierii acestei proceduri, să ia decizii privind aplicarea măsurilor de asigurare la cererea unei părți, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova”.
În concluzie, referitor la limitele de timp în vederea depunerii cererii de asigurare a acțiunii reiterăm faptul că „asigurarea se admite în orice fază a procesului pînă la etapa în care hotărîrea judecătorească devine definitivă”.
Observăm că legislatorul generalizează nu doar condițiile, motivele de aplicare a măsurilor asiguratorii, dar și categoriile de persoane care pot interveni cu o astfel de cerință în proces.
Reclamantul, adresându-se în instanța de judecată are o pretenție concretă împotriva pârâtului, ceea ce reprezintă însăși obiectul acțiunii. Acesta urmărește scopul îndeplinirii cererii sale de către pârât pe calea executării silite a obligației lui, pe care pârâtul nu a executat-o benevol.
Datorită faptului că pretenția provine de la reclamant, lui îi revine interesul de bază de asigurare a acesteia.
La fel, sunt destul de frecvente situațiile când executarea hotărârii emise în favoarea reclamantului este dificilă sau, uneori chiar, imposibilă. În mod particular, o astfel de întorsătură poate să survină în urma acțiunilor de rea credință ale debitorului, de exemplu: înstrăinarea bunului aflat în litigiu, modificarea valorii bunului în urma folosirii lui, ascunderea acestuia.
Aceasta explică faptul că în procesul civil anume reclamantul este acel care în mod primar înaintează cererea de asigurare a acțiunii prin intermediul căreia pot fi prevenite acele consecințe nedorite și dăunătoare efectivei executări a viitoare hotărâri judecătorești.
Reclamantul este în drept, cu toate acestea, nu doar să exprime careva obiecții în ceea ce privește încheierea de asigurare a acțiunii și să dea explicații în acest sens, dar și să atace încheierea de asigurare a acțiunii. În acest fel, reclamantul este o persoană interesată în mod vădit de evoluția procesului de asigurare a acțiunii.
Cu toate acestea, reclamantul, se poate dovedi a fi interest nu doar în aplicarea măsurilor asiguratorii dar și în substituirea unei forme de asigurare a acțiunii printr-o altă formă, dacă aceasta, de exemplu, încetează să garanteze realitatea executării pretenției sale.
În același timp, reclamantul poate fi interest de anularea măsurilor de asigurare, în momentul în care ele crează debitorului prejudicii vădite, substanțiale, compensarea ulterioară a cărora poate fi pusă pe seama reclamantului. Cu toate acestea, CPC al RM nu prevede o astfel de prerogativă reclamantului, stipulând expres că „Măsura anterioară de asigurare a acțiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea pârâtului… ”.
Pârâtul la rândul său, este persoana împotriva căreia se îndreaptă pretenția reclamantului, și în privința căruia instanța ia măsuri de asigurare a acțiunii. Consecutiv, anume pârâtului îi revine, de cele mai dese ori, prerogativa de a cere anularea unor astfel de măsuri.
De cele mai dese ori, pârâtul este și acea persoană care cere substituirea formei de asigurare anterioare. Substituirea este posibilă dacă măsura de asigurare aplicată, de exemplu, îngrădește exagerat dreptul pârâtului și cauzează prejudicii substanțiale.
Precum reclamantul, pârâtul poate să prezinte obiecții, explicații și la fel să atace încheierea emisă în urma examinării cererii de asigurare a acțiunii.
O problemă actuală ar putea fi situația în care pârâtul ar fi acela să solicite aplicarea măsurilor de asigurare. Considerăm a fi posibilă o astfel de cerere în contexul desfacerii căsătoriei de către instanța de judecată. Astfel încât, indiferent de calitatea părții care s-a adresat cu cererea de asigurare a acțiunii, instanța va trebui să examineze cererea și să emită, în caz de necesitate, încheierea privind asigurarea acțiunii luând în considerație regimul juridic al bunurilor soților, care este proprietatea comună în devălmășie.
Trebuie să menționăm, însă, că nici norma legală nu interzice această posibilitate, nefiind expres stipulat doar reclamantul ca subiect al acestei cereri, dar fiind remarcat în norma legală că „La cererea participanților la proces, … ” se examinează aplicarea cărorva măsuri de asigurare a acțiunii.
Pe lângă cele menționate supra, nu poate fi trecută cu vederea situația în care pârâtul îmbrățișează calitatea de reclamant în cadrul acțiunii reconvenționale. Încă dreptului privat roman îi erau cunoscute, așa numitele acțiuni- actiones duplices. În care ambele părți sunt, deopotrivă, reclamanți și pârâți, reclamantul deosebindu-se de pârât, exclusiv, prin întâietatea acționării în acțiune civilă.
De asemenea, datorită specificității în acțiunile reconvenționale, separarea părților are un caracter pur formal, or reclamantul și pârâtul își apără, în mod egal, un drept încălcat sau contestat.
În dreptul procesual civil, în prezent, se examinează o varietate largă de acțiuni bilaterale. Cu toate acestea, ne interesează doar acele din ele, care se atribuie celor susceptibile de executare, respectiv, susceptibile de asigurare. Dintre care, cele mai importante ar fi: acțiunile privind recunoașterea nulității contractelor, acțiunile privind partajarea averii comune (partajarea proprietății în devălmășie a soților, partajarea moștenirii ș.a.). În astfel de acțiuni, cererea privind asigurarea acțiunii poate surveni, fără deosebire, de la ambele părți.
De exemplu, vânzătorul într-un contract de vânzare cumpărare, se adresează în instanța de judecată cu cererea de a declara nul contractul și aplicării efectelor corespunzătoare. În vederea asigurării acțiunii acesta solicită sechestrarea unei părți din marfa predată pârâtului și care a rămas nevândută până la acel moment. Pârâtul, la rândul său, cere sechestrarea mijloacelor bănești ale reclamantului în mărimea costului mărfii care se cere a fi sechestrată de către reclamant. În acest caz, reieșind din condițiile speței, instanța poate să admită ambele cereri. Astfel, drept rezultat, atribuit reclamantului, este vorba despre asigurarea acțiunii din partea pârâtului, și invers, asigurarea acțiunii din partea reclamantui în ceea ce privește marfa pârâtului.
Astfel, pârâtul este unul din subiectele susceptibile de a înainta cerere de asigurare a acțiunii în cadrul procesului civil.
O altă categorie de persoane care ar putea cere asigurare acțiunii civile, pot fi intervenienții principali (intervenienții care formulează pretenții proprii cu privire la obiectul litigiului). Art. 65 alin. (2) expres stipulează că aceste persoane au drepturi și obligații de reclamant. Din rândul drepturilor acestora menționăm: dreptul de a formula cereri, în legătură cu asigurarea acțiunii de exemplu, dreptul de a da explicații orale și scrise referitor la cererile altor persoane, dreptul de a ataca încheierea privind asigurarea acțiunii.
Cu toate acestea, intervenientului principal nu îi sunt accesibile astfel de acțiuni precum: cererea anulării măsurilor de asigurare, dacă acestea nu au fost aplicate în legătură cu el sau la cererea sa. La fel, acesta nu va putea ataca încheierea privind asigurarea acțiunii, încheierea privind refuzul asigurării acțiunii sau cea de anulare a măsurilor de asigurare a acțiunii dacă acestea nu îi sunt adresate sau nu au fost aplicate în urma cererii acestuia. Totuși, intervenientul principal, poate, întotdeauna, să ceară substituirea unei forme de asigurare a acțiunii printr-o altă formă și să atace posterioarele încheieri în acest sens indiferent dacă măsurile asiguratorii au fost aplicate sau nu la cerere intervenientului.
A doua categorie de intervenienți, intervenienții accesorii, care nu formulează pretenții proprii cu privire la obiectul litigiului, sunt parțial interesați de examinarea cererilor în vederea asigurării acțiunii. Această categorie de persoane nu înaintează pretenții proprii către reclamant sau pârât, respectiv, nici nu au ce să asigure efectiv. Cu toate acestea, intervenientul accesoriu trebuie să aibă posibilitatea de substituire a formei de asigurare.
De exemplu, să luăm intervenientul accesoriu introdus în proces la cererea pârâtului, în privința celui din urmă sunt aplicate careva măsuri de asigurare. Dacă, acțiunea reclamantului va fi admisă atunci pârâtul nu va avea posibilitatea de a cere repararea prejudiciului cauzat prin asigurarea acțiunii. Însă, pârâtul acționându-l în regres pe intervenientul accesoriu își va putea, totuși, recupera pierderile din contul acestuia. În acest sens, înțelegem că intervenientul accesoriu este cointeresat să prevină careva prejudicii cauzate de măsura de asigurare aplicată în proces. Astfel, în situația în care intervenientul accesoriu posedă anumite conturi bancare, bunuri imobile etc., acesta ar trebui să aibă potențiala posibilitate de a substitui măsurile de asigurare aplicate în privința bunurilor pârâtului.
Intervenienții accesorii nu pot ataca refuzul instanței de a aplica măsurile asiguratorii, restituirea cererii de asigurare a acțiunii, încheierea privind aplicarea măsurii asiguratorii concrete.
Conchidem, că intervenienții accesorii sunt persoane interesate în procesul de asigurare a acțiunii, cu toate că acest interes se manifestă într-o măsură mai mica.
Altă persoană care ar putea înainta o cerere privind asigurarea acțiunii este procurorul în condițiile art. 71 CPC al RM.
Indiferent de persoana care depune cererea de asigurare a acțiunii sau limitele de timp atribuite acesteia, art. 174 CPC al RM solicită ca formularul de cerere să conțină în sine „motivele și circumstanțele pentru care se solicită asigurare acțiunii”.
Practic, cererea de asigurare a acțiunii poate fi inclusă în cererea de chemare în judecată, într-o cerere separată scrisă sau orală, sau chiar în acțiunea reconvențională intentată de către pârât.
De cele mai dese ori, însă, cererea privind asigurarea acțiunii se depune separat, or momentul depunerii acesteia nu este limitat la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.
Astfel, trebuie să concluzionăm că cererea privind asigurarea acțiunii poate fi formulată în mod diferit, dar aceasta întotdeauna este obligatoriu a fi examinată.
Înainte de a defini circumstanțele și motivele care trebuie incluse în cererea de asigurare a acțiunii trebuie să diferențiem cele două categorii de timp în care se poate depune cererea de asigurare a acțiunii: inainte și după intentarea procesului civil.
În mod cert, este oportun să specificăm, mai întâi, condițiile comune ambelor cazuri. În ambele situații asigurării se atribuie o pretenție materială de cele mai dese ori, măsura aplicată trebuie să corespundă categoriei de pretenție formulată, măsura asiguratorie trebuie să fie limitată la valoarea acțiunii sau viitoarei acțiuni, la fel sunt necesare a fi prezentate motivele pe care se bazează cererea.
Am putea să concluzionăm că depănarea motivelor și circumstanțelor în favoarea asigurării acțiunii ar fi inoportună din moment ce cererea de chemare în judecată le contemplă în totalitate dar, aceasta este obligatoriu luând în considerație faptul că cerera de asigurare a acțiunii este examinată „fără înștiințarea pârâtului și a celorlalți participanți la proces”.
Cu toate acestea, este necesară o analiză a circumstanțelor necesar a fi dovedite pentru ca acestea să fie considerate suficiente și concludente, susceptibile de a face imposibilă executarea hotărârii judecătorești.
