Renta Viagera
RENTA VIAGERĂ
CUPRINS
Capitolul I – Noțiuni generale despre contracte
Noțiunea de contract în general
Evoluția instituției contractului
Noțiuni generale despre contractele civile
Noțiuni generale privind contractele aleatorii
Capitolul II – Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
Sediul materiei
Noțiunea contractului de rentă viageră
Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
Condițiile de valabilitate ale contractului de rentă viageră
Capitolul III – Efectele contractului de rentă viageră
3.1 Obligațiile debirentierului
3.2 Obligatiile credirentierului
3.3 Urmarirea rentei viagere de către creditori
Capitolul IV- Încetarea contractului de rentă viageră
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I
Noțiuni generale despre contracte
Noțiunea de contract în general
Dreptul civil, prin normelor sale, se ocupă de ansamblul relatiilor sociale ale omului – persoană fizică – sau a omului privit în colectiv, ca persoană juridică, reglementând cele mai importante atribute, calități, stări și legături în care intră.
Se poate spune că suntem în prezența unei „instituții juridice”… de cea mai mare importanță prin frecvența, dar și prin complexitatea tehnicii juridice și a regulilor de drept proprii…”. Tot astfel, în literatura de specialitate, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia „contractul constituie «laboratorul» teoriei generale a obligațiilor civile, model la care se pot raporta toate celelalte instituții juridice de drept obligațional iar, uneori, regulile proprii acestor instituții fac trimitere sau se completează cu cele care guvernează acordul de voință al părților, intervenit în scopul de a produce efecte juridice”.
Legea noastră de sinteză prin dispozițiile articolului 942 dă următoarea definiție: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”.
Textul citat, ca de altfel și Codul civil român în ansamblu său este de inspirație franceză; definițiile date de cele două legi de sinteză se aseamănă dar nu sunt identice.
Astfel, Codul civil francez consacră definiția contractului în dispozițiile articolului 1001, potrivit cu care: „Le contrat est une convention par la quelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou plusieurs autres a donner, a faire, ou a ne pas faire quelque chose”.
Se constată astfel că în concepția legiuitorului francez, contractul este o convenție particulară generatoare de drepturi și obligații. De aici putem deduce că între convenție și contract este un raport de cauzalitate ca de la parte la întreg.
În literatura noastră de specialitate contractul este definit ca fiind acordul de voință între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică naște, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice. Astfel, se admite că acordul de voință (duorum pluriumque in idem placidum consensus) poate naște, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice, efecte mult mai largi decât cele ale reglementărilor de inspirație. b#%l!^+a?Concluzia este justificată de diferențele de conținut dintre textele în cauză.
În contextul dat de precizările făcute în legătură cu definiția legală și cea dată contractului de literatura de specialitate este de necontestat faptul că noțiunea de convenție este utilizată de codul nostru civil ca fiind echivalentă cu cea de contract. De altfel, este o modalitate de exprimare a raportului de la parte (contractul), la întreg (convenția), o posibilitate de utilizare a celor două categorii ca având aceleași reguli.
Este neîndoielnic că, între cele două noțiuni este o deosebire de sferă: contractul este o specie particulară a convenției.
Ca o aplicație a teoriei sistemelor și în această materie se poate afirma că instituția juridică a contractului se subsumează categoriei mai largi a convențiilor, iar acestea din urmă se subsumează categoriei și mai largi a acordurilor de voință.
Evoluția instituției contractului
De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare în activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor schimburile de bunuri și de servicii și în general acțiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adaptarea contractelor. Această adaptare reflectă evoluția istorică a contractelor.
În dreptul roman termenul de contract (contractus) îl întâlnim începând cu perioada clasică a dreptului roman. Grecii foloseau denumirea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice). Cu pragmatismul și ingeniozitatea ce-i caracterizau, jurisconsulții romani au creat cea mai reușită legislație antică a contractelor, atât prin conținutul ei bogat, cât și prin forma sa ireproșabilă de exprimare. Prin calitățile sale, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări care au avut loc în Europa în secolul al XIX – lea. Acesta a fost și cazul Codului civil român de la 1865, ale cărui reglementări privitoare la contracte și obligații sunt cele care reflectă mai pregnant influența dreptului roman asupra legislației noastre civile.
Cele trei categorii tradiționale de contracte – formale, reale și consensuale, care în dreptul actual constituie o „summa divisio”, au apărut în mod succesiv în dreptul roman:
a) Contractele formale.
Primele și pentru un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârșirea de acte prestabilite, la început sacramentele (fas), iar mai târziu laice (ius).
În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie vizibile și fiecare contract lua naștere prin și din îndeplinirea cu publicitate a solemnității ce-i era proprie, de aceea, fiecare contract era distinct de celelalte, fără între ele să existe vreun element comun (abia după Hristos, jurisconsulții au observat că în esență contractul constă în acordul de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor). Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.
Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipatio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulatio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.
Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele:
– forma nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor;
– formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale;
– în dreptul roman contractele formale erau regula, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regula și excepția s-au inversat.
b) Contractele reale.
Apariția acestei categorii intermediare de contracte cele formale și viitoarele consensuale) la care formalismul a fost redus la predare a lucrurilor, a marcat profund dreptul roman, întrucât a creat o primă și mare breșă în rigiditatea contractelor formale (cea de-a doua și mai însemnată va fi creată prin apariția contractelor consensuale).
În acest fel la vechile contracte medievale s-au adăugat patru contracte reale numite așa pentru că luau naștere „re” prin tradițiunea lucrurilor (traditio) și anume: b#%l!^+a?
– împrumutul de bani (mutuum);
– împrumutul gratuit al unui lucru determinat (commodatum);
– păstrarea gratuită a unui lucru străin (depositum);
– amanetul sau gajul (pignus).
c) Contractele consensuale.
Această de-a treia și ultimă categorie de contracte, a căror încheiere s-a redus la simplul acord de voință al părților contractante (solo consensu) a răspuns îndeosebi noilor cerințe ale circulației bunurilor și serviciilor din societatea romană.
Primul contract consensual a fost vânzarea – cumpărarea, i-au urmat închirierea de lucruri, efectuarea de servicii și săvârșirea de lucrări și gestiunea gratuită de afaceri.
În sistemul contractual roman, contractele formale au continuat a fi regula și după admiterea contractelor consensuale, iar contractele consensuale și reale erau excepția. În final, cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o comerțul ca urmare a extinderii statului roman și a legăturilor sale cu alte state, dezvoltare concretizată în numeroase și variate operațiuni comerciale, dreptul roman nu a cunoscut o categorie distinctă a contractelor comerciale și nici dreptul comercial.
Romanii au realizat operațiunile comerciale pe două căi: pe de o parte prin „folosirea dreptului ginților, care prin flexibilitatea sa a înlesnit în special operațiunile comerciale externe; iar pe de altă parte prin folosirea unor contracte civile adoptate la regulile comerțului ca vânzarea-cumpărarea, mandatul prin procură, sau diverse contracte nenumite. Prin asemenea adaptări ale contractelor și ale altor mijloace juridice la cerințele comerțului, iar cu timpul și prin asimilarea dreptului ginților de către dreptul civil, nu s-a simțit nevoia recunoașterii unui drept comercial distinct de dreptul civil, care a continuat a fi până la sfârșitul imperiului roman un drept unitar.
Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept unitar, dreptul civil medieval, ca și dreptul evului mediu în general s-a diferențiat după stările sociale (drept nobiliar, drept canonic, dreptul curții, dreptul orășenilor, dreptul țăranilor liberi, etc.) și după proveniența sa (drept roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic).
La rândul ei doctrina juridică medievală a cunoscut școli și curente diferite, ca cele ale cutumiarilor, canoniștilor, glosatorilor și post glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului rațional și istoric. Cu toată această divizare legislativă și doctrinară dreptul medieval a contribuit substanțial la perfecționarea contractelor; astfel în vederea înlesnirii și asigurării comerțului juridic s-au promovat și consacrat libertatea și securitatea contractuală, consensualismul și imperativul respectării obligațiilor liber asumate; iar în vederea realizării echivalenței contraprestațiilor s-au promovat și consacrat libertatea contractuală și justiția comutativă.
Totodată evoluția contractelor în dreptul medieval a fost marcată de restrângerea formalismului, care a ajuns a fi o de excepție față de consensualism și prioritatea acordată manifestării libere a voinței umane. În acest sens s-a spus că prin promisiunea sa omul se obligă față om (Toma D'Aguino), sau că promisiunea valorează obligație (Hugo Grotius).
În dreptul medieval , sub influența noilor concepții filosofice, contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus în mod logic la impunerea regulii consensualismului. Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerității pe care o reclamau operațiile comerciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere și fiindcă bisericile erau interesate în recunoașterea valabilității făgăduințelor materiale pe care, în ambianța de profundă religiozitate din evul mediu, credincioșii le făceau acestora în numeroase împrejurări. Consensualismul a promovat ideea respectării cuvântului dat, a obligativității contractelor. În acest sens s-a formulat maxima „pacta sunt servanda” conform căreia contractele sunt obligatorii, chiar și în situațiile în care de la data încheierii până la data executării loce a condus în mod logic la impunerea regulii consensualismului. Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerității pe care o reclamau operațiile comerciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere și fiindcă bisericile erau interesate în recunoașterea valabilității făgăduințelor materiale pe care, în ambianța de profundă religiozitate din evul mediu, credincioșii le făceau acestora în numeroase împrejurări. Consensualismul a promovat ideea respectării cuvântului dat, a obligativității contractelor. În acest sens s-a formulat maxima „pacta sunt servanda” conform căreia contractele sunt obligatorii, chiar și în situațiile în care de la data încheierii până la data executării lor, au intervenit împrejurări neprevăzute care au creat disproporții valorice între prestațiile corelative ale părților contractante. S-a avansat însă și ideea revizuirii contractelor pentru impreviziune, rebus sic stantibus, care avea să fie valorificată în practică abia în dreptul civil modern.
Consensualismul a înlesnit încheierea contractelor și prin aceasta operațiile comerciale, iar regula „en fait de meubles possession faut titre” formulată în dreptul medieval francez, a înlesnit și mai mult și chiar a garantat aceste operații, întrucât a creat o încredere legitimă în simplul fapt al posesiunii bunurilor mobile.
În dreptul canonic medieval s-a formulat și promovat conceptul de justiție comutativă, conform căruia, în contractele sinalagmatice, prestațiile reciproce ale părților trebuie să fie echivalente. Aplicațiile practice ale conceptului de justiție comutativă au fost următoarele:
anularea contractelor lezionare;
reducerea dobânzilor excesive;
reducerea clauzelor penale disproporționate;
revizuirea contractului pentru motivul dezechilibrului contractual, ivit din cauza survenirii unor împrejurări imprevizibile.
Despre dreptul modern se vorbește o dată cu procesul politic de constituire și consolidare a statelor naționale europene, încheiat în linii mari în secolul al XIX – lea, b#%l!^+a?proces însoțit de marile codificări, astfel încât s-a ajuns ca fiecare stat să aibă codul său civil.
În cadrul acestui proces de modernizare statală și legislativă s-a edictat Codul civil francez din 1804, model urmat și de alte coduri, printre care și Codul civil român din 1865. În acest fel contractele civile au fost reglementate în codurile civile. De asemenea, au fost edictate și coduri comerciale; mai întâi Codul comercial francez din 1807, urmat de alte coduri, printre care și Codul comercial italian din 1883, din care s-a inspirat Codul comercial român din 1887. În acest fel contractele comerciale au fost reglementate în coduri comerciale.
Prin această mare divizare legislativă s-a ajuns ca dreptul privat, care în sistemul roman era unitar, să fie divizat în două ramuri distincte: dreptul civil care a devenit drept privat comun și dreptul comercial ca un drept special față de dreptul civil, ceea ce a însemnat că legislația civilă a contractelor se aplică și contractelor comerciale în măsura în care legislația comercială nu dispune altfel, iar mai târziu, în secolul al XX-lea, au apărut și alte ramuri de drept care reglementează contracte, ca dreptul muncii, dreptul comerțului internațional, ceea ce înseamnă că legislația civilă se aplică și acestor contracte cu titlu de drept comun.
Pe lângă această diversificare a contractelor și diferențiere între reglementările de drept comun, și reglementările speciale, o altă evoluție a constituit-o rolul voinței în contracte. Astfel pe când în Codul civil francez, iar ulterior și în Codul civil român contractele au fost concepute ca rod al voinței părților contractante, deci ca fiind contracte negociabile, cu timpul au fost legiferate sau jurisprudențial admise și contractele de adeziune și contractele impuse.
Dreptul civil român actual reglementează contractele speciale prin dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative, care reglementează anumite contracte, precum: antrepriza, arendarea și închirierea de locuințe.
