Regulile Imperative Ce Reglementeaza Efectele Patrimoniale ALE Casatoriei
REGULILE IMPERATIVE CE REGLEMENTEAZĂ EFECTELE PATRIMONIALE ALE CĂSĂTORIEI
Cuprins
Introducere
În această lucrare am prezentat instituția regimului primar imperativ astfel cum este prevăzută în noua reglementare legislativă, precum și o scurtă abordare istorică a acestui concept.
Această lucrare tratează pe larg aspectele generale privind regimul juridic matrimonial, noțiunea instituției regimului primar, trăsăturile și caracteristicile esențiale, precum și efectele care decurg din caracterul imperativ al dispozițiilor regimului primar imperativ.
Sunt prezentate raporturile acestui regim cu posibilitatea părților de a-și alege singure regimul matrimonial aplicabil, dar și imposibilitatea soților de a deroga de la dispozițiile imperative ale regimului supus examinării.
În continuare am prezentat elementele caracteristice ale acestui regim matrimonial, referindu-mă la mandatul convențional și mandatul judiciar, actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei, locuința familiei, drepturile soților asupra locuinței familiei, bunurile mobile care servesc locuinței familiei,cheltuielile căsătoriei, independența patrimonială a soților, dreptul la informare.
Am prezentat de asemenea dispozițiile regimului primar imperativ, așa cum se găsesc ele în regimul comunității legale, în regimul separației de bunuri, în regimul comunității convenționale.
Lucrarea ia sfârșit cu ultimul capitol al acestei dezbateri în care sunt cuprinse aspectele de drept comparat și concluziile, având de asemenea atașată o anexă în care vom putea găsi un caz practic.
Capitolul I. Aspecte generale privind regimul juridic matrimonial
Secțiunea 1. Noțiunea de regim matrimonial. Caracterizare generală
Codul civil de la 1864 a reprezentat, față de vechile legiuiri(Codul Calimah și Codul Caragea) pe care le-a înlocuit, un incontestabil pas pe calea modernizării legislației românești, numeroase reglementări în materia relațiilor de familie, exprimând concepțiile unei epoci revolute, ne apar astăzi nu numai desuete, raportat la realitățile actuale, dar și incompatibile cu sistemul de valori ce trebuie ocrotit prin norme de drept.
Codul civil de la 1864 nu a instaurat un regim unic și omogen în privința raporturilor patrimoniale de familie, ci a instituit în mod formal libertatea convențională a soților, limitată însă de puterea maritală a bărbatului.
Dispozițiile codului civil de la 1864 referitoare la regimurile matrimoniale aveau un caracter supletiv, primind aplicare numai în lipsa convenției matrimoniale a soților.
În literatura de specialitate se arăta că, regimul de drept comun era considerat cel al separației de bunuri (art. 1283 C.civ.), fiecare dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația însă de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Bărbatul era obligat să-și întrețină soția (art. 196 C.civ.), aceasta din urmă având obligația să contribuie la sarcinile căsătoriei vărsând bărbatului 1/3 din veniturile sale(art.1284 C.civ.).
Codul civil de la 1864 reglementa ca unic regim convențional, regimul dotal (art. 1233-1293), dota fiind potrivit art. 1233, „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. Soții îl puteau adopta prin convenția matrimonială, cu sau fără
modificări. Bunurile dotale erau în administrarea și folosința bărbatului, el fiind singurul care avea exercițiul acțiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota imobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, însă își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra drepturilor parafernale.
Prin art. 1287-1293 Cod civil mai era reglementată, ca o anexă a regimului dotal, societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți.
În ceea ce privește Codul Familiei, „potrivit reglementării actuale soții pot avea două categorii de bunuri: bunuri comune ambilor soți (art. 30 din C. Fam.) și bunuri proprii (art.31 din C. Fam.).”
În dreptul actual este admis un singur regim matrimonial, și anume regimul matrimonial al comunității de bunuri, așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 30 și 31 din Codul Familiei.
Regimul comunității are caracter precumpănitor, Codul Familiei admițând cu titlu de excepție și o separație limitată de bunuri. Acest regim matrimonial este reglementat în scopul completării căsătoriei, ca uniune de persoane, ce se întemeiază pe afecțiune reciprocă și are următoarele trăsături:
Este un regim exclusiv legal, singurul reglementat de Codul Familiei. Convențiile prin care soții ar mări comunitatea sau ar micșora-o sunt nule. Nulitatatea se aplică atât convenției încheiate de viitorii soți, în vederea încheierii căsătoriei, cât și aceleia dintre soți în timpul căsătoriei. Nulitatea se aplică de asemenea și convențiilor încheiate de viitorii soți sau numai de un soț cu terțe persoane dacă sunt de natură să aducă atingere regimului legal al comunității de bunuri. Regimul juridic al bunurilor soților are caracter
imperativ, nulitatea putând fi invocată oricând și de orice persoană care justifică interes în acest sens.
Este un regim unic și obligatoriu, în acest sens nu se acceptă derogări, fiind reglementat prin norme juridice imperative.
Este un regim imutabil, această caracteristică decurgând din calificarea sa de regim legal obligatoriu.
Bunurile care fac obiectul comunității de bunuri aparțin soților în proprietate simultană, nefracționată. Așadar, soții stăpânesc bunurile comune în devălmășie neavând stabilită o cotă parte ideală din dreptul de proprietate.
Se întemeiază pe principiul egalității între bărbat și femeie, astfel că bunurile sunt comune sau proprii fără a se diferenția dupa modul cum au fost dobândite de bărbat sau femeie. Principiul egalității nu trebuie înțeles în sensul că bunurile vor fi atribuite întotdeauna în părți egale între soți cu prilejul încetării comunității de bunuri, întrucât criteriul de atribuire este reprezentat de contribuția la dobândirea și conservarea bunurilor comune, precum și munca în gospodărie pentru creșterea și educarea copiilor.
Scopul reglementării regimului matrimonial este acela al desăvârșirii căsătoriei ca uniune de persoane ce se întemeiază pe prietenie și afecțiune reciprocă, raporturile patrimoniale dintre soți fiind o consecință a relațiilor personale.
Noul Cod Civil instituie trei regimuri matrimoniale: regimul comunității legale, regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale. Cu ocazia încheierii căsătoriei, soții trebuie să își exprime opțiunea pentru unul dintre regimurile matrimoniale admise. În acest sens pe actul de căsătorie se va face mențiune cu privire la regimul matrimonial ales de soți pe durata căsătoriei.
Dreptul familiei a fost un domeniu al dreptului care a suferit modificări progresive de-a lungul timpului, în funcție de evoluția moravurilor sau a unor factori sociali și politici.
În timpul căsătoriei survin o mulțime de relații de ordin patrimonial între soți și terți. După desfacerea căsătoriei, activul și pasivul existente în patrimoniul conjugal trebuie împărțite între soți și eventual moștenitori. Modurile de rezolvare a acestor probleme pot fi prezumate prin noțiunea de regimuri matrimoniale.
Lato sensu, noțiunea de „regim” desemnează un ansamblu de norme juridice, în timp ce termenul de „matrimonial” desemnează căsătoria (lat. „matrimonium”-căsătorie).
Din punct de vedere etimologic, regimul matrimonial se referă la tot ceea ce privește căsătoria, fie că este vorba de raporturi personale, fie de raporturi patrimoniale.
Stricto sensu, regimul matrimonial se referă la statutul patrimonial al soților.
Noțiunea de regim matrimonial cunoaște mai multe sensuri, pornind de la cele mai strânse, prin care ar trebui să înțelegem doar ansamblul de reguli care guvernează raporturile patrimoniale dintre soți, privind repartiția dintre aceștia a puterilor, a averii, a datoriilor căsătoriei, pâna la cele mai largi, care privesc în plus raporturile pecuniare dintre soți și terți.
Astfel, prin regim matrimonial înțelegem totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele dintre soți și terți privind bunurile comune.
Regimul matrimonial poate acoperi doar acele raporturi patrimoniale care își au izvorul în căsătorie, neputând acoperi însă totalitatea raporturilor
patrimoniale, privitoare la obligația de întreținere, liberalitățile sau drepturile succesorale.
Noul Cod Cilvil reglementează relațiile de familie în Cartea a II-a intitulată „Despre familie” (art. 258-534).
Regimurile matrimoniale sunt reglementate în Titlul II „Căsătoria”, Capitolul IV „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, art. 312-372.
Secțiunea 2. Fundamentul regimului matrimonial
Fundamentul regimului matrimonial îl constituie căsătoria, „iubirea juridic-etică” în viziunea marelui filosof german Hegel; de aici postulatul că nu „există căsătorie fără regim matrimonial”. Fiecărei căsătorii i se aplică un regim matrimonial, legal sau convențional, nefiind permisă o înțelegere prin care soții ar refuza orice modalitate de reglementare a intereselor lor patrimoniale.
În România nu există o reglementare a raporturilor dintre persoanele care conviețuiesc în uniuni libere sau o reglementare a uniunilor între persoanele de același sex.
Codul familiei nu prevede în mod expres diferența de sex ca fiind o condiție esențială a căsătoriei, dar ea se deduce din ansamblul reglementării căsătoriei, ca și din unele texte din Codul familiei (art.1 alin. (4): „În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”; art. 25: „Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie.”)
În cazul lipsei diferenței de sex este atrasă, de lege lata, nulitatea absolută a căsătoriei.
În concepția Noului Cod Civil, opțiunea legiuitorului a fost fermă în sensul reglementării căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie, cu
excluderea expresă a oricăror forme de parteneriat între persoane de același sex, atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional privat, în planul recunoașterii căsătoriilor sau uniunilor între persoane de același sex (art. 271 și art. 277).
Legătura dintre căsătorie și regimul matrimonial se reflectă neechivoc în reglementarea conferită de Noul Cod Civil întinderii în timp a regimului matrimonial. De aceea, se poate spune că regimul matrimonial există și funcționează cât timp durează căsătoria.
Potrivit art. 313 alin. (1) din Noul Cod Civil, „ Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei”.
De asemenea, art. 319 alin (1) prevede că „Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau înceterea căsătoriei”. După încetare, regimul matrimonial se lichidează potrivit art. 320.”
Secțiunea 3. Natura juridică a regimului matrimonial
În ceea ce privește natura juridică a regimului matrimonial se pot identifica anumite aspecte care sunt comune tuturor regimurilor matrimoniale, susceptibile să determine o natură juridică unitară.
În primul rând, regimul matrimonial este o abstracțiune juridică, un concept a cărui aplicare nu depinde de averea soților. Așa cum orice persoană are un patrimoniu, oricât de săracă ar fi, tot astfel soții, indiferent de averea lor, sunt supuși unui regim matrimonial.
În al doilea rând, regimul matrimonial trebuie examinat în complexitatea problemelor pe care le ridică. Premisa de la care trebuie să plecăm este aceea că starea civilă de persoană căsătorită induce în mod necesar anumite modificări în statutul patrimonial al acestei persoane. În primul rând, se creează o serie de raporturi patrimoniale specifice între soți, iar, în al doilea rând, modul în care
persoana căsătorită intră, în cadrul circuitului civil și comercial, în raporturi juridice cu terce cu terții, diferă sub anumite aspecte de modul în care o persoană celibatară stabilește asemenea raporturi juridice.
Regimul matrimonial presupune în principiu o adaptare a patrimoniului persoanei fizice la statutul de persoană căsătorită. Regimul matrimonial este, ca natură juridică, o modalitate a patrimoniului fiecăruia dintre soți.
Secțiunea 4. Obiectul regimurilor matrimoniale
Obiectul regimului matrimonial poate fi definit raportându-ne la cele două sensuri ale sale: în sens material și în sens juridic al termenului.
În sens material, regimul matrimonial reglementează ansamblul bunurilor soților, indiferent de data și modul de dobândire al acestora. Prin urmare, obiectul său este format din toate bunurile pe care soții le aveau în momentul încheierii căsătoriei, precum și cele dobândite de ei în timpul căsătoriei, împreună sau separat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În general, este vorba, despre ansamblul drepturilor pecuniare aparținând unei persoane, acestea fiind în special drepturile reale asupra bunurilor mobile și imobile, drepturile de proprietate intelectuală, drepturile pecuniare legate de calitatea de acționar într-o societate anonimă sau de membru într-o societate de persoane, ca și drepturile decurgând din creanțe de orice natură. De asemenea, în cazul proprietății colective, drepturile vor consta fie în părți din coproprietate, fie în părțile cuvenite din proprietatea comună.
În sens juridic, regimul matrimonial supune bunurile soților unor reguli având un obiect propriu, dar formând împreună un tot coerent.
O parte din aceste reguli fac referire la proprietatea asupra bunurilor, ele guvernând separația bunurilor sau compunerea patrimoniilor. Cu ajutorul lor se poate stabili dacă anumite bunuri pe care soții le-au avut în momentul încheierii căsătoriei sau le-au dobândit ulterior, în timpul căsătoriei, rămân
proprii fiecăruia sau intră, în totalitate sau în parte, în masa comună. În același timp, aceste reguli guvernează repartizarea pasivul patrimonial.
Secțiunea 5. Clasificarea regimurilor matrimoniale
Regimurile matrimoniale sunt clasificate dupa următoarele criterii:
După izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt:
-legale;
-convenționale. Convenția matrimonială este actul juridic încheiat fie înainte de celebrarea căsătoriei, prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial căruia i se vor supune, fie în timpul căsătoriei, prin care soții modifică ori înlocuiesc regimul matrimonial.
2. După structura lor sunt:
– de comunitate;
– universale sau parțiale de bunuri;
– de separație (regimul separației de bunuri și regimul dotal);
– regimuri matrimoniale electice, care îmbină separația de bunuri în timpul căsătoriei, cu principiul comunității de bunuri ce se manifestă la desfacerea acesteia.
3. După cum se pot sau nu modifica în timpul casătoriei:
– regimuri mutabile;
– regimuri imutabile.
În mod tradițional, regimurile matrimoniale erau imutabile, deoarece în timpul căsătoriei soții nu au aveau posibilitatea să aducă modificări regimului matrimonial originar și nici să încheie pentru prima dată o convenție matrimonială.
Principalul izvor al regulii imutabilității este dreptul cutumiar francez. În această materie, Codul civil napoleonian de la 1804 nu a adus inovații impresionante, limitându-se doar să consfințească această regulă clasică ce își
pusese o amprentă importantă asupra mentalităților și comportamentelor cotidiene ale persoanelor căsătorite.
Cu toate că în dreptul românesc regula imutabilității nu era tradițională, pe filieră franceză principiul a fost introdus și în dreptul nostru, fizionomia sa fiind conturată de dispozițiile art. 1228 din Codul civil român de la 1864.
Această regulă privind imutabilitatea regimului matrimonial a fost supusă de-a lungul timpului unor crtici, având în vedere că, prin conținut și efecte principiul devenise întru totul inadecvat dinamicii societății moderne. În aceste condiții, majoritatea țărilor au abandonat regula imutabilității regimului matrimonial, promovând posibilitatea soților de a modifica, fie în mod liber, fie sub un anumit control judecătoresc, regimul matrimonial aplicabil in concreto, cu scopul ca acesta să se adapteze noilor situații patrimoniale.
Noul Cod Civil a împărtășit opinia flexibilității regimurilor matrimoniale, oferind posibilitatea modificării lor prin act notarial, după împlinirea unui termen de un an de la încheierea căsătoriei și fără îndeplinirea vreunei formalități sau procedură judiciară de omologare. Sub imperiul Noului Cod Civil, în timpul căsătoriei modificarea regimului matrimonial se poate realiza și pe cale judiciară, în situații de excepție instanța putând dispune trecerea de la regimul comunității de bunuri (legale sau convenționale) la regimul separației.
Consacrarea prin dispozițiile Noului Cod Civil a regulii mutabilității regimurilor matrimoniale reprezintă o soluție legislativă necesară, aptă să răspundă necesităților actuale și de persepectivă ale societății românești.
Tiparul unic și imutabil realizat la momentul 1954 prin dispozițiile Codului familiei, depășit complet de realitățile zilelor noastre, și-a deschis în sfârșit porțile, oferind soților un nou spațiu de libertate.
Capitolul II. Regimul primar imperativ
Secțiunea 1. Noțiune. Trăsături
Denumit „regim primar imperativ”, „statut imperativ de bază”, „statut matrimonial de bază”, „regim matrimonial primar”, „efectele căsătoriei”, acest set de reguli constituie, cum afirma Paul Vasilescu, numitorul comun cel mai mic față de pluralitatea regimurilor matrimoniale aplicabile într-un sistem de drept național. Tot Paul Vasilescu, îl definește, numindu-l „regim primar imperativ”, ca fiind „un set de norme imperative și esențiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soților”.
Regimul primar imperativ poate fi definit ca fiind un ansamblu de reguli fundamentale și imperative care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuși soții, în dreptul țărilor în care găsim o pluralitate de regimuri matrimoniale care sunt aplicabile.
El nu poate fi considerat un regim matrimonial suficient pentru a organiza raporturile patrimoniale dintre soți sau dintre aceștia și terți, fiind, deci, un regim general ce constituie structura de bază a regimurilor matrimoniale, cuprinzând astfel efectele directe ale căsătoriei.
Este primar deoarece cuprinde regulile elementare ce se aplică în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și în cadrul raporturilor existente între soți și terți. Aceste reguli sunt generale și în principiu, independente de regimul matrimonial aplicabil soților.
El este imperativ întrucât se aplică tuturor soților, în mod obligatoriu, ca un simplu efect al căsătoriei, și de la el nu se poate deroga pe calea convențiilor matrimoniale, acestea fiind necesar să i se conformeze.
O mare parte a dispozițiilor regimului primar prezintă o importanță practică deosebită, fiind de aplicație cotidiană, ceea ce nu se poate spune despre toate regulile proprii fiecăruia dintre regimurile matrimoniale, regulile primare constituind esențialul mecanismelor patrimoniale necesare pentru multe menaje.
În ceea ce privește conținutul regimului primar, trebuie menționat faptul că acesta poate cuprinde mai multe feluri de dispoziții.
Pe de o parte, regimul primar poate cuprinde dispoziții legale aplicabile în perioade normale, de conviețuire armonioasă, iar pe de altă parte poate cuprinde dispoziții legale aplicabile în perioadă de criză conjugală de orice natură.
Când ne referim la perioade normale, de armonie conjugală, regimul primar cuprinde o îmbinare de reguli, unele dintre acestea specifice regimurilor separatiste și altele specifice celor de comunitate, menite să stabilească atât un echilibru între soți pe planul relațiilor patrimoniale, cât și un raport echitabil între coeziunea necesară a cuplului și autonomia fiecăruia dintre soți.
Dimpotrivă, regulile aplicabile în perioade de crize conjugale, duc la modificarea regulilor obișnuite, prin extinderea puterilor unuia dintre soți și în același timp, diminuarea puterilor celuilat, cu scopul de a păstra un echilibru între interesele lor patrimoniale și necesitățile rezultate din căsătorie.
Indiferent de regimul matrimonial aplicabil căsătoriei, noua reglementare prevede un set de norme generale și imperative care se vor putea aplica tuturor familiilor și care vor constitui suportul unei minime interdependențe dar și al unei minime independențe a soților, grupate sub denumirea de regim primar, care exprimă în fond, esența laturii patrimoniale a vieții de familie.
În consecință, putem menționa că, convenția matrimonială și regimul primar imperativ sunt două noțiuni opuse, cea dintâi evocând principiul libertății contractuale, iar cea de a doua, ordinea publică. Bineînțeles că, ele sunt și
complementare, deoarece regimul primar imperativ nu își justifică existența conceptuală decât într-un context legislativ care permite încheierea convențiilor matrimoniale.
