Relatia Legalitate Oportunitate In Statul DE Drept
RELAȚIA LEGALITATE OPORTUNITATE IN STATUL DE DREPT
CUPRINS
INTRODUCERE
PARTEA I:
CERCETARE TEORETICĂ ASUPRA RELAȚIEI LEGALITATE OPORTUNITATE ÎN STATUL DE DREPT
CAPITOLUL I: ANALIZA CONCEPTULUI DE LEGALITATE
I.1.NOȚIUNE
I.2. REGLEMENTARE JURIDICĂ
I.3 DEZVOLTĂRI DOCTRINARE
CAPITOLUL II: ANALIZA CONCEPTULUI DE OPORTUNITATE
II.1. NOȚIUNE
II.2. REGLEMENTARE JURIDICĂ
II.3. PROCEDURI ADMINISTRATIVE
CAPITOLUL III: RAPORTURI STABILITE ÎNTRE LEGALITATE ȘI OPORTUNITATE
PARTEA a II-a: CERCETARE PRACTICĂ ASUPRA RELAȚIEI LEGALITATE – OPORTUNITATE ÎN STATUL DE DREPT – OPORTUNITATEA ADOPTĂRII LEGII 571/2004 AVERTIZORILOR DE INTEGRITATE
CONCLUZII
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Principiul legalității caracterizează dreptul în ansamblu și se manifestă sub forma unor cerințe fundamental în toate ramurile drepturile. Pe lângă aceste cerințe fundamentale, principiul legalității cuprinde cerințe concrete, titpice pentru o categories au alta de norme juridice sau o ramură de drept sau alta.
Unicitatea legalității nu exclude, ci presupune cunoașterea și luarea în seamă a condițiilor concrete, a particularităților locale pentru o cât mai bună aplicare a normelor juridice, aprecierea faptului dacă aplicarea unui act normative, în condițiile date, este sau nu oportună. Cu alte cuvinte, principiul legalității nu poate fi opus principiului oportunității legii.
Principiul oportunității cere din partea organelor de sta să studieze temeinic cerințele concrete în care urmează să aplice un act normative și, în funcție de acestea, să aprecieze cum trebuie să fie aplicat acest act.
Excluzând formalismul în aplicarea dreptului, principiul oportunității presupune stricta respectare a legalității. Un act nu poate fi oportun dacă nu este și pe deplin legal.
În cadrul prezentei lucrări vom analiza relația dintre legalitate și oportunitate în statul de drept, prezentând în partea practivă, cercetarea întreprinsă cu privire la oportunitatea legii avertizorilor de integritate.
PARTEA I:
CERCETARE TEORETICĂ ASUPRA RELAȚIEI LEGALITATE OPORTUNITATE ÎN STATUL DE DREPT
CAPITOLUL I: ANALIZA CONCEPTULUI DE LEGALITATE
I.1.NOȚIUNE
În definirea legalității se evidențiază o multitudine de opinii menite să clarifice termenul, aproape fiecare punând accentul pe conformitatea cu normele de drept și pe asocierea inerentă între lege și putere. Dicționarul explicativ al limbii române surprinde următoarea definiție:
Termenul de legalitate provine din termenul francez ,,legalite,, și semnifică caracterul a ceea ce este legal, conform cu legea; principiu conform căruia toate organele și organizațiile de stat sau obștești și cetățenii au obligația de a respecta, în activitatea lor prevederile legale. A intra în legalitate semnifică a se conforma prevederilor legale în vigoare. Organizarea unui stat se bazează pe norme legale, pe ansamblul legilor statului respectiv.
Legalitatea constituie un principiu al vieții sociale și al statului, ce constă în îndeplinirea exactă, uniformă a normelor juridice de către toți participanți la relațiile sociale. Principiul legalității presupune lupta continuă cu încălcarea prevederilor legale și neadmiterea faptelor arbirare în viața socială. Reiese că principiul legalității se poate exprima astfel: normă adresată tuturor subiecților de drept.
Legalitatea oglindește conformitatea față de regulile de drept, de norma juridică, criteriile de evaluare fiind, în acest caz formale.
Având ca punct de plecare adevărul afirmat de Montesquieu, potrivit căruia legitimitatea suveranului vine din puterea de a face legi și de a le pune în aplicare, observăm că legalitatea desemnează efectul restrictiv atașat ordinii constituționale pozitive, al cărei respect este asigurat de puterile publice sub pedeapsa sancțiunii. Legea garantează libertatea cetățeanului, iar libertatea constă în a nu te supune decât legilor. Înțelegerea legitimității normative pornește de la ideea că recunoașterea ordinii publice sau a realizărilor unui sistem, presupune acordul celor implicați, ceea ce nu înseamnă neapărat că este vorba de legitimitate. S-ar putea deci ca, deși se bucură de un grad oarecare de acceptare, ordinea să fie totuși nelegitimă, dacă nu îndeplinește anumite criterii. Stabilitatea unei ordini ar putea să aibă legătură cu legitimitatea, deși acest lucru nu este neapărat necesar. Conceptul normativ aduce în discuție problema motivării normative profunde a unei ordini. În consecință, factorii legitimității pot fi astfel definiți:
Legitimarea “prin puterea prestigiului”
Legitimarea finală sau legitimitatea “în baza misiunii”
Legitimarea “prin structură” (structure limitatoare și de menținere a consensului).
Justificarea statului, în ultimă instanță, prin sine însuși este insuficientă din punct de vedere logic. Pentru ca puterea de stat să fie considerată drept valabil instituită, sau, altfel spus, pentru ca ordinea juridică să fie considerată validă, ea trebuie să aibă o origine apreciată de toți cei care i se supun ca legitimă.
Astfel problema instituționalizării puterii de stat poate fi analizată din cel puțin două puncte de vedere: cel al legalității, în cadrul unui sistem juridic dat, în care puterea constituantă derivată nu poate decât să respecte limitele care i-au fost impuse prin normele juridice pre-existente și instituite de puterea constituantă originară, sau cel situat în afara legalității, însă plasat încă în sfera juridicului și analizat fie prin prisma teoriei puterii constituante originare, fie prin considerarea revoluțiilor ca sursă de legitimitate.
Problema revoluțiilor constă tocmai în aceea că răstoarnă o stare de lucruri considerată nu doar legală, dar și legitimă și o înlocuiesc fie exact cu opusul său, fie cu ceva ce se situează în întregime în afara sistemului până atunci în vigoare.
La nivel statal este bine cunoscută butada că orice revoluție este o lovitură de stat reușită. Însă acceptarea revoluțiilor ca sursă a legitimității statului readuce în actualitate concepția hegeliană despre raporturile dintre stat și morală.
Justificarea originii puterii de stat pe teoria puterii constituante originare a ridicat și ea unele probleme. Puterea constituantă originară posedă acea calitate extraordinară de a fi „juridică fără a fi legală", adică de a fi un concept juridic ce nu poate fi însă explicat pe baza principiului legalității.
Cu ajutorul ei materialul brut din domeniul politicului se transformă în ordine juridică deja instituită. E motivul pentru care unii autori au afirmat chiar că la începutul statului a fost puterea constituantă originară, după cum Biblia spune că la început a fost cuvântul.
Chiar dacă nu aduce în discuție probleme cu același grad de dificultate ca și revoluțiile și teoria puterii constituante originare ca justificare a legitimității statului ridică dificultăți de aceeași natură.
I.2. REGLEMENTARE JURIDICĂ
Legalitatea este proclamată și foarte întărită în legislație (inclusiv în Legea Fundamentală a statului nostru) în calitate de principiu, cerință de a respecta prevederile legale și este adresată participanților în relațiile sociale.
Totodată, legalitate se manifestă într-un comportament concret concret al subiecților respectivi, adică devine o metodă a activității lor. Ca rezultat, apare regimul vieții sociale, care se exprimă prin faptul că majoritatea participanților la relațiile sociale respectă și execută prevederile legale.
Chiar cea mai perfectă lege este viabilă numai atunci, când ea se execută, când influiențează asupra relațiilor sociale, asupra conștiinței și comportamentului oamenilor. Anume aceasta este acea latură a dreptului, care este legată de viața legii, de aplicabilitatea ei și se caracterizează cu noțiunea de „legalitate”.
În același timp, noțiunea de legalitate nu trebuie confundată cu alte categorii juridice ca: rezultatul dreptului, comportament legal, raport juridic, eficacitatea dreptului etc. Legalitatea este o noțiune mai largă, complexă, care include toate laturile activității dreptului; ea reglementează viața socială în general.
Noțiunea de legalitate fixează dependențile sociale necesare atât în interiorul dreptului, care examinează legalitate din punct de vedere al reglementării normative, cât și între drept și voință de stat realizată prin comportamentul oamenilor, ei exprimându-și astfel atitudinea față de drept.
Așadar, putem spune că legalitatea poate fi definită ca un principiu, metodă și regim al respectării stricte, neclintite și al executării normelor juridice de către toți participanții la relațiile sociale. În pofida faptului că toți trebuie să respecte prevederile legii, în realitate nu întotdeauna și nu toți subiecții respectă și execută normele juridice; deseori se comit diferite încălcări ale legislației.
Principiul legalității este un principiu care în mod firesc excede justiției fiind de esența statului de drept. Acest principiu cu aplicația sa specifică la justiție este înscris în art.125 din Constituția României.
Principiul legalității se leagă indisolubil de noțiunea de stat de drept prin care înțelegem “un stat care, în raporturile cu supușii săi și pentru garantarea statutului lor individual, se supune el însuși unui regim de drept, și asta în măsura în care își articulează acțiunea prin intermediul unor reguli, dintre care unele determină drepturile rezervate cetățenilor, iar altele fixează de la bun început căile și mijloacele ce pot fi folosite în vederea atingerii scopurilor statelor: două tipuri de reglementări ce au ca efect comun.
Sub marginala „Legalitatea” , art. 7 Noul Cod de procedură civilă prevede că procesul civil se desfășoară potrivit dispozițiilor legale. Judecătorul având obligația de a asigura respectarea prevederilor legale cu privire la realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor din proces. Având în vedere prevederile constituționale și ale legii pentru organizarea judiciară, respectiv ale legii privind statutul judecătorilor și procurorilor, principiul legalității presupune faptul că:
justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun legii;
justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare;
competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute doar prin lege;
compunerea și constituirea completului de judecată se face conform prevederilor legale;
împotriva hotărârilor judecătorești, părțile intersate și Ministerul Public pot să exercite căile de atac, potrivit prevederilor legale.
Legalitatea procesului penal este reglementată în art. 2 Noul Cod de procedură penală unde este consacrat principiul legalității procesului penal, cu următorul conținut: procesul penal se desfășoară potrivit prevederilor legale.
trebuie să acționeze conform dreptului, dar având întotdeauna în vedere interesul public.
Principiul legalității este considerat, în dreptul administrativ, ca un principiu esențial al Statului de drept, care împreună cu principiul separației puterilor trebuie să garanteze libertatea cetățenilor împotriva abuzului de putere al executivului.
I.3 DEZVOLTĂRI DOCTRINARE
În afară de decretul legiuitorului nu există niciun fel de normă juridică. Nu poate fi „drept” ceea ce împiedică binele public și ceea ce aduce vătămare statului. Condiția optimă a conviețuirii omenești este erijarea societății în subiect de drept,în subiect al celor mai înalte și mai depline drepturi.
De la cutumă, înțeleasă ca normă juridică și morală a unei comunități umane, la drept natural, bazat pe exigențele raționale intrinseci ale naturii umane, la dreptul contractualist ca reglementare a formelor de exercitare a puterii, legalitatea a fost prezentă sub o formă sau alta, pentru ca, odată cu dreptul pozitiv, legislația să cuprindă și să reglementeze aproape toate sferele vieții sociale.
Justiția rezidă în acordul acțiunilor cu leblic și ceea ce aduce vătămare statului. Condiția optimă a conviețuirii omenești este erijarea societății în subiect de drept,în subiect al celor mai înalte și mai depline drepturi.
De la cutumă, înțeleasă ca normă juridică și morală a unei comunități umane, la drept natural, bazat pe exigențele raționale intrinseci ale naturii umane, la dreptul contractualist ca reglementare a formelor de exercitare a puterii, legalitatea a fost prezentă sub o formă sau alta, pentru ca, odată cu dreptul pozitiv, legislația să cuprindă și să reglementeze aproape toate sferele vieții sociale.
Justiția rezidă în acordul acțiunilor cu legile. Ea nu e nimic în sine și nu există înainte de lege.
Justiția nu are existență în afara legilor pozitive. Să nu lezezi pe nimeni, să nu-ți însușești ce nu este al tău, să trăiești onest, sunt norme juridice ale dreptului roman profesat de Ulpian. Anterior acestor norme juridice s-a afirmat așa-zisa regulă de argint
I. Kant consideră că fără împlinirea exigențelor justiției prin drept viața umană nu merită să fie trăită. Prin libertatea limitată a individului se întemeiază și se consolidează libertatea tuturor. Istoria unui popor începe după ce cutuma a luat ființă. Dreptul nu există a priori. El s-a constituit pe parcursul istoriei, luând forme specifice la fiecare națiune. Ordinea juridică pozitivă se realizează pe două căi: cutuma și legiferarea.
