Reglementarea Juridica A Inviolabilitatii Vietii Private, Intime Si DE Famlie

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INVIOLABILITĂȚII VIEȚII PRIVATE, INTIME ȘI DE FAMLIE

CUPRINS

INTRODUCERE

1.CONCEPTUL ȘI ISTORICUL REGLEMENTĂRII DREPTULUI FUNDAMENTAL LA VIAȚA INTIMĂ, PRIVATĂ ȘI DE FAMLIE

1.1.Noțiuni introductive și concepte

1.2.Apariția și istoricul reglementării vieții intime și de familie

2.REGLEMETAREA JURIDICĂ A DREPTULUI LA VIAȚA INTIMĂ ȘI DE FAMILIE

2.1.Actele normative ale dreptului internațional

2.2.Actele normative ale dreptului național

2.3.Interacțiunea dintre normele juridice internaționale cu normele juridice naționale în domeniul de reglementare a vieții private și de familie

3.REALIZAREA DREPTULUI LA VIAȚA INTIMĂ, PRIVATĂ ȘI DE FAMILIE

3.1.Respectarea dreptului la viața intimă, privată și de familie prin prisma activității organelor de drept din Republica Moldova

3.2.Jurisprudența CEDO privind interpretarea dreptului la viața intimă, privată și de familie

3.3.Aplicabilitatea normelor juridice privind dreptul la viața intimă, privată și de familie în Republica Moldova

ÎNCHEIRE

BIBLIOGRAFIE

SUMMARY

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Dreptul la viața intimă, privată și de familie în zilele noastre este un drept relativ „tânăr” în coraport cu categoria drepturilor acordate omului și în acest sens are un conținut destul de vast care joacă un rol primordial în viața cetățeanului.

În prezent, Republica Moldova, totuși trece printr-o lungă perioada de tranziție prin care se tinde să se ia o cale spre Integrarea Europeană, la ziua de azi omul – persoana prevalînd asupra noțiunii de societate, fiind pus la egal cu importanța noțiunii de stat, deoarece omul ca cetățean formează statul.

Dreptul la viața intimă, privată și de familie, în sens îngust nu presupune doar faptul că fiecare om are dreptul să își întemeieze o familie, dar oferă un spectru destul de vast de libertăți și acțiuni, de care în societate se poate bucura orice om, necătînd la faptul dacă este sau nu cetățean al unui stat.

La ziua de azi, acest drept este reglementat expres de Constituția Republicii Moldova pe plan național, iar pe plan internațional fiind expres prevăzut în Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care este parte și Republica Moldova, aceste două documente în opinia noastră oferă posibilitate existenței și aplicabilității practice a acestei libertăți.

Prezenta lucrare de master are drept scop analiza și sinteza conceptului noțiunii dreptului la viața intimă, privată și de familie, istoricul și evoluția acestui drept pe plan extern și pe intern, impactul asupra societății noastre, încercarea delimitării celor 3 piloni cum ar fi vița intimă, privată și de familie, cît și argumentarea poziției de egalitate dintre libertate și drept la viața intimă, privată și de familie.

Totodată, se va lua în considerație sinonimitatea dintre noțiunea de privat și intim, cît și necesitatea introducerii termenului „privat” în textul normei juridice.

Nemijlocit vom revizui apariția acestui drept, istoricul și evoluția începind din jurisprudența lumii antice pînă în prezent, astfel înțelegem că evoluția respectării dreptului la viața intimă, privată și de familie, se datorează dezvoltării culturii și a artei, gîndirii omului și perioadelor din istorie unde au avut loc schimbării care au marcat cursul omenirii pină în ziua de azi.

Reglementarea inviolabilității vieții intime, private și de familie, este un drept, dar poate fi o liberate, un principiu dar și o obligație care ar veni în primul rînd din partea statului în cazul în care vorbim de un stat de drept, cu un regim democratic, unde este sprijinită ca valoare primordială demnitatea și personalitatea umană, care ar dori să crească o națiune puternică și sănătoasă.

În scopul reglementării juridice a dreptului la viața intimă, privată și de familie, au fost create un șir de mecanisme la nivel internațional care ar fi menite să protejeze și să dirijeze viața intimă și de familie într-un stat.

Prezența normei de viață intimă și de familie, în opinia noastră constituie un garant că anume statul va respecta aceste aspecte ale persoanei și statul ca entitate juridică nu va permite reprezentanților acestuia de a încălca limitele vieții de familie a persoanei și nu o va împiedica nici într-un mod ca o persoană să se bucure de egalitatea și libertatea în drepturi indiferent de rasă, culoare, etnie, naționalitate, limbă vorbită, orientare sexuală, apartenență politică sau religioasă, clasă socială.

Pe plan internațional, un promotor privind respectarea vieții intime, private și de familie, ar fi Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, aprobată și ratificată de majoritatea statelor europene dar și care pretind că sunt instaurate regimuri democratice de guvernare.

Totodată, un mecanism internațional care ar face aplicabilă Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care ar veghea respectarea principiilor fundamentale în prezenta Convenție este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, CEDO, care prin practica judiciară a prezentei Instanțe explică normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, cît și generează într-o oarecare măsură perfectarea și modificarea legislației în domeniului Drepturilor Omului, totodată impunînd ca statele membre a prezentei Convenției să ajusteze legislația națională la legislația Uniunii Europene, cît și să ratifice pachete de legi impuse de Uniunea Europeană.

Practica CEDO, are un impact benefic și asupra organelor de drept din republica Moldova, care în activitatea practică să se conducă de prezentele norme astfel neadmițînd careva încălcări a principilor fundamentale de drept, Curtea Europeană fiind un garanta internațional pentru faptul că la nivel național se vor respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Politicul de asemenea joacă un rol important în domeniul elaborării, ajustării, racordării a legislației naționale, Republica Moldova la ziua de azi înaintează avînd o orientare spre Vest, tinde la racordarea legislației naționale cu cea a Comunității Europene, astfel în activitatea practică a organelor de drept se impune în primul rînd protejarea vieții personale a omului și a familiei acestuia, viața umană avînd o importanță primordială.

Scopul și obiectivele tezei constau în analiza legislației din domeniul protecției drepturilor și libertăților constituționale prin prisma dreptului internațional și prin prisma dreptului național, evidențierea actelor normative ce protejează și reglementează viața intimă, privată și de familie, coliziunea privind teoreticul și practica judiciară privind respectarea dreptului la viața intimă și de familie, argumentarea poziții proprii referitoare la calitatea legislației naționale menite să reglementeze acest drept.

Metodologia cercetării științifice în prezenta lucrare se va axa pe metodele enumerate de Știința Teoriei Generale a Dreptului, prin urmare vom aplica metoda comparativă, prin compararea legislației internaționale și naționale, metoda statistică, metoda sociologică, metoda istorică, cît și jurisprudența CEDO privind protecția dreptului la viața privată, intimă și de familie.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei constau în analiza legislației naționale, a legislației internaționale și interacțiune dintre cadrul normativ național și internațional în domeniul de reglementare a vieții intime, private și de familie.