Putem spune că acest regim reprezintă nucleul de ordine publică de la care nimeni nu poate deroga printr-o convenție matrimonială, din acest motiv, Paul Vasilescu numea acest regim „constituția regimurilor matrimoniale.” Pentru sistemele de drept național care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, iar normele care reglementează acel regim sunt de ordine publică și obligatorii nu este incidentă situația descoperiri existenței unui regim primar imperativ. Prin urmare regimul matrimonial se reduce la regimul primar imperativ. Astfel este și cazul dreptului român, care nu permite nicio derogare de la comunitatea legal instituită prin Codul familiei, deoarece acesta este strict și imperativ în materia raporturilor patrimoniale dintre soți.
Așadar, regimul primar imperativ a fost definit ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile stabilite între soți sau între unul sau ambii soți, pe de o parte și terțe persoane, pe de altă parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente în momentul încheierii căsătoriei, dobândite pe parcursul acesteia, precum și obligațiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei.
Acest regim, nu beneficiază în Noul Cod Civil, de o secțiune de sine stătătoare, așa cum putem întâlni în cazul regimului comunității legale sau al regimului separației de bunuri, dar existența sa nu poate fi negată deoarece ea rezultă din dispozițiile art. 312 alin. (2), ce cuprinde dispoziții privind regimul matrimonial în general, potrivit cărora „indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
Rațiunea regimului primar este aceea de a asigura, pe timp de „pace conjugală”, o minimă coeziune patrimonială a soților, garantându-le acestora în același timp o minimă independență economică și socială, precum și de a echilibra puterile dintre soți, în situațiile de „criză conjugală”.
În susținerea calificării regimului primar imperativ ca fiind un regim matrimonial putem observa chiar din definiția acestuia, el fiind aplicabil raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre aceștia și terți, ceea ce, prin definiție, constituie esența regimului matrimonial.
Cu toate acestea, putem afirma că, regimul primar imperativ este un regim matrimonial incomplet, fragmentat care reglementează doar anumite aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soți, pe care legiuitorul le consideră ca fiind esențiale pentru orice cuplu căsătorit și în raport cu care soții sunt captivi, întrucât nu pot deroga prin convenție matrimonială.
Trăsăturile regimului primar imperativ pot fi deduse din însăși denumirea acestuia, astfel:
Este primar, în dublu sens:
Acest regim se aplică cu prioritate, înaintea oricăror alte reguli, dispozițiile care îl compun fiind aplicabile înaintea altor prevederi legale în materie sau stipulații din cuprinsul convenției matrimoniale. Prin urmare putem spune că acest regim este un efect legal al căsătoriei , care se aplică automat soților, independent de regimul matrimonial aplicabil in concreto, la data încheierii căsătoriei.
Este un regim comun pentru toate cele trei regimuri matrimoniale și constituie baza acestora, cuprinzând drepturile și libertățile fundamentale valabile în toate raporturile patrimoniale dintre soți.
Ca și regulă generală, el este imperativ. Situațiile în care părțile pot deroga de la prevederile sale sunt de strictă interpretare și reprezintă de fapt
excepții de la regula imperativității. În acest sens, art. 312 alin. (2) C. civ. prevede expres că, indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile legale comune în materia regimurilor matrimoniale și care țin de regimul primar imperativ, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Pentru a putea delimita regimul matrimonial primar de celelalte regimuri matrimoniale, se poate folosi noțiunea de regim matrimonial secundar, care indică regimul matrimonial pentru care viitorii soți sau soții au optat în sensul art. 312 alin. (1) Cod Civil, respectiv comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.
Această delimitare a regimului primar imperativ de regimul matrimonial secundar, implică consecințe practice în planul aplicării corecte a unor dispoziții legale. De exemplu, numai încetarea regimului matrimonial secundar se produce cu efect retroactiv în caz de divorț, în virtutea art. 385 Cod Civil, în timp ce regimul primar imperativ subzistă întotdeauna pe toată durata căsătoriei.
Secțiunea 2. Mandatul convențional
Art. 35 alin. (1) C. fam. prevedea următoarele: „Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele.” În continuare, alin. (2) prevedea: „Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcți ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.”
Art. 35 alin. (1) C. fam. consacra un sistem al gestiunii comune.
Pentru a modera efectele inhibitoare asupra circuitului civil ale unui asemenea sistem, art. 35 alin. (2) teza I C. fam. a instituit prezumția de mandat tacit reciproc între soți.
Legea menționa că soțul care încheie singur acte de administrare, de folosință sau dispoziție asupra unui bun comun acționează atât în nume propriu, cât și ca reprezentant, ca mandatar al celuilalt soț, astfel încât, în virtutea
prezumției de mandat tacit reciproc se consideră că ambii soți sunt părți în actul respectiv, cu toate că actul era încheiat doar de unul dintre soți.
Din aceste prevederi rezultau două consecințe importante. În primul rând, oricare dintre soți care încheia actul singur îl reprezenta pe celălalt soț în temeiul unui mandat tacit, asfel dreptul de reprezentare reciprocă a soților era convențional, el nu izvora din lege. În al doilea rând existența mandatului tacit reciproc fiind presupusă de legiuitor, nu trebuia dovedită.
În situația în care, anumite acte juridice nu se puteau încheia decât cu consimțământul expres al ambilor soți, aplicarea mandatului tacit reciproc era limitată, și anume: în cazul actelor de dispoziție cu privire la bunurile mobile, precum și în ipoteza actelor juridice cu titlu gratuit inter vivos (limită legală virtuală ce rezulta din ansamblul prevederilor legale).
În astfel de cazuri, fiecare soț trebuia să își exprime consimțământul, fie personal, fiind prezent la încheierea actului, fie printr-un mandat expres și special, dat pentru încheierea actului juridic respectiv.
În cazul actelor de conservare, prin excepție, se poate aplica mecanismul gestiunii paralele, în sensul că aceste acte puteau să fie săvârșite de către un singur soț, fără consimțământul celuilalt, și chiar dacă acesta din urmă s-ar fi opus. Soluția era desprinsă din interpretarea art. 35 C. fam., potrivit căruia sub incidența congestiunii, intrau actele de administrare, folosință și dispoziție, în timp ce cu privire la actele de conservare, textul nu prevedea că se săvârșesc de soți împreună, astfel încheierea acestora era posibilă doar de unul dintre soți.
Astfel, regula conform căreia soții care administrează bunurile comune împreună, fiind prezumați că și-au dat mandat tacit reciproc pentru săvârșirea actelor de administrare, nu poate primi aplicare când este vorba despre actele de conservare. Oricare dintre soți, în interesul familiei, trebuie să fi primit a le face singur fără ca celălalt soț să aibă posibilitatea să împiedice săvârșirea unor
asemenea acte prin opunerea lui. O astfel de opunere, fiind, prin ipoteză contrară intereselor căsătoriei, nu se poate admite că ar produce efecte juridice.
În comparație cu reglementarea anterioară a Codului familiei, care confirmă prezumția mandatului tacit reciproc dintre soți, actualul Cod civil confirmă mandatul convențional ( art. 314), prin care unul dintre soți îl poate reprezenta pe celălat soț în exercitarea drepturilor pe care le are acesta din urmă potrivit regimului matrimonial.
Pentru a putea fixa felul mandatului convențional dintre soți, va trebui să pornim de la dispozițiile instituite de Codul civil în ceea ce privește contractul de mandat din dreptul comun. Așadar, potrivit art. 2011 din Codul civil, „mandatul este cu sau fără reprezentare”. Art. 314 din Codul civil stipulează, referitor la mandatul convențional, „un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte… .” Consolidând cele două texte de lege, rezultă că mandatul convențional încheiat înte soți este un mandat cu reprezentare, altfel spus, așa cum s-a precizat, este un mandat cu reprezentare special, deoarece obiectul lui constă în exercitarea unor drepturi ce reies din regimul matrimonial, regim ce nu se poate aplica raporturilor dintre alte persoane care ar încheia un contract de mandat.
În ceea ce privește forma mandatului convențional, normele regimului primar nu prevăd nimic în acest sens, de aceea vom aplica prevederile art. 2013 din Codul civil, care reglementează forma mandatului cu reprezentare din dreptul comun. Astfel, putem spune că mandatul convențional poate fi încheiat în formă scrisă (autentică sau sub semnătură privată) sau verbală. Codul civil prevede că, acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar.
Acordarea puterii de reprezentare este conferită soților de către lege, aceștia putând, la libera lor apreciere, să dispună de ea sau nu. Prin urmare, putem spune că, încredințarea unui mandat celuilat soț este numai o opțiune, fără ca legea să impună părților să acționeze în acest fel în vederea exercitării drepturilor sau executării obligațiilor pe care aceștia le au. Scopul prevederii legale este acela de a creea o facilitate și de a ușura activitatea juridică a soților, oferindu-le posibilitatea ca, atunci când ei nu pot acționa personal, să poată da celuilalt soț împuternicirea de a acționa în numele său, indiferent dacă este vorba de interese comune sau personale.
Mandatul convențional este o reglementare ce vizează asupra perioadelor de pace familială, în care relațiile dintre soți sunt armonioase și concordante. Acesta este singurul motiv pentru care acordarea puterilor de reprezentare nu este imperativă, ci opțională, lăsând la aprecierea soților întinderea, limitele duratei, actelor asupra cărora se poate extinde, cât și existența însăși a drepturilor de reprezentare.
Codul civil nu prevede condiții speciale pentru acordarea mandatului convențional către celălalt soț, nici dacă acesta poate fi sau nu, un mandat reciproc. În concluzie, soții își vor putea conferi unul celuilalt, puteri de reprezentare atât în mod unilateral cât și reciproc, pentru încheierea oricăror acte juridice, putând fi vorba atât de operațiuni cu caracter general cât și special. Regulile aplicabile vor fi cele existente în materia reprezentării (art. 1295-1314 NCC) și ale contractului de mandat (art. 2009-2038 NCC).
Secțiunea 3. Mandatul judiciar
În situația în care unul dintre soți nu își poate exprima voința, celălalt soț are posibilitatea de a solicita instanței de tutelă, aprobarea, pentru a-l putea reprezenta în exercitarea drepturilor pe care le are. Hotărârea pronunțată în acest
sens, va stabili condițiile, limitele precum și perioada de valabilitate a acestui mandat.
Din punct de vedere procedural, procedura instituirii mandatului judiciar poate fi calificată drept o procedură necontencioasă (grațioasă).
Mandatul judiciar este aplicabil în situațiile în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința.
Dacă avem în vedere faptul că mandatul judiciar este în esență un substituit al tutelei și curatelei, motiv pentru care el încetează de drept prin luarea acestor măsuri de protecție a persoanei, reiese că expresia „imposibilitate de a-și manifesta voința” poate avea conținutul dat de înseși cauzele care justifică instituirea tutelei sau, după caz, a curatelei.
Așadar, orientativ, pot fi avute în vedere prevederile art. 164 Cod civil referitor la condițiile punerii sub interdicție judecătorească, potrivit cărora această măsură poate fi dispusă față de persoana care nu are dicernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației ori debilității mintale.
După cum s-a arătat în mod sugestiv, căsătoria devine un mijloc, adesea cel mai bun, de protecție a soțului incapabil.
Se poate considera că noțiunea de imposibilitate de a-și manifesta voința cuprinde două feluri de situații, imposibilitatea putând fi de natură fizică (spre exemplu: alienație, debilitate mintală, comă, paralizie, etc) sau de natură socială (spre exemplu: absență îndelungată, dispariție, etc).
Nu este necesar ca aceste cauze, care legitimează acordarea mandatului judiciar, să fie absolute, ceea ce este foarte important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care este necesar a fi exprimat consimțământul unuia dintre soți.
Nu poate fi considerat că se află în imposibilitate de a-și manifesta voința soțul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt soț, deoarece soțul
care se opune nu este în imposibilitate de a-și exprima voința, dimpotrivă el își exprimă voința, dar într-un sens negativ.
Art. 315 alin. (1) Cod civil prevede posibilitatea pentru soțul mandatar de a-l reprezenta pe celălalt soț în exercitarea drepturilor pe care acesta le are potrivit regimului matrimonial. Această dispoziție este aplicabilă indiferent de regimul matrimonial ales și vizează ansamblul bunurilor soților și toate puterile de ordin patrimonial.
În temeiul acestui text de lege un soț poate primi abilitare judecătorească chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soț sau bunuri proprii ale soțului reprezentat. De asemenea, textul este aplicabil și în cazul bunurilor asupra cărora soții au un drept de proprietate pe cote-părți.
Și în cazul bunurilor comune, pentru situațiile în care legea impune consimțămâtul ambilor soți (de exemplu, actele de dispoziție grave cu privire la imobile), s-ar putea obține un asemenea mandat judiciar. Dacă un soț încheie singur asemenea acte, fără a avea încuviințarea instanței, actul este lovit de nulitate relativă, potrivit art. 347 Cod civil.
Având caracter judiciar, limitele în care operează reprezentarea sunt fixate prin hotărâre judecătorească prin care se încuviințează această măsură. Condițiile reprezentării trebuie să rezulte expres din cuprinsul hotărârii judecătorești, fiind fixate sau cel puțin trasate repere cu privire la condițiile esențiale ale actelor juridice care se pot înfaptui în baza hotărârii.
Reprezentarea poate fi generală (pentru exercitarea tuturor puterilor soțului reprezentat, dar numai referitor la actele de administrare) sau poate fi specială (limitată la un anumit act, fie de administrare, fie de dispoziție, având ca obiect bunuri determinate).
Perioada de valabilitate a mandatului judiciar este, de asemenea, fixată de instanță, reprezentarea judiciară are un caracter provizoriu, în sensul că nu se
justifică menținerea ei în situația în care condițiile care au determinat apariția ei, au dipărut.
Articolul 315 alin. (2) Cod civil prevede că, „în afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul judiciar încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în imposibilitatea de a-și manifesta voința sau când este numit un tutore sau un curator.”
Reprezentarea judiciară este concepută ca un substituit al tutelei sau, după caz, al curatelei, având un caracter temporar, respectiv până la instituirea acestor măsuri de protecție.
Astfel, mandatul judiciar încetează în următoarele cazuri speciale: prin expirarea perioadei de valabilitate a acestui mandat, prin luarea unei măsuri de ocrotire față de soțul aflat în imposibilitatea de a-și manifesta voința, prin încetarea împrejurărilor care au determinat luarea acestei măsuri.
Toate aceste cazuri speciale se completează cu modurile de încetare a mandatului de drept comun.
Secțiunea 4. Actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei
Măsura limitării judiciare a puterilor unuia dintre soți reprezintă un remediu eficace pentru tendințele individualiste și atitudinile necugetate sau chiar rău-intenționate manifestate de către unul din soți.
Sursa de inspirație a textului a constituit-o Codul civil francez, care însă nu se limitează la ipoteza în care un soț încheie asemenea acte juridice, prin care pune în pericol grav interesele familiei, ci statuează cu titlu general, posibilitatea instanței de a lua orice măsuri urgente în cazul în care se constată neîndeplinirea gravă de către unul dintre soți a obligațiilor pe care căsătoria le impune și punerea astfel în pericol a intereselor familiei. Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți de a dispune de bunurile proprii sau comune, ca măsură de
protecție a intereselor familiei, se regăsește și în alte legislații, cum ar fi spre exemplu Codul civil elevțian sau Codul civil belgian.
Potrivit art. 316 Cod Civil, în mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pe o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul expres al acestuia. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără a se depăși în total 2 ani, iar hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate mobiliară sau imobiliară.
Prin aceste dispoziții legale se instituie o veritabilă limită cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre soți de a dispune singur de anumite bunuri, chiar și în situația în care regimul matrimonial ales i-ar conferi acest drept. În acest sens, în cadrul regimurilor comunitare se extinde domeniul de aplicare a regulii cogestiunii bunurilor comune (spre exemplu, dacă într-o situație normală unul dintre soți ar fi putut dispune singur de un bun mobil comun, prin aplicarea acestei măsuri se condiționează valabilitatea actului juridic de dispoziție având ca obiect respectivul bun de existența consimțământului ambilor soți), iar mai mult de atât, în cadrul regimului separației de bunuri limita poate părea și mai frapantă, pentru că soțul proprietar exclusiv nu mai poate dispune singur și dicreționar de acele bunuri determinate prin hotărârea judecătorească, instituindu-se regula cogestiunii, deși aceasta este specifică regimurilor comunitare.
Prin urmare, indiferent de regimul matrimonial secundar aplicabil, măsura presupune necesitatea existenței consimțământului expres al celuilalt soț, extinzând, astfel, în mod excepțional, regula cogestiunii din materia bunurilor comune asupra unor bunuri care, în mod normal, nu intră în câmpul său de aplicare.
Deoarece are un caracter excepțional, măsura trebuie să privească anumite bunuri determinate, nefiind de conceput luarea unei măsuri generale, prin care să se limiteze dreptul unui soț de a dispune de toate bunurile asupra cărora are putere potrivit regimului matrimonial aplicabil.
Pentru a putea fi dispusă această măsură trebuie să fie întrunite cerințele prevăzute de art. 316 alin. (1) Cod civil, respectiv încheierea de către unul dintre soți a unor acte juridice prin care acesta pune în pericol grav interesele familiei, gravitatea actelor juridice rămânând la aprecierea instanței în funcție de datele concrete ale speței. Nu este necesar ca efectul grav să se fi produs deja, putând să fie iminent, dar sigur ca îndeplinire, deoarece scopul acestei norme juridice este acela de a evita starea de pericol.
Condiția referitoare la interesele familiei este lăsată tot la aprecierea instanței, cu precizarea că în conținutul acestei noțiuni intră nu numai interesele patrimoniale ale familiei, dar și interesele de ordin moral, nepatrimoniale.
Această măsură poate fi dispusă doar în mod excepțional, având caracter provizoriu, precar, în sensul că poate fi modificată sau ridicată și înainte de împlinirea termenului, dacă intervine o schimbare esențială a împrejurărilor care au legitimat-o.
Limitarea puterilor judiciare ale unuia dintre soți instituie practic o congestiune forțată, de unde și trimiterea pe care art. 316 alin. (3) Cod civil o face la dispozițiile art. 346 și ale art. 347 Cod civil din materia comunității legale, care devin aplicabile în mod corespunzător.
Potrivit art. 316 alin. ( 2) teza I, actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt lovite de nulitate relativă, termenul special de prescripție prevăzut de lege fiind de un an, care începe să curgă de la un moment subiectiv, și anume data la care soțul care nu și-a dat consimțământul a luat cunoștință de existența actului.
Pentru asigurarea opozabilității față de terți a hotărârii de încuviințare a măsurii, art. 316 alin. (1) teza a III-a prevede că hotărârea judecătorească se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară. Față de aceste dispoziții, practic, efectul anulării actului juridic trebuie suportat doar de terții de rea-credință, în cazul bunurilor mobile, sau de către terții care au încheiat actul doar cu unul dintre soți după îndeplinirea formalităților de publicitate în cartea funciară, în situația bunurilor imobile, devenind astfel aplicabile și dispozițiile art. 347 alin. (2), potrivit cărora „terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității.” În acest caz, devin incidente prevederile art. 345 alin. (4), în sensul că soțul care nu a participat la încheierea actului încheiat singur de celălalt soț, cu încălcarea dispozițiilor instanței de judecată, nu poate obține decât daune-interese de la celălat soț, fără a fi afectate drepturile terților de bună-credință.
Secțiunea 5. Independența patrimonială a soților
Încheierea de acte juridice
Potrivit art. 317 alin. (1), „Dacă prin lege nu se prevde altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.”
Din acest text, reiese ideea potrivit căreia, chiar dacă nu produce modificări în statutul persoanei, nu restrânge, în principiu, capacitatea fiecărui soț de a putea încheia acte juridice cu celălalt soț sau cu terții, independent de regimul matrimonial aplicabil.
Textul nu înlătură regulile speciale privind gestiunea bunurilor comune, ca în cazul comunității legale de bunuri, deoarece actele juridice se încheie în condițiile legii.
