Repararea Daunei Morale Cauzate Prin Infractiune In Procesul Penal
REPARAREA DAUNEI MORALE CAUZATE PRIN INFRACȚIUNE ÎN PROCESUL PENAL
CUPRINS
Lista Abrevierilor
Introducere
I. Aspecte Generale
Abordarea problemei reparării prejudiciului moral cauzat prin infracțiune în literatura de specialitate
Evoluția istorică a instituției reparării daunei morale cauzate prin infracțiune
Concluzii
II. Modalitatea de reparare a daunei morale cauzat prin infracțiune în procedura penală
Subiecții reparării prejudiciului moral cauzat prin infracțiune
Condițiile reparării prejudiciului moral
Acțiunea civilă în procesul penal ca mijloc de reparare a prejudiciului moral
Concluzii
III. Reglementarea internațională a reparării daunei morale
3.1 Normele internaționale privind repararea daunei morale în procesul penal
3.2 Repararea prejudiciului moral în jurisprudența CEDO
Concluzii generale și recomandări
Bibliografie
Anexe
introducere
La momentul de față, suntem într-o perioadă de ascensiune a culturii juridice față de anii precedenți, persoana și drepturile umane fiind situate în centrul studiilor juridice și sunt o prioritate în lista valorilor pe care le protejează un stat de drept spre care Republica Moldova tinde să devină. Astfel, se pune în valoarea integritatea morală a acesteia și se urmărește ca persoana umană să fie respectată de către organele de drept, precum și de simplii cetățeni,străni, sau apatrizi (persoane fizice sau juridice), care prin acțiunile sau inacțiunile lor pot să afecteze și să prejudicieze integritatea persoanei umane.
Dea lungul timpului prejudiciul cauzat unei persoane era reparat în diferite moduri, în dependență de perioada istorică și de nivelul culturii juridice la acel moment, însă, cert este faptul existenței principiului restabilirii situației anterioare survenirii daunei care a cauzat prejudiciul.
Încă din antichitate este recunoscut dreptul la repararea prejudiciului moral și nu reprezintă o noutate pentru instituțiile de drept ale statului nostru. Însă, cu toate că este o acțiune procesuală timpurie, nu înseamnă că este perfectă și nu există neajunsuri, de fapt, ca și toate celelate instituții de drept.
Analiza efectuată în cadrul respectivei lucrări va relata despre problematica aplicării neuniforme a legislației cu privire la repararea prejudiciului moral, precum și despre modalitatea determinării cuantumului a ceea ce fizic nu poate fi nici văzut, palpat, nici cîntărit, a ceea ce practic există doar în lumea interioară (sufletul) unei persoane prejudiciate printr-o faptă interzisă de legea penală.
Cu toate acestea, suntem în fața unui cadru juridic, care, deși, încă mai necesită studii și perfectări, se aplică foarte des. Este o problemă care este des abordată de către practicieni, cum ar fi: care ar fi posibilitatea reparării prejudiciului moral prin acordarea unor indemnizații sau compensații bănești. Lucrarea respectivă a avut anume scopul să investigheze problematica apărută și prin intermediul monografiilor, articolelor științifice, legislației în domeniu să deducă modul de cuantificare a prejudiciului moral, precum și să compare practica din țara noastră cu și practica CEDO. Metodele folosite în cadrul cercetării domeniului respectiv sunt metoda deducției, istorică, comparativă, analiza, sinteza, matematică precum și altele care m-au ajutat să studiez la nivel teoretic și practic care este situația mometană a acestei instituții.
Astfel, pentru a efectua careva clarificări și a propune unele idei asupra cadrului legal aplicat în domeniul reparării prejudiciului moral cauzat prin infracțiune, au fost elaborate următoarele capitole în care dezvălui subiectul respectiv și sunt făcute remarci asupra problemelor identificate în cazul aplicării normelor de drept.
I. ASPECTE GENERALE
1. Abordarea problemei reparării prejudiciului moral cauzat prin infracțiune în literatura de specialitate
Odată cu formarea micilor comunități umane și cu dezvoltarea normelor sociale, conduita fiecărui membru al societății a început să constituie obiectul evaluării reacției sociale. Orice formă de organizare socială ginta, tribul, statul și-a menținut existența și continuitatea datorită ordinii impuse de normelor juridice adoptate și a reacției sociale survenite față de încălcarea lor. Nerespectarea acestor norme atrage răspunderea celor ce le-au încălcat. Și, după cum spune teoreticianul D.Baltag, răspunderea intervine atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului stabilit de norma socială, și drept urmare această conduită este apreciată negativ de societate. Astfel, pentru încălcarea unei reguli, cel care o încalcă trebuie să răspundă pentru aceasta, nefiind excepție nici organul care a aplicat incorect sancțiunea și care a tras în mod ilegal la răspundere juridică pe un anume subiect de drept.
Pentru a analiza instituția compensării daunei morale este necesară elucidarea conținutului acesteea in literatura de specialitate.
Etimologic, cuvîntul prejudiciu provine din latinescul „prejudicium” și semnifică distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane, lezarea onoarei, reputației sau a calității de creator a unei persoane etc.
Deseori se folosesc noțiunile de dauna și prejudiciu în calitate de sinonime, dar dacă e să analizăm semnificația acestora atunci conchidem că, din punct de vedere literar, cuvîntul „prejudiciu” înseamnă pagubă ori daună, pe cînd „despăgubirea” semnifică valoarea de acoperire, de înlocuire a pagubei, deci putem vorbi despre despăgubire doar în contextul survenirii unei daune. Din aceste considerente vom utiliza în lucraerea de față atît noțiunea de daună cît și cea de prejudiciu pentru a desemna efectele negative survenite în viața părții vătămate drept consecință a infracțiunii.
Conform Codului Civil art.14 alin. (2) ” prejudiciu” constituie cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum și beneficiul neobținut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
Din punct de vedere al răspunderii civile delictuale, prin prejudiciu înțelegem efectele negative patrimoniale, iar într-o anumită concepție, și morale, pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal, lucru saua unui eveniment.
Întîlnim diferite expresii în literatura de specialitate care se referă la prejudiciul moral- prejudiciu extrapatrimonial, prejudiciu imaterial sau nematerial, prejudiciu nepecuniar, pagubă sau daună morala. Și ca urmare, s-a ridicat întrebarea dacă noțiunea de „prejudiciu nepatrimonial” ar fi mai corectă din punct de vedere științific decât aceea de ”daune morale”, întrucât cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică, implicit cele care rezultă din atingerile unor valori și drepturi subiective, fără legătură cu morala. S-a susținut că un prejudiciu poate exista și atunci când este vorba de un bun cu o valoare sentimentală, nu neapărat morală, spre exemplu, în cazul distrugerii unui bun, amintire de familie, în acest caz prejudiciul este de ordin pur afectiv”.Astfel , în limbajul juridic, este preferabil utilizarea denumirii de “prejudiciu nepatrimonial”, întrucît cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică, adică, atăt cele care rezultă din atingerile unor valori și drepturi subiective fără legătură cu morala. Iar noțiunea de „prejudiciu moral” este un termen mai restrîns, și sugerează ideea că este vorba despre atingerile aduse patrimoniului moral al persoanei fizice, ceea ce presunpune claritate de percepere, în special, pentru părțile implicate în procesul penal. Susținem această părere, astfe, încît în lucrarea prezentă, vom opera cu noțiunea de dauă morală sau prejudiciu moral, astfel specificănd cazurile care urmează a fi studiate, avînd în vedere că avem scopul să studiem anume prejudiciu adus entității morale a persoanelor victime a infracțiunior.
În doctrină și legislație se face o distincție clară între prejudiciul material, și cel moral. Prejudiciul patrimonial conform CC este consecința săvîrșirii faptei ilicite ce constă într-o pierdere patrimonială, adică, acest prejudiciu are un conținui economic, putînd fi evaluat în bani.Prejudiciul nepatrimonial este consecința dăunătoare care nu poate fi evaluată în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale: dreptul la viață, sănătate, integritate corporală, onoare, demnitate, prestigiu etc.Conform art.58 CPP RM, drept prejudiciu pot fi considerate doar dauna morală, fizică sau materială.
În Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție din 2006 ” prejudiciul moral” este definit drept suferințele psihice sau fizice cauzate prin acțiuni sau omisiuni care atentează la valorile nepatrimoniale ce aparțin persoanei din momentul nașterii sau la bunurile dobîndite prin lege (viața, sănătatea, demnitatea și reputația profesională, inviolabilitatea vieții personale, secretul de familie și personal), prin fapte ce atentează la drepturile personale nepatrimoniale (dreptul de a folosi propriul nume, dreptul de autor).
A. Guigov și V. Balan spun că “prejudiciul moral” constă în orice atingere negativă sau lezare (a drepturilor) adusă pe plan psihologic, al integrității psihice sau sănătății mintale, afecțiuni ce provoacă o tulburare de ordin psihologic.
Aceștea, în lucrarea lor, au relifat cîteva trăsături definitorii ale prejudiciului moral:
este rezultatul încălcării ilicite a unor drepturi nepatrimoniale;
este prejudiciul ce nu se exprimă prin pierderi pecuniare;
se caracterizează prin suferințele fizice sau psihice suportate de partea vătămată;
nu poate fi evaluat în bani.
Referitor la faptul menționat de aceștea la pct.4, considerăm necesar a dezvălui ideea și a menționa că acesta nu poate fi evaluat exact în bani, nu are o valoare strict cuantificată, însă, despăgubiri pecuniare pentru pierderile de ordin moral ale persoanei prejudiciate prin infracțiune sunt acordate, modalitatea efectuării acestui lucru fiind redată în lucrarea respectivă.
Trebuie de menționat că reeșind din caracteristicile acordate mai sus ne dăm seama cît de grea este procedura soluționării pretențiilor privind revendicarea prejudiciului moral și aprecierea reală a acestuia de către instanță. De aceea, în scopul de a clarifica și a ușura activitatea practicienilor și a aduce o precizie oarecare în acest domeniu, a fost elaborată de către Curtea Supremă de Justițieo clasificare a felurilor prejudiciului după criteriul domeniului personalității umane încălcate, acestea fiind grupate în:
a) prejudicii cauzate personalității fizice – intră durerile fizice cauzate unei persoane prin lovituri, vătămări, răniri etc., suferințele psihice condiționate de vătămările corporale, de provocarea unei boli, slăbirea rezistenței fizice la boli sau de alte complicații, îngrijorarea pentru aceste efecte ulterioare, epuizarea emoțională, pierderea unor plăceri (ideea de confort, anumite înlesniri etc.).
b) prejudicii cauzate personalității afective, ele sunt suferințe psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de afecțiune, care cuprind suferințele determinate de pierderea sau de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a persoanelor apropiate, de pierderea locului de muncă, dezvăluirea secretului familial sau a secretului medical, de limitarea sau privarea temporară de anumite drepturi, cît și orice alte suferințe psihice similare.
c) prejudicii cauzate personalității sociale (cinstea, onoarea, demnitatea, viața privată, numele, pseudonumele etc.), se înțeleg prejudiciile produse prin insulte, calomnii, defăimări, aprecieri nefavorabile, inclusiv cele privind reputația și probitatea profesională, apartenența la un grup etnic socialmente mai defavorizat sau la o anumită minoritate sexuală.
d) prejudicii cauzate persoanelor juridice (afirmații făcute în presă și pe altă cale care se consideră neadevăratețiune, care cuprind suferințele determinate de pierderea sau de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a persoanelor apropiate, de pierderea locului de muncă, dezvăluirea secretului familial sau a secretului medical, de limitarea sau privarea temporară de anumite drepturi, cît și orice alte suferințe psihice similare.
c) prejudicii cauzate personalității sociale (cinstea, onoarea, demnitatea, viața privată, numele, pseudonumele etc.), se înțeleg prejudiciile produse prin insulte, calomnii, defăimări, aprecieri nefavorabile, inclusiv cele privind reputația și probitatea profesională, apartenența la un grup etnic socialmente mai defavorizat sau la o anumită minoritate sexuală.
d) prejudicii cauzate persoanelor juridice (afirmații făcute în presă și pe altă cale care se consideră neadevărate etc.).
A. Guigov și V. Balan menționează că sunt de acord cu clasificarea efectuată de CSJ, însă, întrucît prejudiciile morale sînt atingeri aduse personalității umane, acestea se clasifică anume după criteriul dreptului concret încălcat, în așa fel, încît, se poate delimita, practic, atîtea tipuri de prejudicii nepatrimoniale cîte feluri de drepturi sau valori ale personalității umane există și pot fi încălcate. Avînd în vedere faptul că spectrul reparării prejudiciilor nepatrimoniale este larg, ei propun o clasificare mai largă și mai clară după originea faptei care l-au produs :
suferințele psihice izvorîte în urma unor acțiuni și interacțiuni pur psihico-morale
suferințele primite în urma unor acțiuni fizice.
Ideea invocată de către aceștea și la care ne raliem și noi este că suferințele psihice pot exista independent de suferințele fizice, pe cînd suferințele fizice, de cele mai multe ori, aduc după sine și suportarea unor suferințe psihice. Prejudiciile morale independente de orice leziuni fizice mai sînt numite și prejudicii pur afective. Astfel, din acest punct de vedere este mai ușor de apreciat gradul suferințelor morale ca urmare a suportării suferințelor fizice, deoarece, cu cît este mai mare gradul suferințelor fizice, cu atît crește și intensitatea suferințelor morale. Pe de altă parte, este foarte greu de determinat existența și întinderea prejudiciului moral care nu este însoțit de suferițe a unor acțiuni fizice. Aici totul depinde de argumentele aduse de părți și de aprecierea instanței, sarcina probei fiind în seama părții vătămate pentru demonstrarea mărimii acestuia.
Referitor la posibilitatea compensării prejudiciului moral au fost formulate mai multe opinii atît pro, cît și contra. Astfel, Mircea Boar în lucrarea sa citează cîteva argumente în favoarea posibilității compensării daunei morale: banii nu pot suprima o dizarmonie fizică iremediabilă, nici stinge o durere, după cum un copil nu poate fi înlocuit cu o mașinuță sau un organ lipsă, cu un televizor, dacă se are în vedere, însă o reparație, nu atît în sensul tradițional al unei repuneri în starea anterioară, care nu este cu putință, ci al unei compensații, o sumă de bani poate permite victimei să uite, eventual să realizeze un transfer de afectivitate ori să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile, într-o călătorie sau în distracții. Prin acordarea de despăgubiri, vătămarea sau suferința provocată nu se șterge dar poate fi, într-o anumită măsură, îndreptată, aplanată ori i se conferă o satisfacție compensatorie victimei.
Uneori compensația acordată este privită în calitate de pedeapsă privată, ca un fel de amendă pe care autorul faptei ilicite, nu neapărat săvîrșită cu vinovăție, este obligat să o plătească în beneficiul victimei. Însă, Curtea de Casație franceză, refuză o acceptare explicită a unei asemenea tendințe, cu motivarea că răspunderea civilă nu are funcții penale, iar gravitatea culpei nu poate justifica obligarea la despăgubiri superioare valorii pagubei, care ar procura victimei o îmbogățire, tot așa cum absența culpei sau o culpă ușoară, nu duc la diminuarea îndemnizației. Idee cu care sunte de acord și o susținem, pentru că nu este văzută ca o pedeapsă necesitatea reparării daunei morale, ea este o consecință legală a încălcării săvîrșite apărînd răspunderea delictuală ca urmare a nerespectării prevederilor legale și a drepturilor subiective ale altor persoane.
În acest context, Mircea Boar aduce exemplu una dintre cele mai sceptice abordări recente, din doctrina franceză, se consideră că este iluzoriu a se pretinde că poate fi aplicat compensării unor daune cum ar fi durerea fizică, suferința morală, inclusiv aceea cauzată de pierderea unei persoane apropiate, prejudiciul de agrement sau cel puțin estetic, principiul reparării integrale a pagubei, deoarece acestea sunt prejudicii prin definiție fără incidență economică, neexprimabile în termeni bănești. Se afirmă, referitor la daunele morale, că e inexact a spune că repari, dar a pretinde că reparația să fie integrală e un nonsens. A repara integral ceea ce nu are corespondent pecuniar, nu are sens.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decît prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării, fără al face să dispară și fără ca această satisfacție să aibă o corespondență cu prejudiciul. Pentru a evita incoerența în lipsa oricărui reper sau tarif oficial, se consideră că judecătorii trebuie să își impună ei înșiși anumite baremuri consacrate prin jurisprudență.
La fel, el mai citează și alte păreri în lucarea sa, conform cărora se consideră că, sub aspect etic, reparația pecuniară ar avea consecințe imorale, injurioase dacă victima are suficientă mîndrie, imorală dacă acceptînd prețul dezonoarei sale victima se consideră plătită pentru răul ce l-a suferit. Ideea de bază a criticilor acestei instituții este că banii nu pot înlocui ceea ce nu este de ordin pecuniar, neputîndu-se admite ca banii să facă să dispară durerea sau să compenseze ofensa adusă onoarei și nici aceea după care nu este posibilă evaluarea prejudiciului moral, respectiv stabilirea unei echivalențe între prejudiciu și despăgubire, orice apreciere în bani nefiind decît arbitrară, căci onoarea sau durerea nu au preț, acestea nu sunt cotate la bursă.
A. Giurcău în lucrarea sa ” Repararea prejudiciului – principiu al răspunderii materiale ” menționează ideea, la care ne raliem și noi, că și prejudiciul moral se compensează tot în formă materială, dar asta nu reduce caracterul prejudiciului la unul pur material. Prejudiciul moral, după natura lui, este unul foarte complex, dificultatea fundamentală constînd în găsirea echivalentului patrimonial pentru a putea fi reparat. În final, un echivalent nu se va putea găsi nicidecum, dar o compensare cu aproximație este posibilă.