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, consfințește o serie de principii valori cum ar fi universalitatea, egalitatea, demnitatea umană, prezumția nevinovății cît și dreptul la viața intimă, privată și de familie, acestea fiind garantate de actul legislativ suprem în statul nostru, nefiind careva restricții la exercitarea acestui drept, decît cu anumite condiții și excepții.

Dreptul la viața intimă, privată și de familie este reflectat în art. 28 al Constituției Republicii Moldova, prin simpla sintagmă că statul respectă și ocrotește viața intimă, privată și de familie, însă în realitate considerăm prevederile acestui articol trebuie desfășurate și redate mai amplu, pentru că acest drept cuprinde o varietate de libertăți de care se poate bucura omul, ca ființă.

Viața privată cuprinde toate aspectele activității individuale a omului, faptele, acțiunile și relațiile în care el se manifestă în viața privată a individului. Articolele ce garantează respectarea vieții private, a vieții de familie, a domiciliului și a corespondenței, dreptul de a se căsători și acela de a întemeia o familie, cît și egalitatea între soți, proteguiesc un larg evantai de drepturi conexe și derivate.

La nivel internațional în domeniul protecției drepturilor omului există un șir de acte normative care au menirea de a reglementa juridic viața intimă, privată și de familie cum ar fi: Convenția Europeană pentru drepturile Omului adoptată la 10 decembrie 1948, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, Carta Organizației Națiunilor Unite adoptată la 26 iunie 1945, Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 1950 (ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298-XIII din 24.07.97 și în vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997).

La nivel național, printre principalele acte normative menite să reglementeze dreptul la viața intimă, privată și de familie, ar fi: Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, Codul penal al Republicii Moldova, Legii nr.133 din 08.07.2011 privind protecția datelor cu caracter personal.

Aprobarea actelor normative în domeniul protecției datelor cu caracter personal, este rezultatul ajustării legislației comunitare.

Structura tezei este alcătuită după regulamentul privind elaborarea tezelor la ciclul II „Masterat”.

Prezenta lucrare are un conținut de 70 pagini, este structurată pe 3 capitole, respectiv a cîte două și trei paragrafe, capitolul numărul unu cuprinde informația referitoare la conceptul, istoricul, noțiuni introductive din domeniul vieții intime private și de familie.

Capitolul numărul doi, este divizat pe trei paragrafe, în care sunt enumerate actele normative din domeniul dreptului internațional, actele normative ale dreptului național a Republicii Moldova, compararea dintre normele de drept internaționale și naționale din domeniul reglementării juridice principiului respectării vieții intime, private și de familie, interacțiunea dintre normele de drept național și de drept internațional, impactul și influența acestor norme asupra societății și individului din societate.

Capitolul numărul trei, este structurat pe trei paragrafe, unde problema dată este studiată prin prisma organelor naționale de drept, practica judiciară din republica Moldova, este redată poziția autorului referitor la respectarea dreptului la viața intimă, privată și de familie de către organele de drept, la faptul dacă acest drept este un impediment pentru înfăptuirea justiției sau un garant în corectitudinea înfăptuirii justiției.

Paragraful doi al capitolul trei înglobează în sine exemple din jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, prin exemple concrete din practica internațională, astfel fiind redat complexitatea dreptului la viața intimă, privată și de familie, domeniul de extindere a acestui drept sau a normei juridice care reglementează acest drept.

Totodată se va face referire la inginerența acceptată în viața intimă, de familie și privată cazurile permisive de legislație, necesitatea și obligativitatea acesteia.

Ținem să atragem atenția și asupra răspunderii contravenționale și penale, privind violarea dreptului la viața intimă, privată și de familie în Republica Moldova, normele de drept punitive în cazul în care se încalcă acest drept.

Luînd în considerație faptul că, pînă în prezent Republica Moldova trece printr-o perioadă de tranziție,de la regimul sovietic la un regim democratic, astfel fiind efectuate reforme în domeniul economic, științific, cultural, în domeniul artei, tehnicii, a modei dar și a dreptului, societatea nu a rudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, prin exemple concrete din practica internațională, astfel fiind redat complexitatea dreptului la viața intimă, privată și de familie, domeniul de extindere a acestui drept sau a normei juridice care reglementează acest drept.

Totodată se va face referire la inginerența acceptată în viața intimă, de familie și privată cazurile permisive de legislație, necesitatea și obligativitatea acesteia.

Ținem să atragem atenția și asupra răspunderii contravenționale și penale, privind violarea dreptului la viața intimă, privată și de familie în Republica Moldova, normele de drept punitive în cazul în care se încalcă acest drept.

Luînd în considerație faptul că, pînă în prezent Republica Moldova trece printr-o perioadă de tranziție,de la regimul sovietic la un regim democratic, astfel fiind efectuate reforme în domeniul economic, științific, cultural, în domeniul artei, tehnicii, a modei dar și a dreptului, societatea nu a înțeles și nu a conceput corect și în totalmente dreptul la viața intimă, privată șui de familie, nu toate păturile sociale înțeleg cum pot beneficia de acest drept, cum pot cere de la autoritățile abilitate din țară de a le fi protejat și garantat această liberate.

Dreptul la viața intimă, privată și de familie nu ține doar de aspectul cum organele de drept efectuează urmărirea penală și nu trebuie să admită careva încălcări ale vieții intime și de familie, dar ține și de politică socială din republica Moldova, de formarea noilor generații, de educația promovată în instituțiile de învățămînt școlare și universitare.

Considerăm pentru ca societatea din Republica Moldova, să recunoască acest drept pe care îl are orice cetățean la noi în stat, și să nu condamne persoanele care se evidențiază de restul membrilor societății, trebuie să cunoască își să agreeze îndeajuns principiul egalității.

1.CONCEPTUL ȘI ISTORICUL REGLEMENTĂRII DREPTULUI FUNDAMENTAL LA VIAȚA INTIMĂ, PRIVATĂ ȘI DE FAMLIE

1.1.Noțiuni introductive și concepte

Reglementarea juridică a inviolabilității vieții intime, private și de familie în opinia noastră poate fi privită ca un drept, principiu, liberate fundamentală dar și obligație, însă noi suntem de părerea că înainte de toate dreptul la viața intimă, privată și de familie este un principiu fundamental care este dobîndit odată cu nașterea omului.

Termenul principiu, definit potrivit dicționarului limbii române este Principiu, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline; tratat care cuprinde astfel de legi și de noțiuni. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. Principiu activ denumit ca substanță existentă într-un produs de origine vegetală sau animală care imprimă un caracter specific acelui produs. Convingere intimă, punct de vedere propriu. Om de (sau fără) principii, om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme.  Din principiu conform unui punct de vedere bine stabilit.

Cuvîntul principiu își are originea din din latinescul principium, în italiană principie, iar franceză principe [41]. 

Totodată, un alt sens al noțiunii de principiu vine din latinescul Principium ceea ce semnifică, cale, drum, direcție [41]. În viziunea noastră termenul de principiu este un pilon de bază în știința dreptului dar și în profesiunea de drept, orice activitate practică nu poate fi efectuată exhaustiv sau la întîmplare este necesar de un anumit algoritm sau trebuie să fie bazată pe careva idei fixe sau direcții urmate cu un rezultat concret.

