Relația Parlamentului European cu Celelalte Instituții Comunitare și Extracomunitare

Cuprins

Introducere

Pe lângă scopul creării unei piețe unice și a unei uniuni monetare, un alt obiectiv fundamental al Uniunii Europene este coeziunea, și anume reducerea disparităților economice și sociale dintre regiunile mai bogate și mai sărace ale Uniunii. Conform Tratatului Comunității Economice Europene, Comunitatea trebuie să acționeze pentru a promova dezvoltarea armonioasă a regiunilor sale și de a reduce disparitățile dintre acestea.

Motivația principală pentru care am ales această temă a fost aceea că Parlamentul European reprezintă un subiect de actualitate care vizează în primul rând tânăra generație dar nu numai, prin intermediul acestei instituții fiind exprimată vocea cetățenilor.

De ce această instituție a Uniunii Europene? Alegerea acestei teme nu este una întâmplătoare. Un prim motiv rezidă din faptul că această Adunare Parlamentară a Consiliului Europei, care și-a ținut prima sa sesiune la 10 august 1949, poate fi considerată cea mai veche adunare parlamentară internațională pluralistă formată din deputați aleși în mod democratic, înființată pe baza unui tratat interguvernamental, a cântărit destul de mult în tratarea acestui subiect.

Al doilea motiv stă la baza Tratatului de la Lisabona, unde din punct de vedere instituțional Parlamentul European a cunoscut cea mai mare evoluție față de celelalte instituții UE. În ceea ce privește evoluția puterii PE, este evidentă transformarea sa spectaculoasă dintr-o instituție marginală, o adunare comună cu rol consultativ, într-un colegislator al Consiliului, cu putere decizională asupra tot mai multor domenii de politici.

Mai mult, în decursul celor peste cincizeci de ani de existențǎ, Parlamentul European și-a demonstrat marea sa flexibilitate și adaptabilitate la dezvoltările din Europa și în mod deosebit la schimbările istorice care au avut loc în ultimii ani. Nici un alt forum parlamentar internațional nu a fost atât de bine dotat ca Parlamentul European pentru a integra noile democrații ale Europei Centrale și de Est în familia celorlalte democrații europene. Avantajul considerabil al membrilor săi, care sunt și membrii parlamentelor lor naționale, iar unii dintre ei sunt și membri ai UEO (organizația de apărare europeanǎ) oferă Parlamentului European posibilitatea sǎ mențină un contact strâns cu politicile naționale. Ea contribuie la pregătirea țǎrilor candidate la adeziune și sprijină evoluția democraticǎ în statele membre.

Prezenta lucrare pune în discuție rolul, funcțiile, atribuțiile și componența Parlamentului European ca actor în construcția comunitară europeană. Această lucrare este bazată pe diferite tipuri și surse de date. Mai mult, unitatea de analiză a acestei lucrării este reprezentată de Parlamentul European. Conform viziunii lui Alan Bryman, cercetarea de față este una transversală. De regulă, această caracteristică este asociată cu cercetarea cantitativă, însă în acest caz pot fi indentificate și elemente ale cercetării calitative, studiul reușind să comprime cu succes cele două strategii de cercetare.

Sursele de informare utilizate sunt atât secundare, cât și primare. Sursele secundare sunt reprezentate de lucrări de specialitate în domeniul Uniunii Europene, din punct de vedere instituțional și legislativ și articole tot din această arie de interes. Există însă și un aport important la sursele primare, precum date statistice, legislație, documente oficiale ale Comisiei Europene, Parlamentului European sau Guvernului României, articole de presă.

Lucrarea va fi structurată după cum urmează. Primul capitol cuprinde o scurtă trecere în revistă a literaturii asupra formării Comunității Europene, respectiv Uniunea Europeană, precum și a teoriilor elaborate în legătură cu evoluția instituțiilor acesteia. O dată cu cel de-al doilea capitol, lucrarea se concentrează asupra studiului de caz al acestei lucrării, și anume Parlamentul European. Aici am cuprins aspecte privind evoluția și geneza acestei instituții, fiind urmată de o scurtă clarificare conceptuală a termenului de „Parlament European”. Capitolul al patrulea este unui amplu, având în componența sa analiza structurii Parlamentului European, precum și reliefarea principalelor atribuții ale acestuia, aici amintind cele în materie legislativă, relații externe, bugetară și controlul politic. Capitolul al cincilea curpinde relațiile dintre Parlamentul European și instituțiile comunitare, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu cele extracomunitare. În capitolul al șaselea realizăm o scurtă analiză a alegerilor europarlamentare în România, precedată de explicarea procedurilor de alegere a parlamentarilor europeni.

Partea I – Partea Teoretică

Capitolul I – Repere Ale Construcției Europeneb#%l!^+a?b#%l!^+a?

1.1 Ideea comunitară de CECO

La 19 septembrie 1946, primul-ministru englez Winston Churchill, în discursul său la Universitatea din Zürich, și-a prezentat opiniile privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o prima etapa. Ideea unei Europe unite nu era nouă, ea fiind vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusive în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor. Acest lucru s-a concretizat, pentru început, la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Principalul rol al Consiliului Europei s-a circumscris însă domeniului social și cultural, nu și domeniului militar și economic. Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest context însă, problema Franco-Germană se menținea, în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai reprezinte o amenințare. Spre sfârșitul anului 1948 s-a insistat asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. S.U.A. și Marea Britanie au manifestat rețineri în această privință.

Pentru punerea în aplicare a planului Marshal, la 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană- OEEC, ca o organizație care să-și continue activitatea și care să promoveze Cooperarea europeană și după ce planul respsctiv va fi avut efectul scontat. Deși această organizație a contribuit esențial la liberalizarea comercială și politică, la adaptarea politicilor economice naționale datorita diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre. De altfel, o propunere a Olandei privind stabilirea uniunii vamale după modelul tratatului dintre țarile Beneluxului din 1944 nu a fost urmată de o acțiune concretă.

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, lansează, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și oțelului di cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniștri francez și care marcheazătrecerea la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Puțin înțeles de unii miniștrii, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate și total necunoscut opiniei publice din cele două țări. Scopul principal era de natură politică.

Republica Federală a Germaniei era interesată să-și ocupe un loc în Europa de vest. Oferta guvernului Francez reprezenta o astfel de posibilitate pe care cancelarul Adenauer o primește cu entuziasm. Italia și cele trei țări din Benelux se raliază la proiectul Francez. Conservatoare și prudentă, Marea Britanie respinge această ofertă, neâncrezătoare în această „Lotharingie” dominată de democrația creștină. Cele 9 luni de negocieri ale proiectului fravcez sunt finalizate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, tratat prin care se instituie Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (CECO) și care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.

În ce privește sistemul instituțional al primei comunități economice, tratatul CECO desemnează o Înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite, compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, cu resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și care beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelormembre și producătorilor în conformitate cu dispozițiile tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștrii sau Comitetul Consultativ în toate cazurile când consideră necesar. Creat ca urmare a unei inițiative olandeze, Consiliului de Miniștrii își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, cu precădere cele în scopul armonizării acțiunii Înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Se instituie regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând și posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, el având însă numai în anumite cazuri și numai sub anumite condiții puterea de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul. Este înființată și o Adunare Comună, compusă din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, în fata acesteia Înalta fiind răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, putând fi depusă împotriva ei o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de justiție, ce are sarcina de a asigura respectarea legii în interpretarea și aplicarea Tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia. Oricum, trecând peste unele nepotriviri „tehnice” din CECO, procesul de integrare încearcă și „domeniile de vârf” ale politicii-contextul internațional fiind deosebit de „favorabil” în acest sens.

1.2 Crearea Comunității Economice Europene și EURATOM

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului, prin care se confirmă principiul că integrarea economică trebuie să preceadă integrarea politică, el urmând unei idei din Planul „Beyen” (decembrie 1952-februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe cu scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în câmpul său de aplicare o colaborare mai apropiată în ce privește crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, opiniile statelor membre CECO au fost, în general, pozitive, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. Totuși, s-a convenit ca, în scopul elaborării de tratate, să se întrunească mai multe conferințe și să se constituie un comitet de reprezentanți guvermentali, care își începe activitatea la 9 iulie 1955 sub președenția belgianului Paul Henry Spaak-și el unul dintre artizanii procesului de integrare, ministru de externe și prim-ministru al Belgiei, Președintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951) și secretar general NATO (1957-1961). Deși a acceptat invitația de a face parte dintr-un astfel de comitet, Marea Britanie s-a retras în noiembrie 1955, în considerarea opțiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală de preferat în cadruunei idei din Planul „Beyen” (decembrie 1952-februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe cu scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în câmpul său de aplicare o colaborare mai apropiată în ce privește crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, opiniile statelor membre CECO au fost, în general, pozitive, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. Totuși, s-a convenit ca, în scopul elaborării de tratate, să se întrunească mai multe conferințe și să se constituie un comitet de reprezentanți guvermentali, care își începe activitatea la 9 iulie 1955 sub președenția belgianului Paul Henry Spaak-și el unul dintre artizanii procesului de integrare, ministru de externe și prim-ministru al Belgiei, Președintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951) și secretar general NATO (1957-1961). Deși a acceptat invitația de a face parte dintr-un astfel de comitet, Marea Britanie s-a retras în noiembrie 1955, în considerarea opțiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală de preferat în cadrul OEEC și pentru un comerț liber, fără o uniune vamală.

Raportul „Spaak” întocmit de acel comitet a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956, astfel încât să evidențieze măsurile necesare pentru edificarea unei piețe comune, cu o concepție fundamentală privind relațiile dintre state în această privință. S-a pornit de la constatarea că o fuziune a piețelor naționale este absolut necesară, o diviziune a muncii corectă, pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranță că resursele necesare de aprovizionare sunt permanent accesibile face posibilă renunțarea la activitățile productive care nu acordă atenție costurilor. Potrivit Raportului, fuziunea piețelor ar implica consolidarea unei uniuni vamale, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politică agricolă comună, în condițiile unui regim concurențial comun și al armonizării legislațiilor.

Totuși, într-o Europă cu interese și situații politice diverse, îndoielile și contestațiile nu lipseau. Creștin-democrații cancelarului Adenauer prezentau integrarea ca pe un pas esențial în înscrierea Republicii Federale în circuitul internațional, însă social democrații și liberalii se temeau că această mișcare politică va face imposibilă reunificarea Germaniei. În Franța, Pierre Mendes France, „marele om de stat al celei de-a IV-a Republici, avea îndoieli asupra acestei Europe liberale”, iar generalul de Gaulle rămânerea clar împotriva supranaționalismului. În ce privește negocierile, nici acestea nu erau scutite de interesele specifice fiecărui participant, Franța, de exemplu, insistând ca în domeniul agriculturii, teritoriile sale de peste mări să fie asociate la mecanismele de ajutor și finanțare ce urmau să fie puse la punct pe continent.

Așadar, trei tratate de pornire a construcției europene, dintre toate trei Tratatul de constituire a Comunitații Economice Europene fiind cel mai important, prin fundamentul juridic în procesul de integrare economică, o noutate în dreptul internațional, prin care se declanșa o noutate și în sistemul economic internațional; un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei constituții, definind un sistem comunitar dotat cu instituții politice comune (Adunarea parlamentară, Consiliul de miniștri, Comisiei și Curte de justiție); un tratat-cadru prin care sunt definite unele obiective, competențele instituțiilor, regulile si procedeele comune, fără a fi însă precis asupra metodelor și finalității politice. b#%l!^+a?

Deși o perioadă au existat, în paralel, două sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituțiilor b#%l!^+a?celor trei Comunități în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin „Tratatul de la Bruxelles”.

1.3 Actul Unic European

Creșterea numărului de membri ai Comunităților europene, ca și nivelul diferit al structurii economice și de dezvoltare, au generat unele dificultăți în formularea și aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, ceea ce făcea necesară adaptarea acestuia noilor cerințe, în condițiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. În acest sens a fost recunoscută legătura dintre activitățile comunitare și necesitatea unei astfel de cooperări prin insituirea unui Consiliu european al șefilor de state și de guverne care să se întâlnească de cel puțin trei ori pe an (Reuniunea „la vârf” de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin acesta nefiind afectate regulile și procedurile cuprinse în Tatat și nici prevederile privind cooperarea politică, stabilite de Rapoartele aprobate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării Politice europene, la Copenhaga în 1973 și la Londra în 1981, în cadrul unor asemenea întruniri „la vârf”.

În 1978 a urmat crearea unei unități monetare-ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Șefii de state și de guverne întruniți în Consiliul european, în 1982, la Copenhaga, au stabilit, ca o primă prioritate a acestei etape, desăvârșirea unei piețe interne unice, problemă care a fost luată în discuție și la întrunirile din 25/26 iunie 1984 de la Fontainebleau și din 29-30 martie 1985 de la Bruxeles. Comisia a prezentat o Carte albă în această privință pentru Consiliul european de la Milano din 28-29 iunie 1985, preconizându-se trei categorii de măsuri: eliminarea frontierelor fizice, a celor tehnice și a celor fiscale, cu un program de realizare a lor până în 1992. O mare parte dintre aceste idei și măsuri se regăsesc în AUE, în principal privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne până în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.

Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarității”, ceea ce înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Conform acestuia, rolul Uniunii ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv, toate deciziile care pot fi luate la nivel național sau regional ar trebui să fie de competența statelor membre.

Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987. După mai bine de 20 de ani de la Compromisul de la Luxemburg, deciziile se iau cu vot majoritar, crește rolul Comisiei și spațiul de manevră al acesteia. Adoptarea „pachetului Delors” în 1987 duce, în principal, la reforma resurselor proprii și la dublarea fondurilor structurale, în scopul punerii în practică a noilor politici și acțiuni comune.

1.4 Instituirea Uniunii Europene

O etapă decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai Comunităților Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Tratatul, care a avut de înfruntat numeroase obstacole până la ratificarea sa (Populația daneză a consimțit ratificarea la capătul a două referendumuri, iar în Germania a fost introdus un recurs constituțional împotriva aprobării tratatului de către parlament) înainte de a putea intra în vigoare la 1 noiembrie 1993, constiruie „o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”, în care deciziile sunt luate cât mai aproape de cetățeni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor (art. A).

Tratatul de la Maastricht a modificat tratatele originale ale anilor `50 instituind Comunitățile Europene (CECA, CEE, EURATOM), el constituind un prim pas către ordinea constituțională europeană definitivă și totodată actul fondator al Uniunii Europene, Constituția Uniunii Europene. Calea a fost deci deschisă, în ciuda limitelor impuse de anumite exigențe, înspre o „Europă cu mai multe viteze”. Uniunea Europeană astfel întemeiată nu înlocuiește Comunitățile Europene, în ciuda a ceea ce afirmă unii teoreticieni, ci le asociază cu noile „politici și forme de cooperare” (art. 47 din Tratatul UE). Pe de altă parte, tratatul de la Maanstricht, aprofundând opera întreprinsă prin Actul Unic European, a ameliorat funcționarea instituțiilor comunitare și a intensificat puterea de codecizie legislativă și de control a Parlamentului European.