Reglementările legale referitoare la contracte se divid în reglementări generale, aplicabile tuturor contractelor, prevăzute de articolele 5 și 942 – 985 din Codul civil și care privesc libertatea contractuală și limitele acestuia, formarea și efectele contractelor, și reglementările speciale care reglementează diferite contracte speciale (vânzarea-cumpărarea, locațiunea, mandatul, depozitul) cuprinse în articolele 1298 – 1651 din Codul civil, dispoziții care se întregesc cu cele privitoare la unele contracte cuprinse în alte acte normative.
În cadrul dreptului civil legătura dintre reglementările generale și cele speciale referitoare la contracte este cea de la lege generală la cea specială, de asemenea în cadrul sistemului de drept, legătura dintre legislația civilă referitoare la contracte și legislația civilă referitoare la contractele aparținând altor ramuri de drept este aceea de la lege generală la lege specială.
Noțiuni generale despre contractele civile
Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulația bunurilor (de exemplu vânzarea-cumpărarea, schimbul, împrumutul), folosința și conservarea lor (de exemplu, locațiunea, depozitul) ori crearea de valori (de exemplu, antrepriza). Astfel fiind, regimul juridic al contractelor civile reprezintă o parte importantă – atât teoretic cât și practic – a dreptului privat, în general, și a dreptului civil, în special.
Pentru înțelegerea și aplicarea corectă a acestor reglementări este însă necesar să se facă două precizări: una referitoare la domeniul de aplicare și corelația dintre reglementarea contractelor civile, pe de o parte, și cele comerciale, pe de altă parte, iar cealaltă privitoare la corelația dintre regimul juridic special al contractelor civile și teoria generală a obligațiilor civile.
În legătură cu primul aspect, trebuie avut în vedere că regulile care guvernează contractele speciale civile sunt aplicabile și contractelor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare (articolul 1 Cod comercial). Astfel fiind, în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) obiective de comerț datorită naturii lor (articolul 3 Cod comercial) și în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) subiective de comerț întrucât sunt încheiate de comercianți în cadrul exercitării comerțului (articolul 4 Cod comercial) – chiar dacă numai una dintre părți are calitatea de comerciant și dacă contrariul nu rezultă din actul încheiat sau contractul nu este prin esență civil (de exemplu, cu titlu gratuit) – sunt aplicabile legile comerciale, dar în subsidiar, în măsura în care legea comercială nu dispune, sunt aplicabile cele civile.
După cum se observat și în literatura de specialitate, dreptul civil „este dreptul comun al raporturilor de drept privat”; ca izvor subsidiar al dreptului comercial o importanță deosebită o au „dispozițiile Codului civil… privind contractele speciale…” (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat etc.).
Este de precizat însă că, acele contracte care au ca obiect un imobil, chiar dacă sunt b#%l!^+a?încheiate între doi comercianți (de exemplu, vânzarea sau locațiunea unui imobil pentru exercitarea comerțului) au caracter civil, sunt „potrivit legii, de natură eminamente civilă”, iar nu comerciale, chiar dacă sunt încheiate în scopul obținerii de profit. Numai dacă dreptul asupra imobilului face parte dintr-un fond de comerț, iar contractul are ca obiect acest fond (ca universalitate de fapt de bunuri corporale și incorporale, privite ca bunuri mobiliare, chiar dacă în compunerea lor intră și drepturi asupra imobilelor, de exemplu, dreptul de folosință locativă, asimilate – din acest punct de vedere – bunurilor mobiliare) operațiunea a fost calificată comercială, independent de persoanele între care a intervenit.
Potrivit articolului 5 Cod comercial nu sunt considerate fapte de comerț nici contractele încheiate de agricultor – individual sau asociat – având ca obiect produsele proprii, pe care le are de pe pământul ce-i aparține sau îl cultivă (de exemplu, pe bază de arendare), chiar dacă vânzarea se face cu ridicata către un comerciant sau dacă produsele au fost transformate sau prelucrate (de exemplu, vinificarea strugurilor), cu condiția ca această transformare, prelucrare sau valorificare să nu constituie o activitate independentă de aceea de producător.
Tot astfel, au caracter civil actele încheiate de liber profesioniști (de exemplu, avocații, medicii, inclusiv medicii stomatologi etc.) sau de meseriașii care prelucrează materialul clientului sau materialul procurat de meseriaș nu este decât un accesoriu în raport de lucrarea efectuată pe baza contractului de antrepriză; artizanii – chiar dacă procură ei anumite materiale – nu sunt comercianți decât dacă munca lor nu este decât un accesoriu al furnizării mărfii clientului.
De altfel, nici statul și unitățile sale administrativ-teritoriale nu pot avea niciodată calitatea de comerciant (articolul 8 Cod comercial) și deci nu pot săvârși acte subiective de comerț, contractele pe care le încheie fiind de domeniul dreptului public (în) special dreptul administrativ), dacă nu reprezintă acte obiective de comerț supuse legilor comerciale. Regulile privitoare la contractele civile sunt însă aplicabile și acestor contracte (de exemplu, regulile antreprizei în cazul antreprizei de lucrări publice), în măsura în care legea nu prevede reglementări speciale.
În ceea ce privește corelația dintre regimul juridic special al contractelor civile și teoria generală a obligațiilor civile se precizează că prioritate au regulile speciale prevăzute – în Codul civil ori în acte normative speciale – pentru contractul în cauză. În măsura în care anumite probleme de drept nu ar fi reglementate prin norme speciale (sau prin convenția dintre părți) se aplică, în completarea acestor norme, regulile din partea generală a dreptului obligațional (teoria generală a obligațiilor), care cuprinde reguli aplicabile tuturor contractelor sau contractelor de o anumită categorie (contracte sinalagmatice sau unilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit etc), aceste norme – și nu normele prevăzute pentru un alt contract special, fie și asemănător – fiind incidente ori de câte ori nu există norme speciale.
De la regula aplicării normelor prevăzute de lege pentru un contract special numai în materia respectivă, se admite o derogare pentru ipoteza în care, nici pentru contractul special în cauză și nici în cadrul teoriei generale a obligațiilor nu există vreo reglementare. Astfel, de exemplu, regulile privitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune sunt aplicabile nu numai în materia contractului de vânzare-cumpărare (sau în contractele pentru care legea prevede expres aplicarea lor, cum ar fi schimbul și contractul de societate – articolul 1409 și 1503 Cod civil) dar și în cazul altor contracte translative de drepturi reale, în măsura în care anumite probleme de drept nu sunt reglementate prin norme speciale prevăzute pentru contractul în cauză și nici în cadrul teoriei generale a obligațiilor, se impune aplicarea normelor existente, deși aceste norme sunt speciale pentru un anumit contract.
Noțiuni generale privind contractele aleatorii
Cuvântul „aleatoriu” își are originea în latinescul „alea” care poate primi în traducere înțelesul de risc, șansă, nesiguranță, eveniment imprevizibil. Aleatoriul este adjectivul care, în limba latină, făcea trimitere la jocurile de noroc, la dauna rezultată din aceste jocuri.
Din latinescul „aleatoriul care, la rândul lui vine din „alea”, în limba franceză s-a ajuns la „aleatoire” și în limba română la aleatoriu (aleator, aleatoare, aleatorie). Denumirea de „contract aleatoriu” este strâns legată de cuvântul „alea” și „aleatoriul din limba latină, ultimul preluat de limba franceză – „aleatoire”.
Adjectivul „aleatoire” adăugat substantivului „contrar” a mijlocit desemnarea unei anumite categorii de contracte: „des contrats aleatoires”. Sintagma „des b#%l!^+a?contrats aleatoires” desemnează categoria juridică a contractelor aleatorii în opoziție cu categoria juridică a contractelor comutative.
Codul civil român de la 1864 fiind o copie cvasifidelă a Codului civil francez a preluat sintagma „contracte aleatorii” din limba franceză, urmărind același lucru: să desemneze o anumită categorie de contracte spre a o deosebi de o altă categorie de contracte. În acest fel s-a adoptat criteriul cunoașterii sau necunoașterii de la început, din momentul încheierii contractului, a prestațiilor la care părțile se obligă, pentru a distinge între contractele comutative și contractele aleatorii.
Condiții esențiale ale contractelor aleatorii:
a). Consimțământul părților.
Contractele aleatorii sunt acte juridice bilaterale. În consecință, lato sensu, consimțământul în aceste contracte este privit ca fiind chiar acordul de voință al părților (cum sentire) iar, stricto sensu, consimțământul, ca în orice contract bilateral, este privit ca fiind manifestarea voinței de către una dintre părți.
Prin definiție, contractul înseamnă manifestarea voinței părților în scopul producerii unor efecte juridice. Aceleași valențe formative le are consimțământul și în cazul contractelor aleatorii.
În acest context rezultă că pentru contract, consimțământul este un element definitoriu, poziție recunoscută și în raport cu contractele aleatorii.
Ca în cazul tuturor celorlalte categorii de contracte, consimțământul la contractele aleatorii trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să emane de la o persoană cu discernământ;
– să fie dat (exprimat) cu intenția de a se obliga – animo contrahendi -, nu în glumă, ori din prietenie sau complezență întrucât, în asemenea ipoteze se consideră că nu produce nici un efect juridic;
– să fie exteriorizat, adică să fie adus la cunoștința celeilalte părți din contractul aleator, întrucât numai astfel se poate uni și forma un tot unitar cu voința acesteia;
– voința manifestată trebuie să fie liberă; ea nu trebuie manifestată sub presiuni exterioare și nu trebuie să fie consecința unei captatio benevolentia; trebuie, deci, să exprime hotărârea celui ce o manifestă, neimpusă și neinfluențată, exprimată de partea din contractul aleator; exprimarea de voință să fie conștientă, în sensul că cel ce a luat hotărârea să-și manifeste voința trebuie să fie în măsură a avea imaginea exactă a consecințelor juridice ce decurg din angajamentul său juridic, respectiv, să știe ce drepturi dobândește, ce obligații își asumă și exacta lor întindere. În cazul contractelor aleatorii voința conștientă cunoaște două trepte ale cunoașterii consecințelor:
– prima treaptă – voința de a încheia contractul aleatoriu cu drepturile și obligațiile imediate, adică acelea ce țin de formarea contractului și de asumarea riscului de curgând din acceptarea șanselor de pierdere sau de câștig; și
– cea de-a doua treaptă, constând în urmările produse de evenimentul numit alea: dacă se produce acest eveniment, se materializează urmări noi, constând fie într-o pierdere, când contractul își încetează ființa prin chiar producerea evenimentului cu asemenea urmări, fie într-un câștig a cărui întindere este circumscrisă de condițiile specifice ale contractului;
– ca și în cazul celorlalte contracte, în contractele aleatorii consimțământul nu trebuie afectat de vicii, cu excepția viciului leziunii, pentru că de esența acestor contracte, prin jocul șanselor de pierdere sau de câștig ori, prin plasarea momentului producerii lui alea, este chiar disproporția vădită între prestații privite în planul întinderiilor, disproporție materializată în întinderea pierderii, respectiv a câștigului.
b). Cu privire la capacitatea de a încheia contracte aleatorii.
Condiția esențială a fiecărui act juridic civil și, respectiv, contract, capacitatea de a încheia contracte aleatorii, constă în aptitudinea subiectului de drept civil sau de drept comercial, după caz, de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații civile sau comerciale, pe calea încheierii contractelor aleatorii.
Dispozițiile articolului 948 Cod civil la punctul 1, în enumerarea condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții prevăd și „capacitatea de a contracta”. Pe de altă parte, dispozițiile articolului 940 Cod civil precizează cine poate contracta, iar dispozițiile articolului 950 din legea de sinteză precizează că minorii și interzișii sunt necapabili de a contracta. Capacitatea de a încheia contracte aleatorii constituie regula, iar incapacitatea – excepția.
b#%l!^+a?
c). Cu privire la obiectul contractelor aleatorii.
Conduita părților, dispusă de ele printr-un contract aleatoriu, civil sau comercial, după caz, adică acțiunea sau inacțiunea la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute constituie obiectul direct al contractului aleatoriu.
Dacă acțiunea sau inacțiunea subiecților se referă la un lucru, acesta este considerat obiect derivat al actului (contractului). Se impun precizările de rigoare în legătură cu relația: obiectul contractului aleatoriu ca act juridic, obiectul raportului juridic civil sau comercial, după caz, obiectul obligației și obiectul prestației.
Noțiunile menționate se află într-o legătură indelebilă al cărei conținut rezultă din corelările următoare:
– nu se face deosebire între obiectul actului juridic, respectiv, contractului aleator și obiectul raportului juridic civil sau comercial, după caz, în sensul că pentru cele două entități obiectul este unul și același, ceea ce își are motivarea în faptul că principalul izvor de obligații civile sau comerciale este contractul;
– obligația este o îndatorire juridică; ea nu trebuie confundată cu obiectul său, care nu constă în altceva decât în prestația pozitivă sau negativă la care părțile se obligă, de unde:
– în cazul prestației de a da, obligația constă în îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real, în timp ce obiectul ei constă în însăși transmiterea sau constituirea dreptului real;
– dacă suntem în prezența unei obligații de a face, aceasta constă în îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori a întreprinde orice altă acțiune, în timp ce obiectul său constă în executarea însăși, prestarea însăși, întreprinderea acțiunii etc;
– dacă suntem în prezența obligației negative de a nu face obligația constă în îndatorirea de abstinență a debitorului de la ceea ce, altfel, ar fi putut face, pe când obiectul acesteia constă în abținerea efectivă;
– în situația în care acțiunea se referă la un lucru, obiectul prestației îl constituie lucrul însuși.