Dreptul la viața intimă, privată și de familie este totodată un principiu fundamental care stă la baza oricărei constituții sau convenții internaționale, mai detailat vom desfășura această idee în paragrafele ulterioare.

Noțiunea de intim, poate fi definită ca ceva  esențial, profund (într-un lucru, într-o problemă etc.); lăuntric; în sensul figurat fiind strâns, apropiat.  Despre unele sentimente se poate folosi și termenul puternic, tare profund. sau legat prin prietenie puternică, prin sentimente puternice. Un al sens poate fi cel de prieten bun, de aproape; confident. însă vorbind de ceva care se referă la viața particulară sau familială a cuiva; personal, secret, cuvîntul vine din franceză intime,și de la latinescul intimus[42]. În acest sens observăm că însăți termenul este unul simplu și pe înțelesul cetățeanului de rînd.

Noțiunea de privat, conform dicționarului explicativ al limbii române poate fi definit ca ceva  individual, particular, personal, propriu. Vorbind de sensul de proprietate sau patrimoniu se potrivește cuvîntul domestic, intim, particular, personal[43]. În acest sens observăm că între termenul privat și intim poate fi trasat semnul de egal, ambele avînd același sens, conținut.

În opinia noastră trebuie să atragem atenția noțiunii de familie care este definită atît de dicționarul limbii române dar și de către Codul familiei în care este dată ca o noțiune de drept. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, noțiunea de familie poate fi explicat ca o formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora. Un alt sens al termenului de familie ar consta în totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoș comun; neam, descendență. În sens figurat, familia se subînțelege ca un grup larg de oameni, de popoare, etnii, națiuni cu interese și idealuri comune. Familia se mai folosește și în sensul de grup de cuvinte derivate și compuse, formate de la același cuvânt de bază, grup de limbi care provin dintr-o limbă comună inițială. Cuvîntul familie se trage din latinescul familia, italinescul famiglia, și din limba franceză familie[44].

Prin urmare observăm că termenele de privat, intim și familie fac parte din aceeași categorie, viața de familie fiind una privată, intimă iar afișarea publica în societate de către cineva nu este obligatorie.

Cuvântul Drept provine din latinescul „directus”, ceea ce înseamnă linie dreaptă, riglă, drept, dar corespondentul termenului juridic este „jus” – drept, dreptate, licit[45].

Noțiunea juridică de drept reprezintă totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Tot prin Drept este desemnată și știința care studiază aceste reguli și norme juridice.

Dreptul nu poate fi privit doar ca știință, dar este o ramură, o artă o tehnică de alcătuire a normelor juridice[24, p.205].

În orice societatea de drept nu poate să existe un drept al cetățeanului fără ca acesta să aibă careva obligații, astfel orice cetățean are dreptul de a cere de la stat ca să îi fie garantate careva libertăți, statul are obligația să le îndeplinească sau să respecte drepturile cetățeanului.

Pe de altă parte și statul are drepturi și obligații față de cetățenii săi, apatrizii sau cetățenii străini, are dreptul de a cere de la cetățenii săi ca aceștia să ia o anumită conduită, în cele din urmă aceștia sunt obligații să respecte conduita cerută sau normele imperative impuse de stat prin legi.

Pe lîngă faptul că sintagma dreptul la viața intimă, privată și de familie constituie un principiu fundamental, este o liberate, dar și o obligație a statului față de cetățenii săi.

Inviolabilitatea acestui drept constă în faptul că el nu poate fi încălcat, lezat atins sub nici o formă ca regulă generală, dar ca excepție legea admite injurie în acest drept în cazul în care există motive întemeiate, fapt despre care vom vorbi ulterior în această lucrare.

În opinia noastră, inviolabilitatea acestui drept este strîns legată de reglementarea juridică a acestuia, care este permisă doar în baza actelor normative emise și adoptate de către legiuitorul național.

Totodată în afara actelor normative naționale, se permite de a ne conduce de actele normative internaționale, la ziua de azi în mod prioritar fiind legislația comunitară.

În opinia noastră, considerăm că sintagma „dreptul la viața intimă, privată și de familie”, care este și un principiu constituțional, reglementată de art. 28 din Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994[1], este similară cu sintagma „Respectarea vieții private și de familie” reglementată de art. 8 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, semnată la 04 decembrie 1950, la Roma, Italia de către Consiliul Europei[16].

Suntem de părerea că termenul de „privat” și „intim” în sensul ambelor articole sunt într-o oarecare măsură identice, vorbind de viața privată sau viața intimă a omului, însă dacă reieșind din dimensiunea vieții intime sau private a omului raportînd spre exemplu la dimensiunea proprietății omului atunci proprietatea nu poate fi intimă dar poate fi privată, în acest sens considerăm că termenul privat cuprinde noțiunea de „intim”.

Intimitatea în sine deja presupune familie, privațiune, ceva ferit de văzul public, astfel considerăm oportun ca în art. 28 din Constituția Republicii Moldova, să fie exclus termenul „intim”.

Suplimentar în susținerea acestei idei, optăm pentru concepția ca orice normă juridică trebuie să fie emisă corect din punct de vedere stilistic, teză susținută de știința Teoriei Generale a Dreptului, mai mult ca atît legile trebuie să fie alcătuite la gîndirea unui filosof, dar să fie înțelese la vorbirea unui țăran.

Însuși sensul cuvîntului „intim” conform Dicționarului explicativ al Limbii române prevede ca ceva lăuntric, legat de sentimente, iar cuvîntul „privat” presupune propriu, personal[43], anume din aceste aspecte optăm pentru excluderea din sintagma dată a cuvîntului intim.

Termenul de familie, referitor la principiul dat, cuprinde atît relațiile dintre soți, dar cît și relațiile dintre părinți copii, în scopul reglementării acestor relații fiind emise un șir de acte normative și departamentale de către instituțiile abilitate naționale din domeniu social și educațional.

Relațiile extraconjugale, concubin concubină, amant-amantă, sau referitoare la parteneriatele dintre persoanele cu același sex, de asemenea sunt reglementate și protejate de dreptul la viața intimă, privată și de familie.

Însă trebuie să menționăm că în categoria viață de familie ar intra relațiile dintre concubin și concubină, iar relațiile amant-amantă și a cuplurilor de același sex ar fi mai potrivit să le plasăm în categoria de viață privată.

În continuare, există o strînsă legătură între viața de familie și viața privată, ambele noțiuni sunt interdependente una fără alta nu pot exista.

O familie are dreptul la viața privată, chiar și soții sunt o familie, dar fiecare în parte are dreptul la o viață privată.

Principiul constituțional dreptul la viața intimă, privată și de familie, îl considerăm un principiu – pilon din categoria principiilor fundamentale, din el reieșind o serie de principii cum ar fi secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și a proprietății, principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială.

În perioada contemporană, un om nu poate exista ca ființă umană sau de a se forma în societate ca personalitate dacă statul nu ar fi garantul respectării dreptului la formarea unei familii și la intimitatea acesteia, la aspectele vieții private a unui om, la hotărîrele și gîndirea liberă și independentă care ar genera libertatea de exprimare în societate.