Putem defini, astfel un obiect special al probației, care diferit de cel general pe cauza civilă concretă, constituie ansamblul circumstanțelor de fapt care au importanță pentru soluționarea cererii de asigurare a acțiunii într-un proces civil concret. De aceea în obiectul probației pentru soluționarea cererii de asigurare a acțiunii se specifică următoarele circumstanțe de fapt:
Existența unui pericol real sau potențial de neexecutare a hotărârii judecătorești, catalizat de acțiunile pârâtului sau terțelor persoane;
Proporționalitatea măsurilor de asigurare pretenției înaintate de către reclamant.
CPC nu prevede spectrul probelor care pot fi întrebuințate de către reclamant întru susținerea cererii sale de asigurare a acțiunii, întru demonstrarea imposibilității sau posibilei imposiblități de executare a hotărârii judecătorești în urma acțiunilor de rea-credință a pârâtului. Reieșind din art. 117 CPC al RM „probe în pricini civile sînt elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii”. De aceea, reclamantul este în drept să aducă orice probe care ar servi la constatarea imposibilității de executare a hotărârii judecătorești.
La asemena probe putem atribui următoarele:
Discuțiile anterioare ale părților care dovedesc tergiversarea procesului cauzată de pârât;
Cereri nefondate din partea pârâtului, la fel, menite să tărăgăneze procesul;
Luarea anumitor măsuri în vederea transmiterii bunurilor, mijloacelor bănești ale pârâtului către alte persoane terțe etc.;
Luarea deciziilor de a începe procedura de insolvabilitate a pârâtului din propria inițiativă etc.
Toate aceste tipuri de informație pot surveni dintr-o varietate imensă de surse, chiar și din sursele mass-media, deoarece CPC de aceasta dată nu limitează ansamblul probelor susceptibile a fi prezentate.
Anume pentru definirea maximă a necesității aplicării măsurilor de asigurare și prevenirea îngrădirii deliberate a drepturilor pârâtului, judecătorul trebuie să ia în considerație, la discreția sa, veridicitatea pretenției reclamantului chiar dacă aceasta sarcină îi este pusă în sarcină fazei dezbaterilor judiciare. Prin urmare, judecătorul sau instanța de judecată, examinând cererea de asigurare, urmează să verifice în fiecare caz concret natura apariției obligațiunilor pârâtului.
Prin urmare, examinând cererea de asigurare a acțiunii, instanța urmează, în fiecare caz concret, să verifice obiectul și temeiul acțiunii principale, să determine natura litigiului, să verifice argumentele reclamantului referitoare la acțiunile cu rea-credință ale pârâtului de înstrăinare a bunurilor, care ar putea pune obstacole în privința executării viitoarei hotărîri judecătorești.
Astfel, pentru soluționarea cererii de asigurare a acțiunii în favoarea reclamantului, instanța trebuie să considere acțiunea vrednică de o asemenea garanție, cu alte cuvinte, până la emiterea unei hotărâri judecătorești, să prezume temeinicia acțiunii. Ca și oricare altă prezumție, aceasta ulterior poate fi infirmată prin refuzul în admiterea acțiunii sau, până atunci, de probele aduse de către partea adversă.
Cererea de asigurare a acțiunii trebuie să întrunească condițiile pentru o cerere de chemare în judecată ordinară stipulate în art. 166, 167 CPC al RM. Astfel, la oricare abatere, neregularitate sau neajuns acesteia îi sunt aplicabile normele privind refuzul primirii cererii și încetării procesului: art. 169 și respectiv art. 265 CPC al RM.
Cererea de asigurare a acțiunii, indiferent de forma în care a fost depusă, fie odată cu cererea de chemare în judecată, printr-un act separat sau în referință, „se soluționează de către judecător sau de către instanța care examinează pricina în termen de o zi de la depunere”. Pe de altă parte, trebuie să specificăm consecutivitatea examinării cererilor în momentul comasării cererii de chemare în judecată și a celei de asigurare într-un singur formular.
Astfel, conform art. 168 alin. (2) CPC al RM „ judecătorul acceptă cererea de chemare în judecată în decurs de 5 zile de la repartizare”. Luând în considerație faptul că „cererea chemare în judecată introdusă în instanță se repartizează, în termen de 24 de ore” în mod aleatoriu prin intermediul Programului Integrat de Gestionare a dosarelor (PIGD), efectiv obținerea unui răspuns va dura maxim 6 zile.
Unii specialiști, însă, extind acest termen menționând că cererea de asigurare a acțiunii trebuie să fie examinată de către instanță în aceeași zi dar nu mai tirziu de a doua zi după primirea cererii de chemare în judecată pe rol.
La fel, modificarea recent operată în Hotărârea Plenului CSJ privind modificarea și completarea Hotărârii explicative „Cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează asigurarea acțiunii la judecarea cauzelor civile” nr. 32 din 24.10.2003 potrivit căreia „dacă instanța nu s-a pronunțat asupra asigurării în ziua depunerii cererii și au avut loc câteva ședințe, măsurile de asigurare urmează a fi aplicate în ședința de judecată, cu participarea părților” cauzează o problemă în practica judiciară lăsând astfel, o soluție pentru voalarea incompetenței profesionale a judecătorului sau instanței.
Nu putem să fim de acord cu o astfel de tratare a problemei, dat fiind faptul că aceasta ar reprezenta o interpretare extensivă defavorabilă a normelor procesuale civile în acest sens.
În acest sens sunt plauzibil a fi remarcate câteva argumente: „în primul rând instanța nu poate să nu se pronunțe asupra cererii de asigurare a acțiunii în decursul a câtorva ședințe”. Acest lucru este inacceptabil din cauza prevederii imperative din art.177 CPC: „cererea de asigurare a acțiunii se soluționează de către judecător sau de către instanța care examinează pricina în termen de o zi de la depunere, fără înștiințarea pârâtului și a celorlalți participanți la proces. ”
În al doilea rând, chiar dacă în art. 177 CPC este pomenit și judecătorul, și instanța, nu există nici o justificare ca măsurile de asigurare solicitate să fie aplicate „în ședința de judecată, cu participarea părților.” Dacă am admite asemenea aplicări improprii ale legii procesuale, s-ar pierde esența și efectul imediat al asigurării acțiunii. Participarea părților implică înștiințarea acestora și implicit aflarea de către partea adversă a intenției de operare a unor măsuri urgente și imediate.
Examinarea cererii de asigurare a acțiunii se soldează cu „pronunțarea încheierii privind asigurarea sau neasigurarea acțiunii”.
Încheierea urmează să fie întocmită în corespundere cu cerințele indicate în textul art.270 CPC al RM, adică să întrunească următoarele indicații:
locul și data emiterii;
denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată și al grefierului;
date despre participanții la proces, obiectul litigiului sau pretenția înaintată;
problema asupra căreia se emite;
motivele care au determinat concluziile instanței și legea guvernantă;
dispoziția instanței;
ordinea și termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.
Dar suplimentar urmează să cuprindă:
măsura de asigurare concretă;
locul aflării averii;
cuantumul valorii acțiunii;
termenul de aplicare a interdicției;
contul bancar etc.
Instituția asigurării acțiunii civile are un caracter urgent ceea ce determină și necesitatea executării de urgență a încheierii de asigurare acțiunii. CPC reglementează expres acest fapt menționând că „încheierea de asigurare a acțiunii se execută imediat, în ordinea stabilită pentru executarea actelor judecătorești”.
La această etapă, activitatea instanței are o legătură indisolubilă cu activitatea sistemului de executare silită eliberând titlul excecutoriu, astfel încât acesta este mecanismul prin care se realizează efectiv dispoziția de asigurare a instanței. Aici, intră în joc promptitudinea acțiunilor de executare silită aplicate de către executorul judecătoresc întru înfăptuirea aplicării măsurilor asiguratorii, drept rezultat garantării efectivității executării viitoarei hotărâri judecătorești.
La finalul acestui paragraf este prielnic a fi reiterată ordinea soluționării cererilor de asigurare a acțiunii.
Astfel, indiferent de modul de soluționare a cererii de asigurare a acțiunii, fie în ședință de judecată unde părțile au posibilitatea să se expună în cadrul examinării cu obiecții și explicații, fie în lipsa acestora, cererea de asigurare a acțiunii se soluționează în termen de o zi de la depunerea acesteia.
Diferită fiind situația în care cererea de asigurare a acțiunii este inserată în corpul cererii de chemare în judecată, în acest sens enunțăm în mod repetat faptul că în asemenea situație cererea de asigurare acțiunii se soluționează în ziua emiterii încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată.
La examinarea cererii de asigurare a acțiunii un rol primordial îl au asa aspecte precum: obiectul și temeiul acțiunii principale, natura litigiului, veridicitatea argumentelor reclamantului referitoare la acțiunile cu rea-credință ale pârâtului de înstrăinare a bunurilor, care ar putea pune obstacole în privința executării viitoarei hotărîri judecătorești.
S-ar putea specula că astfel de cerințe ar duce la o părtinire oarecare din partea judecătorului sau instanței, însă anume datorită acestor pucte de reper urmărite în vederea soluționării cererii de asigurare a acțiunii sunt garantate drepturile pârâtului, acesta fiind protejat de o oarecare îngrădire sau limitare deliberată a drepturilor sale.
În asemenea fel, ordine și condiții se soluționează corect și echidistant o cerere privind asigurarea acțiunii civile.
2.2 Substituirea, anularea și contestarea măsurilor de asigurare a acțiunii
Uneori, după aplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii se arată a fi necesară modificarea sau anularea acestora. Datorită acestui fapt, procesului privind asigurarea acțiunii îi sunt susceptibile faze precum substituirea măsurilor de asigurare sau anulare a acestora, de către aceeași instanță, care nu sunt însă interconectate cu procesul civil aflat pe rol în cadrul căruia a survenit problema asigurării acțiunii, în primul rând.
La cererea participanților la proces, se admite substituirea unei forme de asigurare a acțiunii printr-o altă formă.
De exemplu, în locul aplicării sechestrului pe averea (patrimoniul) pârâtului este necesar a fi aplicat sechestrul pe conturile bancare sau poate se face necesară anularea acestor măsuri (de exemplu, dacă valoarea acțiunii este mai mică decât suma sechestrată).
Pe lângă acestea, substituirea măsurii de asigurare se poate realiza nu doar la cererea reclamantului dar și la cea a pârâtului, care „în cazul asigurării acțiunii prin care se cere plata unei sume, pârâtul este în drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al instanței suma cerută de reclamant”.
Substituirea unei forme de asigurare a acțiunii printr-o altă formă se soluționează în ședință de judecată. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.
Necesitatea substituirii unei forme de asigurare cu o alta poate apărea în cazul în care forma de asigurare aleasă inițial îngrădește neîntemeiat drepturile pârâtului.
La fel, substituirea unei forme de asigurare a acțiunii printr-o altă formă, la cererea reclamantului, se realizează în cazul în care măsura asiguratorie aplicată primar de către instanță, nu este suficientă sau invers, dar mult mai rar, nu este justificată.
Astfel, datorită faptului că problema substituirii sau anulării măsurilor de asigurare se pune doar în contextul unor noi circumstanțe, nu ar fi corect să considerăm că are loc o revizuire a dispoziției instanței de judecată.
Revizuirea presupune înlăturarea gravelor erori de fapt și de drept, fiind astfel un remediu procesual în acest sens ce este pus la îndemâna justițibilului în vederea apărării drepturilor și intereselor sale legitime.
O asemenea soluție se realizează doar în urma contestării dispozițiilor instanței de judecată, ceea ce nu este cazul când vine vorba de substituirea sau anularea măsurilor de asigurare dispuse anterior.