Dreptul și morala sunt două specii de evaluare și reglementare. Dreptul stabilește condițiile indispensabile conviețuirii. Ființa umană nu e atât o ființă organizată cât o ființă care se organizează. însă, numai deslușirea psihismului ființei umane face posibilă înțelegerea legalității și moralității.
Înainte de a avea drepturi, ființa umană are obligații, indiferent că este vorba de zona acțiunilor interzise, obligatorii sau permisive, fie că e vorba de guvernanți, fie că e vorba de guvernați.
Drepturile și libertățile în cazul ființei umane devenită subiect moral se definește prin faptul că știe, alege și decide în mod liber și responsabil.
Voința guvernanților se impune în raport cu aceea a guvernaților pentru că e și întrucât e conformă cu norma juridică. încercarea de a înțelege dreptul nu din punctul de vedere al forței, ci a justificării efective necesită o considerare a apariției sale istorice dincolo de interpretările formaliste și pozitiviste.
Legea e valabilă cât timp forurile competente o recunosc ca fiind de acord cu constituția sau când nimic nu-i neagă constituționalitatea.
Spre deosebire de normele morale, normele juridice nu sunt imperative categorice, ci sunt simple mijloace și procedee tehnice în vederea unor scopuri.
Legislația și jurisprudența sunt funcțiuni ale activității tehnice prin care se realize dreptul aplicabil.
Voința este o activitate „in interiore homine”, pe când normele morale și juridice, precum limbajul sunt doar un produs „inter homines”. Legile particulare pot să fie sau să nu fie; ceea ce rămâne este legea fundamentală, adică constituția sau garantul legiferării.
Dreptul natural e deosebit de cel pozitiv, deoarece se afirmă ca principiu deontologic, indică ceea ce trebuie să fie, chiar dacă nu este.
Legalitatea e conformitatea cu ordinea juridică pozitivă. Justiția se referă la calitatea intrinsecă a acțiunilor. Legea nu poate crea justiția, ci poate să o recunoască și să o sancționeze.
Conștiinței noastre morale nu i se poate atribui calitatea de a crea justiția. Nu ea face ca o acțiune să fie justă sau injustă. Ea e mediul, locul, în care se produce clarificarea a ceea ce e just și injust, a mijloacelor necesare pentru a o afirma și a o apăra.
Dreptul e condiția necesară, după cum considera Kant, prin care se asigură coexistența libertăților. Etica luminează, conduce și domină viața dreptului, care I se atribuie statului. Acesta are funcția de legiferare, de aplicare și apărare a legilor, el are și o funcție educativă, de asigurare a cooperării indivizilor care-1 alcătuiesc și a generațiilor care urmează întru realizarea civilizației si culturii.
Lipsa spiritului filosofic într-o țară, subliniază E. Sperantia, poate aduce în politică oportunism, iar în legiferare incoerență. Norma are ca punct de plecare folosirea echerului pentru trasarea unghiurilor drepte și a liniilor perpendiculare.Drumul ca parcurs și destinație ilustrează, de asemenea, semnificația unei norme. Aplicarea justă a unei norme înseamnă conformitatea la legile admise. Dreptul ca ansamblu de norme ce funcționează coerent se întemeiază pe consecvență logică și legitimare a procesului socializării.
E. Sperantia aprobă „Anumite postulate pe care orice minte și le prepune inevitabil, fără a fi demonstrabile”. Ele sunt scheme în cuprinsul cărora mintea noastră are propensiunea de a concepe și de a înțelege. Norma respectului reciproc îmbracă deopotrivă o formă juridică, care constituie garantul proceselor conviețuirii și integrării sociale și o formă morală prin regula de argint (Ce ție nu-ți place altuia nu face) și regula de aur (Fă celorlalți ceea ce ei ai vrea să-ți facă ție), norme care alcătuiesc sursa socializării ascendente a comportamentului uman. Pe lângă norma respectului reciproc funcționează norma respectării angajamentelor.
Normele juridice (legalitatea) te obligă indiferent dacă ai consimțit personal sau nu la stabilirea lor. Legalitatea evoluează printr-o trecere de la intențional la instinctiv, de la dreptul natural la dreptul pozitiv pe măsura organizării progresive a societății umane. Trecerea de la cutumă, de la unele porunci transmise de instanța divină la legiferarea anonimă, ulterior a unor instituții specializate, inclusiv în ce privește sancțiunile, afirmă cursul ascendent al legalității în și față de moralitate.
Trecerea de la „status” la „contractus” sau după cum consideră Giorgio Del Vecchio, de la agregarea necesară la cea voluntară, de la motive psihologice inferioare la cele superioare reprezintă o interpotențare între legalitate și moralitate.
Penală sau civilă, o sancțiune se exercită pentru afirmarea socială a legii. Aceste treceri și mutații în ce privește conținutul conceptului legalității scot în evidență că dreptul este un fenomen social-istoric, care se schimbă și rafinează pe măsura complexificării vieții sociale, adică a civilizației și culturii.
O normă sau un ansamblu de norme nu sunt propriu-zis juridice dacă nu sunt create și adoptate de instituții de stat și dacă acestea supraveghează, le aplică și le respectă. Statul fiind el însuși o instituție suprapusă celorlalte instituții ale comunității umane.
Dacă funcțiile statului sunt de la Montesquieu încoace, puterea legiuitoare (parlamentul), executivă (guvernul) și judecătorească, nu e greu de sesizat că ele procură condițiile de viață, de existență ale ordinii de drept. Nu ordinea de drept există pentru a servi statul, ci funcțiile statului sunt în serviciul dreptului.
Nu indivizii fac statul, ci actele lor, și nu actele tuturor, ci numai cele care urmăresc și întrucât urmăresc scopurile precise ale statului. Trebuie să avem în vedere ca totalitate justă și buna funcționare a legiferării, guvernării și aprecierii mijloacelor și consecințelor în ce privește înfăptuirea acțiunilor concrete ce vizează bunăstarea tuturor categoriilor și grupurilor sociale ce alcătuiesc comunitatea umană numită națiune în contextul globalizării lumii actuale. „Nimic nu primejduiește mai mult unitatea unui stat, decât lipsa de unitate a legislației sale”.
Idealul justiției și omeniei nu e o vorbă goală, ci o forță diriguitoare a înfăptuirilor concrete. „Res judicata pro veritate habetur”. Este preceptul pe care se întemeiază existența judecătorului. Cel ce nu poate fi dovedit vinovat se prezumă inocent.
Dacă iubirea de oameni e dublată de sentimentul viu al răspunderii proprii și de acela al justiției, niciodată clemența nu va aluneca în slăbiciunea îngăduitoare care admite încălcarea legilor. Dubletul – legalitate și moralitate sau invers – este decisiv pentru destinul lumii contemporane. Căci „Iubirea este forța elementară interioară care ne poate așeza și menține pe liniile directe ale justiției”.
Justificarea legitimității statului pe principiul legalității, prin invocarea teoriei puterii constituante instituite este cea mai uzitată în domeniul științelor juridice, tocmai datorită faptului că permite explicarea tuturor conceptelor în cadrul aceluiași sistem de valori.
Din momentul în care puterea de stat este considerată drept formal instaurată, ea beneficiază de o dublă prezumție, de legitimitate și de legalitate. Ea nu mai trebuie să își justifice acțiunile, ci trebuie doar să se conformeze unor reguli prestabilite de ordinea juridică pe care a instaurat-o. Legitimitatea pierde din importanță în favoarea legalității.
Mecanismul legitimării puterii în democrațiile constituționale e strâns legat de alegerile democratice care sunt la rândul lor strict reglementate de norme juridice, inclusiv de legea fundamentală.
Așadar legitimarea puterii se bazează legalitatea procedurilor care stau la baza procesului electoral. După desfășurarea votului aleșii nu mai trebuie să acționeze pentru a-și construi legitimitatea aceasta este prescrisă prin normele care reglementează activitatea celor aleși, legitimitatea fundamentându-se astfel pe legalitate.
Reluând o clasificare a formelor de putere devenită celebră, fundamentată pe forma de legitimitate pe care aceasta se bazează, statul impune ordinea juridică pentru că a fost recunoscut în mod tradițional de către popor fie datorită charismei, fie datorită rațiunii, fie datorită caracterului său rezonabil. Ceea ce este însă specific statului este monopolul forței de constrângere considerate ca legitimă, chiar dacă statul nu este decât una dintre formele în care se poate manifesta puterea într-o societate.
Parcurgerea drumului de la puterea sacră a statului din Evul Mediu la autoritatea artificială a statului contemporan presupune un factor deloc de neglijat, deși adesea lăsat în afara analizor de tip normativist: autoritatea publică a guvernanților se bazează pe civismul guvernanților.
În afara faptului că puterea de stat beneficiază de forța de constrângere organizată și instituționalizată în forma unui întreg aparat represiv, care poate impune, la nevoie, aducerea la îndeplinire a normelor juridice, ea se mai poate justifica și prin efectivitatea ascultării, prin obediența guvernanților față de comandamentele formulate de guvernanți. Autoritatea statului rezidă tocmai în încrederea pe care organele statului o inspiră cetățenilor.
Prin urmare, justificarea autorității statului presupune explicarea mecanismelor prin care oridinea juridică se realizează fie pe baza înțelegerii scopului și conținutului său, fie pe baza acceptării utilizării forței legitime de constrângere al cărei monopol îl deține tocmai statul.
Definitoriu pentru însăși existența statului este prezența unui liant comun, acceptat de toți membri comunității, în baza căruia deciziile luate să poată fi duse la îndeplinire chiar și împotriva acelora dintre membri săi care n-ar fi de acord cu deciziile luate.
Aceasta presupune înțelegerea și acceptarea puterii de stat, adică acceptarea guvernanților de către guvernați și conferă statului posibilitatea de a utiliza de forța de constrângere de care dispune în mod legitim.
După cum arăta Max Weber, caracteristica statului rezidă în ultimă instanță în monopolul violenței legitime utilizate împotriva acelora dintre membri unei colectivități umane care nu își însușesc de bună voie, prin înțelegere și acceptare, deciziile guvernanților.
Legitimitatea rațională pe care el a fundamentat-o se bazează pe un sistem de reguli stabilite în mod deliberat și care coincide cu legalitatea.
Prin urmare între forța de constrângere instituționalizată a statului și puterea de stat există o diferență notabilă, și anume legitimitatea rațională de care dispune statul și care permite conformare subiectelor de drept față de normele juridice datorită înțelegerii și raționalității lor și nu numai datorită fricii.
Dezvoltările mai recente pe linia pozitivismului juridic au mers și mai departe, arătând că însăși guvernanții trebuie să se supună unor reguli atunci când edictează comandamentele obligatorii pentru ceilalți membri ai comunității (guvernații), iar această supunere rezultă, chiar și în cazul lor, fie din înțelegerea rațională a necesității supunerii, fie din constrâmgerea aplicată de data aceasta de mecanismele instituționale existente, sau, în ultimă instanță, de chiar guvernați.
Astfel analizată, autoritatea statului nu se fundamentează în exclusivitate pe teama de constrângere, ci, în cea mai mare măsură, pe ideea efortului de conformare a întregii colectivități (guvernați și guvernanți) față de normele edictate doar de guvernanți, datorită înțelegerii caracterului just al măsurii care este adoptată de autoritatea competentă, în conformitate cu regulile de fond și de procedură prestabilite.
Organizațiile internaționale, având ca principal exponent Națiunile Unite (O.N.U.), se găsesc în prim-planul eforturilor de democratizare a statelor care nu s-au înscris pe calea reformelor democratice, în care ființează încă regimuri totalitare sau regimuri ce amenință pacea și securitatea mondială.
Se pune, însă, problema dacă puterea acestor organisme internaționale este legală și legitimă în raport cu cea a statelor suverane, și dacă această putere externă poate fundamenta democrația în diferite state pe baza normelor internaționale în vigoare și a recunoașterii de către statele lumii a dreptului acestor organizații de a interveni, uneori în forță, pe teritoriul statelor suverane. Sunt de notorietate conflictele recente din Irak și Afganistan și criticile aduse legalității intervențiilor militare din statele amintite, precum și legitimității O.N.U. în reglementarea problemelor interne ale statelor.
Recentele conflicte au avut ca scop democratizarea statelor amintite și lupta contra terorismului și s-au soldat cu înlocuirea regimurilor aflate la putere cu alte regimuri ce-și reclamă legitimitatea în procesul electoral supravegheat de trupele coaliției ce a luptat în aceste conflicte și de observatorii O.N.U. Rămâne de văzut în ce măsură puterea instituită printr-o intervenție externă poate fi legitimă și în ce măsură intervenția a fost legală, iar scopul de a instaura democrația a fost unul just.