Deci, nu putem egala cele două instituții: repararea prejudiciului moral cu repararea prejudiciului patrimonial ele avînd esență diferită, și nicidecum nu putem vorbi despre o precizie și proporționalitate ideală în cazul reparării prejudiciului moral, acesta depinde de circumstanțe pur subiective, cum ar fi propria părere a judecătorului care, decide de sine stătător referitor la existența și cuantumul prejudiciului cauzat victimei infracțiunii, spre deosebire de repararea rejudiciului parimonial , care este ghidat de principiul proporționalității, și reparării integrale a prejudiciului material suferit.
Din cîte înțelegem, este un lucru greu de stabilit evaluarea în bani a daunelor morale, deoarece identificarea unor criterii științifice exacte, pentru evaluarea cuantumului îndemnizației destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă. Acest lucru este cauzat de incompatibilitatea existentă între prejudiciul moral al daunelor și caracterului bănesc al despăgubirilor. De aceea, în practica judiciară, cu toate că există anumite criterii după care instanțele de judecată se conduc la aprecierea cuantumului prejudiciului moral, există o discrepanță între mărimea bănească apreciată pentru același prejudiciu cauzat de aceleași infracțiuni.
Astăzi,în doctrina noastră, problema reparării banești a daunelor morale nu mai poate constitui obiect de contriversă. Legislația consacră epressis verbis posibilitatea de a obține reapararea prejudiciului moral în: Constituția Republicii Moldova (art.53); Codul civil (art.1404,1422 ș.a.); Codul muncii (art.90, 329); Codul de procedură penală; Legea nr.1545-XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, modificată prin Legea nr.206-XV din 29.05.2003 (MO nr.50-51/359 din 04.06.1998); Legea cu privire la protecția muncii nr.625-XII din 02.07.1991; Legea presei (MO nr.2/12 din 12.01.1995); Legea privind drepturile copilului (MO nr.13/127 din 02.03.1995); Legea instituțiilor financiare (MO nr.(1)59 din 01.01.1996); Legea ocrotirii sănătății (MO nr.34/373 din 22.06.1995).
Prevederea legală din CPP stipulată în art.23 „principiul asigurării drepturilor victimei în urma infracțiunilor, abuzurilor de serviciu și erorilor judiciare” semnifică faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau cărora li s-au încălcat unele drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuse în situația anterioară, indiferent dacă sunt victime ale infracțiunii, abuzului de serviciu sau ale erorilor judiciare.Mai mult decît atît, în literatura de specialitate s-a argumentat posibilitatea acordării de despăgubiri bănești pentru daune morale suferite de o persoană juridică, ceea ce în trecut era un non sens. Deci, cu cît avansăm în timp cu atît mai complexe devin prevederile legale, ele se dezvoltă și urmăresc ideea de a acorda o siguranță și protecție persoanelor cărora se aplică legislația RM.
Pînă la urmă, realitatea a demonstrat necesitatea reglementării și recunoașterii prejudiciului moral ca temei pentru răspunderea juridică a subiectului vinovat de survenirea acestuia ca rezultat al conduitei sale ilicite. Ne exprimăm acordul cu afirmația Lidiei Barac, care menționează nejustificarea diferențierii prejudiciilor morale de cele materiale în ceea ce privește generarea de către ele a răspunderii juridice, întrucît este bine cunoscut faptul că anumite prejudicii morale atrag consecințe mai mult de durată și cu un impact serios asupra persoanei decît cele patrimoniale, care efectiv afectează patrimoniul persoanei. Evident că afectarea patrimoniului generează și o reacție psihică a proprietarului, nefiind posibilă neglijarea totală a impactului asupra persoanei chiar.
Trebuie să începem analiza noastră cu prevederile din CP RM și anume în capitolele VI „Liberarea de răspundere penală", VIII „Individualizarea pedepselor", IX „Liberarea de pedeapsa penală" și XI „Cauzele care înlătură răspunderea penală și consecințele condamnării" care prevăd posibilitatea acordării prejudiciului moral ca uramere a săvîrșirii unei infracțiuni.
Mircea Boar menționează că prevederea din art.3 alin.(1) CP RM ce stipulează că nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârșirea unei infracțiuni și supus unei pedepse penale decât în baza unei hotărâri a instanței de judecată și în strictă conformitate cu legea trebuie să fie continuată cu sintagma că nimeni dintre persoanele recunoscute vinovate nu vor fi liberate de răspundere penală sau pedeapsă penală, dacă nu vor repara integral prejudiciul cauzat. Infractorul, după opinia lui, trebuie să suporte pedeapsa și să repare necondiționat prejudiciul sau numai să repare prejudiciul. Este o idee bună, însă, pentru realizarea în practică a acestei propuneri trebuie să avem un cadru leguslativ și instituțional mult mai evoluat și bine-gîndit, astfel încît să existe un mecanism juridic fără lacune, unde normele de procedură penală și din dreptul penal să se completeze unele pe altele și să conlucreze pentru realizarea principiilor respective.
Spre exemplu în art.53 CP sunt stabilite cazurile în care instanța de judecată poate libera de răspundere penală persoana care a săvârșit o faptă ce conține semnele componenței de infracțiune, acestea fiind cazurile:
a) minorilor;
b) tragerii la răspundere administrativă;
c) renunțării de bunăvoie la săvârșirea infracțiunii;
d) căinței active;
e) schimbării situației;
f) liberării condiționate;
g) prescripției de tragere la răspundere penală.
Legislația prevede obligația reparării prejudiciului, inclusiv și a celui moral, în cazul liberării de răspundere penală a minorilor, instanța de judecată putînd să le aplice acestora măsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104 CP RM, printre care și obligarea minorului la repararea daunelor cauzate. La fel, art.57 CP RM, prevede liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă, stipulează în calitate de condiție obligatorie compensarea valorii daunei materiale cauzate sau, în alt mod, repararea prejudiciului pricinuit de infracțiune. Aceeași situație este și în cazul liberării condiționate de răspundere penală prevăzută la art.59 CP RM. Liberarea este efectuată în conformitate cu prevederile CPP RM, iar în art.91 al acestui Cod este stipulat că liberarea condiționată de răspundere penală poate fi aplicată persoanelor care execută pedeapsa cu închisoarea, care au reparat integral daunele cauzate de infracțiunea pentru care sînt condamnate. Aceeași situație este prezentă în cazul liberării de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională din art.55 CP.
Totodată, nu este stipulată repararea pagubei cauzate prin infracțiune în cazurile liberării în legătură cu schimbarea situației și dacă au expirat termenele prescripției de tragere la răspundere penală. Autorul propune ca și în aceste cazuri de liberare de răspundere penală Codul penal să prevadă repararea daunei. Considerăm această propunere ineficientă, deoarece, în cazurile respective dispare
Capitolul IX al Codului penal în art.90 prevede „Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei" (alin.(3), alin.(6) lit.d), e)), în art.91 „Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen" (alin.1),în art.93 „Liberarea de pedeapsă a minorilor" (în acest articol se face trimitere la art.104), cuprinde instituția liberării de pedeapsa penală. N. Grofu este de părerea ca în acest capitol este necesar de a fi introdusă o prevedere conform căreia infractorul ar fi obligat să repare dauna în toate cazurile prevăzute de art.89, cu atât mai mult că toate persoanele liberate de pedeapsa penală au fost recunoscute ca vinovate în săvârșirea infracțiunii. Ceea ce ține de art.92 considerăm posibilă instituirea unei asemenea prevederi, însă, art.95 prevede liberarea de la executarea pedepsei a persoanei grav bolnave, suntem de părere că obligarea respectivei persoane la repararea prejudiciului moral cauzat prin infracțiunea comisă de sine, cosiderăm că poate fi instituie nu drept condiție obligatorie de îndeplinit, ci doar un element favorizator, care în coroborare cu alte caracteristici ale comportamentului persoenei pe perioada detenției îi asigură posibilitatea de liberarea de peseapsă.
Analizînd prevederile CP RM, observăm că instituția reparării daunei, inclusiv, a celei morale, este prevăzută în calitate de circumstanță atenuantă, ceea ce constituie o încercare binevenită a legiuitorului de a promova repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune: preîntâmpinarea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracțiunii săvârșite,repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate (art.76 lit.e)).
Prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracțiunii presupune efectuarea unor acțiuni (inacțiuni) îndreptate spre evitarea prejudiciului care așa și nu s-a produs. Astfel de acțiuni au loc atunci când vinovatul, în timpul și după săvârșirea infracțiunii, întreprinde anumite acte prin care preîntîmpină sau înlătură consecințele prejudiciabile care pot să apară. De exemplu, transportarea la timp de către vinovat a victimei la o instituție medicală ca să nu survină moartea persoanei în urma cauzării leziunilor corporale.
Repararea benevolă a pagubei pricinuite poate avea loc după săvârșirea infracțiunii și constă în faptul că infractorul, conștientizînd consecințele comportamentului său, restituie, în mod benevol, părții vătămate sau persoanei juridice dauna materială, morală cauzată, vinovatul, după ce a săvârșit infracțiunea, fără nici o presiune asupra sa din partea cuiva sau a organelor de drept, restituie valoarea prejudiciului cauzat, acordă ajutor material victimei pentru ca să se trateze. Prin repararea daunei cauzate se înțelege și situația în care persoana vinovată își prezintă în mod public scuzele pe motiv de cauzare a unei daune morale, de exemplu, după răspândirea cu bună-știință a unor scorniri mincinoase despre victimă făptuitorul își cere scuze de la acesta în fața vecinilor.
La soluționarea acțiunii civile trebuie să luam cont de principiul împrumutului normelor dreptului civil și procesual civil de către procesul penal, conform art.220 alin.(2) CPP RM, unde se indică faptul că normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal și dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări.
N. Grofu este de părrea că problema de bază a justiției privitor la victime constituie: restituirea și compensarea daunei. Noțiunea de „restituire” este acțiunea de a înapoia, a reîntoarce la starea inițială, iar „compensarea” este înlocuirea a ceva consumat sau cheltuit prin altceva egal în valoare, adică acțiunea de a răsplăti în mod corespunzător.
Conform Declarația Națiunilor Unite privind principiile fundamentale ale justiției pentru victimele infracțiunilor și abuzului de putere adoptată în1985 „restituirea” trebuie să includă returnarea proprietății sau plata pentru dauna sau paguba pricinuită, acoperirea cheltuielilor apărute în rezultatul victimizării, acordarea unor servicii sau repunerea în drepturi. Obligația dată revine infractorului sau terțelor persoane, care poartă răspundere pentru faptele acestuia; în calitate de beneficiar al obligației apare victima, familia acesteia. În cazul când restituirea nu este posibilă, se recurge la „compensare” ca mijloc de reparare a daunei. Dar, cum putem să vorbim despre restituire referindu-ne la prejudiciul moral, acestă noțiune este incompatibilă cu instituția studiată de noi, deoarece, logic, o suferință psihică nu mai poate fi ștearsă din memorie și dată uitării, ea va persista pe parcursul întregii vieți a victimei infracțiunii, dar, despre o compensare pecuniară, putem vorbi, deoarece, aceasta va lua locul pirederilor suferite și va încerca să înlocuiască suferințele cu emoții noi cauzate de încrederea în echitate și de înfăptuirea corectă a justiției, ca urmare a acordării compensației date de către instanța de judecată.
Dacă e să ne referim la repararea prejudiciului moral în cadrul procesului penal atunci trebuie să menționăm că în rezultatul săvârșirii unei infracțiuni, la sancțiunea penală poate să fie alăturată și o sancțiune civilă. Asocierea celor două sancțiuni nu duce la confundarea acestora și nici la modificarea naturii juridice a fiecăreia dintre ele, datorită faptului că răspunderea civilă se întemeiază pe ideea de reparare a unui prejudiciu, iar răspunderea penală se întemeiază pe ideea producerii unui rău celui care a săvârșit o infracțiune, ca o retribuție, răsplată pentru răul produs societății prin fapta sa. Astfe,l fiind comansate mai multe pretenții care sunt cauzate de aceeași faptă-infracținuea comisă.
Deci, conform legislației în vigoare, înțelegem că recuperarea daunei cauzate prin infracțiune este posibilă prin:
1) acțiune civilă în cadrul procedurii civile, separat de procesul penal;
2) acțiune civilă în cadrul procesului penal;
3) plata sumei de bani în urma asigurării, se are în vederea asigurarea de viață, asigurările de sănătate conform Legii cu privire la asigurări însă, nu poate fi făcută asigurarea pentru răspunderea penală, doar pentru răspunderea civilă, astfel în caul în care este săvîrșită cu vinovăție o infracțiune îndemnizația de asigurare nu va fi acordată victimei infracțiunii. Altfel s-ar încuraja săvîrșirea infracțiunilor de către persoanele care sunt asigurate de companii de asigurare.
4) repararea benevolă a pagubei prin alte modalități (de exemplu: în cazul medierii, împăcării părților etc.).
Deja în dependență de la caz la caz se decide modalitatea de acțiune a părților în ceea ce prevede reaprarea daunei cauzate prin infracțiune.
Mai mult decît atît, I.Dolea propune instituirea ca măsură alternativă detenției pentru persoanele care au săvîrșit o faptă ilicită medierea, prin care părțile litigiului penal să stabilească repararea prejudiciului cauzat, inclusiv a celui penal, propunere pe care noi o susținem, mai ales că prin aceasta se asigură o efectivitate mai mare a legii penale, și atunci unde aceasta e posibil, să fie prezentă împăcarea părților.
2. Evoluția istorică a instituției
Dreptul roman a fost cel care a dat naștere noțiunii de prejudiciu moral și care a pus baza instituției reparării daunei nepatrimoniale. Romanii au inventat modalitatea de sancționare cu amendă a autorului faptei ilicite prin care s-a cauzat o daună morală, amenda pe care acesta o plătea victimei delictului de injurie. Însă, cantitatea despăgubirii care putea să fie pretinsă de partea vătămată nu era una nelimitată, ci exista un minim și maxim al acesteia care era stabilit expres de Legea celor XII table, fiind individuaizat, cu ocazia aplicării, în funcție de poziția socială a victimei.
La fel, lumea antică a instituit principiul care spunea următoarele: cauzarea unui anumit prejudiciu sau vătămarea persoanei duce la compensarea sub formă de plată a sumelor bănești sau a produselor naturale (transmiterea vitelor), compensarea fiind posibilă doar cu acordul victimei, al familiei acesteia sau al comunității. De la început fiind instituit caracterul declarativ al pretenției civile apărute ca urmare a infracțiunii, unde victima avea dreptul să aleagă între pretinderea reparării prejudiciului sau renunțarea la această posibilitate, rămînînd la discreția sa.
Instituția reparării prejudiciului moral apare pentru prima dată pe teritoriul romănesc în Codul lui Calimach, cod civil al Moldovei, alcătuit la inițiativa domnitorului Scarlat Callimachi (Calimach), promulgat în 1817 unde se prevede că despăgubirea pentru repararea prejudiciilor trebuie să cuprindă plata pagubei efectiv cauzate (damnum emergens), folosul de care a fost lipsită (lucrum cessans) precum, și, în situații excepționale, repararea daunleor morale (pretium affections).
De la început, persoana vinovată de infracțiune răspundea pentru aceasta chiar și în cazul în care era un reprezentant al organelor statale și a săvîrșit fapta ilicită legată de atribuțiile sale de serviciu. Însă, cu timpul, ideea de răspundere a statului pentru inacțiunile, omisiunile, acțiunile ilicte ale funcționarilor săi se răspîndește tot mai mult. Astfel că în 1850, în statutul de procedură penală al cantoanelor elvețiene sînt introduse articole, conform cărora prejudiciul se repara cetățenilor supuși arestării preventive, iar apoi eliberați de urmărire, precum și celor achitați sau condamnați injust. Și reparația se făcea din contul statului. În acest context, un val al acestei tendințe s-a extins prin întreaga Europă fiind generată practica reabilitării personelor nevinovate. Cu toate acestea, în Moldova în ace perioadă era prezentă încă repararea personală a funcționarilor statali pntru erorile judiciare comise.
În perioada socialistă, a fost în general negată ideea cuantificării prejudiciului moral deoarece se considera că acest lucru este imposiil de determinat și orice prejudiciu suferit nu poate fi evaluat în bani, omul e superior valorilor materiale. Cu toate acestea,odată cu adoptarea noului Cod de Procedură Penală din 1961 a fost introdus prin Ucazul din 1 decembrie 1983 obligația organului ce cercetare penală, a anchetatorului penal, a procurorului și a instanței de judecată de a-i lămuri persoanei prejudicate prin erorile judiciare dreptul de a fi repusă în drepturile sale și de a i se repara prejudiciul cauzat.
Pînă în prima jumătate a sec.XX, orientarea dreptului procesual penal era spre formarea dreptul exclusiv al statului de a stabili pedeapsa. Exista o încercare a statului de a deține monopolul exclusiv referitor la înfăptuirea politicii penale. Iar victima avea mai mult un rol ce consta în participarea acesteia ca mijloc de probă, adică, unicul lucru care era necesar pentru înfăptuirea justiției și repararea răului comis prin infracțiune victimei era necesitatea de a depune declarații.
La sfîrșitul evului mediu ideea de reparare a daunei se înfiripează tot mai mult în legislația diferitor sisteme de drept. Repararea pagubei este pusă în primele rînduri ale listei cerințelor față de infractor. Însă, această formă de constrângere nu este utilizată des de către instanța de judecată, comparativ cu alte sancțiuni și măsuri penale, cum ar fi amenda ce se încasează în folosul statului.
La începutul secolului trecut elementul punitiv, caracterul penal, a pierdut din importanță, fiind înlocuit prin pura reparare nonmaterială, și aceasta nu numai în cazul răspunderii din culpă, ci și al răspunderii obiective.
Odată cu recunoașterea libertăților general-umane prin adoptarea la New York a Declarației Universale a Drepturilor Omului în 1948 a fost pusă baza pentru dezvoltarea ideii de reparare a daunei cauzate prin fapte ilicite, inclusiv, a celei morale. De altfel, SUA este promotorul recunoașterii și apărării libertăților fundamentale ale omului, o importantă deosebită ocupînd-o aici libertatea psihico-morală a omului, libertatea gîndirii și exprimării. Regretabil este faptul ca această instituție nu a găsit o arie de dezvoltare și în alte state ale lumii, un exemplu elocvent putînd servi fostul bloc sovietic. Aici, comunismul a pus o frînă puternică în promovarea libertăților cetățenești, iar efectele s-au resimțit chiar și după destrămarea URSS. Țările din fostul sistem au adoptat acte normative care ar prevedea despăgubirea morală abia după anul 1991, dezvoltarea și aplicarea lor în practică desfășurîndu-se foarte lent, acest concept fiind cu greu perceput, recunoscut și acceptat.