Aici, însă, trebuie să fie vorba despre o nouă examinare privind aceeași problemă doar că este obligatoriu a fi luate în considerație noile circumstanțe apărute. Drept rezultat se „revizuiește” încheierea emisă de judecător sau instanță care era atât legală cât și întemeiată.
Rezultă că, instanța admițând asigurarea acțiunii civile o realizează, însă, sub o condiție, adică aplică o anumită măsură de asigurare până în momentul în care parvin circumstanțe noi care sunt susceptibile de a duce la ceea ca aceeași problemă, cea de asigurare a acțiunii, să fie soluționată în mod diferit, adică sa fie aplicată o altă măsură sau chiar să fie anulate măsurile aplicate anterior.
Anularea măsurilor de asigurarea poate surveni drept consecință a mai multor cauze. Anularea măsurilor de asigurare, de regulă, poate avea loc în cazul în care s-au modificat sau au dispărut circumstanțele care au constituit baza pentru admiterea cererii de asigurare a acțiunii.
Existența unor asemenea circumstanțe constituie condiția anulării sau substituirii măsurilor de asigurare aplicate anterior. Astfel, de exemplu respingerea acțiunii reclamantului și emiterea hotărârii de respingere a pretențiilor reclamantului poate constitui proba faptului că pretenția reclamantului era una neîntemeiată sau modificarea pe parcursul procesului a obiectului litigiului poate fi examinată drept bază a inconsecvenței cu caracterul pretenției a măsurii aplicate.
Numai survenirea circumstanțelor probatoare că măcar una din condițiile aplicării măsurilor de asigurare s-a modificat, a fost modificată sau a căzut în neexistență și substituirea formei de asigurare cu o altă formă poate crea prejudicii sau este imposibilă, poate fi fundația pentru substituirea sau anularea măsurilor de asigurare aplicate anterior.
Astfel, substituirea măsurii de asigurare continuă să realizeze același scop, de asigurare a acțiunii civile doar că sub o altă formă, de aceea, aplicând o altă formă de asigurare instanța de judecată trebuie să stabilească acele condiții în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii ar face imposibilă executarea hotărârii judecătorești, de parcă această cerere de asigurare nu ar fi existat până la momentul substituirii măsurii de asigurare.
În asemenea mod, putem spune că în cadrul substituirii măsurii de asigurare trebuie sa fie respectate:
condițiile de anulare a măsurilor de asigurare a acțiunii, și
condițiile aplicării noii forme de asigurare.
De exemplu, dacă partea adversă va aduce dovezi precum că măsura de asigurare nu duce la realizarea scopului asigurării acțiunii, atunci ele pot fi suficiente pentru ca aceasta să fie supusă anulării.
Dacă, însă solicitantul anulării măsurilor de asigurare remarcă faptul că valoarea acțiunii, a pretențiilor enunțate în aceasta este mai mica decât mărimea prejudiciului survenit sau potențial de a apărea în urma aplicării măsurii de asigurare, fapt ce este de asemenea probat, dar reclamantul sau persoana în a carei folos au fost aplicate măsurile asiguratorii nu dorește să depună cauțiune și cere doar substituirea măsurii asiguratorii, atunci instanța trebuie să examineze această situație în condițiile inițiale de asigurare a acțiunii cu specificarea tuturor circumstanțelor noi existente.
Reiterăm faptul că trebuie respectate doar acele condiții care sunt susceptibile de aplicare măsurii de asigurare anume, pentru că se realizează substituirea măsurii de asigurare. Asemenea condiții pot fi: conformitatea noii măsuri de asigurare propuse naturii pretenției ce face obiectul acțiunii civile, conformitatea măsurii scopului asigurării acțiunii civile și comunicarea motivelor necesare dovedirii acestui scop.
Noua măsură de asigurare aplicată trebuie, de asemenea, să fie proporțională valorii acțiunii indiferent de momentul în care se realizează asigurarea acțiunii sau substituirea unei forme de asigurare cu o altă formă.
Toate aceste condiții sunt obligatoriu a fi respectate în situația în care părțile sunt în tabere diferite, și nu sunt de acord cu substituirea măsurii de asigurare dar nu atunci când părțile au găsit un numitor comun în proces.
Pentru anularea măsurilor de asigurare aplicate anterior sunt suficiente a fi întrunite următoarele condiții:
apariția circumstanțelor substanțiale menționate supra;
posibilitatea dovedirii acestora;
imposibilitatea substituirii unei forme de asigurare a acțiunii printr-o altă formă;
Astfel, odată survenite și dovedite circumstanțele care fac posibilă anularea măsurilor de asigurare poate fi emisă încheierea privind anularea lor și supusă executării imediate pentru a garanta respectarea drepturilor persoanei interesate.
Anularea măsurilor de asigurare conform art. 180 al CPC al RM se realizează la cerera pârâtului sau din oficiu de către judecătorul sau instanța care a ordonat măsura de asigurare ori de către judecătorul sau instanța în a căror procedură se află pricina.
Deși CPC nu prevede expres acest lucru, este important să menționăm că în momentul în care vorbim despre anularea măsurilor de asigurare a acțiunii putem vorbi și despre anularea parțială a lor atunci cînd de exemplu, reclamantul micșorează cuantumul pretențiilor sale, și pârâtul înaintează o cerere în acest sens.
Neînțeleasă rămâne situația de neprevedere a posibilității de solicitare a anulării măsurilor de asigurare de către reclamant, având în vedere că acestuia, ulterior, pârâtul îi poate înainta o acțiune de restituire a prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare a acțiunii, fapt din care rezultă interesul reclamantului de a cere anularea măsurilor de asigurare, posibil a fi dovedite mai târziu a fi nejustificate sau exagerate.
Conform art. 180 alin. (2) al CPC al RM anularea măsurii anterioare de asigurare a acțiunii se soluționează în ședință de judecată.
Recomandarea CSJ nr. 14 privind anularea măsurilor de asigurare a acțiunii civile stipulează că „instanțele de judecată care adoptă hotărâri definitive de la pronunțare în mod obligatoriu vor dispune anularea măsurilor de asigurare a acțiunii în dispozitivul hotărârilor sau deciziilor, dacă pretențiile reclamantului au fost respinse”.
Considerăm însă că anularea măsurilor de asigurare anterioare în afara ședinței de judecată este imposibilă chiar și în situațiile în care vine vorba despre:
intrarea în vigoare a hotărârii judecătorești;
respingerea acțiunii;
anularea din oficiu a măsurii de asigurare, acest drept al instanței este prevăzut expres în CPC în art. 180 alin. (1).
Astfel, instanța în mod obligatoriu trebuie să înștiințeze participanții la proces despre data și ora desfășurării ședinței de judecată, să desfășoare ședința, să verifice dacă nu există careva impedimente în vederea anulării măsurilor de asigurare, și doar după o asemenea procedură și în atare ordine, fără nici o excepție, se poate realiza anularea măsurilor de asigurare.
Ar putea, cu toate acestea, exista o singură excepție potrivit căreia problema anulării măsurii de asigurare să se examineze în afara ședinței de judecată. Astfel, în cazul în care anularea măsurii de asigurare este cerută de către persoana care a cerut și aplicarea acesteia, anularea trebuie să se dispună în mod obligatoriu.
În cazul respingerii acțiunii, (la fel în cazul scoaterii cererii de pe rol, încetării procesului) măsurile anterioare de asigurare a acțiunii se mențin pînă cînd hotărîrea judecătorească devine definitivă. În cazul admiterii acțiunii, măsurile anterioare de asigurare își păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii judecătorești. Consecutiv, acțiunea măsurilor de asigurare nu poate fi extinsă pentru perioada de după intrarea în vigoare a dispoziției judecătorești.
De regulă, la emiterea încheierii de asigurare a acțiunii, instanța prevede termenul aplicării măsurilor de asigurare printr-o sintagmă generală, cum ar fi de exemplu următoarea – „până la intrarea în vigoare a hotărârii judecătorești”.
Dacă, însă, instanța nu a prevăzut un asemenea termen de acțiune a măsurilor de asigurare, atunci mențiunea despre finisarea acestui termen trebuie, ogligatoriu, să fie făcută în actul prin care se realizează respingerea acțiunii, scoaterea de pe rol sau încetarea procesului civil.
În situația în care instața de judecată a omis o asemenea mențiune în actul său de dispoziție se va recurge la aplicarea normei stipulate în art. 180 alin. (3), în sensul că măsurile anterioare de asigurare a acțiunii se mențin pînă când hotărârea judecătorească devine definitivă.
Cu alte cuvinte, anularea măsurilor asiguratorii în asemenea mod duce la faptul că încheierea anterioară privind asigurarea acțiunii devine invalidă și nu poate fi contestată, deoarece la acel moment nu mai există obiectul care ar putea fi supus recursului.
Dacă au fost dispuse măsuri de asigurare a acțiunii menținute până la executarea hotărârii judecătorești prin care s-au admis pretențiile reclamantului, ele în mod firesc trebuie să-și piardă efectul odată cu încetarea procedurii de executare (art.83 Cod de executare). Însă încheierea de asigurare a acțiunii emisă de instanța de judecată va fi anulată tot de către aceiași instanță de judecată, la cererea persoanei interesate în temeiul încetării procedurii de executare, adică după intrarea în vigoare a încheierii privind încetarea procedurii de executare (art.84, alin.3 și art.85 CE). Abia în acest caz se va recurge la art.180 CPC, respectîndu-se procedura prevăzută de alin.2 „anularea măsurii anterioare de asigurare a acțiunii se soluționează în ședință de judecată. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței. Neprezentarea lor repetată însă nu împiedică examinarea problemei”.
Dacă acțiunea este admisă parțial, atunci rezolvarea pozitivă a chestiunii privind anularea măsurilor de asigurare a acțiunii se realizează de la caz la caz. Astfel încât circumstanțele concrete ale cauzei sunt punctul de reper în vederea soluționării acestei situații.
Trebuie să menționăm că pe lângă prevederile formulate expres în textul articolelor 179-180 al CPC al RM, necesar ar fi formularea câtorva reguli noi.
Astfel, substituirea formei de asigurare printr-o altă formă este inadmisibilă când circumstanțele care au stat la baza aplicării măsurii de asigurare a acțiunii nu s-au modificat substanțial, și persoana în favoarea căreia a fost asigurată acțiunea ori persoana a cărei drepturi au fost îngrădite drept consecință a aplicării măsurii nu este de acord cu aceasta modificare. Această regulă, în mod prioritar, are drept scop asigurarea stabilității actului justiției în problema asigurării acțiunii.
O a doua regulă, dedicată anulării măsurilor de asigurare a acțiunii ar putea fi aplicarea unui termen de 2 săptămâni pentru punerea în executare a încheierii privind aplicarea măsurilor de asigurare, astfel încât dacă acest termen este încălcat din vina persoanei care a cerut asigurarea, instanța la cererea pârâtului va anula măsura de asigurare.
În final, nu este lipsită de logică anularea măsurilor de asigurare drept consecință a neexecutării lor din vina reclamantului, sau oricărei alte persoane în favoarea căreia au fost aplicate respectivele măsuri de asigurare.
Asemenea cazuri se pot întâmpla cînd reclamantul, spre exemplu, primind la mînă titlul executoriu privind aplicarea măsurii asiguratorii îl păstrează pentru sine și nu se adresează executorului judecătoresc în scopul executării acestuia. În asemenea mod lăsând pârâtul în frica sechestrării patrimoniului său pentru o perioadă nedeterminată.