Răspunderea internațională, după cum susține și profesorul universitar M.I. Niciu, trebuie să contribuie la “realizarea legalității internaționale, la garantarea ordinii juridice internaționale, la stabilirea relațiilor internaționale și la dezvoltarea colaborării între state și popoare”.
Legalitatea actului administrativ evocă cerința ca acesta să se conformeze ierarhiei normelor juridice existente într-un stat de drept, dar aceasta nu semnifică că administrația publică nu are un drept de apreciere a oportunității actelor sale. Astfel, autoritățile administrative au libertatea de a decide care este soluția susceptibilă de a răspunde cel mai bine necesităților colective și interesului general dintre mai multe posibile.
În doctrina dreptului administrativ administrația publică a primit multiple definiții, însă ceea ce se regăsește în mod constant în cuprinsul acestora este faptul că menirea principală a administrației publice este reprezentată de satisfacerea interesului general, a binelui public.
Legalitatea constituie un principiu fundamental ce stă la baza fenomenului administrativ și căruia îi este subordonată acțiunea administrației publice. Administrația publică, supusă rigorilor legalității, atât în ceea ce privește latura formală cât și ceea materială, trebuie să fie întemeiată pe lege, să se identifice cu noțiunea de drept, care constituie baza de referință în aprecierea acesteia.
Aprecierea în ceea ce privește alegerea soluției corespunzătoare de executare a legii nu înseamnă în nici un caz o abatere de la principiul legalității.
Prin această apreciere nu se încalcă legea, ci aceasta este executată în funcție de condițiile de timp și de loc, în raport cu cerințele sociale concrete ce trebuie satisfăcute în acel moment (ex. în caz de calamități ori catastrofe).
Prin apreciere se realizează un proces de detaliere a prevederilor cuprinse în actele juridice superioare ca forță juridică. Procesul de detaliere este un proces creator, actul administrativ conținând unele elemente în plus față de actul pe care îl execută, dar conținutul creator al actului de executare nu poate depăși limitele și sensul actului de executat53.
Pe de altă parte, putem afirma însă că o acțiune a administrației deși se încadrează în limitele legii, totuși nu răspunde oportunității, fiind fie prematură, fie tardivă. De pildă, folosirea armamentului de către funcționarii administrației publice ne poate apărea ca fiind legală, respectându-se legislația în vigoare, dar momentul ales să nu fie cel eficient.
În aceste cazuri, chiar dacă nu s-a încălcat legea, s-au încălcat dispozițiile privind disciplina de serviciu.
Concretizarea dispozițiilor legii poate fi făcută în trepte, de diferite structuri ale administrației publice. Detalierea acestor prescripții poate fi realizată fie printr-o hotărâre a guvernului, fie prin ordine și instrucțiuni ale miniștrilor, ori prin hotărâri, decizii ori dispoziții ale autorităților administrative județene sau locale.
Principiul legalității impune respectarea strictă a legii.
Fără respectarea strictă a legii nu este posibilă desfășurarea normală a vieții sociale. Prin lege se înțelege:
în sens restrâns, în accepțiune restrânsă, un act al Parlamentului, care instituie reguli de conduită obligatorii pentru cei cărora li se adresează;
în sens larg, orice act care generează drepturi și obligații juridice.
Într-o accepțiune largă, noțiunea de lege semnifică un ansamblu ierarhizat de norme complexe, atât exterioare administrației, cât și cele adoptate de ea însăși, respectiv acte juridice cu putere normativă ale Parlamentului și acte juridice de executare, înțelese ca acte juridice de realizare sau de aplicare și care sunt subordonate actelor juridice cu putere normativă superioară și fără de care nu pot exista.
Desigur, principala întrebare care se naște este cine determină locul regulilor scrise în ierarhia normativă? Răspunsul dat acestei întrebări de toate statele de drept, cu excepția celor care nu au o constituție scrisă a fost în sensul că ierarhia actelor juridice normative este stabilită în primul rând de Constituție, iar în al doilea rând pe baza criteriului autorităților publice de la care provin, de locul acestora în ierarhia stabilită tot prin Constituție.
Principiul legalității, constantă a sistemului modern al dreptului administrativ, reprezintă actualmente principiul fundamental al organizării și funcționării administrației publice, pe care-I regăsim în cadrul oricărui stat democratic și de drept.
Necesitatea democratizării administrației și apropierea ei de cetățean reprezintă un deziderat european împărtășit de toate statele membre.
Chiar principiul Statului de drept impune existența unui așa-numit drept al legalității, diferit prin natura sa de dreptul privat.
Concepția asupra Statului de drept, vom reține sintetic în acest context, fără a ne propune o incursiune istorică, este originară din Europa. Formarea, dezvoltarea și întruparea ei instituțională este legată de istoria acestui continent.
În ce privește problema definirii Statului de drept sau, în alți termeni, a Statului de legalitate, la cea dintâi privire, aceasta pare simplă. în general, se spune că statul de drept se caracterizează prin faptul că înfăptuiește domnia legii în întreaga lui activitate, fie în raporturile cu cetățenii, fie în raporturile cu diferitele organizații sociale de pe teritoriul său. Utilizată în acest sens, noțiunea de Stat de drept este întâlnită chiar în unele texte constituționale, cum ar fi art. 23 din Constituția Germaniei, art. 1 din Constituția Spaniei etc.
La o analiză mai atentă, problema Statului de drept apare însă mult mai complicată, ca urmare a faptului că statul, ca organizație instituționalizată, înzestrată cu suveranitate, a populației unui teritoriu determinat, nu acționează niciodată ca atare în relațiile lui interne sau externe, ci prin intermediul diferitelor lui organe.
Statul de drept trebuie considerat ca un simplu instrument în folosul oamenilor care-1 alcătuiesc, motiv pentru care existența acestuia presupune un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei și de a-i crea condiții optime de dezvoltare.
În Franța, de exemplu, este vorba de principiul legalității de care se vorbește încă de la Revoluție, pentru a-1 opune arbitrarului regal și chiar pe fundamentul acestei noțiuni s-a dezvoltat un drept administrativ puternic.
Acest principiu privește toate activitățile autorităților administrative: în primul rând, deciziile administrative individuale, pentru care el prezintă semnificația că orice măsură particulară trebuie să fie conformă regulilor generale prestabilite, dar, în egală măsură, și actele administrative regulamentare care, la rândul lor, trebuie să respecte legalitatea.
Principiul dominant aplicabil administrației publice în toate țările Uniunii Europene este, astfel, principiul legalității, ce constă, în esență, în necesitatea ca întreaga activitate a acestor autorități să se desfășoare pe baza legilor și în conformitate cu acestea, urmărindu-se în principal punerea lor în aplicare.'
Principiul legalității este considerat, în doctrina administrativă europeană, ca un principiu esențial al Statului de drept, care împreună cu principiul separației puterilor trebuie să garanteze libertatea cetățenilor împotriva abuzului de putere al executivului.
Pentru a se consolida principiul legalității, privit ca un adevărat postulat constituțional, sunt necesare reguli sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea autorităților publice.
În conținutul legalității ca și principiu regăsim trei exigențe fundamentale, corespunzătoare a trei coordonate fundamentale, și anume: legalitatea este limita acțiunii administrative, legalitatea este fundamentul acțiunii administrative și legalitatea reprezintă obligația administrației de a acționa în sensul efectiv al respectării legii.
Un complement important al supunerii administrației legii s-a născut, de-a lungul vremii, din dezvoltarea unor principii ale dreptului, precum egalitatea cetățenilor în fața legii, siguranța juridică și protecția drepturilor individuale prin tribunale independente.
După cum se arată într-o lucrare de drept public comparat consacrată principiilor procedurii administrative necontencioase, în Franța, Spania și unele țări ale Americii Latine, care au preluat modelul statelor continentale europene, în studiul principiului legalității aplicat Administrației, două aspecte prezintă o semnificație aparte: în primul rând, principiile care derivă din caracterul infra-legal al activității administrative și în al doilea rând, principiile elaborate jurisprudential, ce se regăsesc în reglementările privitoare la procedura administrativă, care limitează exercițiul puterii discreționare.
Astfel, caracterul infra-legal al activității administrative, în reglementările privitoare la procedura administrativă din Spania și America Latină, a beneficiat de o consacrare specială în ce privește principiul respectării ierarhiei normelor și a actelor administrative, ca și principiul paralelismului formelor.
Principiul legalității, potrivit căruia toate activitățile Administrației trebuie să se conformeze unor reguli sau norme prestabilite, reprezintă fără îndoială garanția cea mai elaborată stabilită în Statul de drept în beneficiul celor administrați, „împotriva posibilului arbitrar al autorității executive". Cu toate acestea, este evident că nicio activitate administrativă nu regăsește în ordinea juridică „limite precise" care să i se impună; în general, dimpotrivă, legea însăși acordă Administrației ample puteri de apreciere cu privire la ceea ce este oportun și cu privire la ceea ce ar fi convenabil să facă atunci când ia decizii.
Actul administrativ adoptat pe baza exercitării unei asemenea puteri neputând fi însă arbitrar, limitele puterii discreționare ar urma să fie „gardate" de alte principii generale ale dreptului administrativ, precum principiul raționalității, al justiției sau echității, al egalității, dar, mai ales, principiul proporționalității, de cele mai importante urmând să ne ocupăm în continuare.
În egală măsură, un principiu care pledează în favoarea administrației prin lege" este cel al corectitudinii procedurale. Aceasta presupune proceduri care să aplice legea în mod clar și imparțial, să acorde atenție valorilor sociale, cum ar fi respectul față de cetățeni și protecția demnității lor.
O aplicație concretă a corectitudinii procedurale este principiul care prevede că nimeni nu poate fi privat de drepturile sale fundamentale, rară să fi fost avizat în prealabil și audiat într-o manieră corespunzătoare.
Dacă ne raportăm acum la Germania, reținem prevederea constituțională potrivit căreia, puterea executivă se supune legii și dreptului, principiul legalității, privit într-un sens restrâns, înglobând două elemente: preeminența legii și domeniul rezervat legii.
Principiul preeminenței legii exprimă supunerea administrației legilor existente și semnifică faptul că administrația nu poate lua nicio măsură care să contravină legii. Acest principiu se aplică fără restricție și de o manieră absolută administrației în ansamblul său.
Potrivit principiului existenței unui domeniu rezervat legii, administrația nu poate fi chemată să-și exercite acțiunea decât dacă a fost abilitată să o facă printr-o lege.
Derivând din principiul legalității, în Germania mai sunt recunoscute ca principii generale ale dreptului, aflate la baza emiterii actelor administrative, principiul proporționalității și principiul datorat încrederii legitime.
Pentru a fi licit, un act administrativ trebuie să fie emis de autoritatea competentă, în forma și cu procedura prevăzute de lege și nu trebuie să manifeste vreun viciu de fond. Dacă vreuna din aceste condiții nu este respectată, actul administrativ este ilicit sau, potrivit poziției exprimate de Curtea administrativă federală din Germania, „este ilicit actul administrativ născut din aplicarea incorectă a principiilor de drept existente."
Referirea la un stat federal ne determină să evocăm, în acest context, chiar acest principiu al federalismului, regăsit și în Austria, un element foarte important în aceste țări reprezentându-1 delimitarea competențelor, legislative și executive, între Federație și Landuri. Constituția reglementează doar competențe exclusive, ceea ce presupune că, într-un anumit domeniu, este competentă fie Federația, fie Landul, dar niciodată nu este avută în vedere o dublă competență în același timp. Repartiția competențelor este stabilită prin Constituția federală, cele mai importante fiind lăsate la nivelul Federației.
În Italia, potrivit unor dispoziții constituționale exprese, autoritățile publice sunt organizate, conform dispozițiilor legale, într-o manieră care să permită asigurarea bunei funcționări și a imparțialității administrației. Decurge, din principiul legalității, faptul că administrația nu poate să impieteze asupra libertății și bunurilor cetățenilor decât pe baze legale. Totodată, acest principiu general al dreptului italian corespunde ideii de supunere a executivului în fața legii și a dreptului și, deci, în egală măsură, principiilor generale ale dreptului.
în Regatul Unit, supunerea administrației legii reprezintă rezultatul a două principii constituționale fundamentale. Primul îl reprezintă Suveranitatea Parlamentului, în baza căruia Parlamentul britanic, în înțelegere cu monarhul, considerat ca al doilea pilon al suveranității, dispune de o putere legislativă, în principiu nelimitată. Al doilea principiu, cel al Domniei legii, care a marcat la rândul său sistemul constituțional britanic și care se situează la același rang cu suveranitatea Parlamentului, impune ca postulat supunerea administrației sistemului de common-law în forma sa modificată de legile parlamentare.
Măsurile administrative care privesc drepturile, îndatoririle și libertățile cetățenești necesită un fundament legal precis.
Alt element al Domniei legii, Egalitatea în fața legii garantează egalitatea formală a aplicării dreptului.