Principiile fundamentale sunt interconectate și interdependente, încălcarea neautorizată a unui singur principiu va duce la încălcarea în consecutiv a celorlalte principii fundamentale, care în consecință vor leza grav omul, societatea, iar odată cu omul și societatea se va distruge noțiunea și regimul de stat de drept, stat cu un regim de guvernămînt democratic.

La rîndul său democrația, este o formă de guvernămînt care vine de la grecescul „demos” popor și „Kratos” putere, unde puterea aparține poporului, cetățenii indirect permit statului ca să reglementeze și să orienteze într-o direcție cît mai prielnică viața acestora.

Odată cu încălcarea principilor enumerate în aliniatul anterior, în opinia noastră se încalcă și dreptul la viața intimă, de familie și viața privată.

Deși legiuitorul a intitulat art. 28 din Constituția Republicii Moldova „Viața intimă, familială și privată”[1], considerăm că între familie și intim în sens juridic nu putem trasa semnul de egalitate, familia cuprinde noțiune de intimitate, iar intimitatea nu poate cuprinde în sine noțiunea de familie, din aspectele relatate în capitolul dat.

Oricum la nivel de asimilare a sensului prezentei norme nu putem aduce argumente că ar exista care divergențe majore care ar face ca norma dată sa cadă în desuetudine, însă considerăm că formularea dată din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului este una mai logică. mai clară și mai simplă decît formularea în Constituția republicii Moldova.

1.2. Apariția și istoricul reglementării vieții private și de familie

Dreptul la viața intimă, privată și de familie este relativ un drept tînăr, reglementat normativ în Republica Moldova odată cu adoptarea Constituției republicii Moldova la 29 iulie 1994.

Potrivit art. 28 din Constituția Republicii Moldova, intitulat „Viața intimă, familială și privată”, potrivit căruia Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată[1].

Pornind de la această premiză, nu putem afirma că pînă în anul 1994, această libertate fundamentală nu a existat în Republica Moldova, sau în alte state.

Această liberate, în primul rînd este un reflex necondiționat al oricărui om, de a tinde spre ocrotirea și respectarea vieții de familie și a vieții private.

Încă din Epoca antică, atestăm primele reglementări a inviolabilității vieții private, cum ar fi Codul de legi a lui Hammurapi. Deși înscăunat regele Babilonului la doar 25 de ani, Hammurabi cel Mare a lăsat o amprenta puternica asupra istoriei Orientului Apropiat din vremurile secolului 18 î.Hr, o parte din legile lui Hammurabi, inscripționate pe o bucata de diorit (roca magmatica foarte dura) înalta de 2,25 metri. Blocul de piatra a fost descoperit in 1902 la Susa, pe teritoriul actual al Iranului. Actualmente este expus la Muzeul Luvru din Paris, replici ale lui aflîndu-se la Muzeul Pergamon din Berlin si Muzeul de istorie naturală din New York.

Potrivit Codului lui Hammurabi în cazul în care o soție are relații intime cu un alt bărbat în afară de soțul ei, atunci ori amîndoi cei culpabili sunt legați și aruncați în apă, ori soția este dăruită regelui ca sclavă.

De asemenea, în situația în care un bărbat se folosește de violență pentru a supune soția altui bărbat să se culce cu el, atunci el va fi omorît iar femeia va fi considerată fără de vină.

O altă cutumă a Codului lui Hammurabi, legată de viața privată constă în faptul cînd un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor săi, atunci o parte din pămîntul și din banii soțului trebuie dat soției, astfel fiind reglementată instituția divorțului. Atunci cînd copiii cresc, ea se poate căsători cu un al bărbat [46].

Chiar și la acea perioadă, observăm că viața de familie și viața privată era reglementată, însă nu erau la nivel de principiu și libertăți, normele de drept fiind niște cutume, care aveau un caracter imperative și punitive, decît unul alternative sau liberal, însă statul oricum intervenea în viața privată și de familie a soțiilor pentru a o reglementa, dar totodată și garanta o securitate a intimității.

Din cele mai vechi timpuri familia era baza tuturor relațiilor sociale si personale în Imperiul Roman ajungînd sa influențeze activitățile publice si politice, astfel în perioada Romei antice, însă scopul reglementării relațiilor de familie și a vieții private a fost scris un cod de legi intitulat Legea celor 12 Table.

Romanii aveau valori morale tipice unei societăți agrare conservatoare cu puternice legături familiale. Ei munceau din greu, se bazau pe propriile puteri, fiind foarte precauți, asumîndu-și responsabilitățile si împotrivindu-se inamicilor.

Familia romană reflecta natura patriarhală a statului roman prin dreptul de viata si de moarte pe care-l avea tatăl (paterfamilias) asupra soției si copiilor pe care iă putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar pana in secolul I e.n. soțul mai avea înca dreptul, in anumite cazuri, sa-si ucidă soția; iar pana in preajma anului 400 e.n. putea sa-si repudieze  copiii nou-născuți, expunîndu-i si părăsindu-i în stradă; sau, mai tîrziu, să-i vîndă (dar numai in afara Romei) ca sclavi.

Fiecare tata era preotul cultului strămoșilor săi si a zeului care ii proteja familia. Venerarea ancestrala se baza pe geniul familiei (gens), care era spiritul lăuntric cedat de la o generație la alta. Această credință i-a legat pe romani de strămoșii lor si de urmași intr-o singura comunitate continua.

Nimic nu era mai de plîns pentru un roman decît lipsa de urmași care să continue cultul. De aceea, s-a îngăduit ca in asemenea cazuri romanul să poată înfia pe cineva, care sa îndeplinească mai departe aceste îndatoriri, ce izvorau din ideea necesității prelungirii numelui de familie[47].

Cu toții cunoaștem că încă din cele mai vechi timpuri în Imperiul Roman, s-a pus baza dreptului privat, prin care romanii obișnuiau să reglementeze juridic relațiile cu privire la proprietatea privată, proprietatea asupra pămînturilor, proprietatea asupra sclavilor, proprietatea asupra copiilor și a soției. În acest sens se observă evoluția dreptului la proprietate privată și inviolabilitatea proprietății, cu o singură excepție, inginerența fiind admisă doar de intervenția Împăratului, undeva existînd similitudini cu prevederile art. 8 CEDO, fiind permisă tulburarea vieții private și a proprietății doar în baza unei autorizări judecătorești sau cînd aceste tulburări constituie obiectul cărova investigații polițienești.

Legea celor 12 table fiind scrisă în anul 449 î.e.n., iar Convenția CEDO în anul 1950 e.n., referitor la reglementarea juridică a inviolabilității vieții intime, private și de familie, în linii generale exista din punct de vedere normativ acel principiu de ghidare.

De asemenea, în cutumele Imperiul Roman, era reglementată instituția adopției, astfel fapt care demonstrează încă o dată că dreptul la viața intimă, privată și de familie este un principiu – pilon, și ține direct de necesitățile omului.

O evoluție deosebită a cutumelor și a dreptului care urma să reglementeze viața privată, intimă și de familie, a cunoscut-o și Grecia Antică, care a îmbogățit patrimoniul cultural mondial, oferind lumii o serie de filosofii, gînditori, manuscrise dar și democrația.