O astfel de situație, în care pârâtul rămâne la cheremul reclamantului nu este oportună și echitabilă în procesul civil. În vederea asigurării acțiunii reclamantul este cel care trebuie să se grăbească, consecutiv o astfel de prevedere ar fi salutată și ar demonstra nepărtinirea în cadrul procesului civil o dată în plus.
Anularea măsurii de asigurare se poate face de către instanța care a dispus asigurarea acțiunii sau cea care are cauza pe rol, de exemplu, altă instanță care a primit pricina după strămutare conform art.43 CPC, sau Curtea de Apel în cursul examinării apelului.
Despre anularea măsurilor de asigurare a acțiunii, judecătorul sau instanța înștiințează, după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.
Despre anularea măsurilor de asigurare trebuie să fie, neîntârziat înștiințat executorul judecătoresc pe rolul căruia se află dosarul privind asigurarea acțiunii. Acesta va fi obligat să ridice sechestrul în cazul „scoaterii de sub sechestru a bunului în baza unei hotărâri judecătorești definitive”.
O altă problemă ce necesită a fi tratată în acest paragraf este contestarea actelor de dispoziție a judecătorului sau instanței care aplică sau refuză în aplicarea măsurilor de asigurare, cât și a celor ce apar pe parcursul procesului de asigurare a acțiunii.
Considerăm că prevederile legislative în vederea dreptului persoanei de a ataca încheierile de asigurare a acțiunii, chiar dacă nu sunt perfecte, permit realizarea normelor legale în activitatea practică și răspund la întrebarea despre ordinea realizării acestui drept.
Dar și aici există o serie de întrebări care necesită a fi examinate cu o minuțioasă atenție, – despre, care sunt acele încheieri de asigurare pe care sunt în drept să le atace persoanele interesate, pot fi oare atacate toate încheierile în materia asigurării acțiunii sau doar o parte din ele, care este ordinea înștiințării participanților la proces, care este competența instanței ierarhic superioare în acest sens.
Astfel, încheierea de neasigurare a acțiunii (de refuz) poate fi atacată doar de către persoana care a cerut asigurarea, de obicei reclamantul, copia acestei încheieri nu e transmisă nimănui și examinarea acestei situații de către instanța ierarhic superioară se realizează ex parte, adică fără înștiințarea altor persoane.
Recursul urmărește să supună intanței ierarhic superioare judecarea, în condițiile legii, a conformității încheierii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Încheierea de neasigurare, emisă în ședință de judecată în lipsa părții adverse, poate fi atacată doar de către solicitant, și alte pesoane nu trebuiesc a fi înștiințate în acest sens.
Încheierea prin care nu se dă curs cererii de asigurare a acțiunii sau cea prin care nu se dă curs cererii privind anularea măsurilor de asigurare nu se supun căilor de atac. De cele mai dese ori, în practica judiciară, motiv pentru care cererii nu i se dă curs constituie lipsa unor elemente esențiale în aceasta. Spre exemplu, Judecătoria Buiucani din mun. Chișinău pe dosarul Nr. 2-3895/14 nu a dat curs cererii privind anularea sechestrului aplicat pe bunul imobil, motivând acest fapt prin lipsa anexelor ce ar putea proba, confirma faptul aplicării sechestrului contrar prevederilor legale. La fel, instanța a specificat un termen rezonabil de o lună pentru prezentarea, de către solicitant, a copiei certificate a actului judecătoresc de dispoziție în baza căruia a fost aplicat sechestrul pe bunul imobil și celorlalte copii anexate.
Încheierea privind asigurarea acțiunii civile poate fi atacată de partea opusă, care de obicei este pârâtul, dar înștiințate trebuie să fie toate persoanele interesate în examinarea procesului privind asigurarea acțiunii civile.
Instanța superioară poate menține sau anula încheierea de asigurare sau neasigurare a acțiunii În ultimul caz fiind procesual posibil ca instanța superioară să dispună asigurarea acțiunii civile. Respectiv se va emite o încheiere judecătorească și un titlu executoriu în acest sens.
Încheierea privind substituirea formei de asigurare a acțiunii sau cea de refuz în realizarea acesteia pot fi atacate de către persoanele interesate, la fel ele trebuie a fi înștiințate despre aceasta.
Încheierile privind anularea măsurilor de asigurare a acțiunii aplicate anterior pot fi contestate doar de către persoanele, în favoarea cărora au fost aplicate aceste măsuri de asigurare, însă înștiințate trebuie să fie toate persoanele interesate.
Încheierile privind refuzul de anulare a măsurilor de asigurare pot fi contestate de orice persoană interesată în proces, astfel fiecare trebuie să fie înștiințată.
Codul de procedură civilă nu cuprinde prevederi referitoare la situația de suspendare a procesului civil, care uneori poate dura destul de mult timp. În literatura de specialitate, în acest sens se menționează că instanța, când decide suspendarea, este obligată a specifica dacă este rațional să continue aplicarea măsurii de asigurare sau dispune anularea ei. Încheierile de asigurare a acțiunii pot fi atacate cu recurs, fapt care însă, nu determină suspendarea măsurii de asigurare a acțiunii, cu excepția „recursului împotriva încheierii de anulare a măsurii de asigurare sau de substituire a unei forme de asigurare cu alta” în legătură cu faptul că executarea imediată a acestor tipuri de încheieri nu este expres prevăzutî de legislație.
Astfel, concluzionăm că în mod diferit se soluționează problema suspendării executării încheierilor de asigurare. Aceasta însemnând că, executarea încheierilor privind anularea măsurilor de asigurare sau substituirea acestora se realizează doar după intrarea lor în vigoare, drept rezultat al expirării termenului de contestare sau refuzul instanței ierarhic superioare în admiterea recursului privind respectivele acte de dispoziție.
Dacă se depune recurs împotriva încheierii de asigurare sau neasigurare a acțiunii, examinarea cauzei civile, de fapt se va suspenda, or, instanța va trebui să expedieze dosarul împreună cu cererea de recurs instanței superioare. Recursul se va examina în condițiile art. 423-428 CPC al RM fără participarea justițiabililor vizați.
Cuprinsul cererii de recurs trebuie să corespundă cerințelor din art. 437 CPC, astfel ea trebuie să fie dactilografiată și trebuie să cuprindă:
denumirea instanței la care se depune recursul;
numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei ale cărei interese le reprezintă, adresa lor;
denumirea instanței care a emis decizia în apel, data pronunțării și dispozitivul deciziei, argumentele admiterii sau respingerii apelului;
esența și temeiurile recursului, argumentul ilegalității deciziei atacate, solicitările recurentului, propunerile respective;
data declarării recursului și semnătura recurentului.
În cazul cînd recursul este declarat prin reprezentant, la cererea de recurs se anexează și documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia dacă în dosar lipsește o astfel de împuternicire.
Dacă încheierea de asigurare a acțiunii a fost emisă fără știrea recurentului, termenul de depunere a recursului (15 zile) se calculează din ziua în care persoana interesată a aflat despre pronunțarea încheierii.
Precum am menționat mai sus: anularea, substituirea măsurilor de asigurare cât și contestarea actelor de dispoziție de asigurare a acțiunii civile sunt faze al procesului de asigurare a acțiunii care inevitabil pot apărea pe parcursul examinării cererii de asigurare a acțiunii.
În acest paragraf am încercat să relatăm despre ordinea și procedura de soluționare a acestor situații, astfel încât drepturile persoanelor vizate să nu fie îngrădite sau încălcate în vreun oarecare mod.
Reiterăm faptul că substituirea sau anularea măsurilor de asigurare pot fi cerute doar în contextul apariției unor circumstanțe substanțiale probatoare că măcar una din condițiile aplicării măsurilor de asigurare s-a modificat, a fost modificată sau a căzut în neexistență. Doar în aceste condiții există posibilitatea substituirii sau anulării măsurilor de asigurare aplicate anterior.
Aici mai necesită a fi specificate limitele de timp în care acționează măsurile de asigurare, acestea fiind dependente direct de soarta cererii de chemare în judecată. În cazul respingerii acțiunii, măsurile anterioare de asigurare a acțiunii se mențin până când hotărârea judecătorească devine definitivă. În cazul admiterii acțiunii, măsurile anterioare de asigurare își păstrează efectul până la executarea hotărârii judecătorești.
Cât ține de contestarea încheierilor de asigurare enunțăm în mod repetat că acesta este un drept destinat tuturor persoanelor interesate sau oarecum afectate de actele de dispoziție emise în vederea asigurării acțiunii. Atacarea lor se face posibilă în condițiile CPC și denotă efecte corespunzătoare, precum suspendarea executării încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a acțiunii sau de substituire a unei forme de asigurare cu o alta.
În concluzie, asigurarea acțiunii civile trebuie să fie dispusă legal conform procedurii stabilite, să corespundă scopului legitim și să fie proporțională, adică ingerințele în drepturile pârâtului trebuie să fie echilibrate într-o măsură rezonabilă de protecția anticipată a drepturilor reclamantului.
III. REPARAREA PREJUDICIULUI CAUZAT PÂRÂTULUI PRIN ASIGURAREA ACȚIUNII
Cauțiunea prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului
Aplicând măsurile de asigurare a acțiunii pârâtului îi pot fi cauzate prejudicii, iar reclamantul în deplină măsură poate abuza de drepturile sale procedurale și materiale. După aplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii pârâtului îi poate fi limitată continuarea activității financiare și economice normale, pentru că poate fi aplicat sechestrul pe conturile bancare, pe produsele gata de a fi expediate spre vânzare etc. Prin urmare, legea dă pârâtului o serie de garanții procedurale împotriva măsurilor de asigurare a acțiunii civile.
În primul rând, reclamantul este în drept, conform art. 181 CPC al RM să conteste încheierea de asigurare a acțiunii. Cu toate acestea, atacarea încheierii nu va duce la suspendarea respectivelor măsuri.
În al doilea rând precum am specificat anterior, aplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii poate cauza prejudicii pârâtului, de exemplu: sechestrarea conturilor bancare nu îi va permite acestuia să-și onoreze o anumită obligație ( să îndeplinească o clauză contractuală), sau să achite impozitele. Chiar dacă, conform art. 182 CPC al RM pârâtul poate înainta acțiune în reparație a prejudiciului considerăm că este oportun ca el să poată de asemenea impune reclamantul să furnizeze asigurarea pentru pierderile potențiale ale pârâtului, inclusiv prin depozitarea la contul instanței de judecată a sumei corespunzătoare de bani pentru a acoperi pierderile posibile ale pârâtului. Spunem că este oportun deoarece la momentul actual, prevederile legale conferă acest drept, judecătorului sau instanței „ …, judecătorul sau instanța poate cere reclamantului o cauțiune a prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului”.
Din sensul normei date reiese, că cauțiunea poate fi cerută doar în cazul soluționării pozitive a cererii privind asigurarea acțiunii.
În practica judiciară se întâlnesc însă cazuri cînd examinând cererea despre asigurarea acțiunii instanța a emis încheiere de respingere a cererii și, totodată, i-a propus reclamantului să transfere în termen de 5 zile pe contul depozitar al instanței suma egală cu valoarea penalității pretinse, în vederea asigurării reparației unui eventual prejudiciu care ar putea fi cauzat pârâtului prin admiterea cerinței de asigurare a acțiunii.
Reținem, că în cazul specificat, propunerea făcută de către instanță reclamantului de a transfera cu titlu de cauțiune suma specificată, poate fi apreciată drept o condiție pentru admiterea cererii de asigurare a acțiunii. Ceea ce este complet inadmisibil și mai ales ilegal.