Pe plan european, având în vedere că principiul legalității este o chestiune de ordin constituțional, asistăm la încercări de codificare comunitare atât cu privire la procedurile administrative, cât și cu privire la justiția administrativă.
În urma unui studiu de drept comparat aprofundat, se concluzionează că, pentru moment și într-un viitor previzibil, este mai bine a se face codificări legislative parțiale și sectoriale având la bază dezvoltarea progresivă și prudent pragmatică a jurisprudenței Uniunii, considerându-se că o codificare prematură ar risca să creeze un sistem rigid și inflexibil de norme juridice, care vor trebui modificate printr-o multitudine de reguli derogatorii, pentru a răspunde problemelor de fond.
CAPITOLUL II: ANALIZA CONCEPTULUI DE OPORTUNITATE
II.1. NOȚIUNE
Oportunitatea vizează conformitatea actului administrativ cu scopul legii. Noțiunea de oportunitate este considerată ca fiind acea caracteristică a actului juridic care definește o trăsătură specifică a acestuia numită și actualitate.
Actualitatea unui act juridic exprimă deplina concordanță, în cadrul și în limitele legii, a actului cu sarcinile care revin organelor administrative și exprimă concordanța dintre drept cu necesitățile în continuă transformare ale societății.
Pornind de la ideea că actele administrative sunt acte de realizare a legii, înseamnă că ele trebuie să fie, î n primul rând, în deplină concordanță cu actul normativ suprem, cât și cu realitatea în care se aplică. Posibilitatea de acțiune a organelor administrative pe considerente de oportunitate este limitată strict de lege.
Dreptul de a acționa pe considerente de oportunitate este stabilit prin ipoteza normei juridice. Exercitarea dreptului de apreciere se face cu respectarea principiului legalității, nefiind valabil un act oportun dar ilegal. Toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate și controlului de oportunitate din partea organelor administrației de stat ierarhic superioare.
Oportunitatea vizează momentul, locul și condițiile; mijloacele, durata, calitatea vieții, interesul public, interesul legitim privat aspecte pe care actul administrativ emis le include, ori le modifică ori le afectează într-un mod anume, prin prevederile sale specifice.
Or, examinarea legalității și a operațiunilor administrative premergătoare implică, ipso facto, și prin corelație directă cu dispozițiile art. 2 lit. n) din legea 554/2004 , și examinarea temeiniciei, oportunității încheierii acestor operațiuni administrative, pornind de la principiul priorității interesului public în domeniul dreptului administrativ, sub aspectele momentului, locului, condițiilor, duratei, calității vieții și interesului public.
Un exemplu în acest sens, îl constituie decizia civilă nr. 1146/R din 21 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dos. nr. 48908/3/2005, având ca părți pe reclamantul Costică Constanda și pârâtul Consiliul General al Municipiului București, cu obiectul „obligarea C.G.M.B. să aprobe documentația PUZ privind terenurile situate în București, str. Turgheniev și Bd. Aviatorilor, investiția „Satul francez” (nepublicată). Prin această hotărâre, instanța a statuat în favoarea protejării interesului legitim privat. Tot în favoarea protejării interesului legitim privat, s-au pronunțat instanța Tribunalului Neamț, prin sentința civilă nr. 209/CA/ 11 iulie 2006, și cea a Tribunalului Vrancea, prin sentința civilă nr. 207 din 1 noiembrie 2005, ambele nepublicate.
Drept consecință, judecătorul de drept administrativ are dreptul să cenzureze excesul de putere al administrației publice, concretizat în acte administrative abuzive sau în refuzul de a răspunde solicitantului, ceea ce constituie nesocotiri ale intereselor publice și private legitime ale persoanelor fizice și juridice.
Conform principiului oportunității, emiterea actelor administrative trebuie corelată cu legalitatea acestora. Organele abilitate trebuie să urmărească eficacitatea rezultatelor deciziilor. Drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.
Funcționarul public este obligat să aibă un comportament echilibrat și nediscriminatoriu față de toți cei cărora li se adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme. Motivarea deciziilor administrative este obligatorie. În raporturile lor cu administrația, persoanele particulare dispun de recursul administrativ și recursul jurisdicțional.
Transparența decizională este un mecanism esențial pentru orice societate democratică cere asigură participarea eficientă a cetățenilor la viața publică și presupune informarea prealabilă a persoanelor asupra problemelor de interes public, consultarea cetățenilor cu privire la proiectele de acte normative și participarea activă a cetățenilor la procesul de luare a deciziilor.
Activitatea de control are rolul de a regla executarea deciziei administrative, fiind un important mijloc de realizare a funcțiilor de reglare și autoreglare a întregului sistem.
Rezolvarea problemelor cetățenilor presupune îmbunătățirea permanentă a comunicării, reducerea birocrației, creșterea gradului de pregătire a personalului în domeniul informaticii, creșterea eficienței activității, celeritate în rezolvarea sarcinilor, folosirea unor standarde moderne de evaluare și aplicarea unui management de performanță.
II.2. REGLEMENTARE JURIDICĂ
Școala interbelică trata problema, puterii discreționare”, adică a actelor administrative de autoritate discreționare, ca o problemă firească a, puterii executive”, activitatea de guvernare și activitatea administrativă.
Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925 (art. 2) face distincție între actele de guvernământ și actele administrative de autoritate discreționare, deși ambele categorii erau evocate prin expresia “puterii discreționare a executivului” sau a “puterii de apreciere a executivului”.
În esență atunci când se analiza puterea discreționară se făcea distincție între:
chestiunile de oportunitate
chestiunile de legalitate; în cazul activității administrative “Executivul’ avea puterea discreționară de a exprima oportunitatea, dar nu și legalitatea actelor sale, pe când în cazul actelor de guvernământ “puterea executivă” avea căderea de a aprecia nu numai chestiunile de oportunitate, dar și chestiuni de legalitate.
În prezent principiul oportunității își găsesc reglementare alături de principiul legalității actelor administrative în cadrul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
II.3. PROCEDURI ADMINISTRATIVE
Trecând de la parlament la puterea executivă sau administrativă și având în vedere activitatea guvernului, a organelor specializate pe diferite domenii, ministerele și nu în ultimul rând administrația publică locală, putem spune că pășim pe un teritoriu cu aria cea mai amplă și cuprinzătoare de activitate.
Acest lucru este susținut de complexitatea și întinderea actelor juridice adoptate de executiv în exercitarea atribuțiunilor sale, și anume: acte juridice normative, în care intră hotărârile și ordonanțele, acestea din urmă fiind reglementări juridice primare emise în temeiul unei legi speciale de abilitare în baza delegării legislative statuată prin constituție, și acte juridice individuale ce creează, modifică, sau sting drepturi și obligații pentru o persoană sau un număr restrâns de persoane.
Putem deduce că acivitatea administrației, cuprinde de la competențe de creare și conformare a dreptului, la aplicare în concret a legii, activitate asemănătoare aici cu cea a judecătorului, prin urmare putându-i-se atribui cea mai mare marjă de putere discreționară.
De aceea, majoritatea autorilor ce au tratat despre putere discreționară au identificat-o cu
libertatea de decizie prin aprecierea necesității, conținutului și momentului elaborării actului administrativ (de autoritate și de gestiune) precum și oportunitatea sa.
Un control eficace al legalității acestor acte emise de administrație, în ceea ce privește efectele raportate la individ, îl face autoritatea judecătorescă prin contenciosul administrativ, un tribunal menit să protejeze cetățenii de posibile erori obiective sau subiective, ce le afectează un drept legal recunoscut.
Iar, dacă există situații în care se lasă la aprecierea funcționarului alegerea unei decizii din mai multe conforme cu legea, aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu o măsură de neatacat în instanță. Instanța, la rândul său, are de hotărâ asupra corectitudinii deciziei, deoarece nu poate fi decât o cale corectă în care nu se lezează un drept sau un interes legitim.
În primul rând, dacă se atinge un drept recunoscut prin lege, actul respectiv este suspectat de nelegalitate. Aici primează principiul respectării drepturilor și libertăților garantate de Constituție și alte acorduri internaționale.
Când funcționarul emite un act sub imperiul discreționarității ce intră în competența sa legală dar îl percepe ca încadrându-se în sfera actelor de competență legată, cărora le este specificat scopul, și uneori momentul la care decizia poate fi luată, mijloacele și chiar oportunitatea acesteia, apare o eroare de aplicare a dreptului pentru că acesta nu cercetează și faptele spre a distinge între posibilități.
Această eroare se întâlnește la funcționarul care din dorința de a aplica legea capătă un fel de inerție mentală executivă și se folosește de puterea discreționară pe motivul că legea doar îi impune nu-i și permite de a lua o hotărâre.
Puterea discreționară există ca noțiune pentru că există și în realitate, iar rațiunea sa de existență derivă din imposibilitatea legiuitorului de a prevedea toate situațiile concrete la care legea ar putea fi aplicată.
Ea este nu numai o libertate conferită de lege pentru funcționar, ci și o responsabilitate foarte mare ținând cont de calitatea acestuia de asistent specialist al legiuitorului în analizarea și încadrarea realității, a cazurilor concrete ce le întâlnește, pentru stabilirea hotărârii pe care o are de luat conform cu voința legiuitorului, cu interesul public și nu în ultimul rând cu respectarea drepturilor cetățenilor consacrate de normele pozitive destinate limitării competenței funcționarului. Adică acesta, când elimină caracteristicile esențiale unui act de competență legată și realizează că trebuie să aprecieze faptele, se află în situația competenței legale a puterii discreționare.
De asemenea, atât timp cât competența legală conferită autorităților publice este foarte clar definită, precizând și ultimele amănunte și nu cuprinde nici o marjă de apreciere în emiterea unor acte, scopul actului și interesul public fiind clar descrise în lege, suntem în prezența competenței legate.
Dacă deci, ignorarea sau folosirea abuzivă a acestor directive constituie un caz clar de ilegalitate fiind de competența contenciosului administrativ, problema se pune în cazul în care aceste directive nu sunt clar trasate, iar actul emis cu putere discreționară nu depășește atribuțiunile spre un exces de putere dar nu respect principiul serviciului public sau interesului general sau a unui interes individual.
Cel mai important element discreționar în situația expusă mai sus îl reprezintă oportunitatea luării deciziei când autoritatea publică este confruntată cu anumite circumstanțe, evenimente, solicitări de rapoarte, cereri sau/și consideră că o problemă este de competența sa și trebuiesc luate măsuri: acte normative, acte individuale, contracte sau alte acte de gestiune.
După cum explică și doctrina cu privire la oportunitate, că ”și într-un caz și în altul, situația rămâne legală, căci dacă autoritatea administrativă face actul, ea a uzat de dreptul ce i s-a dat prin lege; dacă nu-l face, nu calcă legea căci aceasta nu-i comandă nimic”. Singura posibilitate de verificare a competenței legale a actului făcut rămâne la latitudinea judecătorului care poate cenzura actul atunci când limitele sunt depășite.
Dar, completează prof. Tarangul, uneori ceea ce pentru administrație poate părea o problem de apreciere a oportunității, pentru un particular poate reprezenta o problemă de drept și de fapt. Ca exemplu, cazul unei exproprieri pentru utilitate publică unde administrația poate alege o parte din mai multe loturi ale aceluiași proprietar, fiecare din aceste terenuri fiind de ajuns pentru scopul propus, deși proprietarul le atribuie valori diferite. Iar controlul judecătoresc, în privința acestor acte, ar trebui să ia în considerare trei probleme: cea a legalității, a oportunității și a moralității (sau dacă este supus interesului general).
Prin urmare, indiferent de limitele discreționare ale autorității administrative, aceasta, la emiterea actului, trebuie să realizeze un echilibru perfect între interesul general, care este scopul serviciului public, interesul individual al cetățeanului și cadrul legal de competență. Nu trebuie să primeze nici interesul individului în dauna interesului general, nici interesul general folosit ca scuză pentru ignorarea drepturilor și intereselor indivizilor. Interesul statului nefiind pus în ecuație, statul neavând interes decât ca persoană juridică, în raport de egalitate cu celelalte persoane, fizice sau juridice.
Soluția (mai ales în privința alegerii conținutului deciziei, situație ce prezintă un caracter variabil) nu ar trebui căutată/sau în principal bazată, cum spunea Tarangul, și în/pe moralitate, aceasta fiind relativă la anumite persoane, grupuri, zone ale țării, mentalitatea vârstei, factori religioși, ș.a.; ci ar consta într-o stare obiectiv-rațională a administratorului judecător care trebuie să țină seama de principii generale de drept, acte internaționale, jurisprudență, de norme superioare.
Acest apel la morala individuală a funcționarului (pentru că acesta nu poate invoca o altfel de morală, străină sau prezumtiv generală) nu poate conferi legalitate deciziei așa cum nu poate fi confundată morala cu interesul public.