În măsura în care în contractele aleatorii cele patru concepte se află în legătură, ele vor primi, relațional, considerarea rezultată din analiza de mai sus.
d).Cu privire la cauză ca element structural al contractelor aleatorii.
Analizând aspectele esențiale privitoare la consimțământ în materia contractelor aleatorii, s-a făcut precizarea că voința depășește consimțământul, în sensul că ea stă la baza a două condiții esențiale ale acestora: consimțământul și cauza.
Cauza este privită ca fiind acea condiție esențială a actului juridic, respectiv contractului, care constă în scopul urmărit de evenimentului incert, după urma căruia se va alege beneficiul fiecărei părți. Este vorba de un beneficiu variabil, în raport de faptul dacă evenimentul are loc mai devreme sau mai târziu.
Problema intrării în vigoare a contractului aleatoriu a fost tranșată de doctrină: „Contractul aleatoriu intră în vigoare din momentul încheierii lui”. Ca și în dreptul francez, contractul aleatoriu se deosebește de un contract afectat de termen sau de o condiție suspensivă pentru simplul, dar puternicul motiv că cel din urmă nu se execută decât de la împlinirea termenului sau de la realizarea condiției.
Profesorul Franscisc Deak, definind contractele aleatorii ajunge la concluzia că acestea sunt „… contracte cu titlu oneros în care întinderea sau chiar existența obligației uneia sau ambelor părți nu se cunoaște din momentul încheierii contractului, ci depinde de un eveniment viitor și incert, incertitudinea referindu-se la îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului ori numai la momentul îndeplinirii (existând, în acest din urmă caz, siguranța că se va îndeplini). Astfel fiind, în contractele aleatorii există șanse de câștig și pierdere pentru ambele părți contractante”.
Conform reputaților autori Mircea Costin, Mircea Mureșan și Victor Ursa, contractul aleatoriu este un „… contract oneros la încheierea căruia părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract, fiindcă au înțeles să se oblige în funcție de un eveniment viitor și incert (în ce privește realizarea sau, și numai în ce privește momentul realizării sale), denumit alea, care comportă, pentru fiecare dintre părți, o șansă de câștig sau un risc de pierdere”.
Capitolul II
Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
Sediul materiei
Renta viageră este reglementată de Codul Civil în cartea a-III-a, Titlul XIII, în Capitolul III intitulat „Despre contractul de rendită pe viață” în art. 1639-1651. Codul nostru civil reglementează contractul de rentă viageră ca un contract aleatoriu, care oferă șanse de câștig și de pierdere pentru ambele părți.
Contractul de rentă viageră este contractul în baza căruia o persoană, numită credirentier, înstrăinează un bun sau o sumă de bani unei alte persoane, numită debirentier, care se obligă în schimb să-i plătească periodic credirentierului, o anumită sumă de bani numită rentă viageră, până la încetarea din viață a acestuia. Contractul de rentă viageră poate fi constituit și cu titlu gratuit, situație în care debirentierul nu va primi nimic în schimbul plății periodice a rentei.
Renta viageră poate fi constituită și în folosul unei alte persoane, care nu este parte în contract, ipoteza în care renta viageră constituie o stipulație în favoarea altuia. În acest caz, persoana care înstrăinează bunul ori suma de bani va fi un simplu stipulant, calitatea de credirentier având-o terțul beneficiar. Ca regulă generală, existența contractului este legată de viața credirentierului, renta plătindu-se până la moartea acestuia. Dacă constituirea rentei s-a făcut în favoarea unei persoane bolnave, care a decedat datorită acestei boli în următoarele 20 de zile de la încheierea contractului, acesta este nul. Conform art.1643 C.Civ., renta se poate înființa în favoarea uneia sau mai multor persoane. Atât renta viageră constituită prin donație sau legat, cât și cea constituită prin stipulație în favoarea unui terț, sunt supuse reducțiunii dacă încalcă rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari și sunt nule dacă s-au făcut în favoarea unei persoane incapabile de a primi prin liberalități.
2.2 Noțiunea contractului de rentă viageră
Definind renta viageră, Rosseti-Bălănescu și Al. Băicoianu consideră că aceasta „… este o creanță dând dreptul titularului ei (credirentierului) ca până la moartea sa să primească o sumă periodică anuală de la debitor (debirentierul)”.
Referindu-se la contractul de rentă viageră, Francisc Deak este de părere că „Renta viageră este un contract prin care o persoană înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în schimbul unei prestații periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său”.
Credirentierul este creditorul rentei, adică persoana care înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în vederea obținerii contraprestației specifice contractului. Credirentierul este, deci, creditorul (reus credendi) actului juridic (contractului) de rentă viageră. Astfel fiind privit, credirentierul nu are numai calitatea de creditor pentru că, într-o astfel de situație, am fi în prezența unui contract unilateral or, contractul de rentă viageră este un contract sinalagmatic, din el născându-se obligații reciproce pentru părți.
Debirentierul este debitorul raportului juridic născut din renta viageră; este persoana care, în schimbul bunului dobândit sau al unei sume de bani primite de la credirentier, este ținută să realizeze periodic, acestuia din urmă, o prestație, până la decesul său.
Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
a). Contractul de renta viagera este, în principiu, un contract sinalagmatic.
Sintagma „în principiu”, în mod obișnuit, credirentierul (reus credendi) și debirentierul (reus debendi) intră într-un raport juridic de rentă viageră ca urmare a încheierii unui contract de rentă viageră. Constituirea rentei viagere se poate face, de regulă, cu titlu oneros. Cu titlu de excepție, ea se poate constitui și cu titlu gratuit. Am făcut aceste precizări pentru că, ori de câte ori renta viageră a fost constituită prin contract cu titlu oneros, tot de atâtea ori este vorba de un contract sinalagmatic. Și tot astfel, ori de câte ori renta viageră este constituită printr-un contract cu titlu gratuit, tot de atâtea ori vom fi în prezența unui contract unilateral.
Prin excepție de la regula caracterului sinalagmatic, contractul de rentă viageră cu titlu gratuit este unilateral. Într-adevăr, pe cale de excepție, ori de câte ori contractul de rentă viageră se, referă la constituirea, cu titlu gratuit, a unei rente viagere suntem în prezența unui contract unilateral. Spre deosebire de contractul de rentă viageră sinalagmatic contractul de rentă viageră unilateral nu se caracterizează, nici prin reciprocitatea obligațiilor, nici prin conexitatea obligațiilor, ci, numai parțial, prin corelativitatea drepturilor unei părți cu b#%l!^+a?obligațiile celeilalte părți:
– contractul unilateral de rentă viageră nu se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor din simplul motiv că numai credirentierul își asumă obligații, nu și debirentierul. Numai credirentierul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra bunurilor sau sumelor de bani ce constituie fondul rentei viagere, fără a pretinde prestații periodice din partea celeilalte părți;
– pe de altă parte, drepturi dobândește numai debirentierul, nu și credirentierul.
b). Contractul de rentă viagera este, în principiu, un contract cu titlu oneros.
Sintagma „în principiu” își găsește explicația în ceea ce s-a precizat deja mai sus: în faptul că renta viageră însăși se poate constitui, de regulă, cu titlu gratuit și, în mod excepțional, cu titlu oneros.
Potrivit scopului urmărit de părți, contractele se clasifică în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit. Prin natura lucrurilor, spre deosebire de contractele cu titlu gratuit care se încheie în interesul exclusiv al unei singure părți căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se urmări să se obțină ceva în schimb (un folos, o contraprestație), în contractele cu titlu oneros fiecare parte urmărește o asemenea contraprestație în schimbul a ceea ce se obligă. Se urmărește deci, realizarea unui interes patrimonial în schimbul a ceea ce fiecare se obligă.
În context, rezultă că:
– în situația în care contractul de rentă viageră este un contract cu titlu oneros, atât credirentierul cât și debientierul se obligă la prestații, unul în folosul celuilalt;
– dacă însă suntem în prezența unui contract de rentă viageră cu titlu gratuit, cea care se obligă este doar partea care constituie fondul rentei viagere – în bunuri sau în bani – nu și cealaltă parte.
În situația în care renta viageră are ca obiect prețul unui imobil sau o sumă de bani mai mici decât venitul imobilului sau, după caz, capitalului transmis ori egale cu acestea, suntem în prezența unei donații. Per a contrario, dacă datoriile sunt mai mari decât venitul imobilului ori capitalul, după caz, suntem în prezența unei stări de fapt care ridică întrebarea dacă renta viageră este un contract cu titlu oneros sau unul cu titlu gratuit.
Considerăm că, fiind vorba de o chestiune de fapt, calificarea este atributul instanței;
– în situația în care datoriile au o valoare mai mică decât sumele pe care credirentierul le-ar fi putut obține de la o societate de asigurări, nu avem argumente puternice ca să calificăm drept donație raportul juridic de rentă viageră născut între părți și, prin consecință, terțul nu poate „oferi” datorii comparabile cu cele ce ar fi putut fi obținute de la asemenea societăți;
– se consideră a fi un act cu titlu oneros constituirea de rentă viageră cu titlu de recompensă pentru unele servicii făcute, fiind suficientă în acest caz, redactarea în forma înscrisului sub semnătură privată, dacă valoarea rentei nu este exagerată;
– dacă în executarea unei obligații naturale se constituie o rentă viageră, considerăm că nu suntem în prezența unei liberalități, pentru că, în ultimă instanță, obligația naturală este totuși o obligație supusă reparării voluntare de către debitorul ei. Astfel, dacă constituirea rentei este voluntară, aceasta nu va fi supusă regulilor de formă ale donației, tocmai pentru că este vorba de executarea unei obligații valabile.
Trebuie adăugat faptul că răspunderea în cazul contractele de rentă viageră cu titlu oneros este apreciată mai sever, în timp ce, în situația celor cu titlu gratuit, condițiile de formă sui mai pretențioase.
c). Contractul de renta viagera este un contract aleatoriu.
Prin definiție, contractul aleator însuși este contractul la a cărui încheiere părțile nu cunosc nici existența și nici întinderea exactă a avantajelor patrimoniale pe care le pot obține, și nici dacă și în ce măsură sui susceptibile de pierderi, pentru că au înțeles să se oblige în funcție de aceea – un eveniment viitor și incert – sub aspectul realizării ori momentului realizării.
Elementul aleatoriu constă, deci în alea, eveniment de care depind șansele părților de pierdere sau de câștig.
d). Contractul de renta viagera este, în principiu, un contract consensual.
Principiul consensualismului este un principiu dominant cu acțiune în ramura dreptului civil. Potrivit acestui principiu, pentru formarea contractului este suficient acordul de voință valabil exprimat al părților (solus consensus obligat).
Sintagma „în principiu” are menirea să sublinieze că, în situații de excepție, acest principiu este înfrânt. Dăm exemplu constituirea rentei viagere cu respectarea condițiilor de b#%l!^+a?formă impuse de Decretul numărul 151/1950 și Decretul numărul 144/1958, când forma autentică, fiind impusă de obținerea autorizației prealabile de înstrăinare a imobilelor la care se referea contractul, acesta având și un caracter translativ de proprietate.
După modul de încheiere, actele juridice civile și deci și contractul, ca principală specie a acestora, se clasifică în: contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale:
– sunt consensuale contractele pentru a căror formare (validitate) este suficient acordul de voință valabil exprimat al părților. Caracterul consensual al contractelor decurge din principiul consensualismului, principiu dominant ca acțiune – în dreptul nostru civil, motiv pentru care se consideră că în raport de criteriul amintit, contractele consensuale constituie regula în materie, regulă care cunoaște numai două excepții:
– contractele reale, definite ca fiind acele contracte pentru a căror formare valabilă (validitate), pe lângă acordul de voință valabil exprimat al părților, se cere și remiterea (predarea) unui lucru de către o parte celeilalte părți. Intră în această categorie contractul de împrumut, contractul de comodat, contractul de depozit și contractul de gaj; și
– contractele solemne, definite ca fiind acele contracte care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme. Altfel spus, pentru formarea valabilă a acestora este nevoie de acordul de voință valabil exprimat al părților la care se adaugă cerințele de formă impuse de lege sub sancțiunea nulității. Se cere, deci, ca forma acestor contracte să fie una ad validitatem sau ad solemnitatem. Intră în această categorie donația și actele de înstrăinare a imobilelor și contractul de ipotecă. Este important să nu se confunde forma ad validitatem (ad solemnitatem) cu forma scrisă cerută de lege ad probationem.