Tratatul de instituire a Uniunii Europene, tratatele privind instituirea Comunităților Europene și unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfășurări Conferinței interguvernamentale de revizuire a tratatului de la Maanstricht, începută la 29 martie 1996 la Torino. După mai mult de un an, tratatul de la Amsterdam s-a finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și a fost semnat la 2 octombrie, intrând în vigoare la 1 mai 1999. Prin acest tratat, Uniunea Europeană a fost într-o oarecare măsură transformată: îi sunt conferite noi atribuții, este subliniat rolul cetățenilor, este consolidat caracterul democratic al instituțiilor. Chiar dacă construcția europeană s-a dezvoltat din punct de vedere istoric în jurul obiectivelor economice, accentul este în mod dezarmant pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interiorul ei, cât și în relașiile cu celelalte state ale lumii.

1.4 Evoluția Și Geneza Parlamentului European

b#%l!^+a?

Dând expresie principiului democrației reprezentative, Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele instituții Continentale, reprezentând nu numai propriile popoare, dar și celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate între ele prin angajamente comune, în efortul concentrat spre progresul și prosperitatea Continentului.

Prevăzută dintru început printre viitoarele instituții europene, impunerea unei adunări parlamentare internaționale avea să se dovedească totuși dificilă, cel puțin la nivelul “Marii Europe”, cea care se întinde din Suedia până în Italia și din Marea Britanie până în Elveția. Reticențele britanicilor față de orice formă de “supranaționalitate” pe de o parte, problema dureroasă a reintegrării Germaniei într-o Europa democratică pe de altă parte, prezența statelor neutre și mândre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei “constituante europene” care ar fi generat tot restul. A trebuit ca acest proiect să se limiteze la formule mai modeste de integrare europeană și să se reducă fie numărul statelor participante, fie gradul de supranaționalitate parlamentară. Așa se face că “Marea Europa” s-a redus la formula valabilă și astăzi a unui “Consiliu al Europei” din care lipsește orice supranaționalitate și unde Adunarea parlamentară are doar competența consultativă. Așa se face că Europa tratatului CECO, apoi a Pieței Comune comportă într-adevăr o adunare parlamentară mai puternică, dar în cadrul unei Comunități a celor Șase, apoi a celor Zece, adică în cadrul “Micii Europe”.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunări care, în 1962, avea să se încununeze cu titlul impunător de “Parlament European”.Ea avea să cunoască însă, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de altă parte, avea să-și sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentară internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni aparținând unor națiuni vechi și mândre.

Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, această adunare va întreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un organism parlamentar clasic. În fine, profitând de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ea va înceta foarte curând să se comporte ca adunare a unei Comunități Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politicăa unei Uniuni Europene fondată juridic și proclamată la 1 noiembrie 1993.

O primă caracteristică a Parlamentului European este ilustrată de felul în care acesta s-a cristalizat pe parcursul evoluției vieții comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentară creată în 1952. Ea a fost forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui și Oțelului. În 1958, respectiva Adunare Parlamentară, în urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunității Economice Europene și a Euratomului, devine for parlamentar și al acestor noi creații comunitare.

Treptat, pe măsură adâncirii integrării vest-europene și a închegării vieții comunitare instituția parlamentară comunitară se desăvârșește, dobândind fizionomia actuală, care tinde s-o apropie, într-o serie de privințe, de parlamentele naționale, fără să se identifice cu acestea. b#%l!^+a?

O altă particularitate a apariției și evoluției vieții parlamentare comunitare constă în aceea că, spre deosebire de parlamentele naționale, care își găsesc originea și justificarea activității în prevederile constituțiilor statelor naționale, Parlamentul European își are temeiul juridic în tratatele încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului integrării lor. De aceea, începutul vieții parlamentare comunitare a avut inițial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, apoi Tratatul de la Roma, iar după aceea Actul Unic European și, mai recent, Tratatele de la Maastricht și Amsterdam.

Prevederile acestor tratate ilustrează istoricul vieții parlamentare comunitare, sporirea atribuțiilor și a rolului acestei instituții în viața Comunității. Relevant este mersul ascendent al Parlamentului European atât în privința consolidării structurilor sale, cât și a locului și rolului sau în arhitectonica instituțiilor comunitare.

Acest fapt se explică prin spiritul democrat care a prezidat și prezidează construcția comunitară. Totodată, reprezintă o replică dată tendințelor hegemoniste ce au caracterizat statele multinaționale și relațiile internaționale.

Întrucât integrarea se realizează cu mijloace democratice și viața comunitară este clădită pe valori democratice, aspect ilustrat și de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanță că democrația este indispensabilă procesului integraționist, fiind o condiție sine-qua-non a trăiniciei și funcționalității acestuia. Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunării să fie aleși prin vot universal direct, după o procedură uniformă în toate statele membre.

La 20 septembrie 1976 Consiliul a reușit să adopte Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare prin sufragiul universal direct, și pe care îl vom denumi în continuare Actul.Până la data de 7 iunie 1979, când au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegați desemnați de parlamentele naționale după procedura stabilită de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversată o lunga perioadă de timp și au fost depășite numeroase obstacole de ordin politic și tehnic. În iunie 1979, aceasta desemnare a fost încredințată votului universal. Însăși noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentară internațională, precum și noutatea, încă mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.

Cât privește numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunități, apoi la 198 o dată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei; a ajuns la 410 o dată cu instituirea alegerilor directe și apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei și Portugaliei în 1986, apoi la 567 o dată cu reunificarea germană și, în sfârșit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la 1 ianuarie 1995.

Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie 1994 numărul parlamentarilor europeni să crească de la 518 la 567, datorită reunificării Germaniei. Nici până în prezent state membre nu au putut să se pună de acord asupra unei proceduri electorale uniforme, așa după cum se prevăzuse în art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizează ca procedură electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziții naționale, care sunt alese de o manieră liberă, conform tradițiilor electorale naționale.

Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a vota și de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetățenilor care au statut de rezident într-un stat membru în care nu au cetățenie în condiții egale cu acelea ale resortisanților statului respectiv. Este urmarea firească a cetățeniei europene prevăzute prin Tratatul asupra Uniunii Europene și care a fost reglementată prin directiva din 6 decembrie 1993.

Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit și este în continuare o problemă controversată, deoarece numeroși parlamentari ar dori ca acesta să se găsească la Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului se găsește la Luxemburg.

În perspectiva lărgirii U.E. prin admiterea țărilor central și est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni la 700, indiferent câte țări membre va avea Uniunea Europeana.

Conform hotărârii luate de șefii de state și guverne reuniți la Nisa Parlamentul European va avea 732 de membri. Cu același prilej s-a stabilit și necesitatea unei redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor țărilor mari în favoarea celor mici și mijlocii.

Adunarea europeană a fost și rămâne în centrul uneia din cele mai aprigi polemici postbelice, care nu s-a stins în fapt niciodată, mai cu seama în Franța, unde există gustul înfruntărilor de principiu, și care face ca Parlamentul European să fie instituția europeană despre care s-a scris cel mai mult din 1945 încoace.

Tratatul de la Lisabona acordă Parlamentului European competențe sporite la nivel legislativ, acesta având putere de decizie în aproape toate dosarele legislative. Procedura de codecizie a Parlamentului și Consiliului este extinsă cu peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală și fondurile structurale. Parlamentul are ultimul cuvânt asupra bugetului UE. Mai multă putere implică mai multă responsabilitate. Parlamentul, singura instituție a UE aleasă în mod direct, va dispune de noi instrumente pentru ca Uniunea Europeană să poate răspunde mai bine nevoilor și preocupărilor cetățenilor europeni.

Tratatul de la Lisabona oferă Parlamentului European puteri sporite în domeniul adoptării legislației, bugetului și a aprobării acordurilor internaționale. Sporirea competențelor implică, de asemenea, creșterea responsabilităților față de cetățenii europeni, parlamentele naționale și de Uniunea Europeană. Modificările aduse de acest Tratat asupra Parlamentului European le voi menționa și analiza pe parcursul lucrării.

Capitolul 3

Organizarea – funcționarea – Atribuțiile Parlamentului European

b#%l!^+a?

Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentarǎ importantǎ, care nu este supusǎ, precum în Franța, controlului unei curți constituționale.Aceastǎ putere regulamentarǎ a permis Parlamentului European sǎ-și organizeze lucrǎrile dupǎ cum dorește, sǎ-și aleagǎ structurile adminstrative, sǎ-și fixeze cvorum-ul, numǎrul membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic etc. Ea a permis chiar Parlamentului sǎ-și gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate începând din 1970, sau sǎ precizeze condițiile de exercitare a moțiunii de cenzurǎ fațǎ de comisia de la Bruxelles. Este de notat cǎ Parlamentul ales în mod direct a pǎstrat vreme de aproape 2 ani esența vechiului regulament, în pofida propunerilor de revizuire fǎcute de marile grupǎri politice, mai cu seama pentru a împiedica filibusteringu-ul radicalilor italieni și al unor parlamentari neînscriși din Irlanda de Nord.

În martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care menține o mare libertate a cuvântului și rǎspunde astfel dorinței radicalilor italieni și a parlamentarilor neînscriși al cǎror timp de cuvânt a fost chiar dublat în raport cu regulamentul vechii Adunǎri.

În schimb, noul regulament introduce o serie de inovații, dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:

atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, în scopul de a despovǎra plenul Adunǎrii de textele de ordin tehnic.Acest sistem, care se inspirǎ din parlamentarismul italian, constǎ în delegarea puterii legislative cǎtre comisii, astfel încât Adunarea sǎ nu fie în totalitate deposedatǎ de atare puteri;

amplificarea dezbaterilor de actualitate.

Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare și discuțiilor comisiilor este b#%l!^+a?asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă și suedeză. De asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse și publicate în toate aceste unsprezece limbi.14

Activitatea parlamentului este organizată in general pe următoarele principii:

comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul Înconjurător pe probleme de legislație a poluării) numește un membru ca „raportor”, pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre analiză;

raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;

după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot si, dacă este cazul, amendat;

raportul se discuta apoi în ședință plenară,amendat și supus la vot. Parlamentul adoptă apoi o poziție asupra chestiunii respective.

3.1 Structura Parlamentului European

Organizarea Parlamentului european e reglementată în tratatele constitutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuși. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.

Parlamentul european cuprinde:

-un Birou;

-Conferința președinților;

-Comisii;

-Grupuri politice parlamentare.14

3.1.1 PREȘEDINTELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European desemnează dintre membrii săi un președinte pe o durată de doi ani și jumătate, precum și un birou din care mai fac parte 14 vicepreședinți și 5 chestori.

Președintele Parlamentului European are un rol determinant în cadrul lucrărilor adunării, precum și în domeniul relațiilor externe.În afară de funcțiile sale protocolare, președintele conduce întreaga activitate a parlamentului și prezidează deliberările, exercitând o reală forță de influentă.

Întâlnindu-se cu personalităti de prim rang care, fie că sunt șefi de stat și de guvern din țările membre ale Uniunii, fie cǎ sunt personalități din țări terțe, președintele Parlamentului face ca rolul politic jucat de instituția pe care o reprezintă să depășească componențele juridice strict delimitate prin tratate.

Președintele Parlamentului conduce delegația parlamentară cu ocazia reuniunilor prevăzute a avea loc împreună cu Consiliul de Miniștri în cadrul procedurii denumite de concertare.15

Totodată, Tratatul de la Maastricht prevede că președintele Consiliului împreună cu președintele Parlamentului convoacǎ comitetul paritar de conciliere prevăzut în cadrul procedurii de codecizie.

De asemenea, președintele Parlamentului participă alături de președintele Comisiei și președintele Consiliului la reuniunile destinate clarificării punctelor discordante, in ceea ce privește stabilirea bugetului comunitar.

Tot el este invitat să-și expună punctele de vedere în fața Consiliului European la începutul lucrărilor acestuia.

3.1.2 BIROUL

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal. Pe lângă Președinte și cei paisprezece vicepreședinți, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziție consultativă în chestiunile administrative și financiare legate de Membri și de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt aleși cu un mandat de doi ani și jumătate.

3.1.3 COMISIILE

Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.

Comisiile prevǎzute în art. 135 și urm. din Regulamentul interior sunt de mai multe tipuri. În prezent, există 17 astfel de comisii:

Comisia pentru Afaceri Externe, Drepturile Omului, Securitatea Comunǎ și Politica de Apǎrare

Comisia pentru Bugete ;

Comisia pentru Control Bugetar ;

Comisia pentru Drepturile și Libertǎțile Cetǎțeanului, Justiție și Familie ;

Comisia pentru Afaceri Economice și Monetare ;

Comisia pentru Legislație și Piața Internǎ ;

Comisia pentru Industrie, Comerț Exterior, Cercetare și Energie ;

Comisia pentru Forța de Muncǎ și Probleme Sociale ;

Comisia pentru Mediu, Sǎnǎtate Publicǎ și Politica Consumatorului ;

Comisia pentru Agriculturǎ si Dezvoltarea Ruralǎ ;

Comisia pentru Pescǎrii ;

Comisia pentru Politica Regionalǎ, Transport și Turism

Comisia pentru Culturǎ, Tineret, Educație, Media și Sport ;

Comisia pentru Dezvoltare și Cooperare ;

Comisia pentru Probleme Constituțonale ;

Comisia pentru Drepturile Femeii și Egalitatea Sexelor ;

Comisia pentru Petiții .

Parlamentul European poate să constituie și comisii temporare al căror mandat este de regulă de maxim 12 luni. Componența, mandatul și atribuțiile acestor comisii sunt stabilite prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art. G 41- modificând art. 138 –Tratatul CE ), se arată că la cererea unor pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie Temporară de anchetă, pentru a examina acuzațiile privind săvârșirea de infracțiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepția cazurilor când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicționale.

Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu 1981, posibilitatea înființării unor delegații interparlamentare; aceste delegații sunt chemate să joace un rol important în contactele externe ale Parlamentului și în cooperarea interparlamentară.

Parlamentul european poate înființa comisiile parlamentare mixte, cu participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate negocieri de aderare.16

3.1.4 GRUPURILE POLITICE

Grupurile politice parlamentare reprezintă formațiunile organizatorice ale parlamentelor în funcție de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând orientările b#%l!^+a?partidelor politice care le formează.

Grupurile se constituie printr-o declarație făcută Președintelui Parlamentului care cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului și componența biroului.