Cаuțiuneа reprezintă o sumă de bаni dаtorаtă de o pаrte аflаtă în proces, ce solicită luаreа unei măsuri fаță de o аltа pаrte în proces. Аvând în vedere că măsurа аr puteа dăunа celeilаlte părți, instаntа poаte dispune în аnumite condiții, o cаuțiune. Acest drept al instanței de judecată este expres prevăzut în art. 182 alin. (1) al CPC. Această sumă este destintată acoperirii eventualelor pagube ce ar putea fi produse părții împotriva căreia se cere luarea măsurii, în condițiile în care cererea celui ce platește cauțiunea se respinge.
Cauțiuneа constă într-o sumă de bаni, de regulă în numerаr, dаr în mod excepționаl se poаte stаbili și prin instrumente de plаtă ori gаrаnții reаle/personаle (fidejusor) dаcă pаrteа în fаvoаreа căreiа se depune este de аcord (nu se vа cere însа аcordul părtii în situаțiа titlurilor emise de stаt pentru că аcesteа sunt sigure). Vаloаreа creаnței oferite de către cel obligаt lа plаtа cаuțiunii trebuie sа fie cel putin egаlă cu vаloаreа cаuțiunii stаbilite de instаnță. Dаcă debitorul contestа vаloаreа creаnței, precizând că аceаstа nu аr fi cel putin egаlă cu cаuțiuneа stаbilită de instаnță аre dreptul de а nu-și dа аcordul. Dаcă s-а аcceptаt de către beneficiаr un drept de ipotecа, instаnțа vа dispune din oficiu intаbulаreа ( înscriereа definitivă а dreptului de proprietаte sаu unui drept reаl imobiliаr în cаdаstrul bunurilor imobile) аcestuiа.
Sumа dаtorаtă de o pаrte cu аcest titlu se stаbilește de către instаnță în condițiile legii. Vаloаreа cаuțiunii constituie o problemă importаntă în vederea stabilirii sumei cauțiunii, datorită faptului că obiectul acțiunii nu este neapărat de fiecare dată a sumă de bani concretă sau un alt bun care poate fi evaluat cu ușurință în bani. Astfel, o soluție ideală ar fi reglementarea acestei situații. În acest sens propunem stabilirea unei sume fixe în cazul în care obiectul acțiunii nu poate fi evaluat în simboluri bănești.
Examinând problema cauțiunii, instanța trebuie să evalueze consecințele negative care ar putea apărea ca urmare a admiterii cererii de asigurare a acțiunii, precum și să ia în considerare faptul că suma cauțiunii trebuie să fie proporțională și adecvată pretențiilor declarate.
Legislația actuală în vigoare nu stabilește nici ordinea, nici formele, nici valoarea cauțiunii prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului. De aceea în practică această instituție este aplicată extrem de neuniform.
Considerăm că aceasta constituie o lacună notabilă în Codul de Procedură civilă și necesită a fi înlăturată. Un exemplu elocvent al unei rezolvări eficiente și corecte il constituie prevederile Codului de procedură arbitrală al Federației Ruse. Acesta reglementează drept o instituție separată contra-asigurarea pârâtului împotriva prejudiciului care i-ar putea fi cauzat.
Primordial ar trebui modificate prevederile care oferă intanței dreptul exclusiv de a cere reclamantului o cauțiune a prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului. În acest sens, problema contra-garanției sub forma unei cauțiuni trebuie să fie examinată de către instanță în primul rând la cererea pârâtului și doar cu titlu de recomandare la cererea instanței. Rolul instanței ar putea apărea, în lipsa cererii pârâtului, în situații de excepție când cauțiunea ar avea o importanță vădită și se va aplica doar luând în considerare circumstanțele concrete ale cauzei.
O asemenea tratare precum că instanța este cea care cere reclamantului cauțiune a prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului, în imaginea existenței pentru pârât a unui asemenea drept duce la concluzia că în cazul în care instanța nu a cerut cauțiunea la momentul examinării cererii de asigurare a acțiunii pârâtul este lipsit de acest drept și respectiv lui nu îi este garantat restituirea prejudiciului cauzat prin intermediul asigurării acțiunii.
Existența unei asemenea instituții precum contra-asigurarea pârâtului în cadrul procesului civil în RM ar modifica nu doar ordinea de stabilire a cauțiunii dar și ordinea de examinare a cererii privind asigurarea acțiunii, astfel încât aceasta ar trebui să fie realizată în ședință de judecată, cu citarea părților și explicarea dreptului pârâtului de a cere aplicarea cauțiunii pentru prejudiciile care ar putea fi cauzate prin intermediul măsurilor asiguratorii potențial a fi aplicate. Atfel, doar după depunerea cauțiunii pe contul instanței de judecată, demonstrării documentar al acestui fapt, ar putea fi aplicate măsuri de asigurare a acțiunii civile.
CPC al RM reglementează doar din punct de vedere negativ situația în care nu se depune cauțiunea, astfel „ în cazul în care reclamantul nu depune cauțiunea în termenul stabilit de instanță, aceasta din urmă emite o încheiere de anulare a măsurilor de asigurare a acțiunii, care se execută imediat”. Diferit de reglementările Federației Ruse care pun în dependență de depunerea cauțiunii aplicarea măsurilor de asigurare nu anularea acestora.
De asemenea instanța ar putea să propună o formă concretă de asigurare reciprocă a pârâtului, aceasta nefiind neapărat o sumă de bani. Sau chiar pârâtul poate fi acela care va solicita o anumită formă de asigurare a potențialului prejudiciu. În asemenea mod, drepturile părților nu pot fi lezate efectiv datorită faptului că în momentul asigurării acțiunii reclamantul poate cere aplicarea unei o anumite forme de asigurare.
Procedura de stabilire a cauțiunii:
instanțа vа citа părtile într-un termen scurt și vа stаbili cаuțiuneа;
instаntа se vа pronunțа prin încheiere;
Este necesar a fi menționat faptul că aceasta poarta la fel un caracter urgent, ceea ce denotă că problema stabilirii cauțiunii va fi examinată cu respectarea rigorilor pentru problema asigurării acțiunii. Aplicând prin analogie legea, putem să concluzionăm că o asemenea pricină va trebui să fie examinată timp de o zi de la depunere.
Cauțiuneа este fixаtă printr-o încheiere ce nu poаte fi аtаcаtă sepаrаt ci doаr împreună cu hotărâreа finаlă ce se dă în procesul în cаre s-а pus problemа cаuțiunii.
termenul pentru plаtа cаuțiunii curge de lа dаtа lа cаre i-а fost comunicаtă încheiereа debitorului cаuțiunii;
nedepunereа cаuțiunii în termenul fixаt аtrаge desfiintаreа (de drept) а măsurilor în legаtură cu cаre s-а dispus stаbilireа cаuțiunii (deci cаuțiuneа se plătește după luаreа măsurii).
Cauțiunea se depune pe contul instanței de judecată la dispoziția instanței. Cu toate acestea din punct de vedere practic se întâmplă că acest gen de operațiuni se realizează la contul curent special al executorului judecătoresc.
În practica judiciară autohtonă nu există o poziție unică în ceea ce privește contul depozitar pe care reclamantul urmează să transfere cauțiunea. Așadar, dese ori suntem în situația în care instanțele, de la un caz la altul, indică transferarea sumei cu titlu de cauțiune fie pe contul de depozit al instanței de judecată, fie pe contul curent special al executorului judecătoresc în a cărui circumscripție teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul.
Cauțiunea se restituie doar după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legatură cu care a fost stabilită, sau după încetarea efectelor măsurii pentru care a fost depusă.
Dreptul pârâtului de a cere stabilirea cauțiunii pentru prejudiciile cauzate îl protejează pe acesta și interesele lui, creând garanții suplimentare stabilității activității lui economice.
Acțiunea în reparație a prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare a acțiunii
Studiile referitoare la subiectul prezentului paragraf relevă, fără echivoc, necesitatea definirii obiectului acțiunii în reparație a prejudiciului. Distingem câteva tipuri de prejudicii: în formă de cheltuieli (de judecată, de reparație a bunurilor, de transport etc.), prejudiciu efectiv (distrugerea totală sau parțială a unui bun patrimonial ocrotit de lege), beneficiul ratat sau venitul ratat ( sistarea activității de întreprinzător din cauza măsurilor de asigurare aplicate)ș.a.
Trebuie să menționăm că în vedereа аngаjării unei răspunderi civile în contextul înаintării unei аcțiuni în repаrаție а prejudiciului cаuzаt pârâtului, аcestа (prejudiciul) trebuie să îndeplineаcă аnumite cerințe:
Prejudiciul trebuie să fie urmаreа încălcării unui drept subiectiv sаu а unui interes legitim. Аstfel, odаtă ce аcțiuneа reclаmаntului а fost respinsă măsurile de аsigurаre а аcțiunii reprezintă o încălcаre а dreptului subiectiv аl pârâtului, de exemplu: dreptul lа proprietаte în cаzul sechestrului unui аnumit bun.
Prejudiciul să fie cert. Prejudiciul este cert аtunci când existențа lui este sigură, de necontestаt, iаr întindereа sа poаte fi evаluаte. Аstfel, certitudineа existenței prejudiciului este demonstrаtă în primul și în primul rând de аctele de dispoziție аle instаnței de judecаtă, încheierile de аsigurаre și hotărâreа definitive pe cаz.
Legăturа cаuzаlă dintre prejudiciu și fаptа ilicită. Аdică, între аplicаreа măsurilor de аsigurаre și prejudiciul survenit prin аplicаreа lor.
Dаcă hotărâreа de respingere а аcțiunii reclаmаntului a devenit irevocabilă, pârâtul este în drept să intenteze împotriva reclamantului acțiune de reparare a prejudiciului cauzat prin asigurarea acțiunii la cererea reclamantului, indiferent de vinovăția reclamantului.
Prejudiciul să fie nerepаrаt.
Lа stаbilireа prejudiciului trebuie respectаte mаi multe reguli:
stаbilireа corectă а răspunderii civile pentru а determinа un prejudiciu precis;
momentul determinării prejudiciului este аcelа аl pronunțării hotărîrii definitive privind răspundereа civilă;
determinаreа prejudiciului se fаce pe bаză de probe, iаr nu prin simplа аpreciere, fie globаl, fie prin stаbilireа sepаrаtă а fiecăruiа dintre elementele sаle structurаle;
determinаreа prejudiciului poаte fi făcută de părți pe cаle convenționаlă;
determinаreа prejudiciului nu este influențаtă de situаțiа mаteriаlă а persoаnei păgubite ori а celei responsаbile, ceeа ce intereseаză fiind echivаlentul pаgubei suferite, cаre trebuie аcoperită integrаl;
determinаreа prejudiciului nu este motivаtă decît de dispozițiile dreptului civil.
Аcțiuneа în repаrаție а prejudiciului cаuzаt pârâtului prin аplicаreа măsurilor de аsigurаre reprezintă o аcțiune civilă prin cаre pârâtulului, cаruiа i-аu fost încălcаte sаu îngrădite drepturile drept efect аl аdoptării și аplicării măsurilor de аsigurаre, îi sunt repаrаte consecințele negаtive, pаtrimoniаle și morаle suferite.