Grecia din cauza suprafețelor muntoase și aride, s-a constituit în orașe cetăți, numite polisuri, cum scria Aristotel, cetatea este viața publică a oricărui grec, politica ocupîndu-se de trebuirile interne și externe ale cetății.

Athena și Sparta au fost ele două cetății care au dus faima Greciei în lume, înmsă fiecare cetate în parte deși aflîndu-se în același stat, s-au dezvoltat diferit avînd formele sale de guvernămînt și legile sale cu privire la viața de familie și viața privată. Cert este un lucru deși în Grecia Antică, existau sclavi se punea un accent pe cultivarea pămînturilor și reglementarea căsătoriilor, astfel nemijlocit apărea dreptul de proprietatea ulterior izvorînd și dreptul privat.

În Sparta cunoaștem despre Legile lui Lycurg un brav conducător care a scris un mănunchi de Legi ce urma să reglementeze relațiile sociale apărute în societatea spartană.

În Athena, în perioada antică o serie de legi au fost scrise de Dracon și Solon.

India antică se evidențiază prin codul de legi a lui Manu, care a reglementat relațiile de căsătorie, divorț, poligamie chiar și succesiune.

În cartea a IX-a se arată lămurit ca datoriile principale ale femeii sunt legate de maternitate: a naște copii, a-i crește după ce i-a născut, a se îndeletnici în fiecare zi cu ale casei. Se remarca obligația pentru bărbatul ce se vrea a fi desăvarșit de a avea cel puțin un urmaș, pentru ca el, in calitatea sa de stăpîn al casei, încorporează în sine trei persoane: soție, el însuși și copilul.

De aici, însă, si pînă a vorbi de o egalitate a femeii cu bărbatul, rămane o distanță, totuși, apreciabilă. Ea trebuie să-i fie supusă pînă la moarte și chiar după moartea bărbatului, cum vom vedea mai jos, femeia trebuie să-i rămînă credincioasă, trăind în căsnicie desăvîrșită. Femeia era cea dintîi care-și înconjura soțul cu respect și nu i se adresa decît numindu-l "fiu al venerabilului socru". Ea îl trata ca pe un stăpîn și trebuia să-și dea silința să-i îndeplinească dorințele. În schimb, el o trata in același timp ca pe o soție, mama, prietenă si sfătuitoare [45].

O evoluție impunătoare a principiilor fundamentale ale omului, a cunoscut-o și Anglia, unde în anul 1215 a fost adoptată Magna Charta Libertatum, în anul 1215 pe timpul domniei regelui Ioan Fără de Țară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii.

Din Marea Cartă a Libertăților, mai tîrziu în Anglia, în 1679 a fost adoptat Habeas Corpus Act, legea care prevedea procedura de reținere și arestare a cetățenilor, astfel garantîndu-le dreptul la libera circulație, și la faptul că nimeni ilegal nu va putea fi reținut sau arestat doar decît cu mandatul judecătoresc.

Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (în franceză Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța și în lume, bazele democrației moderne.

Declarația cuprinde un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) – articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10, „drepturi ale cetățenilor” (cetățeni francezi), care reamintesc și întăresc libertățile civile – articolele 6 și 14 și „drepturi ale societății” (națiunea franceză), care sunt componente constituționale – articolele 13, 15 și 16 [49].

Prin adoptarea prezentei declarații, poporul francez pentru prima dată a vorbit despre drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, acesta fiind un punct de repere pentru includerea pe viitor în Constituțiile statelor democratice termenul de principiu constituțional.

2.REGLEMETAREA JURIDICĂ A DREPTULUI LA VIAȚA INTIMĂ ȘI DE FAMILIE

2.1.Actele normative ale dreptului internațional

Reglementarea juridică a vieții intime, private și de familie, este realizată nu numai prin acte normative în legislația națională, dar practica judiciară internațională cunoaște un șir de convenții, tratate, declarații și pacte internaționale care au servit drept model pentru Republica Moldova în scopul implementării în legislația națională a normelor juridice ce ar reglementa acest drept.

În opinia noastră unul dintre cele mai importante acte normative din domeniul dreptului internațional menit să reglementeze aspectul vieții private, intime și de familie, este Convenția pentru apărarea dreptului omului și a Libertăților Fundamentale semnată la 04 noiembrie 1950, la Roma, Italia, în continuare convenția CEDO.

Potrivit articolului 8 CEDO intitulat „Dreptul la respectarea vieții private și de familie”[16] care prevede că:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora[16].”

Prin urmare înțelegem că dreptul la viața intimă, privată și de familie este unul inalienabil, nu poate fi încălcat sub nici o formă, vorbind la general, însă reieșind din specificul normei juridice, sau ca excepție, statul își asumă să deranjeze viața privată și de familie, doar în cazul în care aceste măsuri sunt necesare pentru prevenirea faptelor penale, în scopul protejării intereselor de stat și ale altor cetățeni,practic putem spune că statul își rezervă acest drept.

Totodată Convenția CEDO este un mecanism internațional care este menit să reglementeze protejarea dreptului la viața privată și de familie, acest lucru este datorat activității Curții Europene pentru Drepturile Omului cu sediul la Strasbourg.

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, poate examina și judeca doar plîngerile în materia privind drepturile omului și libertățile fundamentale, de asemenea Curtea poate judeca doar plîngerile parvenite de la cetățenii și persoanele juridice rezidente în statele membre ale Convenției Europene pentru Drepturile Omului, astfel în cazul în care Curtea la judecarea cauzei a stabilit că într-adevăr de către statele membre ale CEDO a fost încălcat dreptul constituțional invocat de către petiționar, Curtea poate sancționa statul.

Totodată practica judiciară a Curții, servește pentru tălmăcirea principilor fundamentale ale omului, care de multe ori sunt preluate de autoritățile naționale în activitatea practică în scopul de a nu admite careva încălcări.

Un alt act normativ internațional cu importanță majoră în domeniul reglementării vieții private și de familie este Declarația Universală a drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de statele membre ale Organizației Națiunilor Unite.

Conform prevederilor Articolul 16 a Declarației Universale a drepturilor Omului:

1. Cu începere de la împlinirea vîrstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.

2. Căsătoria nu poate fi încheiată decît cu consimțămîntul liber și deplin al viitorilor soți.

3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului[17].

Înțelegem clar, ca familia este respectată de și protejată de Guvernele statelor membre ale prezentei Declarații, acest fiind un mecanism la scară internațională, mondială de părotejare a drepturilor omului.

De asemenea, este vădit faptul că prevederile din Declarația Universală a Drepturilor Omului, servesc drept principii fundamentale în Constituțiile altor state.