Această declaratie se publică în J.O.C.E. Pentru prima dată în Parlamentul European constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din același an ). Numărul minim al deputaților necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la 25.

Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile politice se constituie după convingerile politice ale acestora și nu după criteriul naționalității lor.

Deputații care nu aderă la nici un grup sunt desemnați ca „ neînscriși ”. Conform art. 26-27, din Regulamentul interior, din categoria parlamentarilor apolitici sunt desemnați doi participanți fără drept de vot, la lucrările Biroului lărgit.

În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputații sunt așezați în semicerc pe grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.17

Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de președintele său la Conferința Președinților. În sesiunile plenare, președinții grupurilor politice exprimă pozițiile grupurilor lor. Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii prevăzute în b#%l!^+a?bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a cărui importanță ar trebui întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuție susținută la dezbateri; desfășoară activități proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au administratori specializați permanenți atașați pe lângă comisiile parlamentare, contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor.

Tratatul de la Maastricht evidențiază importanța partidelor politice în procesul integrării europene. În art. 138 A –Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht) se arată că partidele politice la nivelul european sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii. Șapte grupuri politice s-au constituit după alegerile din 2009, care au antrenat câteva schimbări față de adunarea anterioară:

Grupul partidului popular european (democrați-creștini) și democraților europeni.

Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European

Grupul Alianței Liberalilor și Democrațiilor pentru Europa;

grupul Verzilor/alianța Liberă europeană

Conservatorii și Reformiștii Europeni;

Grupul Confederal al Stângii Unite/Stânga Verde Nordică;

Grupul Europa Libertății și Democrației; 18

3.1.5SECRETARIATUL

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar General, și care are un personal de aproximativ 5000 de persoane, pe lângă care mai funcționează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic ( traducere și interpretare). Cu toate acestea, in ciuda constrângerilor impuse de multilingvism și de cele trei puncte de lucru, bugetul operațional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunității, adică un euro și jumătate pe an de la fiecare persoană care trăiește în Uniunea Europeană.

3.1.6 AVOCATUL EUROPEAN AL POPORULUI

O poziție importantă în valorificarea dreptului la petiționare este deținutǎ de mediatorul numit de Parlament și abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele menționate și care sunt relative la cazurile de rea administrare în acțiunea instituțiilor sau organismelor comunitare, cu excepția Curții de justiție și a Curții de primă instanță în exercitarea funcțiilor lor jurisdicționale.19 Considerăm însă, că nu poate fi pusă în cauză reaua administrare în privința fondurilor bugetare întrucât în această materie este consacrată competența specială a Curții de conturi.

Conform misiunii sale, mediatorul procedează la anchetele pe care el le socotește justificate fie din proprie inițiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct ( art.8 D, par. 2 ) sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, afară dacă faptele afirmate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicționale. Prin urmare, mediatorul se poate sesiza din oficiu, dar este de presupus că informațiile pe care el le deține pentru deschiderea procedurii au, totuși, o sursă oficială comunitară sau că el a constat ex propriis sensibus faptele de rea administrare. Pe de altă parte, dacă sunt în cauză petiționari, există o dublă modalitate a relației mediatorului cu petiționarii: una directă, când aceștia prezintă personal cererea, și una mediată, prin interpunerea unui membru al Parlamentului european. Textul legal nu precizează că acest membru trebuie să fie un conațional al petiționarului sau un corezident, de unde se poate afirma că este posibil să fie oricare dintre membrii Parlamentului. În mod logic se poate impune și concluzia, pe care am mai revelat-o, în sensul că astfel ei nu-și reprezintă numai propriile popoare, așa cum în mod formal se precizează la art. 137.

Mediatorul își exercită funcțiile sale în deplină independență. Astfel că în îndeplinirea obligațiilor sale el nu va solicita instrucțiuni și nici nu le va accepta, dacă eventual s-ar încerca să i se dea, din partea vreunui organism (comunitar sau național). El se va supune numai statutului și condițiilor generale de exercitare a funcțiilor sale fixate de Parlament, după ce s-a luat avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului ce hotărăște cu majoritate. Consiliul, prin Decizia Nr. 94/114 din 7 februarie 1994 a aprobat Decizia Parlamentului, menționată, privind statutul și condițiile generale de exercitare a acestor funcții.

3.2 Atribuțiile Parlamentului European

Parlamentul European este instituția comunitară care a cunoscut modificări substanțiale pe parcursul perioadei construcției comunitare, în privința extinderii atribuțiilor sale. Tratatele constitutive ale Comunităților europene au încredințat Parlamentului doar atribuții de control conform art. 20- Tratatul CECO și atribuții de deliberare și control conform art.137- Tratatul CEE și art. 107-Tratatul CEEA.

Așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuțiilor de control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.Începând din 1970, printr-o serie de tratate și acte succesive s-a înregistrat o creștere a rolului Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul controlului politic și în domeniul normativ.

Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-au acordat Parlamentului posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum și de a dispune în privința cheltuielilor considerate neobligatorii.

Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975,Parlamentul dobândește pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul, precum și dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuția bugetară. Mai mult, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European dobândește o nouă legitimitate, care a deschis calea creșterii atribuțiilor sale.20

Actul Unic European întregește o primă etapă în sporirea atribuțiilor Parlamentului European, introducând două proceduri de esență și anume:

procedura cooperării- prin care Parlamentul European participă la procesul decizional alături de Consiliu;

procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare și de asociere.

Deși puterile Parlamentului European au cunoscut progrese , nu numai cantitative, în mod deosebit în privința atribuțiilor bugetare și de control, Parlamentul a reclamat o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar. Tratatul de la Maastricht a marcat o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor legislative la nivel comunitar. Prin reglementările sale, cele două proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la noi domenii comunitare și se instituie o nouă procedură de „codecizie”- care a marcat o creștere a puterilor parlamentului în elaborarea deciziilor.

Rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziția Parlamentului în cadrul sistemului instituțional comunitar; prin extinderea procedurii codeciziei la noi domenii, fiind substanțial simplificată față de procedura greoaie prevăzută inițial prin Tratatul de la Maastricht. Pe lângă Creșterea competențelor Parlamentului în procesul decizional comunitar s-a constatat și o extindere a atribuțiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea să participe activ la viața comunitară, intervenind direct între cetățean și instituțiile comunitare. b#%l!^+a?

Conform modificărilor și completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare, atribuțiile Parlamentului European ar putea fi grupate în: atribuții normative, atribuții de control, atribuții în domeniul adoptării bugetului și atribuțiile în materie de relații externe.

Tratatul de la Lisabona sporește competențele Parlamentului European din domeniul legislativ, crescând numărul domeniilor politice în care Parlamentul European trebuie să aprobe legislația UE alături de Consiliu. Noile domenii includ agricultura, energia, imigrarea, justiția și afacerile interne, sănătatea și fondurile structurale. Parlamentul European va avea o mai mare putere în adoptarea bugetului datorită eliminării distincției care se face, în prezent, între cheltuielile obligatorii și cheltuielile neobligatorii. Parlamentul și Consiliul vor avea astfel un rol echilibrat în adoptarea bugetului. Parlamentul European va trebui să-și dea avizul conform asupra acordurilor internaționale negociate de Uniune, în domenii precum comerțul internațional. Mai multă putere implică mai multă responsabilitate. Deciziile luate în Parlament vor influența într-un mod semnificativ viețile cetățenilor europeni. În toate activitățile sale, Parlamentul va proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni, înscrise în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ce este inclusă în Tratatul de la Lisabona. Deputații europeni vor avea un nou rol în relațiile dintre Uniunea Europeană și instituțiile sale. Noul tratat va introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și alegerea candidaților pentru b#%l!^+a?președinția Comisiei Europene. Parlamentul va trebui să aprobe colegiul Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe si politica de securitate. Nu în ultimul rând, Tratatul de la Lisabona oferă Parlamentului un rol consolidat în procedura de revizuire a tratatului.

3.2.1 ATRIBUȚIILE ÎN MATERIE LEGISLATIVĂ

Parlamentul european nu deține atributele parlamentelor naționale în materie legislativă. Nu are nici competența de inițiativă, rezervată Comisiei, nici competența de decizie rezervată Consiliului.

Tratatul de la Lisabona mărește atribuțiile Parlamentului European în materie legislativă, crescând numărul domeniilor politice în care această instituție trebuie să aprobe legislația UE alături de Consiliu.

Prin extinderea procedurii de codecizie la alte 40 de domenii, Parlamentul va avea o poziție de egalitate cu Consiliul de Miniștri. Agricultura, siguranța energiei, imigrarea legală, justiția și afacerile interne, sănătatea și fondurile structurale sunt câteva din domeniile în care Parlamentul a obținut autoritate. Deciziile sale vor avea un impact mai puternic asupra vieții europenilor.

Competența codecizională a Parlamentului, revendicată la rang de principiu (conform art. 36 al proiectului de tratat al Uniunii europene), există numai în domeniul „ micilor revizuiri ” (Tratatul C.E.C.A. art.95). Actul intră în câmpul de aplicare al uneia sau alteia dintre cele 3 proceduri:

procedura consultărilor: consultarea este obligatorie, interzicându-se Consiliului să decidă fără ca Parlamentul să fi dat în prealabil un aviz asupra propunerii Comisiei;este prevazută prin texte într-un număr oarecare de circumstanțe (19 articole în Tratatul C.E.E., 12 în Tratatul C.E.E.A. și 8 în A.U.E.), uneori foarte generale;

procedura înțelegerii: rezultă din „Declarația comună a Adunării, Consiliului și Comisiei”, adoptată la 4 martie 1975 în aplicarea angajamentelor „vârfului” de la Paris, din decembrie 1974; în virtutea acestui acord, s-a instituit o procedură de înțelegere între Adunare și Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide atunci când Consiliul percepe o limitare a părerii adoptate de Adunare; Comisia de înțelegere, compusă din membrii Consiliului și dintr-o delegație a Parlamentului, condusă de Președintele său, la lucrările căreia participă și Comisia, are ca scop ajungerea la un acord între 2 instituții, în principiu, cu o amânare de 3 luni; când punctele de vedere ale celor 2 instituții sunt suficient de apropiate, Parlamentul trebuie să dea o nouă propunere și Consiliul să decidă; acest mecanism se aseamănă cu procedura Comisiei mixte paritare (Adunare Națională – Senat) din sistemul francez; procedura se aplică decât unei părti restrânse a domeniului legislativ și, în practică, se deschide numai dacă fiecare dintre cele 2 părți a recunoscut că este aplicabilă.

Procedura cooperării a fost introdusă de Actul unic european (A.U.E.) și, de acum, se află organizată la paragraful 2 al articolului 149 din Tratatul C.E.E.; câmpul de aplicare vizează deciziile luate cu majoritate calificată de către Consiliu în domeniile pieței interne, politicii sociale, coeziunii economice și sociale și cercetării; este reglementată exhaustiv în articolul 6 al Actului unic european și permite Parlamentului să influențeze direct modalitățile de luare a deciziilor prin Consiliu, fără a repune în cauză dreptul ultimului cuvânt al acestuia și nici rolul de motor al Comisiei.21

Parlamentul European intervine în procedura de adoptare a actelor normative comunitare prin mai multe modalitǎți:

declanșarea inițiativei;

consultarea;

procedura de concertare;

procedura cooperării (art. 189A C.E.):

procedura codeciziei (art. 189B C.E.)

avizul conform.

3.2.3 ATRIBUȚIILE ÎN MATERIE DE RELAȚII EXTERNE

Tratatele inițiale s-au mărginit sǎ prevadă Parlamentului numai o intervenție pentru acordurile de asociere sub forma unei consultării posterioare semnării de către Consiliul de Miniștri. Ulterior, Adunarea a obținut dreptul de a fi informatǎ pe tot parcursul procesului diplomatic atât în ceea ce privește acordurile de asociere, cât si cu privire la acordurile sociale sau economice încheiate cu țǎri terțe.

Conform procedurii denumite Luns Westerterp, după numele președintelui de Consiliu care a adoptat-o, Parlamentul primește cu titlu neoficial o informare asupra acordurilor avute în vedere și astfel poate sǎ treacă la o prima dezbatere in ședinta plenarǎ, chiar mai înainte de începerea negocierilor.

Comisiile parlamentare sunt mai apoi informate de Comisie pe tot parcursul negocierilor, iar înaintea semnării acordului, un reprezentant al Consiliului prezintă în Parlamentul rezultatul acestora.36

După semnare, dar înainte de adoptare, Parlamentul este informat in plenul sǎu cu privințǎ la importanța acordurilor comerciale și este consultat de o maniera formalǎ cu privire la adoptarea acordurilor economice si de asociere.

Actul Unic European a dat Parlamentului un veritabil drept de veto pentru acordurile de asociere care se materializează prin procedura avizului conform cu majoritatea absolutǎ a parlamentarilor. Tratatul asupra Uniunii Europene a extins rolul Parlamentului în ceea ce privește adoptarea acordurilor externe.

În mod excepțional anumite acorduri sunt supuse înaintea adoptării lor de către Consiliu, avizului Parlamentului conform cu majoritatea absolutǎ din voturile exprimate la acea datǎ. În categoria menționatǎ intrǎ acordurile de asociere prevăzute in articolul 238 C.E., precum și alte acorduri care creează un cadru instituțional specific, organizând proceduri de cooperare, acorduri cu implicații bugetare importante pentru comunitate, și acorduri implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de codecizie.

În principiu, celelalte acorduri fac obiectul unei consultări obligatorii, adică Consiliul nu le poate adopta fǎrǎ sa fi obținut avizul prealabil a Parlamentului.

Numai acordurile comerciale bazate pe articolul 113 C.E. – care, de altfel, sunt cele mai numeroase, dar adesea de importanțǎ minorǎ – sunt scutite de orice aviz prealabil din partea Parlamentului.

Președintii Parlamentului European joacǎ un rol direct în orientările de politicǎ externa ale Comunitǎții, rol pe care îl împart in fond cu președintele Comisiei sau cu cel al Consiliului. Acest rol al președintelui este prelungit printr-un sistem de Delegații interparlamentare care întrețin relații de lucru intense cu circa 20 de Adunări Parlamentare, de la Washington si Otawa la Beijing și Tokyo, participând astfel la informarea, susținerea și controlul democratic necesar politicii de relații externe a Comunitǎții.

Țelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70, era sǎ depǎșeasca un cadru economic si social stabilit de tratatele comunitare, și sǎ ajungă la o strategie comuna originalǎ Statelor Membre în domeniul politicii externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaște nevoia de a încorpora în politica externa o dimensiune de securitate comunǎ. Aceasta cooperare se extinde în principiu în toate domeniile de politicǎ internaționalǎ în care implicǎ interesele Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire b#%l!^+a?fireascǎ a activității Comunitǎții.