Deși, dacă punem în discuție atitudinea reprezentanților autorității publice din țara noastră, ar apărea o problemă cu soluții ce se adaugă justificării prin moștenirea mentalității comuniste din trecutul nostru, pentru că, încă din prima jumătate a secolului trecut, renumitul jurist, om politic, teoretician și filosof al dreptului Mircea Djuvara, în contextul comparației sistemelor de drept cutumiar din Anglia unde precedentele existente dau o libertate de apreciere, cu cele de tip continental cum este și al nostru bazat pe interpretarea rigidă a textelor scrise spune că ”în țări …, ca la noi, cel din urmă funcționar crede că Statul e el, pentru că se socotește oarecum personal deținător al unei parcele din suveranitatea națională, … crede că publicul este destinat să-l servească și nici nu are conștiința că el nu este decât executorul umil al legilor și deci servitorul publicului”.
De unde și convingerea că funcționarului român îi este necesară o limitare legală a puterii de apreciere tocmai datorită structurii sale mentale incompatibile cu un astfel de sistem.
Puterea discreționară poate fi privită din două unghiuri diferite, după cum privim atitudinea celor care sunt în slujba serviciului public și măsurile legale instituite pentru controlarea actelor emise sub așa numita putere discreționară.
Ca autorități publice legitimate în urma unor alegeri/numiri, parlamentul și executivul sunt două instituții care, pe lângă controlul legitimității actelor sale prin presiunea publică a societății civile și cetățenilor relativ la respectarea programului de guvernare, sunt supuse și unui control de legalitate.
Una dintre instituțiile ce controlează activitatea acestor instituții este Curtea Constituțională care se pronunță asupra constituționalității legilor (art.146, pct.a. din Constituție) și hotărăște asupra excepțiilor de constituționalitate privind legile și ordonanțele (art.146, pct.d. din Constituție). O altă instituție de control este Consiliul Legislativ (art.79, alin.1 din Constituție), care este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații.
Avocatul Poporului este instituția ”organic legată de problematica asigurării legalității în activitatea organelor și aparatului de stat, a respectării drepturilor și libertăților cetățenești, contra oricăror abuzuri, acțiuni arbitrare sau erori ale autorităților publice”.
Prin urmare, putem considera această instituție ca un adevărat păzitor al drepturilor cetățenești, cu o arie largă de inițiativă, ce poate ataca în instanță orice act aflat sub constituție pe motive de neconstituționalitate și legalitate (sau pentru competență materială, formală) prin sesizarea oricărei instanțe.
Pentru acte supuse controlului de Contencios Administrativ problema se pune funcție de condițiile cerute de lege pentru admiterea unei astfel de cereri. În situația în care există un drept recunoscut de lege sau interes legitim, este clar că o normă individual nu poate vătăma sau anula acel drept, iar dacă avem o situație de oportunitate a actului respectiv ce se poate emite cu o putere discreționară, oportunitatea este înscrisă în legalitate atîta timp cît se admite cererea.
În aceste condiții, judecătorul ce admite cererea și apreciază, la rândul său cu privire la oportunitate (uneori și conținut), încadrează oportunitatea în legalitate și îi conturează conținutul la cazul concret, în acest sens putându-se îndruma și de alte soluționări pe cazuri asemănătoare ale instanțelor și astfel limitează puterea discreționară.
Instanțele judecătorești, chiar dacă dispun de o putere discreționară în hotărârile ce le iau, aceste hotărâri pot fi atacate prin apel sau recurs, până la instanța supremă, eventual Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, putem concluziona că orice norme, generale, individuale, acte, decizii, hotărâri, sau alte modalități de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, chiar dacă, uneori în lege nu le este determinat conținutul, obligativitatea și pot rămâne la latitudinea organelor abilitate să aprecieze ce și cum, aceste acte se bucură de legalitate până la infirmarea sau confirmarea de către alte instituții însărcinate cu control.
II.4. DEZVOLTĂRI DOCTRINARE
Dreptul de apreciere semnifică posibilitatea de a decide asupra oportunității unei atitudini sau acțiuni concretizată ulterior în emiterea sau adoptarea unui act administrativ care prin efectele produse va interveni asupra realității înconjurătoare în sensul modificării ac esteia, modificare ce ar trebui să fie mereu conformă cu interesul general și cur respectarea drepturilor cetățenilor, deci spre binele societății.
Activitatea administrației pendulează între anumite limite, ca limită minimă fiind identificată competența legată, iar ca limită maximă puterea discreționară, activitatea organelor administrației publice pornind deci de la o libertate absolută – crearea dreptului și orindu-se la îndatorirea de a se conforma, servil, legii.
S-a evidențiat și faptul că puterea discreționară poate fi concepută numai ca o facultate atribuită administrației de către legiuitor în vederea unei mai bune și mai adecvate aplicării a prevederilor legale, fiind mai mică sau mai mare, după aceasta prescrie mai multe sau mau puține detalii referitoare la executarea legii.
Doctrina franceză a arătat că puterea discreționară în aprecierea oportunității actului se manifestă în trei grade: aceasta este cea mai întinsă atunci când emiterea actului nu este obligatorie pentru autoritatea administrativă, este restrânsă în situația în care legea impune condiții de fond, însă aprecierea acțiunii ori inacțiunii rămâne în continuare la latitudinea autorității emitente, și dispare în momentul când autoritatea este obligată să acționeze, în caz contrar findu-i angajată răspunderea.
Din mențiunile făcute se poate deduce că libertatea de apreciere rezervată organelor administrative nu este contradictorie cu principiul legalității. Tocmai faptul că această libertate este lăsată administrației de prevederile legale, care nu impun o îngrădire expresă de a acționa în concret sau respectarea unei dispoziții precise, susține afirmația anterioară, astfel că atunci când acționează discreționar autoritățile administrative nu acționează împotriva legalității.
Oportunitatea actelor administrative reprezintă o consecință a dreptului de apreciere al organelor administrative.
Prin oportunitate unii în doctrină se înțelege realizarea sarcinilor și îndatoririlor legale în termenul optim, cu minime cheltuieli de resurse de muncă, materiale și spirituale, dar și alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului prevederilor legale. Așa cum s-a arătat mai sus libertatea de apreciere de către autoritățile administrative a oportunității actelor administrative nu contravine principiului legalității, căci puterea discreționară nu semnifică o libertate în afara legii, ci una permisă de lege.
Pentru implementarea politicii comunitare, în scopul realizării obiectivelor propuse conform tratatelor, Uniunea Europeană dispune de o serie de instrumente juridice pe care statele membre, peste puțin timp și România, sunt obligate să le respecte și/sau legifereze pe plan intern.
Dreptul comunitar presupune aplicabilitatea directă a prevederilor, în așa fel încât dacă obligațiile impuse statelor membre sunt clare și precise și, dacă se prevăd măsuri de implementare, nu li se permite o libertate de apreciere nici statelor, nici instituțiilor comunitare.
Ca instrumente juridice ale instituțiilor comunitare, regulamentele sunt acte juridice normative ce întrunesc anumite caracteristici, de aplicabilitate generală, directă în fiecare stat membru și de obligativitate în toate elementele lor.
Obligativitatea acestor acte este categorică, de la ea nefăcând excepție nici o categorie de subiecți cărora le este destinată, atât persoane fizice, juridice, cât și state membre indiferent de ce autorități ar fi intra în discuție.
Statelor nu le este îngăduit să transforme conținutul unui regulament în prevederi legislative naționale pentru a nu crea o incertitudine în privința naturii juridice a prevederilor aplicabile și momentului intrării în vigoare.
Deși, autoritățile statale nu pot elabora reguli de interpretare în executarea dispozițiilor legale comunitare,, în cadrul măsurilor administrative și procedurale admisibile se pot institui, însă, sancțiuni. Interesant este că deși instituirea sancțiunilor nu este obligatorie, existența acestora (când sunt/se consideră necesare) se justifică prin necesitatea aplicării acestor acte comunitare.
Statele, în privința aplicabilității directe a dreptului comunitar, sunt privite ca organe autoritare de execuție dar având și obligația negativă de a nu interveni în modificarea conținutului sau restrângerea ariei de aplicare a actelor comunitare.
În ceea ce privește aplicarea directivelor, acestea au forță obligatorie pentru fiecare stat membru numai în ceea ce privește rezultatul de atins, lăsându-se autorităților naționale posibilitatea (competența) alegerii formelor și mijloacelor de aplicare a lor.
Aici limita de acțiune a autorităților naționale competente este stabilită în directivă, iar statele trebuie să modifice legislațiile naționale sau să adopte normative în domeniile definite pentru atingerea rezultatului de atins.
Dar, a arătat Curtea de Justiție, statele membre trebuie să prevadă un cadru legal precis, prin adoptarea de reguli de drept capabile să creeze o situație clară, precisă și transparentă, suficient pentru a permite persoanelor să-și cunoască drepturile în caz de invocare în fața tribunalelor naționale.
Tocmai datorită acestei puteri discreționare de care dispun statele membre relativ la aplicarea directivelor, s-a observat că unele directive sunt mai detaliate decât altele încât să constituie un set de reguli autosuficient care face necesar ca autoritățile să transcrie decât să transpună conținutul acestora în ordinea normativă internă.
Deciziile, fiind acte administrative individuale, acestea sunt obligatorii în întregul lor destinatarilor, deci acestea nu presupun o libertate de apreciere în ceea ce privește modul în care ele urmează să fie duse la îndeplinire.
Prin autoritatea pe care o exercită instituțiile statului asupra tuturor resortisanților săi atât în privința organismelor interne ce aplică dreptul comunitar cât și în privința aplicării legii interne atributul de stat suveran se menține.
În principiu, autoritățile publice, se poate considera că dețin o oarecare putere discreționară și în materia dreptului comnunitar, deosebirea față de dreptul intern fiind aceea că persoanele se pot adresa, în caz de nerespectare de către state a normativelor europene, instanțelor naționale sau/și comunitare. La interpretări riguroase a normelor comunitare, instanțele pot solicita interpretări ale Curții de Justiție în urma cărora pot cunoaște precis modul de aplicare al dreptului comunitar în speță.
În ceea ce privește luarea deciziilor, crearea și aplicarea dreptului, pe nivel vertical sa
observat că există o oarecare putere discreționară. Dar dat fiind că la nivel local este necesară o desconcentrare a administrației statului pe orizontală, se conferă o oarecare autonomie decizională regională care funcționează după principiul subsidiarității.
Subsidiaritatea se aplică și raporturilor dintre local – național cât și raporturilor dintre comunitar – național. Dar, după cum consideră și prof. Manolache, intervenția comunitară (ca excepție de la regula aplicării dreptului comunitar la domenii clar definite) la ”competențe exclusive” și ”competențe concurente” este ”o intervenție din rațiuni de necesitate, care va putea satisface obiectivele comunitare, dar fără a fi o putere discreționară, urmând să fie circumscrisă cadrului strict necesar acestor obiective”.
CAPITOLUL III: RAPORTURI STABILITE ÎNTRE LEGALITATE ȘI OPORTUNITATE
În vederea înfăptuirii scopurilor sale, administrația publică emite sau adoptă acte administrative în diverse domenii, activitatea sa subordonându-se principiului legalității.
Legalitatea actului administrativ evocă cerința ca acesta să se conformeze ierarhiei normelor juridice existente întrun stat de drept, daqr aceasta nu înseamnă că administrația publică nu are un drept de apreciere a oportunității actelor sale.
Astfel autoritățile administrative au libertatea de a decide care este soluția susceptibilă de a răspunde cel mai bine nevoilor supuse unui control administrativ, dar doctrina are un punct de vedere unitar cu privire la faptul că oportunitatea este sau nu exclusă de la controlul judecătoresc.
Tot doctrina, însă, a propus conceptul de legalitate a oportunității care este de natură a lărgi sfera de control a judecătorului.
În literatura de specialitate s-au conturat două curente de gândire corespunzătoare celor două mari școli de drept public – Școala de la Cluj și Școala de la București.
Școala de la Cluj concepe legalitatea și oportunitatea ca fiind două condiții diferite de valabilitate a actelor administrative, în timp ce Școala de la București considră că oportunitatea reprezintă un element al legalității și nu o cerință diferită de acesta.
Astfel, reprezentanții Școlii de la Cluj enumeră printre condițiile de validitate emiterea actului administrativ de către organul competent și în limitele competenței sale, respectarea formelor și procedurii prevăzute de lege și de alte acte normative în vigoare pentru emiterea actului, conținutul actului trebuie să fie conform cu prevederile legale în vigoare, actul trebuie să corespundă scopului urmărit de interesul public.
Reprezentanții Școlii de la București consideră legalitatea ca fiind suma tuturor condițiilor de validitate a unui act administrativ și rețin drept condiții generale de legalitate cerința ca actul să fie emis în conformitate cu prevederile consituționale, cu legile adoptate de Parlament, cu toate actele normative cu forță juridică superioară, actul administrativ să fie emis de autoritatea competentă și în limitele competenței sale, precum și în forma și cu procedura prevăzute de prevederile legale.