Convenția cu privire la drepturile copilului adoptata de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, prin prisma art. 9 care prevede că :
1. Statele părți vor veghea ca nici un copil sa nu fie separat de părinții sai împotriva voinței acestora, excepînd situația in care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare si cu respectarea legilor si a procedurilor aplicabile, ca aceasta separare este in interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesara in cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, in cazul copiilor maltratați sau neglijați de părinți sau in cazul in care părinții trăiesc separat si se impune luarea unei hotărîri cu privire la locul de reședinta a copilului. 
2. In toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părțile interesate trebuie sa aibă posibilitatea de a participa la dezbateri si de a-si face cunoscute punctele de vedere. 
3. Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale si contacte directe cu cei doi părinți ai săi, in mod regulat, exceptînd cazul in care acest lucru contravine interesului suprem al copilului. 
4. Cînd separarea rezulta din masuri luate de către un stat parte, precum detenția, închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea (inclusiv moartea, indiferent de cauza, survenita in timpul detenției) ambilor părinți sau a unuia dintre ei ori a copilului, statul parte va furniza, la cerere, părinților, copilului sau, după caz, unui alt membru al familiei informațiile esențiale despre locul unde se găsesc membrul sau membrii familiei, exceptînd cazul in care divulgarea acestor informații ar aduce prejudicii bunăstării copilului. Statele părți vor veghea, de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri sa nu antreneze prin ea însăși consecințe dăunătoare pentru persoana sau persoanele interesate[52]. 

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966, ratificat prin hotărîrea parlamentului nr. 217-XII din 28.07.90, care potrivit articolului 23 reglementează viața de familie, avînd următorul conținut:

1. Familia este elementul natural și fundamental al societății și are drept la ocrotire din partea societății și a statului.

2. Dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului și femeii, începînd de la vîrsta nubilă.

3. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.

4. Statele părți la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura egalitatea în drepturi și răspunderi a soților în privința căsătoriei, în timpul căsătoriei și atunci cînd ea se desface. În cazul desfacerii, se vor lua măsuri pentru a se asigura copiilor ocrotirea necesară[18].

Cum am menționat anterior, în sec. XXI, suntem într-o continuă dezvoltare tehnică și progres în domeniul tehnologiilor IT, de multe ori organele de drept sistematizează informația despre persoanele fizice și juridice în baze de date, informația dată fiind una de natură personală, conținînd date cu caracter personal. În acest sens au fost elaborate un șir de acte normative în domeniul dreptului internațional printre ele s-ar enumera:

Convenția pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, semnată la Strasbourg la 28.01.1981.

Scopul prezentei Convenții este de a garanta, pe teritoriul fiecărei Părți, tuturor persoanelor fizice indiferent de naționalitate sau reședință, respectarea drepturilor și libertăților lor fundamentale, și în mod special a dreptului la viața privată, în legătură cu prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (protecția datelor).

La momentul de față, 40 de state au ratificat Convenția nominalizată.

Între timp, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat la Strasbourg la 15 iunie 1999 Amendamente la Convenția pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, ce autorizează aderarea Comunităților Europene la aceasta.

Protocolul adițional la Convenția pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, cu privire la autoritățile de control și fluxul transfrontalier al datelor, a fost deschis pentru semnare de către statele semnatare ale Convenției la Strasbourg la 08 noiembrie 2001 și a intrat în vigoare la 01 iulie 2004[18].

Astfel, textul Protocolului adițional sporește protecția datelor cu caracter personal și viața privată prin îmbunătățirea Convenției în două domenii:

– se asigură instituirea autorităților naționale de supraveghere responsabile de asigurarea conformării cu legile sau reglementările adoptate în baza Convenției, referitor la protecția datelor cu caracter personal și fluxurile transfrontaliere de date;

– în ceea ce ține de fluxurile transfrontaliere de date către țări terțe, datele pot fi transferate doar dacă statul destinatar sau organizația sînt capabili să asigure un nivel adecvat de protecție.
Republica Moldova a semnat la data de 29 aprilie 2010 Protocolului adițional, iar prin Legea Nr. 110 din  09.06.2011 „Privind ratificarea Protocolului adițional la Convenția pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, cu privire la autoritățile de supraveghere și fluxul transfrontalier al datelor”, acesta a fost ratificat.

Considerăm că legislația internațională joacă un rol important în definirea dreptului la viața privată și de familie, observăm că există numeroase tratate internaționale menite să reglementează și să protejeze drepturile și libertățile fundamentale ale omului cît și ale cetățeanului.

Este de menționat faptul că Republica Moldova la capitolul legislație, a ratificat un șir de tratate și convenții din domeniul protecției drepturilor omului, a ajustat și a racordat legislația națională la legislația comunitară.

Din enumerarea actelor normative internaționale, observăm că totuși în perioada dată pe bătrînul continent Europa, au fost inițiate și întocmite primele acte care ar avea drept scop primordial respectarea vieții private și de familie.

Totodată la nivel internațional există mecanismul implementat de Organizația Națiunilor Unite, care funcționează la nivel mondial în vederea protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, inclusiv și a dreptului la viața intimă, privată și de familie.

2.2. Actele normative ale dreptului național

Reglementarea juridică a inviolabilității vieții intime, private și de familie, prin prisma dreptului național, în republica Moldova este realizată prin intermediul legilor constituționale, ordinare și organice.

Există un șir de norme juridice ce poartă un caracter punitiv, imperativ și alternativ, în acest sens dorim să enumerăm un șir de legi naționale, cu aducerea unor exemple de articole concrete din legi cît și o scurtă analiza a acestora.

Primul act legislativ din ierarhia actelor normative ce ar reglementa dreptul la viața intimă, privată și de familie este Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, care consfințește o serie de principii valori cum ar fi universalitatea, egalitatea, demnitatea umană, prezumția nevinovății cît și dreptul la viața intimă, privată și de familie, acestea fiind garantate de actul legislativ suprem în statul nostru, nefiind careva restricții la exercitarea acestui drept, decît cu anumite condiții și excepții.

Dreptul la viața intimă, privată și de familie este reflectat în art. 28 al Constituției Republicii Moldova, prin simpla sintagmă că statul respectă și ocrotește viața intimă, privată și de familie, însă în realitate considerăm prevederile acestui articol trebuie desfășurate și redate mai amplu, pentru că acest drept cuprinde o varietate de libertăți de care se poate bucura omul, ca ființă.

Un al act normativ care reglementează dreptul la viața intimă, familială și privată este codul de procedură penală [2], Legea nr. 122-XV din 14.03.2003, republicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr.248-251/699 din 05.11.2013 Monitorul Oficial al R. Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.

Codul de procedură penală, prin prisma art. 15 intitulat Inviolabilitatea vieții private,care prevede:

(1) Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieții private, la confidențialitatea vieții intime, familiale, la protejarea onoarei și demnității personale. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar și nelegitim în viața intimă a persoanei.

(2) La efectuarea acțiunilor procesuale nu poate fi acumulată fără necesitate informație despre viața privată și intimă a persoanei. La cererea organului de urmărire penală și a instanței de judecată, participanții la acțiunile procesuale sînt obligați să nu divulge asemenea informații și despre aceasta se ia un angajament în scris.

(3) Persoanele de la care organul de urmărire penală cere informație despre viața privată și intimă sînt în drept să se convingă că această informație se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze de a prezenta informații despre viața privată și intimă a sa sau a altor persoane sub pretextul inviolabilității vieții private, însă ea este în drept să ceară de la organul de urmărire penală explicații asupra necesității obținerii unei asemenea informații, cu includerea explicațiilor în procesul-verbal al acțiunii procesuale respective.