Importanta extraordinara pe care Parlamentul o acordǎ politicii externe si de securitate comunǎ este reflectatǎ în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politicǎ Externa, Drepturile Omului, Securitate Comuna și Politici de Apărare.

Președenția Consiliului European consultǎ Parlamentul European asupra principalelor aspecte de politica externa și securitate, și asigura luarea în considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat în mod regulat de președenție și de Comisia Europeanǎ despre dezvoltarea strategiilor de politicǎ externa si de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politica externǎ și de securitate comunǎ. Primul deținător al acestei funcții este Xavier Solana, care a fost numit de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.37

3.2.3 ATRIBUȚIILE ÎN MATERIE BUGETARĂ

Într-o apreciere de ansamblu, s-ar putea spune că bugetul este acel creuzet în care se amalgamează viziunile politice și cele economice, fiecare având ceva din cealaltă până la un punct dincolo de care încep eforturile (frecușurile) de omogenizare. b#%l!^+a?

Bugetul comunitar deține un loc central în procesul comunitar, sistemul financiar, fiind subiectul unor importante schimbări de-a lungul timpului. Atâta prin resursele sale, cât și prin cheltuieli, bugetul comunitar face vizibilă solidaritatea comunitară, solidaritate departe de a lua forme idilice, cunoscută fiind nemulțumirea statelor care dau mai mult și primesc mai puțin de la buget. Totodată, bugetul poate fi și un reper util în delimitarea taberelor politice care fac Europa-contestatarii direcți în această chestiune fiind, fără îndoiala, mai apropiați de o cooperare clasică de genul „cât dai, atât să și iei”, iar evoluția controverselor bugetare are destule situații în acest sens.

Prima încercare de „remaniere” bugetară, prin renunțarea la contribuția directă a statelor, crearea de resurse comunitare proprii și instituirea unui control parlamentar asupra acestor resurse, a avut loc în 1965, la propunerea Comisiei, prezidată de președintele Hallstein. Propunerile lui Hallstein erau însă premature, ele urmând să antreneze un conflict de proporții cu guvernul francez-criza scaunelor goale-replică dată Europei supranaționale de către Europa interguvernamentală. Președintele Hallstein legase indisolubil instituirea resurselor proprii de creșterea puterilor bugetare ale Parlamentului European, așa cum e logic într-o Comunitate democratică, unde bugetul trebuie întotdeauna să fie adoptat de un parlament; parlamentele naționale pierzându-și dreptul de control, acesta ar fi fost preluat de Parlamentul European.

După acest prim eșec de instituire a resurselor proprii, dosarul a revenit la suprafață în 1969, iar summit-ul de la Haga, din decembrie 1969, a admis substituirea controlului parlamentelor naționale asupra bugetului comunitar prin controlul Parlamentului European.

Începuturile anilor 70 au adus schimbări notabile în schema bugetului comunitar, principalele cauze fiind schimbările de prima scenă politică a Franței și, o dată cu ele, noile perspective ale procesului european, perspective sintetizate la Haga, în 1969, în formula „împlinire, aprofundare, extindere”. La capitolul resurse, bugetul începe să fie finanțat din resurse comunitare, în principal drepturi de vamă, înlocuind astfel contribuția directă a statelor. La capitolul cheltuieli, acestea se împart în obligatorii și neobligatorii, în încercarea de a se reglementa-ameliora disputa privind cheltuielile, pe de o parte, și distribuția competențelor bugetare, pe de altă parte. Mai precis, este vorba de beneficiarii bugetului a căror competiție se ascuțise: de o parte FEOGA, cu trei sferturi din buget, trecut la cheltuieli obligatorii, de cealaltă parte noii veniți, Fondul social, Fondul regional etc., trecuți la cheltuieli neobligatorii. Cu aceste schimbări se aranjează și partajul puterilor bugetare, din acea perioadă, Consiliul și Parlamentul împărțindu-și competențele în această materie.

La începutul anilor 80, pe tema bugetului comunitar au creat variațiuni și au dat probe de virtuozitate politică și alții, cu alte instrumente, cu alte interese. Noul Parlament European ales, motivat de o creștere în legitimitate și din dorința de a avea mai multă audiență la construcția europeană, a ținut în șah Consiliul și o dată cu el și bugetul în 1979, 1982, 1984.

O dată etapele depășite, Parlamentul European și Consiliul de Miniștrii își „împart” puterea bugetară în funcție de tipul de cheltuieli, când cu preeminența Parlamentului asupra Consiliului, când invers, situație care necesită un sistem complicat de navete și de lecturi între cele două organe comunitare, ceea ce firește, nu se petrece fără conflicte, iar o asemenea ocazie nu este scăpată fără exersarea forțelor între cele două „sensuri” ale Europei, cooperare-integrare.

Prin al doilea tratat de la Luxemburg din 1975, Parlamentului European îi revine dreptul de a respinge global bugetul în cazul în care, după ce a luptat în cadrul procedurilor normale cu prilejul diverselor lecturi bugetare prevăzute, va constata că nu a obținut decât satisfacții minore. Această respingere trebuie să obțină o majoritate calificată de două treimi a membrilor, ceea ce constituie o pavăză solidă în favoarea Consiliului. Cu toate acestea, la 13 decembrie 1979, noul Parlament ales prin sufragiu universal a utilizat pentru prima oară acest drept, respingând bugetul cu o majoritate zdrobitoare de patru cincimi.

Se cuvine să menționăm totodată că, prin Tratatul de la Amsterdam din 1997, puterile de control bugetar ale Parlamentului European au fost extinse și asupra domeniului PESC.

Tratatul de la Lisabona a dus o modificare majoră în acest aspect al competenței bugetare a Parlamentului. Noul Tratat introduce faptul că Parlamentul și Consiliul vor avea roluri echilibrate în aprobarea bugetului general al UE și a cadrului financiar multianual. Cele două instituții vor stabili împreună toate cheltuielile, eliminând astfel distincția dintre cheltuielile obligatorii (aproximativ 45% din bugetul UE), de exemplu ajutoarele agricole directe sau acordurile internaționale, și cheltuielile neobligatorii.

3.2.4 CONTROLUL POLITIC

Reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe care o are Parlamentul european, se materializează în primul rând, în dezbaterile organizate, ocazie cu care diferitele organe de acțiune sunt chemate să-și susțină activitățile și orientarea în plan politic. Maniera de lucru este profundă. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluții prin care se face cunoscută poziția față de o anumită problemă.

În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activității desfășurate de cele Comunități. Comisia își întocmește chiar un program de lucru anual, care este avut în vedere la elaborarea discursului – program al Președintelui Comisiei, prezentat în sesiunea din luna februarie a fiecărui an. Discursul este urmat de o dezbatere generală asupra politicii generale a Comunităților. În ce privește „primul program de acțiune” prezentat de Comisie după intrarea în funcție, la fiecare patru ani, aceasta tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile care urmează îmbracă forma unor dezbateri de investitură, Parlamentul având posibilitatea să le limiteze printr-un vot formal al unei moțiuni de investitură (formă a controlului politic).

Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către conducerea Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la președinție, reprezintă încă un element forte al controlului politic.

Parlamentul European, instituție deliberativă, poate sesiza orice problemă care consideră că se poate raporta la activitatea și misiunile Comunităților, inclusiv cooperarea politică. Problemele se examinează în cadrul comisiilor, se dezbat în ședințe plenare (atunci când este cazul), Parlamentul făcându-și publică poziția, adoptând o rezoluție.

Întrebările, pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei, în virtutea dreptului conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E., constituie tot un instrument de control. După ce sunt formulate, atât întrebările cât și răspunsurile sunt date publicității.

Instituția Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moțiuni de cenzură, să constrângă comisia să demisioneze ( conform art.144 al Tratatului C.E.E.). Între anii 1970 și 1977 au fost depuse patru moțiuni, dintre care două au fost supuse la vot, fără a obține majoritatea necesară. Împotriva Consiliului, ca organ interguvernamental, această formă de sancționare este practic inexistentă

Partea Practică

Capitolul 4

Relația Parlamentului European cu celelalte Instituții Comunitare și Extracomunitare

4.1 Relațiile Parlamentului European Cu Alte Instituții Comunitare

4.1.1 Parlamentul și Comisia Europeană

O dată cu Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European dobândește noi puteri în b#%l!^+a?relațiile cu Comisia Europeană. În prezent, Parlamentul și Comisia sunt în procesul de reviziuire a așa-numitului Acrod-cadru care definește relațiile între cele două instituții, inclusiv responsabilitățile politice, fluxul informației și coordonarea legislativă.

Acest acord-cadru a fost semnat între Parlamentul European și Comisia Europeană. El include mai multe dispoziții referitoare la organizarea activității și la cooperarea dintre cele două instituții.

Aceste dispoziții vizează cu precădere:

responsabilitatea politică a Comisiei;

instituirea unui dialog politic permanent și eficient;

punerea în aplicare a procedurilor legislative.

Există o legătură politică strânsă între componența Comisiei și Parlamentul European. Într-adevăr, președintele și ceilalți membri ai Comisiei trebuie să fie aprobați de eurodeputați. Parlamentul este, în continuare, consultat pentru orice remaniere a Comisiei, în special în ceea ce privește: demisia sau înlocuirea unui membru al Comisiei; redistribuirea responsabilităților în cadrul Comisiei.

De asemenea, Parlamentul poate solicita președintelui Comisiei demisia unuia dintre comisari. În acest caz, președintele examinează această solicitare și trebuie să expună b#%l!^+a?motivele unui eventual refuz.

În plus, membrii Comisiei pot fi candidați la alegerile pentru Parlamentul European. În astfel de cazuri, acordul-cadru precizează că aceștia sunt obligați să își ia un concediu electoral fără plată pe perioada campaniei lor electorale.

Acordul-cadru are ca obiectiv instituirea unei colaborări eficiente între Comisie și Parlament. Astfel, acesta prevede organizarea de reuniuni periodice între reprezentanții celor două instituții. De pildă, în cadrul acestor reuniuni se pot întâlni Colegiul comisarilor și președinții comisiilor parlamentare.

Prin acest acord-cadru, Parlamentul și Comisia s-au angajat în egală măsură să examineze cu atenție orice cerere formulată de oricare dintre cele două instituții. Mai mult, Comisia se angajează să garanteze Parlamentului accesul la reuniunile și la documentele sale, în cadrul procedurilor legislative și bugetare.

De asemenea, acordul-cadru prevede dispoziții specifice pentru încheierea acordurilor internaționale care implică UE. Acordul-cadru garantează astfel consultarea Parlamentului în cursul negocierii și încheierii acordurilor.

În plus, Comisia este instituția europeană însărcinată să reprezinte UE la conferințele internaționale. În această calitate, ea se angajează să faciliteze includerea delegațiilor alcătuite din eurodeputați pentru a însoți delegațiile Uniunii cu ocazia anumitor conferințe. Cu toate acestea, delegațiile alcătuite din eurodeputați au numai un statut de observator și, prin urmare, nu pot să participe la eventuale negocieri.

În fine, acordul-cadru prevede cooperarea Comisiei și a Parlamentului în anumite domenii specifice: aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității; colaborarea cu parlamentele naționale; apelarea la experți naționali pentru a lucra cu Comisia.

În ianuarie 2010, negociatorii ambelor instituții au căzut de acord asupra unei serii de principii de cooperare. Astfel, în materie legislativă, Comisia s-a angajat să întărească poziția tuturor cererilor de prezentare a unei propuneri legislative solicitate de către Parlament. Acordul impune date-limită clare, în termen de trei luni de la adoptarea unui raport referitor la o inițiativă legislativă, Comisia va trebui să prezinte rapoarte privind cursul dat în mod concret. În termen de un an Comisia va prezenta o propunere legislativă sau o va include în programul anual legislativ. Practic, Parlamentul devine mai puterni în cadrul procesului legislativ decât Comisia Europeană.

Cât despre evoluția relațiilor inter-instituționale, este adevărat că s-au stabilit relații tot mai strânse între Parlament și Comisie, pe tiparul legislativ-executiv, însă, dincolo de victoriile din câmpul de bătălie virtual al revizuirii tratatelor, acest lucru nu a avut neapărat consecințe palpabile în funcționarea instituțională a UE. Astfel, spre exemplu, Parlamentul European a dobândit la Maastricht posibilitatea ca, prin majoritate absolută, să ceară Comisiei să producă o propunere legislativă, spărgând astfel monopolul inițiativei legislative a Comisiei și dobândind o atribuție similară inițiativei legislative de care se bucură parlamentele naționale. În practică, Parlamentul a utilizat extrem de rar acest drept câștigat. Mai mult, PE a uzat în mod moderat și de dreptul de a depune moțiuni de cenzură, ca parte a atribuțiilor sale de control, depunând, din 1972 până în prezent, 12 moțiuni de cenzură, dintre acestea 5 fiind retrase înainte de a ajunge la vot. Nicio moțiune nu a obținut însă majoritatea necesară și a existat o singură situație în care Comisia și-a încheiat mandatul înainte de termen, prin demisie. Este vorba despre Comisia Santer, ca urmare a concluziilor unui comitet de experți alcătuit de PE în 1999 pentru verificarea gestionării bugetului comunitar. Refuzul acordării descărcării de gestiune reprezintă o dezavuare gravă a Comisiei, însă, în ciuda solicitărilor repetate ale PE, aceasta nu implică în mod automat demisia Comisiei. Până în prezent, PE a refuzat acordarea descărcării de gestiune în două rânduri: în 1982 și în 1998, unde în cea de a doua situație Comisia Santer a demisionat voluntar. Chiar și alegerea președintelui Comisiei în funcție de rezultatul alegerilor europene, așa cum menționează Tratatul de la Lisabona, este puțin probabil să aducă, în termen mediu, modificări radicale asupra relațiilor între cele două instituții. Este mult mai probabilă rămânerea Comisiei drept un organ colegial, ai cărei membri să fie, în majoritatea cazurilor, de aceeași culoare politică cu guvernele naționale proprii. Președintele Comisiei va rămâne „primus inter pares în sânul unui colegiu lipsit de coerență partizană” fiindu-i, prin urmare, dificil să-și impună opțiunile, în condițiile în care deciziile Comisiei se iau de manieră colegială, în principiu, prin majoritate, dar tot mai des prin consens. 

4.1.2 Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene

De asemenea, Parlamentul poate solicita președintelui Comisiei demisia unuia dintre comisari. În acest caz, președintele examinează această solicitare și trebuie să expună motivele unui eventual refuz.

Lărgirea puterilor atribuite Parlamentului în domeniul bugetar și legislativ a crescut influența sa asupra Consiliului. Procedura de codecizie, în particular, a contribuit la echilibrarea puterilor legislative intre Consiliul și Parlamentul European . Raporturile între cele doua instituții s-au dezvoltat pe bazǎ pragmaticǎ.