Potrivit acestui text, în principiu, soții pot încheia între ei, orice contract civil (inclusiv vânzarea, a cărei interdicție nu a mai fost reținută în Noul Cod
civil). De asemenea, ei pot încheia un contract de muncă, după cum pot constitui împreună o societate comercială.
Independența patrimonială a soților își găsește cea mai deplină exprimare în ceea ce privește gestiunea bunurilor proprietate exclusivă, sau, după caz, a bunurilor proprii ale soților.
Depozitele bancare
Fiecare dintre soți poate să facă singur, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni ce au legătură cu acestea, fără a avea nevoie de consimțământul celuilat soț. În raport cu societatea bancară, soțul care este titular al contului are dreptul de a dispune de fondurile depuse chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, în cazul în care prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.
Fiind o componentă a regimului primar imperativ, independența fiecărui soț în materia depozitelor bancare funcționează oricare ar fi regimul matrimonial aplicabil și indiferent de natura juridică a sumelor de bani depuse. Această independență presupune că fiecare soț, indiferent de regimul matrimonial aplicabil, poate solicita singur deschiderea unui cont de depozit, asemenea unui celibatar.
Independența fiecăruia dintre soți este, pe de o parte, expresia capacității sale de folosință care nu poate fi limitată de statutul de persoană căsătorită, iar,pe de altă parte, este expresia principiului neamestecului instituției de credit în afacerile clienților săi.
Regula independenței nu se aplică în cazul oricăror operațiuni bancare, ci numai în raporturile curente ale unui soț cu banca, respectiv în cazul contului de depozit. Această regulă semnifică faptul că, practic, din punct de vedere al instituției de credit nu interesează natura juridică a sumelor de bani depuse, raporturile dintre soț și bancă fiind distincte de raporturile dintre soți cu privire
la sumele de bani depuse, această regulă aplicându-se la deschiderea, cât și pe durata funcționării contului bancar.
În timpul căsătoriei, soțul deponent are deplină independență în raporturile cu banca, care acționează exclusiv la ordinele acestuia. Soțul deponent nu este obligat să justifice față de bancă puterile pe care le are asupra sumelor de bani depuse și banca nu îi poate cere să justifice natura acestora, deoarece banca se bazează exclusiv pe calitatea de titular de cont a acestui soț. În schimb, soțul netitular al contului nu are nicio putere în raport cu banca, în ceea ce privește funcționarea contului.
Sub acest aspect, textul apare ca fiind unul derogatoriu de la regulile normale de funcționare a regimurilor matrimoniale convenționale, în cazul în care sumele de bani sunt prezumate a fi bunuri comune.
Astfel, în cazul bunurilor comune mobile nesupuse unor formalități de publicitate, așa cum sunt sumele de bani, potrivit art. 345 și art. 346 Cod civil se aplică regula gestiunii paralele, în sensul că fiecare dintre soți are puterea de a încheia singur acte cu privire la acestea. Or, în cazul în care titular este doar unul dintre soți, regula gestiunii paralele nu se mai aplică, pentru că banca nu poate să acționeze și să dea informații cu privire la cont decât din ordinul titularului de cont. Soțul netitular nu poate să săvârșească niciun act de imixtiune în funcționarea unui asemenea cont, deci practic el nu are nicio putere juridică în raporturile cu banca. Prin aceasta, art. 317 alin. (2) Cod civil rupe egalitatea dintre soți, asigurată de macanismul gestiunii paralele, care conferă drepturi egale soților de a face singuri acte asupra bunurilor mobile comune și generează o gestiune exclusivă a contului din partea soțului titular de cont.
După divorț, portivit alin. (3) al art. 317 Cod civil, soțul titular al contului are în continuare dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a dispus altfel. În contextul în care s-a solicitat la divorț împărțirea bunurilor comune, soțul netitular poate cere înființarea unei popriri asiguratorii pentru a indisponibiliza sumele de bani din cont.
În cazul contului deschis doar de unul dintre soți, la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți se pun probleme legate de includerea în masa succesorală a sumelor respective, precum și de partajarea lor.
Art. 113 alin. (2) din O. U. G. Nr. 99/2006 permite instituției de credit să furnizeze informații de natura secretului profesional la solicitarea moștenitorilor titularului de cont, inclusiv a reprezentanțiilor legali ai acestora. De asemenea, este posibil ca informațiile să fie solicitate și de către notar, în cadrul procedurii succesorale notariale.
În cazul în care decedează soțul netitular al contului, art. 317 alin. (3) Cod civil prevede că fostul soț titular are, în continuare, în raporturile cu instituția de credit, dreptul de a dispune de fondurile depuse, iar, dacă sumele de bani sunt bunuri comune, cu privire la acestea se naște starea de indiviziune între soțul supraviețuitor titular al contului și ceilalți moștenitori ai soțului decedat. Prin urmare, nu sunt aplicabile regulile contului indiviz, prevăzute de art. 2187 Cod civil, potrivit cărora, pentru efectuarea partajului este necesar consimțământul tuturor coindivizarilor pentru efectuarea operațiunilor în cont, deoarece acest din urmă text se aplică în cazul în care decedează chiar titularul contului.
Desigur, ceilalți moștenitori ai soțului netitular de cont decedat au interesul de a solicita și obține blocarea contului, față de eventualele operațiuni de transfer sau chiar de lichidare a contului.
Instituirea principiului independenței fiecăruia dintre soți nu înseamnă însă că se ignoră total regulile regimului matrimonial, numai că aceste reguli sunt aplicabile doar în raporturile dintre soți, iar nu și în raporturile dintre soțul deponent și instituția de credit.
Cu alte cuvinte, în raporturile dintre soți depozitul bancar nu schimbă natura juridică a sumelor de bun comun sau propriu, regulile speciale în materie
bancară neputând înlătura, în raporturile dintre soți, regulile aplicabile regimului matrimonial.
Prin convenție matrimonială, soții nu pot să anihileze această libertate de care beneficiază fiecare soț, orice convenție contrară fiind nulă. Însă aceasta nu înseamnă că nu pot exista anumite remedii, iar soții ar fi captivi dispozițiilor art. 317 alin. (2) și (3).
Pentru a atenua efectele independenței soțului titular al contului, soții pot recurge la mecanisme precum: clauza de împuternicire pe cont, contul comun (conjunctiv) sau indiviz cu privire la anumite sume de bani sau alte valori.
Pentru ipoteza în care numai unul dintre soți este titularul contului, iar celălalt nu este nici măcar împuternicit pe cont, singurele soluții pentru a obține informații și pentru a bloca operațiunile pe cont efectuate de celălalt soț sunt cele judiciare.
Așadar, în ceea ce privește obținerea de informații, soțul netitular al contului are la îndemână o cerere în temeiul art. 318 Cod civil, care îi permite ca, pe calea unei hotărâri judecătorești, să obțină obligarea soțului titular să furnizeze informațiile și să depună la dosar dovezile în acest sens, dacă acesta refuză în mod abuziv să își respecte obligația de a-l informa cu privire la bunurile, veniturile sau datoriile sale.
Tot în acest sens, în cazul comunității legale, soțul netitular poate să provoce o acțiune în împărțeala sumelor de bani din cont, în condițiile art. 358 Cod civil și, în acest context banca este obligată să pună la dispoziția instanței informațiile cu privire la soldul contului.
Pe de altă parte, se pot aplica și dispozițiile art. 316 Cod civil, în măsura în care, prin comportamentul său, unul dintre soți pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul lui expres.
Este o măsură judiciară de limitare a puterilor unuia dintre soți, care poate fi aplicată și în ipoteza în care soțul titular exclusiv al contului ar utiliza sumele de bani bunuri comune în interes propriu, blocând accesul la informație al celuilalt soț și punând în pericol grav interesele familiei. De asemenea, soțul netitular al contului poate solicita înființarea unei popriri asiguratorii asupra contului.
Dreptul la informare
În ceea ce privește dreptul la informare, oricare dintre soți poate să îi ceară celuilalt să îi comunice toate informațiile necesare cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în cazul în care acesta din urmă refuză în mod nejustificat se poate adresa instanței de tutelă. Astfel, instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat-o sau pe orice terț să ofere informațiile cerute și să depună toate probele necesare în această privință. Ca o excepție, terții au posibilitatea de a refuza informațiile solicitate numai atunci când, potrivit legii, refuzul acestora este justificat de păstrarea secretului profesional. În situația în care, informațiile cerute de un soț pot fi obținute, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestui soț de a le solicita presupune că susținerile pe care le duce soțul reclamant sunt adevărate.
Reversul independenței patrimoniale a soților îl constituie îndatorirea ce revine fiecăruia dintre soți de a-l informa pe celălalt cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.
În situația în care, se pune problema unui refuz abuziv de a furniza celuilalt informațiile solicitate, legea oferă posibilitatea apelării la instanța de tutelă astfel încât soțul pârât sau terțul deținător al informațiilor va putea fi obligat să le prezinte. Cu toate acestea, terții pot să refuze furnizarea informațiilor solicitate atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.
Textul soluționează și problema specială care poate apărea în situația în care se constată că terțul refuză să furnizeze informațiile solicitate, menționând secretul profesional, astfel încât, practic, informațiile nu pot fi obținute decât la solicitarea soțului pârât. În această situație, se instituie prezumția relativă, potrivit căreia susținerile soțului reclamant sunt adevărate.
De altfel, acțiunea unuia dintre soți, întemeiată pe dispozițiile art. 318 Cod Civil, poate fi admisă numai dacă soțul reclamant justifică un interes legitim și nu acționează din simplă curiozitate ori din spirit de șicană.
Secțiunea 6. Locuința familiei
Îndatorirea soților de a locui împreună
Actualul Cod civil consacră noțiunea de locuință a familiei, ca o componentă deosebit de importantă a regimului primar imperativ, pe care o definește în art. 321 alin. (1) ca fiind „locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copii.”
Noul Cod civil prevede în mod expres în dispozițiile art. 309 alin. (2), faptul că soții au îndatorirea de a locui împreună, iar numai pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat. Această reglementare vine să suplinescă lacunele din Codul familiei, unde obligația soților de a locui împreună nu era menționată expres.
Codul familiei, în lipsa unei prevederi exprese, prevede două principii din care rezultă obligația soților de a locui împreună. Primul principiu este prevăzut de art. 2, și anume acela prin care membrii familiei își datorează sprijin moral și material reciproc, acesta presupunând ca soții să locuiască împreună, deși valabilitatea căsătoriei nu era afectată dacă ei locuiau separat. Potrivit art. 100, copii locuiesc împreună cu părinții lor, fapt ce nu poate fi realizat decât în măsura în care soții locuiesc împreună.
Așadar, în cazul în care unul dintre soți părăsește nejustificat locuința comună sau refuză nejustificat să locuiască împreună cu celălalt soț, aceste fapte pot constitui motive temeinice de divorț.
Obligația pe care legea o impune este aceea de a locui împreună și nu de a avea același domiciliu, astfel soții pot avea domicilii separate, atâta timp cât locuiesc împreună. Noțiunea de a locui împreună este una de fapt și nu una de drept, fiind locuința unde familia trăiește în mod efectiv.
Conform principiului potrivit căruia soții decid de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria, prevăzută în art. 308 din Codul civil, reiese că alegerea locuinței familiei este făcută de comun acord tot de către soți, indiferent că este vorba de cea inițială sau de schimbarea acesteia. În situația în care aceștia, nu ajung la un acord, soluția firească o constituie divorțul.
Chiar în lipsa unor dispoziții exprese, în virtutea principiului constituțional al liberului acces la justiție, oricare dintre soți se poate adresa instanței de tutelă pentru soluționarea eventualelor neînțelegeri, după cum se poate recurge și la mediere.
Cu toate acestea, este incontestabil faptul că varianta obligării prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț este exclusă, deoarece ea nu poate fi pusă în executare, fiindcă ar aduce atingere libertății persoanei. Însă, în cazul în care unul dintre soți refuză în mod abuziv să îl primească în locuința comună pe celălalt soț, soluția ar putea fi admisă cu ajutorul unei cereri de reintegrare. Aspectul nepatrimonial al unei astfel de cereri este puțin discutabil, deoarece soțul reclamant este mult mai atras de aspectul patrimonial legat de nevoile sale de locuit și mai puțin de dorința traiului în comun.
Noțiunea de locuință a familiei
Literatura de specialitate menționează că nu trebuie confundată noțiunea de locuință comună cu noțiunea de domiciliu. Însă, pot exista situații în care soții să aibă domicilii separate, dar și o locuință comună, aceasta din urmă fiind
supusă regimului special de protecție. De aceea, fostul Tribunal Suprem a decis că anumite împrejurări, cum sunt cele impuse de exercitarea unei profesii sau meserii, de necesitatea unei pregătiri de specialitate, îngrijirea sănătății sau chiar situația în care niciuna dintre locuințele soților nu asigură norma locativă, justifică domicililiile separate ale soților.
Art. 321-324, în contextul „dispozițiilor comune” cu privire la drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, instituie un regim juridic special al actelor juridice ce au ca obiect „locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează”. Astfel, este stabilită semnificația „noțiunii” de locuință a familiei (art. 321), regimul unor acte juridice (art. 322), drepturile soților asupra locuinței închiriate (art. 323) și atribuirea beneficiului contractului de închiriere (art. 324).
În concret, art. 321-324, regăsindu-se în cadrul „dispozițiilor comune”, sunt obligatorii indiferent de regimul matrimonial aplicabil sub care se află soții, sub acest aspect, art. 312 C. civ., fiind lipsit de echivoc. Așadar, după ce evocă dreptul viitorilor soți de a alege, ca regim matrimonial, comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională, dispune că, oricare ar fi regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Importanța „locuinței familiei” este de necontestat, atâta timp cât art. 309 alin. (2) C. civ. obligă soții să locuiască împreună (teza I) și numai pentru motive temeinice, le îngăduie să locuiască separat (teza a II-a). Putem spune că locuirea împreună a soților, cu toate că nu este de esența familiei, este de natura ei.
De asemenea, noile reglementări din domeniu vizează și promovarea interesului superior al copilului, deoarece, potrivit Codului civil, de principiu, copilul minor fără capacitate de exercițiu nu poate fi separat de părinții săi (art. 262) și are dreptul să locuiască cu aceștia (art. 496).
Potrivit art. 321 alin. (1) C.civ., „locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copii. Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.”
Art. 321 C. civ., presupune unele sublinieri particulare.
În primul rând, în pofida denumirii marginale „noțiune”, art. 321 alin (1) C. civ. nu definește locuința familiei, ci doar stabilește care locuințe pot îndeplini acest rol.
Termenul de „locuință” are semnificația unei construcții în care locuiește sau pot locui una sau mai multe persoane. Aproximativ la fel definește locuința și art. 2 lit. a) din Legea locuinței nr. 114/1996. Astfel, putem spune că, locuința este o construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau ale unei familii.
În lipsa unei dispoziții legale contrare, sintagma „locuința familiei” include „dependințele, dotările și utilitățile” necesare. În consecință, și aceste bunuri, chiar dacă sunt mobile, sunt supuse regimului juridic special instituit pentru locuința familiei.
În comparație cu art. 2 lit. a) din Legea nr. 114/1996, care are în vedere o construcție ce trebuie doar să „satisfacă cerințele de locuit ale unei persoane sau familiei”, art. 321 alin. (1) C.civ. pune condiția de a fi locuită în fapt de soți sau de soțul la care se află copii, această împrejurare determinându-i pe unii dintre autori să aprecieze că locuința familiei este o noțiune de fapt.
Din punct de vedere juridic, „locuința familiei” este o importantă instituție juridică a Dreptului familiei, cu toate că o anumită locuință, pentru a intra sub incidența normelor juridice ce îi sunt consacrate, trebuie să fie locuită efectiv de soți ori de soțul la care se află copii, indiferent de fundamentul acestor situații.
Sunt autori care evocă cerința ca imobilul respectiv să fie „destinat” sau „afectat intereselor locative ale familiei”. Față de conținutul art. 321 alin. (1) C. civ., este neîndoielnic că destinația sau afectarea, neurmate de locuirea efectivă a cel puțin unuia dintre soți și a copiilor în locuință, nu determină calificarea ei drept locuință a familiei.
Astfel, definim locuința familiei drept acea construcție, alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, în care, indiferent de titlu, locuiesc efectiv soții ori soțul la care se află copii.
În al doilea rând, locuința familiei nu trebuie să se confunde cu domiciliul soților, ci numai cu cel al copiilor minori fără capacitate deplină de exercițiu care locuiesc cu aceștia sau numai cu unul dintre ei.
Potrivit art. 87 C.civ., „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.” Această definiție este consacrată și de art. 26 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, cu excepția precizării referitoare la scopul exercitării drepturilor și libertăților civile. În consecință, domiciliul este o locuință, și anume „locuința principală” a persoanei fizice, fiind stabilit potrivit opiniei acesteia.
În temeiul art. 309 alin. (2) C.civ., de principiu, soții sunt obligați să locuiască împreună (teza I) și numai prin excepție ei pot decide să locuiască separat (teza II-a). Astfel, chiar dacă soții locuiesc împreună, nimic nu se opune ca locuința respectivă să fie alta decât cea care constituie domiciliul fiecăruia dintre ei sau numai a unuia dintre ei.
În ceea ce privește copii minori fără capacitate deplină de exercițiu, atât domiciliul, cât și locuința lor sunt la părinți sau la unul dintre ei. În acest sens sunt lipsite de echivoc art. 92 alin (1) C. civ. și art. 27 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005, repectiv art. 496 alin. (1) C. civ.
În al treilea rând, potrivit art. 321 alin. (1) C.civ., locuința familiei este, în ordine, „locuința comună a soților” (teza I) sau , în lipsă, locuința soțului la care
se află copii (teza a II-a). Soții nu pot deroga de la ordinea stabilită de text deoarece ea este imperativă. Altfel spus, toate normele care alcătuiesc dispozițiile comune sunt imperative. În acest sens este lipsit de echivoc art. 312 alin. (2) C. civ.
Locuința familiei este unică. În ceea ce ne privește, unicitatea locuinței familiei rezultă cu ușurință din cerința ca soții, respectiv soțul și copii care se găsesc la el să locuiască efectiv în ea. Într-adevăr, faptic, este imposibil ca o persoană să locuiască, în două sau mai multe locuințe, în același timp. Pentru evitarea manoperelor speculative, stabilirea „locuinței familiei” ar trebui să implice un element material, adică locuirea afectivă a soților sau numai a unuia dintre soți împreună cu copii în aceeași locuință și un element volițional, care presupune un acord de voință al soților sau, în caz de neînțelegere a acestora, o hotărâre a instanței de tutelă în sensul acestui scop.
În al patrulea rând, sub aspectul naturii ei juridice, „locuința comună a soților” poate fi proprietatea lor comună, a unuia dintre soți sau chiar o locuință închiriată ori deținută cu orice titlu (uz, uzufruct, abitație, etc.) de amândoi sau numai de unul dintre aceștia.
Atunci când locuința comună este proprietatea comună a soților, soții pot exercita asupra ei dreptul de proprietate comună în devălmășie sau pe cote-părți. Dacă soții sunt supuși regimului matrimonial al comunității legale sau convenționale, locuința poate fi numai proprietatea lor comună în devălmășie, însă dacă soții se află sub regimul matrimonial al separației de bunuri, locuința poate fi numai proprietatea lor comună pe cote-părți.
În actualul Cod civil se prevede că, în timpul regimului matrimonial al comunității legale sau comunității convenționale, soții pot avea ca bunuri comune, numai bunuri comune în devălmășie, pe când, în timpul regimului matrimonial al separației de bunuri, numai bunuri comune pe cote-părți. Per a contrario, în cadrul acestor regimuri matrimoniale, este exclus ca, locuința comună a soților să se afle în proprietatea lor comună pe cote-părți și, în
timpul regimului matrimonial al separației de bunuri, în proprietatea lor devălmașă.