Reglementarea reparării prejudiciului moral este prevăzută atît de legislațiile naționale precum și de cele internaționale cum este art.12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului a adăugat elemente noi la cele clasice (domiciliu, corespondență, onoare, reputație), completînd lista acestora cu viața privată. La fel este prevăzută în Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Adunarea Consultativă a Consiliului Europei a adoptat la 23.01.1970 Rezoluția nr. 428, care, în paragraful „C” 2 și 3, prevede: „dreptul la respectul vieții private constă în posibilitatea persoanei de a-și duce viața așa cum dorește, cu minimum de ingerințe. Acest drept se referă la viața privată, la viața familială și la aceea a căminului, la integritatea fizică și morală, la onoare și reputație…”.
Cu timpul, totuși, au fost introduse în legislația RM reglementări privind apărarea drepturilor si libertăților fundamental-umane. Constituția RM din1994 este primul act care face referire la apărarea drepturilor respective. La moment, Republica Moldova tinde spre atingerea unui nivel legislativ corespunzător unui stat de drept, de aceea, respecatrea principiilor fundamentale constituie una din prioritățile pe care dorește să le asigure. În art. 24 al Constituției Republicii Moldova se garantează dreptul la viață și la integritate fizică și psihică în calitate de drepturi și libertăți fundamentale. La fel, este menționat că nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante. Treptat au fost aprobate și alte reglementări ce garantează repararea prejudiciilor morale, creîndu-se un șir de norme legislative referitoare la apărarea drepturilor morale. Au fost adoptate o serie de acte normative cu abordări specifice în repararea prejudiciului moral,dintre care amintim Codul civil, Codul muncii, Codul familiei, Codul de procedură penală și Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de cercetare penală și de anchetă preliminară, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești din1998 . Astfel, la noi în țară, despăgubirile pentru prejudiciile morale se acordă în cazurile prevăzute de legislație.
Spre deosebire de anii precedenți (până la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală și a Codului penal), când neexaminarea acțiunii civile în cadrul procesului penal era o excepție, astăzi această excepție a devenit regulă, deoarece examinarea acțiunii civile în cadrul procesului penal este posibilă doar în cazul când volumul prejudiciului este incontestabil (art.61 alin.(1)). În cazul în care acțiunea civilă nu poate fi judecată de către instanță în cadrul procesului penal, victima poate să înainteze o acțiune civilă în ordinea procedurii civile, fapt ce după părerea lui N. Grofu, duce la înrăutățirea situației părții vătămate însărcinând-o cu griji suplimentare de a depăși tot felul de bariere, inclusiv birocratice. Chiar dacă dispune de o hotărâre pozitivă a instanței, partea vătămată, de regulă, nu este realmente despăgubită din diferite cauze, inclusiv a neglijenței serviciului executorilor judecătorești.
La fel, în legislația națională privind repararea pagubei victimelor infracțiunii putem menționa că au fost obținute anumite progrese. Astfel, în Codul de procedură penală este stipulat dreptul părții vătămate la repararea din contul statului a prejudiciului cauzat în urma infracțiunii (art.60 alin.(2), prevedere inexistentă în legislația procesual penală precedentă. Și care ajută considerabil la înfăptuirea justiției, și repararea erorilor judiciare comise.
Concluzii
Aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective
II. MODALITATEADE REPARAREA PREJUDICIULUI MORAL CAUZAT PRIN INFRACȚIUNE ÎN PROCEDURA PENALĂ
1. Condițiile reparării prejudiciului moral
Alin.(2) al art.219 CPP stabilește modalitățile de reparare a prejudiciului, printre care la pct. 4. este prevăzută repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputației profesionale. Despre care E. Buguța spune că, deși, prin sine, prejudiciul moral nu poate fi reparat, or suferințele produse nu pot fi calculate în bani (adică banii nu sînt în stare să întoarcă liniștea sufletească), totuși, acesta poate fi atenuat printr-o compensație care ar oferi persoanei vătămate o oarecare satisfacție pentru suferințele cauzate. Astfel că art.1422 CC reglementează în acesta situație că în cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferințe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum și în alte cazuri prevăzute de legislație, instanța de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparația prejudiciului prin echivalent bănesc.
Cu toate acestea, legea nu prevede în mod exhaustiv criteriile de evaluare a cuantumului prejudiciului moral cauzat prin infracțiune. Sunt niște prevederi orientative, care ar ajuta la îngustarea numărului de metode de a determina valoarea reală a prejudiciului dar nu este stipulat nimic exact, ceea ce creează o stare de incertitudine în ceea ce prevede evaluarea acestuia. Art. 219 CPP alin 4) prezintă o încercare de a stabili criteriile de determinare a daunei pricinuite, cum sunt suferințele fizice ale victimei, prejudiciul de agrement sau estetic, pierderea speranței de viață, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare, suferințele psihice provocate rudelor apropiate etc. Deci nu exită nici o prevedere exactă, și nu sunt stabilite careva limite a criteriilor. În acest sens, pentru a ușura aprecierea daunei cauzate, a fost propusă o clasificare:
prejudicii morale rezultate din leziuni sau vătămări fizice (prejudicii corporale) și
prejudicii morale independente de orice leziuni fizice (prejudicii afective)
Din prima categorie fac parte cel mai des cazurile vătămărilor, leziunilor corporale care pot fi ușor demonstrate prin expertiza medico-legală. Medicul, însă, descrie doar natura leziunilor, durata și intensitatea durerilor, urmînd ca judecătorul să aprecieze pe baza acestor informații gravitatea prejudiciilor și să fixeze cuantumul indemnizației. Pe lîngă durerile fizice cauzate de respectivele leziuni, pot fi cauzate și dureri psihice. E. Buguța spune că în toate cazurile, evaluarea leziunilor corporale este pusă pe seama medicului-legist, care precizează durata tratamentului, durata și intensitatea suferințelor, măsura în care leziunile au pus sau nu în primejdie viața persoanei etc. Această evaluare medicală are importanță nu numai pentru calificarea justă a infracțiunii, dar și pentru aprecierea realității prejudiciului moral.
Din a doua categorie fac parte prejudiciile care nu au legătură cu leziunile fizice, cum este cazul prejudiciile morale ce decurg din atingerea cinstei, onoarei, demnității, prestigiului, pierderea persoanei apropiate ca urmare a decesului acesteia. Chiar și în cazul în care este vorba de rude apropiate, repararea ar trebui să fie supusă condiției ca aceste persoane să fi avut legături strînse de afecțiune cu victima în momentul decesului, deoarece nu în toate cazurile între rude apropiate și victimă există o asemenea legătură. Finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului moral va consta în obligarea autorului la îndeplinirea oricăror măsuri considerate necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins; dreptul la răspuns sub forma replicii, rectificării sau declarației; publicarea în mijloacele de comunicare în masă a dezmințirii, achitarea unei îndemnizații etc. Ele depinzînd de fiecare caz în parte.
Articolele 616 alin.(2) CC și art.219 alin.(4) CPP stabilesc exhaustiv condițiile reăparării prejudiciului:
să se fi săvîrșit o faptă cu caracter ilicit;
între fapta ilicită săvîrșită și prejudiciul cauzat altei persoane să existe o legătură directă de cauzalitate;
autorul faptei cauzatoare de prejudiciu să fi fost în culpă;
autorul să fi avut capacitatea delictuală în momentul săvîrșirii faptei.
Fapta ilicită produsă trebuie să constituie o infracțiune în sensul prevederilor CP. Iar infracțiunea trebuie să fi produs un prejudiciu moral, trebuie de luat în considerare că, prin natura urmărilor pe care le au, nu toate infracțiunile pot genera prejudicii morale, de exemplu falsificarea elementelor de identificare ale autovehiculelor art.276 CP RM care constituie infracțiune, însă nu ne putem imagina ca acesta să producă careva prejudicii morale. Prejudiciul moral trebuie să afecteze o valoare ce caracterizează personalitatea umană ca o ființă biologică, socială, morală, capabilă să simtă atingerea adusă entității sale psihice prin infracțiunea comisă.
La fel, în literartura de specialitate se menționează că nu trebuie să se considere încălcarea unui drept nepatrimonial produce întotdeauna numai un prejudiciu moral, fără caracter patrimonial. Atingerea adusă onoarei unei persoane prin calomnie poate avea influență asupra aspectului financiar al celui insultat putînd pierde locul de muncă, sau un salariu mai mare. Încălcarea atributelor cu caracter personal nepatrimonial ale dreptului de autor, poate avea ca rezultat nu numai un prejudiciu moral constând în atingerea adusă calității de autor sau inventator, dar,deopotrivă, și un prejudiciu patrimonial constând în neîncasarea remunerației cuvenite pentru folosirea operei ori a invenței teoreticienii numindu-l prejudiciu mixt.
Ceea ce ține de Legătura dintre prejudiciul moral și infracțiunea săvîrșită de inculpat există întotdeauna o legătură între raportul de cauzalitate penal și cel civil atunci cînd printr-o infracțiune s-a cauzat un prejudiciu. Ambele raporturi urmează a fi examinate separat cu toate că pot exista situații cind raportul de cauzalitate este același, cum ar fi, de exemplu – infracțiuni contra patrimoniului. Ceea ce ține de prejudiciul moral trebuie să existe o legătură indisolubilă între fapta infracțională și prejudiciul moral apărut la persoana vătămată. Doar în cazul existenței acestuia putem cere repararea prejudiciului.
O altă condiție a reperării daunei produse prin infracțiune este ca prejudiciul să fie cert, caracterul cert al prejudiciului moral înseamnă că acesta trebuie să fie sigur, să fie produs în realitate și să poată fi evaluat. În caz că nu e cert se va determina acesta în acținea civilă într-un proces civil aparte de procesul penal. Deoarece, totuși, cînd este clar care este prejudiciul și nu există litigii cu privire la întinderea acestuia aceeași instanță se poate expune asupra acestei cereri prin hotărîrea emisă ca urmare a soluționării litigiului penal. Dar, în cazul în care este necesar să fie examinat detaliat, trebuie să se examineze probele și să fie dezbătute, totuși e de compența procesului civil, și nu putem îngreuna munca judecătorului pentru un dosar, care , la examinarea căruia trebuie să se țină cont de termenul rezonabil și să fie pe căt de repede posibil soluționat deoarece deseori sunt aplicate măsuri ca arestul preventiv, arestul la domiciliu acțiuni cre îngrădesc libertatea persoanei, iar în cazul cînd se abuzează de ele pentru a prelungi cercetarea acțiunii civile în procesul penal, aceasta constituie o încălcarea a organelor judiciare ale statului.
Prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat, fiind posibil ca să existe situații în care poate fi prezent prejudiciul deja reparat. Condiția derivă din principiul penal ”Non bis inidem” dreptul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori și cel din dreptul civil neadmiterii îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce presupune că scopul justiției nu este de a împovăra nejustificat și excesiv persoana vinovată de o infracțiune săvîrșită, ci a asigura restabilirea echilibrului social prin tragerea la răspundere o singura dată, pentru o singură infracțiune.
O condiție indispensabilă reparării prejudiciului moral în procesul penal este necesitatea ca persoana vătămată să se constituie în calitate de parte civilă care este recunoscută fie prin ordonanța procurorului, fie prin încheierea instanței de judecată. În cazul cănd acestea constată că lipsesc temeiurile de a fi recunosctă persoana în calitate de parte civilă refuză cererea ei. Persoana avînd drept la recurs în instanța ierarhic superioară, prin care atacă această hotărîre. Refuzul acesta nu o împiedică să se adreseze cu o acțiune civilă într-un proces civil.
În lucrarea lui A. Giurcău ” Repararea prejudiciului – principiu al răspunderii materiale (patrimoniale)” este stabilit că drept fundament al răspunderii vine actul sau faptul juridic, iar condițiile răspunderii juridice sunt nesitatea existenței:
conduită sau o faptă ilicită;
un rezultat dăunător al acestei conduite, care poate fi exprimat printr-un prejudiciu material sau prin vătămarea sănătății și integrității corporale;
un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs;
fapta să fie săvîrșită cu vinovăție;
să nu existe împrejurări sau cauze ce ar exclude caracterul ilicit al faptei sau ar înlătura răspunderea juridică.
Acesta, în lucrarea sa a adăugat la cele menționate mai sus și faptul că prejudiciul poate avea și o altă natură, nicidecum nu este obligatoriu ca el să fie de natură patrimonială sau fizică, dimpotrivă este foarte posibilă și cauzarea de prejudicii care nu pot fi exprimate pecuniar sau care nu aduc nici o atingere fizică victimei, și totuși, acest lucru nu exclude prezența prejudiciului
Alți autori fac o altă grupare a condițiilor răspunderii juridice și le indică pe următoarele:
a) conduita ilicită a făptuitorului și inexistența unor cauze ce ar înlătura răspunderea sau caracterul ilicit al faptei;
b) rezultatul păgubitor produs;
c) legătura de cauzalitate între conduita ilicită și rezultatul produs;
d) vinovăția autorului faptei ilicite.
Lidia Barac nominalizează câteva condiții suficiente pentru a pretinde repararea prejudiciului moral, și anume:
a) certitudinea prejudiciului, adică acesta trebuie să fie sigur atît în ceea ce privește producerea lui, cît și în ce privește posibilitatea evaluării lui;
b) prejudiciul să nu fi fost reparat încă cu referire la diferitele modalități de reparare, de care subiectul nu poate uza concomitent.
Cert este că nu este obligatoriu să existe intenția pentru a repara prejudiciul moral cauzat. Există infracțiuni care sunt sancționate de legislația penală chiar să fără intenția directă a autorului faptei ilicite. Exemplu este lipsirea de viață din imprudență prevăzut de legea penală la art.149 CP RM. Chiar dacă infractorul nu a prevăzut și nici nu a dorit să survină consecințele infracționale inclusiv și a prejudiciului moral, totuși, el este atras la raspundere penală și la obligarea reparării consecințelor infracționale. Codul Civil al RM stabilește excepțiile cînd repararea prejudiciului se face indiferet de existența vinovăției la art.1422 alin.(3) lista nefiind exhaustivă. Reparația prejudiciului moral se face și în lipsa vinovăției autorului,
faptei ilicite în cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală,
atragere ilegală la răspundere penală,
aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declarației scrise de a nu părăsi localitatea,
aplicarea ilegală în calitate de sancțiune administrativă a arestului,
muncii neremunerate în folosul comunității,
și în alte cazuri prevăzute de lege.
Putem înțelege prin alte cazuri prevăzute de lege: răspunderea delictuală pentru prejudicial creat de un izvor de pericol sporit (art.1410 CC) sau răspunderea statului pentru prejudicial cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcție de răspundere(art.1404 CC), a fost cauzat în legătură cu lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale(art.16 CC). Considerăm oportun pentru a crea o claritate și o certitudine în domeniu respectiv de a include toate cazurile posibile de tragere la răspundere pentru prejudiciul moral cauzat, astfel respectîndu-se principiul previzibilității și accesibilității legii, persoanele fiind la curent cu normele care impun o obligație ce reese di săvîrșirea fără vinovăție a unei fapte ilicite.
În plus trebuie să fie conștientizat prejudiciul de către persoana care îl suferă. Ea trebuie să demonstreze că pentru aceasta el există și ea are nevoie de despăgubirea în cuantumul pe care îl cere.
Obligația de a dovedi faptul pricinuirii prejudiciului moral (suferințelor psihice sau fizice suportate) o exercită partea vătămată, de aceea în cererea despre compensarea prejudiciului moral aceasta trebuie să indice de către cine, în ce circumstanțe și în baza căror acțiuni (inacțiuni) i-au fost cauzate suferințe morale (psihice) sau fizice, prin ce se manifestă acestea.
Dacă persoana vătămată nu este în posibilitatea de a înainta acțiunea civilă contra infractorului acțiunea poate fi înaintată în numele persoanei vătămate de cătrereprezentantul acesteia. Partea civilă poate fi constituită în momentul înaintării acțiunii civile, care potrivit art.219 alin 5) poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului penal pănă la terminarea cercetării judecătorești. În toate cazurile este necesară manifestarea de voință a persoanei vătămate pentru a fi recunoscută în calitate de parte civilă și a căpăta capacitate deplină de despăgubire.
Punctul 32. din Hotărîrea Curții Supreme menționează că pe lîngă criteriile generale, se vor lua în considerare criteriile specifice de evaluare a cuantumului acestor despăgubiri prevăzute la art.219 alin.(4) CPP la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanța de judecată ia în considerare:
suferințele fizice ale victimei,
prejudiciul agrement sau estetic,
pierderea speranței în viață,
pierderea onoarei prin defăimare,
suferințele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.
În literatura romînească se mai enunță la fel ideea că evaluarea daunelor morale neputând fi făcută în aceleași condiții ca ale celor patrimoniale, presupune stabilirea unor criterii specifice de evaluare. Un asemnea criteriu ar putea fi importanța socială a valorii lezate prin săvârșirea faptei ilicite. În acest caz valoarea poate avea atât un conținut subiectiv (implicând o prețuire din partea persoanei lezate) dar și un aspect obiectiv, fiind expresia unei cerințe obiective a realității. Prejudiciul moral va fi cu atât mai mare cu cât valoarea lezată este mai importantă pentru partea vătămată. În acest caz putem face referire la cazul penal soluționat de judecătoria Anenii-Noi ce consta în învinuirea de Art.264 alin. 5) încălcarea regulilor de securitate a circulației sau de exploatare a mijlocelor de transport care a cauzat decesul a două sau mai multe persoane unde instanța a apreciat pierderea a două persoane membre a familiei uneia dintre cele șase părți vătămate drept prejudiciu esențial și important pentru acesta și i-a acordat 200.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat prin lipsirea lor de viață de către inculpat, iar, pentru pierderea unui membru de familie a fost acordată suma de 100.000 lei, instanța apreciind ca durerea și suferința trăită de respectiva parte vătămată este mai mică deoarece, respectiv, și pierderea este una mai mică. Deci, nu toate suferințele vor fi despăgubite, reese că că cel ce a suportat suferințe mai mari are mai mari șanse pentru a fi despagubit.