La începutul mandatului, președintele în exercițiu al Consiliului expune propriul program în fața Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seama a rezultatelor atinse.

Miniștrii asistǎ la sesiunile plenare și iau parte la dezbaterile importante și la „ ora de interpelări ”. Pe de altǎ parte, deputații le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.

O precizare se impune însǎ și anume cǎ controlul efectuat prin întrebări si pe cale moțiunii de cenzurǎ vizează in special Comisia Europeana și mai puțin Consiliul Miniștrilor.

Este un paradox faptul cǎ cea mai importantă instituție comunitara – Consiliul Miniștrilor – este cea mai puțin controlatǎ de către Parlament. Acest paradox este motivat în literatura de specialitate prin aceea cǎ aceastǎ instituție comunitarǎ neavând structura si fizionomia Comisiei Europene, nu poate fi supusǎ aceluiași gen de control ca și respectiva Comisie.

4.1.3 Parlamentul și Consiliul European

Consiliul European reunește, cel puțin de doua ori pe an, șefii de state sau de guverne ale Statelor membre, cat și pe președintele Comisiei. La deschiderea fiecărei reuniuni, președintele Parlamentului expune pozițiile Parlamentului asupra principalelor teme care urmează a fi tratate. Discursul sǎu dă adesea tonul discuțiilor importante ale zilei.

Aceastǎ întâlnire la cel mai înalt nivel permite abordarea într-o manierǎ privilegiatǎ a celor mai importante dosare si orientarea strategiei construcției europene.

După reuniunea Consiliului European, președintele acestuia face un raport Parlamentului. Pe de alta parte, acestuia din urmǎ ii este supus spre dezbatere si un raport anual asupra proceselor realizate.

4.1.4 Parlamentul și Banca Centrală Europeană

Parlamentul a primit un rol important în relația cu Banca Centrala Europeanǎ (BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare și Economice).39 Cu sediul la Frankfurt, Banca Centralǎ Europeanǎ răspunde de politica monetara a zonei euro, formatǎ din cele 11 state membre care au optat pentru folosirea unei monede unice.

Biroul executiv al băncii este format din sase membrii. Consiliul de Guvernare cuprinde cei 11 guvernatori ai băncilor centrale ale zonei euro și membrii Biroului Executiv. b#%l!^+a?

Banca se bucurǎ de independențǎ totalǎ în deciziile de politicǎ monetarǎ. Ea are autoritate unicǎ în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt și în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menținerea stabilității monedei euro.

Cu toate acestea, independenta operaționalǎ a Băncii Centrale Europene este contrabalansatǎ de răspunderea pe care aceasta o are în fata Parlamentului European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are in numirea Președintelui, Vicepreședintelui, și a altor membrii ai Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizații trebuie sa fie aprobați de Parlament înainte de a putea fi numiți de Consiliu.

Președintele Băncii Centrale Europene trebuie sǎ prezinte un raport anual în ședinta plenarǎ a Parlamentului. În plus, Președintele Băncii Centrale și alți membrii ai Biroului Executiv se prezintă în fața comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale regulate ; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din pǎrti. Cel puțin patru asemenea întâlniri trebuie ținute în fiecare an.

4.2 Relațiile Parlamentului European Cu Alte Instituții Extracomunitare

4.2.1 Relațiile cu Parlamentele Naționale b#%l!^+a?

Dat fiind ca Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor naționale, exista un fel de legăturǎ „ psihologicǎ ” între instituția europeanǎ și instituțiile naționale, care s-au rupt in bunǎ parte o datǎ cu dispariția dublului mandat în noua Adunare.

Or, este de cea mai mare importanțǎ ca între Parlamentul European și parlamentele naționale sǎ nu se instaureze nici o neînțelegere. Cu atât mai mult cu cât acestea din urma trebuie sǎ ratifice actele comunitare fundamentale (revizuirea tratatelor, creare de noi comunități etc.). În practicǎ totuși, conflictele au fost rare pânǎ acum, dintr-un motiv fundamental : datǎ fiind structura instituționalǎ specificǎ a Comunitǎții, sporirea puterilor Parlamentului European s-a făcut nu in detrimentul parlamentelor naționale, ci în detrimentul Consiliului de Miniștrii, altfel spus al guvernelor naționale. Din nefericire, unele parlamente naționale și în special Parlamentul francez au crezut cǎ transferurile de putere de la statele membre către Comunitate se făceau în profitul Parlamentului European și unele tensiuni s-au instaurat între Parlamentul European și cel francez. Pânǎ la urmǎ aceastǎ neînțelegere s-a risipit, Parlamentul francez conștientizând treptat cǎ slăbirea lui nu venea de la construcția europeanǎ în sine, ci pur și simplu de la rolul minim care i-a fost atribuit în echilibrul constituțional francez sub a V-a Republicǎ. Astfel, Europa servind oarecum ca revelator, asistǎm de un număr de ani la o reechilibrare a puterilor Parlamentului francez în raport cu guvernul, la un fel de aducere a acestuia la nivel european (revizuirea constituționala din iunie 1992, lungirea duratei sesiunii, introducerea votului personal).

Parlamentele naționale din statele membre cele mai neîncrezătoare fața de supranaționalitate (Regatul Unit, Danemarca) sunt cele care au creat în cadrul lor adevărate comisii de supraveghere a legislației comunitare. Astfel, Camera Lorzilor a instituit din 1974 un „Select Committee” pentru a examina dreptul derivat comunitar începând cu stadiul de elaborare, și totodată pentru a ține legătura cu Parlamentul European. Tot astfel, în Danemarca, Folketing-ul a mers și mai departe, conferind „ Comisiei Comunităților Europene ” din cadrul sǎu puteri excepționale: guvernul trebuie sǎ o consulte obligatoriu înaintea oricărei hotărâri în Consiliul de Miniștrii și sǎ o informeze despre evoluția deliberărilor din cadrul Consiliului. S-a supus, pe buna dreptate, cǎ guvernul are mâinile legate prin aceastǎ comisie din Folketing. În celelalte state membre, aproape toate adunările, superioare și inferioare, au instaurat unele după altele astfel de comisii, farǎ a le da însǎ puteri atât de mari. Adesea chiar, acestea serveau doar ca rețele de informare. În Franța, numai după alegerile directe cele douǎ camere au creat în cadrul lor o „ delegație ”, a cărei sarcinǎ era dubla : sǎ informeze prin rapoarte semestriale ansamblul Adunării despre activitatea și viața instituțiilor comunitare, sǎ atragă în mod special atenția comisiilor asupra proiectelor de acte comunitare susceptibile de a avea incidente asupra legislației naționale.40 Îngrijorat de transferurile sporite de putere decizionalǎ înspre Bruxelles și Strasbourg cu prilejul creării marii piețe interne pentru 1993, Parlamentul francez a întărit printr-o lege din aprilie 1990 și numărul membrilor delegațiilor care ajung de la 18 la 36, și rolul acestor delegații care au de acum posibilitatea de a audia miniștrii, comisari europeni etc. Cu toate acestea, și în pofida dorinței exprimate în propunerea de lege originala depusǎ de Charles Josselin, rolul delegațiilor rămânea fatalmente un rol de informare, întrucât Constituția celei de a V-a Republici nu recunoaște în fiecare adunare decât sase comisii permanente.

Abia odată cu revizuirea constituționala prealabilǎ Tratatului de la Maastricht, Parlamentul francez reunit la Versailles se va dota în sfârșit cu mijloacele de a controla Guvernul în elaborarea și adoptarea legislației comunitare. Noul articol 88 alineat 4 din Constituție întărește considerabil rolul delegației pentru afacerile externe din fiecare adunare. Mai mult, el acorda fiecărei adunări posibilitatea de a adopta rezoluții asupra actelor comunitare vizând sa dicteze Executivului direcția de urmat. Astfel, Parlamentul francez se aliniază la ora daneza sau britanica, reluând tehnica rezervei parlamentare (scrutiny reserve) draga adunărilor anglo-saxone. La 26 martie 1996, Adunarea Naționalǎ a adoptat nu mai puțin de 54 de rezoluții la adresa Guvernului, constrângându-l pe acesta din urma sǎ cearǎ suspendări de ședința în cadrul Consiliului, după exemplul Guvernului danez, în mai multe rânduri.

Contrar Adunării Consiliului Europei, Parlamentul European a refuzat pânǎ acum sǎ creeze o comisie permanenta însărcinata cu relațiile cu parlamentele naționale. În schimb, a luat următoarele inițiative :

reuniuni anuale, când ale președinților de adunări parlamentare ale statelor membre ale Consiliului Europei și ansamblul UEO („ mare conferințǎ ”), când reuniuni ale celor Cincisprezece cu Parlamentul European („ conferința mica ”), pregătite si precedate de reuniuni ale secretarilor generali;

multiplicare întâlnirilor între comisii parlamentare corespondente. Firește, acest gen de întâlniri nu e facilitat de diferentele de structuri dintre parlamentele naționale și cel European (număr variabil de comisii, competente și roluri divergente). Totuși, din 1981, au avut loc mai mult de o suta de asemenea întâlniri de lucru, adesea sub forma simplificata a unor mici delegații ale unei comisii parlamentare naționale și a Parlamentului European ;

crearea, în 1977, în cadrul „ marii conferințe ”, de către parlamentele naționale și Parlamentul European a unui „ Centru european de cercetare și documentare parlamentara ” (ECPRD) cu scopul de a promova schimburi de informații între parlamente, inclusiv accesul la băncile de date ale Comunitǎții și la cele ale statelor membre ;

în fine, după 1989, crearea Conferinței organelor specializate în afaceri comunitare (COSAC), care se reunește de doua ori pe an în tara care asigurǎ președinția Consiliului, pentru a dezbate chestiuni de interes comun pentru parlamentele naționale și Parlamentul European. Aceasta conferințǎ, reunita la Paris în februarie 1995, este cea care a respins ideea avansatǎ de Franța, și anume de Adunarea Naționala francezǎ, de a se crea o a doua camera la nivelul Uniunii, însărcinatǎ în mod cu totul special sǎ se pronunțe asupra aplicării principiului subsidiarității. Aceasta propunere a fost repusǎ pe tapet de către delegația francezǎ la CIG deschisǎ la Torino, în 29 martie 1996, fara mari speranțe de a ralia în chip mai substanțial celelalte guverne, care susțin cǎ noua adunare ar face „double emploi” cu actualul Parlament și ca exista de altminteri un organ care se pronunțǎ de multa vreme asupra subsidiarității prin jurisprudența sa, și anume Curtea Europeanǎ de Justiție.

4.2.2 Relațiile cu Țările în Curs de Dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma și promova programele de dezvoltare și cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate țările în curs de dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare și cooperare din cadrul Parlamentului, și prin activitatea Adunării Comune AC – EU. Prin procedura bugetara, Parlamentul influențează direct cheltuielile pentru prioritățile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrana pentru zone rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistențǎ pentru refugiați și persoane strămutate și susținerea activității organizațiilor neguvernamentale. Parlamentul acorda de asemenea o mare importanțǎ furnizării de ajutoare umanitare.

În special prin Adunarea Comunǎ, instituția democraticǎ a convenției AC – EU care urmărește Unirea Europeanǎ cu 71 de țǎri ale regiunilor africanǎ, a Insulelor Caraibe și a Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerț și dezvoltare economicǎ, pentru lupta împotriva sărăciei și respectarea drepturilor omului și a principiilor democratice.41 b#%l!^+a?

Mulțumitǎ Parlamentului European, Convenția ACP/EU include acum o „ clauzǎ de democrație ” – opțiunea de a suspenda ajutorul către țările ACP care se fac vinovate de incǎlcǎri grave ale drepturilor omului.

b#%l!^+a?

Capitolul 5

Parlamentul European – Veritabil Organ Reprezentativ?

5.1 Preliminarii

Principalul for legislativ al Uniunii Europene, Parlamentul european reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma, „popoarele statelor unite în Comunitatea europeană”.

Sub aspectul componenței și al recrutării, remarcăm că, încă din anul 1951, autorii tratatelor au susținut principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleși cu „sufragiu universal direct, după o procedură uniformă în toate statele membre” și, de asemenea, să se reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să fie formată din delegați desemnați de Parlamentele naționale, după procedura stabilită de fiecare stat membru. Primele alegeri directe pentru Parlamentul european au avut loc în iunie 1979, când, la numai 34 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, popoarele națiunilor Europei, destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui parlament unic, ca simbol al reconcilierii între națiuni , Deși la 20 septembrie 1976, Consiliul de miniștri a adoptat „Actul; pentru alegerea reprezentanților în Adunare, cu sufragiu universal direct”, statele membre nu au putut să se pună de acord asupra unei „proceduri electorale uniforme”, totul confirmând că, oricât de bune ar fi obiectivele și rezumarea regulilor de competență prevăzute în art. 138 al Tratatului constituind CEE la acest efect, „Actul” nu se ridică la același nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziții naționale”. Fiecare stat este liber să adopte un anume tip de scrutin, conform tradițiilor electorale naționale. Astfel, o dată la 5 ani, deputații europeni sunt aleși prin sufragiu universal, prin scrutin proporțional fie la nivel regional, fie la scară națională sau în cadrul unui sistem mixt.

Numărul de alegători din circumscripțiile electorale pentru Parlamentul European variază foarte mult pe cuprinsul teritoriului Uniunii Europene. În prezent, comunitatea lingvistică germanofonă din Belgia este cel mai bine reprezentată, având asigurat un loc în Parlamentul European pentru 71.000 de cetățeni. Cel mai slab reprezentată este populația regiunilor italiene Sicilia și Sardinia, incluse într-o singură circumscripție electorală europeană, unde un mandat europarlamentar revine la 943.000 de cetățeni. În toate celelalte state membre, media normei de reprezentare în Parlamentul European se cifrează la aproximativ 400.000 – 450.000 de cetățeni pentru un mandat de europarlamentar.

Vârsta minimă pentru vot este 18 ani, în toate statele Uniunii Europene. Cetățenii europeni au, potrivit art. 19 al Tratatului Comunității Europene, dreptul să voteze pentru Parlamentul European în statul membru în care își au reședința, chiar dacă nu sunt cetățenii țării respective. Noțiunea de reședință are însă conținut diferit de la un stat la altul. Astfel, conform legislațiilor naționale, în Franța și Finlanda există cerința domiciliului sau reședinței permanente, în Germania, Luxemburg, Belgia, Grecia, Spania, Portugalia și Italia – cea a simplei locuiri obișnuite, pe când în Austria, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Olanda și Suedia înscrierea pe listele electorale locale este imperativă. În Luxemburg, legea permite străinilor europeni să voteze pentru Parlamentul European numai dacă au rezidat permanent pe teritoriul marelui ducat cel puțin cinci ani.