În al cincilea rând, se pune problema de a stabili situațiile în care, în timpul căsătoriei, copii se află la unul dintre soți. Ca o concluzie putem menționa că, această expresie vizează atât situațiile în care copii locuiesc doar în fapt cu unul dintre soți, cât și cazurile în care soții, de comun acord, ori instanța de tutelă au decis ca locuința copiilor să se afle la unul dintre ei.
Această analiză trebuie nuanțată și în raport cu împrejurarea că soții locuiesc separat din motive neimputabile sau motive imputabile acestora, iar copiii sunt din căsătoria sau din afara căsătoriei lor ori sunt copii din adopție. Dacă ei locuiesc separat din motive neimputabile, situația se încadrează în dispozițiile alin. (2) teza a II-a C. civ, însă pentru motive temeinice ei pot hotărî să locuiască separat. În schimb, dacă soții locuiesc separat din motive neimputabile, această situație, se consideră o încălcare a îndatoriri de a locui împreună și constituie motiv de divorț, conform art. 373 lit c) C. civ.
Art. 321 alin. (1) teza a II-a trebuie pus în corelație cu art. 496 C. civ. privind „locuința copilului”. Potrivit acestui articol, de principiu, copilul minor locuiește la părinții săi alin. (1) și, prin excepție, dacă parinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului alin. (2). Dacă soții nu se înțeleg în legătură cu locuința copilului, va hotărî instanța de tutelă alin. (3).
Se pune problema soluției în situația în care soții locuiesc separat și, existând mai mulți copii, fiecare dintre ei locuiește împreună cu unul dintre ei, la fiecare soț aflându-se în acest fel copii. În acest caz, dacă soții au o locuință comună, a cărei folosință este partajată între ei, această locuință este considerată „locuința familiei”, întrucât această situație se încadrează în cerințele art. 321 alin. (1) teza I C. civ. Dacă soții au locuințe separate, fiecare dintre aceste
locuințe va fi considerată „locuința familiei”, pentru că ambele se încadrează în cerințele art. 321 alin. (1) teza a II-a C.civ.
În al șaselea rând, regulile expuse anterior sunt incidente în momentul în care copiii sunt din căsătoria soților sau sunt adoptați de aceștia împreună. În asemenea cazuri, soții și copiii lor minori fără capacitate deplină de exercițiu sunt membri de drept comun ai familiei. Art. 321 alin. (1) teza a II-a C.civ se aplică și în cazul în care copiii din afara căsătoriei sunt încredințați unuia dintre soți, precum și atunci când copiii sunt adoptați doar de unul dintre soți. În astfel de situații, includerea copiilor în familia soților este limitată obligației acestora de a-și acorda sprijin material și reciproc, conform art. 309 alin. (1) și art. 325 alin. (1) C.civ.
În al șaptelea rând, aducem în vedere că art. 321 alin. (2) C.civ. se referă la „imobil” fără să facă deosebire, împrejurarea fiind de natură să susțină concluzia că ar putea constitui locuința familiei oricare bun imobil enumerat de art. 537 C.civ. Cu toate acestea, unele bunuri imobile sunt improprii pentru a putea fi folosite ca locuință, spre exemplu terenurile, izvoarele, cursurile de apă și plantațiile prinse în rădăcini, putând fi considerate locuințe doar construcțiile.
În al optulea rând, locuința familiei sau bunurile care mobileză sau decorează, deoarece sunt supuse afectațiunii speciale prevăzute de art. 321 și urm. C. civ., pot fi analizate ca o „universalitate de fapt”, la care se referă cu titlu general art. 541 C.civ., în contextul reglementărilor referitoare la bunuri. Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege. Pentru a deveni o universalitate de fapt, locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează, trebuie să aparțină numai unuia dintre soți.
În al nouălea rând, locuința familiei este supusă unei afectațiuni speciale, indiferent de situația ei juridică. Pentru conservarea acestei afectațiuni, oricare dintre soți, cu toate că nu este proprietar, poate cere, în condițiile legii, notarea
în cartea funciară, a unui imobil ca locuință a familiei, conform art. 321 alin. (2) C. civ. Notarea în cartea funciară a unui imobil cu destinația de locuință este stipulată și de art. 902 alin. (2) pct. 5 C.civ. Astfel, art. 902 alin. (1) C.civ. prevede că, „prin notare, drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. ( 2) C.civ. devin opozabile terțelor persoane exclusiv, dacă nu se dovedește că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaștere a acestora nu este suficientă pentru a înlocui lipsa de publicitate.”
Dacă soții exercită asupra locuinței familiei doar un drept de creanță, oricare ar fi titlul acestuia, terțul proprietar al imobilului nu se poate opune notării acesteia în cartea funciară, pentru că dreptul soților asupra locuinței comune nu derivă din convenția lor ci din lege, totuși, întâlnim situația în care terțul proprietar ar putea să se opună calificării locuinței ca fiind locuință a familiei care o folosește, invocând în acest context reaua-credință a soților, în sensul că aceștia locuiesc efectiv într-o altă locuință sau că dispun de o locuință în proprietatea lor comună sau a unuia dintre ei, în care ar putea locui efectiv, ori că unul dintre soți locuiește împreună cu copii în altă locuință.
Drepturile soților asupra locuinței comune
Spre deosebire de situația în care soții sunt proprietarii locuinței comune, în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, legiuitorul reglementează, prin derogare de la dreptul comun, drepturile locative ale soților atât în timpul căsătoriei, cât și la desfacerea acesteia prin divorț.
Noul Cod civil prevede în art. 323 alin. (1), că, „în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, cu toate că numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.” Prevederile art. 323 sunt aplicabile în mod corespunzător. Luând în considerare Legea nr. 5/1973 se consacră soluția potrivit căreia fiecare soț are un drept locativ propriu, locuința astfel
deținută având regimul juridic special al locuinței de familie prevăzut de art. 323.
Așadar, Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași consacră soluția potrivit căreia fiecare soț are un drept locativ propriu asupra locuinței închiriate, chiar dacă această închiriere a fost făcută înainte de încheierea căsătoriei.
Legea nr. 5/1973 a fost abrogată parțial prin Legea locuinței nr. 114/1996, care la rândul său a fost abrogată de O. U. G nr. 40/1990 privind protecția chiriașilor. Reglementarea dreptului propriu al fiecărui soț nu a fost preluat de către aceste două legi.
De la regimul primar imperativ nu se poate deroga, deoarece regulile acestuia sunt de ordine publică, apreciem astfel că soții nu pot încheia o convenție contrară prin care să stipuleze, de exemplu, că numai unul dintre ei ar avea drepturi locative.
Regimul juridic al locuinței familiei
Regimul juridic special al locuinței familiei presupune limitarea dreptului unuia dintre soți de a dipune singur, fără consimțământul expres al celuilalt soț, prin acte juridice de locuința familiei, chiar și atunci când regimul matrimonial concret i-ar oferi acest drept.
Prin această reglementare s-a avut în vedere faptul că, pentru cele mai multe familii locuința este bunul cu cea mai mare valoare economică, achiziționat cu eforturi și sacrificii, iar uneori egoismul unuia dintre soți l-ar putea determina să înstrăineze singur locuința, expunând familia în fața riscului de a nu avea unde să locuiască.
Așadar, în raport cu dreptul comun, aceste reguli de protecție a locuinței familiei apar ca fiind reguli exorbitante, dar și o veritabilă limită legală a
dreptului unuia dintre soți de a dispune prin acte juridice, ca atribut al dreptului de proprietate.
Această reglementare este prevăzută în art. 322 alin. (1) Cod civil: „fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.”
Putem spune că această reglementare vizează actele juridice prin care s-ar dispune de drepturile asupra locuinței comune sau asupra folosinței acesteia. Având în vedere că textul nu face nicio distincție (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), putem spune că nu are importanță natura dreptului real sau de creanță, asupra locuinței familiei: drept de proprietate, uzufruct, abitație, drept de creanță în baza unui act de închiriere etc.
În situația în care, locuința este deținută în proprietate, nu interesează dacă unul dintre soți este proprietar exclusiv sau dacă locuința este bun comun, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soților.
Astfel, în cazul separației de bunuri, imobilul cu destinație de locuință de familie poate să fie proprietate exclusivă a soțului care intenționează să dispună de el.
În cadrul regimului de comunitate, imobilul poate să fie bun propriu al acestui soț sau un bun comun, iar în ultimul caz interdicția de înstrăinare este dublată și de regula congestiunii din materia comunității legale, potrivit căreia actele de dispoziție asupra bunurilor comune imobile trebuie făcute având în vedere consimțământul expres al soților.
În situația în care, locuința este deținută în temeiul uni contract de închiriere, având în vedere că, potrivit art. 323 alin. (1) Cod civil, fiecare soț are un drept locativ propriu, este necesar, de asemenea, consimțământul expres al ambilor soți pentru încheierea oricăror acte juridice prin care s-ar dispune asupra drepturilor derivate din contractul de închiriere și care ar fi de natură să afecteze dreptul de folosință a locuinței conjugale.
Având în vedere principiul libertății exercitării profesiei, consacrat de art. 327 Cod civil și care se circumscrie tot regimului primar imperativ în componența sa patrimonială, considerăm că, în cazul în care locuința este deținută în baza unui contract de închiriere care este accessoriu contractului de muncă, soțul salarizat își poate da demisia, chiar dacă, indirect, familia este lipsită de locuință.
Considerăm că art. 322 alin. (1) nu instituie o insesizabilitate a locuinței familiei, astfel încât aceasta ar putea fi urmărită de un creditor al unuia dintre soți, dacă potrivit regimului matrimonial aplicabil concret aceasta face parte din masa bunurilor urmăribile.
Avem în vedere faptul că trebuie făcută o distincție între actele de dispoziție directă care sunt interzise dacă sunt încheiate de un singur soț și actele de dispoziție indirectă asupra locuinței, prin însumarea unor datorii.
În general actele interzise unuia dintre soți sunt cele de dispoziție inter vivos, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, precum vânzarea, schimbul, aportul la o societate comercială, donația, ipoteca, rezilierea unui contract de închiriere, precum și unele acte preparatorii, spre exemplu, mandatul de a vinde dat unui agent imobiliar.
Dispozițiile art. 322 Cod civil și următoarele, constituie o componentă a corpului de norme juridice aplicabile regimului primar imperativ și prin urmare ele nu își mai găsesc aplicarea atunci când căsătoria încetează prin deces. Potrivit dreptului comun în materie de succesiuni, testamentul este un act juridic personal, libertatea de a testa neputând fi alterată, condiționând eficacitatea dispoziției mortis causa de manifestarea de voință a unei alte persoane.
Finalitatea art. 322 alin. (1) Cod civil este aceea de a menține afectațiunea imobilului ce constituie locuința familiei. Apreciem că nu se contravine dispozițiilor legale atunci când unul dintre soți, fără consimțământul celuilat, realizează o vânzare sau o donație cu rezerva uzufuctului, atâta timp cât uzufructul nu este constituit doar în favoarea soțului vânzător sau donator, ci în
profitul ambilor soți. De asemenea și în cazul în care uzufructul este constituit doar în favoarea soțului vânzătorului sau donatorului, exigențele dispozițiilor legale anterior citate nu sunt încălcate.
Raportat la faptul că afectațiunea de locuință a familiei unui imobil nu aduce atingere dreptului de proprietate exclusiv asupra acelui imobil a unuia dintre soți, acesta poate solicita partajul chiar fără consimțământul celuilalt soț, în situația în care imobilul este deținut în indiviziune cu o terță persoană.
Actele de dispoziție vizate de art. 322 alin. (1) Cod civil au ca scop ocrotirea soțului neproprietar și a copiilor rezultați din căsătorie împotriva unor acțiuni imprudente sau rele ale soțului proprietar și nu protejarea creanțelor acestuia. Așadar, în câmpul de aplicare al regimului protector intră doar actele realizate în mod voluntar de către unul dintre soți, actele provenind din partea terților fiind excluse.
Spre deosebire de soțul proprietar care nu poate să dispună cu privire la locuința comună, fără consimțământul celuilalt soț, creditorul, care este un terț în raport cu soții, nu este afectat de această dispoziție, imobilul ce constituie locuința familiei, făcând obiect al gajului creditorului soțului proprietar. Însă, creditorilor nu le sunt opozabile dispozițiile care reglementează regimul protector al locuinței familiei, deoarece ele nu constituie o insesizabilitate a acesteia.
În ceea ce privește consimțământul expres al ambilor soți, dacă locuința este proprietatea exclusivă a unuia dintre soți, acordul celuilalt soț are valoarea unui consimțământ de neîmpotrivire, fără ca soțul neproprietar să devină parte în contract. Spre exemplu, în situația vânzării imobilului, prețul va intra numai în patrimoniul soțului proprietar exclusiv, deoarece numai puterea de a dispune, și nu însă proprietatea este partajată. În acestă ipoteză, consimțământul soțului neproprietar are natura juridică a unui act unilateral permisiv, a unei autorizări.
O altă situație întâlnim, în cazul în care imobilul care constituie locuința conjugală, face parte din categoria bunurilor comune, în acest caz consimțământul ambilor soți este impus și de regula cogestiunii din materia comunității legale, consacrată de art. 346 alin. (1) Cod civil, ceea ce înseamnă că ambii soți vor avea calitatea de parte în actul juridic respectiv, beneficiind de drepturile și fiind ținuți de obligațiile ce izvorăsc din act. În această ipoteză, consimțământul ambilor soți are o dublă semnificație juridică. În primul rând, este necesar pentru că imobilul are destinația de locuință de familie, iar în al doilea rând, este necesar pentru că imobilul este proprietate comună.
Dacă bunul este proprietate comună pe cote-părți a soților, vor fi aplicabile prevederile art. 641 alin.(4) Cod civil, care instituie regula unanimității, adică acordul tuturor proprietarilor, pentru orice acte de dispoziție asupra bunurilor comune. Așadar, și în această ipoteză consimțământul ambilor soți impus de art. 322 este dublat de consimțământul cerut de lege tuturor coproprietarilor.
În cazul în care consimțământul celuilalt soț, are valoarea unei autorizări, s-a pus întrebarea dacă actul unilateral al încuvințării, este sau nu revocabil până la data încheierii actului juridic proiectat asupra locuinței familiei.
Astfel putem spune că în această materie regula o reprezintă irevocabilitatea, dar în materia autorizărilor trebuie făcută distincția între situația în care mecanismul autorizării este instituit chiar în intreresul titularului autorizării, atunci când autorizația este irevocabilă chiar de la emitere și situația în care mecanismul autorizării este instituit ca măsură de ocrotire a persoanei, când autorizarea prin natura ei poate fi revocată cel mai târziu la încheierea actului proiectat, luând în considerare că nici beneficiarul autorizării, nici terții nu au dobândit vreun drept, pe de o parte, iar, pe de altă parte, oricum beneficiarul autorizării nu poate pretinde altceva, decât ca autorizarea să se realizeze în scopul ocrotirii persoanei.
În ipoteza analizată, autorizarea este prevăzută în considerarea intereselor celuilalt soț, care este chemat să își exprime consimțământul ca exponent al
intereselor familiei, în cadrul regimului matrimonial, astfel putem deduce soluția în sensul că actul de încuviințare este irevocabil încă de la emitere.
În ceea ce privește forma consimțământului, art. 322 alin. (1) prevede în mod expres necesitatea formei scrise. Însă, apreciem că forma instituită de lege nu este cerută ad validitatem, ci doar ad probationem, nerespectarea acestei cerințe atrăgând sancțiunea imposibilității dovedirii existenței consimțământului cu alt mijloc de probă.
În cazul în care locuința este bun comun sau proprietate pe cote-părți, având în vedere că fiecare soț devine parte în actul de dispoziție, consimțământul ambilor soți fiind cerut și în calitate de coproprietari, aceasta trebuie să îmbrace forma autentică cerută ad validitatem de art. 1244 Cod civil.
Cu toate acestea, dacă locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, se pune în discuție problema dacă actul prin care soțul neproprietar își exprimă consimțământul, trebuie să îmbrace aceeași formă autentică sau nu. Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 322 alin. (1) Cod civil, deoarece soțul neproprietar nu devine parte în actul de dispoziție.
În ceea ce privește conținutul, dacă în cazul imobilelor aflate în proprietate devălmașă sau în coproprietate, ambii soți au puteri egale asupra imobilului, în situția în care bunurile respective sunt proprietatea exclusivă a soțului vânzător, este discutabilă necesitatea aprobării de către celălalt soț a principalelor condiții ale actului jurdic.
Referitor la limite, conform art. 322 alin. (3) Cod civil, în cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate sesiza instanța de tutelă, pentru ca ea să poată autoriza încheierea actului.
Protecția specială consacrată de prevederile art. 322 Cod civil există atâta timp cât durează căsătoria, vocația conjugală a locuinței putând subzista chiar și în perioada în care soții sunt separați în fapt sau se află în curs de divorț. Având în vedere finalitatea edictării regulilor care compun regimul primar, rațiunea
aplicării acestor dispoziții nu se mai menține după desfacerea sau încetarea căsătoriei, indiferent dacă lichidarea regimului matrimonial concret nu s-a produs încă. Așadar, dacă hotărârea de divorț a rămas definitivă, foștii soți nu se mai pot prevala de aceste prevederi.
În ceea ce privește sancțiunea încălcării acestor prevederi, dacă se încheie un act de dispoziție fără consimțământul celuilalt soț, acest act va fi lovit de nulitate relativă, având în vedere faptul că norma juridică apără un interes privat.
Potrivit art. 322 alin. (4) Cod civil, „soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de 1 an de la data la care a luat la cunoștință despre aceasta, dar nu mai târziu de 1 an de la data încetării regimului matrimonial.”
Legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin. (5) al aceluiași articol că, „în lipsa notării locuinței în cartea funciară, soțul care nu și-a exprimat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci doar daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea imobilului de locuință de familie.”
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită, de către soțul al cărui consimțământ a fost nesocotit la încheierea actului.
Din cele menționate rezultă că termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii este un termen special, de 1 an, care începe să curgă de la două momente distincte: un moment subiectiv, respectiv de la data la care titularul acțiunii a luat cunoștință de încheierea actului, împrejurare ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă și un moment obiectiv, respectiv nu mai târziu de 1 an de la data încetării regimului matrimonial.
Având în vedere durata în timp la care pot fi aplicate regulile speciale de protecție vizând locuința conjugală, precum și de faptul că dispozițiile imperative din această materie nu sunt influențate de regimul matrimonial concret căruia soții îi sunt supuși, apreciem că prin sintagma „încetarea regimului matrimonial”, trebuie înțeleasă încetarea regimului matrimonial
consecutivă desfacerii, încetării, constatării nulității sau anulării căsătoriei, nu și modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.
Ținem cont de de prevederile art. 347 alin. (1), potrivit cărora actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativă, în lipsa unei dispoziții speciale aplicându-se regimul nulității relative de drept comun.
Ne interesează dacă, din punct de vedere practic, acțiunea în anulare se prescrie în termenul special de 1 an prevăzut de art. 322 sau în termenul general de prescripție de 3 ani, din materia comunității legale, respectiv art. 2517 Cod civil, în condițiile în care art. 347 alin. (1) nu instituie un alt termen special.
Astfel soțul care nu și-a exprimat consimțământul la încheierea actului de dispoziție asupra locuinței bun comun al soților își poate întemeia acțiunea pe calitatea bunului comun de locuință a familiei, și atunci devin aplicabile prevederile speciale care țin de regimul juridic al locuinței familiei, după cum își poate întemeia acțiunea pe calitatea de bun comun a imobilului, când se vor aplica dispozițiile din materia comunității legale. Având în vedere prevederile mai favorabile în ceea ce privește termenul de prescripție din materia comunității legale, se poate aprecia că, în practică, tendința va fi aceea de a se întemeia acțiunea în anulare pe dispozițiile din materia comunității legale, pentru a putea beneficia de termenenul general de prescripție.