Аnаlizând prevederile legаle în vigoаre (аrt.182 CPC) depistăm pаtru condiții cаre genereаză dreptul pаrticipаntului lа proces de а intentа аcțiune în repаrаreа prejudiciului cаuzаt prin аplicаreа măsurilor de аsigurаre:
аdmitereа de către instаnță а cererii privind аplicаreа măsurilor de аsigurаre а аcțiunii împotrivа pârâtului și menținereа аcesteiа pe pаrcursul exаminării cаuzei pînă hotărâreа devine definitivă;
existențа legăturii de cаuză-efect între аplicаreа măsurilor de аsigurаre și prejudiciul survenit prin аplicаreа lor;
respingereа pretențiilor reclаmаntului din cerereа principаlă prin pronunțаreа unei hotărîri judecătorești;
devenireа hotărîrii judecătorești irevocаbile. Аceаstă regulă este specificаtă în аrt.182 аlin. (2) unde se menționeаză că „ dаcă hotărâreа de respingere a acțiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pârâtul este în drept să intenteze împotriva lui acțiune în reparație a prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare a acțiunii, luate la cererea acestuia, indiferent de vinovăția reclamantului”.
Nu putem fi de acord cu situația în care persoana prejudiciată trebuie să aștepte până în momentul în care va deveni irevocabilă hotărârea judecătorească fie prin necontestare fie prin respingerea apelului și respectiv, a recursul în vederea acestei hotărâri. Această situație este inacceptabilă din mai multe motive.
În primul rând, am putea face analogie cu momentul în care o hotărârea devine executorie de fapt, adică momentul în care ea devine definitivă. Astfel, în mod analogic o potențială cerere privind repararea prejudiciului ar fi oportun a fi posibilă după ce hotărârea rămâne definitivă datorită faptului că aceasta dispune de următoarele efecte juridice:
este obligatorie (art. 16 CPC);
este executorie (art. 255 CPC).
În situația în care pârâtul sau persoana prejudiaciată pe urma aplicării măsurilor asiguratorii ar fi nevoită să aștepte ca hotărârea să devină irevocabilă există doar avantajul că aceasta poate prin intermediul unei acțiuni simplificate, în lipsa necesității de a demonstra aceste prejudicii să și le repare, or unul dintre efectele primordiale ale unei hotărâri irevocabile este prejudicialitatea.
Practicа judiciаră este foаrte controversаtă lа аcest cаpitol, аstfel încât de lа o instаnță lа аltа аcțiuneа privind repаrаreа prejudiciului cаuzаt prin аsigurаreа аcțiunii este soluționаtă în mod diferit. Аstfel s-а întâmplаt și în următorul cаz unde „X” s-а аdresаt cu cerereа de chemаre în judecаtă împotrivа lui „Y”, cu privire lа repаrаreа prejudiciului cаuzаt prin аsigurаreа аcțiunii în formă de sechestru аplicаt pe bunurile imobile.
În motivаreа аcțiunii а menționаt că, în procesul exаminării cаuzei intentаte de „Y” împotrivа lui „X”, cu privire lа încаsаreа аrvunei duble în sumă de 200000 euro, prin încheiereа Judecătoriei Botаnicа mun. Chișinău din 08.12.2009, lа cerereа lui „Y” аu fost аplicаte măsuri de аsigurаre а аcțiunii pe mijloаcele bănești în sumă de 100000 euro și pe bunurile immobile.
Prin deciziа Curții de Аpel Chișinău din 31 mаi 2011, cаre а fost menținută prin deciziа Curții Supreme de Justiție din 21 mаrtie 2012, s-а аdmis pаrțiаl аcțiuneа înаintаtă de „Y”, s-а încаsаt de lа „X”, în beneficiul lui „Y” sumа de 100000 euro în cаlitаte de аvаns și sumа de 49655 lei în cаlitаte de cheltuieli de judecаtă.
Аcțiuneа în repаrаreа prejudiciului а pаrcurs lа fel toаte grаdele de jurisdicție cа în finаl Colegiul menționeаză că pentru а beneficiа de dreptul de а înаintа аcțiuneа de repаrаre а prejudiciului mаteriаl în sensul normei menționаte urmeаză а fi întrunite cumulаtiv următoаrele circumstаnțe: condițiа cu privire lа аdmitereа de către instаnță а cererii privind аplicаreа măsurilor de аsigurаre а аcțiunii împotrivа pîrâtului și menținereа аcesteiа pe pаrcursul exаminării cаuzei până hotărâreа devine definitivă; existențа legăturii de cаuză-efect între аplicаreа măsurilor de аsigurаre și prejudiciul survenit prin аplicаreа lor; respingereа pretențiilor reclаmаntului din cerereа principаlă prin pronunțаreа unei hotărâri judecătorești; devenireа hotărîrii judecătorești irevocаbile.
Rаportând împrejurările respective lа circumstаnțele cаuzei instаnțа de recurs reține că prin încheiereа Judecătoriei Botаnicа din 08.12.2009, lа cerereа recurentului аu fost аplicаte măsuri de аsigurаre а аcțiunii pe mijloаcele bănești în sumă de 100000 euro și pe bunurile imobile, cаre а fost menținută pe pаrcursul exаminării cаuzei. Totodаtă colegiul reține că, condițiа cu privire lа respingereа pretențiilor reclаmаntului din cerereа principаlă prin pronunțаreа unei hotărâri judecătorești irevocаbile nu а fost întrunită, or prin deciziа Curții de Аpel Chișinău din 31 mаi 2011, cаre а fost menținută prin deciziа Curții Supreme de Justiție din 21 mаrtie 2012, s-а аdmis pаrțiаl аcțiuneа înаintаtă de „Y”, s-а încаsаt de lа „X”, în beneficiul lui „Y” sumа de 100000 euro în cаlitаte de аvаns și sumа de 49655 lei în cаlitаte de cheltuieli de judecаtă.
Аstfel, instаnțа de recurs concluzioneаză, că prevederile аrt. 182 аlin. (2) din Codul de procedură civilă nu sunt аplicаbile speței, or în sensul normei menționаte este întemeiаtă pretențiа în cаzul în cаre аcțiuneа reclаmаntului este respinsă integrаl, pe când pretențiile recurentului аu fost аdmise pаrțiаl, fаpt ce denotă temeiniciа аcțiunii înаintаte și demonstreаză bună credință în exercitаreа dreptului de аsigurаre а аcțiunii.
Colegiul consideră că, sechestrul аplicаt prin încheiereа Judecătoriei Botаnicа mun. Chișinău din 08.12.2009 corespunde scopului de аsigurаre а executării hotărârii judecătorești și este o măsură de аsigurаre proporționаlă, pe motiv că ingerințele în drepturile intimаtului sunt echilibrаte într-o măsură rezonаbilă de protecțiа аnticipаtă а drepturilor recurentului, or pretențiile аcestuiа аu fost pаrțiаl аdmise.
Vice versа, într-un аlt dosаr аcelаși Colegiu în cаdrul exаminării recursului pentru o аcțiune în repаrаție а prejudiciului cаuzаt de аsigurаreа аcțiunii, аcțiune cаre а fost аdmisă pаrțiаl de către Colegiul civil, comerciаl și de contencios аdministrаtiv, dispunând încаsаreа despăgubirii de аsigurаre din contul Societății de Аsigurări-Reаsigurări „Y” Societаte pe Аcțiuni în beneficiul lui „X” sumа de 5 227, 97 euro, cu efectuаreа plăților în vаlută nаționаlă conform cursului oficiаl аl Băncii Nаționаle а Moldovei lа dаtа executării hotărârii, аdmite pаrțiаl recursul declаrаt de „X”, cаseаză pаrțiаl deciziа Curții de Аpel Chișinău din 13 februаrie 2014 și hotărâreа Judecătoriei Botаnicа mun. Chișinău din 21 аugust 2013 în cаuzа civilă lа cerereа de chemаre în judecаtă înаintаtă de „X” împotrivа societății de аsigurări-reаsigurări „Y” societаte pe аcțiuni privind încаsаreа despăgubirii de аsigurаre, а penаlităților pentru neexecutаreа obligаției, а dobânzii de întârziere și а prejudiciului morаl, pronunțând o hotărâre nouă, prin cаre:
Încаseаză din contul Societății de Аsigurări-Reаsigurări „Y” Societаte pe Аcțiuni în beneficiul lui „X” despăgubireа de аsigurаre în sumă de 5 227, 97 euro; penаlitаte în sumă de 7 395,3 euro, dobândа de întârziere în sumă de 16 733, 52 euro, în totаl sumа de 29 356, 79 (două zeci și nouă mii trei sute cincizeci și șаse euro, 79 cenți), cаre urmeаză а fi convertită în vаlutа nаționаlă а Republicii Moldovа, lа rаtа de schimb din dаtа plății.
Încаseаză din contul Societății de Аsigurări-Reаsigurări „Y” Societаte pe Аcțiuni în beneficiul lui „X” sumа de 9 867, 40 (nouă mii opt sute șаizeci și șаpte lei, 40 bаni), cu titlu de cheltuieli de judecаtă.
În final depistăm faptul că argumentul CSJ în vederea condiției în care pentru înaintarea cererii în reparație a prejudiciului cauzat pârâtului prin asigurarea acțiunii este necesară existența unei hotărâri de respingere a acțiunii reclamantului devenită irevocabilă, este folosit de la caz la caz și această prevedere este interpretată în mod deliberativ.
Considerăm a fi incorectă tratarea în care pârâtului îi este îngrădit, dar mai ales dependent dreptul de a-și recupera prejudiciul, cauzat prin intermediul măsurilor de asigurare, de faptul admiterii parțiale sau respingerii acțiunii.
Sibliniem faptul că în momentul în care cererea reclamantului a fost admisă parțial, măsurile de asigurare aplicate pe toată valoarea acțiunii constituie o ingerință în drepturile pârâtului, care la rândul său urmează a fi reparată în aceeași măsură.
În al doilea rând, sunt destul de frecvente situațiile în care procesul civil nu se încheie cu o simplă încheiere de admitere sau respingere a pretențiilor reclamantului. Acesta poate, de asemenea să înceteze în cazul în care este întrunit unul din temeiurile prevăzute la art. 265 CPC sau temeiul din cadrul art. 342 alin. (1) CPC. La fel, cererea reclamantului poate fi scoasă de pe rol conform temeiurilor prevăzute de art. 267 CPC al RM.
Astfel, în asemenea cazuri reieșind din prevederile legale pârâtul este limitat în dreptul său de a-și recupera prejudiciul în situația în care procesul nu se finalizează cu o hotărâre judecătorească. O asemenea tratare este inechitabilă mai ales în situația când procesul încetează în urma renunțării reclamantului la acțiune sau scoaterii de pe rol în cazul neprezentării în ședință.
Conchidem astfel că este inoportun dar mai ales ineficient pentru înfăptuirea actului justiției în termeni optimi și rezonabili cât și pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptul la un proces rezonabil, situația în care pârâtului i se limitează dreptul său la repararea prejudiciului prin intermediul condiției potrivit căreia hotărârea trebuie să fi devenit irevocabilă ca acesta să-și poată repara prejudiciile suportate.
Prevederile procesuale în vigoare au tendința de a proteja drepturile tuturor participanților la proces. Astfel, în vederea reparației prejudiciului cauzat pârâtului prin asigurarea acțiunii sunt respectate și protejate nu doar interesele pârâtului dar și cele ale reclamantului. Codul de procedură civilă stipulează că „Persoana care a depus cauțiunea are dreptul să solicite restituirea acesteia în cazul în care partea care se consideră prejudiciată prin măsurile de asigurare a acțiunii nu depune o acțiune pentru compensarea prejudiciilor în termen de cel mult două luni de la data la care a rămas irevocabilă hotărîrea judecătorească prin care a fost soluționată pricina ori s-a emis încheierea judecătorească irevocabilă prin care a fost încetat procesul sau prin care cererea a fost scoasă de pe rol”.