Cetățenii statelor membre care locuiesc în afara teritoriului Uniunii Europene pot vota pentru Parlamentul European în condițiile stabilite de legislația țării ai cărei cetățeni sunt. Suedia, Belgia, Franța, Spania, Grecia și Italia garantează cetățenilor lor acest drept indiferent de locul și durata reședinței în străinătate. Marea Britanie permite acest vot în străinătate numai pentru militari și funcționari, precum și cetățenilor care au părăsit teritoriul național de mai mult de cinci ani. Austria, Danemarca, Portugalia și Olanda au stipulată legal această posibilitate de vot numai pentru cetățenii care locuiesc într-un alt stat membru al Uniunii, iar Germania numai pentru cetățenii care au reședința în străinătate de mai mult de zece ani. Irlanda garantează acest drept numai cetățenilor europeni ce-și au reședința pe teritoriul său.

Dreptul de a candida și de a fi ales în Parlamentul European este reglementat diferit în statele membre, singura trăsătură comună a legislațiilor naționale în acest sens fiind condiția obligatorie de cetățenie europeană, respectiv de cetățenie a uneia dintre țările Uniunii Europene. Candidații trebuie să fi împlinit 18 ani în Finlanda, Suedia, Danemarca, Germania, Spania, Olanda și Portugalia, 19 ani în Austria, 21 în Belgia, Grecia, Irlanda, Luxembourg și Marea Britanie, 23 în Franța și 25 în Italia.

În cinci state membre – Danemarca, Germania, Grecia, Olanda și Suedia – doar partidele și organizațiile politice au dreptul conform legii să prezinte candidați pentru Parlamentul European. În celelalte țări, candidaturile pot fi prezentate numai din partea unui număr minim de cetățeni înscriși pe listele electorale, număr stabilit prin lege și probat prin semnături autentice. În Irlanda, Olanda și Marea Britanie legea prevede și obligativitatea constituirii unui depozit pecuniar, ca semn de seriozitate și ca garanție pentru cheltuielile de procesare a alegerilor angajate de autoritățile publice de resort.

Alegerile pentru Parlamentul European au loc în zile de duminică în 21 din statele membre ale Uniunii Europene, respectiv în zile de joi, conform tradițiilor naționale, în Danemarca, Irlanda, Olanda și Marea Britanie. Actuala componență a Parlamentului European a fost decisă la 10 și 13 iunie 2004.

Potrivit legislației naționale, alegătorii din Germania, Spania, Franța, Grecia și Portugalia nu au dreptul să schimbe ordinea candidaților de pe listele prezentate la alegerile pentru Parlamentul European. În opt dintre statele membre -Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda și Suedia alegătorii pot folosi „voturi transferabile”, ce au drept consecință modificarea ordinii candidaților de pe listele supuse votului în favoarea politicienilor preferați de public, peste opțiunile partidelor sau grupurilor care au alcătuit listele de candidați. În Suedia, alegătorii pot să șteargă candidați de pe liste sau chiar să adauge alți candidați pe acestea.

În Luxemburg, alegătorii au dreptul să voteze candidații preferați de pe listele separate ale diferitelor partide și grupări politice. Sistemul de liste de candidați nu este utilizat în Irlanda și Marea Britanie, unde candidaturile sunt individuale, dar alocarea mandatelor europarlamentare se face tot pe baze proporționale.

Statele membre care utilizează reprezentarea proporțională aplică la alocarea mandatelor de europarlamentar metodele d'Hondt (inclusiv Franța și Spania), Hare-Niemayer (Germania), Hagenbach-Bischoff, Eniskhimeni Analogiki și Sainte-Lague. În Italia, locurile în Parlamentul European sunt alocate după metoda cotei electorale întregi și a numărului cel mai mare de voturi rămas.

Rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European sunt verificate de către instanțele judecătorești și de către autoritățile electorale centrale în toate statele membre, legislația Danemarcei, Germaniei și Luxemburgului stipulând și dreptul Parlamentului European de a proceda la o asemenea verificare electorală.

La 19 iunie 2003, Parlamentul European a adoptat Rezoluția referitoare la Statutul finanțarea partidelor politice europene, care introduce posibilități de finanțare europeană a campaniilor electorale la nivel național ale partidelor membre ale „familiilor politice”, partidelor rea europene din Parlamentul European. Spre deosebire de campaniile electorale naționale, până în prezent nu există în legislația statelor membre prevederi speciale sau restricții de cheltuieli legate de campaniile electorale pentru Parlamentul European.

În opt state membre – Austria, Danemarca, Finlanda, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Portugalia – locurile de europarlamentari devenite vacante din cauze naturale sau urmare a demisiei „publice”, oficiale, a titularului se alocă primului candidat neales de pe lista respectivă cu ocazia scrutinului. În Belgia, Irlanda, Germania și Suedia, fiecare candidat este b#%l!^+a?prezentat la alegerile europene cu un substitut, astfel că în caz de vacanță substitutul respectivului europarlamentar primește mandatului acestuia. În Marea Britanie și Grecia electoratul circumscripției este chemat la vot, în caz de vacantare a unui loc în Parlament.

5.2 Alegerea Parlamentarilor Europeni

Parlamentul European este compus din reprezentanți ai popoarelor statelor membre. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin sufragiu universal direct, într-un sistem de reprezentare proporțională – fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în Marea Britanie și în Belgia, fie pe bază națională, cum se întâmplă în Franța, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg și în alte țări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.

Tratatele fondatoare prevedeau că membrii Parlamentului European vor fi numiți inițial deparlamentele naționale, stipulând însă alegerea prin sufragiu universal direct. Consiliul a pus înaplicare această prevedere prin Actul din 20 septembrie 1976.

În 1992, Tratatul de la Maastricht prevedea că alegerile trebuie să se desfășoare în conformitatecu o procedură uniformă și că Parlamentul ar trebui să elaboreze o propunere în acest sens, pecare Consiliul să o adopte în unanimitate. Cu toate acestea, deoarece Consiliul b#%l!^+a?nu a reușit să sepună de acord asupra niciunei propuneri, Tratatul de la Amsterdam a introdus posibilitatea de astabili în schimb „principii comune”. Actul din 1976 a fost modificat în consecință prin Decizia2002/772/CE, Euratom a Consiliului, care a introdus principiile reprezentării proporționale șiincompatibilității dintre mandatele naționale și cele europene.

Cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul de a alege și de a fi ales a dobândit statutul de drept fundamental (articolul 39 din Carta drepturilor fundamentale a UniuniiEuropene).

Peste tot se aplică aceleași reguli democratice, iar dintre acestea în special dreptul de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei și bărbați, și votul secret. În unele state membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg și Grecia, participarea la vot este obligatorie.

Membrii Parlamentului European nu au voie să desfășoare anumite activități profesionale sau să dețină anumite funcții (spre exemplu, funcția de judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supună legilor naționale care restricționează sau interzic mandatele duble. Practic, funcția de deputat în Parlamentul European este incompatibilă cu cea de membru al guvernuluiunui stat membru, membru al Comisiei, judecător, avocat-general sau grefier al Curții deJustiție, membru al Curții de Conturi, membru al Comitetului Economic și Social, membrual comitetelor sau al organismelor create în conformitate cu tratatele comunitare în scopulgestionării fondurilor Uniunii sau al desfășurării unei sarcini administrative directe permanente,membru al Consiliului de administrație, al Comitetului de direcție sau angajat al BănciiEuropene de Investiții și funcționar sau agent activ al instituțiilor Uniunii Europene sau alorganismelor specializate atașate acestora. Au fost adăugate incompatibilități suplimentare în1997 (membru al Comitetului Regiunilor) și în 2002 (membru al Tribunalului de Primă Instanță- numit în prezent Tribunalul -, membru al Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene,Ombudsmanul Uniunii Europene și, în special, membru al unui parlament național).

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetățean al unui Stat Membru al Uniunii Europene care trăiește în altă țară a Uniunii poate vota sau candida la alegeri în țara sa de rezidență.

Vârsta minimă pentru a fi ales este de 18 ani în majoritatea statelor membre, cu excepția Belgiei,Estoniei, Greciei, Irlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, Republicii Cehe, Slovaciei și RegatuluiUnit (21 de ani), a României (23 de ani) și a Italiei și Ciprului (25 de ani).

În anumite state membre (Danemarca, Estonia, Germania, Grecia, Republica Cehă, Suedia șiȚările de Jos), doar partidele și organizațiile politice pot depune candidaturi. În toate celelaltestate membre, candidaturile pot fi depuse dacă întrunesc un anumit număr de semnături saugrupează un anumit număr de alegători, iar, în anumite cazuri, este necesară depunerea uneigaranții.

La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere referitoare la un statut comun pentru toți Membrii Parlamentului European. Acest statut a eliminat discrepanțele între salariile Membrilor de diferite naționalități, asigurând în același timp o transparență mai mare.

Momentul Lisabona reprezintă de fapt urcarea Parlamentului pe o treaptă de egalitate cu Consiliul și un pas către un legislativ federal bicameral al Uniunii.

În orice caz, Parlamentul căpătă competențe mult sporite, și accede la o poziție de unde poate dezbate mai convingător cu reprezentanții guvernelor statelor membre asupra destinelor cetățenilor europeni.

Parlamentul European îi reprezintă pe cetățenii statelor membre. De asemenea, Tratatul modifică și structura Parlamentului: numărul deputaților europeni nu va depăși 751 (750 plus președintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporționalității degresive, ceea ce înseamnă că statele mari vor accepta să fie subreprezentate pentru a permite o reprezentare mai bună a statelor mici, iar fiecare stat membru va dispune de suficiente locuri astfel încât să fie posibilă reprezentarea tuturor curentelor/partidelor politice naționale. Deși aceste principii sunt aplicate și în prezent cu privire la distribuirea locurilor pe țări în Parlamentul European, totuși, în cazul ratificării Tratatului, va fi pentru prima dată când ele vor fi efectiv înscrise în Tratate.

Altfel spus, deputații din țările cu cei mai mulți locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetățeni decât deputații din țările cel mai puțin populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputați și de maxim 96 de locuri. Procedura codeciziei este extinsă, în mod semnificativ și devine procedură legislativă obișnuită. Prin urmare, Parlamentul European devine un legiuitor aflat pe picior de egalitate cu Consiliul pentru 95% din legislația comunitară. Implicarea Parlamentului crește legitimitatea democratică a legislației europene.

În plus față de aceste norme comune, normele electorale sunt guvernate de dispozițiile naționale,care diferă uneori semnificativ.

Sistemul electoral – în temeiul Deciziei Consiliului din 2002, toate statele membre sunt obligate să utilizeze unsistem bazat pe principiul reprezentării proporționale. Un stat membru poate stabili un pragminim care nu poate depăși 5% pentru repartizarea locurilor. Majoritatea noilor state membreaplică un prag de 5% sau 4%. Curtea Constituțională a Germaniei a declarat recent că pragul de5% pentru alegerile europene este neconstituțional.

Limitele circumscripțiilor – La alegerile europene, majoritatea statelor membre funcționează ca o circumscripție unică.Totuși, patru state membre (Franța, Irlanda, Italia și Regatul Unit) și-au împărțit teritoriulnațional în mai multe circumscripții regionale. Există circumscripții de interes pur administrativ sau care servesc exclusiv repartizării în cadrullistelor de partid în Belgia (4), Germania (16, dar numai pentru CDU/CSU), Țările de Jos (19)și Polonia (13). În Belgia, un loc este rezervat pentru alegerea unui reprezentant al minoritățiigermanofone.

Votul neresortisanților în țara gazdă – orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant alacestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statulmembru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat (articolul 22din TFUE). Conceptul de reședință variază încă de la un stat la altul. Anumite state (Estonia,Finlanda, Franța, Polonia, România și Slovenia) cer ca alegătorii să își aibă domiciliul saureședința stabilă pe teritoriul electoral, altele (Cipru, Danemarca, Grecia, Irlanda, Luxemburg,Regatul Unit, Slovacia și Suedia) le impun să locuiască în mod obișnuit acolo, iar altele (Belgiași Republica Cehă) cer ca alegătorii să fie înscriși în registrul de evidență a populației.

Votul neresortisanților în țara de origine – în Regatul Unit, dreptul de a alege al cetățenilor care locuiesc în străinătate se limitează laanumite categorii (de exemplu, cetățenii care au trăit în străinătate mai puțin de 15 ani). Belgia,Danemarca, Grecia, Italia și Portugalia le oferă dreptul la vot doar resortisanților nerezidențicare trăiesc pe teritoriul unui alt stat membru al UE. Austria, Finlanda, Franța, Spania, Suediași Țările de Jos le acordă resortisanților lor dreptul de a vota indiferent de țara de reședință.Germania acordă acest drept cetățenilor care locuiesc într-o altă țară de mai puțin de 25 de ani.În Bulgaria, Irlanda și Slovacia, dreptul la vot le este rezervat cetățenilor Uniunii care își audomiciliul pe teritoriul național.

5.3 Mandatul Deputaților Europeni

Deputații din Parlamentul European sunt aleși o dată la 5 ani prin vot universal direct (Parlamentul European este singura instituție internațională ai cărei membrii sunt aleși prin vot direct), de către cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, în funcție de numărul de locuitori ai fiecărei țări. În momentul actual în Parlamentul European există 754 de deputați, ce reprezintă cele 500 de milioane de cetățeni ale Uniunii Europene. Din cei 754 de deputați, 18 deputați reprezintă Croația, țară ce va adera în iulie 2013 la Uniunea Europeană. Parlamentul European dispune ca și celelalte instituții comune de drept de a se autoorganiza.

Procedura electorală prin care sunt aleși membrii Parlamentului European ține cont de b#%l!^+a?legislația fiecărui stat și de normele sale constituționale. În ceea ce privește numărul de parlamentari, minimul este de 6 iar maximul este de 99, regula proporționalității fiind respectată. Totodată, mandatul acestora care se exercită în mod independent, deși este pe 5 ani, poate fi reînnoit. Deputații în Parlamentul European nu sunt obligați prin instrucțiuni și nu pot primi mandat imperativ. Reprezentarea femeilor în Parlamentul European se află în continuă creștere, în prezent o treime din deputați sunt femei.

Activitatea deputaților se împarte între Bruxelles, Strasbourg și circumscripțiile lor electorale. La Bruxelles participă la reuniunea grupurilor politice și a comisiilor parlamentare iar la Strasbourg la 12 perioade de sesiune.

Deputații au anumite privilegii și imunități ce sunt prevăzute în “Protocolul nr. 7 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene”. Spre exemplu, membrii Parlamentului Euroepan se bucură de liberă circulație fără restricții la deplasare, de imunitate personală pe durata mandatului similară cu cea a parlamentului pe plan local, iar pe teritoriul celorlalte state de imunitate de jurisdicție penală (privind reținerea sau urmărirea datorită opiniilor sau voturilor exprimate în exercitarea funcțiilor lor), ori au beneficii privind taxele vamale.