Despre condițiile de valabilitate ale actelor administrative s-a exprimat opinia că ele nu sunt, în realitate, decât aspecte ale unei singure condiții, care se exprimă în obligația ca aceste acte să fie emise cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
Consecința practică a acestor controverse este de a ști dacă este posibilă anularea de către instanța de contecios administrativ a unui act administrativ pentru considerente de oportunitate, nu pentru încălcarea expresă a unui text legal.
Școala de la Cluj consideră că instanțele judecătorești pot să controleze numai legalitatea actului administrativ, nu și oportunitatea acestuia, astfel încât instanța de judecată va respinge acțiunea ori excepția ca inadmisibilă ori de câte ori reclamantul pune în discuție oportunitatea unui act administrativ.
De cealaltă parte Școala de la București a apreciat că indiferent de cum este privită oportunitate în raport cu legalitatea, judecătorul de contencios administrativ are dreptul de a verifica dacă administrația publică nu a acționat abuziv, contrar interesului public, așa cum reiese acesta din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat.
Cu toate acestea, în cadrul controlului judecătoresc a putut fi identificat un risc: tentația judecătorului de a da dreptate intereselor particulare față de cele ale administrației publice, generale, dat fiind faptul că acesta este exterior administrației, lucru de natură a duce la o inserție a administrației, la o lipsă de inițiativă de a evita probleme.
Cele două școli de drept public, pe de o parte, opun viziuni care par că se exclud reciproc, iar pe de altă parte, fiecare dintre acestea aplicate în realitate ar manifesta anumite insuficiențe.
În acest sens, lipsa unui control judecătoresc al oportunității actului administrativ, așa cum susțin reprezentanții Școlii de la Cluj, ar putea lăsa nesancționat abuzul din partea autorităților administrative.
În schimb, în cazul Școlii de la București care susține acest tip de control al oportunității, o cenzură strictă a libertății de decizie a administrației ar putea duce la o intimidare a acesteia și ar putea echivala cu o ingerință a puterii judecătorești în ceea executivă, deci cu o încălcare a principiului constituțional al separării și echilibrului celor trei puteri în stat.
Din aceste motive, o orientare mult mai rezonabilă ar fi ca instanța judecătorească să își limiteze controlul privitor la puterea discreționară de care se bucură administrația în acțiunile sale, deci în aprecierea oportunității actelor sale, la situațiile în care prevederile legale însăși prevăd un control pentru exces de putere sau fixează cadrul și condițiile pe baza cărora se realizează aprecierea.
În acest mod, s-a conturat în doctrină conceptul de legalitatea a oportunității care reunește toate acele cazuri în care oportunitatea intersectează în mod necesar legalitatea și care se localizează între competența legată și puterea discreționară a administrației publice, drept urmare fiind extinsă și sfera de control judecătoresc.
Sau, cum s-a exprimat un alt autor aspectul oportunității devine parte a legalității, cerință de valabilitatea a actelor administrative.
Din precizările făcute reiese că puterea discreționară a administrației publice se exercită în cadrul unor limite legale, abuzul plasându-se în sfera comportamentului ilegal, însă criteriile de stabilire și de evaluare a abuzului de putere ar trebui să fie menționate tot prin prevederi legale pentru ca acesta să poată fi sancționat de către judecător.
Având această perspectivă asupra lucrurilor, pe de o parte, relația dintre oportunitate și legalitate privite ca două cerințe distincte de validitate ale actului administrativ ar deveni mai flexibilă prin aceea că oportunitatea devine un aspect al legalității care poate fi supus controlului de către judecător, iar pe de altă parte, în conformitate cu cealaltă doctrină care susține controlul judecătoresc al oportunității, acesta ar fi limitat la cazurile prevăzute de prevederile legale, conceptul de legalitate a oportunității prevenind astfel subiectivitatea și intervenția discreționară a judecătorului în activitatea administrației publice și asigurându-i acestuia o bază obiectivă pe care să examineze oportunitatea.
PARTEA a II-a: CERCETARE PRACTICĂ ASUPRA RELAȚIEI LEGALITATE – OPORTUNITATE ÎN STATUL DE DREPT – OPORTUNITATEA ADOPTĂRII LEGII 571/2004 AVERTIZORILOR DE INTEGRITATE
Prevenirea și combaterea corupției rămân pentru România probleme majore de soluționat chiar și după aderarea la Uniunea Europeană, neîndeplinirea acestor angajamente putând duce la activarea clauzei de salvgardare, conform Tratatului de Aderare.
Cercetarea are în vedere creșterea încrederii în instrumentul avertizării de integritate, introdus prin Legea nr. 571/2004, și a atenției societății civile asupra cazurilor de avertizare.
Cercetarea se adresează organizațiilor societății civile, personalului din autoritățile și insituțiile publice locale, asociațiilor profesionale, sindicatelor și mass – mediei locale.
Avertizarea în interes public constituie sesizarea făcută cu bună – credință privitor la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale ori a principiilor bunei administrări, eficacități, eficienței, transparenței și economicității.
Avertizorul de integritate reprezintă persoana care efectuează o sesizare cu bună- credință privitor la orice faptă care presupune o încălcare a prevederilor legale, a deontologiei profesionale ori a principiilor bunei- administrări, eficacității, eficienței, transparenței și economicității și care este încadrată întro instituție publică sau care funcționează din fonduri publice sau administrează resurse publice ori bunuri.
Comisia de disciplină constituie orice organ însărcinat cu responsabilități de cercetare disciplinară, prevăzut de prevederile legale.
Integritatea publică semnifică îndeplinirea cumultaivă a următoarelor condiții:
Incoruptibilitatea deciziei indiferent de beneficiarul acesteia;
Respectarea principiilor transparenței și competetivității
bună administrare în sensul eficienței, eficacității și economicității.
Pentru ca aceste cerințe să fie atinse cu facilitate și fără aplicarea unei liste de verificare pentru fiecare act întocmit ori pentru fiecare decizie luată este nevoie de:
Respectarea procedurilor fără derogare;
Asigurarea tranparenței procedurilor administrative;
Evitarea practicilor preferențiale sau de discriminare;
Adoptarea soluțiilor ce îli ating obiectivul cu un consum minim de resurse;
Urmărirea prescripțiilor legale;
Evitarea conflictului de interese;
Recunoașterea limitelor și declinarea comptetenței;
Respectarea principiilor ce stau la baza prevederilor legale.
Legea avertizorului de integritate, denumită operațională Legea nr. 571/2004, a părut ca o necesitate de instrumente pentru autoreglarea sistemului dec integritate în cadrul administrației publice și a serviciilor publice.
Legea acoperă nevoia de dezvoltarea a integrității publice în administrație într-un cadru profesionist prin co – interesarea personalului administrației publice în lupta contra corupției prin:
încurajarea atitudinii civice și îndreptare către respectarea legii, precum si îngrădirea comportamentului personalizat în cadrul autorităților și institutiilor publice;
eficientizarea luptei împotriva corupției;
creșterea integrității instituțiilor și autorităților publice.
Legea vine să aducă elemente de noutate pentru apărarea integrității publice:
Aplicabilitatea legii tuturor autorităților și institutiilor publice, precum și regiilor și societăților
naționale cu capital de stat;
Încurajarea apărării interesului public;
Principiul nesancționării abuzive;
Principiul bunei administrări;
Principiul potrivit căruia sesizarea privind încălcarea legii se poate face către una sau mai multe entități publice sau private, în funcție de aprecierea avertizorului de integritate;
Principiul bunei-credințe potrivit căruia în sesizarea făcută avertizorul de integritate este dator să acționeze cu bună-credință; tot în conformitate cu acest principiu, acesta este dator să dovedească numai buna sa credință, dovada existenței sau inexistenței încălcării ramânând în sarcina celui care sesizează comisia de disciplină vizând judecarea unui act de avertizare.
Publicitatea sedințelor comisiei de disciplină vizând cercetarea avertizorului de integritate pentru abuzarea dreptului la avertizare.
Avertizarea de integritate vine să „ridice capacul de pe oală” și să facă o deschidere a sistemului față de public prin înfrângerea „legii tăcerii”.
Majoritatea regulamentelor disciplinare prevedeau că dacă un funcționar are ceva de semnalat la nivelul încălcării principiilor legalității și/sau bunei administrări atunci singurele alternative sunt comisia de disciplină sau șeful ierarhic sau în cel mai grav caz procurorul, orice alta variantâ putând fi lesne sancționata ca daune aduse instituției.
În prezent aceste dispozțtii au fost înlăturate prin stabilirea caracterului special al Legii nr. 571/2004 față de Codului muncii și de Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în chiar textul acesteia, art. 10. Mai mult, în ceea ce priveste funcționarii publici, Legea nr. 50/2007, care modifică Legea nr. 7/2004 privind codul de conduit al funcționarilor publici, statuează expres faptul că acest cod de conduită nu reprezintă temei pentru derogarea de la dreptul funcționarului public de a face sesizări în baza Legii nr. 571/2004 privind protecția avertizorilor de integritate.
Legea în sine creează instrumentul de siguranță pentru situațiile în care un funcționar public sau angajat contractual intenționează să refuze executarea unui ordin pe care îl consideră ilegal datorită posibilelor represalii.
Un alt rol al legii este acela de a crea premisele apărării imaginii corpurilor profesionale din sectorul public prin posibilitatea luării de atitudine. Expresii de genul „toți sunt la fel” pot fi evitate doar prin delimitarea de cazurile de „dalmațieni” din interiorul sistemului și chiar determinarea retragerii sau excluderii lor.
Cercetarea este construită pe două etape: o etapă de capacitate a organizațiilor nonguvernamentale locale pentru a derula campanii de advocacy și o campanie de advocacy a organizațiilor nonguvernamentale locale, prin încurajarea actelor de avertizare în interes public. În plus s-a realizat o evaluare a oportunității implementării legii privind protecția avertizorilor de integritate.
În materie de grupuri țintă evaluarea oportunității implementării legii privind protecția avertizorilor de integritate s-a realizat asupra următorului tip de instituții: Consilii Județene, Prefecturi, Primării ale orașelor reședință de județ, dar și în instituții aparținând sistemelor publice de sănătate și de educație. Cât despre categoriile de angajați din sectorul public, cercetarea are ca grup țăntă funcționarii publici, angajații contractuali și persoanele numite în consilii științifice și consultative, comisii de specialitate și alte organe colegiale.
În același timp cercetarea are în vedere aspecte precum armonizarea regulamentelor de ordine interioară cu prevederile Legii nr. 571/2004, situația cazurilor de avertizare, consilierul de conduită, implementarea dispozițiilor legale cu privire la declarațiile de avere și interese ori politici instituționale locale pe margine avertizării în interes public.
Documentarea s-a realizat prin cereri de informații de interes public, iar răspunsurile primite au fost prelucrate prin intermediul unui document centralizator.
Cercetarea la nivel local a oportunității implementării Legii avertizorilor de integrtiate prin intemediul cererilor de informație s-a realizată în doi timp, atât înainte cât și după împlementarea campaniei de advocacy și derularea unor sesiuni de training de la nivel local.
Pe lângă cererile de informații s-au mai utilizat în funcție de elementul avut în vedere și alte instrumente precum site-urilr web ale instituțiilor publice cercetate, analiza informațiilor primite pe website-ul dedicat al cercetării ori prin monitorizarea presei locale în perioada martie – decembrie 2013.
În plus o secțiune a cercetării discută și despre experiențele și cunoștințele privitoare la avertizarea de integritate astfel cum reies din articolele analizate din presa locală ori din chestionarul aplicat respondenților.
Armonizarea Regulamentelor de ordine interioară cu dispozițiile Legii nr. 571/2004
Obiectivul analizei Regulamentelor de ordine interioară a fost acela de a vedea în ce măsură dispozițiile Legii au fost implementate de către instituții și de asemena durata implementării acestora, luând în seamă faptul că în prevederile legale se stipula termenul de 30 zile, iar cercetarea arată un nivel întârziat de armonizare, fapt pentru care nu se poate analiza oportunitatea implementării acestora.
Situația cazurilor de avertizare
Un indicator important al nivelului oportunității implementării legii sau al eforturilor instituțiilor publice de a informa referitor la tema protecției avertizorului de integritate este însuși volumul de avertizări în interes public.
În regiunea Nord-Est (Regiunea 1) au fost cercetate 26 de instituții din 6 județe. Instituțiile vizate au fost 6 consilii județene, 6 prefecturi, cele 6 primarii ale resedințelor de județ și câte două universități, respectiv spitale.
În privinta răspunsurilor la cererile de informații notăm o rată de răspuns mică, din cele 132 de cereri adresate instituțiilor s-a răspuns la 66, în timp ce alte 29 au constat în răspunsuri incomplete sau inadecvate, iar în alte 37 de ocazii, răspunsurile au lipsit.
Datele prezentate pentru Regiunea 1 indică faptul că nivelul general de armonizare a legii
571/2004 sau nivelul de conștientizare asupra instrumentului avertizării în interes public este unul destul de redus.