Această prevedere își găsește utilitatea realizând un important beneficiu reclamantului. Adică, pârâtul va pierde o importantă garanție a reparării prejudiciului în cazul în care încalcă termenul de 2 luni deoarece reclamantul își poate restitui cauțiunea. Nu trebuie în nici un caz sa se considere că aceste 2 luni reprezintă termenul de prescripție pentru inaintarea actiunii în reparea prejudiciului cauzat pârâtului prin asigurarea acțiunii, or după expirarea acestui termen pârâtul se lipsește de cauțiunea depusă anterior de către recamant ceea ce poate să facă doar puțin mai anevoioasă executarea hotărârii în favoarea sa.
Cu alte cuvinte, reparația prejudiciului cauzat pârâtului prin asigurarea acțiunii reprezintă o garanție importantă a drepturilor fundamentale ale omului. Aceasta are drept scop stabilirea echilibrului între situațiile procesuale ce pot apărea și respectarea și protejarea drepturilor participanților la proces în aceste situații.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Mijlocul prin care se asigură realizarea obiectivului principal al procedurii civile, care constă în protecția drepturilor încălcate sau contestate, libertăților și intereselor legitime îl reprezintă asigurarea acțiunii civile prin intermediul măsurilor de asigurare.
Aplicarea în timp util al acestor măsuri permite garantarea executării în viitor a hotărârii emise pe cauza civilă și previne prejudicierea vădită a persoanei adresante.
Aplicarea de către instanța de judecată, pe un anumit caz concret a măsurilor de asigurare a acțiunii civile, reieșind din scopul acestora, trebuie să corespundă anumitor condiții: trebuie să fie aplicate de către intanța de judecată în termeni restrânși; măsurile de asigurare să fie temporare; acestea să fie proporționale revendicărilor formulate în cererea de chemare în judecată.
Urgența necesității de aplicare a măsurilor de asigurare a acțiunii se realizează datorită prevederilor simplificate de adoptare a unei asemenea dispoziții, astfel încât cererea de asigurare a acțiunii se examinează timp de o zi de la depunere, fără înștiințarea participanților la proces.
Reiterăm faptul că instituția asigurării acțiunii prevede anumite căi de modificare a măsurilor de asigurare precum substituirea sau anularea măsurilor de asigurare. Acestea pot fi cerute doar în vederea apariției unor circumstanțe substanțiale care dovedesc că măcar una din condițiile aplicării măsurilor de asigurare s-a modificat sau acestea (măsurile) nu mai îndeplinesc scopul pentru care au fost aplicate. Doar în aceste condiții există posibilitatea substituirii sau anulării măsurilor de asigurare aplicate anterior.
Cât ține de contestarea încheierilor de asigurare enunțăm în mod repetat că acesta este un drept destinat tuturor persoanelor interesate sau oarecum afectate de actele de dispoziție emise în vederea asigurării acțiunii. Atacarea lor se face posibilă în condițiile CPC și denotă efecte corespunzătoare, precum suspendarea executării încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a acțiunii sau de substituire a unei forme de asigurare cu o alta.
Putem afirma că, în principiu, instituția asigurării acțiunii îți îndeplinește scopul pentru care este instituită dar cu toate acestea există o serie de aspecte care trebuiesc cizelate, pe alocuri modificate în totalitate.
Rezumând cele relatate în textul tezei, deducem că, deși asigurarea acțiunii nu este o instituție nouă, instanțele judecătorești nu aplică uniform prevederile legale la acest capitol al CPC al RM. Astfel, deseori la examinarea cererilor de asigurare a acțiunii se comit așa greșeli de procedură, precum:
examinarea cererii de asigurare a acțiunii nu la data depunerii ei, după cum prevede legea, ci la o dată mult mai târzie;
necitarea părților la soluționarea întrebării privind substituirea sau anularea măsurilor de asigurare a acțiunii;
neîntocmirea procesului-verbal al ședinței de judecată în procesul soluționării întrebării privind substituirea sau anularea măsurilor de asigurare a acțiunii;
soluționarea cererii de asigurare a acțiunii în cadrul încheierii de primire a cererii de chemare în judecată și nu printr-o încheiere separată destinată special cererii de asigurare a acțiunii civile.
Instituția asigurării acțiunii civile manifestă unele problematici nu doar de ordin procesual dar și conceptual.
Primordial ținem să menționăm inconsecvența condiției care generează dreptul participantului la proces de a intenta acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin aplicarea măsurilor de asigurare – hotărârea să devină irevocabilă.
Aceasta este nefondată mai ales deoarece sunt destul de frecvente situațiile în care procesul civil nu se încheie cu o simplă încheiere de admitere sau respingere a pretențiilor reclamantului. Acesta poate, de asemenea să înceteze în cazul în care este întrunit unul din temeiurile prevăzute la art. 265 CPC sau temeiul din cadrul art. 342 alin. (1) CPC. La fel, cererea reclamantului poate fi scoasă de pe rol conform temeiurilor prevăzute de art. 267 CPC al RM.
Astfel, în asemenea cazuri reieșind din prevederile legale pârâtul este limitat în dreptul său de a-și recupera prejudiciul în situația în care procesul nu se finalizează cu o hotărâre judecătorească. O asemenea tratare este inechitabilă mai ales în situațiiile când procesul încetează în urma renunțării reclamantului la acțiune sau scoaterii de pe rol în urma neprezentării în ședință.
Conchidem astfel că este inoportună dar mai ales ineficientă situația în care pârâtului i se limitează dreptul său la repararea prejudiciului prin intermediul condiției potrivit căreia hotărârea trebuie să fi devenit irevocabilă ca acesta să-și poată repara prejudiciile suportate.
În aceeași materie privind reparația prejudiciului cauzat pârâtului prin asigurarea acțiunii, cât și în vederea protejării în măsură egală a drepturilor părților în proces, este salutabilă ideea introducerii unei noi instituții – a celei de contra-asigurare a pârâtului.
În acest sens, problema contra-asigurării sub forma unei cauțiuni ar trebui să fie examinată de către instanță în primul rând la cererea pârâtului și doar cu titlu de recomandare la cererea instanței. Rolul instanței ar putea apărea, în lipsa cererii pârâtului, în situații de excepție când cauțiunea ar avea o importanță vădită și se va aplica doar luând în considerare circumstanțele concrete ale cauzei.
Existența unei asemenea instituții precum contra-asigurarea pârâtului în cadrul procesului civil în RM ar modifica nu doar ordinea de stabilire a cauțiunii dar și ordinea de examinare a cererii privind asigurarea acțiunii. Astfel încât aceasta ar trebui să fie examinată în ședință de judecată, cu citarea părților și explicarea dreptului pârâtului de a cere aplicarea cauțiunii pentru prejudiciile care ar putea fi cauzate prin intermediul măsurilor asiguratorii potențial a fi aplicate. Astfel, doar după depunerea cauțiunii pe contul instanței de judecată, demonstrării documentare al acestui fapt, ar putea fi aplicate măsuri de asigurare a acțiunii civile.
De asemenea, o problemă care apare în cazul depunerii cauțiunii pentru prejudiciile care ar putea fi cauzate pârâtului, determinată de cercul larg al pretențiilor pasibile de a fi înaintate în instanța de judecată este evaluarea acestora. Menționăm faptul că, de cele mai dese ori obiectul acțiunii poate fi evaluat în bani, însă o asemenea evaluare este necesar a fi realizată în cadrul unei expertize judiciare, oricare altă expertiza sau evaluare realizată în afara ei nefiind admisiblă.
Astfel, de cele mai dese ori instanța nu este capabilă și nici nu are competența de a realiza o evaluare a valorii prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului. Respectiv, devine inaplicabilă prevederea art. 182 alin. (1).
Pentru soluționarea acestei probleme propunem aplicarea unei cauțiunii în sumă fixă pentru situațiile când evaluarea valorii acțiunii este imposibilă.
O altă problemă la capitolul cauțiunii constituie lipsa unui mecanism concret reglementat de depozitare a acesteia. Astfel încât, frecvente sunt situațiile când cauțiunea este depusă la contul executorului judecătoresc nu în cel al instanței de judecată care are cauza pe rol. Aceasta trebuie soluționată la nivel organizatoric de fiecare instanță în parte.
Acestea fiind spuse, concluzionăm că instituția asigurării acțiunii civile are o importanță deosebită pentru înfăptuirea justiției datorită scopului pe care îl definește. Aceasta întrunește normele necesare și eficiente, aplicabilitatea cărora garantează executarea viitoarei dispoziții judecătorești.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Acte normative:
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova ( în text CPC) adoptat prin Legea nr.225 – XV din 30 mai 2003. Publicat: 12.06.2003 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111–115;
Hotărârea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează asigurarea acțiunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003, http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=108 (vizitat la 26.10.2014);
Recomanadrea CSJ nr. 14 privind anularea măsurilor de asigurare a acțiunii civile, http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=31 (vizitat la 26.10.2014);
Legea Contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000; Publicat: 18.05.2000 în Monitorul Oficial, Nr. 57-58;
Codul familiei nr. 1316 din 26.10.2000. Publicat: Monitorul Oficial Nr. 47-48 art. Nr: 210 la data de 26.04.2001;
Codul de executare nr.443 din 24.12.2004. Publicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34-35/112 03.03.2005443/24.12.2004 Cartea Întâi. Executarea hotărârilor cu caracter civil;
Legea nr.161 din 12.07.2007 privind protecția desenelor și modelelor industriale; Publicat : 31.08.2007 în Monitorul Oficial Nr. 136-140;
Legea nr. 23 din 22.02.2008 cu privire la arbitraj; Publicat: 20.05.2008 în Monitorul Oficial Nr. 88-89;
Legea nr. 38 din 29.02.2008 privind protecția mărcilor; Publicat: 06.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 99-101 ;
Legea nr. 39 din 29.02.2008 privind protecția soiurilor de plante; Publicat: 06.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 99-101;
Legea nr. 50 din 07.03.2008 privind protecția invențiilor; Publicat: 04.07.2008 în Monitorul Oficial Nr. 117-119;
Legea nr. 66 din 27.03.2008 privind protecția indicațiilor geografice, denumirilor de origine și a specialităților tradiționale garantate; Publicat: 25.07.2008 în Monitorul Oficial Nr. 134-137 ;
Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare; Publicat: 09.07.2010 în Monitorul Oficial Nr. 117-118;
Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor și drepturile conexe; Publicat: 01.10.2010 în Monitorul Oficial Nr. 191-193;
Арбитражный Процессуальный кодекс Российской Федерации din 24.07.2002 Nr. 95-ФЗ adoptat ГД ФС РФ la data de 14.06.2002 în redacția curentă din 06.04.2015.