În această din urmă situație, forma ad probationem nu condiționează existența și validitatea contractului, ci afectează, în condiții ale dreptului probator comun, posibilitatea dovedirii lui. Se spune, pe bună dreptate, că într-o asemenea situație contractul în sens de operație juridică (negotium juris) există (existența lui nu este pusă în discuție) independent de faptul dacă s-a făcut sau nu un înscris care să consemneze acordul de voință al părților, numai că operația juridică va fi foarte greu de dovedit.
O asemenea clasificare are o importanță anume pentru toate contractele, în general, pentru toate contractele aleatorii, în special și pentru contractul de rentă viageră – în speță, așa cum se va preciza în continuare. Importanța rezidă în nevoia de a stabili dacă părțile au încheiat un contract valid (valabil), inclusiv în cazul contractului de rentă viageră, prin respectarea întocmai a cerințelor impuse prin normele care consacră formarea lor. Numai astfel se va putea stabili dacă, în cazul contractului consensual, consimțământul părților a fost valabil exprimat și, în consecință, în măsură să producă efecte juridice, dacă, în cazul unui contract real, consimțământul a fost valabil exprimat iar lucrul a fost remis (condiții cumulative) și, în sfârșit, dacă în cazul contractelor solemne, consimțământul a fost valabil format și a fost consemnat într-un act cu respectarea cerințelor impuse de lege sub sancțiunea nulității absolute.
Neîndoielnic, contractul de rentă viageră se subscrie regulii, adică este, în principiu, un contract consensual.
Fiind un contract consensual în principiu, pentru formarea valabilă a contractului de rentă viageră este suficient acordul de voință al părților. Operațiunea juridică în sens de negotium juris există, singura condiție cerută fiind exprimarea valabilă a voinței părților și unirea acestor voințe în ceea ce se numește acordul lor de voință.
Chestiunea care se pune este aceea de a dovedi operațiunea juridică a constituirii rentei viagere prin contract.
Se aplică întocmai regulile din dreptul probator comun. Astfel, daca valoarea obiectului depășește limita impusă de lege se cere ca un asemenea contract să fi fost făcut și consemnat într-un înscris sub semnătură privată, înscris care să respecte întocmai cerințele unei asemenea „calificări”, în sensul legii: Dimpotrivă, dacă valoarea obiectului este sub limita cerută de lege exprimarea verbală a voinței părților este suficientă. De regulă însă, părțile întocmesc înscrisul necesar pentru consemnarea operației juridice în sens de negotium juris.
În dovedirea operației juridice în materie se poate folosi începutul de dovadă scrisă, unit cu proba cu martori.
Recunoașterea făcută de către cel ce s-a obligat este suficientă pentru dovedirea operației juridice.
Lipsa dovezilor nu face, prin ea însăși, să se considere că actul juridic (contractul) în sens de operație juridică (negotium juris) nu există; nerealizarea drepturilor unei părți nu se datorează inexistenței operației, ci nedovedirii ei.
Dacă suntem în prezența unui contract de rentă viageră solemn, contractul nu va fi format numai dacă s-a realizat acordul de voință al părților, ci operația juridică în sens de negotium jurjs, pe lângă acordul de voință la care ne-am referit, impune respectarea condițiilor de formă cerute de lege.
Neîndeplinirea acestor cerințe face ca operațiunea juridică numită contract de rentă b#%l!^+a?viageră să nu se fi încheiat și, în consecință, raporturile juridice de rentă viageră să nu se fi născut.
Dacă un asemenea contract, prin absurd, ar nesocoti cerințele de formă impuse de lege, el este lovit de nulitate, cu toate consecințele juridice pe care o asemenea sancțiune le produce.
În literatura juridică franceză s-a considerat că suntem în prezența unui contract de rentă viageră real, dacă renta este stipulată în schimbul unei sume de bani, soluție admisă de dispozițiile art. 1909 Cod civil francez, potrivit cărora „împrumutul preia denumirea de constituire de rentă dacă se face printr-un capital pe care împrumutătorul își interzice să-l ceară”.
În literatura noastră juridică posibilitatea caracterului real al contractului de rentă viageră nu are susținători.
e). Contractul de renta viagera este un contract numit.
În funcție de împrejurarea dacă în lege este precizată ori nu identitatea (fizionomia) juridică concretă a contractelor, acestea se clasifică în contracte numite și contracte nenumite.
Contractul de rentă viageră este un contract numit. El are un nume propriu, „contractul de rendită pe viață” și o reglementare proprie asigurată prin dispozițiile articolelor 1639-1651 Cod civil.
A considera contractul de rentă viageră ca fiind un contract numit, prezintă o importanță deosebită pentru că, în asemenea contracte părțile nu trebuie să prevadă toate implicațiile raporturilor în care intră, decât dacă este vorba de abateri de la regulile supletive ale legii, întrucât acestea își găsesc consacrarea în lege2. Spre deosebire de contractele numite, din care contractul de rentă viageră face parte, în cazul contractelor nenumite părțile trebuie să prevadă un întreg sistem de clauze spre a da reglementare tuturor implicațiilor posibil de conceput ale unor asemenea raporturi juridice3.
f). Contractul de renta viagera este un contract principal.
În funcție de autonomia ori de dependența lor de alte contracte, acestea se clasifică în contracte principale și contracte accesorii:
– contractele principale sunt acelea care au o existență de sine stătătoare și care, datorită acestei existențe de sine stătătoare, nu depind de alte contracte;
– dimpotrivă, contractele accesorii nu au o existență de sine stătătoare, ele fiind considerate că există numai în relația lor de dependență față de contractele principale.
g). Contractul de renta viagera este un contract negociat.
În funcție de împrejurarea dacă acordul de voință valabil exprimat este expresia hotărârii părților și numai a lor sau este influențat de elemente exterioare, contractele se clasifică în contracte negociate sau tradiționale, contracte de adeziune și contracte obligatorii.
Contractul de rentă viageră este un contract negociat (un contract tradițional) pentru că întregul său conținut este rezultatul hotărârii comune a pârtilor, respectiv, al acordului lor de voință valabil exprimat.
Grație acestui caracter, părțile pot conveni în contractul de rentă viageră asupra celor mai felurite clauze, stabilind, astfel, conținutul dorit de ele, fără vreo influență din afară, bineînțeles totul în limitele dreptului pozitiv și ale bunelor moravuri.
Așa cum au fost înfățișate deja textele care asigură, reglementarea juridică a acestui contract și ținând seama de conținutul lor se poate trage concluzia că legiuitorul de la 1864 a asigurat un cadru reglementativ larg și flexibil pentru această instituție juridică.
Altfel spus, se poate conchide că acțiunea principiului autonomiei de voință în materia contractului de rentă viageră este țărmurită numai de limitele date de dreptul obiectiv și bunele moravuri.
În concluzie, contractul de rentă viageră este un contract negociat – tipic (tradițional – tipic).
h). Contractul de renta viagera este un contract cu executare succesivă.
În funcție de împrejurarea dacă prestațiile la care părțile se obligă se execută dintr-o dată sau eșalonat, la termene succesive, contractele se clasifică în contracte cu executare imediată (instantanee) și contracte cu executare succesivă:
– contractele cu executare imediată (instantanee) sunt acelea în care executarea are loc imediat după încheierea lor și în care, de regulă, obiectul obligației constă într-o singură prestație. Altfel spus, sunt contractele care se execută dintr-o dată, imediat după încheiere;
– contractele cu executare succesivă sunt acelea a căror executare se desfășoară în timp, b#%l!^+a?fie sub forma unor prestații continue, fie sub forma unor prestații succesive.
Contractul de rentă viageră este un contract tipic cu executare succesivă, calificare care impune câteva precizări:
– nu încape nici un fel de îndoială că prestațiile la care se obligă debirentierul sunt prestații succesive, executate cu o periodicitate prestabilită, într-un cuantum prestabilit, într-un loc prestabilit, prestații care se execută în favoarea credirentierului;
– în privința credirentierului se pot imagina următoarele două situații:
– fondul de bunuri, sau după caz, capitalul pot fi constituite dintr-o dată, cu prilejul încheierii contractului sau în răstimpul prevăzut în acordul lor de voință;
– nimeni nu împiedică însă ca fondul de bunuri sau capitalul să se constituie în etape, dacă părțile au convenit astfel, cu condiția ca prin contract să se fi stabilit o asemenea modalitate de formare. În această din urmă situație, prestațiile credirentierului fiind succesive, se poate conchide că în întregul său, contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă;
– în cazul neexecutării din culpă a obligației asumate se poate ajunge la rezilierea contractului care operează pentru viitor (ex tunc), nu și pentru trecut (ex nunc), cum se întâmplă în cazul rezoluțiunii – specifică contractelor cu executare imediată;
– de principiu, problema suspendării obligațiilor este posibilă numai în cazul contractelor cu executare succesivă, categorie din care face parte și contractul de rentă viageră;
– ca urmare a caracterului „cu executare succesivă” al contractului de rentă viageră, riscurile se transmit de la înstrăinător la dobânditor odată cu transmiterea dreptului de proprietate, cu toate consecințele ce decurg din regulile res perit domino, res perit debitori și, uneori, res perit creditori; și
– desfacerea contractului cu executare succesivă operează numai pentru viitor; această regulă face ca în contractul de rentă viageră să nu se pună problema aducerii părților în situația anterioară momentului încheierii contractului.
i). Contractul de rentă viagera este un contract translativ de proprietate.
În funcție de efectele lor, contractele se clasifică în contracte constitutive, contracte translative și contracte declarative de drepturi.
Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, atât în privința constituirii fondului de bunuri sau capitalului, după caz, cât și în privința prestațiilor periodice la care debirentierul se obligă.
Condițiile de validitate ale contractului de rentă viageră
Conform dispozițiilor articolului 948 Cod civil., „Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul valabil al părții ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită”.
Textul citat enumeră condițiile esențiale (de validitate) ale contractului, condiții care, în ultimă instanță, sunt elemente ale structurii acestuia. Cele patru elemente de structură sunt necesarmente obligatorii pentru toate contractele, fără a deosebi după felul lor. Evident, ele sunt obligatorii și pentru categoria contractelor aleatorii și, deci, și pentru contractul de rentă viageră.
Pentru observarea de ansamblu a structurii contractului prin prisma elementelor ce dau această structură (condiții esențiale) este necesar a se adăuga următoarele:
– în situația în care legea pretinde, sub sancțiunea nulității absolute, ca un contract să se încheie cu respectarea unor anumite cerințe de formă, forma contractului se înfățișează a fi cea de-a cincea condiție esențială a acestuia;
– în cazul contractului de societate, pe lângă condițiile esențiale amintite, se mai adaugă:
– aportul asociaților; și
– realizarea de beneficii.
Toate aceste precizări de ordin general prezintă importanță și pentru contractul de rentă viageră, pentru că fundațiile, asociațiile sau societățile comerciale ca persoane juridice pot forma fonduri, în bunuri sau în capital, pentru constituirea unei rente viagere. În acest din urmă caz, se va avea în vedere principiul specialității capacității de folosință, principiu potrivit căruia persoana juridică poate intra în raporturi juridice și, prin aceasta, poate dobândi drepturi și își poate asuma obligații numai dacă acestea sunt conforme scopului în vederea realizării căruia a fost înființată. Nerespectarea acestui principiu face ca actele juridice, deci și b#%l!^+a?contractele încheiate, să fie nule.
Neîndoielnic, în zilele noastre acest principiu este privit a avea o mai mare larghețe și flexibilitate ca în dreptul socialist, considerare care interesează și materia contractului de rentă viageră.
Consimțământul credirentierului și debirentierului.
Înainte de toate trebuie precizat că reglementarea consimțământului ca element de structură al oricărui contract se află în dispozițiile articolului 948 Cod civil, dispoziții aplicabile, în această privință, și contractului de rentă viageră.
În al doilea rând, se impune precizarea că, în analizarea condiției esențiale a consimțământului valabil al părților, se va avea în vedere, atât voința exprimată de fiecare parte, în parte, cât și voința în întregul ei, respectiv, acordul de voință valabil exprimat al părților.
Văzut în sens larg, (cum sentire), consimțământul însemnează însuși acordul de voință ca tot unitar, valabil exprimat de către părți. În cazul contractului de rentă viageră, consimțământul în sens larg înseamnă acordul de voință valabil exprimat de către cele două părți – credirentierul și debirentierul – ale contractului.
Considerând că, prin definiție, contractul este un acord de voință, nu putem ajunge la concluzia că voința ar fi unicul element de structură al acestuia (unica condiție esențială), pentru că, luate în parte, atât voința credirentierului, cât și voința debirentierului, nu acoperă în întregime „toate sensurile și valențele producătoare de efecte juridice”.
Mai întâi, o analiză completă a voinței părților încorporată în contractul de rentă viageră implică observarea împreună a două condiții esențiale ale acestuia: consimțământul și cauza.