Cu privire la armonizarea Regulamentelor de Ordine Interioară, două primării, două prefecturi, un consiliu județean și o universitate nu au dat curs cererii de informație, ignorând oportunitatea legii nr. 544/2001.
În plus, multe din website-urile instituțiilor monitorizate nu contin informații cu privire la țintele monitorizării, fapt ce din nou a îngreunat procesul de colectare a datelor. În cazul instituțiilor unde informațiile au fost disponibile se observă ca gradul de conformitate al armonizării este unul relativ scăzut., doar 8 din cele 15 instituții având regulamentele armonizate.
Mai mult, din cele 8 mai rămân doar 6 cazuri unde armonizarea nu a fost una formală. Cu privire la cazurile de avertizare în interes public, se constată ca nici la acest punct un număr
semnificativ – 11, deci jumătate din total – dintre instituțiile monitorizate nu au putut oferi un răspuns ori acesta a fost dat într-o manieră incompletă sau inadecvată, fapt ce ne face să conchidem nu se crede a fi oportună aplicare legii avertizorilor de integritate în regiunea analizată.
În regiunea Sud-Est (Regiunea 2) au fost monitorizate 22 de instituții din 6 județe. Instituțiile vizate au fost 6 consilii județene, 6 prefecturi, cele 6 primării ale reședințelor de județ și câte două universități, respectiv spitale din întreaga regiune 2.
În privinta răspunsurilor la cererile de informații am înregistrat următoarele răspunsuri:
Pentru Regiunea 2 se constată o îmbunatățire la nivelul volumului și a calității informațiilor. Acest lucru nu schimbă totuși faptul că bazat pe datele analizate din teritoriu, Legea Protecției Avertizorilor de Integritate nu beneficiază de un nivel ridicat de cunoaștere în rândul instituțiilor monitorizate.
CONCLUZII: PARTEA a II-a
În mijloacele de cercetare aplicate, consultarea website-urilor instituțiilor a fost evaluată drept un instrument esențial în realizarea cercetării. Din păcate s-a constatat că o bună parte din aceste website-uri nu au contțnutul adus la zi ori acesta este incomplet sau insuficient.
În acelasi timp, în cazuri mai mult sau mai puțin izolate, anumite instituții au refuzat să furnizeze informații motivând că respectivele date au caracter secret deși ele constituie în fond informații publice, și pot fi obtinuțe în baza Legii liberului acces la informații de interes public.
Desi, scopul cercetării nu a fost acela de a scoate în evidență problemele legate de aplicarea Legii 544/2001 în administrația publică locală,ci oportunitatea acestea, trebuie remarcată maniera greoaie de colectare a datelor tocmai din pricina lipsei de transparență sau disponibilitate a anumitor instituții în a oferi informații cu privire la propria activitate.
Din perspectiva obiectivului principal al cercetării, respectiv acela de a evalua stadiul de
implementare în care se afla instrumentul avertizării în interes public la nivelul administrației publice locale, din datele obtinute, rezultă ca acest proces este unul deosebit de lent deși instituțiile aveau obligația legală de a își armoniza mecanismele interne cu Legea nr. 571/2004 în 30 de zile de la intrarea ei în vigoare.
Din cercetarea realizată se poate conchide că Regulemantele de Ordine Interioară sunt în general nearmonizate, cazurile de avertizări în interes public lipsesc cu desăvârșire – ceea ce ar putea indica slaba mpromovare a legii în rândul personalului încadrat administrației publice locale, consilierii de conduită există însă în puține situații atribuțiile acestora fac referire specifică la avertizarea în interes public.
Din păcate nu multe se pot spune despre situația cazurilor de avertizare având în vedere numărul extrem de scăzut de asemenea cazuri raportat de către instituții. În cele regiunile analizate, aparent nu au existat avertizări în interes public, iar acolo unde s-au obținut informații în acest sens, a fost vorba în general de numai două sau trei instituții care au furnizat date, însă din acest factor nu reiese faptul că legea avertizorilor de integritate nu este una oportună și faptul că nu este sufficient de cunoscută și utilizată în cadrul instituțiilor publice din regiunile analizate.
Nici ziarele de pe plan local, cel puțin cele care au disponibila și o variantă electronică, nu au prezentat în paginile lor astfel de cazuri.
Deoarece considerăm că Legea avertizorilor de integritate este oportună și legală vom face următoarele propuneri, ce au rolul de a dinamiza procesul de aplicare a reglementărilor
cuprinse în Legea nr. 571/2004 privind protecția avertizorilor de integritate si au la baza următorii piloni.
Promovarea dispozițiilor legale în rândul angajaților din sectorul public.
Deși Legea nr. 571/2004 prevede în mod expres obligația pentru toate autoritățile și instituțiile publice care cad sub incidența ei de a-și armoniza regulamentul de ordine interioară cu dispozițiile acesteia, concluziile cercetării întreprinse demonstrează că, modul în care această obligație a fost îndeplinită lasă de dorit.
În acest sens propunem următoarele acțiuni:
elaborarea unor criterii pe baza cărora autoritățile și instituțiile publice să-și adapteze regulamentele de ordine interioară la dispozițiile acestei legi, pentru a evita preluarea preferențială a unor articole din lege sau, mai grav, inserarea în text numai a unor trimiteri;
desemnarea unor organe cu atribuții de control și sancționare a autorităților sau instituțiilor publice care nu și-au adaptat regulamentele de ordine interioară la dispozițiile acestei legi;
obligarea instituțiilor publice la organizarea de sesiuni de instruire și promovare a dispozițiilor Legii avertizorilor, în care să fie prezentate și valorile sociale care se doresc a fi apărate prin această lege;
organizarea de sesiuni de instruire a organelor care au atribuții de aplicare a dispozițiilor acestei legi care sa aibă ca obiectiv creșterea gradului de conștientizare a răspunderii pe care o au;
inițierea unor campanii în mass-media pentru promovarea acestei legi;
mărirea încrederii personalului din autoritățile și instituțiile publice în organele cu atribuții decontrol din cadrul instituțiilor publice.
Evaluarea modului de aplicare a Legii nr. 571/2004
monitorizarea și evaluarea constantă a modului de completare și transmitere a datelor și informațiilor referitoare la avertizorii de integritate, din cadrul rapoartelor privind respectarea normelor de conduită de către funcționarii publici, centralizate periodic de ANFP.
monitorizarea respectării Hotarârii de Guvern nr. 1346/2007, prin care a fost aprobat Planul de acțiune pentru îndeplinirea condiționalităților din cadrul mecanismului de cooperare și verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției.
Amendamente legislative
includerea în Codul de conduit pentru personalul contractual a unor prevederi similare celor aplicabile funcționarilor publici, potrivit cărora dispozițiile Codului nu reprezinta temei pentru
derogarea de la dreptul funcționarului public de a face sesizari în baza Legii nr. 571/2004 privind protecția avertizorilor de integritate
extinderea ariei de acoperire a Legii nr. 571/2004 privind avertizorii de integritate pentru toate categoriile de angajați din sectorul public, servicii publice (indiferent de forma lor de gestiune) și magistratură.
completarea Legii nr. 571/2004 cu dispoziții care să prevadă în mod clar sancțiunile și modul de angajare a răspunderii juridice a organelor cu competență de aplicare a acestei legi. Astfel, în cazul în care comisia de disciplină sau un organ similar acesteia nu publică anunțul de invitare a presei sau a unui reprezentant al sindicatului sancțiunea stipulată în lege la acest moment este aceea a nulitatii raportului și a sancțiunii disciplinare aplicate, fără să se stipuleze sancționarea membrilor sau președintelui respectivei comisii pentru nerespectarea legii, precum și procedura de sancționare. Precizarea exactă a limitelor răspunderii ar reprezenta un factor de prevenire al eventualelor încălcări, prin avertizarea directă în lege asupra tipului de sancțiune care ar putea fi aplicată și ar descuraja aceste încălcări.
instituirea unor sancțiuni administrative clar specificate pentru șefii autorităților publice care vânează anumite greșeli minore ale persoanei din subordine care a făcut avertizari în interes public și se dovedește ca pentru aceleași greșeli alți angajați nu au fost sanctionați. Prin introducerea unei astfel de sancțiuni nu trebuie să se înțeleagă că avertizorul nu mai poate fi sancționat disciplinar dar se evită favoritismele sau exagerarea unor măsuri cu caracter disciplinar, ca efect al avertizării făcute.
CONCLUZII
Legalitatea constituie un principiu al vieții sociale și al statului, ce constă în îndeplinirea exactă, uniformă a normelor juridice de către toți participanți la relațiile sociale. Principiul legalității presupune lupta continuă cu încălcarea prevederilor legale și neadmiterea faptelor arbirare în viața socială. Reiese că principiul legalității se poate exprima astfel: normă adresată tuturor subiecților de drept.
Legalitatea oglindește conformitatea față de regulile de drept, de norma juridică, criteriile de evaluare fiind, în acest caz formale.
Justificarea statului, în ultimă instanță, prin sine însuși este insuficientă din punct de vedere logic. Pentru ca puterea de stat să fie considerată drept valabil instituită, sau, altfel spus, pentru ca ordinea juridică să fie considerată validă, ea trebuie să aibă o origine apreciată de toți cei care i se supun ca legitimă.
Astfel problema instituționalizării puterii de stat poate fi analizată din cel puțin două puncte de vedere: cel al legalității, în cadrul unui sistem juridic dat, în care puterea constituantă derivată nu poate decât să respecte limitele care i-au fost impuse prin normele juridice pre-existente și instituite de puterea constituantă originară, sau cel situat în afara legalității, însă plasat încă în sfera juridicului și analizat fie prin prisma teoriei puterii constituante originare, fie prin considerarea revoluțiilor ca sursă de legitimitate.
Problema revoluțiilor constă tocmai în aceea că răstoarnă o stare de lucruri considerată nu doar legală, dar și legitimă și o înlocuiesc fie exact cu opusul său, fie cu ceva ce se situează în întregime în afara sistemului până atunci în vigoare.
La nivel statal este bine cunoscută butada că orice revoluție este o lovitură de stat reușită. Însă acceptarea revoluțiilor ca sursă a legitimității statului readuce în actualitate concepția hegeliană despre raporturile dintre stat și morală.
Noțiunea de legalitate fixează dependențile sociale necesare atât în interiorul dreptului, care examinează legalitate din punct de vedere al reglementării normative, cât și între drept și voință de stat realizată prin comportamentul oamenilor, ei exprimându-și astfel atitudinea față de drept.
Așadar, putem spune că legalitatea poate fi definită ca un principiu, metodă și regim al respectării stricte, neclintite și al executării normelor juridice de către toți participanții la relațiile sociale. În pofida faptului că toți trebuie să respecte prevederile legii, în realitate nu întotdeauna și nu toți subiecții respectă și execută normele juridice; deseori se comit diferite încălcări ale legislației.
Legalitatea e conformitatea cu ordinea juridică pozitivă. Justiția se referă la calitatea intrinsecă a acțiunilor. Legea nu poate crea justiția, ci poate să o recunoască și să o sancționeze.
Conștiinței noastre morale nu i se poate atribui calitatea de a crea justiția. Nu ea face ca o acțiune să fie justă sau injustă. Ea e mediul, locul, în care se produce clarificarea a ceea ce e just și injust, a mijloacelor necesare pentru a o afirma și a o apăra.
Dreptul e condiția necesară, după cum considera Kant, prin care se asigură coexistența libertăților. Etica luminează, conduce și domină viața dreptului, care I se atribuie statului. Acesta are funcția de legiferare, de aplicare și apărare a legilor, el are și o funcție educativă, de asigurare a cooperării indivizilor care-1 alcătuiesc și a generațiilor care urmează întru realizarea civilizației si culturii.
Normele juridice (legalitatea) te obligă indiferent dacă ai consimțit personal sau nu la stabilirea lor. Legalitatea evoluează printr-o trecere de la intențional la instinctiv, de la dreptul natural la dreptul pozitiv pe măsura organizării progresive a societății umane. Trecerea de la cutumă, de la unele porunci transmise de instanța divină la legiferarea anonimă, ulterior a unor instituții specializate, inclusiv în ce privește sancțiunile, afirmă cursul ascendent al legalității în și față de moralitate.
Justificarea legitimității statului pe principiul legalității, prin invocarea teoriei puterii constituante instituite este cea mai uzitată în domeniul științelor juridice, tocmai datorită faptului că permite explicarea tuturor conceptelor în cadrul aceluiași sistem de valori. Din momentul în care puterea de stat este considerată drept formal instaurată, ea beneficiază de o dublă prezumție, de legitimitate și de legalitate. Ea nu mai trebuie să își justifice acțiunile, ci trebuie doar să se conformeze unor reguli prestabilite de ordinea juridică pe care a instaurat-o. Legitimitatea pierde din importanță în favoarea legalității.