Mandatul este reprezentativ, fiecare parlamentar reprezintă atât corpul electoral al b#%l!^+a?țării unde a fost ales cât și toate popoarele Uniunii Europene, prin urmare reprezintă toți cetățenii Uniunii.

Mandatul este personal și netransmisibil, ceea ce înseamnă că nu poate fi cedat, concesionat, înlocuit sau substitutit. Astfel, se poate exercita doar de către titular, direct și personal și nu poate fi delegat și nici exercitat prin corespondența.

În Danemarca, Germania și Luxemburg, parlamentul național validează rezultatele alegerilor.În Slovenia, Adunarea Națională este cea care confirmă alegerea deputaților europeni. ÎnAustria, Belgia, Estonia, Finlanda, Italia, Irlanda, Regatul Unit și Republica Cehă, aceastăconfirmare constituie responsabilitatea instanțelor judecătorești, în timp ce în Germania existăambele posibilități. În Spania, validarea scrutinului se realizează de către „Junta ElectoralCentral” (biroul electoral central). În Portugalia și Suedia, această sarcină revine unei comisiide validare. În Franța, Consiliul de Stat are competența de a soluționa litigiile legate de alegeri,dar și ministrul de interne, dacă acesta consideră că formele și condițiile juridice obligatorii nuau fost respectate.

În majoritatea statelor membre, normele privind companiile electorale (fondurile autorizate,timpul de antenă, publicarea rezultatelor sondajelor) sunt aceleași ca pentru alegerile naționale.

În anumite state membre (Austria, Croația, Danemarca, Finlanda, Franța, Italia, Luxemburg,Portugalia și Țările de Jos), locurile devenite vacante sunt alocate primilor candidați nealeși depe aceeași listă (eventual după ajustare, în funcție de voturile obținute de candidați). În Belgia,Irlanda, Germania și Suedia, locurile vacante sunt alocate supleanților. În Spania și Germania,dacă nu există supleanți, se ia în calcul ordinea candidaților pe liste. În Regatul Unit, au localegeri parțiale. În Grecia, locurile vacante sunt alocate supleanților de pe aceeași listă; dacă nuexistă suficienți supleanți, au loc alegeri parțiale. În unele state membre (și anume în Austria șiDanemarca), deputații în Parlamentul European au dreptul de a se reîntoarce în Parlament deîndată ce motivul plecării lor nu mai este valabil.

5.3 Alegerile Europarlamentare în România.

Pentru România, alegerile europarlamentare din iunie 2009 au fost primele desfășurate la termen. Totuși, 7 iunie nu a reprezentat o premieră electorală absolută în domeniu, reprezentanții din România în Parlamentul European fiind aleși pentru prima oară în toamna lui 2007. Cu două ediții ale europarlamentarelor organizate în România în decursul ultimilor doi ani, putem vorbi deja de o anume experiență românească în domeniu. Cum arată aceasta, vom încerca să o creionăm în cele ce urmează, abordând, pe scurt, deopotrivă aspecte juridice și tehnice ale procesului euroelectoral.

Deși, în general, mai puțin investigat atunci când vorbim de alegeri europarlamentare, sistemul electoral românesc, în expresia lui juridică, merită o atenție sporită. Să reamintim întâi că alegerile europarlamentare din România sunt reglementate formal de Legea nr. 33/2007, rezultat al pactului politic din toamna lui 2006 prin care se convenea organizarea primului scrutin european în primăvara anului aderării României la UE. Legea astfel elaborată. era, în fapt, o adaptare a celei care reglementa alegerile legislative naționale la contextul specific al desemnării deputaților europeni, cuprinzând numeroase și importante trimiteri la aceasta. Bunăoară, se preciza că dispozițiile Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător în ceea ce privește listele electorale permanente sau birourile electorale organizate la nivelul județelor și municipiul București, o mențiune generală în acest sens fiind cuprinsă și în capitolul dispozițiilor tranzitorii și finale, la articolul 23, aliniatul întâi. Sub aspectul tipului de scrutin utilizat legea stipula: „Membrii din România în Parlamentul European se aleg pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale, și pe bază de candidaturi independente” iar „teritoriul României se constituie într-o singură circumscripție”, repartizarea mandatelor făcându-se prin intermediul metodei d`Hondt, cea mai utilizată dintre metodele cu divizori. Așadar, un scrutin de tip RP similar celui utilizat la alegerea parlamentarilor naționali până în 2008, cu deosebirea importantă provenind din asimilarea teritoriului țării cu o unică circumscripția electorală.

Totuși, atât scrutinul din 2007, cât și cel din 2009 s-au desfășurat în baza unei legi nr. 33/2007 modificată substanțial sub aspectele ei tehnice, de la alcătuirea listelor electorale până la forma proceselor verbale de constatare a rezultatelor votării. Modificările s-au făcut de fiecare dată pe calea ordonanțelor guvernamentale de urgență. Trei OUG au schimbat dispozitivul legal inițial al alegerilor europarlamentare din 2007, o a patra fiind adoptată înainte de începerea procesului electoral din 2009. Pentru a proba amploarea acestor intervenții legislative ar fi suficient să spunem că din cele 28 de articole ale legii au fost modificate 22 (11 prin primele trei OUG și tot atâtea prin cea de-a patra OUG), multe dintre acestea de mai multe ori, și au fost introduse alte 51 de articole (15 prin primele trei OUG și 36 prin cea de-a patra OUG, unele dintre cele 15 suferind și ele modificări ulterioare). Practic, putem spune că, alegerile europarlamentare s-au desfășurat în baza altui cadru juridic decât cel statuat prin Legea nr. 33./2007. Și chiar mai mult – fiecare din cele două scrutinuri europene a avut reglementări juridice diferite. Desigur, juriștii și politicienii, aceștia din urmă mai ales, vor argumenta că modificările aduse normei inițiale se explică prin nevoia de perfecționare ori de adaptare a cadrului juridic electoral la condițiile politice concrete ale momentului. Dar chiar și așa, tot va trebui să observăm că instabilitatea legislativă este o caracteristică a procesului electoral românesc, fie el și european. Aici vom putea afla și o cauză a numeroaselor nereguli care au afectat în mod deosebit alegerile europarlamentare din iunie 2009.

Pe de altă parte, oricâte modificări au fost aduse legii electorale inițiale, modul de scrutin practicat la alegerile pentru PE nu a fost afectat. Și aceasta în mod surprinzător, mai ales dacă avem în vedere presiunea politică și mediatică din anii trecuți pentru renunțarea la votul plurinominal în varianta listelor electorale blocate. Un răspuns popular, mai degrabă o scuză, ar putea primi următoarea formulare: pentru că Uniunea Europeană ne-ar obliga să utilizăm acest sistem electoral. Dincolo de faptul că trimite la o mai veche meteahnă românească – cea cu Înalta Poartă, indiferent cum s-ar numi ea – un astfel de răspuns este cel puțin superficial. E drept, regula convenită la nivelul Uniunii Europene spune ca alegerile pentru PE să se desfășoare după principiul reprezentării proporționale, care servește mult mai bine scopului politic al acestor alegeri. Dar, statuarea principiului reprezentării proporționale nu înseamnă că toate statele Uniunii utilizează același sistem electoral. Dimpotrivă, dincolo de regula după care voturile se transformă în mandatele, așadar, dincolo de formula electorală proporțională, țările membre au libertatea de a adapta soluții particulare, specifice. Iar realitatea electorală ne arată această diversitate. Bunăoară, Marea Britanie practică un sistem electoral proporțional cu liste blocate, în timp ce în Austria se foloseste scrutinul de listă combinat cu votul preferențial, iar Malta a adoptat votul unic transferabil. În același timp, alegerile europarlamentare din Marea Britanie se defășoară în 12 circumscripții plurinominale, pe când atât în Austria cât și în Malta scrutinul are loc într-o unică circumscripție electorală. În fine, metoda d`Hondt este specifică atât Marii Britanii cât și Austriei, dar, pe de altă parte, în Marea Britanie, ca si în Malta, nu există un prag electoral, valoarea acestuia fiind de 4% din voturile valabil exprimate în Austria. Tot așa, rezumându-ne acum la zona fostelor țări comuniste membre ale UE, vom putea constata că, spre exemplu, Ungaria a adoptat soluția listelor blocate, în timp ce în Cehia se utilizează o variantă de liste deschise. În ambele se aplică metoda d`Hondt, dar valoarea pragului electoral diferă. Așadar, despre un model al sistemului electoral pentru alegerile europarlamentare nu poate fi vorba, și cu atât mai puțin despre obligativitatea votului pe liste blocate. Cel mult, raportându- ne la tipul votului practicat, putem deosebi trei categori: una a țărilor cu liste blocate, în număr de 11, apoi categoria țărilor cu liste neblocate, aici inscriindu-se 13 țări, și, cu doar două cazuri, cea a țărilor cu vot unic transferabil. România, cum am arătat deja, sporește numărul țărilor care au optat pentru un sistem RP cu liste blocate. Așa stând lucrurile, cauza menținerii sistemului RP cu liste blocate, în sine, ținem să precizăm, nici bun, nici rău, trebuie căutată în plan național. Ea poate fi identificată drept conservatorism al legiuitorului român, dar, mai degrabă, ar trebui corelată cu inconsistența politicilor reformatoare, a reformei electorale în particular. Căci, fără a redeschide acum discuția cu privire la tema votului uninominal, dar admițând că obiectivul reformei electorale l-a reprezintat, așa cum politicienii înșiși au susținut, întărirea legăturii dintre aleși și alegători sau, în altă formulare, întărirea controlului b#%l!^+a?popular asupra candidaturilor partizane, ar fi fost firesc ca modificările aduse legii alegerii eurodeputaților să răspundă cu prioritate acestui obiectiv. Concret, aceasta ar fi însemnat tocmai renunțarea la listele blocate.

Schimbarea contextului juridic al fiecăreia din cele două alegeri europarlamentare nu și-a avut însă corespondentul și în ceea ce privește contextul politic. Dimpotrivă, deși organizat după aproape doi ani, scrutinul din 2009 a avut loc în aceleași condiții politice generale ca și cel precedent.

Participarea la urne s-a menținut la nivelul aceluiași palier, de sub 30%, înregistrându- se chiar un ușor regres față de 2007, în ciuda apelurilor de ultimă oră ale oficialilor și candidații prin care românii erau îndemnați să se prezinte la vot ca o probă a europenismului lor. Cu 5.035.299 cetățeni prezenți la vot, din 18.197.316 înscriși în listele electorale, rata participării a fost de 27,67%, cu circa două procente mai redusă decât în urmă cu doi ani, când s-au prezentat la urne 5.370.171 cetățeni (29,47%) din 18.254.597 b#%l!^+a?înscriși la urne. Spre comparație, media europeană a participării la vot a fost 43,1%.

Dar dacă cele amintite până acum ar putea fi considerate drept caracteristici colaterale procesului europarlamentar din România, adică fără o legătură de dependență univocă cu sistemul electoral propriu-zis, să vedem în continuare care sunt principalii parametrii ai scrutinului RP cu liste blocate aplicat la alegerile europarlamentare din 2007 și 2009. Mai întâi, să rememorăm datele statistice ale celor două alegeri1:

Alegerile europarlamentare din 25 noiembrie 2007

Alegerile europarlamentare din 7 iunie 2009

Rezumând, ca urmare a masivelor modificări aduse legii alegerilor parlamentarilor europeni, scrutinul din 7 iunie 2009 s-a desfășurat practic în baza unei alte norme juridice decât în cazul celui din 25 noiembrie 2007, cu excepția majoră, care, teoretic cel puțin, nu ar fi trebuit perpetuată, a votului pe liste blocate. Totodată, absenteismul masiv a continuat să caracterizeze procesul electoral de desemnare a parlamentarilor europeni. De cealaltă parte, s-a conturat o formulă politico-electorală specifică, caracterizată prin tendințele de ameliorare accentuată a proporționaliții scrutinului și de perpetuare a sistemului multipartidist. Desigur, această scurtă dar, totodată, paradoxală experiență electorală europeană a României va trebui să treacă proba timpului.

În cazul anului 2014, intervalul scurs de la anteriorul scrutin a fost ceva mai mare, respectiv un an și jumătate, însă au existat alte evenimente de parcurs care au influențat dinamica politică. Așadar, rezultatele obținute de partidele politice trebuie analizate în contextul politic și istoric particular în care au avut loc, acesta fiind decisiv pentru înțelegerea cauzelor performanței sau contraperformanței actorilor politici.

Vorbind despre alegerile europene din România 2014, putem afirma că au participat 15 formațiuni partidiste, și 8 candidați independenți, care vor reprezenta România în Parlamentul European pe o perioadă de 5 ani, conform Tratatului de la Lisabona din 2007.

Prezența la vot a tuturor cetățenilor români a fost de 32.44%. din totalul alegătorilor înscriși pe listele de vot fiind în număr de 18.221.061. Totalul voturilor valabil exprimate a fost de 5.566.616. Participarea a fost mai mare cu 5.23% față de precedentele alegeri europene din 2009, fiind la data aceea de 27.21%. Procentual vorbind, nu este o diferență mare din totalul cetățenilor prezenți la urne de 5.911.794, dar acest lucru reflectă faptul că cetățenii români au conștientizat cu puțin mai multă responsabilitate, importanța acestor alegeri; mergând la vot într- un număr relativ ușor mărit față de 2009. Voturile nule au reprezentat 345.011, conform statisticilor finale ale Biroului Electoral Central.

În total 32 de mandate alocate pentru cei șase competitori care au întrunit pragul electoral. Candidaților independenți li se pot atribui mandate dacă au obținut, fiecare în parte, un număr de voturi valabil exprimate cel puțin egal cu coeficientul electoral național.

PSD-UNPR-PC a câștigat fără drept de apel lupta pentru ocuparea celor mai multe mandate pentru Parlamentul European, în număr de 16, cu peste 2 milioane de voturi. Hegemonia Alianței de centru-stânga în alegerile europene continuă de la primele alegeri europene din România – 2007. Cetățenii țării noastre s-au centrat după ideologia social-democrată, optând să voteze în număr mare această formațiune, respectiv PSD-ul, acesta fiind caracterizat ca un partid de mase reprezentat printr-un număr mare de aderenți și printr-o structură internă piramidală, centralizată după cum arată Maurice Duverger.

La foarte mare distanța s-au situat partidele de centru-dreapta față de câștigătorii acestor alegeri; vorbim aici de Partidul Național Liberal și Partidul Democrat Liberal și noul partid fondat în acest an – Mișcarea Populară – care a obținut două mandate de europarlamentar.