În al doilea rând, consimțământul trebuie observat și din punctul de vedere al unității contractului de rentă viageră; consimțământul nu este legat numai de cauză; el este exprimat de un credirentier capabil și de un debirentier considerat la fel, și privește o legătură contractuală formată, care obligă atât pe credirentier cât și pe debirentier la o anumită conduită în raporturile lor, conduită care implică drepturi și obligații și reclamă săvârșirea unor prestații pozitive sau negative, care, în cazul contractului analizat, se referă la bunuri (fondul de lucruri sau capitalul constituit).
Legătura indelebilă a elementelor de structură a contractului de rentă viageră vine din unitatea acestui contract, văzut ca specie a contractelor și din finalitatea lui.
Orice fisură în această legătură poate atrage fie nulitatea absolută, fie nulitatea relativă a contractului însuși, pentru că, văzut a fi o operație juridică în sens de negotium juris, contractul de rentă viageră trebuie să funcționeze ca un întreg, unitar, numai astfel un asemenea contract fiind considerat producător de efecte juridice.
Din prezentarea celor două sensuri ale consimțământului în materia contractului de rentă viageră, rezultă că acest atât de important element de structură prezintă unele valențe, exprimate în următoarele idei:
– voința valabil exprimată de către credirentier și debirentier este un element fundamental al contractului de rentă viageră;
– ca în orice alt contract, și în cazul contractului de rentă viageră, voința părților este un element lăuntric, psihologic, de unde concluzia de netăgăduit potrivit căreia voința este subiectivă;
– considerată ca un tot unitar, voința încorporată în contractul de rentă viageră se înfățișează a fi un proces psihologic complex, întrucât se clădește pe două elemente de structură ale acestui contract – sursă de raporturi juridice, și anume: consimțământul credirentierului și debirentierului, cărora li se adaugă cauza;
– ca proces psihologic complex, voința în general și voința în materia contractului de rentă viageră, în special, se realizează în etape succesive:
– mai întâi, părțile au anumite nevoi obiective (etapa existenței nevoilor care împing părțile – credirentierul și debirentierul – Ia încheierea contractului);
– reflectarea, respectiv, reprezentarea subiectivă a acelor nevoi în mintea credirentierului și debirentierului, reflectare (reprezentare) în raport de care părțile își formulează . scopul urmărit;
– cântărirea avantajelor ce formează scopul și declanșează procesul împlinirii dorințelor fiecărei viitoare părți, și, de aici, apariția motivului impulsiv și determinant care împinge pe credirentier și debirentier la încheierea contractului de rentă viageră; b#%l!^+a?
– etapa în care părțile, deliberând, hotărăsc să încheie contractul, hotărâre ce se exteriorizează în formele specifice acestui contract;
– singurul element care prezintă relevanță pentru credirentier și debirentier în procesul formării contractului de rentă viageră, văzut ca proces volitiv, este motivul determinant care a împins părțile să realizeze acordul de voință prin exprimarea voințelor lor concordante.
Voința credirentierului și voința debirentierului, considerate fiecare în parte, dar și împreună, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– consimțământul (voință) trebuie să emane de la o persoană cu discernământ;
– credirentierul și debirentierul trebuie să-și dea consimțământul cu intenția de a se obliga. Fiind un contract sinalagmatic,
– contractul de rentă viageră se încheie între părți al căror consimțământ duce la asumarea unor angajamente juridice;
– voințele credirentierului și debirentierului trebuie să fie exteriorizate, considerându-se că voința internă produce efecte juridice numai dacă a fost exteriorizată, respectiv adusă la cunoștința celeilalte părți. Contractul de rentă viageră este un contract consensual, iar exteriorizarea consimțământului se apreciază în funcție de principiul raportului dintre voința internă (reală) și cea externă (socială sau declarată);
– voințele credirentierului și debirentierului trebuie să fie exprimate liber. Astfel spus, voința trebuie să fie liberă. Se consideră a fi liberă voința care s-a format și s-a exprimat liber, fără să fie rezultatul unor presiuni exterioare ori unei captatio bene-voleniia. Este, deci, liberă numai voința exprimată în scopul de a produce efecte juridice, fără constrângeri sau captațiuni;
– voințele exprimate de părțile contractului de rentă viageră trebuie să fie conștiente. O voință este considerată a fi conștientă atunci când autorul ei are imaginea exactă a consecințelor juridice care decurg din angajamentul juridic asumat, respectiv imaginea exactă a drepturilor și obligațiilor pe care credirentierul și debirentierul le-au dobândit sau asumat. Numai că imaginea exactă asupra drepturilor dobândite și obligațiilor asumate, în general vorbind, nu este suficientă; părțile trebuie să aibă, în același timp, imaginea întinderii exacte a acestor drepturi, respectiv obligații. Situația nu este aceeași în contractul de rentă viageră care, fiind un contract aleatoriu, prin esența lui face ca întinderea drepturilor și obligațiilor părților să se contureze numai după producerea elementului aleator, numit alea; mai exact, șansele de pierdere sau de câștig pentru părțile contractului de rentă viageră există în stare latentă până la produ cerea lui alea, iar, după producerea evenimentului considerat incert, aceste șanse se conturează, devin fie pierdere, fie câștig, în funcție de partea la care se raportează; și
– consimțământul (voințele părților) nu trebuie să fie afectat de vicii, adică de eroare, doi sau violență.
Așa cum s-a precizat cu prilejul prezentării caracterului consensual al contractului de rentă viageră, în general, în materie contractuală, pentru formarea contractului, funcționează principiul consensualismului actelor juridice civile (consensualismul contractelor), principiu potrivit căruia pentru formarea valabilă a acestora este suficient acordul de voință valabil exprimat al părților.
De la acest principiu sunt posibile următoarele excepții:
– voința poate fi exprimată în scris, caz în care distingem între următoarele trei situații:
– voința trebuie să se exprime, obligatoriu, în formele cerute de lege, dacă este vorba de un contract solemn, caz în care se spune că forma este cerută, sub sancțiunea nulității absolute, ad validitatem;
– ori de câte ori legea pretinde forma scrisă pentru dovedirea operației juridice în sens de b#%l!^+a?negotium juris, iar forma nu este cerută ad validitatem (ad solemnitatem), contractul se va încheia în formă scrisă. Este accepțiunea instrumentum probationis a contractului și se spune că, în acest caz, forma este cerută ad probationem; și
– nimic nu împiedică părțile să încheie contractul în forma scrisă ad probationem, chiar dacă legea nu pretinde această formă.
– voința mai poate fi exprimată și în următoarele modalități:
a) prin gest sau prin fapte concludente;
b) prin atitudine; și
c) uneori, prin tăcere.
Tăcerea valorează consimțământul în următoarele situații:
– când legea prevede expres această posibilitate;
– dacă părțile au hotărât astfel printr-un act anterior;
– dacă actele juridice au fost încheiate în favoarea exclusivă a celui care tace; și
– dacă, după obicei, tăcerea valorează acceptare.
Cu privire la modul de exprimare a voinței în contractul de rentă viageră.
În materia rentei viagere funcționează ca, în general, în materia actelor juridice civile, principiul consensualismului. În consecință, acordul de voință valabil exprimat de către credirentier și debirentier este suficient pentru formarea valabilă a acestui contract. Singura cerință ce ține de probarea contractului (actul în accepțiunea sa de instrumentum probationis) este a formei cerută ad probationem, pentru că este greu de crezut că părțile – credirentierul și debirentierul – au putut concepe un contract de rentă viageră de o valoare mai mică decât cea cerută de lege pentru a nu se cere forma scrisă în această accepțiune.
Pentru ipoteza în care, în virtutea caracterului translativ de proprietate al contractului de rentă viageră, fondul de bunuri constituit privește imobile – construcții și terenuri – se cere, cum este și firesc, forma ad validitatem, impusă de necesitatea obținerii autorizației de înstrăinare. În această situație, contractul de rentă viageră, prin excepție, este solemn.
Deși în literatura juridică franceză, așa cum s-a subliniat deja, contractul de rentă viageră poate avea și caracterele unui contract real, în dreptul nostru o asemenea posibilitate scapă spectrului formelor acestuia.
Eroarea, dolul sau viclenia și violența.
Eroarea, dolul sau viclenia ca vicii de consimțământ acționează în materia contractului de rentă viageră ca în orice alt contract, motiv pentru care nu vom face dezvoltări pe această temă.
Capacitatea părților de a încheia contractul de rentă viageră.
Condiție esențială a oricărui contract, capacitatea de a contracta, în cazul contractului de rentă viageră, este dată de aptitudinea pârtilor – numite credirentier și, respectiv, debirentier, ca subiecte de drept civil de a dobândi drepturi și asuma obligații încheind un asemenea contract. Ea se înfățișează a fi o parte a capacității de folosință a persoanei fizice sau, după caz, a persoanei juridice, constând tocmai în recunoașterea posibilității de a intra în raporturi juridice de rentă viageră prin încheierea contractului de rentă viageră.
Acordul de voință al credirentierului și debirentierului se consideră valabil exprimat, iar contractul valid, dacă cele două părți, persoane fizice sau persoane juridice, au capacitatea de a face acte juridice civile, mai exact, dacă părțile au capacitatea de a dispune de bunurile lor.
Au capacitatea să încheie contractul de rentă viageră persoanele fizice care au împlinit vârsta majoratului (18 ani), cu precizarea că femeia căsătorită înainte de împlinirea acestei vârste este asimilată majorului, grație principiului egalității cetățenilor în fața legii, din care decurge principiul de drept al familiei constând în egalitatea soților.
În materia contractului de rentă viageră este perfect aplicabilă regula din materia contractelor, constând în faptul că, în raport cu incapacitatea, capacitatea de a încheia un asemenea contract se înfățișează a fi regula, în timp ce incapacitatea de a-l încheia, este excepția. Se impune precizarea că excepțiile sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), de unde imposibilitatea extinderii ori creării de excepții pe calea interpretării. Tot astfel, se consideră că excepțiile există numai dacă sunt prevăzute expres de lege.
Același text care enumera condițiile esențiale ale unei convenții, dispozițiile articolului 948 Cod civil, consacră la punctul numărul 1 a fi o condiție esențială: „Capacitatea de a contracta”. Adăugăm că prin dispozițiile articolului 940 Cod civil se precizează persoanele care pot contracta și că, în dispozițiile articolului 950 Cod civil sunt enumerate categoriile de – cum le spune legea – „necapabili de a contracta”.
Pentru că renta viageră se poate constitui și prin testament, prezintă, din punctul de vedere al reglementării juridice, o anumită importanță dispozițiile articolului 807 Cod civil, care precizează întinderea dreptului de dispoziție prin testament al minorului de 16 ani, precum și dispozițiile articolului 808 Cod civil, privind capacitatea de a primi „prin donațiune între vii” și prin testament. b#%l!^+a?
Astfel, minorul de 16 ani poate fi credirentier, el putând constitui, prin testament, fondul de bunuri sau capitaluri, în proporție de până la jumătate din cât ar fi putut dispune dacă ar fi fost major.
Prezintă importanță și dispozițiile articolului 1306 referitoare la cei ce pot înstrăina prin vânzare și dobândi prin acest contract, întrucât contractul de rentă viageră este translativ de proprietate.
Principiul capacității, văzut la scara contractelor, în general, nu are o reglementare juridică expresă; el este dedus din texte disparate din Codul civil, spre deosebire de conținutul dispozițiilor articolului 1 din Decretul numărul 31/1954 privind persoanele fizice și juridice, care conține prevederi exprese în acest sens.
Pentru persoana juridică amintim țărmurirea adusă de principiul specialității capacității de folosință, de unde rezultă că angajarea prin contractul de rentă viageră este posibilă numai dacă aceasta este conformă principiului respectiv.
Capacitatea de a contracta a credirentierului și debirentieru-lui este strâns legată de discernământul lor.
Pentru a primi considerare juridică, incapacitățile trebuie să fie prevăzute expres de lege, pentru că exceptiones sunt strictissimae interpretationis, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi create pe cale de interpretare. Asemenea incapacități sunt:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate, singur, contracta;
– interzisul judecătoresc; și
– persoanele cărora legea le interzice să încheie unele contracte, categorie în care intră:
a) interdicția soților de a contracta unul cu celălalt;
b) tutorii, cu privire la bunurile aflate sub tutelă;
c) mandatarii în legătură cu bunurile la care se referă mandatul;
d) medicii care au tratat o persoană cu prilejul ultimei sale boli – cea care a dus la decesul acesteia – nu pot contracta între ei; și
e) interdicția în același sens instituită preoților.
Obiectul contractului de renta viageră.
Conduita părților, stabilită de ele însele prin contractul încheiat, adică acțiunea ori inacțiunea la care acestea sunt îndreptățite sau de care sunt ținute, după caz, constituie obiectul contractului.
Acțiunea sau inacțiunea formând conduita părților contractante constituie obiectul direct al contractului, spre deosebire de bunurile la care se referă, care constituie obiectul derivat, indirect al contractului.