(4) Probele care confirmă informația despre viața privată și intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în ședință de judecată închisă.

(5) Prejudiciul cauzat persoanei în cursul procesului penal prin violarea vieții private și intime a acesteia se repară în modul stabilit de legislația în vigoare[2].

Dreptul procesual penal, conținînd norme de drept procesual, care reglementează expres activitatea organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, principiul redat în art. 15 al CPP, conținea idea similar din art. 8 al Convenției CEDO.

Totodată codul de procedură penală, enumera și principiile egalității, inviolabilității persoanei, inviolabilității domiciliului, inviolabilității proprietății private, secretului corespondenței și principiul asigurării victimei în urma abuzurilor de serviciu și a erorilor procesuale.

Codul Familiei, Legea nr. 1316-XIV din 26.10.2000, în Monitorul Oficial 47-48/210 din 26.04.2001, astfel Capitolul 2 intitulat realizarea și apărarea drepturilor familial, în care sunt incluse 3 articole care reglementează domeniul privat al vieții de familie, avînd următorul conținut:

Articolul 5. Egalitatea în relațiile familiale

(1) Toate persoanele căsătorite au drepturi și obligații egale în relațiile familiale, indiferent de sex, rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere și origine socială.

(2) Drepturile și obligațiile familiale sînt legate de titularii lor și nu pot fi cedate persoanelor terțe.

Articolul 6. Realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor familiale

(1) Cetățenii își realizează de sine stătător drepturile ce le aparțin și iau naștere din relațiile familiale, dacă prezentul cod nu prevede altfel.

(2) Realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor familiale nu trebuie să lezeze drepturile, obligațiile, libertățile și interesele legitime ale altor membri ai familiei și ale altor cetățeni.

Articolul 7. Ocrotirea drepturilor familiale

(1) Drepturile familiale sînt ocrotite de lege, cu excepția cazurilor cînd acestea sînt realizate contrar destinației sau contrar prevederilor legale.

(2) Drepturile familiale sînt ocrotite de autoritățile abilitate ale administrației publice, iar în anumite cazuri și de instanțele judecătorești.

(3) Mijloacele de ocrotire a drepturilor familiale sînt stabilite de prezentul cod, de alte legi și acte normative[3].

  O altă reglementare a dreptului la viața intimă, privată și de familie este regăsită în Codul Civil, Legea nr.1107-XV din 06.06.2002, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova 82-86/661, 22.06.2002, care conform prevederilor articolul 16. Apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale , prevede:

(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnității și reputației sale profesionale.

(2) Orice persoană este în drept să ceară dezmințirea informației ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedește că ea corespunde realității.

(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei și demnității unei persoane fizice și după moartea acesteia.

(4) Dacă informația care lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională este răspîndită printr-un mijloc de informare în masă, instanța de judecată îl obligă să publice o dezmințire la aceeași rubrică, pagină, în același program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătorești.

(5) În cazul în care un document emis de o organizație conține informații care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională, instanța de judecată o obligă să înlocuiască documentul.

(6) În alte cazuri decît cele prevăzute la alin.(4) și (5), modalitatea de dezmințire a informațiilor care lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională se stabilește de către instanța de judecată.

(7) Persoana lezată în drepturile și interesele sale, ocrotite de lege, prin publicațiile unui mijloc de informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masă pe contul acestuia.

(8) Orice persoană în a cărei privință a fost răspîndită o informație ce îi lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională este în drept, pe lîngă dezmințire, să ceară repararea prejudiciului material și moral cauzat astfel. Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral trebuie sa fie rezonabil și să se determine ținîndu-se cont de:

a) caracterul informațiilor răspîndite;

b) sfera de răspîndire a informațiilor;

c) impactul social asupra persoanei;

d) gravitatea și întinderea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate;

e) proporționalitatea între acordarea despăgubirilor și gradul în care reputația a fost lezată;

f) gradul de vinovăție al autorului prejudiciului;

g) măsura în care această compensare poate aduce satisfacție persoanei vătămate;

h) publicarea rectificării, replicii sau dezmințirii pînă la pronunțarea hotărîrii judecătorești;

i) alte circumstanțe relevante pentru cazul dat.

(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informația ce lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanță de judecată o cerere în vederea declarării informației răspîndite ca fiind neveridică [4].

Astfel Codul Civil, garantînd o răspundere materială în cazul în care este încălcat dreptul la viața privată, și accesul liber la justiție în scopul revendicării dreptului încălcat.

În cadrul judecării pricinilor civile, instanțele judecătorești din republica Moldova se conduc de Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 225-XV din 30.05.2003 publicată în Monitorul Oficial 111-115/451, 12.06.2003, prin prisma articolului 23 intitulat „Caracterul public al dezbaterilor judiciare”, care are următorul conținut:

(1) În toate instanțele, ședințele de judecată sînt publice. În ședința de judecată nu se admit minorii de pînă la vîrsta de 16 ani dacă nu sînt citați în calitate de participant la proces sau de martor.

(2) Pot avea loc ședințe închise numai în scopul protejării informației ce constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte informații a cărei divulgare este interzisă prin lege.

(3) Instanța de judecată poate dispune judecarea pricinii în ședință secretă pentru a preveni divulgarea unor informații care se referă la aspectele intime ale vieții, care lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională ori la alte circumstanțe care ar putea prejudicia interesele participanților la proces, ordinea publică sau moralitatea.

(4) Ședința poate fi declarată secretă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea unor anumite acte procedurale.

(5) Privitor la examinarea pricinii în ședință secretă, instanța judecătorească emite o încheiere motivată.

(6) Ședința secretă se desfășoară în prezența participanților la proces, iar în caz de necesitate la ea asistă de asemenea martorul, expertul, specialistul și interpretul.

(7) Instanța judecătorească ia măsurile de rigoare în vederea păstrării secretului de stat, tainei comerciale, informației despre viața intimă a persoanei. Participanții la proces și alte persoane care asistă la actele procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie astfel de secrete sînt somați de răspunderea în cazul divulgării lor.

(8) Judecarea pricinii în ședință secretă se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură civilă.

(9) Hotărîrile ședinței secrete se pronunță public.

(10) În cazul dezbaterii pricinii în ședință secretă, pot fi eliberate unor alte persoane decît părțile copii de pe încheieri, rapoarte de expertiză sau declarații ale martorilor doar cu permisiunea dată de președintele ședinței[5].

În această ordine de idei, se respectă viața privată, viața intimă și viața de familie, statul obligatoriu intervenind prin normele imperative de reglementarea a acestei libertăți.

Spre exemplu în Legea nr. 218-XV din 24.10.2008, Codul contravențional publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova 3-6/15 din 16.01.2009, nu regăsesc o reglementare expresă a dreptului la viața intimă, privată și de familie asemenea ca în Codul de procedură penală, Constituția Republicii Moldova sau codul de procedură civilă.