Raportul s-a schimbat față de 2009. Alianța electorală de centru-stânga PSDUNPR- PC obținând șaisprezece mandate în aceste alegeri, iar în anul 2009, unsprezece mandate. Practic sunt 5 mandate în plus în acest an. Dar atunci vorebeam de o alianță formată din 2 partide PSD+PUR, iar astăzi, de trei PSD-UNPR-PC.

Capitolul 6

Concluzii

Uniunea Europeană este construită într-un sistem instituțional unic în lume. Statele membre delega anumite atribute de suveranitate unor institutii independente, care reprezinta interesele Uniunii în ansamblul ei, ale statelor ei membre si ale cetatenilor sai.

În mod traditional, Comisia apara interesele uniunii în ansamblul sau, în timp ce fiecare guvern national este reprezentat în Consiliu, iar Parlamentul European este ales în mod direct de către cetațenii statelor membre. Democrația și supremația legilor sunt așadar pilonii structurii.

Acest triunghi instituțional este flancat de alte două instituții: Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Alte cinci instituții completează sistemul, și printre ele se numără și Parlamentul European.

Pe parcursul întregii lucrări, Parlamentul European are un rol activ în procesul legislativ, privind multe domenii: piața internă, protecția consumatorului, transporturi, educatie, sănătate.

La fiecare 5 ani prin sufragiu universal, Parlamentul European reprezintă expresia voinței democratice a celor 492 milioane de cetațeni ai Uniunii Europene. Principalele partide politice din statele membre sunt reprezentate în Parlament, unde activează în grupuri politice pan-europene.

În 1965, la Bruxelles, s-a făcut un pas important în aplicarea proiectului comunitar: s-a realizat unificarea instituțiilor celor trei Comunități europene: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, EuroAtom, Comunitatea Economică Europeană.

Democrația, însă, ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal și b#%l!^+a?drepturi politice fundamentale precum libertatea cuvântului, a adunării, a asocierii etc. Aceasta are ca regulă cheie alegerile competitive și regulate, completată de răspunsul instituțiilor alese, transparența luării deciziilor, acțiunea grupurilor de interes față de putere, responsabilitatea liderilor politici. Ceea ce înseamnă că legitimitatea unei democrații ține în mare măsură de componenta participare, ca formă a susținerii pe care indivizii, aparținând unui grup, o acordă instituțiilor.

Astfel, se poate spune ca democrația reală, a înregistrat un câștig, în privința Parlamentului European abia în 1979, în momentul în care au avut loc primele alegeri parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodată și către o extindere a atribuțiilor Parlamentului, care, în noul context, urma să reprezinte pilonul democrației în Uniune și fundamentul legitimării acesteia.

Se pare însă că nici alegerile directe și nici creșterea graduală, dar considerabilă, a puterilor Parlamentului începând cu anul 1979 nu au rezolvat problema legitimității în Uniune. Participarea la alegeri este un indicator ce ne atrage atenția asupra acestui fapt. Astfel, cele patru alegeri pentru Parlamentul european, care au avut loc între 1979 și 1994, par să confirme îndoielile și îngrijorarea cu privire la democrație și legitimitate în Uniunea europeană: participarea a fost întotdeauna scăzută și chiar s-a micșorat între 1979 și 1994, de la 66% la 59%.

În multe dintre țările membre există o diferență de 20 până la 40 de procente între participarea la scrutinul național și cel european. Această rată crescută a absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european pare să indice că mulți europeni sunt destul de b#%l!^+a?confuzi cu privire la Uniunea europeană.

O posibilă soluție a acestei probleme ar putea fi studierea atentă a cauzelor absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european, cât și măsura în care ele sunt legate de ceea ce înseamnă participare la jocul democratic în general. O alta soluție ar putea avea în vedere procesul de socializare politică, înțeles ca rezervor al legitimării, prin popularizarea ideii de Uniune europeană, strâns legat de cel de democrație. Activitatea Parlamentului european este importantă pentru că, în multe domenii de acțiune, deciziile privind noua legislație europeană sunt adoptate în comun de către Parlament și Consiliul de miniștrii, care reprezintă statele membre.

În urma studiului făcut pentru realizarea acestei lucrări, am constatat că Parlamentul joacă un rol activ în elaborarea legislației, care are un impact asupra vieții cotidiene a cetățenilor, ca de exemplu, legislația privind protecția mediului, drepturile consumatorilor, egalitatea șanselor, transportul, libera circulație a lucrătorilor, capitalurilor, mărfurilor și serviciilor. Parlamentul și Consiliul au, de asemenea, Competențe comune în ceea ce privește bugetul anual al Uniunii Europene.

Bibliografie

Legislația europeană și alte documente

Treaty establishing European Economic Community, Consolidated version 1992, Title XVII, Article 158, Official Journal C 224 of 31 August 1992.

Tratatul de la Lisabona, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Versiune Consolidată, C 83, Anul 50, 30.03.2010.

Legea nr.33 din 16 ianuarie 2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, Monitorul Oficial, nr. 28 din 16 ianuarie 2007.

Legea nr. 33/2007, Monitorul Oficial, nr. 28, din 16 ianuarie 2007.

OUG nr. 1/2007, Monitorul Oficial, nr. 97/2007, OUG nr. 8/2007, Monitorul Oficial, nr. 134/2007, OUG nr. 84/2007, Monitorul Oficial, nr. 602/2007 și OUG nr. 11/2009 Monitorul Oficial nr. 134/2009.

Literatură

Bailey, David, Propris, Lisa De, 2002, ”The 1988 reform of the European Strctural funds: entitlement or empowerment?”, Journal of European Public Policy, Iunie,.

Bibere, Octav, 1999, „ Uniunea Europeană: între real și virtual”, Ed. ALL Educațional.

Borchardt, Klaus Dieter, 2000, L`ABC du droit Communautaire, Luxemburg.

Burban, J.L., 1999, Parlamentul European, București, Ed. Meridiane.

Burban, J.L., 1980, „Les deputés de l`An II”, în Revue du Marché commun, sept.

BRYMAN, Alan Social Research Methods, Oxford University Press, Oxford, 2001.

Cloos, J., Reinesh, G., Vignes, D, Weyland, J., 1993, Le Traité de Maastricht, genèse, analyse, communitaires, Ed. Brylant, Bruxelles.

Costa, Olivier, Martin, Florent Saint, 2009,  Le Parlament européen,Paris : La Documentation francaise.

Defrages, Philippe Moreau, 1993, Les institutions europénnes, Armand Colines, Paris.

DiaCoνu, N., 2001, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București.

Farcaș, Alexandru, 2006, Reglementarea alegerilor pentru parlamentul european, Revista Română de Drept comunitar nr. 1.

Fábian, G., Mihu, N., Veress, E., 2007, Parlamentul European, Ed. Walters Kluwer, Cluj-Napoca.

Augustin, Fuerea, 2004, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București.

Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, 1999, Drept Instituțional Comunitar European, Ed.Actami, București.

Kapteyn, P.J., Theemaat, P. Ver Loren Van, 1990, Introduction to the law of the European Communities, Ed. By L.W.Gormley, Kluwer-Deventer.

Katz, Richard, Wessels, Bernhard, 1999, The European Parliament, the National Parliaments and European Integration, Oxford University Press.

Leicu, C., 1998, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, București.

Leicu, C., I. Leicu, 1996, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București.

Manolache, O., 1996, Drept comunitar, Ed. All, București.

Marcu, V., 2001, Drep instituțional comunitar, Ed. Nove, București.

Munteanu, R., 1996, Drept european:evoluție, instituții, ordine juridicǎ, Ed. Oscar Print, București.

MCgiffen, Steven, 2007, Uniunea Europeană – Ghid critic, ediție nouă și actualizată, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București.

Poidevin, R., 1996, „Le processus de décision dans un organisme supranational; le cas de CECA”, în Relation internationales nr.85.

Niță, Dan, Dragomir, Eduard, 2010, Instituțiile Uniunii Europene Conform Tratatului de la Lisabona, Ed. Nomina Lex.

Poncins, Etienne de, 2008, Le Traite de Lisbonne en 27 cles, Editions Lignes de reperes.

Popescu, A., 2000, Integrarea Europeanǎ, Dicționar de termeni comunitari, lucrare publicatǎ sub egida Consiliului Legislativ, Ed. Lumina Lex, București.

Profiroiu; G., Marius, A., 2000, Introducere în realitǎțile europene, Ed. Economicǎ, București.

Scăunaș, Stelian, 2005, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București.

Simons, D., 1997, Le système juridique communautaire, PUF, Paris.

Thody, Philip, 1997, An Historical introduction to European Union, Routledge, London and New York.

Ținca, O., 1999, Drept comunitar general, Ed. Didacticǎ și Pedagogicǎ, București.

Wallace, Helen, Wallace, William, 2004, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ediția a-IV-a, Editura Arc.

.Waelbroeck, M, 1984, „Competition, integration and economic efficienty in the EEC from the point of view of the private firm”, în MLR, vol.82, nr.5-6.

Website

www.europa.eu – Site oficial al Uniunii Europene

www.mae.ro – Site oficial al Ministerul Afacerilor Externe al României

www.europeana.ro – Uniunea Europeană și România

http://europa.eu/lisbon_treaty/library/index_ro.htm?id=keydoc

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

www.uniuneaeuropeana.ro

: www.consilium.europa.eu

www.eur-lex.europa.eu

www.jeanmonnetprogram.org

www.eustudies.org

www.arena.uio.no

www.europolitics.info

www.senat.fr/rap/r07-076/r07-0761.pdf

http://www.cosac.eu/

https://ecprd.secure.europarl.europa.eu

b#%l!^+a?

Anexă

Tabel 1- Rezultatele alegerilor europarlamentare

Tabel 2- Număr de deputați pe stat membru

Sursa: http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0005bfbc6b/Number-of-Members-per-Member-State.html

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

Legislația europeană și alte documente

Treaty establishing European Economic Community, Consolidated version 1992, Title XVII, Article 158, Official Journal C 224 of 31 August 1992.

Tratatul de la Lisabona, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Versiune Consolidată, C 83, Anul 50, 30.03.2010.

Legea nr.33 din 16 ianuarie 2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, Monitorul Oficial, nr. 28 din 16 ianuarie 2007.

Legea nr. 33/2007, Monitorul Oficial, nr. 28, din 16 ianuarie 2007.

OUG nr. 1/2007, Monitorul Oficial, nr. 97/2007, OUG nr. 8/2007, Monitorul Oficial, nr. 134/2007, OUG nr. 84/2007, Monitorul Oficial, nr. 602/2007 și OUG nr. 11/2009 Monitorul Oficial nr. 134/2009.

Literatură

Bailey, David, Propris, Lisa De, 2002, ”The 1988 reform of the European Strctural funds: entitlement or empowerment?”, Journal of European Public Policy, Iunie,.

Bibere, Octav, 1999, „ Uniunea Europeană: între real și virtual”, Ed. ALL Educațional.

Borchardt, Klaus Dieter, 2000, L`ABC du droit Communautaire, Luxemburg.

Burban, J.L., 1999, Parlamentul European, București, Ed. Meridiane.

Burban, J.L., 1980, „Les deputés de l`An II”, în Revue du Marché commun, sept.

BRYMAN, Alan Social Research Methods, Oxford University Press, Oxford, 2001.

Cloos, J., Reinesh, G., Vignes, D, Weyland, J., 1993, Le Traité de Maastricht, genèse, analyse, communitaires, Ed. Brylant, Bruxelles.

Costa, Olivier, Martin, Florent Saint, 2009,  Le Parlament européen,Paris : La Documentation francaise.

Defrages, Philippe Moreau, 1993, Les institutions europénnes, Armand Colines, Paris.

DiaCoνu, N., 2001, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București.

Farcaș, Alexandru, 2006, Reglementarea alegerilor pentru parlamentul european, Revista Română de Drept comunitar nr. 1.

Fábian, G., Mihu, N., Veress, E., 2007, Parlamentul European, Ed. Walters Kluwer, Cluj-Napoca.

Augustin, Fuerea, 2004, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București.

Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, 1999, Drept Instituțional Comunitar European, Ed.Actami, București.

Kapteyn, P.J., Theemaat, P. Ver Loren Van, 1990, Introduction to the law of the European Communities, Ed. By L.W.Gormley, Kluwer-Deventer.

Katz, Richard, Wessels, Bernhard, 1999, The European Parliament, the National Parliaments and European Integration, Oxford University Press.

Leicu, C., 1998, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, București.

Leicu, C., I. Leicu, 1996, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București.

Manolache, O., 1996, Drept comunitar, Ed. All, București.

Marcu, V., 2001, Drep instituțional comunitar, Ed. Nove, București.

Munteanu, R., 1996, Drept european:evoluție, instituții, ordine juridicǎ, Ed. Oscar Print, București.

MCgiffen, Steven, 2007, Uniunea Europeană – Ghid critic, ediție nouă și actualizată, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București.

Poidevin, R., 1996, „Le processus de décision dans un organisme supranational; le cas de CECA”, în Relation internationales nr.85.

Niță, Dan, Dragomir, Eduard, 2010, Instituțiile Uniunii Europene Conform Tratatului de la Lisabona, Ed. Nomina Lex.

Poncins, Etienne de, 2008, Le Traite de Lisbonne en 27 cles, Editions Lignes de reperes.

Popescu, A., 2000, Integrarea Europeanǎ, Dicționar de termeni comunitari, lucrare publicatǎ sub egida Consiliului Legislativ, Ed. Lumina Lex, București.

Profiroiu; G., Marius, A., 2000, Introducere în realitǎțile europene, Ed. Economicǎ, București.

Scăunaș, Stelian, 2005, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București.

Simons, D., 1997, Le système juridique communautaire, PUF, Paris.

Thody, Philip, 1997, An Historical introduction to European Union, Routledge, London and New York.

Ținca, O., 1999, Drept comunitar general, Ed. Didacticǎ și Pedagogicǎ, București.

Wallace, Helen, Wallace, William, 2004, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ediția a-IV-a, Editura Arc.

.Waelbroeck, M, 1984, „Competition, integration and economic efficienty in the EEC from the point of view of the private firm”, în MLR, vol.82, nr.5-6.

Website

www.europa.eu – Site oficial al Uniunii Europene

www.mae.ro – Site oficial al Ministerul Afacerilor Externe al României

www.europeana.ro – Uniunea Europeană și România

http://europa.eu/lisbon_treaty/library/index_ro.htm?id=keydoc

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

www.uniuneaeuropeana.ro

: www.consilium.europa.eu

www.eur-lex.europa.eu

www.jeanmonnetprogram.org

www.eustudies.org

www.arena.uio.no

www.europolitics.info

www.senat.fr/rap/r07-076/r07-0761.pdf

http://www.cosac.eu/

https://ecprd.secure.europarl.europa.eu