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească anumite condiții, diferite, în funcție de împrejurarea dacă este vorba de fapta celui ce se obligă sau de bunul la care acesta se referă:
a) faptul personal al debitorului trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie un fapt posibil;
– să fie licit;
– să fie moral;
– să fie vorba de un fapt personal (o faptă proprie a celui ce se obligă prin contract); și
– să prezinte interes pentru creditor.
b) lucrul la care se referă prestația trebuie, la rândul său, să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie determinat sau determinabil;
– să se afle în circuitul civil; și
– să existe în momentul încheierii contractului.
Conduita credirentierului și cea a debirentierului sunt stabilite prin contractul de rentă viageră intervenit între aceștia și constă în acțiunea la care se obligă, adică în prestațiile ce b#%l!^+a?urmează a fi executate de către fiecare parte:
– constituirea fondului de bunuri sau capitalului de către credirentier; și
– plățile periodice ce urmează a fi făcute de către debirentier. Conduita părților reprezintă obiectul direct al contractului de rentă viageră.
Bunurile – lucrurile și capitalul – la care se referă prestațiile părților constituie obiectul indirect (derivat) al contractului.
Când renta se constituie prin lucruri, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie vorba de lucruri determinate sau determinabile;
– să fie dintre cele aflate în circuitul civil;
– să existe în momentul încheierii contractului de rentă viageră.
Cauza contractului de renta viageră.
Se impune a aminti în primul rând dispozițiile articolului 948 Cod civil, potrivit cu care „Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta; consimțământul valabil al părții ce se obligă; un obiect determinat; o cauză licită”. Din textul citat rezultă că acest text a fost consacrat numai enumerării condițiilor de validitate, ceea ce înseamnă că alte texte vor amănunți reglementarea juridică a cauzei. Astfel:
– dispozițiile articolului 966 Cod civil vorbesc despre obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită;
– dispozițiile articolului 967 Cod civil statuează cu privire la prezu-marea cauzei;
– dispozițiile articolului 968 Cod civil se referă la cauza nelicită;
– relația eroare-cauză este consacrată în dispozițiile articolului 954 alineat (2) Cod civil ;
– de cauza viciilor ascunse ale lucrului vândut se ocupă dispozițiile articolului 1352 Cod civil ; și
– în sfârșit, cu privire la cauză în materia tranzacției prezintă interes dispozițiile articolului 1714 Cod civil. În baza textului citat reține atenția situația în care documentele false reprezintă motivele concrete avute în vedere de părți la încheierea actului.
Cauza a fost considerată a fi „… acea condiție esențială necesară pentru validitatea oricărui act juridic, deci și a contractului, care constă în scopul urmărit de parte sau părți la încheierea acestora”.
Observând definiția împreună cu textele citate, se poate ușor deduce că voința încorporată într-un act juridic nu se reduce numai la consimțământ; ea cuprinde în sine o seamă de reprezentări privind obiectele ce urmează a fi obținute, prestațiile ce se vor executa ori serviciile ce urmează a fi prestate, scopul care a îndemnat pe autorul manifestării de voință să intre în raporturi contractuale. Din acest punct de vedere, nu interesează cauza eficientă, ci cauza juridică în sens de scop.
Pe cale de consecință, rezultă că scopul, în sens de cauză juridică a contractului, inclusiv a contractului de rentă viageră, este o componentă a voinței, că, deci, într-un contract, voința se clădește pe două componente cu valoare de condiție esențială: a) consimțământul și b) cauza.
Scopul contractului de rentă viageră este dat de o succesiune de reprezentări a ceea ce dorește să obțină fie credirentierul, fie debirentierul prin încheierea acestui contract, reprezentări care privesc motivele care au determinat părțile să-l încheie.
Tot astfel, ceea ce, de pe pozițiile lor contractuale, credirentierul și debirentierul doresc să obțină, este de natură a contura elementele cauzei și a disjunge în planul definirii lor.
În consecință, în raport de cele precizate, se poate conchide:
– în primul rând, în contractul de rentă viageră, cauza este o parte a voinței juridice; poate fi, deci, considerată ca fiind prelungirea consimțământului părților;
– în al doilea rând, cauza este un element de structură al contractului de rentă viageră, care răspunde la întrebarea: „pentru ce?”, întrebare al cărei răspuns subliniază, prin el însuși, scopul urmărit de credirentier și, respectiv, de debirentier, la încheierea contractului;
– în al treilea rând, cauza ca element structural al contractului de rentă viageră nu se confundă nici cu consimțământul și nici cu obiectul acestuia, fiecare dintre aceste condiții esențiale având identitatea și funcțiile ei pe planul formării actului juridic civil;
– pe de altă parte, în al patrulea rând, cauza nu poate fi confundată cu izvorul efectelor juridice ale contractului de rentă viageră, pentru simplul motiv că este vorba de cauză b#%l!^+a?juridică, și nu de cauză eficientă;
– în sfârșit, în al cincilea rând, considerăm că, deși este vorba de causa finalis a contractului de rentă viageră, deci, de cauză în sens de scop care, aparent, se plasează în timp după efect, în realitate, aceasta precede efectul.
Scopul imediat este un element al cauzei. Astfel privit, scopul imediat constă în rezultatul urmărit de credirentier sau debirentier, după caz, în contractul de rentă viageră, în schimbul a ceea ce fiecare dintre aceștia se obligă.
Este important a se sublinia că scopul imediat intră în structura contractului de rentă viageră și se deslușește cu ușurință în sistemul elementelor de structură ale acestuia. El constituie considerația imediată avută în vedere de părțile contractului de rentă viageră, cu ocazia perfectării operației juridice (în sens de negotium juris) de constituire, pe cale contractuală, a rentei viagere.
În cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile, respectiv, contracte, scopul imediat este același, este, deci invariabil. Pe cale de consecință, la toate contractele aleatorii, scopul este același, invariabil, în categoria contractelor aleatorii se înscrie și contractul de rentă viageră.
Astfel privit caracterul invariabil al scopului imediat, se poate constata că:
– în contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea contraprestației pe care fiecare parte o urmărește. Contractul de rentă viageră este, în principiu, un contract sinalagmatic, de unde rezultă că, obligându-se să constituie fondul de bunuri sau capitalul, credirentierul urmărește să obțină contraprestațiile periodice la care debirentierul se obligă. Tot astfel, obligându-se să plătească prestații cu o anumită periodicitate, debirentierul o face urmărind să primească fondul constituit în lucruri sau în capital de către credirentier; în cazul contractelor cu titlu gratuit – contractul de rentă viageră putând fi prin excepție, constituit prin donațiune între vii, deci printr-o liberalitate, contract cu titlu gratuit – scopul imediat constă în a face o liberalitate sau un serviciu gratuit unei persoane;
– la contractele reale scopul imediat constă în restituirea a ceea ce partea a primit cu un anumit titlu;
– scopul imediat este cuprins formal în contractul de rentă viageră, în sens de instrumentam probationis, ceea ce face ca dovedirea acestui scop să fie ușor de făcut.
În contractul de rentă viageră, scopul mediat se înfățișează ca elementul psihologic, lăuntric, motivul impulsiv și determinant care a împins părțile la încheierea acestuia, element care se referă atât la însușirile acestui contract, pe de o parte, cât și la însușirile credirentierului și debirentierului, pe de altă parte.
Spre deosebire de scopul imediat, care, așa cum s-a precizat mai sus, este invariabil în cadrul aceleiași categorii de contracte, scopul mediat se caracterizează prin variabilitatea lui de la contract la contract în cadrul aceleiași categorii și pe cale de consecință, de la un contract aparținând unei categorii la altul, aparținând altei categorii.
Motivația se găsește în faptul că scopul mediat este, în ultimă instanță, un element al procesului de gândire în care partea se angajează, proces care se definitivează prin chiar încheierea operației juridice în sens de negotium juris, adică prin constituirea rentei viagere pe cale contractuală.
Pentru a face dovada scopului mediat în contractul de rentă viageră, este nevoie de o adevărată cercetare psihologică, întrucât numai astfel se poate ajunge la deslușirea și stabilirea motivului psihologic, impulsiv și determinant care i-a condus pe credirentier și debirentier la încheierea acestui contract.
Dificultatea în stabilirea acestui element, în cadrul oricărui contract, dar și în contractul de rentă viageră, rezidă în faptul că o dovadă directă nu este posibilă. Este motivul pentru care s-a considerat că „… fiind vorba de un element psihologic care nu rezultă din structura actului juridic, descoperirea lui se face prin dovedirea faptelor conexe și vecine, din care se pot trage concluzii în privința scopului mediat”.
Un exemplu cât se poate de plastic în acest sens, de pe „terenul” unui alt contract aleatoriu, îl constituie aflarea scopului mediat ilicit al unui joc de noroc nepermis de lege, când scopul mediat însuși, ca și caracterul lui ilicit, sunt deduse din dovedirea unor fapte conexe și vecine care, ca fapte pozitive, sunt mult mai ușor de dovedit.
Astfel, dovedirea scopului mediat ilicit al unui asemenea joc poate fi făcută dacă:
– se dovedește că o persoană împrumută bani unei alte persoane pentru ca aceasta din urmă să poată continua jocul de noroc nepermis de lege;
– se dovedește că împrumutătorul a fost de față, asistând la jocul de noroc;
– se dovedește că în timpul jocului s-a predat suma de bani care i-a permis împrumutatului să continue jocul.
Făcându-se asemenea dovezi, implicit, scopul mediat și caracterul său ilicit au fost b#%l!^+a?dovedite atât pentru contractul de împrumut, cât și pentru contractul de joc de noroc.
În cazul contractului de rentă viageră se aplică regula comună pentru toate contractele, constând în aceea că elementul structural – cauza – se prezumă până la proba contrară și că cel ce invocă un anume lucru în legătură cu aceasta este dator să-și dovedească susținerile: actori incumbit probatiu.
Vorbind despre condițiile cauzei în contractul de rentă viageră, trebuie deosebit între cele de admisibilitate și cele de validitate.
Potrivit legii, două sunt condițiile de admisibilitate cu acțiune recunoscută inclusiv în materia contractului de rentă viageră:
– prima: motivul impulsiv și determinant să se refere fie la calitățile ori identitatea credirentierului sau debirentierului, fie la însușirile prestației; și,
– cea de a doua: când, potrivit regulii în materie, contractul de rentă viageră are caracter oneros, se pretinde ca motivul invocat să fi fost cunoscut de cealaltă parte.
Cele două condiții de admisibilitate a acțiunii în anulabilitate pentru eroare, sunt, în ultimă instanță, chiar condițiile care se cer pentru a acorda valoarea (considerarea) de cauză motivelor determinante la încheierea contractului de rentă viageră.
Condițiile impuse de lege pentru valabilitatea cauzei sunt:
a). cauza trebuie să existe, în toate contractele și pe cale de consecință și în contractul de rentă viageră.
În privința existenței cauzei, trebuie distins între scopul imediat și mediat, pe de o parte iar, pe de altă parte, între cauzele lipsei de cauză, după cum urmează:
Între scopul imediat și scopul mediat trebuie distins, deoarece rezolvările sunt diferite în raport cu observarea asupra cauzelor lipsei de cauză;
– se cunosc următoarele cauze ale lipsei de cauză:
lipsa voinței juridice a părților; si
– orice alte cauze care fac ca scopul să nu existe;
b). cauza în contractul de rentă viageră trebuie să fie reală, nu falsă.
Cauza este falsă în cazul în care există eroare asupra unuia sau mai multor elemente, considerate a fi motivul impulsiv și determinant la încheierea contractului de rentă viageră;
c). cauza în contractul de rentă viageră trebuie să fie licită.
Această condiție privește cu deosebire scopul mediat. Este însă ușor de înțeles că ilicitatea scopului mediat antrenează după sine și ilicitatea scopului imediat, pentru că scopul imediat nu poate fi considerat licit dacă scopul mediat este ilicit. Cele două elemente formează, împreună, totul unitar – cauza. Rezultă per a contrario că în contractul de rentă viageră cauza este licită atunci când ea se află în deplină concordanță cu dispozițiile legii. În contractul de rentă viageră, cauza trebuie să fie morală. Este o condiție considerată mereu ca fiind alăturată condiției licitații cauzei, alăturare rezultând chiar din formularea articolului 968 Cod civil: „… când este contrarie bunelor moravuri și ordinei publice”.
Rezultă așadar, cu valoare de concluzie, că suntem în prezența unei cauze morale când scopul impulsiv și determinant la încheierea contractului de rentă viageră este în concordanță cu bunele moravuri și, tot astfel, în lipsa unei asemenea concordanțe, cauza este considerată a fi imorală.