Tratate, Manuale:
Carte cu un autor:
Adelina Bâcu, Drept Procesual Civil. Partea Generală, Chișinău 2013;
Adolf Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, The American Philosophical, 1991;
Alexandru Prisac Drept Procesual Civil. Partea Generală, Editura Cartier Juridic, Chișinău, 2013;
Ioan Leș Drept Procesual Civil. Ediția a II-a, Editura ALL BECK, București, 2002;
Traian Cornel Briciu Măsurile asigurătorii în procesul civil, Editura C.H. Beck, București, 2008;
А.А. Власов Гражданское процессуальное прав Учебник, Moscova, 2003;
Вершинин, А. П. Способы защиты гражданских прав в суде: Диссертация в виде научного доклада на соискание ученой степени доктора юридических наук, Sankt-Peterbúrg, 1998;
Г. Л. Осокина Гражданский Процесс, Partea generală, Manual, Ediția a III-a revizuită, Editura НОРМА ИНФРА-М, Moscova, 2013;
Исаенкова О.В., Проблемы исполнительного права в гражданской юрисдикции. În redacția М.А. Викут, Editura Саратовской государственной академии права, Saratov 2002;
М. К. Треушников, Гражданский Процесс, Ediția I-i, Editura Издательский Дом “Городец” Moscova, 2003;
М. К. Треушников, Гражданский Процесс, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Издательский Дом “Городец” Москва, 2010;
М.Л. Викут Гражданский процесс России, Manual, Editura Юристь, Moscova 2005;
Шакарян М.С. Гражданское процессуальное право Manual, Editura Проспект, Moscova, 2004;
Ярков В.В, Гражданский процесс: учебник для вузов, Editura Волтерс Клувер, 2006.
Carte cu mai mulți autori:
Coordonator, redactor științific Elena Belei, Drept Procesual Civil. Partea Generală, Editura Cartea Juridică, Chișinău, 2014;
Coordonatori: Mihai Poalelungi, Elena Belei, Diana Sârcu Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția II, 2013;
Redactor Științific Alexandru Cojuhari Drept Procesual Civil. Partea Specială, Î.S. F.E.-P. “Tipografia Centrală”, 2009;
В.А. Мусин, Н. А. Чечин, Д.М. Чечот Гражданский Процесс. Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Мoscova, 2001;
Гражданский процесс, Ediția a III-a, revizuită și adăugită. În redacția В. А. Мусин, Н. А. Чечин, Д. М. Чечота, М. Пбоюл Гриженко, 2001;
Иск в гражданском судопроизводстве, сборник, О. В. Исаенкова, А.А. Демичев Т.В Соловьева, Н.Н Ткачева, În redacția О.В. Исаенкова, Editura „Волтерс Клувер”, 2009.
Articole, Studii Monografice:
Dragomir Matei, Teza de doctor Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc în context integrationist European, Chișinău, 2012;
Elena Belei, Probleme de reglementare și aplicare a normelor procesuale privind asigurarea acțiunii civile, Revista Institutului Național al Justiției, Nr. 2(25), 2013;
Н. М. Коршунов, Ю. Л. Мареев, Гражданский процесс, Ediția a II-a, revizuită, Editurа Норма, Москва, 2008;
Соотношение правового понятия, юридического термина и правовой дефиниции в гражданском процессуальном праве// Проблемы гражданской юрисдикции в свете нового законодательства / în redacția А.И. Зайцева, Т.А. Савельевой. Саратов, 2003;
Черезов В.В., Срок действия обеспечительных мер в случае отказа в удовлетворении иска, оставления иска без рассмотрения, прекращения производства по делу, 2009;
Щукин А.И. Некоторые вопросы, возникающие при применении арбитражным судом обеспечительных мер ВВАС Nr. 4, 2004.
Jurisprudență:
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-8601/2012 din 28 decembrie 2011;
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-9041/2012 din 26 ianuarie 2012;
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-9816/2012 din 16 martie 2012;
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-14477/2012 din 22 ianuarie 2013;
Încheierea Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău nr. 2-3895/14 din 29 iulie 2014;
(http://instante.justice.md/apps/hotariri_judecata/inst/jbu/jbu.php vizitat la 29.04.2015);
Decizia CSJ nr. 2 ra-1876/14 din 18 iunie 2014,
(http://jurisprudenta.csj.md/search_case_lawc.php?id=16 vizitat la 29.04.2015);
Decizia CSJ nr. 2ra-2028/14 din 16 iulie 2014,
(http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=11360, vizitat la 29.04.2015);
Cauza Hornsby c. Greciei, nr. 18357/91 din 19 martie 1997, § 40,
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-58020#{"itemid":["001-58020"]}, (vizitat la 06.03.2015);
Cauza Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01 din 7 iunie 2005, § 84,
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-69261#{"itemid":["001-69261"]}, (vizitat la 06.03.2015).
Alte surse internet:
http://www.dex.ro/asigura (vizitat la data de 21.02.2015);
http://www.raspunsurijuridice.ro/cautiunea-judiciara/#.VWNh70_tmko (vizitat la 25.04.2015).
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Acte normative:
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova ( în text CPC) adoptat prin Legea nr.225 – XV din 30 mai 2003. Publicat: 12.06.2003 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111–115;
Hotărârea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează asigurarea acțiunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003, http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=108 (vizitat la 26.10.2014);
Recomanadrea CSJ nr. 14 privind anularea măsurilor de asigurare a acțiunii civile, http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=31 (vizitat la 26.10.2014);
Legea Contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000; Publicat: 18.05.2000 în Monitorul Oficial, Nr. 57-58;
Codul familiei nr. 1316 din 26.10.2000. Publicat: Monitorul Oficial Nr. 47-48 art. Nr: 210 la data de 26.04.2001;
Codul de executare nr.443 din 24.12.2004. Publicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34-35/112 03.03.2005443/24.12.2004 Cartea Întâi. Executarea hotărârilor cu caracter civil;
Legea nr.161 din 12.07.2007 privind protecția desenelor și modelelor industriale; Publicat : 31.08.2007 în Monitorul Oficial Nr. 136-140;
Legea nr. 23 din 22.02.2008 cu privire la arbitraj; Publicat: 20.05.2008 în Monitorul Oficial Nr. 88-89;
Legea nr. 38 din 29.02.2008 privind protecția mărcilor; Publicat: 06.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 99-101 ;
Legea nr. 39 din 29.02.2008 privind protecția soiurilor de plante; Publicat: 06.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 99-101;
Legea nr. 50 din 07.03.2008 privind protecția invențiilor; Publicat: 04.07.2008 în Monitorul Oficial Nr. 117-119;
Legea nr. 66 din 27.03.2008 privind protecția indicațiilor geografice, denumirilor de origine și a specialităților tradiționale garantate; Publicat: 25.07.2008 în Monitorul Oficial Nr. 134-137 ;
Legea nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare; Publicat: 09.07.2010 în Monitorul Oficial Nr. 117-118;
Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor și drepturile conexe; Publicat: 01.10.2010 în Monitorul Oficial Nr. 191-193;
Арбитражный Процессуальный кодекс Российской Федерации din 24.07.2002 Nr. 95-ФЗ adoptat ГД ФС РФ la data de 14.06.2002 în redacția curentă din 06.04.2015.
Tratate, Manuale:
Carte cu un autor:
Adelina Bâcu, Drept Procesual Civil. Partea Generală, Chișinău 2013;
Adolf Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, The American Philosophical, 1991;
Alexandru Prisac Drept Procesual Civil. Partea Generală, Editura Cartier Juridic, Chișinău, 2013;
Ioan Leș Drept Procesual Civil. Ediția a II-a, Editura ALL BECK, București, 2002;
Traian Cornel Briciu Măsurile asigurătorii în procesul civil, Editura C.H. Beck, București, 2008;
А.А. Власов Гражданское процессуальное прав Учебник, Moscova, 2003;
Вершинин, А. П. Способы защиты гражданских прав в суде: Диссертация в виде научного доклада на соискание ученой степени доктора юридических наук, Sankt-Peterbúrg, 1998;
Г. Л. Осокина Гражданский Процесс, Partea generală, Manual, Ediția a III-a revizuită, Editura НОРМА ИНФРА-М, Moscova, 2013;
Исаенкова О.В., Проблемы исполнительного права в гражданской юрисдикции. În redacția М.А. Викут, Editura Саратовской государственной академии права, Saratov 2002;
М. К. Треушников, Гражданский Процесс, Ediția I-i, Editura Издательский Дом “Городец” Moscova, 2003;
М. К. Треушников, Гражданский Процесс, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Издательский Дом “Городец” Москва, 2010;
М.Л. Викут Гражданский процесс России, Manual, Editura Юристь, Moscova 2005;
Шакарян М.С. Гражданское процессуальное право Manual, Editura Проспект, Moscova, 2004;
Ярков В.В, Гражданский процесс: учебник для вузов, Editura Волтерс Клувер, 2006.
Carte cu mai mulți autori:
Coordonator, redactor științific Elena Belei, Drept Procesual Civil. Partea Generală, Editura Cartea Juridică, Chișinău, 2014;
Coordonatori: Mihai Poalelungi, Elena Belei, Diana Sârcu Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția II, 2013;
Redactor Științific Alexandru Cojuhari Drept Procesual Civil. Partea Specială, Î.S. F.E.-P. “Tipografia Centrală”, 2009;
В.А. Мусин, Н. А. Чечин, Д.М. Чечот Гражданский Процесс. Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Мoscova, 2001;
Гражданский процесс, Ediția a III-a, revizuită și adăugită. În redacția В. А. Мусин, Н. А. Чечин, Д. М. Чечота, М. Пбоюл Гриженко, 2001;
Иск в гражданском судопроизводстве, сборник, О. В. Исаенкова, А.А. Демичев Т.В Соловьева, Н.Н Ткачева, În redacția О.В. Исаенкова, Editura „Волтерс Клувер”, 2009.
Articole, Studii Monografice:
Dragomir Matei, Teza de doctor Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc în context integrationist European, Chișinău, 2012;
Elena Belei, Probleme de reglementare și aplicare a normelor procesuale privind asigurarea acțiunii civile, Revista Institutului Național al Justiției, Nr. 2(25), 2013;
Н. М. Коршунов, Ю. Л. Мареев, Гражданский процесс, Ediția a II-a, revizuită, Editurа Норма, Москва, 2008;
Соотношение правового понятия, юридического термина и правовой дефиниции в гражданском процессуальном праве// Проблемы гражданской юрисдикции в свете нового законодательства / în redacția А.И. Зайцева, Т.А. Савельевой. Саратов, 2003;
Черезов В.В., Срок действия обеспечительных мер в случае отказа в удовлетворении иска, оставления иска без рассмотрения, прекращения производства по делу, 2009;
Щукин А.И. Некоторые вопросы, возникающие при применении арбитражным судом обеспечительных мер ВВАС Nr. 4, 2004.
Jurisprudență:
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-8601/2012 din 28 decembrie 2011;
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-9041/2012 din 26 ianuarie 2012;
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-9816/2012 din 16 martie 2012;
Încheierea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău nr. 2-14477/2012 din 22 ianuarie 2013;
Încheierea Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău nr. 2-3895/14 din 29 iulie 2014;
(http://instante.justice.md/apps/hotariri_judecata/inst/jbu/jbu.php vizitat la 29.04.2015);
Decizia CSJ nr. 2 ra-1876/14 din 18 iunie 2014,
(http://jurisprudenta.csj.md/search_case_lawc.php?id=16 vizitat la 29.04.2015);
Decizia CSJ nr. 2ra-2028/14 din 16 iulie 2014,
(http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=11360, vizitat la 29.04.2015);
Cauza Hornsby c. Greciei, nr. 18357/91 din 19 martie 1997, § 40,
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-58020#{"itemid":["001-58020"]}, (vizitat la 06.03.2015);
Cauza Fuklev v. Ukraine, nr. 71186/01 din 7 iunie 2005, § 84,
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-69261#{"itemid":["001-69261"]}, (vizitat la 06.03.2015).
Alte surse internet:
http://www.dex.ro/asigura (vizitat la data de 21.02.2015);
http://www.raspunsurijuridice.ro/cautiunea-judiciara/#.VWNh70_tmko (vizitat la 25.04.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Repararea Prejudiciului Cauzat Paratului Prin Asigurarea Actiunii (ID: 129634)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.