În cazul în care bunul este proprietate comună pe cote-părți a soților, operează în mod corespunzător un cumul între acțiunea în anulare prevăzută de art. 322 Cod civil și acțiunea posesorie prevăzută de art. 642 Cod civil, potrivit căruia: „(1) Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 642 sunt inopozabile proprietarului care nu a consimțit, expres ori tacit, la încheirea actului. (2) Coproprietarul i se recunoaște dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acțiunile posesorii împotriva terțului care ar fi intrat în posesia bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.”
Astfel nimic nu îl împiedică pe soțul coproprietar care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului să se prevaleze de acțiunea posesorie pentru a redobândi posesia bunului, în condițiile în care, actul de dispoziție fiind inopozabil, înseamnă că dreptul nu a ieșit niciodată din patrimoniul soților.
Putem spune că, în realitate, interesul pentru aplicarea prevederilor speciale din materia locuinței există cu precădere atunci când locuința este bun propriu, sub imperiul regimului comunității, respectiv bun proprietate exclusivă a unuia dintre soți, sub imperiul regimului separației de bunuri.
Bunurile care servesc locuinței familei
Codul civil instituie un regim special și pentru bunurile care mobilează sau decorează locuința familiei, având în vedere afectațiunea specială a acestora.
Art. 322 prevede în alin. (2), „că un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familei și nu poate dispune această măsură fără consimțământul scris al celuilat soț.”
Textul de lege are în vedere un regim special pentru bunurile care mobilează sau decorează locuința familiei, el având în vedere atât deplasarea materială cât și actele de dispoziție asupra unor astfel de bunuri.
Din perspectiva actelor de dispoziție, este necesar ca aceste bunuri mobile să se găsească la data încheierii actului juridic cu terțul, în locuința familiei. De aceea textul a avut în vedere ambele ipoteze, drept garanție că bunurile nu sunt deplasate din locuință de un singur soț, pentru a fi astfel sustrase regimului lor juridic special și înstrăinate fără consimțământul celuilat soț.
Trebuie subliniat faptul că această regulă se aplică cu prioritate față de regulile regimului matrimonial secundar. Astfel, în cazul separației de bunuri, dreptul soțului proprietar exclusiv al acestor bunuri de a dispune de ele în mod liber, este limitat, el având nevoie de consimțământul expres al celuilalt soț.
În cadrul regimului comunității legale, dacă aceste bunuri mobile sunt bunuri proprii, regula este de excepție față de aceea potrivit căreia fiecare soț poate dispune în mod liber de bunurile sale proprii.
Același este raționamentul și în cazul art. 346 alin. (2), potrivit căruia un soț poate dispune singur cu titlu oneros de bunurile mobile comune.
În ceea ce privește sancțiunea ce intervine în lipsa consimțământului, textul de lege oferă posibilitatea introducerii unei acțiuni în anulare și dreptul de a cere daune-interese, însă în lipsa notării în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.
De asemenea, în cazul actelor de înstrăinare, soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului nu poate cere anularea acestuia decât dacă terțul dobânditor a fost de rea-credință, respectiv a cunoscut calitatea bunului mobil de bun care mobilează sau decorează locuința familiei. Dacă terțul nu a cunoscut această calitate, fiind deci de bună-credință, nu se poate solicita anularea actului juridic, ci doar daune-interese de la soțul dispunător.
Mai mult decât atât, dacă soțul care încheie actul juridic de dispoziție nu are calitatea de proprietar sau pe aceea de coproprietar devălmaș, ori pe cote- părți asupra bunului respectiv, terțul cocontractant se poate prevala de norma cu caracter general din cuprinsul art. 937 alin. (1) Cod civil care instituie, în materie mobiliară, „prezumția proprietății asupra bunului posedat.”
Drepturile soților asupra locuinței închiriate
De-a lungul timpului, drepturile locative ale membrilor familiei asupra locuinței închiriate au reușit să facă obiectul unor controverse doctrinare alimentate, mai ales, de ambiguitatea sau lacunitatea legislației din domeniu.
Pentru a întări faptul că închirierea locuinței este supusă dreptului comun, art. 1835 C.civ. vine în susținerea sa, stipulând că regimul închirierii, prevăzut de legea specială pentru locuințele sociale, locuințele de necesitate, locuințele de serviciu, locuințele de intervenție și locuințele de protocol, se întregește cu prevederile prezentului cod. În concret, în dreptul comun, închirierea locuințelor este reglementată de art. 1824-1835 C. civ.
Copiii minori fără capacitate deplină de exercițiu, adică copiii minori necăsătoriți, au dreptul să locuiască cu părinții lor, fiind membri de drept comun ai familiei părinților, conform art. 496 C. civ. În schimb, copiii cu capacitate deplină de exercițiu fac parte din familia părinților și se bucură de drepturi locative proprii asupra locuinței închiriate de aceștia ori de către unul dintre ei cu condiția să locuiască și să gospodărească împreună cu ei, conform art. 17 din Legea nr. 114/1996.
În cazul în care ambii soți sunt titulari ai contractului de închiriere, iar acest contract de închiriere este încheiat înainte de încheierea sau în timpul căsătoriei nu se pun probleme de drept deosebite, astfel Codul civil reglementează expressis verbis această ipoteză. Așadar, în aceste cazuri, drepturile locative ale soților rezultă din contractul de închiriere al cărui titular sunt amândoi.
În temeiul art. 323 alin. (1) C.civ., în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un „drept locativ” propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului (teza I) ori contractul este încheiat înainte de căsătorie ( teza a II-a). Este incidentă atât situația în care titular este numai unul dintre viitorii soți, cât și atunci când titulari sunt amândoi soții. Atunci când contractul este încheiat înainte de căsătorie de unul dintre viitorii soți, în timpul căsătoriei, acesta continuă să fie unicul titular al contractului de închiriere. Drept urmare, această situație intră sub incidența art. 323 alin. (1) teza I C. civ. În schimb, atunci când contractul este încheiat înainte de căsătorie, de viitorii soți împreună, în timpul căsătoriei, vor continua să fie amândoi titularii contractului de închiriere.
Potrivit art. 323 alin. (2) C. civ., dispozițiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător. Locuința închiriată este considerată „locuința familiei”, iar actele ce au legătură cu ea sunt supuse regimului juridic special prevăzut de acest articol. Ca o concluzie, putem spună că, nu sunt supuse acestui regim și bunurile
care o mobilează sau decorează, dacă acestea aparțin locatorului. Astfel, în lipsa acordului locatorului, ar fi nesocotită destinația bunului, dacă soții le-ar deplasa din locuința închiriată, respectiv dreptul lui de proprietate, dacă aceștia ar dispune de ele.
Art. 1800 C. civ., interzice în mod expres locatorului să schimbe destinația lucrurilor închiriate, iar art. 555 alin. (1) C.civ. recunoaște numai proprietarului dreptul de a dispune de bunurile aflate în proprietatea sa. Drept urmare, sunt circumscrise dispozițiilor generale din domeniul dreptului de proprietate și contractului de închiriere, actele juridice ale soților, care au ca obiect bunuri care mobilează sau decorează locuința familiei și care aparțin locatorului.
În cazul decesului unuia dintre soți, în temeiul art. 323 alin. (3) C.civ., soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut de art. 1834 C.civ. Conform art. 1834 alin. (1) C. civ., în dreptul comun, contractul de închiriere al locuinței încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriașului. Deci soțul supraviețuitor are posibilitatea să renunțe expres la dreptul său locativ în termen de 30 de zile de la data la care a fost înregistrat decesul soțului său, art. 323 alin. (3) C.civ, fiind incident atât în cazul în care decedează soțul titular al contractului de închiriere, cât și atunci când decedează soțul netitular.
Drept urmare, soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții chiriașului au dreptul ca, în termen de 30 de zile, să opteze pentru continuarea contractului de închiriere până la expirarea duratei acestuia, dacă sunt menționați în contract și dacă au locuit împreună cu chiriașul.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere și a locuinței proprietatea comună a soților
Dată fiind afectațiunea specială a locuinței familiei, acel loc care într-un limbaj uzual semnifică pentru membrii unei familii „acasă”, soarta ei cu ocazia desfacerii căsătoriei nu putea scăpa preocupărilor legiuitorului, care în art. 324
C.civ. prevede criteriile pe baza cărora urmează să se realizeze atribuirea acesteia. Pe parcursul derulării căsătoriei, statutul particular al locuinței familiei se menține ca atare și cu ocazia divorțului, drepturile soților asupra acesteia variind după cum ei sunt chiriași sau proprietari, respectiv după cum imobilul este proprietatea exclusivă sau bun comun, proprietate devălmașă ori coproprietate pe cote-părți.
Per a contrario, din interpretarea dispozițiilor art. 324 alin. (1) C.civ., reiese concluzia că la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot înțelege în privința folosinței locuinței familiei, pe care o dețin în temeiul unui contract de închiriere sau în proprietate comună.
În cazul în care locuința poate fi împărțită între foștii soți, având în vedere respectarea normelor legale, dacă se asigură funcționalitatea ei și luând în considerare atitudinea foștilor soți, mai ales in situația în care aceștia consimt la o atare împărțire de locuință, se va proceda în consecință.
În măsura în care nu este posibilă folosirea locuinței de ambii soți și dacă aceștia nu convin căruia dintre ei să îi revină locuința, atribuirea beneficiului contractului de închiriere se va face de către instanța de tutelă, pe baza criteriilor a căror ordine de preferință este enumerată în alin. (1) al art. 324 C. civ.
Așadar, în cazul în care, la momentul divorțului există copii minori rezultați din căsătorie, criteriul care prevalează este cel al interesului superior al acestora. În aplicarea acestui criteriu, beneficiul contractului de închiriere va fi atribuit aceluia dintre soți la care s-a stabilit locuința copilului, dacă autoritatea părintească urmează să fie exercitată în comun de părinții divorțați (art. 397 C. civ.) sau aceluia dintre soți căruia i s-au încredințat copiii, în situația în care pentru motive temeinice, instanța de tutelă hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți (art. 398 C. civ.). Pentru a nu se ajunge la soluții inechitabile, acest criteriu nu trebuie absolutizat, și nici privit în mod abstract, ci el trebuie anlizat în raport de situația familială concretă.
În lipsă de învoială a soților și când nu există copii minori rezultați din căsătorie se va ține seama de un criteriu subsecvent, și anume cel al culpei în desfacerea căsătoriei.
În măsura în care niciunul dintre criteriile anterior menționate nu pot fi aplicate, atunci când din căsătoria soților nu au rezultat copii minori, iar divorțul a fost pronunțat din culpă comună sau prin acord, în lipsa unei înțelegeri între părți, instanța va atribui beneficiul contractului de închiriere ținând cont de posibilitățiile locative, proprii ale foștilor soți. La atribuirea beneficiului locuinței, pot fi avute în vedere următoarele împrejurări: nevoia stringentă de locuință, profesia, depărtarea de locul de muncă, vârsta, sănătatea, greutățile familiale sau alte aspecte particulare.
Fiind instituită prin dispoziții imperative care intră în conținutul regimului primar, ordinea aplicării criteriilor este obligatorie atât pentru soț, cât și pentru instanța de judecată. Această ordine nu poate fi schimbată convențional de părți, prin inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a altor criterii de prioritate la atribuire, astfel de acte fiind lipsite de efecte juridice.
În vederea asigurării opozabilității față de locator, art. 324 alin. ( 3) C. civ. prevede că atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea acestuia, și produce față de acesta efecte de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă. Instanța sesizată cu desfacerea căsătoriei nu are însă obilgativitatea de a se pronunța din oficiu cu privire la atribuirea beneficiului contractului de închiriere, ci doar atunci când soții au formulat o cerere în acest sens, fie prin acțiune introductivă, fie pe calea cererii reconvenționale.
Art. 324 alin. (2) C. civ. instituie în sarcina soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere obligația de a plăti celuilat soț, o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o nouă locuință. Din interpretarea logico-gramaticală a expresiei „soțul este dator să plătească
(…)”, rezultă concluzia că instanța nu va putea decide ca atribuirea beneficiului contractului să fie una gratuită.
Atunci când soțul căruia nu i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei, această îndatorire nu subzistă. Indemnizația se va imputa la partaj, atunci când soții au bunuri comune, asupra cote-părți din bunurile comune cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere, realizându-se în acest mod o echilibrare de natură patrimonială a foștilor soți.
În cazul în care dreptul de folosință asupra locuinței comune nu își găsește izvorul într-un contract de închiriere, ci în dreptul de proprietate, trebuie să facem distincția după cum imobilul este bun comun, proprietate devălmașă ori coproprietate pe cote-părți, sau proprietate exclusivă a unuia dintre soți.
Criteriile și regulile prevăzute pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj. Putem observa că, atribuirea beneficiului contractului de închiriere, are caracte definitv, în timp ce atribuirea beneficiului locuinței conjugale, este provizorie, măsura încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de partaj.
În situația în care imobilul locuință a familiei este bun propriu al unuia dintre soți, legea nu prevede posibilitatea atribuirii beneficiului locuinței până la partaj. Sub imperiul reglementării Codului familiei, s-a decis că instanța, apreciind împrejurările cauzei, poate să oblige pe soțul proprietar, la cerere, în situațiile prevăzute de art. 41 și 42 C. fam., să asigure celuilat soț, precum și copiilor care i-au fost încredințați, o suprafață locativă corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuință. În anumite condiții, proprietarul poate fi evacuat provizoriu, până va asigura celuilat soț și copiilor ce i-au fost încredințați o altă locuință.
Aceste soluții își păstrează viabilitatea și în actuala ambianță legislativă, însă, măsurile în acest sens trebuie dispuse de instanțe cu maximă prudență și
numai pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu leza excesiv dreptul de proprietate și a păstra un just echilibru între interesele aflate în prezență.
Competența de soluționare a acțiunii având ca obiect atribuirea beneficiului contractului de închiriere sau a locuinței conjugale, atunci când o astfel de cerere este accesorie celei de divorț, revine judecătoriei învestite cu soluționarea acțiunii de divorț (art. 17 coroborat cu art. 607 C. pr. civ.). Atunci când cererea se formulează pe cale principală, evident ulterior divorțului, competența revine judecătoriei de la locul unde se află imobilul (art. 2 pct. 1 lit b) coroborat cu art. 13 C. pr. civ.).
Secțiunea 7.Cheltuielile căsătoriei
Atât la nivelul doctrinei, cât și prin reglementările legale în materie se face deosebire între obligația soților de a contribui la cheltuielile căsniciei și obligația de sprijin material și reciproc între soți, ambele obligații implicând obligația de întreținere între soți. Fundamentul celor două obligații rezidă, neechivoc, în principiul solidarității care trebuie să se manifeste între membrii familiei în general și în relațiile dintre soți într-un mod special.
Obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei cuprinde în conținutul său cheltuielile pentru ducerea gospodăriei comune, obligația părinților de a întreține copii minori și obligația de întreținere între soți.
Obligația de sprijin material reciproc între soți se realizează prin suportarea cheltuielilor căsătoriei, dar ea nu conține obligația de întreținere față de copii minori sau alte forme diferite de asitență materială între soți, cum ar fi susținerea cheltuielilor de agrement. În ceea ce privește obligația de întreținere între soți, ea se poate analiza ca un aspect al obligației de a suporta sarcinile căsătoriei, lato sensu. În comparație cu, cheltuielile propriu-zise ale menajului
comun, obligația de întreținere fiind condiționată de starea de nevoie a soțului care pretinde întreținerea, nu are un caracter permanent.
În ceea ce privește contribuția soților la cheltuielile căsătoriei, Codul civil consacră obligația soților de a-și acorda sprijin material, reciproc și statuează că soții sunt obligați să contribuie la aceste cheltuieli în raport cu mijloacele fiecăruia, dacă prin convenție matrimonială nu s-a dispus altfel, orice convenție care prevede că doar unul dintre soți suportă cheltuielile căsătoriei, fiind consideră nescrisă.
Fundamentul acestor obligații rezidă în principiul soidarității între membrii familiei în general și în relațiile dintre soți în special.
Indiferent de regimul matrimonial aplicabil, obligația fiecărui soț de a contribui, în raport cu mijloacele sale, la cheltuielile căsătoriei este de natură să asigure o minimă coeziune patrimonială în raporturile dintre soți.
În acest sens, art. 325 alin. (2), prevede că „soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu se prevde altfel”, iar alin. (3) al aceluiași articol, stabilește că „orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine unuia dintre soți este considerată nescrisă.”
Este menționat pentru prima dată faptul că munca în gospodorie a oricăruia dintre soți și cea legată de creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei, acest lucru fiind stipulat în cuprinsul art. 326.
Cu toate că regulile în această materie intră în compunerea regimului primar, prin excepție de la caraterul imperativ al normei, viitorii soți, sau, după caz soții au posibilitatea de a stabili prin convenție matrimonială unele aspecte vizând cheltuielile căsătoriei.
Obligația de a suporta sarcinile căsătoriei are un conținut variabil, a cărui determinare necesită o apreciere concretă, în funcție de nivelul de trai al soților, de posibilitățile lor materaiale, precum și de nevoile specifice ale fiecărui cuplu. Includem în această categorie de obligații, cheltuielile soților cu întreținerea și repararea imobilului care constituie locuința conjugală, plata chiriei, cheltuieli legate de procurarea alimentelor, achiziționarea mobilierului și a ustensilelor casnice, cele efectuate în scopul pregătirii profesionale a unuia dintre soți, cheltuielile necesare creșterii și educației copiilor minori.
Nu pot fi însă asimilate sarcinilor căsătoriei, cheltuielile profesionale ale unuia dintre soți, cheltuielile voluptuare realizate de către soț, precum și investițiile financiare.
Obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei are un caracter succesiv și permanent, nefiind nevoie ca celălalt soț să fie în nevoie, această obligație.
Deoarece este un efect legal al căsătoriei, obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei nu implică în mod necesar o comunitate de viață a soților, contribuția datorându-se, în principiu, și în situația în care soții sunt despărțiți în fapt, precum și în timpul procedurii divorțului.
Executarea acestei obligații se realizează de regulă prin aporturi în numerar, care îmbracă forma unor vărsăminte periodice ale fiecărui soț, extrase din resursele de care dispune, dar poate fi executată și în natură, prin folosirea ca locuință conjugală a imobilului proprietate exclusivă ce aparține unuia dintre soți, ori în industrie, sub formă de muncă în gospodărie și pentru creșterea copiilor sau prin ajutorul pe care unul dintre soți îl acordă celuilalt cu privire la activitatea profesională a a cestuia din urmă.
În cazul unor neînțelegerii dintre soți, când obligația nu este executată de bunăvoie, îndeplinirea ei poate fi asigurată prin constrângere juridică. În condițiile în care își respectă obligațiile care îi revin privind cheltuielile
căsătoriei, fiecare soț are libertatea de a exercita o profesie și de a dispune de veniturile dobândite, în condițiile legii.
În cadrul regimului matrimonial primar, fiecare soț poate să acționeze în mod independent din punct de vedere economic și social, în exercitarea unei profesii, să încheie singur acte juridice, având obligația de a informa celălalt soț cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.
Ca urmare a reformelor legislative intervenite în secolul trecut, s-a consacrat principiul egalității depline a soților, regula dominantă fiind libertatea fiecărui soț de a exercita o profesie. Activitatea profesională poate fi independentă, separată de a celuilalt soț sau în anumite situații, de o colaborare a unuia dintre soți la activitatea profesională desfășurată de celălalt, spre exemplu, comerciant, liber-profesionist, etc.
Potrivit art. 327 C.civ., „fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.” Această libertate implică, în primul rând, libertatea fiecărui soț de a-și alege profesia, fără nicio discriminare între bărbat și femeie.
Astfel, nu se poate interzice de către instanța de judecată, la cererea unuia dintre soți, ca celălalt soț să-și exercite profesia pentru care a optat, cu toate că o asemenea activitate pare să aducă atingere interesului familiei. Soții trebuie să rezolve singuri asemenea neînțelegeri legate de exercitarea profesiei. Dacă exercitarea profesiei ar fi incompatibilă cu viața de familie și soții nu reușesc să ajungă la un acord, singura soluție judiciară este divorțul.