Personalitatea victimei poate fi un alt criteriu care completează criteriul importanței valorii lezate. Spre exemplu, victima care are un anumit statut social, o anumită notorietate va putea pretinde o sumă mai mare drept daune morale, fiind mai profund prejudiciată prin leziunea suferită.
În raport cu valoarea lezată se mai poate avea în vedere drept criteriu și gravitatea precum și intensitatea durerilor fizice și psihice, provocate de agresor. Un alt criteriu ar putea fi repercusiunile asupra situației sociale a victimei, inclusiv în plan familial sau profesional, prin atingerile aduse onoarei și demnității victimei.
Nu trebuie scăpată din vedere nici culpa persoanei vătămate, care influențează în mod obligatoriu cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile morale. Unele instanțe resping acordarea de daune morale dacă există și o culpă a victimei, deși o atare soluție s-ar justifica numai dacă agresorul și victima au o culpă egală (compensarea culpelor). Astfel, găsăm asemenea prevdere în art. 1417, 1421 din CC al RM, instanța poate reduce cuantumul despăgubirii dacă victima a contribuit prin culpă gravă la producerea prejudiciului și dacă capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut comparativ cu aceeași capacitate din momentul atribuirii despăgubirii.
Un alt criteriu ar putea fi acela al echității și anume ca daunele morale să exprime cerințele de dreptate și echitate.
Prevederile legale spun că la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanța de judecată ia în considerație suferințele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic, pierderea speranței de viață, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare, suferințele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc. Caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice le apreciază instanța de judecată, luând în considerație circumstanțele în care a fost cauzat prejudiciul, precum și statutul social al persoanei vătămate.
Însă, la examinarea cererii de reparare a prejudiciului moral instanțele judecătorești nu întotdeauna determină mărimea compensației în baza circumstanțelor menționate. Studiind practica națională, vedem clar că majoritatea sentințelor primelor instanțe nu au o motivarea concretă în ceea ce ține acțiunea civilă, și anume, prejudiciul moral acordat. Problema constă în faptul că nu sunt prezentate argumente plauzibile referitoare la cazul concret examinat, de cele mai dese ori se face o copiere a prevederilor legale, care stabilesc criteriile generale pentru determinarea cuantumului prejudiciului moral și se menționează că suma acordată este determinată prin intermediul acestor criterii, și în concordanță cu acestea, astfel fiind suficientă pentru a compensa dauna suferită de persoana vătămată. Ne dăm bine seama că este foarte greu de stabilit un cuantum exact a prejudiciului moral suferit, însă, aceasta nu absolvește instanțele de obligația acordării unei motivări a hotărîrii sale care a apreciat în asemenea limite dauna probată de partea vătămată. Argumentul că din circumstanțele cazului reese cauzarea unei daune morale și partea a fost prejudiciată prin infracțiunea săvîrșită nu poate constitui o argumentare suficientă pentru obligarea inculpatului la achitarea prejudiciului. Legislația din domeniu respectiv este destul de vagă, însă, există prevederi legale, hotărîrea Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării prejudiciului moral de către instanțele de judecată care prevăd condițiile care ajută la stabilirea mărimii prejudiciului moral, criterii la care trebuie să se refre nu doar formal, pentru a completa o sentință, dar și să fie argumentate, analizate și concordate cu circumstanțele cauzei penale care ste judecată de către instanță.
În această ordine de idei, menționăm că, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, de gradul vinovăției și starea materială a inculpatului, precum și în funcție de comportamentul victimei, instanța e în drept să reducă mărimea pagubei ce urmează a fi recuperată, indicând în sentință motivele care au servit la adoptarea unei asemenea hotărâri. Nu se admite micșorarea pagubei ce urmează a fi restituită în caz dacă ea a fost pricinuită prin infracțiunea săvârșită din interes material.
Conform articolelor 1417, 1421 din Codul civil al Republicii Moldova, instanța poate reduce cuantumul despăgubirii dacă victima a contribuit prin culpă gravă la producerea prejudiciului și dacă capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut comparativ cu aceeași capacitate din momentul atribuirii despăgubirii.
De asemenea, instanța este în drept să mărească volumul despăgubirii dacă capacitatea de muncă a scăzut ulterior, comparativ cu capacitatea pe care persoana vătămată a avut-o la momentul săvîrșirii pagubei. Însă, în cazurile prejudiciului pricinuit prin acțiunile organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanțelor de judecată, precum și în cazurile când persoana vătămată este minor sub 14 ani sau este lipsită de capacitatea de exercițiu, culpa gravă a victimei nu constituie temei de reducere a despăgubirii.
De asemenea, Codul civil conține prevederi conform cărora instanța de judecată poate să refuze stabilirea obligației de a repara dauna. Aceste cazuri sunt următoarele: 1) dacă prejudiciul a fost cauzat la rugămintea sau cu consimțământul persoanei vătămate și dacă fapta autorului nu vine în contradicție cu normele de etică și morală (art.1398); 2) dacă prejudiciul a fost cauzat din intenția persoanei vătămate (art.1417).
Referitor la modul de reparare a prejudiciului, ținem să atenționăm că legislația civilă conține două proceduri puțin diferite: prima se aplică cazurilor generale, adică tuturor cazurilor, cu excepția celor de la a doua procedură, a doua – prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau prin altă vătămare a sănătății sau prin deces.
Modalitatea și felul despăgubirilor se stabilesc de către instanță la cererea victimei. Ținându-se cont de circumstanțele cauzei, poate fi stipulată o altă modalitate, dar numai din motive întemeiate. Modalitățile de reparare a prejudiciului pe calea acțiunii civile, în cadrul procesului penal sau separat, sunt:
a) punerea la dispoziție a unui bun de același gen și de aceeași calitate;
b) repararea bunului ce a fost deteriorat;
c) compensarea integrală prin echivalent bănesc sau servicii.
Conform art.1416 din Codul civil al Republicii Moldova compensarea prejudiciului prin echivalent bănesc se realizează prin plata unei sume globale sau prin stabilirea unei redevențe. În cazul prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau prin altă vătămare a sănătății sau prin deces, compensarea se efectuează în rate lunare și numai la cererea persoanei ce are dreptul la despăgubirile prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau prin altă vătămare a sănătății sau prin deces.
Plata despăgubirilor este posibilă și în formă unică, pentru aceasta trebuie respectate următoarele cerințe:
1) motive întemeiate;
2) dacă posibilitățile persoanei vinovate permit aceasta;
3) suma plății unice nu trebuie să fie mai mare decât suma ratelor lunare pe 3 ani.
Dreptul la despăgubire îl are persoana fizică sau juridică în privința căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracțiunii i-a fost cauzată daună materială sau morală și a înaintat acțiune civilă. De asemenea, dreptul de a depune o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții civil-mente responsabile sau a persoanelor responsabile pentru comportarea acestora îl are și procurorul (art.221 alin.(4) CPP RM).
Beneficiarul recuperării prejudiciului este victima (partea vătămată, partea civilă), indiferent de faptul dacă acțiunea civilă a fost intentată de reprezentanții acesteia sau de procuror.
În unele cazuri, beneficiar al recuperării prejudiciului poate fi:
1) posesorul (transportatorul, depozitarul etc.) la care se aflau bunurile, materialele sustrase, nimicite sau deteriorate. În acest caz, acțiunea civilă poate fi înaintată și de proprietar;
2) organizația de asigurare care a plătit despăgubirea pentru bunurile asigurate în limitele sumei achitate;
3) organizația care a plătit buletinul de boală al victimei în urma acțiunilor criminale;
4) serviciul de pază extradepartamental al organelor afacerilor interne, dacă încăperea din care s-a săvârșit furtul era păzită de acesta;
5) orice persoană care a reparat prejudiciul cauzat de o altă persoană, dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
6) persoanele enumerate în alineatele (1) și (2) din art.1419 al Codului civil al Republicii Moldova în cazul decesului persoanei ca urmare a vătămării grave a integrității corporale sau a altei vătămări a sănătății.
În acest sens, menționăm și dreptul statului de a primi despăgubire de la infractor, în cazul când statul repară prejudiciul victimei.
Totodată, statul poate repara prejudiciul și prin intermediul asigurărilor. Conform legislației naționale (Codul civil (Capitolul XXVI), Legea cu privire la asigurări etc.), este permisă activitatea de asigurare, care constă într-un sistem de relații menite să protejeze interesele personale și patrimoniale ale persoanei fizice și juridice prin formarea de fonduri bănești din contul primelor de asigurare, în schimbul cărora asigurătorul își asumă obligația de a plăti suma asigurată la producerea cazului asigurat. Asigurarea persoanelor de infracțiune, adică în cazul când persoana devine victimă, corespunde legislației, dar societățile de asigurare nu oferă așa tip de servicii, deși legal ele au o asemenea posibilitate. În astfel de cazuri, conform art.1306 din Codul civil, persoanele din Republica Moldova pot încheia contract de asigurare în caz de victimizare cu societăți înregistrate în străinătate, dar, fiind o procedură anevoioasă, nu credem că acest fapt ar putea îmbunătăți starea lucrurilor cu privire la repararea prejudiciului. Astfel, folosind pârghii legale de influență, statul ar putea facilita asigurarea de infracțiuni.
Idee pe care o susținem în totalitate, deoarece în asemenea mod s-ar încuraja săvîrșirea infracțiunilor, infractorii fiind asigurați că prejudiciul le va fi reparat în baza asigurăilor.
N. Grofu susține ideea că experiența compensării victimelor infracțiunilor de către stat este reușită, însă e de dorit ca în procesul reparării daunei să fie implicată persoana vinovată, deoarece o asemenea compensare îndreptată nu numai spre repararea daunei, dar și spre consolidarea relațiilor sociale dintre victimă și infractor are un rol primordial în procesul de resocializare a persoanei vinovate. Repararea prejudiciului acordă încredere infractorului, întărește controlul asupra acțiunilor sale și favorizează împăcarea dintre victimă și infractor. Însă, acordarea compensării prejudiciului de către stat nu corespunde întru totul cu atenția acordată, în prezent, răspunderii infractorului. Conform unor cercetări, majoritatea victimelor preferă recuperarea daunei de către infractor. Dacă repararea daunei este stabilită în locul privațiunii de libertate sau amenzii, aceasta devine avantajoasă atât pentru victimă, cât și pentru infractor. Achitarea compensației victimei reprezintă o modalitate directă de tragere la răspundere pentru fapta penalmente condamnabilă și este în concordanță cu interesele financiare și morale ale victimei.
Sunt stabilite în legislație prevederi în care statul asigură viața și sănătatea unor categorii de este consfințită: în art.33 al Legii cu privire la statutul judecătorului, art.21 al Legii cu privire la Curtea Constituțională, art.35 al Legii cu privire la Poliție, art.16 al Legii privind Serviciul de Informații și Securitate etc. Ca urmare, în cazul morții sau vătămării sănătății, membrii familiei sau, respectiv, victima au dreptul la plata unor sume bănești ce servesc drept compensare a prejudiciului cauzat. Însă nu trebuie să încurcăm răspunderea statului pentru organele sale, răspunderea staului în locul pesoanei condamnate și asigurarea staului a vieții și sănătății funcționarilor săi. Răspunderea statului pentru erorile judiciare survine indiferent de vinovăția funcționarilor săi, fiind generată prin încălcarea principiului general, potrivit căruia nici o persoană nevinovată nu poate fi trasă la răspundere și nu poate fi judecată, (erori) ori fapte ale persoanelor cu funcție de răspundere din organul de urmărire penală sau din instanța de judecată, manifestate prin încălcarea intenționată a normelor procedurale și materiale în timpul procedurii penale sau contravenționale (infracțiuni). Răspunderea statului în locul persoanei condamnate poate surveni în cazul în care ultima nu este în stare să repare prejudiciul moral cauzat părții vătămate, și ca urmare a recomandărilor internaționale statul își asumă singur obligația de a repara partea neexecutată din hotărărea judecătorească ce se referă la acțiunea civilă, spre exemplu în cazul- … asigurarea pentru deces su pierederea sănătății a judecătorilor, deputaților, diplomaților este alt gen de răspundere, care revine statului în legătură cu acordarea înlesnirilor acestor categorii de persoane pentru munca pe care o îndeplinesc și deși survine în cazul cauzării de daune sănătății sau decesului totuși temeiul legal în baza altei prevederi legale, cum este Legea cu privire la statutul judecătorului.
La fel, putem să exeplificăm recomandarea din Convenție prin care se prevede că dacă compensarea nu poate fi percepută în volum deplin, statul trebuie să întreprindă măsuri pentru acordarea compensării financiare:
a) victimelor cărora în urma infracțiunilor grave le-au fost pricinuite vătămări corporale însemnate sau simțitor s-a înrăutățit starea sănătății sau psihică a acestora;
b) familiilor și celor care erau întreținuți de persoanele care au decedat sau au devenit fizic sau psihic incapabile în urma victimizării.
Cu toate acestea problema cea mai mare este că
La nivel teoretic, și practiv în lume există compensarea pejudiciului de către stat înlocul condamnatului, dar în Republica Moldova un asemenea sistem nu există. Ne ciocnim cu problema cea mai drastică – cînd există o hotărîre judecătorească executorie, însă aceasta nu poate fi executată deaoarece sumele stabilite de către instanță pentru a repara prejudiciul moral sunt extrem de mari pentru condamnat pentru a le achita părții vătămate. Astfel că ajungem la un cerc vicios unde legea nu poate fi aplicată eficient. Deși persoana și-a realizat dreptul la apărare, și despăgubire acesta nu a fost posibil de transpuns în viață pînă la urmă, or situația materială a condamnatului poate fi una incompatibilă cu suma stabilită de instanță pentru a compensa prejudiciul moral.
În acest caz se pune întrebarea găsirii unui echilibru între mărimea reală a prejudiciului moral suferit și situația financiară a inculpatului, pentru a fi posibil de a fi despăgubită partea vătămată și a executa hotărîrea instanței. Pe de altă parte, nu putem limita pe aceasta în cuantumul prejudiciului moral pe care merită să îl primească ca urmare a suferințelor avute, chiar dacă situația financiară a inculpatului este una din cele mai nefavorabile. Spre exemplu poate servi situația pierderii perosanelor apropiate în accidentul rutier din Anenii-Noi, unde instanța a stabilit drept prejudiciul cîte 100.000 lei la trei părți vătămate și alteia 200.000 lei pentru altam în calitate de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate prin încălcarea regulilor de securitate a circulației sau de exploatare a mijlocelor de transport care a cauzat decesul a două sau mai multe persoane de către inculpat. Este clar că de asemenea sume bănești acesta nu va dispune pentru a satisface cerințele părților, și sentința în privina acțiunii civile, cel mai probabil, va rămîne fără executare. Cu toate acestea, nu putem micșora cuantumul daunei morale stabilit de instanță, deoare el s-a demonstrat ca fiind prezent la persoanele vătămate.
În acest sens propunem constituirea unui sistem de asigurarea a executării prejudiciului moral cauzat prin infracțiune. Astfel, conform reglementărilor internaționale, statul va asigura executarea unor semenea hotărîri judecătorești prin constituirea unor fonduri speciale, compuse din donații, bunurile rămase fără stăpîn, amenzi etc. Unde se vor colecta bani pentru acordarea sumelor prejudiciilor morale suferite de persoanele vătămate, stabilite prin hotărîre judecătorească. Iar reîntoarcerea acestor sume, achitate în numele condamnaților de către stat, la fondul rspectiv va fi realizată prin acordarea locurilor de muncă remunerate, unde se va face reținere lunară din salariul plătit pentru munca prestată.
Desigur, nu putem fi adepții muncii forțate, astfel încît nu poate fi impus condamnatul la efectuarea unei munci pentru a reîntoarce staului sumele achitate în numele său. Dar poate fi instituit un mecanism logic unde drept condiție pentru răspunderea staului pentru fapta condamantului poate surveni doar în cazul în care ultimul îți asumă obligația de a reîntoarce sumele acordate la stat prin munca care o va realiza în timpul dtenției. Motivul acceptării de către condamnat fiind liberarea de pedeapsă penală care are printre condițiile legale și prevederea obligatorie de repararea prejudiciului material și moral cauzat prin infracțiune. Planul respectiv necesită o cercetare a situației legale existente detaliată, însă la nivel teoretic considerăm că ar fi posibil și ar soluționa problema enunțată mai sus.
2. Subiecții reparării prejudiciului moral cauzat prin infracțiune
Victima
La momentul de față, criminologia utilizează termenul de victimă în sens restrîns, ca fiind orice persoană fizică și pentru acesta sunt mai multe explicații:
Numai o ființă umană poate fi considerată victimă, dar, omul care se sacrică pentru o idee nu intră în categoria logică a victimelor (Lernell Leszek);
O persoană care pune în acțiune un fapt criminal nu poate fi considerată drept victimă nici măcar în cazul în care și ea are de suferit de pe urma acțiunii întreprinse (J.H. Reiman).[Igor Ciobanu. Criminologie. Chișinău,2013, pag 332]
Igor Ciobanu definește noțiunea de victimă astfel- orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, morale sau materiale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale. Dacă nu există daună ca rezultat al unei fapte ilicite, nu există nici victimă. [Ibidem. Pag.335]
Cu toate acestea, legislația în vigore oferă posibilitatea de afi recunoscută drept victimă a unei infracțiuni, și mai mult decît atît, are dreptul să pretindă repararea prejudiciului moral cauzat prin aceasta persoanei juridice.