Mecanismul legitimării puterii în democrațiile constituționale e strâns legat de alegerile democratice care sunt la rândul lor strict reglementate de norme juridice, inclusiv de legea fundamentală. Așadar legitimarea puterii se bazează legalitatea procedurilor care stau la baza procesului electoral. După desfășurarea votului aleșii nu mai trebuie să acționeze pentru a-și construi legitimitatea aceasta este prescrisă prin normele care reglementează activitatea celor aleși, legitimitatea fundamentându-se astfel pe legalitate.
Legalitatea actului administrativ evocă cerința ca acesta să se conformeze ierarhiei normelor juridice existente într-un stat de drept, dar aceasta nu semnifică că administrația publică nu are un drept de apreciere a oportunității actelor sale. Astfel, autoritățile administrative au libertatea de a decide care este soluția susceptibilă de a răspunde cel mai bine necesităților colective și interesului general dintre mai multe posibile.
În doctrina dreptului administrativ administrația publică a primit multiple definiții, însă ceea ce se regăsește în mod constant în cuprinsul acestora este faptul că menirea principală a administrației publice este reprezentată de satisfacerea interesului general, a binelui public.
Legalitatea constituie un principiu fundamental ce stă la baza fenomenului administrativ și căruia îi este subordonată acțiunea administrației publice. Administrația publică, supusă rigorilor legalității, atât în ceea ce privește latura formală cât și ceea materială, trebuie să fie întemeiată pe lege, să se identifice cu noțiunea de drept, care constituie baza de referință în aprecierea acesteia.
Oportunitatea vizează conformitatea actului administrativ cu scopul legii. Noțiunea de oportunitate este considerată ca fiind acea caracteristică a actului juridic care definește o trăsătură specifică a acestuia numită și actualitate.
Actualitatea unui act juridic exprimă deplina concordanță, în cadrul și în limitele legii, a actului cu sarcinile care revin organelor administrative și exprimă concordanța dintre drept cu necesitățile în continuă transformare ale societății.
În prezent principiul oportunității își găsesc reglementare alături de principiul legalității actelor administrative în cadrul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Prin urmare, putem concluziona că orice norme, generale, individuale, acte, decizii, hotărâri, sau alte modalități de aplicare a dreptului de către autoritățile publice, chiar dacă, uneori în lege nu le este determinat conținutul, obligativitatea și pot rămâne la latitudinea organelor abilitate să aprecieze ce și cum, aceste acte se bucură de legalitate până la infirmarea sau confirmarea de către alte instituții însărcinate cu control.
Oportunitatea actelor administrative reprezintă o consecință a dreptului de apreciere al organelor administrative.
Prin oportunitate unii în doctrină se înțelege realizarea sarcinilor și îndatoririlor legale în termenul optim, cu minime cheltuieli de resurse de muncă, materiale și spirituale, dar și alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului prevederilor legale. Așa cum s-a arătat mai sus libertatea de apreciere de către autoritățile administrative a oportunității actelor administrative nu contravine principiului legalității, căci puterea discreționară nu semnifică o libertate în afara legii, ci una permisă de lege.
Pentru implementarea politicii comunitare, în scopul realizării obiectivelor propuse conform tratatelor, Uniunea Europeană dispune de o serie de instrumente juridice pe care statele membre, peste puțin timp și România, sunt obligate să le respecte și/sau legifereze pe plan intern.
Dreptul comunitar presupune aplicabilitatea directă a prevederilor, în așa fel încât dacă obligațiile impuse statelor membre sunt clare și precise și, dacă se prevăd măsuri de implementare, nu li se permite o libertate de apreciere nici statelor, nici instituțiilor comunitare.
Ca instrumente juridice ale instituțiilor comunitare, regulamentele sunt acte juridice normative ce întrunesc anumite caracteristici, de aplicabilitate generală, directă în fiecare stat membru și de obligativitate în toate elementele lor.
Obligativitatea acestor acte este categorică, de la ea nefăcând excepție nici o categorie de subiecți cărora le este destinată, atât persoane fizice, juridice, cât și state membre indiferent de ce autorități ar fi intra în discuție.
Din precizările făcute reiese că puterea discreționară a administrației publice se exercită în cadrul unor limite legale, abuzul plasându-se în sfera comportamentului ilegal, însă criteriile de stabilire și de evaluare a abuzului de putere ar trebui să fie menționate tot prin prevederi legale pentru ca acesta să poată fi sancționat de către judecător.
Având această perspectivă asupra lucrurilor, pe de o parte, relația dintre oportunitate și legalitate privite ca două cerințe distincte de validitate ale actului administrativ ar deveni mai flexibilă prin aceea că oportunitatea devine un aspect al legalității care poate fi supus controlului de către judecător, iar pe de altă parte, în conformitate cu cealaltă doctrină care susține controlul judecătoresc al oportunității, acesta ar fi limitat la cazurile prevăzute de prevederile legale, conceptul de legalitate a oportunității prevenind astfel subiectivitatea și intervenția discreționară a judecătorului în activitatea administrației publice și asigurându-i acestuia o bază obiectivă pe care să examineze oportunitatea.
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate:
Alexandru S. Ciobanu, Florin Coman – Kund, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2008
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. ALL Beck, București, 2005
C. Vâlsan, Politologie, Editura Economică, București, 1997
Cezar Corneliu Manda, Controlul administrativ în spațiul juridic european, Editura Lumina Lex, București, 2005
C-L. Popescu, Autonomia locală și integrarea europeană, Ed. ALL BECK, 1999
Cristinel Ghigheci, Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Dacian C. Dragoș, Discuții privind posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv de inoportunitate, Revista Dreptul nr. 8/2004
Dan C. Dănișor, Drept Constituțional și instituții politice,ed. C.H. Beck, București, 2007
Dan C. Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. II, Ed. C.H.Beck, București, 2009
Dana Apostol Tofan, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București, 2006
Dana Apostol Tofan, Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Ed. All Beck, București, 1999
Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H.Beck, București, 2008
E. D. Tarangul, Puterea discreționară a administrației, Revista de drept public, an XI, 1936
Elena E. Ștefan, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Elena.S. Tănăsescu, I. Muraru, A.Iorgovan, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2007
Emil Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Erast Ditti Tarangul, Puterea discreționară a administrației, Revista de drept public, 1936
Eugeniu Sperantia, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1946, Ediția a III-a revăzută și adăugită
G. E. Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Ed. ALL BECK, 1998
Gabriela Bogasiu, Justiția actului administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Ghe.Bichicean., Introducere în științe politice, ed. Univ.Petru Maior Târgu-Mureș, Târgu-Mureș, 2007
Muraru, E. Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții politice, București, ed. All Beck,2004
Ceterchi, Instituția Ombudsmanului în Suedia, Studii de drept românesc, nr. 1-2, 1991
Dur, De la Eminescu la Cioran,,ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p.215; Bichicean,Ghe., op.cit., ed. Univ.Petru Maior Târgu-Mureș, Târgu-Mureș, 2007
Ilie Iovănaș, Dreptul administrativ și elemente ale științei administrației, Ed- Didactică și Pedagogică, București, 1977
Im. Kant, Scrieri moral-politice, ed. Științifică,București, 1991
Ioan Muraru, E. Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții politice, București, ed. All Beck, 2004
Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, București,ed.Europa Nova, 1996
Ion V. Gruia, Puterea discreționară în funcțiunile statului, Pandectele Săptămânale, 1934
Iulian Teodoroiu, Legalitatea oportunității și principiul constituțional al proporționalității, Revista Dreptul nr. 7/1996
L. Teofil, Drept administrativ European, Ed. Pro Universitaria, București, 2013
M. Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, Ed. Trei, 1997
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. ALL BECK, 1999
M.C. Eremia, Ierarhia actelor juridice cu putere normativă în sistemul de drept din România, în R.D.P. nr. 2/2001
M.I. Niciu, Drept internațional public, Editura Servosat, Arad, 1999
Marta C. Cliza, Elena E. Ștefan, Curs de drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol I. – Teoria generală conform Noului cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Momcilo Luburici, Teoria general a dreptului, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Montesqieu, Despre spiritul legilor, vol. I, ed. Științifică, București, 1964
Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, București, 2009
O. Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL BECK, 2001
Ovidiu Podaru, Drept administrativ. Curs universitar, Ed. Hamangiu, București, 2010
Ovidiu Podaru, Drept administrative, Ed. Hamangiu, București, 2012
Rozalia-Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ – Drept românesc și drept comparat, Editura All Beck, București, 2004
Teodor Vidam, Legalitate și moralitate la E.Sperantia, în Cercetări filosofico-psihologice, anul IV, nr. 1, București, 2012
Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Științifică, București, 1959
V. Nazare, Politologie, ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanța, 2002
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ed. V, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Legislație
Constitutia României
Legea 571/2004 privind avertizorii de integritate
Legea nr. 188/1994 cu privire la statutul funcționarilor publici
Legea nr. 304/2004 cu privire la organizarea judiciară
Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii
Legea Nr. 554 din 2 decembrie 2004; (Legea contenciosului administrativ).
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate:
Alexandru S. Ciobanu, Florin Coman – Kund, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2008
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. ALL Beck, București, 2005
C. Vâlsan, Politologie, Editura Economică, București, 1997
Cezar Corneliu Manda, Controlul administrativ în spațiul juridic european, Editura Lumina Lex, București, 2005
C-L. Popescu, Autonomia locală și integrarea europeană, Ed. ALL BECK, 1999
Cristinel Ghigheci, Principiile procesului penal în Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Dacian C. Dragoș, Discuții privind posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv de inoportunitate, Revista Dreptul nr. 8/2004
Dan C. Dănișor, Drept Constituțional și instituții politice,ed. C.H. Beck, București, 2007
Dan C. Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. II, Ed. C.H.Beck, București, 2009
Dana Apostol Tofan, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București, 2006
Dana Apostol Tofan, Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Ed. All Beck, București, 1999
Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H.Beck, București, 2008
E. D. Tarangul, Puterea discreționară a administrației, Revista de drept public, an XI, 1936
Elena E. Ștefan, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Elena.S. Tănăsescu, I. Muraru, A.Iorgovan, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2007
Emil Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Erast Ditti Tarangul, Puterea discreționară a administrației, Revista de drept public, 1936
Eugeniu Sperantia, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1946, Ediția a III-a revăzută și adăugită
G. E. Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Ed. ALL BECK, 1998
Gabriela Bogasiu, Justiția actului administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Ghe.Bichicean., Introducere în științe politice, ed. Univ.Petru Maior Târgu-Mureș, Târgu-Mureș, 2007
Muraru, E. Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții politice, București, ed. All Beck,2004
Ceterchi, Instituția Ombudsmanului în Suedia, Studii de drept românesc, nr. 1-2, 1991
Dur, De la Eminescu la Cioran,,ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p.215; Bichicean,Ghe., op.cit., ed. Univ.Petru Maior Târgu-Mureș, Târgu-Mureș, 2007
Ilie Iovănaș, Dreptul administrativ și elemente ale științei administrației, Ed- Didactică și Pedagogică, București, 1977
Im. Kant, Scrieri moral-politice, ed. Științifică,București, 1991
Ioan Muraru, E. Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții politice, București, ed. All Beck, 2004
Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, București,ed.Europa Nova, 1996
Ion V. Gruia, Puterea discreționară în funcțiunile statului, Pandectele Săptămânale, 1934
Iulian Teodoroiu, Legalitatea oportunității și principiul constituțional al proporționalității, Revista Dreptul nr. 7/1996
L. Teofil, Drept administrativ European, Ed. Pro Universitaria, București, 2013
M. Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, Ed. Trei, 1997
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. ALL BECK, 1999
M.C. Eremia, Ierarhia actelor juridice cu putere normativă în sistemul de drept din România, în R.D.P. nr. 2/2001
M.I. Niciu, Drept internațional public, Editura Servosat, Arad, 1999
Marta C. Cliza, Elena E. Ștefan, Curs de drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol I. – Teoria generală conform Noului cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Momcilo Luburici, Teoria general a dreptului, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Montesqieu, Despre spiritul legilor, vol. I, ed. Științifică, București, 1964
Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, București, 2009
O. Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL BECK, 2001
Ovidiu Podaru, Drept administrativ. Curs universitar, Ed. Hamangiu, București, 2010
Ovidiu Podaru, Drept administrative, Ed. Hamangiu, București, 2012
Rozalia-Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ – Drept românesc și drept comparat, Editura All Beck, București, 2004
Teodor Vidam, Legalitate și moralitate la E.Sperantia, în Cercetări filosofico-psihologice, anul IV, nr. 1, București, 2012
Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Științifică, București, 1959
V. Nazare, Politologie, ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanța, 2002
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ed. V, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Legislație
Constitutia României
Legea 571/2004 privind avertizorii de integritate
Legea nr. 188/1994 cu privire la statutul funcționarilor publici
Legea nr. 304/2004 cu privire la organizarea judiciară
Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii
Legea Nr. 554 din 2 decembrie 2004; (Legea contenciosului administrativ).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Legalitate Oportunitate In Statul DE Drept (ID: 129609)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.