În categoria „veniturilor încasate” includem toate acele venituri profesionale ale unui soț, oricare ar fi originea și natura lor: nu doar salariul, stricto sensu, ci și ansamblul accesoriilor acestuia, cum sunt, indemnizații, prime, etc., precum și sumele de bani încasate cu titlu de substituit al salariului și anume compensația acordată în cadrul desfacerii contractului individual de
muncă, pensiile, etc. Tot în sfera acestei noțiuni trebuie incluse și veniturile profesionale rezultate din desfășurarea unei activități care nu are caracter salarial, spre exemplu, onorarii, drepturi de autor și altele asemenea.
Datorită caracterului său imperativ, această dispoziție intră în alcătuirea regimului primar, astfel că, nu este permis soților ca, pe cale convențională, prin inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a așa-numitei clauze de administrare conjunctă, să anihileze ori să limiteze această putere, de care fiecare dintre ei beneficiază direct în baza legii, de a dispune de veniturile din muncă.
Libertatea de a dispune de venitul din muncă nu este absolută, textul precizând că aceasta se exercită „în condițiile legii”. Așadar, în toate cazurile libertatea oricăruia dintre soți de a dispune de câștigul său din muncă este limitată de obligația fiecăruia dintre soți de a contribui la sarcinile căsătoriei. În mod similar, natura juridică a salariului depinde de regimul matrimonial.
Potrivit art. 328 C.civ., „soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.”
Din punct de vedere practic, textul este de natură să amelioreze situația patrimonială a soțului, de regulă a femeii care contribuie la activitatea profesională a celuilalt soț.
În măsura în care participarea unuia dintre soți se înscrie în cadrul îndatorii generale de sprijin reciproc între soți, fără a fi vorba de o „participare efectivă” la activitatea profesională a acestuia din urmă, soțul respectiv nu va avea dreptul la compensație. Dacă soțul care a prestat activitatea a acționat în calitate de mandatar al celuilalt soț, atunci se va aplica dreptul comun în materia contractului de mandat. De asemenea, între soți se poate încheia un contract de muncă și atunci raporturile dintre soți vor fi raporturi de muncă, în temeiul cărora soțul colaborator are dreptul la salariu.
Prin urmare, dreptul la compensație există dacă un soț a participat efectiv, o perioadă de timp îndelungată la activitatea celuilalt soț, fără a pretinde sau a primi o remunerație, fiind depășite limitele obligației sale de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Dreptul la compensație este o aplicație în această materie a principiului îmbogățirii fără justă cauză.
Capitolul III. Regimul primar imperativ în regimul comunității legale, în regimul separației de bunuri, în regimul comunității convenționale
Regimul primar imperativ este un regim comun tuturor regimurilor matrimoniale. El nu poate fi considerat ca un tip de regim matrimonial deoarece el reprezintă baza regimurilor matrimoniale și de aceea el își pune amprenta distinct în fiecare dintre cele trei regimuri.
În regimul comunității convenționale, bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.
Proprietatea comună se dobândește de ambii soți chiar dacă actul de dobândire a fost încheiat pe numele unuia dintre aceștia. Chiar dacă sunt dobândite prin munca unui singur soț sau din împrumutul contractat de un singur soț, asemenea bunuri sunt comune. Condiția esențială constă în faptul că bunurile trebuie să fie dobândite în timpul regimului comunității legale ori convenționale, atunci când prin convenție matrimonială se prevede astfel.
Astfel, veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlul de pensie în cadrul asigurărilor sociale, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune oricare ar fi data dobândirii lor, însă numai în situația în care creanța privind încasarea lor devinde scadentă în timpul comunității.
De asemenea, bunurile dobândite în timpul separației de fapt a soților sunt bunuri comune, dacă soții au ales regimul comunității legale de bunuri sau regimul comunității convenționale, cu condiția ca prin convenția matrimonială să nu se prevadă altfel.
Bunurile dobândite în timpul comunității legale de bunuri sunt bunuri în proprietate devălmașă a soților, devălmășirea însemnând că dreptul patrimonial
aparține concomitent mai multor persoane, fără ca vreuna dintre ele să fie titulara unei cote-părți determinate din dreptul respectiv. Așadar, în cadrul comunității legale de bunuri soții nu pot avea bunuri proprietate comună pe cote-părți.
Astfel sunt bunuri proprii, cele dobândite prin moștenire, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut expres că bunurile ce fac obiectul donației sau legatului vor fi comune. Bunurile de uz personal sunt acele bunuri destinate folosinței personale, uzului exclusiv al unuia dintre soți. Când ne raportăm la bunurile de lux, spre exemplu: bijuteriile, blănurile de valoare, acestea nu pot fi considerate bunuri proprii ci comune datorită valorii lor mari, cu toate că sunt folosite numai de unul dintre soți.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți sunt bunuri proprii, cu condiția de a nu fi elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri. Această categorie de bunuri se referă doar la bunurile destinate folosinței profesionale. Bunurile de uz profesional sunt cele destinate exercitării efective a profesiunii oricăruia dintre soți, cum ar fi: instrumentele de lucru ale unei meserii, vioara unui muzician, etc.
Drepturile de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupara semnelor distinctive pe care le-a înregistrat sunt proprii unuia dintre soți, deoarece sunt rezultatul calitățiilor intelectuale deosebite ale celui care le-a obținut.
Bunurile dobândite cu titlul de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenție și alte asemenea bunuri sunt și ele tot bunuri proprii ce aparțin unuia dintre soți, fiindcă prin ele își găsesc exprimarea aportul de excepție sau calitățile intelectuale deosebite ale celui care le-a creat.
Indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți sunt bunuri proprii. Aici ne referim la sumele de bani încasate de un soț cu titlul de asigurare sau despăgubire, întrucât ele au rolul de a repara o pagubă exclusiv personală, indemnizația de asigurare devenind în acest fel bun propriu al soțului în persoana căruia s-a realizat riscul asigurat.
Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu precum și bunurile dobândite în schimbul acestora sunt bunuri proprii, spre exemplu: prețul vânzării unui bun propriu, bunul dobândit în schimbul altui bun propriu. Fructele bunurilor proprii sunt bunuri proprii.
În regimul comunității legale este menținută prezumția de comunitate reglementată de Codul Familiei, potrivit căreia calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, per a contrario calitatea de bun propriu trebuie dovedită, dovadă ce se poate realiza prin orice mijloc de probă.
În ceea ce privește gestiunea bunurilor comune, consimțământul celuilalt soț este necesar pentru operațiuni ca: schimbarea destinației bunului comun; actele de dispoziție cu privire la imobile; actele de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile supuse formalităților de înregistrare; actele de dipoziție cu titlu gratuit asupra bunurilor mobile, cu excepția darurilor obișnuite.
Sancținea lipsei consimțământului vreunuia dintre soți este nulitatea relativă. Ea poate fi confirmată în sensul că soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea unui asemenea act poate confirma ulterior actul încheiat de soțul său. Dispozițiile imperative privind locuința familiei fac excepție de la principiul gestiunii paralele.
Cu privire la gestiunea exclusivă, fiecare soț poate dipune prin legat de partea ce i s-ar cuvenii din comunitatea de bunuri la încetarea căsătoriei. De
asemenea, soțul care este asociat poate exercita singur toate drepturile ce decurg din această calitate asupra titlurilor de valoare.
Raportându-ne la gestiunea bunurilor proprii menționăm că trebuie respectate dipozițiile regimului primar imperativ.
Bunurile mobile dobândite de unul dintre soți anterior încheierii căsătoriei sunt bunuri proprii ale soțului dobânditor. Pentru a fi considerate însă bunuri proprii, anterior încheierii căsătoriei, acestea trebuie să facă obiectul unui act juridic numit inventar. În lipsa inventarului se prezumă că bunurile sunt comune.
În cadrul acestui regim, pasivul fiecărui soț include datoriile personale și datoriile comune. Datoriile soților sunt prezumate că sunt personale, datorii comune fiind doar acelea expres și limitativ prevăzute de lege. Soții răspund cu bunurile comune pentru: obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune; obligațiile pe care le-au contractat împreună; obligațiile asumate de către oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei; repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor aparținând unui terț, dacă prin aceasta s-a sporit masa bunurilor comune.
Bunurile comune ale soților nu pot fi controlate de creditorii personali ai unuia dintre soți. Creditorul său personal poate solicita partajul bunurilor comune însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale, după urmărirea bunurilor proprii ale soților debitori. Bunurile împărțite în acest fel devenind bunuri proprii.
Dacă obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar cu bunuri proprii, răspundere ce poartă denumirea de răspundere subsidiară.
În ipoteza în care creditorii comuni ai soților urmăresc mai întâi bunurile proprii ale fiecărui soț pentru datoriile comune ale soților, soții pot invoca beneficiul de discuțiune, invitând creditorii să urmărească mai întâi bunurile comune.
Noul Cod Civil reglementează expres și dreptul de retenție al soțului care a plătit datoria. Până la momentul la care soțul care a plătit datoria comună își recuperează de la celălalt soț suma achitată în plus, peste cota sa parte din datorie, acesta are un drept de retenție asupra bunurilor celulilalt soț.
Veniturile din muncă ale unui soț, precum și cele asimilate acestuia nu pot fi urmărite pentru datorii comune asumate de celălalt soț, cu excepția obligațiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei. Noul Cod Civil restrânge, așadar, gajul general al creditorilor comuni ai soților, ceea ce permite păstrarea independenței profesionale a acestora.
Lichidarea comunității de bunuri intervine la încetarea regimului matrimonial și se realizează prin act notarial sau hotărâre judecătorească. Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și a obligațiilor. În cadrul lichidării comunității fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.
În timpul regimului comunității legale sau convenționale, soții au posibilitatea să își partajeze bunurile comune prin voința lor încheind un act autentic notarial în această privință, fără a fi necesară existența unor motive temeinice.
În cazul în care un soț dorește partajarea bunurilor comune în timpul comunității iar celălalt soț se opune acestui lucru, instanța de judecată va putea realiza partajul.
Partajul bunurilor comune poate fi solicitat de oricare dintre soți, indiferent de motivele care îl justifică. Astfel se pot partaja toate bunurile sau numai o parte din acestea. Partajul presupune stabilirea cotelor-părți de
contribuție a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune precum și la îndeplinirea obligațiilor comune. Prin urmare, bunurile care prin partaj sunt atribuite fiecărui soț devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân bunuri comune.
Regimul comunității legale nu încetează în cazul partajului, ci numai dacă intervine un caz de încetare a regimului matrimonial.
Regimul separației de bunuri reprezintă o alternativă la regimul comunității legale de bunuri. El este un regim separatist care oferă cea mai mare independență patrimonială a soților. Poate fi ales de părți prin convenție matrimonială sau poate fi dispus de către instanță.
În cadrul acestui regim, soții pot avea numai bunuri proprii și bunuri comune pe cote-părți, ei neputând avea niciodată bunuri comune în devălmășie ca în cazul regimului comunității legale.
Acest regim matrimonial se caracterizează prin faptul că fiecare soț are proprietatea exclusivă asupra bunurilor dobândite anterior încheierii căsătoriei, cât și asupra bunurilor dobândite în nume propriu după această dată.
Bunul achiziționat de un soț pe numele său va fi bun propriu, proprietatea sa exclusivă, cu toate că achiziționarea s-a făcut cu banii celuilalt soț, în acest caz soțul proprietar datorând celuilalt soț sau urmașilor acestuia valoarea bunului achiziționat. În schimb, bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți.
În regimul separației de bunuri, fiecare soț este titularul unui patrimoniu propriu și distinct. Acest regim nu exclude ideea de coproprietate, si astfel soții pot să dobândească un bun împreună devenind proprietari pe cote-părți.
Cu privire la bunurile mobile proprii, este obligatoriu să fie întocmit un inventar, care va fi atașat la convenția matrimonială. În cazul în care inventarul lipsește, se prezumă că bunurile aparțin celui care le posedă. Dacă posesia este în comun, se prezumă că soții sunt coproprietari pe cote-părți.
În cazul în care soții au optat pentru regimul separației de bunuri, bunurile dobândite împreună aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, fiecare soț având proprietatea exclusivă asupra cote-părți pe care o deține. Egalitatea cotelor este prezumată până la proba contrară.
Pentru a realiza obligațiile ce le revin în materia contribuției la cheltuielile căsătoriei și respectării dispozițiilor regimului primar imperativ, fiecare dintre soți administrează, folosește și dispune în mod discreționar de bunurile proprietate personală, fără nicio intervenție din partea celuilalt.
Fiecare dintre soți răspunde în nume propriu pentru obligațiile asumate și va fi urmărit de către creditorii săi pentru executarea acestora. Prin excepție, soții răspund solidar în cazul obligațiilor pe care și le asumă unul dintre soți, în scopul acoperirii cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei precum și a celor legate de creșterea și educarea copiilor lor.
La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.
Părțile au posibilitatea ca prin convenția matrimonială să stipuleze clauze referitoare la lichidarea regimului separației de bunuri în funcție de masa de bunuri achiziționată de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, pe baza căreia se determină creanța de participare. În situația în care astfel de clauze nu sunt prevăzute, Noul Cod Civil reglementează modalitatea de calcul a creanței de participare.
Regimul comunității convenționale funcționează ca și regimul comunității legale, părțile având posibilitatea ca, prin convenție matrimonială să deroge de la regimul primar, numai în măsura în care Codul Civil permite acest lucru.
În acest sens sunt prevăzute în mod expres și limitativ domeniile în care se poate deroga de la regimul comunității legale prin convenție matrimonială, și anume, categoriile de bunuri ce pot fi incluse în comunitate, anumite aspecte
legate de gestiunea bunurilor, clauza de preciput, lichidarea comunității. Așadar, principiile comunității legale sunt cele care vor guverna aspectele care nu sunt reglementate în convenția matrimonială.
Capitolul IV. Aspecte de drept comparat și concluzii
Codul civil francez și Codul civil al provinciei Quebec au constituit principalele surse de inspirație la elaborarea noului Cod civil.
Regimul primar în dreptul francez
În dreptul francez, regimul primar este reglementat prin articolele 214-226 din Codul francez. În cadrul acestor articole sunt stabilite unele reguli generale, ce se aplică tuturor celor căsătoriți, oricare ar fi regimul matrimonial care li se aplică.
Art. 214 se referă la suportarea cheltuielilor căsniciei, menționând că, dacă nu s-a prevăzut altfel prin convenție matrimonială, acestea vor fi suportate de către soți în funcție de posibilitățile fiecăruia și dacă unul dintre ei nu își îndeplinește această obligație, el poate fi constrâns de celălalt în formele prevăzute de Codul de procedură civilă.
Posibilitățile fiecăruia dintre soți cuprind elementele sesizabile ale mijloacelor lor, cum ar fi: resursele financiare ce rezultă din veniturile din muncă, întreprinderile personale ale fiecăruia dintre soți exercitate în vederea acoperirii nevoilor căsătoriei, precum și averea personală în capital a soților. De asemenea, posibilitățile personale ale soților pot include și veniturile potențiale.
Alte dispoziții legale ce formează regimul primar se referă la protejarea locuinței familiei. În acest sens, art. 215 din Codul francez prevede că aceasta este aleasă de către soți de comun acord și niciunul dintre ei nu poate dispune fără consimțământul celuilalt de drepturi prin care este asigurată locuința familiei și nici de mobilierul cu care aceasta este mobilată. Astfel, acela care nu a consimțit la încheierea unui astfel de act îi poate cere anularea în termen de un an, ce va curge din ziua în care a cunoscut actul respectiv, fără a putea depăși un an de la dizolvarea regimului matrimonial.
Prin locuința familiei se înțelege domiciliul conjugal, deci rezidența principală a soților. Ea se ia în considerare în funcție de situația de fapt, fiind vorba de locuința în care părțile domiciliază efectiv, chiar dacă acestea au mai multe rezidențe. Cu privire la mobilele ce împodobesc locuința, legea nu face deosebire între cele care folosesc la întrebuințarea locuinței și cele de ornament. Legea franceză impune prin aceste dispoziții o congestionare forțată, care poate afecta atât drepturile reale cât și pe cele personale ce privesc locuința familiei.
Cel mai puternic dintre drepturile reale este dreptul de proprietate. Ca urmare a acestor dispoziții legale imperative, soțul proprietar al locuinței ce constituie domiciliul conjugal renunță, prin simplul fapt al acestei afectări, la o parte din prerogativele sale, el neputând înstrăina acest bun fără consimțământul consortului său, cu toate că, în principiu, fiecare soț este liber să înstrăineze singur bunurile personale. Sunt vizate actele de dispoziție, în special cele de vânzare, ipotecă, uzufruct, gaj, renunțarea la drept, etc.
Protecția locuinței familiei este asigurată în dreptul francez nu numai prin art. 217 din Codul de procedură civilă francez, ci și prin art. 1751 al aceluiași cod. Articolul prevede că dreptul de închiriere a domiciliului conjugal aparține ambilor soți, indiferent de regimul matrimonial al acestora și în pofida oricăror convenții contrare, și chiar atunci când contractul de închiriere a fost încheiat înaintea căsătoriei.
În caz de divorț sau de separație de corp, acest drept poate fi atribuit, în considerarea intereselor sociale și familiale în cauză, de către instanța sesizată, unuia dintre soți, sub rezerva drepturilor de recompensă sau indemnizării celuilalt soț. Acest articol are în vedere numai clădirile folosite exclusiv ca locuințe, care nu se găsesc în proprietatea unuia dintre soți.
Art. 216 si urm. din Codul civil francez reglementează puterile de administrare ale soților și relațiile acestora cu terții. Potrivit acestui articol, fiecare dintre soți are deplină capacitate de drept, însă dreptul și puterile sale pot
fi limitate prin efectele regimului matrimonial și dispozițiile legale referitoare la regimul primar.
Legea franceză reglementează în cadrul regimului primar și mandatul între soți și gestiunea de afaceri. Mandatul convențional poate fi acordat de unul dintre soți celuilalt, când acesta se află în imposibilitatea de a îndeplini un act juridic ce intră în puterea sa exclusivă potrivit regulilor regimului matrimonial ales. Mandatul între soți funcționează potrivit regulilor dreptului comun în materie, el putând fi expres sau tacit, general sau special. Conform dreptului comun (art. 1988 din Codul civil francez), mandatul care se acordă în termeni generali, vagi, impreciși, nu poate acopri decât actele de administrare, înstrăinarea sau constituirea unei ipoteci implicând un mandat special și expres. Mandatul între soți poate fi întotdeauna revocat în mod liber. Referitor la obligația mandatarului de a răspunde cu privire la îndeplinirea mandatului său, aceasta se desfășoară potrivit dreptului comun.
Gestiunea de afaceri este supusă dreptului comun în materie. Atunci când el este acordat în condițiile prevăzute de art. 219 din Codul civil francez, mandatul dintre soți poate fi judiciar. Primul alineat din cadrul acestui articol are următorul conținut: „Dacă unul dintre soți se găsește în imposibilitatea de a-și manifesta voința, celălalt poate fi abilitat în justiție să-l reprezinte, într-un mod general sau pentru anumite acte particulare, în exercitarea puterilor rezultând din regimul matrimonial, condițiile și întinderea acestei reprezentări fiind fixate de judecător.”
Dispozițiile art. 220 din Codul civil francez constituie o măsură de protecție atât a familiei cât și a terților, conform căruia fiecare dintre soți poate încheia singur contractele ce au ca obiect întreținerea gospodăriei și educația copiilor, orice datorie făcută în aceste scopuri obligând în mod solidar și pe celălalt soț. Aici este vorba despre un mandat tacit prezumat, ce ilustrează principiul solidarității conjugale, care transpune în plan juridic minimul de asociere presupus de orice căsătorie.