Desigur că în literatura de specialitate a întrebarea dacă persoana juridică poate să pretindă la repararea prejudiciului moral există mai multe păreri:
nu putem vorbi despre prejudicu moral pentru persoana juridică deoarece aceasta nu prezintă o entitate care să aibă calități morale ce pot fi prejudiciate printr-o infracțiune
în calitate de excepție prejudiciu moral pentru persoana juridică este admis a exista
Hotărîrea explicativă a CSJ la pct.21 spune că este în drept să depună cerere în instanța de judecată referitor la repararea prejudiciului moral nu numai persoana fizică, dar și persoana juridică, însă numai în cazurile expres prevăzute de lege, în una din situațiile în care ea se consideră lezată prin:
afirmațiile neadevărate făcute în presă,
vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ,
refuzul nejustificat de a i se rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Din cîte cunoaștem persoana juridiă deține bunuri nepatrimoniale în patrimonul său, cum este dreptul la nume, reputația profesianală, care la fel, pot fi lezate prin acțiunile ilicite ale terțelor persoane. De ce nu ar fi posibil atunci să se adreseze în instanța de judecată pentru a acere repararea prejudiciului cauzat bunurilor sale nepatrimoniale?
Versavia Brutaru spune că domeniul drepturilor nepatrimoniale recunoscute persoanelor juridice este restrâns la acele drepturi subiective pe care persoana juridică le poate avea potrivit legii. Persoana juridică, poate invoca, spre exemplu, nesocotirea dreptului la denumire, sediu, emblemă, marcă de fabrică. Astfel că, și persoana juridică poate suferi un prejudiciu moral, nu numai persoana fizică.
Deci, trebuie să facem o precizare, că victimă a unei infracțiuni este orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale, definiție oferită de CPP al RM în art.58, care reflectă corect care persoane pot fi considerate în înceastă ipostază în procesul panal din RM.
N. Grofu în lucrarea sa face referire la Declarația cu privire la principiile de bază ale justiției privind victima a ONU unde se menționează elementele fundamentale ale echității față de victimă, printre acestea fiind:
a) dreptul de a fi tratate cu stimă și înțelegere;
b) dreptul de a apela la instituțiile respective pentru asistență;
c) dreptul de a fi informate despre procesul privind cauza sa;
d) dreptul la avocat;
e) dreptul de a asista și a participa la procesul de primire a deciziei privind cazul său;
f) dreptul la compensarea prejudiciului din partea statului sau infractorului etc.
Din această listă de garanții procesuale face parte și dreptul la restituirea pagubei, care în coraport cu drepturile inculpatului nu nu lezează nicicum, motiv pentru care acest drept este stipulat atât în actele de nivel internațional, cât și în actele normative ale țărilor și a fost prima garanție acordată victimei de către stat.
Dispozițiile privind drepturile victimelor sunt inspirate din principiul egalității armelor dedus din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, principiu care constituie una dintre componentele garanției unui proces echitabil. Procedura penală trebuie să conserve echilibrul drepturilor părților, care este garanția fundamentală a bunei justiții, ea trebuie să ofere, în condiții de contradictorialitate și, în mod echitabil, oricărei părți armele pentru a-și prezenta propria cauză în condiții care să nu ducă la situații de net dezavantaj în comparație cu partea adversă. Constituită parte, victima are dreptul să participe în procesul penal în condiții de egalitate cu celelalte părți.
Aceasta posedă un ansamblu de drepturi (dreptul la recunoaștere, dreptul la însoțire și dreptul la reparații), care nu este asigurat decât dacă victima este așezată în centrul dispozitivelor judiciare, psihologice și sociale, în cadrul unei strategii eficiente, destinate să recreeze legăturile rupte prin săvârșirea infracțiunii.
Dreptul la recunoaștere implică, în cursul întregului proces, accesul la justiție cu respectarea echilibrului drepturilor părților, cu posibilitatea de a-și expune cauza liber și contradictoriu, în condiții de publicitate a ședințelor de judecată, cu asigurarea dublului grad de jurisdicție, într-un termen rezonabil. De asemenea, victimei i se recunoaște dreptul la respectarea demnității, căreia i se poate aduce atingere gravă, fie prin difuzarea în mass-media a circumstanțelor unei infracțiuni pentru care victima nu și-a dat acordul, fie prin difuzarea unor informații privind identitatea victimei unei agresiuni sexuale sau prin difuzarea unei imagini a victimei care devine astfel identificabilă, în lipsa acordului victimei.
Dreptul la însoțire presupune dreptul victimei de a fi informată(cu privire la dreptul de a obține reparații pentru pagubele suferite, de a se constitui parte civilă, de a fi asistată imediat de un avocat, eventual desemnat din oficiu, de a fi ajutată de o asociație specializată în sprijinirea victimelor, de a sesiza în caz de necesitate comisia care acordă indemnizații victimelor infracțiunii, precum și referitor la toate actele procesului care o interesează) și de a fi protejată (infractorului aflat în libertate sau sub control judiciar i se interzice orice contact cu victima; victima este protejată contra săvârșirii de noi infracțiuni asupra sa; victimei i se asigură ascultarea anonimă).
Reparația pentru pagubele suferite ca urmare a săvârșirii infracțiunii trebuie să fie globală și efectivă. Indemnizația este plătită de către autorul infracțiunii găsit vinovat sau de partea responsabilă civilmente.
În legea privind libertatea presei din Franța, astfel de atingeri grave aduse demnității victimei sunt pedepsite cu 15000 euro amendă.
În Cehia, legea intrată în vigoare la 1 aprilie 2009 are ca principal scop protejarea victimelor infracțiunilor de publicitate nedorită și prevede sancțiuni grave de până la 5 ani închisoare și amendă de 5 milioane de coroane (circa 200.000 de euro) pentru ziariștii care publică date referitoare la suspecți, acuzați sau victime. Denumită de presa internațională “legea botniță”, aceasta interzicea și publicarea interceptărilor telefonice obținute din dosarele penale. Un amendament la lege intrat în vigoare la 1 august 2011 întărește protecția vieții private, acordată victimelor infracțiunilor cu violență și de natură sexuală, femeilor însărcinate, persoanelor cu dizabilități și a celor aflate în grija altor persoane, precum și copiilor, dar permite presei din Cehia să publice informațiile rezultate din interceptările telefonice, dacă acestea sunt de interes public, cum ar fi în cazul politicienilor suspectați de corupție.
În Franța, cerința unei reparații rapide a dus la crearea de fonduri speciale de garantare pentru victime pentru a se evita riscurile de recuperare iluzorie de la făptuitor.
Nu putem vorbi de repararea prejudiciului înainte de satisfacerea anumitor condiții prevăzute de legea procesual penală, si anume, constituirea victimei în calitate de parte civilă conform prevederilor art.58 CPP.
Conform CPP art.59 alin 1) parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracțiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Cu toate acestea, minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracțiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său. Această prevedere este inclusă cu scopul de a acorda posibilitate de a apăra interesele minorului din oficiu, indiferent de acordul de voință al acestui, care este vătămat prin infracțiunea săvîrșită, constituind o garanție procesuală de respectare a drepturilor persoanelor care nu au capacitate juridică deplină.
Conform alin.(2) al aceluiași articol, se stabilește că actul prin care este recunoscută ca parte vătămată – prin ordonanța organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calități procesuale. Deci, temei de atribuire a calității procesuale de parte vătămată este faptul săvîrșirii unei infracțiuni și ca urmare a acesteia , existența unui prejudiciu moral al respectiviului subiect. Calitatea de parte vătămată se atribuie doar la faza urmăririi penale, astfel că, ulterior recunoașterii în asemenea calitate se poate de pretins înaintarea acțiunii civile alături de acțiunea penală, prin care se cere repararea prejudiciului moral cauzat prin infracțiune.
În cazul în care, după recunoașterea persoanei ca parte vătămată, s-au constatat circumstanțe care atestă lipsa cauzării prejudiciului, organul de urmărire penală încetează participarea acestei persoane ca parte vătămată în procedura respectivă prin ordonanță motivată.
Trebuie sa distingem între persoana care are calitatea de parte vatamata și între persoana vatamata si victima infractiunii.Victima, daca participa în procesul penal, dobândeste calitatea de parte vatamata în cadrul raportului juridic procesual penal. Persoana vatamata trebuie sa îndeplineasca doua cerinte pentru a deveni parte vatamata în procesul penal: să aiba vocația de a deveni parte vatamata și să-și manifeste voința de a participa în proces în această calitate. Prima cerință este întrunită ori de câte ori o persoana fizică sau juridică a suferit, prin infracțiune, o vătamare fizică, morală sau materială. A doua cerință se poate realiza în doua modalitati:
prin formularea unei plîngeri prealabile, în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare în urma unei asemenea plîngeri;
prin declarația orală sau scrisă depusă la organul de urmarire penală sau la instanța de judecată competentă, prin care victima infracțiunii solicită, expres, tragerea la răspundere penală a autorului infracțiunii și precizează că înțelege sa participe în proces în calitate de parte vătamată.
Ulterior, tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente se realizează prin înaintarea cererii scrise de constituire a persoanei vătămate în calitate de parte civilă și recunoaștere a acesteaia de către instanța de judecată sau procuror, în dependență de momentul în care se înantează cererea respectivă, în faza urmăririi penale sau la judecarea cauzei în fața instanței de judecată.Astfel că, persoana fizică sau juridică, căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin inracțiune, prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței de judecată, este recunoscută în calitate de parte civilă și ei i se încredințează informație în scris despre drepturile și obligațiile ei prevăzute de art.62 CPP
În dispozițiile Codului de procedură penală (art.219 alin.2) se arată că persoanele fizice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acțiunile interzise de legea penală pot înainta o acțiune civilă privitor la despăgubirea prin:
1) Restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierduteori nimicite în urma săvîrșirii faptei interzise de legea penală;
2) Compensareacheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calității,aspectului comercial, precum și repararea bunurilor deteriorate;
3) Compensarea venituluiratat în urma acțiunilor interzise de legea penală;
4) Repararea prejudiciului moral sau,după caz, a daunei aduse reputațieiprofesionale, în legătură cu repararea prejudiciului moral se poate menționa că acestaconstituie unul dintre cele mai complexe și contraversate probleme din practica judecătorească.
Partea civilă
Subiectul activ al acestui raport este persoana care a suferit prejudiciul moral, produs prin infracțiune, adică, partea civilă, ea fiind cea responsabilă pentru a înainta cererea de reparare a prejudiciului, iar subiect pasiv este inculpatul, precum și partea civilmente reponsabilă, responsabile pentru a satisfacerea cererea persoanei vătămate prin infracțiune.
Prin constituirea de parte civila, se pune în mișcare și se alătură acțiunea civilă, la acțiunea penală. Acțiunea penală este, desigur, acțiunea principală, iar actiunea civilă are caracter accesoriu.
Conform art. 61 Cod Proc. Penală parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privința căreea există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracțiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, plus la acesta, fiind necesar să depună la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia. Recunoașterea ca parte civilă se efectuează prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței de judecată.
Acțiunea civilă se judecă de către instanță în cadrul procesului penal dacă volumul prejudiciului este incontestabil. Dacă există neînțelegeri, și este necesar să fie facută o analiză detaliată a probelor aduse de părți, atunci, acțiunea se judecă în ordinea procedurii civile, într-un proces aparte.
În cazul în care s-a constatat că, după recunoașterea părții civile, cererea de chemare în judecată a fost depusă de o persoană necorespunzătoare sau că, din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să aibă calitate de parte civilă, organul de urmărire penală, prin hotărîre motivată, sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.
Subiecții pasivi ai acțiunii civile în procesul penal pot fi învinuitul sau inculpatul precum și partea civilmente responsabilă.
În cazul în care partea civilmente responsabilă în procesul penal este o persoană juridică în curs de reorganizare, subiectul pasiv al acțiunii civile va fi organizația succesoare, iar în caz de dizolvare sau lichidare, subiecții pasivi vor fi lichidatorii.
Atunci cînd decesul făptuitorului intervine înainte de începerea urmăririi penale, moștenitorii acestuia nu pot deveni subiecți pasivi ai acțiunii civile și respectiv nu suportă plata prejudiciului moral invocat de către partea vătămată.
Regula este valabilă și în cazul în care inculpatul decedează înainte de sesizarea instanței întrucît, nefiind învestită cu judecarea faptelor inculpatului respectiv, instanța nu va avea dreptul să se pronunțe nici cu privire la cererea de despăgubire formulată de partea vătămată împotriva moștenitorilor .
Introducerea moștenitorilor în procesul penal ca subiecți pasivi ai acțiunii civile este posibilă numai în cazul în care decesul inculpatului a intervenit după sesizarea instanței cu judecarea acțiunii penale.
Nu trebuie confundată constituirea de parte civilă în calitate de moștenitori ai victimei cu constituirea de parte civilă în nume propriu a persoanelor care au fost prejudiciate direct prin uciderea victimei, chiar dacă sunt moștenitori, cum este cazul persoanelor care se aflau la întreținerea victimei și care au fost păgubite de sumele alocate întreținerii lor.
Calitatea de parte civilă nu înlătură dreptul persoanei respective de a participa în aceiași cauză și în calitate de parte vătămată, însă, oricînd poate renunța la calitatea de parte civilă, fără ași pierde calitatea de parte vătămată.
Astfel, partea civilă este îndreptațită, în principal, la solicitarea despăgubirilor, fapt din care decurg drepturi precum: poate cere administrarea de probe si mijloace de probă pentru a se stabili întinderea prejudiciului suferit; poate sa facă cereri, plîngeri, să ridice excepții, să participe la efectuarea anumitor acte procedurale, să exercite caile de atac, în situatiile prevazute de lege, dar numai în legatură cu soluționarea laturii civile a cauzei.
Conform Hotărîrii Curții Supreme de Justiție pct.28 obligația de a dovedi faptul pricinuirii prejudiciului moral (suferințelor psihice sau fizice suportate) o exercită partea vătămată, de aceea, în cererea despre compensarea prejudiciului moral aceasta trebuie să indice de către cine, în ce circumstanțe și în baza căror acțiuni (inacțiuni) i-au fost cauzate suferințe morale (psihice) sau fizice, prin ce se manifestă acestea.
Prejudiciul moral conform pct.30 poate fi reparat indiferent de existența și întinderea prejudiciului material, cu condiția ca prejudiciul moral să fie expres prevăzut de lege. Adică, în lista actelor prevăzute de Hotărîrea Curții Supreme de Justiție care prevăd repararea prejudiciului moral.
Nu trebuie să facem abstracție de faptul că dreptul la repararea prejudiciului moral îl au și numai persoanele prejudiciate direct, ci și persoanele apropiate acesteia. Este posibil acordarea despăgubiriibănești pentru prejudiciul moral afectiv cauzat terțelor persoane, apropiate persoanei vătămate, legate de aceasta printr-o relație afectivă familiată.
Partea civilmente responsabilă
În materie penala, ca si în aceea a dreptului civil, exista principiul raspunderii personale, în sensul ca fiecare raspunde personal de fapta proprie. Domeniul dreptului civil cunoaste însa si principiul raspunderii pentru fapta altuia. În cazurile de raspundere penala pentru fapta altuia exista prezumtia culpabilitatii. Institutia prin intermediul careia este angajata raspunderea civila a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului poarta denumirea de parte responsabila civilmente.
Conform art.73 Cod de procedura panală, parte civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care, în baza legii sau conform acțiunii civile înaintate în procesul penal, poate fi supusă răspunderii materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului. Recunoașterea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărîre a organului de urmărire penală sau a instanței. În cazul în care se constată că, după recunoașterea părții civilmente responsabile, persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul material cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive lipsesc temeiuri pentru ca persoana să fie în calitate de parte civilmente responsabilă, organul de urmărire penală sau instanța, prin hotărîre motivată, încetează participarea persoanei la proces în calitate de parte civilmente responsabilă.
Potrivit ața-numitului principiu al asimilării procesuale a părții responsabile civilmente cu inculpatul, prima are, sub aspectul laturii civile a procesului penal, toate drepturile și obligațiile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat. Astfel, pentru a dovedi că acțiunea civilă nu este întemeiată sau că fapta învinuitului sau inculpatului a fost săvârșită în împrejurări ce exclud răspunderea civilă, partea responsabilă civilmente se poate folosi de tot materialul probator existent în cauza.
Statul
O situație aparte o constituie răspunderea statului, pentru tragerea ilegală la răspundere penală, erorile judiciare.
Astfel, în epocile timpurii ale procesului penal obligația de reparare a prejudiciului li se incuba persoanelor cu funcție de răspundere vinovate. Cu timpul, însă, a fost recunoscută necesitatea răspunderii anume a statului. Pentru prima dată, ideea de compensare etatizată a celor nevinovați a fost expusă de către K. Puffendorf în secolul al XVII-lea.
În 1781, Academia de Științe și Arte din Chalone-sur-Marne a propus un premiu pentru elaborarea lucrării cu tema "Care metode de compensare a cetățenilor antrenați în judecată de procuratură și recunoscuți nevinovați sunt cele mai bune din punctul de vedere al principiilor dreptului natural și al costurilor mai puține pentru societate?"
În 1850, în Statutul de procedură penală al cantoanelor elvețiene sunt introduse articole, conform cărora prejudiciul se repară cetățenilor supuși arestării preventive, iar apoi eliberați de urmărire, precum și celor achitați sau condamnați injust. Și reparația se făcea din contul statului. Năzuința de a exclude sau a restrânge neîntemeiat răspunderea statului este, fie un tribut dat tradiției demult învechite, fie este specifică monarhiilor absolute și totalitare. Principiul general democratic de reparare de către stat a prejudiciului cauzat cetățenilor este statuat în constituțiile majorității statelor lumii, fiind realizat în legislația care reglementează activitatea judiciară sau în legile speciale despre răspunderea statului.
Una dintre cauzele neacceptării îndelungate în statele din sistemul common-law a cerinței de a impune vistieriei obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin tragerea injustă a cetățenilor la răspunderea penală o reprezintă mitul despre dreptul victimei de a obține compensarea de la persoana cu funcție de răspundere vinovată.