Rolul cauzei în contractul de rentă viageră rezultă pregnant din utilitatea ei ca element de structură al acestui contract, utilitate în legătură cu care se pot face următoarele precizări:
– cauza în contractul de rentă viageră trebuie văzută ca o garanție instituită de lege în vederea asigurării unei voințe libere și conștiente, valabil exprimate de ambele părți: credirentierul și debirentierul raportului juridic de rentă viageră;
– cauza se înfățișează a fi un instrument eficace pentru apărarea și ocrotirea ordinii publice și bunelor moravuri, ambele valori interesând în gradul cel mai înalt raporturile juridice rezultând din contractul de rentă viageră;
– cauza se înfățișează a fi și criteriul de clasificare a contractelor în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit, or, așa cum s-a precizat deja, contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract oneros, și, uneori, prin excepție, contract cu titlu gratuit;
– în sfârșit, cauza prezintă interes pentru aprecierea valabilității obiectului contractului de rentă viageră.
Referiri cu privire la proba cauzei s-au făcut deja cu prilejul prezentării elementelor cauzei, ceea ce face ca, în continuare, să subliniem câteva aspecte, deduse din reglementările în materie:
– chiar atunci când cauza nu este expresă, convenția este considerată a fi valabilă. Este cazul contractului de rentă viageră, văzut ca act juridic în sens de intrumentum probationis, din care cauza nu rezultă expres;
– în contractul de rentă viageră cauza care nu rezultă expres este prezumată.
Dispozițiile articolului 967 Cod civil conțin, astfel, două prezumții legale relative:
– prima: prezumția de existență a cauzei; și
– cea de a doua: prezumția de valabilitate a cauzei.
În contractul de rentă viageră, dacă una dintre părți invocă lipsa cauzei sau nevaliditatea ei, obligația dovedirii susținerilor sale revine acesteia.
În regulă generală, pentru dovedirea cauzei ca element structural al contractului de rentă viageră se poate recurge la mijloacele de probă admise potrivit dreptului probator comun. Asemenea mijloace pot fi folosite deopotrivă pentru dovada existenței cauzei, dar și pentru dovada inexistenței ori falsității ei.
Forma contractului de renta viageră.
În dreptul francez funcționează principiul consensualismului actelor juridice, urmare a căruia, contractul de rentă viageră este un contract consensual. Acest contract nu este susceptibil de formă autentică.
În dreptul nostru, forma ad solemnitatem (ad validitatem) este posibilă numai pe cale de excepție, atunci când contractul de rentă viageră, grație caracterului lui de contract translativ de proprietate, privește transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor – terenuri sau construcții -, situație în care forma autentică devine un element structural al acestuia (o condiție esențială).
La fel, constituirea prin donație între vii sau prin testament reclamă forma autentică.
Regula rămâne cea rezultând din caracterul consensual, în principiu, al contractului de rentă viageră, în legătură cu care facem următoarele precizări: în situația în care renta viageră este constituită ca preț al unei vânzări, contractul va trebui să răspundă cerințelor actului sub semnătură privată (redactat în atâtea exemplare câte părți cu interese contrare sunt).
Capitolul III
Efectele contractului de rentă viageră
Renta viageră se constituie în favoarea (în profitul) celui ce varsă fondurile. Ca regulă generală credirentierul este cel care constituie fondul (în lucruri sau capital) din care se „întreține” renta viageră, de unde și calitatea lui de a primi plățile termenelor (plățile prestațiilor periodice) stipulate în contract.
Renta viageră poate fi constituită în favoarea (în profitul) unui terț. În această situație se impun câteva precizări:
– renta viageră se poate constitui în favoarea unui terț pe calea donației, situație în care toate elementele contractului de rentă viageră sunt cârmuite de regulile care dau regimul juridic al donației;
– în mod normal, terțul nu are nici un drept de a se bucura de o rentă viageră, dar legiuitorul a permis încheierea contractului în favoarea sa pentru a nu se aduce înfrângere principiului libertății convențiilor;
– încheierea contractului de rentă viageră în favoarea unui terț este cât se poate de rar întâlnită în practică, regula în materie, așa cum s-a arătat deja, fiind constituirea rentei în favoarea credirentierului;
– constituirea rentei în favoarea unui terț este valabilă independent de acceptarea acestuia ori de capacitatea sa, pentru că terțul nu este parte în contract.
Constituirea rentei viagere în favoarea debirentierului.
Legea nu prevede o astfel de posibilitate, dar nici nu o interzice, motiv pentru care credem că, în temeiul principiului libertății contractuale, renta se poate constitui și în favoarea debirentierului.
Să presupunem că debirentierul se sinucide. În acest caz se pune întrebarea: ce se întâmplă cu capitalul? Răspunsul este unul logic: renta viageră a fost constituită în favoarea debirentierului pe viață. În situația în care acesta își curmă viața, este logic ca cel ce a constituit-o să-și ceară înapoi capitalul. Credem că o soluție asemănătoare se impune și în cazul condamnării la moarte a debirentierului.
Se impune precizarea că ori de câte ori în contract nu se face vorbire despre cel în favoarea căruia se instituie renta viageră, aceasta se va considera a fi fost făcută în favoarea credirentierului, explicația găsindu-se într-un motiv de echitate: el, credirentierul, este cel care a constituit fondul (în bunuri și capital), de unde se subînțelege că renta s-a constituit în favoarea sa.
Renta viageră se poate constitui în favoarea mai multor persoane.
Într-o asemenea situație se urmărește una din următoarele două finalități:
– fie atribuirea succesivă a beneficiului rentei, în mod succesiv, persoanelor în favoarea cărora s-a constituit;
– fie păstrarea beneficiului rentei viagere pentru debirentier și pentru moștenitorii lui, până la dispariția tuturor persoanelor în favoarea cărora s-a constituit.
Se pune întrebarea: ce se întâmplă dacă renta s-a instituit în favoarea a două sau mai multe persoane, deodată, iar acestea încetează din viață la date diferite? Logic, răspunsul trebuie să constea în stingerea parțială a rentei pe măsura dispariției beneficiarilor.
În toate cazurile în care renta a fost constituită în favoarea mai multor persoane, acestea trebuie desemnate prin contract.
Dacă renta s-a stabilit în favoarea credirentierului și în favoarea unor terțe persoane, care nu sunt parte în contract, de exemplu, a copiilor acestuia care n-au fost concepuți încă, obligația de a desemna pe beneficiari nu mai acționează; ea se transformă în posibilitatea recunoscută credirentierului de a marca un termen extinctiv pentru rentă.
Renta viageră constituită în favoarea unei persoane decedate este nulă atât în concepția legiuitorului francez de la 1804, cât și în concepția legiuitorului român de la 1864.
Constituirea rentei viagere în favoarea unei persoane bolnave.
Dacă este vorba de o maladie obișnuită și trecătoare, contractul de rentă viageră este valabil. Dacă însă este vorba de o boală gravă care face ca bolnavul „să fie pe moarte”, un asemenea contract nu poate fi considerat valabil încheiat, lată de ce contractul de rentă viageră încheiat în favoarea unei persoane bolnave („pe moarte”) este asimilat cu contractul de rentă viageră încheiat în favoarea unui decedat în privința soluțiilor.
Soluția se află în dispozițiile articolului 1645 Cod civil, care statuează astfel: b#%l!^+a?„Contractul de rentă pe viață, în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de la data contractului, este nul”.
Explicația este logică și simplă: contractul de rentă viageră este un contract aleatoriu pentru că, la încheierea lui, părțile nu cunosc întinderea exactă a prestațiilor la care se obligă; ele nu au, deci, imaginea exactă a șanselor lor de pierdere ori de câștig. În speță însă, moartea persoanei bolnave este sigură și sigur că se va produce imediat, astfel că dispare caracterul aleatoriu al contractului, caracter care este de esența lui.
Din analiza textelor citate rezultă că, pentru a opera nulitatea contractului de rentă viageră, sunt necesare trei condiții:
– cel în favoarea căruia s-a constituit renta să fi fost bolnav în momentul încheierii contractului;
– încetarea acestuia din viață să se fi datorat maladiei de care a suferit la data încheierii contractului; și
– decesul să fi survenit înainte de expirarea termenului de 20 de zile de la data încheierii contractului de rentă viageră.
3.1 Obligațiile debirentierului
Debirentierul intră într-un raport juridic de rentă viageră cu credirentierul prin încheierea contractului de rentă viageră cu acesta. Din raportul juridic în care intră se nasc pentru el următoarele trei obligații:
– să dea garanțiile promise;
– să plătească datoriile rentei cu respectarea strictă a periodicității stabilite prin contract;
– să suporte riscurile bunului primit.
Obligația de a da garanțiile promise
Debirentierul este ținut la garanțiile promise prin contract, sub sancțiunea rezilierii. În acest sens sunt și dispozițiile articolului 1646 Cod civil român, text In temeiul căruia beneficiarul contractului de rentă viageră poate cere „sfărâmarea” acestuia în lipsa garanțiilor pentru executare. Este bineînțeles, vorba numai de contractul prin care s-a constituit renta viageră cu titlu oneros.
Contractul de rentă viageră cu titlu oneros este un contract sinalagmatic. În contractele sinalagmatice funcționează regula specifică, potrivit căreia ele se reziliază (sau rezoluționează, după caz) pentru neexecutarea din culpă. Se spune că în contractele sinalagmatice „condiția rezolutorie este mereu subînțeleasă”.
Așadar, pentru neîndeplinirea obligației de a da garanțiile promise, sancțiunea este rezilierea contractului.
În ipoteza în care contractul de rentă viageră, prin modul în care s-au structurat obligațiile părților și obligațiile de garanție, ar putea consta într-o singură prestație, care se execută dintr-o dată, iar debirentierul nu a început încă plățile periodice, se poate admite că sancțiunea care operează este rezoluțiunea.
Sancțiunea rezoluțiunii nu operează de plin drept, ea trebuie cerută în instanță, dar poate fi înlăturată dacă debitorul oferă garanții echivalente înainte să se pronunțe o hotărâre definitivă.
Plata datoriilor
Cel ce se obligă prin contractul de rentă viageră să plătească datoriile este debirentierul. El trebuie să le plătească la termenele stabilite prin contract. Datoriile încep să curgă din momentul transmiterii fondului rentei. Ele se pot plăti în bunuri sau în bani.
Obligația de a suporta riscurile lucrului
Riscul însoțește dreptul de proprietate, în sensul că bunurile care au constituit fondul rentei viagere trec de la credirentier la debirentier și odată cu acestea trece și riscul. Operează așadar regula res perit domino. Chiar și în cazul în care renta viageră se constituie printr-o sumă de bani, riscurile trec asupra debirentierului, pentru că o asemenea operație presupune vărsarea prealabilă a acestei sume. Riscurile trec de la credirentier la debirentier din momentul încheierii contractului, cu condiția ca acest moment să coincidă cu cel al vărsării sumei.
3.2 Obligațiile credirentierului
b#%l!^+a?
Obligațiile credirentierului față de debirentier
Constituirea rentei se poate face fie cu titlu de împrumut, fie cu titlu de vânzare. Aparent, numai în cea de a doua ipoteză credirentierului îi revin obligații. În realitate însă, împrumutătorul are și el anumite obligații;; se poate spune că aceste obligații le are și credirentierul care a stipulat cu titlul de împrumutător. Cum însă contractul de rentă viageră își are fizionomia sa juridică, proprie (natura sa juridică, proprie) și identitatea sa în raport cu orice alt contract, inclusiv cu contractul de împrumut ori cu cel de vânzare-cumpărare, chiar dacă obligațiile credirentierului se aseamănă cu cele ale împrumutătorului sau vânzătorului, după caz, ele diferă prin finalitatea lor, finalitate care este aceeași cu cea a contractului de rentă viageră însuși.
În contextul arătat, credirentierul are următoarele obligații:
– să constituie fondul rentei, în bunuri (lucruri) sau în capital;
– să transmită dreptul de proprietate asupra bunurilor care formează fondul rentei către debirentier, este principala obligație a credirentierului. A transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formează fondul rentei este o obligație de a da, cu toate consecințele juridice care decurg din aceasta;
– să predea efectiv bunurile (lucrurile sau capitalul) debirentierului.
Este o obligație de a face, strâns legată de obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra acestora care este, așa cum s-a precizat, o obligație de a da; și
– să garanteze pe debirentier cu privire la aceste lucruri.
B. Obligațiile credirentierului față de terți.
Sesizabilitatea rentei viagere
Clauza prin care o rentă viageră constituită cu titlu oneros se declară insesizabilă este interzisă. Per a contrario, renta viageră cu titlu gratuit poate fi stipulată ca insesizabilă.
Cesibilitatea rentei viagere
În contractul de rentă viageră cu titlu oneros renta viageră nu poate fi constituită de părți ca incesibilă (nu poate fi incesibilă), pentru aceleași motive pentru care ea nu poate fi insesizabilă.
Este posibil ca o rentă viageră să fie lăsată moștenire, în condițiile legii. Ea poate fi declarată incesibilă și insesizabilă.
Raportul și reducțiunea
Când renta viageră s-a constituit cu titlu gratuit, ea este supusă reducțiunii dacă valoarea ei depășește valoarea bunurilor avute. Tot astfel, renta viageră este nulă dacă s-a constituit în favoarea unei persoane incapabile de a primi.