Acest mandat legal este restrâns de alineatele 2 și 3 din cadrul aceluiași articol, potrivit cărora solidaritatea nu funcționează în cadrul cheltuielilor manifest excesive calificate în funcție de nivelul de trai al familiei, de utilitatea sau inutilitatea actului, de buna sau reaua credință a terțului contractant. În lipsa consimțământului unuia dintre soți, solidaritatea nu funcționează nici pentru cumpărăturile pe credit sau pentru împrumuturi, cu excepția celor care necesită sume modeste, indispensabile pentru acoperirea nevoilor vieții cotidiene.
În cazul contractelor ce privesc întreținerea gospodăriei și educația copiilor, terțul contractant nu are posibilitatea de a solicita avizul celuilalt soț pentru a contracta cu unul dintre soți, așa cum, niciunul dintre soți nu îi poate retrage celuilalt puterea de a acționa singur, nici chiar prin notificarea dezacordului său către terțul aflat pe punctul de a contracta. Sfera de aplicare a solidarității pasive născute în baza mandatului legal prezumat cuprinde datoriile referitoare la întreținerea gospodăriei și educația copiilor.
Pentru protejarea fiecăruia dintre soți împotriva cheltuielilor manifest excesive făcute de celălalt soț, legea le supune pe acestea consimțământului ambilor soți, el nefiind prezumat și în acest fel solidaritatea fiind exclusă în lipsă. Pentru protejarea terților contractanți, legea decide că excesul trebuie să fie manifest. În funcție de nivelul de trai al familiei, utilitatea sau inutilitatea cheltuielii, buna sau reaua credință a terțului, judecătorul va trebui să aprecieze.
Terț de rea-credință va fi acela care cunoștea faptul că respectiva cheltuială depășea posibilitățile gospodăriei, si nu acela care s-ar fi putut încrede în mod legitim în nivelul de trai aparent al familiei. În situația în care, celălalt soț aduce la cunoștiința terțului caracterul excesiv al cheltuielii, acesta poate fi considerat de rea credință dacă suma proiectată este în mod obiectiv excesivă, în caz contrar, singură opoziția soțului nefiind operantă.
Deoarece este un element al statutului imperativ de bază, mandatul tacit prezumat se aplică în cadrul tuturor regimurilor matrimoniale, însă forma de aplicare este diferită. Așadar, sub regimul separației de bunuri și cel al participării la achiziții, soțul care a plătit întraga datorie menajeră se poate
întoarce împotriva consortului său, căruia îi poate cere rambursarea proporțional cu partea contributivă a acestuia.
Potrivit art. 225, fiecare dintre soți administrează, obligă și înstrăinează singur bunurile sale personale. Legea îi conferă acestei reguli un caracter imperativ, soții neputând deroga de la ea pe cale convențională.
Este nepermis, ca pe calea unei convenți matrimoniale să fie transferată în mod definitiv administrarea bunurilor proprii ale unuia dintre soți către celălalt soț, așa cum era prevăzut, sub forma clauzei de administrare unitară, în legislația anterioară reformei regimurilor matrimoniale ce s-a realizat în Franța prin Legea din 13 iulie 1965 și cea din 23 decembrie 1985, prin această clauză încredințându-se bărbatului, în cadrul regimurilor comunitare, gestiunea tuturor bunurilor.
Regimul primar cuprinde și alte dispoziții legale care se referă la diferite drepturi ale soților, cum ar fi: dreptul fiecăruia dintre soți de a-și deschide cont în bancă fără consimțământul celuilalt, de a exercita în mod liber o profesie, de a percepe salarii și câștiguri de care poate dispune după ce și-a achitat contribuția la cheltuielile gospodăriei.
Autonomia profesională a soților, prevăzută de art. 223 prezintă un dublu aspect, și anume, dreptul de a exercita o profesie pe care fiecare dintre ei o poate alege în mod liber, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt și libertatea de a dispune de câștigurile și salariile obținute în cadrul exercitării profesiei. Toate aceste prevederi legale funcționează în situația normală, în care soții se înțeleg. Însă, pentru situațiile de criză a familiei, regimul primar prevede o serie de norme speciale, ce au un scop de protecție.
Art. 217 prevede posibilitatea unuia dintre soți de a obține autorizarea justiției pentru a încheia singur un act pentru care, în mod normal, ar avea nevoie de consimțământul celuilalt soț, dacă acesta se află în imposibilitatea de a-și da consimțământul sau refuză în mod nejustificat să și-l dea, actul încheiat în aceste condiții fiindu-i opozabil acestuia din urmă.
Este incidentă situația în care încheierea unor acte juridice necesită consimțământul ambilor soți, iar unul dintre ei nu își poate da consimțământul sau îl refuză în mod nejustificat. În acest caz, judecătorul poate avea rolul de a tranșa un conflict familial, acordând sau nu soțului reclamant autorizația de a încheia singur unul sau mai multe acte juridice. Această autorizație vizează doar acte determinate iar soțul care solicită o astfel de autorizație în temeiul art. 217 din Codul civil francez trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul respectiv.
Spre deosebire de art. 217, în baza căruia unul dintre soți poate obține, autorizarea de a încheia singur anumite acte juridice, în baza art. 219 din Codul civil francez, dacă unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, celălalt soț poate fi împuternicit în justiție pentru a-l reprezenta, în mod general sau pentru anumite acte particulare, în exercitarea puterilor ce rezultă din regimul matrimonial, condițiile și întinderea acestor puteri fiind fixate de judecător.
În cadrul articolelor 220-1, 220-2 și 220-3 din Codul civil francez, legiuitorul francez a prevăzut alte măsuri de protecție a soților împotriva unei gestiuni dăunătoare intereselor familiei. Astfel, legea dispune că dacă unul dintre soți își încalcă în mod grav îndatoririle și pune în pericol interesele familiei, judecătorul poate lua orice măsuri urgente care se impun. El poate interzice acestui soț de a încheia, fără consimțământul consortului său, actele de dispoziție asupra bunurilor sale proprii sau asupra celor comune, mobile sau imobile, de asemenea îi poate interzice mutarea mobilelor, cu excepția celor care sunt destinate uzului personal al soților.
Aceste măsuri se iau pe o durată determinată ce nu poate depăși trei ani. Ordonanța prin care se iau astfel de măsuri este supusă publicității, fiind obligatorie publicarea acesteia de către soțul reclamant. Actele încheiate în violarea unor astfel de măsuri sunt anulabile la cererea soțului reclamant, dacă sunt încheiate cu un terț de rea credință sau după publicarea ordonanței, acțiunea în nulitate prescriindu-se după doi ani de la data la care soțul reclamant a luat cunoștință de actul respectiv.
În cazul nerespectării grave a obligațiilor unuia dintre soți, legea nu distinge cu privire la felul acestora, iar în doctrina franceză părerile sunt împărțite, plecându-se de la ideea că în cadrul regimului primar drepturile personale și cele pecuniare precum și îndatoririle morale și patrimoniale întrepătrund în repetate rânduri. Nerespectarea obligațiilor trebuie să creeze un pericol pentru interesele familiei.
Cooperarea profesională între soți a determinat pentru anumite categorii socioprofesionale, unele dispoziții legale speciale, care sunt aplicabile oricare ar fi regimul matrimonial, în funcție de însăși natura activității desfășurate, în scopul protejării soțului care colaborează la o exploatare agricolă, la o întreprindere comercială sau artizanală, și înlesnirea unei astfel de activități. Această modalitate de protecție se impune, indiferent de natura juridică a bunului ce servește drept suport al exploatării (dacă acesta este personal, propriu sau comun).
Regimul primar în dreptul Quebecului
În dreptul provinciei Quebec, ca efect al reformei din iulie 1970, funcționează ca regim legal un regim mixt cunoscut sub denumirea de „societatea de achiziții”, ce conține numeroase elemente specifice. Acest regim reprezintă un fel de „comunitate amânată”, care împrumută caracteristicile regimurilor de tip separatist, în ceea ce privește gestionarea bunurilor, iar în faza lichidării se aproprie de comunitatea de achiziții. Această soluție mixtă are meritul de a realiza o îmbinare a influenței spiritului de common law și a celui francez, ambele prezente în Canada.
În Codul civil al Quebecului, regimul primar este reglementat sub titlul Efectele căsătoriei, în articolele 395-430. Dispozițiile acestor articole se referă la protejarea reședinței familiale, constituirea unui patrimoniu familial și al unui drept de creanță aferent acestuia, precum și la prestația compensatorie.
În Secțiunea a II-a a Capitolului IV, Cartea a II-a din Codul civil al Quebecului, este reglementată atât protecția reședinței familiale cât și a mobilierului utilizat în folosul căsniciei.
În art. 395 din Codul civil al Quebecului este definită reședința familială, ca fiind acea locuință în care familia se află atunci când membrii acesteia își exercită principalele activități, dacă soții nu și-au desemnat-o în mod expres. Desemnarea se face prin declarație suspusă publicității. Mobilele care servesc la folosința gospodăriei le cuprind doar pe acelea care sunt destinate să mobileze reședința familială sau să o împodobească. Printre ornamente sunt incluse și tablourile și operele de artă, însă nu și colecțiile.
Protecția reședinței familiale constă, în principal, în faptul că toate actele de administrare și dispozițiile referitoare la aceasta trebuie să se încheie cu consimțământul ambilor soți. Așadar, soțul proprietar al imobilului ce servește, în întregime sau în parte, drept reședință familială, nu poate, să înstrăineze, să greveze și nici să închirieze partea rezervată folosinței familiei, fără consimțământul scris al celuilalt soț. Sancțiunea este diferită după cum imobilul este compus din cel mult cinci apartamente sau din cel puțin cinci apartamente.
Autenticitatea regimului primar din dreptul Quebecului constă în crearea patrimoniului familial. Acest patrimoniu este conceput cu o masă de bunuri necesare menajului soților și care, în același timp aspiră spre realizarea unei egalități economice între aceștia. Patrimoniul familial cuprinde, așa cum prevede art. 414 din Codul civil al Quebecului, anumite bunuri ale soților, fiind lipsit de imporatanță care dintre soți a fost proprietarul bunurilor respective.
Potrivit art. 415 din Codul civil al Quebecului se face o enumerare a bunurilor care sunt cuprinse în patrimoniul familial, și anume: reședința familiei sau drepturile pe care le conferă folosința acestuia, mobilierul care o mobilează sau o împodobește și servește pentru nevoile gospodăriei, autovehiculele folosite pentru depalsările familiei și drepturile de pensie acumulate în timpul căsătoriei. În acest patrimoniu intră și câștigurile înscrise, pe durata căsătoriei, pe numele
fiecăruia dintre soți prin aplicarea „Legii asupra regimului rentelor în Quebec” sau a unor programe echivalente.
În cadrul aceluiași articol al Codului civil al Quebecului este exclus expres intrarea anumitor categorii de bunuri în patrimoniul familial. Este vorba despre două situații diferite. În cazul dizolvării căsătoriei prin deces, sunt excluse din patrimoniul familial câștigurile înscrise, precum și drepturile de pensie supuse unei legi, sau dispuse printr-o lege care oferă soțului supraviețuitor dreptul la prestații de deces. De asemenea, sunt excluse din patrimoniul familial bunurile dobândite de unul dintre soți prin succesiune sau donație, înainte sau în timpul căsătoriei, în toate cazurile.
Potrivit dipozițiilor art. 416 din același cod civil, în caz de separație de corp, desfacere sau declarare a nulității căsătoriei, valoarea bunurilor care alcătuiesc patrimoniul familial al soților, din care se deduce în prealabil valoarea datoriilor contractante pentru achiziționarea, ameliorarea, întreținerea sau consevarea bunurilor care îl alcătuiesc, va fi împărțită în părți egale între soți sau între soțul supraviețuitor și moștenitori, după caz. În realitate este un partaj care se desfășoară în mod asemănător cu cel din cadrul regimului matrimonial al participării la achiziții, făcându-se referire la împărțirea în părți egale doar a valorii pe care bunurile care intră în patrimoniul familiei o câștigă în timpul căsătoriei.
În principiu, partajul trebuie să fie făcut în părți egale, însă, articolul 422 al Codului civil al Quebecului acordă tribunalului posibilitatea de a deroga de la acest principiu, hotărând ca acele câștiguri obținute de soți în virtutea „Legii asupra regimului rentelor în Quebec” sau unor programe echivalente să nu fie împărțite, dacă prin aceasta s-ar face o nedreptate, având în vedere durata scurtă a căsătoriei, delapidarea unor bunuri de către unul dintre soți sau reaua-credință a acestuia. Soții nu au posibilitatea de a renunța la drepturile lor privind patrimoniul familial în timpul căsătoriei, prin contract de căsătorie sau în oricare alt mod.
Oricare dintre soți poate renunța la toate sau la o parte din drepturile sale cu privire la bunurile cuprinse în acest patrimoniu, pornind de la data decesului celuilalt soț sau de la data hotărârii de divorț, de separație de corp sau de declarare a nulității căsătoriei. Renunțarea trebuie făcută prin act notarial, însă, poate fi făcută și prin declarație în fața instanței. Ca atare, această renunțare poate fi anulată, potrivit art. 424 din Codul civil al Quebecului, pentru leziune sau pentru orice altă cauză de nulitate a contractelor.
Împărțirea câștigurilor înscrise pe numele fiecăruia dintre soți în aplicarea „Legii asupra rentelor în Quebec” sau a unor programe echivalente se face de către organismul însărcinat cu administrarea regimului sau programului respectiv, după reguli speciale prevăzute de legea aplicabilă programului în cauză. Tot dupa reguli speciale se face și partajul drepturilor de pensie acumulate de fiecare dintre soți.
Codul civil al Quebecului prevede, ca în majoritatea legislațiilor, în cadrul efectelor patrimoniale ale căsătoriei, posibilitatea obligării unuia dintre soți la plata unei prestații compensatorii către consortul său în caz de divorț, separație de corp sau constatare a nulității căsătoriei, în virtutea unor considerații de echitate. Este vorba despre o sumă de bani sau conferirea unor bunuri ce reprezintă compensarea aportului adus de acesta din urmă, în servicii sau bunuri, la mărirea patrimoniului soțului debitor, având în vedere și avantajele care decurg din aplicarea regulilor regimului matrimonial ales, sau, în caz de deces, de avantajele ce decurg din succesiune. Prestația poate fi plătită dintr-o dată sau prin vărsăminte periodice, instanța fiind cea care stabilește această modalitate.
Plata unei prestații compensatorii poate fi convenită și chiar achitată în parte în timpul căsătoriei de către soți, caz în care suma deja plătită cu acest tiltlu va fi dedusă în momentul fixării de către instanța judecătorească a sumei definitive. Aceasta este o posibilitate originală, care se bazează pe spirirtul de echitate al soților și pe înțelegerea și buna credință a acestora.
Efectele patrimoniale ale căsătoriei, reglementate de Codul civil al Quebecului, dau dovadă de o deosebită grijă pentru stabilirea echilibrului
patrimonial al soților, precum și pentru asigurarea unei protecții reale a acestora, realizate în concordanță cu situația economică a țării și posibilitățile sociale existente.
Concluzii
Pentru a concluziona cele evocate mai sus, pot afirma că prin intermediul reglementărilor Noului Cod Civil intrat în vigoare la 11 octombrie 2011 s-a realizat un important pas în reglementarea relațiilor patrimoniale dintre soți, oferind posibilitatea acestora de a se bucura de o libertate în alegerea unuia dintre cele trei regimuri matrimoniale care să li se aplice în timpul căsătoriei, ceea ce conduce la flexibilitate. Este vorba despre o flexibilitate necesară, care să se plieze pe interesele ambilor soți, dar care în același timp, nu lasă posibilitatea acestora de a încerca să se fraudeze reciproc, sau pe terții creditori.
Dacă sub imperiul Noului Cod Civil, regimul comunității de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, noutatea constă în aceea că se va atenua într-o manieră semnificativă, caracterul său imperativ, fiind permise o serie de derogări, în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
Cele mai spectaculoase noutăți sunt însă aduse în cazul actelor juridice pe care soții le pot încheia, fie singuri, fie doar cu exprimarea expresă a consimțământului celuilalt soț, legiuitorul instituind, ținând cont de principiile egalității și al independenței patrimoniale, două tipuri de mandat în temeiul cărora unul dintre soți poate gestiona interesele celuilalt soț (mandat convențional și mandat judiciar). Puterile de gestiune față de bunurile comune sunt egale, independente și concurente, ca un refelex al egalității conjugale și a calității fiecăruia de a fi coproprietar, având o cotă-parte ideală din bunurile comune și astfel, lipsind o ierarhie juridică în exercitarea drepturilor de administrare a bunurilor comune. Calitatea de coproprietar îi permite oricăruia dintre soți în mod valabil să efectueze acte de conservare, administrare, și de folosire a bunului comun, fără a fi necesar consimțământul celuilalt coproprietar și doar în cazul în care produce prejudicii celuilalt soț, va fi obligat la plata unor daune-interese acestuia, fără a se putea cere anularea actului încheiat cu terțul de bună-credință. Cu toate acestea, în cazul actelor de dipoziție, întrucât prin
acestea se transmite însăși dreptul de proprietate, legea cere acordul expres al ambilor soți.
Regimul primar este aplicabil cu prioritate altor prevederi legale din materie sau stipulații cuprinse în convențiile internaționale. El este un efect legal al căsătoriei, care se aplică automat soților la data încheierii căsătoriei, independent de regimul matrimonial in concreto. Acesta este comun tuturor regimurilor matrimoniale și constituie baza acestora, cuprinzând drepturile și libertățile fundamentale valabile în toate raporturile patrimoniale dintre soți. Acest regim matrimonial se aplică în mod obligatoriu, normele juridice care îl guvernează fiind de origine publică, cu excepția cazurilor în care legea oferă posibilitatea părților să deroge de la ele prin convenție.
Anexa 1. Caz practic
Contract de credit acordat unor persoane căsătorite. Împărțirea datoriilor printr-un contract de tranzacție judiciară. Inopozabilitatea actului față de bancă
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității
– contract de credit
– solidaritatea debitorilor
– divorțul împrumutaților
Codul civil din 1864, art. 728
Codul familiei, art. 36
Acordarea unui credit bancar unor persoane căsătorite implică o excepție de la art. 728 C. civ., ca normă generală ce consacră dreptul de ieșire din indiviziune, excepție impusă de principiul special al protecției creditului acordat unor asemenea persoane, sub aspectul împărțirii pasivului comunității matrimoniale reprezentat de obligația de restituire a creditului.
Prin urmare, contractul de tranzacție judiciară pe care soții împrumutați l-au încheiat cu privire la partajarea bunurilor comune, inclusiv a pasivului comunității matrimoniale, este inopozabil băncii întrucât acest act produce efecte doar între părțile contractante, neputând include obligații în sarcina societății bancare care este terț față de acest contract.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2937 din 8 octombrie 2014
Notă : Codul familiei a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data 1 octombrie 2011.
Prin sentința nr. 461 din 29 martie 2013, Tribunalul Specializat Mureș a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta C.N. în contradictoriu pârâții C.L., SC V.R. SA și SC P. SRL Târgu Mureș, acțiune al cărei obiect de judecată s-a constituit prin conexarea dosarului nr. xx18//1371/2011 la prezentul dosar, conform încheierii nr. 1201 din 10 octombrie 2012.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță de fond a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată cu două acțiuni conexate conform încheierii menționate anterior, respectiv: o acțiune în constatarea nulității de drept a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008 întrucât este fondată pe o cauză ilicită și are caracter abuziv, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000; nulitatea parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză; derularea convenției de credit, fără incidența clauzei constatată a fi nulă de drept și exonerarea reclamantei de obligația de a restitui suma împrumutată, începând cu 7 iunie 2010; și respectiv, o acțiune în constatarea inopozabilității față de reclamantă a clauzei prevăzută la pct. 7.1 lit. b), constatarea existenței obligației de plată a sumelor ce fac obiectul contractului de credit exclusiv în sarcina pârâtului C.L. și constatarea inexistenței vreunui drept al pârâtelor societăți comerciale de a se îndrepta împotriva patrimoniului reclamantei în vederea recuperării sumelor ce fac obiectul contractului de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008.
Tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea de drept a clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit, clauză prin care s-a prevăzut că divorțul sau partajul împrumutaților – soți nu modifică natura juridică a obligațiilor de rambursare/plată asumate prin convenție, ei rămânând în continuare obligați solidar și indivizibil față de bancă – este neîntemeiată, întrucât reclamanta și-a asumat poziția de împrumutată alături de soțul ei, C.L., obligațiile acesteia decurgând dintr-un raport juridic direct stabilit cu banca.
Tribunalul a mai reținut că solidaritatea pasivă, ca modalitate menită să contribuie la siguranța creditorului, se deosebește de fidejusiune, prin aceea că fidejusorul este ținut la plată în mod subsidiar, accesoriu, pe când, în cazul solidarității, toți debitorii sunt ținuți în mod principal.
Prima instanță a mai reținut în ceea ce privește motivul de nulitate absolută privind lipsa cauzei sau caracterul fals al acesteia că, din chiar conținutul contractului reiese că scopul împrumutului este acoperirea unor cheltuieli personale curente ale celor doi soți și refinanțarea unui alt credit, astfel încât reclamanta nu a dovedit în niciun fel că scopul creditării ar fi finanțarea/capitalizarea SC P. SRL și nici împrejurarea că pârâtul C.L. ar urma să fie beneficiarul exclusiv al creditului. O atare mențiune apare doar în actul de tranzacție al celor doi soți, încheiat la aproape 2 ani de la semnarea contractului de credit și inopozabil băncii.
Totodată, tribunalul a reținut că pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit nu poate fi apreciat drept o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât banca nu a înțeles prin această clauză să își asigure o poziție privilegiată sau să le impună împrumutaților o poziție care să răstoarne echilibrul prestațiilor.
Prima instanță a apreciat ca nefondate și capetele de cerere din acțiunea conexă, aflată în rejudecare, în ceea ce privește inopozabilitatea clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit. Pretenția de inopozabilitate a unei astfel de clauze contractuale prin invocarea efectelor tranzacției încheiate de împrumutați după divorț ignoră faptul că actul juridic reprezentat de contractul de credit și-a produs efectele în mod direct și exclusiv între părțile contractante – cei doi soți împrumutați, pe de o parte, și banca împrumutată, pe de altă parte –, efectele convenției de partajare a bunurilor comune fiind limitate la semnatarii acesteia, respectiv, foștii soți, neputând fi opuse băncii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 99/A din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelul reclamantei ca nefondat, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată aferente.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă nu a reușit să răstoarne prezumția prevăzută de art. 967 alin. (2) C. proc. civ., din analiza contractului de credit rezultând că reclamanta, în calitate de debitoare, a urmărit, alături de fostul său soț, obținerea unui împrumut. Curtea a mai reținut că din nicio probă nu rezultă că reclamanta și-a dat acordul la semnarea contractului de împrumut numai pentru că era coproprietară a bunului adus cu titlu de garanție, banii fiind necesari pentru finanțarea activităților comerciale ale pârâtului C.L.
Divorțul părților, survenit la scurt timp după obținerea creditului, nu este o împrejurare de natură să dovedească cunoașterea de către bancă a motivelor determinante ale semnării Convenției de către reclamantă. Mai mult, solidaritatea debitorilor este o măsură de precauție firească din partea oricărui profesionist care acordă un credit, fiind o clauză uzuală în contractele cu pluralitate de debitori, clauză ce nu aduce atingere principiului stipulat de art. 728 C. civ. ori regimului comunității de bunuri.
Curtea de apel a reținut ca temeinică și legală și dezlegarea dată de prima instanță problemei caracterului abuziv al clauzei 7.1 lit. b) din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind probată crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța de apel a mai apreciat că opozabilitatea implică respectarea de către terți a drepturilor și obligațiilor dobândite de părțile unui contract, iar nu executarea unor obligații stabilite printr-un contract la care terțul nu este parte. Astfel, contractul de tranzacție al soților împrumutați este opozabil băncii, în sensul că aceasta trebuie să respecte drepturile părților izvorâte din acest act, iar nu în sensul că banca este obligată printr-o convenție la care nu este parte.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au preocupat de analizarea problemei nulității absolute a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit, prin referire la caracterul abuziv și, respectiv, la lipsa cauzei, omițând să analizeze problema inopozabilității acestei clauze față de reclamantă, problemă ce face obiectul acțiunii conexe, deși prima sancțiune vizează momentul încheierii actului juridic, iar cea de-a doua privește executarea acesteia. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat influența hotărârii judecătorești nr. 2170/2010 de partaj judiciar asupra obligației solidare a celor doi soți din contractul de credit în condițiile în care s-a stabilit ca ratele și dobânzile să fie achitate exclusiv de către pârâtul C.L., ca unic beneficiar al creditului. Acest aspect nu a fost avut în vedere de instanța de apel, care nu a dat eficiență caracterului de opozabilitate erga omnes al unei hotărâri judecătorești.
Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel nu a motivat hotărârea de respingere a acțiunii prin raportare la calitatea pârâtului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului, întreaga sumă fiind folosită la capitalizarea SC P. SRL al cărui acționar majoritar și administrator este intimatul-pârât, reclamanta neavând nicio calitate în această societate, aspecte cunoscute de societatea bancară intimată.
Recurenta-reclamantă a arătat, în cadrul acestui motiv de nelegalitate, că intimata SC P. SRL a fost dizolvată conform sentinței nr. 1614/C din 6 iunie 2011, iar pronunțarea unei hotărâri judecătorești în lipsa desemnării lichidatorului atrage nulitatea absolută, întrucât sunt încălcate normele legale privind capacitatea procesuală și reprezentarea juridică a societăților comerciale, respectiv, art. 133 din Legea nr. 143/1990.
Recurenta a mai arătat că este necesară efectuarea acestei proceduri în cauză, întrucât instanțele de judecată erau obligate să analizeze implicarea societății în convenția de credit ce face obiectul acțiunii.
Decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât clauza nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit aduce atingere regimului comunității de bunuri, prevăzut de art. 36 din Codul familiei și, implicit, art. 728 C. civ. ce consacră dreptul de a ieși din indiviziune. Instanța de apel nu a dat eficiență împrejurării că părțile au partajat prin tranzacție și pasivul comunității matrimoniale, clauza în discuție încălcând, practic, dispozițiile legale menționate.
Totodată, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât contractul de credit este un contract de adeziune, iar clauza ce face obiectul acțiunii este o clauză leonină, ce creează băncii un avantaj față de recurentă. În plus, societatea bancară nu a dovedit că această clauză a fost negociată, eludând normele ce guvernează drepturile patrimoniale și nepatrimoniale ale debitorilor săi, împiedicându-i să procedeze la partajarea bunurilor comune.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 966 C. civ., întrucât obligația recurentei consacrată de clauza în litigiu este lipsită de cauză, fiind evident că aceasta nu beneficiază de împrumut și nu are interesul de a se obliga. Prin inserarea acestei clauze în contractul de credit, a arătat recurenta, s-a produs o triplă fraudare a legii, respectiv, dezechilibru între comerciant și consumator, regimul comunității de bunuri și dreptul de a ieși din indiviziune, precum și lipsa cauzei juridice.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate în prezenta cale de atac, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., relativă la nepronunțarea instanțelor de judecată asupra capătului de cerere relativ la inopozabilitatea clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit
față de reclamantă, capăt de cerere ce a făcut obiectul acțiunii conexe, este infirmată de considerentele celor două hotărâri judecătorești pronunțate în cauză. Astfel, prima instanță de fond a apreciat unitar obiectul celor două acțiuni conexate, având în vedere și scopul urmărit de reclamantă prin promovarea celor două acțiuni, pronunțând o hotărâre de respingere a acțiunii reclamantei în întregul său, respectiv, cu analizarea distinctă a capetelor de cerere cu care a fost învestită de către reclamantă. Relativ la cererea având ca obiect inopozabilitatea clauzei față de reclamantă, tribunalul a reținut că aceste pretenții de inopozabilitate afectează principiul conform căruia actul juridic își produce efectele direct și exclusiv între părțile contractante.
Această sentință a fost menținută de instanța de apel care a făcut referire expresă la noțiunea de opozabilitate și la efectele acesteia.
Ca atare, Înalta Curte a apreciat că ambele instanțe de fond au răspuns problemei esențiale ridicată prin cererea conexă – respectiv, inopozabilitatea clauzei de la pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit, neavând relevanță amploarea considerentelor instanței prin raportare la conținutul dezvoltat al cererii de chemare în judecată, atâta timp cât instanțele au dat o dezlegare clară și concisă a problemei de drept cu care au fost învestite.
Nefondate sunt și susținerile relative la neanalizarea de către instanțele judecătorești a influenței sentinței nr. 2170/2010 de partaj judiciar, prin care s-a luat act de tranzacția părților asupra obligațiilor solidare din contractul de credit, precum și a calității pârâtului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului. Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că ambele instanțe de judecată au apreciat că tranzacția încheiată de cei doi soți împrumutați produce efecte doar între semnatarii acestui act, inclusiv sub aspectul împărțirii datoriilor, neputând include obligații în sarcina societății bancare care este terț față de acest contract. De asemenea, ambele instanțe au apreciat că nu s-a probat în speță natura exclusivă a împrumutului.
Cât privește susținerea recurentei relativă la opozabilitatea erga omnes a hotărârii judecătorești nr. 2170/2010, deci, inclusiv față de societatea bancară,
Înalta Curte a reținut că prin această sentință s-a luat act de tranzacția părților, fiind, prin urmare, o hotărâre de expedient care are forța juridică a unui contract, întrucât cuprinde învoiala părților în litigiu. O atare hotărâre este, deci, opozabilă doar semnatarilor contractului de tranzacție, societatea bancară nefiind parte în contractul de tranzacție sau în procesul finalizat cu o atare soluție. În plus, împărțirea datoriilor prin contractul de tranzacție judiciară este o novație cu schimbare de debitor, care, fiind făcută fără acordul creditorului, în speță, societatea bancară, nu-i este opozabilă acestuia.
Afirmațiile recurentei-reclamante relative la destinația sumei împrumutate, respectiv, pentru SC P. SRL, al cărui asociat și administrator a fost pârâtul C.L., țin de temeinicia hotărârii atacate, întrucât fac trimitere directă la probele administrate în cauză în condițiile în care societatea nu este parte în contract, astfel încât nu pot fi invocate în calea extraordinară de atac a recursului, ale cărui motive se circumscriu exclusiv aspectelor enunțate în conținutul art. 304 C. proc. civ., ca motive de nelegalitate ale hotărârii judecătorești vizate.
Nu pot fi primite nici susținerile relative la nelegala reprezentare în instanță a societății comerciale SC P. SRL, în prezent dizolvată, întrucât această societate a fost chemată în judecată doar pentru opozabilitate, recurenta-reclamantă neavând pretenții proprii față de această societate, în condițiile în care obiectul celor două acțiuni comerciale a fost reprezentat de nulitatea, respectiv, inopozabilitatea unei clauze contractuale inserată în contractul încheiat de foștii soți, în calitate de persoane fizice, pe de o parte, și societatea bancară, pe de altă parte. Ca atare, tergiversarea prezentei cauze pentru rezolvarea problemelor ce țin de lichidarea unei societăți comerciale care nu este parte în contractul dedus judecății și față de care nu s-au formulat pretenții proprii ar fi fost excesivă și neavenită, putându-se pune, cel mult, problema scoaterii din cauză a acestei societăți, prin invocarea excepției lipsei calității de reprezentant.
Înalta Curte a respins și motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a reținut, astfel, că motivele de nulitate trebuie să existe anterior
sau concomitent încheierii actului juridic la care se raportează, or, la data încheierii contractului de credit în care a fost inserată clauza de la pct. 7.1 lit. b) a cărui nulitate se solicită, împrumutații erau căsătoriți, divorțul și tranzacția acestora intervenind, conform art. 36 C. fam. și art. 728 C. civ., la o dată ulterioară. Tocmai situația specială a debitorilor – împrumutați de persoane căsătorite a impus includerea garanției în favoarea societății bancare constând în solidaritatea obligației de restituire a împrumutului asumată în mod direct de către reclamantă și pârâtul, C.L., soțul acesteia la data contractării creditului. Prevederea contractuală relativă la menținerea acestei garanții în favoarea băncii, independent de schimbările intervenite în statutul persoanelor fizice împrumutate, este o măsură de prevedere și protecție a creditului acordat. Per à contrario, dacă existența acestei garanții ar depinde de împrejurări de fapt și de acte de voință ale persoanelor împrumutate, acordarea creditului ar fi lipsită de orice protecție juridică. În alți termeni, s-ar putea conchide că acordarea unui credit bancar unor persoane căsătorite implică o excepție de la art. 728 C. civ., ca normă generală ce consacră dreptul de ieșire din indiviziune, excepție impusă de principiul special al protecției creditului acordat unor asemenea persoane, sub aspectul împărțirii pasivului comunității matrimoniale reprezentat de obligația de restituire a creditului.
Pentru aceleași considerente, au fost respinse și motivele relative la art. 966 C. civ., susținerile reclamantei relative la destinația exclusivă a creditului pentru capitalizarea societății deținute de pârâtul C.L. fiind practic lipsite de relevanță față de conținutul clar al contractului de credit ce face obiectul prezentului dosar și față de principiul relativității efectelor contractelor instituit de Codul civil.
În ceea ce privește invocarea în speță a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte a reținut că recurenta-reclamantă nu poate invoca în fața instanței de judecată, caracterul abuziv al unei/unor clauze decât pe calea unei acțiuni distincte, de sine stătătoare, dată fiind natura specială a unui atare demers juridic prevăzut de legea specială menționată.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.
Bibliografie
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru BACACI, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2007;
Dimitrie RIZEANU, Dragoș PROTOPOPESCU, Raporturile patrimoniale dintre soți, în lumina Codului familiei, Editura Științifică, București, 1959;
Marieta SOREAȚĂ, Dreptul familiei, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2007;
Oana GHIȚĂ, Dreptul familiei, Note de curs, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2007;
Oana GHIȚĂ, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2013;
Marieta AVRAM, Cristina NICOLESCU, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010;
Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, București, 2000;
Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparțin, în diferite regimuri matrimoniale, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Marieta AVRAM, Drept Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013;
Paul VASILESCU, Regimuri matrimoniale. Partea generală, ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Nadia-Cerasela ANIȚEI, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012;
Emese FLORIAN, Dreptul familiei, Editura C. H. Beck, București, 2011;
Maria BANCIU, Adrian Alexandru BANCIU, Dreptul familiei conform noului cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Ion FILIPESCU, Andrei FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a revăzută și completată, Editura Universul Juridic, București, 2006;
Adrian Alexandru BANCIU, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011;
Dan LUPAȘCU, Cristina Mihaela CRĂCIUNESCU, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Marieta AVRAM, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, București, 2006;
Dan LUPAȘCU, Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Dreptul familiei, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Flavius BAIAȘ, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ion MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Editura C.H. Beck, București, 2012;
Paul VASILESCU, Regimuri matrimoniale. Partea generală, ediția a II-a revizuită, Suport de curs, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Mădălina AFRĂSINIE, Mona-Lisa BELU-MAGDO, Alexandru BLEOANCĂ, . . ., Noul Cod Civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I. Art. 1-952, Editura Hamangiu, București, 2012.
Reviste
Cristiana Mihaela NICOLESCU, „Regimuri matrimoniale convenționale reglementate de Noul Cod civil român. Abordare comparativă”, Publicat în Revista română de drept privat cu numărul 4 din 2009, Editura Universul Juridic, București;
Cristina NICOLESCU, „Gestiunea bunurilor comune ale soților în sistemul Codului civil român-continuitate sau reformă?”, Publicat în Revista Română De Drept Privat cu numărul 5 din 2013, Editura Universul Juridic, București;
Teodor BODOAȘCĂ, Iulian MAFTEI, „Locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează în statornicirea Codului civil”, Publicat în Revista Dreptul din 6 iunie 2013, Editura Uniunea Juriștilor din România, București;
Mihaela Adriana OPRESCU, Mugurel Marius OPRESCU, „Locuința familiei în Codul civil (partea a II-a)”, Publicat în Revista română de jurisprudență cu numarul 6 din 2012, Editura Universul Juridic, București.
Surse electronice
. http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38062_ro.pdf
http://www.scj.ro/
Legislație
Noul Cod Civil;
Legea locuinței Legea 114/1996 actualizată 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 393 din 31.12.1997;
Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, publicat în Buletinul Oficial nr. 47 din 31 martie 1973;
Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil. Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011;
Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată 2012, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 543 din 3 august 2012.
Bibliografie
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru BACACI, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2007;
Dimitrie RIZEANU, Dragoș PROTOPOPESCU, Raporturile patrimoniale dintre soți, în lumina Codului familiei, Editura Științifică, București, 1959;
Marieta SOREAȚĂ, Dreptul familiei, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2007;
Oana GHIȚĂ, Dreptul familiei, Note de curs, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2007;
Oana GHIȚĂ, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2013;
Marieta AVRAM, Cristina NICOLESCU, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010;
Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, București, 2000;
Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparțin, în diferite regimuri matrimoniale, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Marieta AVRAM, Drept Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013;
Paul VASILESCU, Regimuri matrimoniale. Partea generală, ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Nadia-Cerasela ANIȚEI, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012;
Emese FLORIAN, Dreptul familiei, Editura C. H. Beck, București, 2011;
Maria BANCIU, Adrian Alexandru BANCIU, Dreptul familiei conform noului cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Ion FILIPESCU, Andrei FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a revăzută și completată, Editura Universul Juridic, București, 2006;
Adrian Alexandru BANCIU, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011;
Dan LUPAȘCU, Cristina Mihaela CRĂCIUNESCU, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Marieta AVRAM, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, București, 2006;
Dan LUPAȘCU, Cristiana Mihaela CRĂCIUNESCU, Dreptul familiei, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Flavius BAIAȘ, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ion MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Editura C.H. Beck, București, 2012;
Paul VASILESCU, Regimuri matrimoniale. Partea generală, ediția a II-a revizuită, Suport de curs, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Mădălina AFRĂSINIE, Mona-Lisa BELU-MAGDO, Alexandru BLEOANCĂ, . . ., Noul Cod Civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I. Art. 1-952, Editura Hamangiu, București, 2012.
Reviste
Cristiana Mihaela NICOLESCU, „Regimuri matrimoniale convenționale reglementate de Noul Cod civil român. Abordare comparativă”, Publicat în Revista română de drept privat cu numărul 4 din 2009, Editura Universul Juridic, București;
Cristina NICOLESCU, „Gestiunea bunurilor comune ale soților în sistemul Codului civil român-continuitate sau reformă?”, Publicat în Revista Română De Drept Privat cu numărul 5 din 2013, Editura Universul Juridic, București;
Teodor BODOAȘCĂ, Iulian MAFTEI, „Locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează în statornicirea Codului civil”, Publicat în Revista Dreptul din 6 iunie 2013, Editura Uniunea Juriștilor din România, București;
Mihaela Adriana OPRESCU, Mugurel Marius OPRESCU, „Locuința familiei în Codul civil (partea a II-a)”, Publicat în Revista română de jurisprudență cu numarul 6 din 2012, Editura Universul Juridic, București.
Surse electronice
. http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38062_ro.pdf
http://www.scj.ro/
Legislație
Noul Cod Civil;
Legea locuinței Legea 114/1996 actualizată 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 393 din 31.12.1997;
Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, publicat în Buletinul Oficial nr. 47 din 31 martie 1973;
Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil. Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011;
Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată 2012, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 543 din 3 august 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regulile Imperative Ce Reglementeaza Efectele Patrimoniale ALE Casatoriei (ID: 129603)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.