Actualmente, acest mit e spulberat, deoarece nu e deloc ușor să obții compensarea în acest mod. Astfel că M.F. Poleakova când afirmă că ipoteza tragerii la răspundere a organului de urmărire penală, a procuraturii și a instanței judecătorești ar însemna coexistența a două categorii de reclamanți (se au în vedere aceste organe judiciare și statul reprezentat de ele – n.a.), ceea ce ar fi incorect, întrucât ar tergiversa și ar complica posibilitatea de satisfacere a compensării. Principiul imunității statului în sfera justiției este supus unei continue eroziuni și restricționări. Este un proces normal, pe fondul democratizării procesului de justiție și a societății în ansamblu.
Punctul 5 art.9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are dreptul la o reparație.
Protocolul nr.7 adițional Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la pct.3 spune că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut.
Declarația principiilor fundamentale ale justiției privind victima infracțiunii și abuzului de putere în art.19 prevede că statele urmează a examina problema includerii în legile lor naționale a normelor care să interzică abuzul de putere și care ar prevedea mijloacele de protecție pentru victimele unor asemenea abuzuri.
La fel, art.53 al Constituției Republicii Moldova, spune că persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.
Articolul 23 din CPP al RM, de asemenea, menționează că legea procesual penală asigură drepturile victimei în urma infracțiunilor sau abuzului de serviciu, precum și ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în drepturi în alt mod” (alin.(1)), persoana achitată sau în privința căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute, precum și să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat (alin.(3)). Sunt posibile două situații în care suntem în prezența instituției reabilitării, primul cînd e realizată o infracțiune prevăzută de CP cu intenție art.306 tragere cu bună-știință la răspundre penală a unei persoane nevinovate,art.307 pronunțarea unei sentințe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii, și alta cînd nu există vinovăția organului penal sau a instanței de judecată.
Trebuie de arătat că alin.(3) art.1 CPP al RM, care prevede obligația organele de urmărire penală și instanțelor judecătorești să activeze în așa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată. Iar, în cazul în care totuți nu se reușește să fie realizată această prevedere se recurge la instituția reabilitării persoanei victime a erorilor judiciare.L. Brînză spune că practica demonstrează că în cadrul urmăririi penale și al examinării cauzelor de instanțele judecătorești mai sunt admise diverse încălcări. Cele mai grave dintre acestea sunt reținerea ilegală, arestul ilegal și condamnarea ilegală.
Cuvântul „reabilitare” provine de la latinescul „rehabilitatio” care înseamnă „restabilire”. Literalmente, „a reabilita” înseamnă: a restabili prestigiul pierdut, a reintegra pe cineva în drepturile pierdute (în urma unei condamnări sau a unei bănuiri false), a restabili buna reputație, onoarea, prestigiul știrbit, a repune pe cineva în drepturile personale pierdute.
Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești prevede la art.3 principiul asigurării dreptului celui reabilitat la repararea deplină a prejudiciului cauzat. Iar, conform lucrării citate mai sus, prin repararea integrală a prejudiciului se înțelege înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale faptei ilicite, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul restabilirii stării anterioare producerii acestuia.
La stabilirea mărimii reparației nu se ia în considerație nici starea materială a victimei, nici situația economică a statului. De asemenea, gravitatea vinovăției nu constituie, în principiu, un criteriu pentru stabilirea mărimii reparației: răspunderea este integrală chiar și în cazul celei mai ușoare culpe.
Doamna Brînză propune ca în perspectivă, normele care formează instituția reabilitării în procesul penal trebuie să fie concentrate într-un singur act legislativ-Codul de procedură penală deoarece normele de drept, prin intermediul cărora se exercită reabilitarea, formează o coeziune nu doar în virtutea esenței lor procesual penale, dar și datorită circumstanței că, indiferent de sfera dreptului la care ele s-ar raporta, ele apar în legătură cu reabilitarea și sunt îndreptate spre atingerea unui singur obiectiv – restabilirea statutului cetățeanului, vătămat în urma acțiunilor ilicite ale organelor de urmărire penală sau ale instanțelor judecătorești. În conformitate cu alin.(4) art.2 CPP, normele juridice cu caracter procesual din alte legi naționale pot fi aplicate cu condiția includerii lor în Codul de procedură penală. Astfel că este necesară abrogarea Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. Totodată, normele care constituie această lege ar trebui integrate în Codul de procedură penală.
Oricare acțiune ilicită a organelor de urmărire penală sau a instanțelor judecătorești cauzează persoanei prejudicii morale și/sau patrimoniale. Măsurile întreprinse pentru repararea prejudiciului cauzat sunt importante pentru satisfacerea sentimentului de echitate, reprezentând înțelegerea estimativ-volitivă de către persoană a licitului și ilicitului, a justiției și injustiției. Cu certitudine, banii, prin care se repară prejudiciul moral, nu pot să compenseze suferințele subiective, a căror gravitate nu poate fi evaluată. Însă, ei sunt importanți ca satisfacție morală. Ca factor fundamentat pe recunoașterea de către stat a aplicării injuste a măsurii coercitive.
Există și excepții de la regulă, cum este cazul prevederii art.1405 alin.(2) Cod civil, care stabilește că prejudiciul moral nu se repară în cazul cînd persoana vătămată a contribuit intenționat și benevol la producerea prejudiciului prin autodenunț. Astfel , se urmărește ideea de a realiza corecta aplicare principiile generale de drept echitabil, și nu a permite îmbogățirea fără justă cauză a victimei, care a contribuit la victimizarea proprie. Desigur nu putem blama doar victima, există și greșeala sau chiar vinovăția organelor judiciare, însă, în cazul dat are loc compensarea culpei părții vătămate cu cea a statului și suntem în situația imposibilității reparării daunelor cauzate astfel prin erorile judiciare.
Dacă e să ne referim la legislația RM , atunci Hot CSJ stabilește în pct.14 cazurile în care poate să fie reparat un prejudiciu moral cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de stat:
reținerea ilegală, aplicarea ilegală a măsurii represive de ținere sub arest, tragerea ilegală la răspundere penală, condamnarea ilegală;
efectuarea ilegală a percheziției, ridicarea, punerea ilegală sub sechestru a averii, eliberarea ilegală din funcție;
supunerea ilegală la arest administrativ;
confiscarea ilegală a averii, aplicarea ilegală a amenzii;
efectuarea măsurilor operative de investigații cu încălcarea prevederilor legislației;
ridicarea ilegală a documentelor contabile, a banilor, ștampilelor, precum și blocarea conturilor bancare.
Cazuri în care suntem în prezența încălcării dreptului fundamental al persoanei- la libertate, care poate fi încălcat conform prevederilor CEDO doar în cazurile în care măsurile respective de răstrîngere a libertății sunt prevăzute de lege, sunt necesare într-o societate democratică, este prevăzută o proporționalitate dintre drepturile individului în raport cu drepturile societății, dacă nu este asigurat echilibrul, atunci suntem în prezența încălcării prevederii art.8 din CEDO.
Prejudiciul moral se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcții de răspundere din organele de urmărire penală, ale procuraturii și din instanțele de judecată. Astfel, se asigură repararea prejudiciului moral chiar și în cazul în care nu există vinovăția organelor statale, iar prejudiciu a survenit la victima acțiunilor organelor statale. Doamna L. Brînză explică acest fapt prin ideea că întreaga societate, reprezentată de stat, trebuie să răspundă pentru riscul generat de pericolul cauzării prejudiciului unei persoane. Aceasta deoarece de justiție profită toți membrii societății. Drept rezultat, și riscul respectiv trebuie să și-l asume toți membrii societății. Iată de ce răspunderea statului în materie de încălcare a drepturilor și libertăților omului în sfera justiției penale trebuie să survină indiferent de probarea vinovăției persoanelor cu funcție de răspundere care au cauzat prejudiciul prin acțiunile lor ilicite.
La fel, Curtea Supremă de Justiție menționează momentul în care apare dreptul la repararea prejudiciului survenit în urma acțiunilor ilegale ale organlor statale, deci, nu orice persoană care se consideră prejudiciată prin acțiunile organelor statale poate să se adreseze cu o cerere oricind doreste privind repararea prejudiciului cauzat, ci doar în cazul:
pronunțării sentinței de achitare;
scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare;
adoptării de către instanța de judecată a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată și reprezentantul Guvernului RM la aceste instituții;
efectuării măsurilor operative de investigații cu încălcarea prevederilor legislației pînă la intentarea dosarului penal, cu condiția că, în termen de șase luni de la efectuarea unor astfel de măsuri, hotărîrea de a intenta un dosar penal n-a fost luată sau a fost anulată.
Prejudiciul moral cauzat în urma acțiunilor ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești se încasează din bugetul de stat sau, după caz, din bugetul local, iar în legătură cu acest fapt, ca pîrît la judecarea cererii de reparație a prejudiciului moral, în afară de reprezentantul organului de drept, este obligat să participe reprezentantul Ministerului Finanțelor sau al administrației publice locale.
Statul, în sens general, este în drept (obligate) să înainteze persoanelor culpabile, în ordine de regres, cererea de reparare a prejudiciului:
integral – în cazul cînd culpa persoanelor cu funcții de răspundere este dovedită prin sentință definitivă;
parțial – în baza și în condițiile stabilite de legislație.
Direct în instanța de judecată se înaintează cererea de reparare a prejudiciului moral în litigiile privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale; privind răspunderea delictuală; privind repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor de judecată; privind consecințele de declarare a nulității căsătoriei; privind violarea dreptului de autor și a drepturilor conexe; privind restabilirea la locul de muncă a salariatului transferat sau eliberat nelegitim din serviciu.
Cererile de reparare a prejudiciului moral se înaintează: în litigiile care decurg din acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, către Ministerul Finanțelor și organul republican de drept în sistemul căruia funcționează autorul;
Cauzele cu privire la repararea prejudiciului material și moral se examinează în conformitate cu normele de procedură civilă în vigoare. Organul care reprezintă statul în instanța de judecată pe această categorie de cauze este Ministerul Justiției. Cererea de chemare în judecată privind repararea prejudiciului se depune în termen de 3 ani de la data apariției dreptului la repararea prejudiciului.
Conform art.11 al respectivei legi mărimea compensației morale pentru prejudicial cauzat se determină de către instanța de judecată luîndu-se în considerare:
a) gravitatea infracțiunii de a cărei săvîrșire a fost învinuită persoana respectivă;
b) caracterul și gravitatea încălcărilor procesuale comise la urmărirea penală și la examinarea cauzei penale în instanța de judecată;
c) rezonanța pe care a avut-o în societate informația despre învinuirea persoanei;
d) durata urmăririi penale, precum și durata examinării cauzei penale în instanța de judecată;
e) natura dreptului personal lezat și locul lui în sistemul de valori al persoanei;
f) suferințele fizice, caracterul și gradul suferințelor psihice;
g) măsura în care compensația bănească poate atenua suferințele fizice și psihice cauzate;
h) durata aflării nelegitime a persoanei în detenție.
La fel, instanța de judecată va determina mărimea compensației și în baza criteriilor specificate la art.219 alin.(4) din Codul de procedură penală, adică, suferințele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic, pierderea speranței în viață, pierderea onoarei prin defăimare, suferințele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.
De asmenea, procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic superior aduce scuze oficiale în numele statului persoanei care a fost supusă neîntemeiat urmăririi penale.Scuzele oficiale ale procurorului se aduc în cazul:
a) scoaterii integrale a persoanei de sub urmărire penală;
b) încetării urmăririi penale în cazurile prevăzute la art. 275 pct. 7) și 8) și art. 285 alin. (2) pct. 2) din Codul de procedură penală, adică, cînd în privința unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeași acuzație sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleași temeiuri , în privința unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleași acuzații, și cînd persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
c) devenirii definitive și irevocabile a sentinței de achitare.
Procurorul prezintă scuzele oficiale, în formă scrisă, victimei acțiunilor ilicite sau rudelor apropiate ale acesteia. La solicitarea victimei, scuzele oficiale se difuzează prin aceleași mijloace de informare în masă prin care a fost difuzată informația despre învinuirea persoanei. Scuzele oficiale sînt aduse în termen de 15 zile de la data apariției dreptului la repararea prejudiciului.
1. Acțiunea Civilă
Omul este o ființă socială, care convețuiește în societate cu alți semeni de-ai săi. Viața în comun, însă, impune anumite reguli, care odată fiind încălcate, atrag răspunderea juridică a celui ce nu s-a conformat lor. În cazul în care această neconformare se exprimă prin o infracțiuni, pe lîngă încălcarea legii, este posibil ca să fie cauzată o daună materială și, sau morală, ca urmare fiind posibil de a cere prin două acțiuni restabilirea echității sociale și repararea răului produs :
a) acțiunea penală are drept scop conform art.1 alin.(2) CPP RM protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și protejarea persoanei și societății de faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legată de cerecetarea infracțiunilor presupuse sau săvîrșite, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată.
b) acțiunea civilă ce are drept finalitate revendicărea prejudiciului cauzat, prin infracțiune, părții vătămate de către bănuit, învinuit, inculpat, precum și părții civilmente responsabile. Săvîrșirea unei infracțiuni poate să producă, pe lîngă urmări socialmente periculoase, și un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, caz în care infracțiunea este sursa unor obligații civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acțiunea civilă. Obiectul acesteia îl constituie tragerea la răspundere pentru delictul civil comis, iar răspunderea aceasta presupune repararea daunei cauzate.
Însă, pentru ca să fie exercitate respectivele acțiuni, este necesar ca izvor al apelării la ele să fie cauzarea unei infracțiuni, în conformitate cu CP al RM o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală.
Odată cu săvîrșirea unei infracțiuni se încalcă o valoare de o importanță primordială pentru societate pe care statul s-a angajat s-o protejeze conform teoriei contractului social, de aceea, este incriminată fapta de încălcare a valorii date în partea specială a codului penal, aceasta generînd, prin gravitatea sa posibilitatea persoanei vătămate de a apăra și a cere repararea prejudiciului cauzat atît de legislația penală, cît și de cea civilă. Astfel, realizîndu-se scopul dreptului penal- reeducarea, sancționarea și prevenirea săvîrșirii a unor noi infracțiuni, prin pedeapsa penală acordată de instanța competentă, cît și una din scopurile dreptului civil în cazul în care este săvîrșit un fapt ilicit-repararea daunelor. Petre Buneci spune că obiectul acțiunii civile îl constituie tragerea la răspundere civilă delictuală a inculpatului și a părții civilmente responsabile ca rezultat al săvîrșirii infracțiunii. În cazul dat, suntem în fața unei lărgiri a semnificației de fapt ilicit din drept civil, la el atribuidu-se și infracțiunile. Deci, dreptul civil și dreptul penal se intercalează în acest punct, urmărind scopul înfăptuirii justiției.
Adoptând sentința în fiecare cauză penală cu privire la infracțiunea prin care s-a pricinuit o daună materială, instanța de judecată trebuie să soluționeze cauza civilă dacă aceasta a fost înaintată în cadrul procesului penal. În cauzele privind infracțiunea pentru care în procesul urmăririi penale nu a fost înaintată acțiune civilă, judecătorul explică cetățeanului sau persoanei juridice care a suportat paguba materială dreptul de a înainta acțiune civilă către învinuit sau către persoanele care, conform legii, suportă pentru el răspunderea materială.
Printre funcțiile procesului penal se enumeră și funcția susținerii acțiunii civile și funcția de contestare, apărare de acțiunea civilă. Dar, în esență, aceste funcții își au deducere logică din funcțiile de învinuire și apărare. Din dispozițiile art.120 din CPP rezultă implicit că instituția acțiunii civile în procesul penal este mijlocul juridic prin intermediul căruia persoana păgubită material, în urma săvîrșirii unei infracțiuni, cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat. Constituirea de parte civilă reprezintă opțiunea cea mai frecventă a persoanei vătămate, care exercită în proces funcția de învinuire. În majoritatea cauzelor stabilirea prejudiciului material cauzat prin infracțiune reprezintă o condiție esențială pentru încadrarea juridică a faptei și soluționarea cauzei, întrucît caracterul și mărimea daunelor cauzate prin infracțiune se includ în obiectul probațiunii (art.52 din CPP), iar ceea ce ține de prejudiciul moral, determinarea mărimii sale este complementară acțiunii penale, și nu influențează încadrarea juridică a faptei. Activitatea de susținere a acțiunii civile se cuprinde de funcția învinuirii, și invers, cea de contestare a ei – de funcția apărării.
Studiind prevederile CC, și anume art.1398, spune că cel care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, și prejudiciul moral cauzat prin acțiune sau omisiune. Această mențiune constituie baza răspunderii delictuale, inclusiv a prejudiciului apărut ca urmare a infracțiunii. Deci, suportul exercitării acțiunii civile în procesul penal, iar partea responsabilă civilmente și inculpatul pot fi acționați numai în raport de nerespectare a obligațiilor civile care au decurs din producerea prejudiciului cauzat prin infracțiune în baza delictului săvîrșit.
În literatura de specialitate se arată că acțiunea civilă pusă în mișcare exercitată în cadrul procesului penal are unele particularități, și anume :
Dreptul la acțiune se naște ca urmare a unei infracțiuni sau, altfel spus, acțiunea civilă își are izvorul într-o infracțiune.
Persona vătămată prin infracțiune, fie ea persoană fizică sau juridică, căreaia i-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau după caz, i-a fost adusă o daună reputației profesionale prin fapta interzisă de legea penală sau în legătură cu săvîrșirea acesteia solicită repararea daunei în cadrul procesului penal prin intermediul acțiunii civile.
Din punct de vedere procesual, acțiunea civilă este o instituție de drept procesual civil. Și numai în cazul în care este generat un prejudiciu de o infracțiune se recurge la examinarea acțiunii civile în cadrul unui proces penal. Prin urmare acțiunea civilă, reprezintă o asigurare a înfăptuirii justiției echitabile în cadrul unui proces penal și pe lîngă sancționarea conform normelor procedurale penale se recurge și la cele din dreptul civil, unde bănuitul, învinuitul sau inculpatul cît și, posibil, persoana care este responsabilă de acțiunile bănuitului, învinuitului sau inculpatului – persoană civilmente responsabilă va răspunde pentru consecințele faptului ilicit comis.