3.3 Urmărirea rentei viagere de către creditori
Renta viageră, cu titlu oneros sau gratuit, poate fi urmărită de creditorii credirentierului. În cazul în care renta a fost constituită cu titlu gratuit, ea poate fi declarată neurmăribilă prin convenția părților. Astfel de rentă va putea fi totuși urmărită, dar numai pentru datorii de alimente, chirie sau alte creanțe privilegiate asupra mobilelor.
Capitolul IV
Încetarea contractului de rentă viageră
Renta viageră se stinge prin:
– moartea celui în favoarea căruia s-a constituit;
– răscumpărare; și
– alte cauze.
Stingerea rentei viagere prin moartea celui în favoarea căruia s-a constituit.
În această privință se impun următoarele precizări:
– dacă renta viageră s-a constituit în favoarea credirentierului, aceasta se va stinge odată cu decesul acestuia; se spune că „renta moare odată cu rentierul”. Dacă debirentierul moare înaintea credirentierului, renta viageră va fi plătită de către moștenitorii debirentierului, iar dacă debitorul îl ucide pe crediren-tier, nu va fi „scutit” de rentă, el urmând a o plăti în continuare pe perioada cât i s-ar fi acordat, în funcție de vârsta și starea sănătății defunctului;
– dacă renta s-a constituit în favoarea debirentierului ori în favoarea unui terț, stingerea operează la moartea acestora. În situația în care credirentierul predecedează, renta trece asupra b#%l!^+a?moștenitorilor săi;
– dacă renta este constituită în favoarea mai multor persoane, părțile pot decide ca în cazul morții unuia dintre beneficiari, cuantumul ei să rămână același. Ea se va stinge când toți beneficiarii au decedat.
Stingerea rentei prin răscumpărare.
Potrivit dispozițiilor articolului 969 Cod civil, „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Aici își găsește explicația faptul că cel ce constituie renta nu se poate libera de plata ei prin rambursarea capitalului și renunțând la restituirea datoriilor plătite, pentru că, potrivit dispozițiilor articolului 1648 Cod civil: „înființătorul renditei nu poate să se elibereze de plata ei, oferind înapoierea capitalului și renunțând la restituirea anuităților plătite, oricât de lungă ar fi viața acelor în a căror favoare s-a înființat rendita și oricât de oneroasă fie prestația renditei”.
Totuși, credem că dacă renta s-a constituit printr-un contract de donație între vii, donatorul o poate răscumpăra. În contractul de rentă viageră poate fi inserată chiar clauza potrivit căreia credirentierul poate răscumpăra renta.
Alte cauze de stingere a rentei viagere.
În această categorie intră:
– lipsa persoanei sau persoanelor în favoarea căreia (cărora) s-a constituit renta viageră;
– revocarea rentei constituite cu titlu gratuit pentru cauză de ingratitudine;
– stingerea rentei viagere prin prescripție;
– stingerea rentei viagere prin novație etc.
Efectele stingerii rentei viagere.
Datoriile rentei viagere se înfățișează a fi fructe civile care se dobândesc, potrivit legii, „zi cu zi”, de unde concluzia potrivit căreia, în momentul stingerii acesteia, de regulă se stabilește contul credirentierului în funcție de numărul zilelor scurse.
Calculul acestor zile se face astfel: ziua în care s-a încheiat contractul (dies a quo) nu se ia în calcul. Ziua în care moare credirentierul, de asemeni, nu se ia în calcul. În primul caz, pentru că renta începe să producă efecte la expirarea zilei în care s-a încheiat contractul, iar, în cel de al doilea caz, pentru că ziua morții credirentierului este considerată pentru curgerea rentei viagere ca o zi neterminată.
Sarcina probei stingerii rentei viagere incumbă debirentierului, cu deosebire în situația în care stingerea are drept cauză prescripția.
Cu privire la mijloacele de probă trebuie precizat că se aplică dreptul comun probator, dacă legea nu conține dispoziții speciale în această privință.
Când în discuție este problema existenței credirentierului, debirentierului ori a terților beneficiari, un rol important în plan probatoriu îl au actele de stare civilă și certificatele corespunzătoare lor.
CONCLUZII
În alegerea tematicii prezentei lucrări am pornit de la câteva constatări. Vreme de b#%l!^+a?aproape o jumătate de secol, sistemul economic și social-politic din țara noastră a fost total neprietenos legăturilor interumane care puteau să stimuleze frecvența contractelor de rentă viageră, de joc și prinsoare ori de întreținere. Singurul contract aleator cu o frecvență recunoscută și de o importanță aparte, a fost contractul de asigurare.
Se poate spune că asemenea contracte au căzut într-o cvasidesuetudine generală, stare cu serioase influențe asupra teoriei și practicii dreptului în acest domeniu. Pe cale de consecință, multe dintre textele consacrate acestor contracte au fost „trecute în uitare”, cazuistica fiind întreruptă, iar literatura de specialitate trecând peste acest segment al contractelor speciale.
Revoluția din decembrie 1989 a constituit baza de plecare într-o revigorare a relațiilor economice și social-politice specifice economiei de piață, relații care au aceeași natură cu cele din perioada interbelică, dar se desfășoară în contextul anilor noștri. Au apărut, astfel condițiile social-economice și politice favorabile relațiilor care constituie suportul contractelor aleatorii, de unde și necesitatea redării finalității textelor din Codul civil care le reglementează.
Drept urmare, cazuistica în materie renaște, iar literatura juridică în domeniu își reclamă dreptul de a acoperi sub aspect teoretic, un număr de contracte care, în realitate, se află sub semnul unui rafinament juridic și a unei fineți juridice deosebite.
Acesta este și motivul pentru care am ales să aprofundez subiectul contractului de rentă viageră. Astfel, am început în primul capitol cu noțiunile generale ale contractelor și evoluția instituției contractului, aplecându-ne atenția asupra contractelor civile și aleatorii. În următorul capitol, „noțiunea și caracterele juridice ale contractului de renta viageră”, am detaliat particularitățile contractului de renta viageră, începând cu sediul materiei, noțiunea de renta viageră, caracterele juridice si condițiile de validitate ale acestui tip de contract. În capitolul III, „efectele contractului de rentă viageră” , am evidențiat obligațiile născute în urma contractului pentru părțile implicate, debirentier și credirentier, precum și urmărirea rentei viagere de către creditori. În ultimul capitol sunt dezbătute modalitățile de încetare a contractului de rentă viageră și efectele stingerii acestuia.
Bibliografie
Legislație:
Constituția României;
Codul civil român;
Codul civil francez;
Codul de procedură civilă;
Decretul numărul 31/1954
Cursuri, tratate, monografii:
ALEXANDRESCO, D. – Dreptul civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străin , TOMUL IV, Atelierele Grafice Socec & Co, 1913 .
ALEXANDRESCO, D. – Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IV , București , 1916.
BOROI, G. – Drept civil . Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2002.
CĂPĂȚÂNĂ O., Societățile comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1991.
CĂRPENARU ST. D., Drept comercial român; Editura. All, București, 1998.
CHIRICĂ, D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997.
CERNEA E., MOLCUȚ E. – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela, București, 1999.
DEAK, FR. – Tratat de drept civil . Contracte speciale , Editura Actami, București, 1999.
DEAK, FR. – Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2002.
FLORESCU D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2001.
FILIPESCU I. – Tratat de dreptul familiei , Editura All Beck, București, 2000
HAMANGIU C., ROSETTI BĂLĂNESCU , I., BĂICOIANU AL. – Tratat de drept civil român, vol. III, Editura All Beck , București , 1998
MACOVEI D., STRIBLEA M. S. – Drept civil . Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, Iași , 2000.
MOTICA R., MOȚIU F. – Contracte civile speciale . Teorie și practică judiciară , Editura Lumina Lex , București , 2000.
MOLCUȚ E. – Drept roman , Editura Press Mihaela , București , 1999
NIȚOIU ROBERTA, Teoria contractelor aleatorii, Editura, All Beck, București, 2003.
SAFTA-ROMANO E. – Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, Iași, 1999.
STĂNCIULESCU, L. – Drept civil . Contracte speciale . Succesiuni, Editura All Beck , București , 2002.
STĂTESCU, C., BÂRSAN, C. – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck , București , 2002.
STOICA, V. – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All Educațional , București , 1997.
TOADER, C. – Manual de contracte civile speciale, Editura All Beck, București, b#%l!^+a?2000.
TOADER, C. – Evicțiunea în contractele civile, Editura All Educațional, București, 1997.
TURIANU, C. – Contracte civile speciale . Practica judiciară adnotată , Editura All Beck, București, 2000.
URS, I. R., ANGHENI, S. – Drept civil . Contracte civile , vol. III, Editura Oscar Print, București, 2000.
UȚĂ, L., JORA, C. – Practica judiciară adnotată . Curtea de Apel București . Culegere de spețe pe anul 2001, Editura Lumina Lex, București, 2002.
ZINVELIU I. – Contractele civile- instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
Culegeri de jurisprudență:
XXX – Buletinul Jurisprudenței Curții Supreme de Justiție pe anul 1994 , Editura Proema Baia – Mare , 1995.
XXX – Culegere de practică judiciară a Tribunalului București , 1993 – 1997 , Editura All Beck , București , 1998 .
XXX – Culegere de practică judiciară civilă a Curții de Apel București , 1993-1998, Editura All Beck ,București , 1999.
XXX – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Pitești , 1998 , Editura All Beck , București , 1999.
XXX – Decizia nr. 659/1988 a Tribunalului Suprem , secția civilă, în „Revista română de drept ” , nr. 1/1989 .
XXX – Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975 – 1980 , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1982.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a
Bibliografie
Legislație:
Constituția României;
Codul civil român;
Codul civil francez;
Codul de procedură civilă;
Decretul numărul 31/1954
Cursuri, tratate, monografii:
ALEXANDRESCO, D. – Dreptul civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străin , TOMUL IV, Atelierele Grafice Socec & Co, 1913 .
ALEXANDRESCO, D. – Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IV , București , 1916.
BOROI, G. – Drept civil . Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2002.
CĂPĂȚÂNĂ O., Societățile comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1991.
CĂRPENARU ST. D., Drept comercial român; Editura. All, București, 1998.
CHIRICĂ, D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997.
CERNEA E., MOLCUȚ E. – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela, București, 1999.
DEAK, FR. – Tratat de drept civil . Contracte speciale , Editura Actami, București, 1999.
DEAK, FR. – Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2002.
FLORESCU D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2001.
FILIPESCU I. – Tratat de dreptul familiei , Editura All Beck, București, 2000
HAMANGIU C., ROSETTI BĂLĂNESCU , I., BĂICOIANU AL. – Tratat de drept civil român, vol. III, Editura All Beck , București , 1998
MACOVEI D., STRIBLEA M. S. – Drept civil . Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, Iași , 2000.
MOTICA R., MOȚIU F. – Contracte civile speciale . Teorie și practică judiciară , Editura Lumina Lex , București , 2000.
MOLCUȚ E. – Drept roman , Editura Press Mihaela , București , 1999
NIȚOIU ROBERTA, Teoria contractelor aleatorii, Editura, All Beck, București, 2003.
SAFTA-ROMANO E. – Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, Iași, 1999.
STĂNCIULESCU, L. – Drept civil . Contracte speciale . Succesiuni, Editura All Beck , București , 2002.
STĂTESCU, C., BÂRSAN, C. – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck , București , 2002.
STOICA, V. – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All Educațional , București , 1997.
TOADER, C. – Manual de contracte civile speciale, Editura All Beck, București, b#%l!^+a?2000.
TOADER, C. – Evicțiunea în contractele civile, Editura All Educațional, București, 1997.
TURIANU, C. – Contracte civile speciale . Practica judiciară adnotată , Editura All Beck, București, 2000.
URS, I. R., ANGHENI, S. – Drept civil . Contracte civile , vol. III, Editura Oscar Print, București, 2000.
UȚĂ, L., JORA, C. – Practica judiciară adnotată . Curtea de Apel București . Culegere de spețe pe anul 2001, Editura Lumina Lex, București, 2002.
ZINVELIU I. – Contractele civile- instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
Culegeri de jurisprudență:
XXX – Buletinul Jurisprudenței Curții Supreme de Justiție pe anul 1994 , Editura Proema Baia – Mare , 1995.
XXX – Culegere de practică judiciară a Tribunalului București , 1993 – 1997 , Editura All Beck , București , 1998 .
XXX – Culegere de practică judiciară civilă a Curții de Apel București , 1993-1998, Editura All Beck ,București , 1999.
XXX – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Pitești , 1998 , Editura All Beck , București , 1999.
XXX – Decizia nr. 659/1988 a Tribunalului Suprem , secția civilă, în „Revista română de drept ” , nr. 1/1989 .
XXX – Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975 – 1980 , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1982.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Renta Viagera (ID: 129623)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.