Se exercită în fața organelor judiciare penale
Judecarea acțiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acțiunii se efectuează de către instanța de competența căreia este cauza penală, conform normelor privind competența din CPP. Conform art. 221 alin. (1) al CPP acțiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii scrise a părții civile sau a reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătorești. Acest lucru este stipulat în sensul permiterii instanței să pună în discuție problema reparării prejudiciului, asigurînd realizarea principiului egalității procesuale a părților și egalității armelor, astfel ca inculpatul să poată să aducă argumente, probe care ar demonstra inexistența acestuia, să conteste mărimea lui sau să accepte în totalitate repararea acestuia, și toate acestea pînă la finisarea cercetării judecătorești. Cererea trebuie să cuprindă: cauza penală în procedura căreia urmează să fie înaintată acțiunea civilă, cine și către cine înaintează acțiunea, valoarea acțiunii și cerința de despăgubire.
La fel, partea civilă poate retrage acțiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai tîrziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluționarea în fond a cauzei, retragerea acțiunii civile, impune încetarea procesului cu privire la acțiunea civilă. Cu toate acestea, organul de urmărire penală sau instanța poate respinge retragerea acțiunii civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor interese ocrotite de lege.
De regulă, se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracțiune sau a reprezentaților acesteia
Excepție fiind cazul stabilit în art. 221 CPP alin.(4) care prevede că procurorul înaintează sau susține acțiunea civilă înaintată în cazul în care persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a acesteia nu are posibilitatea de a-și proteja interesele.
Este facultativă , în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a cere reparea pagubei sau sa nu o ceară. Sunt două situații avute în vedere:
pornirea acțiunii civile se face ca urmare a cererii persoanei prejudiciate,
în timpul procesului penal partea civilă are dreptul de a renunța la calitatea sa, lucru care atrage după sine stingerea acțiunii civile.
Astfel, putem concluziona că principiul disonibilității acțiunii civile este prezent în cazul dat și realizarea dreptului la repararea a daunei depinde doar de voința persoanei vătămate.
Cu toate acestea, există și excepții de la principiul respectiv:
cînd persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrînsă,
cind instanța dispune cu privire la restituirea lucrului, desființarea totală ori parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvîrșirii înfracțiunii.
Înca un aspect important prezintă irevocabilitatea acordului dat de inculpat cu privire la suportarea pretențiilor civile ale părții civile. În acest sens, s-a stabilit că în cazul constatării culpei comune ale inculpatului și părții vătămate în ceea ce privește producerea prejudiciului, inculpatul va fi obligat la acoperirea integrală a pagubei luîndu-se în cosiderare acordul anterior dat de inculpat în acest sens.
Inculpatul este liber să recunoască aceste pretenții, totuși, pentru ca unei asemenea recunoașteri să i se dea eficiență juridică, în sensul obligării inculpatului, prin hotărîre, la plata sumei reprezentînd paguba creată, este necesar ca ea să fie făcută în cunoștință de cauză, neafectată de o eroare în ce privește efectele sale și nu în dependență de alte considerații ce ar vicia consimțămîntul. De aceea, în cazul în care partea civilă formulează pretenții evident exagerate, instața, în baza rolului activ, trebuie să explice efectele recunoașterii sale, în sensul că pe baza ei se va da o hotărîre cu efecte asupra patrimoniului său, acest lucru se impune pentru ca inculpatul, dîndu-și consimțămîntul, să cunoască dimensiunile reale ale obligației asumate.
În literatura de specialitate au mai fost invocate cîteva trăsături precum:
Acțiunea civilă este accesorie acțiunii penale
Caracterul accesoriu survine ca urmare a gravității faptului antisocial comis, scopul primar fiind totuși pedepsirea persoanei vinovate conform vinovăției sale și doar ulterior repararea prejudiciului comis prin fapta ilicită persoanei vătămate.
Acțiunea civilă este divizibilă
Aceasta se explică prin faptul că ea poate fi indreptata impotriva tuturor acelor persoane care raspund din punct de vedere civil pentru prejudiciul cauzat sau numai impotriva unora dintre ei, pentru ca raspunderea acestor persoane este solidara, adică persoanelor civilmente responsabile.
Nu este individuală
Întrucît ea nu se indreapta in mod obligatoriu împotriva tututuror participanților la infracțiune care răspund penal, ca în cazul acțiunii penale, aici fiind posibila restrîngerea ei cu privire la unii dintre participanții procesuali care proriuzis au cauzat dauna respectivă.
Dacă persoana vătămată nu s-a constituit în calitate de parte civilă în cadrul procesului penal, precum și persoana a cărei acțiune civilă a rămas nesoluționată, are dreptul de a înainta o asemenea acțiune în ordinea procedurii civile.
Dacă acțiunea civilă intentată la instanța civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeași acțiune în cadrul procesului penal.
Dacă acțiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este în
drept să înainteze aceeași acțiune în ordinea procedurii civile.
La examinarea cauzei în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța de judecată se va pronunța asupra acțiunii civile (inclusiv asupra prejudiciului moral) numai în cazul în care inculpatul o recunoaște integral.
Pentru comparație, în România, deși, cu unele excepții, acțiunea civilă nu se exercită din oficiu în procesul penal, instanța este obligată să aibă rol activ în exercitarea acesteia de către partea civilă, cerându-i precizări – în situațiile în care constituirea de parte civilă este insuficient concretizată – și să indice probele pentru determinarea întinderii reale a prejudiciului suferit.
Ar fi de reflectat la faptul că, deși atât în legislația europeană, cât și în cea națională se consacră dreptul la repararea pagubelor cauzate prin infracțiune, legiuitorul român lasă în sarcina victimei să pună în executare hotărârea instanței privind daunele materiale, adică să-l caute pe autorul infracțiunii și să plătească onorariul executorului judecătoresc, pentru a se ajunge la o reparație efectivă. Apreciem că se impune o intervenție a legiuitorului pentru a se corecta acest neajuns, cu atât mai mult cu cât dreptul la un proces echitabil vizează toate fazele procesului penal, prin urmare inclusiv faza de executare; deopotrivă, punerea în executare a condamnării civile ar fi parte integrantă din răspunsul penal față de săvârșirea infracțiunii. Din punct de vedere tehnic, cheltuielile privind executarea în materie civilă ar putea fi incluse în cheltuielile judiciare.
Conform art.225 CPP RM, la judecarea acțiunii civile în procesul penal, instanța de judecată poate pronunța următoarele soluții:
1) admiterea totală sau parțială a acțiunii civile;
2) respingerea acțiunii civile;
3) poate să admită în principiu acțiunea civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunțe instanța în ordinea procedurii civile;
4) lasă acțiunea civilă fără soluționare în procesul penal în cazul adoptării sentinței de încetare a urmăririi penale sau de achitare din motivul lipsei componenței infracțiunii.
În cazul în care mărimea pagubei influențează încadrarea acțiunilor, stabilirea pedepsei condamnatului și soluționarea altor chestiuni ce urmează a fi examinate la adoptarea sentinței, instanța de judecată nu poate să nu se pronunțe asupra acțiunii civile.
III. PRACTICA JUDICIARĂ ÎN DOMENIU REPARĂRII PREJUDICIULUI MORAL CAUZAT PRIN INFRACȚIUNE
1. Practica națională privind repararea prejudiciului moral
Anexă
Analizînd pricinile soluționate în 2005 observăm că există o serie de greșeli de aplicare a prevederilor legale ce țin de acordarea prejudiciului moral cauzat prin infracțiune. Spre exemplu cazul respins de instanță din Tabelul Nr.2 prin care acesta spune că dauna morală nu poate fi încasată în cazul în care, prin accidentul rutier, care se încadrează ca contravenție sau infracțiune, și care constituie temeiul solicitării, nu s-au cauzat daune sănătății. Ceea ce este greșit, din cîte am arîtat în prezenta lucrare există două clasificări ale preidiciului moral- cel ce are legătură cu suferințele fizice, leziuni, și cel ce nu are legătură cu latura fizică și survine independent de oarecare pierdere sau suferință a corpului uman. Deci, însuți faptul întîmplării accidentului rutier constituie temei pentru apariția unor suferințe morale pentru partea vătămată. Sarcina probațiunii acestuia revenine ei și posibilitatea de a cere achitarea daunei cauzate entității psihice a acesteea este întotdeauna posibilă, rîmîne deoar să fie demonstrat de către ea prin argumente, probe relevante, care ar putea convinge instanța despre apariția prejudiciului invocat.
Dacă e să comparăm practica națională pînă în 2005 cînd încă nu exista Hot CSJ cu privire la practica aplicării prejudiciului moral în cmparatție cu anii ulteriori putem concluziona că o îmbunătățire a situației respective a avut loc. Totuși cît de iperfectă fiind legea, ea a ajutat la dezvoltare și la clarificarea situației existente, pentru ca să fie îmbunătățită.
Cu toate acestea, reclamanții în cererile de chemare în judecată înaintează, în general, pretenții exagerate, în privința cuantumului prejudiciului moral pretins atît în 2005 cît și după, deși aceast lucru îl putem înțelege și nu suntem în starea de a judeca dorința de răzbunare a persoanelor care doresc să se răzbune și să obțină astfel o pedeapsă cît mai aspră și împovărătoare pentru autorii acțiunilor ilicite care le-au afectat itegritatea psihică și emoțională.
Cuantumul pecuniar al prejudiciului moral, încasat de către instanțele judecătorești, în general, este de 5-10 ori mai mic decît cel solicitat de către reclamanți. Aceste sume sînt menținute de către instanțele superioare, în unele cazuri fiind esențial reduse, sub acest aspect existînd anumite discrepanțe.
În unele cazuri, există devieri de coraport între circumstanțele concrete ale cazului și cuantumul prejudiciului încasat, adică pentru împrejurări ce justifică o compensație bănească mai mare se acordă o anumită sumă de bani, iar în alte situații, în prezența unor circumstanțe ce ar justifica o compensație mică sau o respingere a acesteia pe motiv că însăși dezmințirea aduce o satisfacție echitabilă, se încasează sume pecuniare exagerate.
Putem să ne bucurăm că acest lucru nu este prezent în cazurile cercetate dupa 2005, din tabelul… putem deduce că există un anumit coraport între prejudiciul și dauna suferită și cuantumul bănesc al prejudiciului nmoral acordat ca urmare a săvîrșirii infracțiunii.
Instanțele judecătorești, de regulă, nu motivează pe baza criteriilor stabilite de art.16 al.(8) CC, rezumîndu-se la aprecieri generale – "prin răspîndirea informației a fost cauzată daună morală", sau se motivează prin invocarea textului de lege aplicabil, fără a indica criteriile de apreciere și justificarea incidenței lor în speța concretă. În unele situații se creează aparența, după cum rezultă din partea motivată a hotărîrii, cu se prezintă careva probe de substanță (ex.: înscrisuri), în susținerea dovedirii daunei morale cauzate, neexistînd vre-o justificare sub acest aspect.
Acum este o altă situație, deși după părerea nostră este insuficientă argumentarea totuți aproate în fiecare caz se recurge la argumentarea acestuia.
De regulă, în cazul constatării faptului răspîndirii informației ce atinge onoarea, demnitatea și reputația profesională, ca pretenție subsecventă dezmințirii informației defăimătoare, este admisă și pretenția referitor la încasarea prejudiciului moral.
Ca excepție, în unele situații, se probează veridicitatea informației răspîndite, fiind astfel respinse atît pretenția principală, cît și cea subsecventă, iar în alte situații, se hotărăște obligarea pîrîtului la dezmințirea informației, fiind respinsă pretenția referitoare la încasarea prejudiciului moral pe motive invocate, în anumite situații, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului -"însăși faptul dezmințirii informației, reprezintă o satisfacție echitabilă pentru reclamant";
Reieșind din practica neunitară la aprecierea cuantumului prejudiciului moral (în unele cazuri practic se jonglează cu aceste sume), s-ar impune, cu valoare de propunere legislativă, stabilirea unor limite cuantificate ale mărimilor pecuniare încasate, ca compensație a daunei morale cauzate prin atingerea dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională.
Investigațiile suplimentare efectuate și concluziile aferente, precum și recentele modificări legislative la art. 16 CC, confirmă necesitatea adoptării de către Plenul Curții Supreme de Justiție a unei hotărîri explicative privind aplicarea corectă și uniformă de către instanțele de judecată din țară a legislației în vigoare cu privire la repararea prejudiciului moral. De asemenea, reieșind din corelația intercondițională a prejudiciului moral cu drepturile nepatrimoniale reglementate, în mod principial de Constituție (ex.: libertatea de exprimare, dreptul la viață privată și de familie etc.), s-ar propune "de lege ferenda", înaintarea unei propuneri legislative pentru adoptarea unei legi organice, care să includă o reglementare nuanțată a: criteriilor de încasarea a daunei morale în aceste cazuri, o eventuală stabilire a limitelor pecuniare aferente cu stabilirea unor parametri identificabili, constatarea cărora ar permite încadrarea, cu o precizie imperioasă, a cuantumului încasat în cadrul limitelor stabilite.Ulterior a fost adoptată Hotărîrea Plenului Curții Supreme De Justiție A Republicii Moldova Cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral nr.9 din 09.10.2006.
2. Practica CEDO privind repararea prejudiciului moral
CEDO prevede principiile generale și drepturile fundamentale garantate de toate statele smenatare, și RM este parte la Convenție, respectiv, trebuie să respecte prvederile convenției, cu toatre acestea, mai este mult pînă la un stat de drept la care statul nostru dorește să ajungp, astfel că sunt numeroase încălcări li cauze piredute la CtEDO. Se solicită prejudiciu moral, deoarece dacă este admisă pretenția, se consideră că a fost violat un drept fundamental, pe care statul s-a obligat să-l respecte, dar, în realitate nu a făcut-o, respcetiv, se pirede încrederea în justiție, echitate, dreptate, de aici și prejudiciu moral apare, care trebuie să fie reparat. Cu toate acestea, Curtea Europeană nu urmărește pedepsirea statului în culpă pentru încălcările Convenției Europene a Drepturilor Omului (în continuare – Convenția Europeană) și a Protocoalelor acesteia, ci încearcă, în primul rând, să repună victima pe poziția în care aceasta se afla anterior săvârșirii încălcării. Mai mult ca atât, concluziile și indicațiile expuse în hotărârile Curții urmăresc prevenirea unor încălcări similare pe viitor.
Pentru a primi prejudiciul moral din partea CtEDO este necesar de îndeplinit condițiile următoare
a) Acțiunea sau inacțiunea trebuie să fie imputabilă (direct sau prin ricoșeu) autorităților
statului împotriva căruia este depusă cererea la CtEDO
b) Să fie constatată o violare a CEDO
d) Reclamantul trebuie să demonstreze legătura cauzală dintre violarea CEDO și prejudiciul pretins, sarcina probațiunii revine celui ce solicită repaprarea daunei cauzate
e) Prejudiciul este compensat doar la cerere și în limita pretențiilor formulate
f) Pretențiile cu privire la satisfacția echitabilă urmează a fi depuse în termenul indicat de CtEDO (odată cu observațiile cu privire la fondul cererii, Regulamentul CtEDO, Art. 60 alin.2), sub sancțiunea reducerii sau respingerii acestor pretenții
g) Pretențiile cu privire la prejudiciul material trebuie să fie convingătoare și nu speculative, cu riscul aplicării celei mai puțin convenabile metode pentru reclamant
h) CtEDO acordă compensații morale persoanelor juridice pentru incertitudinea în planificare, perturbarea managementului și, într-o mai mică măsură, inconveniențele cauzate echipei de conducere
i) În toate cazurile, compensațiile sunt acordate împotriva statului
f) Compensațiile acordate de CtEDO sunt nete
g) CtEDO acordă compensații în EUR, care urmează a fi plătite în cel mult 3 luni de la
ziua la care hotărârea CtEDO a devenit definitivă în valuta țării de reședință a beneficiarului plății
h) În caz de neplată, urmează a fi plătită automat o dobândă în mărime de 3 % peste rata Băncii Centrale Europene la creditele overnight (calculată la EUR).
Curtea statuează că doar în cazul în care se constată că încălcarea este atât de gravă, încât printr-o simplă recunoaștere situația morală a victimei nu se va revendica, aceasta oferă o reparație echitabilă în formă bănească. Dar urmărind practica CEDO Deducem că aceasta prezumă că violarea convenției cauzează inevitabil anumite suferințe psihice, iar părțile pot convinge CtEDO să acorde alte compensații, deci din practica studiată, reese că drept consecință a încălcării drepturilor garantate prin convenție survine un prejudiciu moral pentru victima acestei fpate ilicite. Conform Cntrului de Resurse Juridice pentru stabilirea mărimii prejudiciului moral Curtea folosește un tabel cu sume maxime și minime recomandabile, care încă nu este făcut public, însă se statuiază că mărimea prejudiciului moral acordat depinde de seriozitatea violării și efectul acestei violări asupra reclamantului, dar și de alte circumstanțe (ex. vârsta și sănătatea reclamantului, miza pentru reclamant, etc. Conform informației acordate de Centrului de Resurse Juridice din RM în cauze moldovenești, CtEDO acordă extrem de rar compensații cu titlu de prejudiciul moral mai mari de 40,000 €. Din cazurile pierdute de Republica Moldova în fața Curții cel mai mare cuantum pentru repararea prejudiciului moral a fost încasat de Ciorap (Ciorap nr. 3 c. Moldovei, 2012) în sumă de 20.000 € cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a încălcării organelor statale a o serie întreagă de prevederi ale convenției: art.3 în ceea ce privește condițiile de detenție a reclamantului, alimentarea silită și modul în care aceasta a fost efectuată , art.6 al Convenției în ceea ce privește refuzul de a examina recursului din cauza neachitării taxei de stat, art.8 din cauza cenzurării corespondenței sale și condițiile în care acesta a trebuit să se întîlnească cu vizitatorii săi în închisoare.
De asemenea, se menționează că în momentul în care se stabilește cuantumul prejudiciul moral, CtEDO ia în calcul nivelul de trai, venitul populației din statul vizat. Pentru comparație putem lua o hotărîre de comndamnare a Germaniei la CEDO și să vedem cuantumul prejudiciului moral acordat pentru încălcarea art.13 și 6.1 din Convenție în cazul SÜRMELI c. GERMANY, 2006 unde se acordă 10.000 € reclamantului cu titlu de prejudiciu moral. Sau cazul VAN KÜCK c. GERMANY, 2003 unde reclamantului i s-a acordat 15.000 € cu titlu de prejudiciu moral pentru violarea art.6.1, 8 ale convenției. În comparație cu cauzele pirdute de moldova la CEDO și luînd în considerare gravitatea încălcărilor, sumele obligate statele europene pentru încălcările convenției sunt cu mult mai mari decît cele plătite de Republica Moldova.
Deși sumele sunt destul de mari, mai ales pentru un stat ca RM, acest lucru este făcut cu scopul de a ordona statul, și a-l motiva pentru a respecta convenția la care este parte și a cărei prevederi s-a angajat să le asigure. Apropo, RM este statul cu cele mai multe adresări din partea cetățenilor privind încălcările comise în stat. Ne rămîne să creștem noi specialiști, care să cunosacă legislația națională și internațională și să se asigure că nu vor încălca prevederile convenției.
La fel ca și în legislația națională Curtea compensează prejudiciul moral succesorilor, deși suferințele au fost cauzate defunctului cum este în cazul David c. Moldovei, 2007, para. 47 unse se acordă prejudiciul moral 4.000 € surorii reclamantului decedat, care drept pedeapsă pentru declarațiile și părerile sale politice, a fost încarcerat într-o instituție psihiatrică pe timpul sistemului sovietic. Deci, se recunoaște posibilitatea reparării daunei morale chiar și post mortem, temeiul fiind situația deosebit de vulnerabilă a reclamantului în acea perioadă.
Scopul satisfacției echitabile acordate de Curte este de a repara prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a evenimentelor contrare convenției, principiul care stă la baza mecanismului reparării daunei morale cauzate este regula restitutio in integrum, adică reprarția integrală a prejudiciului suferit. Conform informației acordate de Centrul de Resurse Juridice din Moldova CEDO, de regulă, consideră ca suficientă recunoașterea încălcării în situația în care prejudiciul moral a) nu prevede încălcarea art. 2 sau 3 CEDO, sau pentru violările serioase ale art. 5, 6, 8-11 CEDO b) nu are un caracter suficient de grav, c) nu are caracter continuu, d) se datorează, în parte, vinei reclamantului. Criteriile respective sunt puncte de pornire, Curtea examinează fiecare caz în parte și stabilește care va fi satisfacția echitabilă pentru fiecare reclamant în parte în coroborre cu circumstanțele cazului său.
La 11 martie 2008, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a făcut public Documentul de Informare „Controlul achitării sumelor acordate cu titlu de satisfacție echitabilă: o privire generală asupra practicii actuale a Comitetului de Miniștri” în scopul înformării țărilor europene cu privire la practica adoptată de respectivul organ în ceea ce ține modul de acordare și cuantumul sumelor oferite victimelor unor acte ilicite care se adresează la CtEDO în conformitate cu art. 41 al convenției, care prevede că dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.
Guvernele statelor semnatare ale CtEDO întîlnesc uneori cu situații când achitarea satisfacției echitabile este dificilă din cauze care nu le sunt imputabile, și anume reclamantul a dispărut sau lipsește informația necesară pentru efectuarea plății (adresa, contul bancar etc.). În practică, întru soluționarea acestor probleme, sunt acceptate diverse modalități de plată.
Conform practicii beneficiarul satisfacției echitabile este reclamantul, victima violării, care este indicat de CtEDO în dispozitivul hotărârii. Cu toate acestea, există și alte persoane care pot să fie beneficiari ai plății, condiția fiind ca această persoană să dispună de un mandat (procură) în acest scop. În timp ce unele state acceptă acest mandat pentru primirea satisfacției echitabile cum este Regatul Unit al Marii Britanii, altele solicită un mandat eliberat special în acest scop și perfectat conform dreptului național de ex., autentificat la notar. În cazul beneficiarului cu reședința în străinătate, legea aplicabilă mandatului este cea a statului pîrît.
Dacă reclamantul este reprezentat de către un avocat, curtea, în unele cazuri, poate indica expres plata sumelor destinate reclamantului prin intermediul avocatului. Totuși, astfel de precizări se întâlnesc destul de rar. În mod normal, se acceptă că statele pot să aleagă cui să plătească sumele: reclamantului sau reprezentantului acestuia, cum este cazul Chichkov v. Bulgaria, hotărâre din 09/01/203, cererea nr. 38822/97 și Nikolov v. Bulgaria, hotărâre din 30/01/2003, cererea nr. 38884/97.
Sunt pezente cazuri în care este acordata o sumă unica în calitate de despăgubire mai multor reclamanți și nu sunt acordate detalii referitor la modalitate de împărțire a acesteea. Astfel, o asmenea hotărîre prezintă probleme în ceea ce ține executarea acesteea, propunîndu-se încheierea unui acord între reclamanți privind distribuirea sumelor sau se împarte în mod egal suma între reclamanți, dacă acest mod de achitare este confirmat de Comitetul de Miniștri, sau se achită unui reclamant, ca ulterior, acesta să împartă suma cu restul reclamnților.
În unele cazuri, plata satisfacției echitabile poate fi făcută în favoarea unei alte persoane decât cea indicată de CtEDO, și anume în cazurile când beneficiarul desemnat de CtEDO este un minor, o persoană fără capacitate juridică sau cu capacitate juridică restrânsă, beneficiarul persoană fizică a decedat, beneficiarul persoană juridică se află în procedura de lichidare, beneficiarul persoană juridică nu mai există în forma sa inițială, beneficiarul este deținut, a dispărut, refuză să primească sumele acordate sau în cazul plății eronate.
Regula este ca atunci când beneficiarul desemnat de CtEDO este un minor, părinții sau tutorii preiau plata. În cazul conflictului de interese, CtEDO a ordonat uneori achitarea sumelor direct copiilor minori, excluzând astfel dreptul părinților sau a tutorilor de a percepe sumele respective, sau avocatului minorului, dacă avocatul a acceptat să gestioneze suma în favoarea minorului, sub supraveghere adecvată.
Poate fi situații cînd beneficiarul plății decedează, în acest caz:
dacă decesul intervine înaintea adoptării hotărârii, CtEDO stabilește că plata satisfacției echitabile se face în favoarea persoanei care are o legătură strânsă cu beneficiarul și care și-a exprimat interesul de a continua procedurile în fața CtEDO în numele persoanei decedate;
dacă decesul intervine după adoptarea hotărârii, potrivit unei practici constante, statul pârât va vărsa satisfacția echitabilă moștenitorilor beneficiarului. Dacă pentru identificarea moștenitorilor este nevoie o perioadă de timp mai îndelungată, soluția este de a vărsa satisfacția echitabilă în masa succesorală a persoanei decedate;
dacă decesul intervine înaintea adoptării hotărârii, dar acest fapt este adus la cunoștința CtEDO după adoptarea acestei hotărâri, în cazul în care CtEDO este informată de către una din părți în termen de 6 luni din momentul în care a aflat despre acest fapt (art. 80 al Regulamentului CtEDO), Curtea poate revizui hotărârea în partea ce ține de satisfacția echitabilă, indicând noul beneficiar.
dacă decesul intervine înaintea adoptării hotărârii, iar acest fapt este adus la cunoștința CtEDO după expirarea termenului în care o parte poate cere revizuirea hotărârii sau nu este adus deloc la cunoștința CtEDO, ci doar la cea a Comitetului de Miniștri în cadrul controlului executării hotărârii, o soluție este de a pune satisfacția echitabilă la dispoziția succesiunii, pentru a fi împărțită între moștenitori, după ce aceștia sunt identificați. O altă soluție poate fi reținerea plății până la sesizarea de către unul din succesori. În cazul în care nici un succesor nu-și manifestă interesul, Comitetul de Miniștri ar putea conchide că succesorii au renunțat la satisfacția echitabilă și să închidă dosarul.
În cazul în care beneficiarul persoană juridică se află în procedura de lichidare, iar situația beneficiarului este cunoscută de CtEDO pe parcursul procedurilor în fața sa, de regulă, în hotărâre sunt incluse dispoziții speciale cu privire la destinatarul potrivit pentru primirea satisfacției echitabile, care poate fi atât reprezentantul companiei reclamante, în pofida faptului că aceasta era administrată de un administator judiciar, cât și lichidatorul companiei reclamante, dacă nu există conflicte între lichidator și companie.
Când beneficiarul persoană juridică nu mai există în forma sa inițială, iar această situație este cunoscută de CtEDO pe durata procedurilor în fața ei, de regulă, în hotărâre sunt incluse dispoziții speciale cu privire la destinatarul potrivit pentru primirea satisfacției echitabile. În absența unor astfel de indicații, din practica Comitetului de Miniștri rezultă că vărsarea satisfacției echitabile va fi făcută în favoarea succesorilor juridici ai persoanei juridice reclamante.
Dacă beneficiarul desemnat de CtEDO este deținut, acesta poate împuternici o persoană pentru primirea sumelor satisfacției echitabile, iar dacă guvernul nu are nici o informație referitor la acest fapt, este admis ca suma să fie „blocată” pe un cont bancar deschis pe numele reclamantului, cu posibilitatea eventuală a reprezentantului de a o retrage.
În situația în care beneficiarul desemnat de CtEDO a dispărut (persoana nu poate fi găsită sau contactată), Comitetul de Miniștri acceptă mai multe modalități de plată, de exemplu depunerea sumelor pe un cont special deschis pe numele reclamantului la o bancă generală de depozite oficiale, punerea sumelor la dispoziția reclamantului pe lângă o autoritate (de ex., agentul guvernamental) abilitată de a elibera banii dacă reclamantul se prezintă, plasarea banilor pe un cont bancar „blocat” pe numele reclamantului etc.
În cazul în care beneficiarul refuză de a intra în posesia sumelor alocate de CtEDO, au fost acceptate două soluții la dorința guvernului: sau se consideră că reclamantul renunță la dreptul său (în urma unei cereri scrise) și nu se efectuează nici o plată, sau se aplică una dintre soluțiile prevăzute pentru situația când reclamantul a dispărut.
În practică, plata este făcută la locul de reședință al beneficiarului. Datorită faptului că majoritatea plăților se fac prin transfer bancar, există puține piedici în primirea sumei de către reclamant la locul său de reședință. Atunci când CtEDO acordă compensații unei persoane care nu își are reședința în statul pârât și nu identifică expres locul plății, este general acceptabil ca satisfacția echitabilă să fie plătită în țara de reședință a beneficiarului (a se vedea Ilașcu and Others v. Moldova and Russia, hotărâre din 8 iulie 2004, cererea nr. 48787/99).
Anexa 3.
Concluzii și recomandări
În concluzie ar fi că nici la nivel național, nici la nivel internațional nu există o modalitate unică de reparare a prejudiciului moral, deoarece nu se poate ca legiuitorul dinnainte să evalueze pierderea, suferința, durera unei persoane. Or cît nu am dori ca să existe o astfel de listă, cred că nu va fi aplicată. Cum am mai menționat mai sus, instanța de judecată ar fi necesar să aprecieze probele aduse de către parți în judecată, ca într-un final să dea o apreciere corectă. Deci, acest lucru rămîne la intima convingere a judecătorului, care dupa studierea materialelor ar putea cuantifica prejudiciul suferit de către victimă. La fel, ca soluție ar fi redactarea unui manual care ar conține cazuri diferite, atît naționale cât și internaționale, cu modul de reparare a prejudiciului moral.
Însă, să fie în așa mod elaborat, precum dacă un judecător s-ar conduce după ea, să emită o hotărâre cît se poate mai aproape de realitate, cu mici derogari, deoarece pe același motiv prevăzut, poate victimile să sufere diferit, și ar fi necesar ca judecătorul să ia în considerare aceste probleme. O altă suluție ar fi, precum m-am repetat și mai sus, să existe un act, bazat științific, care ar prevedea niște norme, niște calcule, după care ar fi trebuie să ne conducem la calcularea prejudiciului, cu rigorile cauzei. O altă ideie, ar fi să se alaboreze o lege specială, la fel bazată pe documentație care ar permite să ne conducem la calcularea prejudiciului, plus un regulament de aplicare a legii. Este foarte greu de dat cu părerea în așa cazuri care nu sunt reglementate, nu sunt prevăzute, deoarece ele diferă de la caz la caz. Aș zice că este o problemă contemporană a societății, care nu are o soluție concretă. Chiar dacă vom participa la așa cazuri, și vor exista și acte care ar prevede repararea prejudiciului moral, oricum o vom da în bară.
Bibliografie
Legislație
Constituția Republicii Moldova (art.53);
Codul de procedură penală;
Codul Civil;
Legea nr.1545-XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, modificată prin Legea nr.206-XV din 29.05.2003 (MO nr.50-51/359 din 04.06.1998);
Legea presei (MO nr.2/12 din 12.01.1995);
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral nr.9 din 09.10.2006
Hotărîrea Plenului Curții Supreme De Justiție A Republicii Moldova Privind Judecarea Cauzelor Penale În Procedura Acordului De Recunoaștere A Vinovăției Nr.6 Din 24.12.2010
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția.217A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite
Manuale
Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedletchi, Tatiana Vizdoaga, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu. Drept Procesual Penal, 2005
Mateuț, Gheorghiță.Procedura penală.Vol.1: Partea generală, Editura Fundației Chemarea, Iași,1993
V.Hanga .Drept privat roman .Editura Didactică și Pedagogică .București, 1977
Articole, studii
D. Baltag .Cauzalitatea-condiție inerentă a răspunderii juridice.Revista Națională de Drept. 2006, nr.2
L. Brînză.Aspectele de bază ale instituției de reabilitare a persoanei în procesul penal.Revista Națională de Drept.2007, nr.9
D. Baltag, Gh. Tragone.Unele considerente referitoare la condițiile în care poate fi antrenată răspunderea juridică pentru fapta ilicită.Legea și viața 2014, nr.7
Gh. Gladchi.Posibilități de despăgubire a victimei infracțiunii.Analele științifice. Științe juridice, 2005, nr.8
N. Grofu .Unele considerații asupra garanțiilor procesuale penale destinate victimelor infracțiunilor.
T. PanțîruRepararea prejudiciilor morale suferite de persoane juridice în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului"Avocatul poporului", 2000, nr.7-9
S. Țurcanu.Legătura cauzală – o condiție obligatorie pentru recunoașterea ca parte civilă în cadrul unui proces penal.Revista Națională de Drept,2011, nr.10-11
T. Vîzdoagă .Conceptul funcțiilor procesuale: trecut, prezent și perspective .Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, 1999, nr.3
Resurse Internet
Repararea prejudiciului moral.www.prejudiciulmoralînpenal.com, accesat pe data de 13.12.2014
Daunele Morale În Procesul Penal Versavia Brutaru, http://www.rsdr.ro/Art-5-1-2009.pdf , accesat pe data de 30.03.2015
Angela Cuciurcă, Nicolae Ursu, Anatolie Donciu, Ruslan Popov, Andrei Pântea Note De Curs Drept Procesual Penal Partea Generală. (Ciclul I), CHIȘINĂU – 2013 www.scribd.com accesat pe data de 25.10.2014
Bibliografie
Legislație
Constituția Republicii Moldova (art.53);
Codul de procedură penală;
Codul Civil;
Legea nr.1545-XIII din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, modificată prin Legea nr.206-XV din 29.05.2003 (MO nr.50-51/359 din 04.06.1998);
Legea presei (MO nr.2/12 din 12.01.1995);
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea prejudiciului moral nr.9 din 09.10.2006
Hotărîrea Plenului Curții Supreme De Justiție A Republicii Moldova Privind Judecarea Cauzelor Penale În Procedura Acordului De Recunoaștere A Vinovăției Nr.6 Din 24.12.2010
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția.217A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite
Manuale
Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedletchi, Tatiana Vizdoaga, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu. Drept Procesual Penal, 2005
Mateuț, Gheorghiță.Procedura penală.Vol.1: Partea generală, Editura Fundației Chemarea, Iași,1993
V.Hanga .Drept privat roman .Editura Didactică și Pedagogică .București, 1977
Articole, studii
D. Baltag .Cauzalitatea-condiție inerentă a răspunderii juridice.Revista Națională de Drept. 2006, nr.2
L. Brînză.Aspectele de bază ale instituției de reabilitare a persoanei în procesul penal.Revista Națională de Drept.2007, nr.9
D. Baltag, Gh. Tragone.Unele considerente referitoare la condițiile în care poate fi antrenată răspunderea juridică pentru fapta ilicită.Legea și viața 2014, nr.7
Gh. Gladchi.Posibilități de despăgubire a victimei infracțiunii.Analele științifice. Științe juridice, 2005, nr.8
N. Grofu .Unele considerații asupra garanțiilor procesuale penale destinate victimelor infracțiunilor.
T. PanțîruRepararea prejudiciilor morale suferite de persoane juridice în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului"Avocatul poporului", 2000, nr.7-9
S. Țurcanu.Legătura cauzală – o condiție obligatorie pentru recunoașterea ca parte civilă în cadrul unui proces penal.Revista Națională de Drept,2011, nr.10-11
T. Vîzdoagă .Conceptul funcțiilor procesuale: trecut, prezent și perspective .Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, 1999, nr.3
Resurse Internet
Repararea prejudiciului moral.www.prejudiciulmoralînpenal.com, accesat pe data de 13.12.2014
Daunele Morale În Procesul Penal Versavia Brutaru, http://www.rsdr.ro/Art-5-1-2009.pdf , accesat pe data de 30.03.2015
Angela Cuciurcă, Nicolae Ursu, Anatolie Donciu, Ruslan Popov, Andrei Pântea Note De Curs Drept Procesual Penal Partea Generală. (Ciclul I), CHIȘINĂU – 2013 www.scribd.com accesat pe data de 25.10.2014
Anexa 3.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Repararea Daunei Morale Cauzate Prin Infractiune In Procesul Penal (ID: 129631)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.