Prin prisma Articolul 8, din Codul Contravențional, intitulat Principiul caracterului personal al răspunderii contravenționale , avînd următorul conținut:

(1) Persoana este supusă răspunderii contravenționale numai pentru fapte săvîrșite cu vinovăție.

(2) Este supusă răspunderii contravenționale numai persoana care a săvîrșit cu intenție sau din imprudență o faptă prevăzută de legea contravențională[6].

Însă, considerăm acest lucru nu împiedică respectarea dreptului la viața intimă, privatăși de familie în cazul exercitării procedurii contravenționale, deoarece toate acțiunile întreprinde de reprezentantul statului nu trebuie să depășească limitele legale, cît și să nu contravină Legii Fundamentale a Republicii Moldova.

Principiul personal al răspunderii contravenționale din Codul Contravențional, într-o oarecare măsură indirect stabilește limitele vieții private, fiecare om, indiferent dacă este sau nu cetățean al Republicii Moldova poartă responsabilitate de acțiunile sale, ca exemplu fratele nu răspunde pentru acțiunile surorii, tatăl nu răspunde pentru acțiuniile fiului său dacă acesta a împlinit vîrsta de 18 ani, deși relațiile frate-soră, tată-fiu țin de viața de familie a fiecărui om, dar totuși viața privată în cadrul familiei este protejată și delimitată.

Suntem de părerea că legislația națională este destul de bogată și există o varietate de cte normative care ar reglementa viața intimă, familială și privată, principiile pilon de reglementare nu se deosebesc de principiile consacrate în legislația națională, legiuitorul a ajustat legislația națională la legislația comunitară.

2.3. Interacțiunea dintre normele juridice internaționale cu normele juridice naționale în domeniul de reglementare a vieții private și de familie

Suntem de părerea că politica dusă de partidele de guvernămînt în cadrul unui stat au un impact esențial asupra societății, orientările politice a forțelor de guvernare din Republica Moldova, fie pro vest Uniunea Europeană sau fie pro est Federația Rusă, joacă un rol decisiv.

Vorbind de orientarea spre vest, ceea ce în Republica Moldova la ora actuală pare o situație de fapt reală, vorbind de aspectul legislativ, se observă o ajustare a legislației naționale cu legislația comunitară.

În momentul în care politicul să spune că decide asuprea doctrinelor și principiilor rdate în actele normative care urmează a fi adoptate de către Legislativ, dacă nu este făcut în interesul grupurilor oligarhice, în așa caz va avea de cîștigat doar societatea, omul de rînd cît și statul ca entitate juridică.

În cazul în care politicul deține controlul asupra justiției sau a mass-mediei într-un stat, indiferent de pachetul de legi adoptat, ratificat, de principiile consfințite, respectarea și reglementarea libertăților fundamentale își pierde orice valoare.

Începînd cu anul 2009, în domeniul normativ al Republicii Moldova se observă modificări esențiale, au fost adoptate un șir de acte normative identice cu legislația comunitară, Republica Moldova în acest plan a ratificat numeroase convenții, tratate internaționale, au fost modificate numeroase acte din domeniul penal, civil, economic, vamal, contravențional.

În acest sens au fost inițiate un șir de reforme la nivel de organe de drept cum ar fi reforma Poliției, reforma Serviciului Vamal, inițierea reformei Procuraturii, reforma Sistemului Judecătoresc, unde pînă în prezent avem rezultate la nivel de salarizare, fiind mărit salariul magistraților.

Interacțiunea dintre normele juridice internaționale cu normele juridice naționale în domeniul de reglementare a vieții private și de familie, nu se rezumă doar la nivel de hîrtie, precum că a fost scris în Constituție[1], sau a fost modificat un articol din Codul penal și putem considera că reforma a fost finisată.

Adoptarea și racordarea legislației naționale la legislația comunitară doar la nivelul adoptării unor acte normative este doar un început, adevărată interacțiune este inițiată în activitatea practică a organelor de drept, la metode de investigație folosit de către organele de urmărire penală sau organele speciale de investigație din cadrul Inspectoratul General de Poliție, Centrului Național Anticorupție, Serviciului vamal, Procuraturii Generale, Serviciului de Informații și Securitate.

Spre exemplu la activitatea organelor vamale în cadrul efectuării controlului vamal, organelor fiscale la efectuarea controlul fiscal sau a reviziei fiscale.

Interacțiunea dintre normativul intern și extern, este realizată într-o oarecare măsură involuntar, statul adoptînd careva acte normative într-un domeniu specific, impune organelor de drept să acționeze după prevederile legale, n caz contrat acestea vor admite încălcări, vor perturba și viola drepturile cetățenilor, cetățenii la rîndul lor vor sesiza organele ierarhice superioare pentru luarea de careva măsuri în vederea lichidării iregularităților rezultate.

Un exemplu clasic de interacțiune dintre normele juridice internaționale cu normele juridice naționale în domeniul de reglementare a vieții private și de familie, este jurisprudența CEDO, în cazul în care în Republica Moldova, de către o un reprezentant bal statului este lezată o libertate fundamentală a unui cetățean acesta se poate adresa instanțelor judecătorești pentru a i se face dreptate, în cazul în care persoana lezată într-un drept constituțional consideră că nu i s-a făcut dreptate de către Instanțele Judecătorești naționale, se poate adresa la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, pentru a fi reabilitat.

Posibilitatea cetățeanului de a se adresa la CEDO, este realizabilă doar faptului că republica Moldova a ratificat Convenția CEDO și este parte a prezentei convenții, prin urmare petiționarul nu poate fi lipsit de acest drept.

În cazul în care după examinarea sesizării depuse de petiționar, CEDO examinează plîngerea în materia privind protecția drepturilor omului, la emiterea hotărîrei de condamnare a Republicii Moldova, statul este obligat de a executa în totalmente Hotărîrea CEDO, deseori fiind achitate sume impunătoare de bani petiționarului, ca rezultat în așa mod este realizabilă interacțiunea dintre normele naționale și normele internaționale din domeniul vieții private, intime și de familie.

Un alt exemplu de interacțiune a normelor, reflectat prin prisma legislației naționale, este constituirea Centrului pentru protecția datelor cu caracter personal, care a fost creat în urma in temeiul articolului 29 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 24.10.1995, totodată fiind un organ de lucru instituit după modelul european [35, p.256].

Activitatea Centrului pentru protecția datelor cu caracter personal, constă în vegherea și sistematizarea accesărilor datelor cu caracter personal a cetățenilor, efectuate de către angajații organelor de drept, scopul fiind neadmiterea abuzurilor din partea statului și respectarea vieții private a fiecărui cetățean.

În prezent, la capitolul tehnologii informaționale, organele de drept din Republica Moldova, comparativ cu ultimii 5 ani este dotată de cîteva ori mai bine, sistemele informaționale oferind posibilitatea de a avea acces la un spectru larg de date cu caracter personal.

În 1990 Adunarea Generală a ONU a adoptat Ghidul cu privire la Fișierele Automatizate de Date cu Caracter Personal. Clauzele acestui Ghid pot fi împărțite în două secțiuni. Prima secțiune cuprinde principiile referitoare la garanțiile minime care ar trebui să fie incluse în legislațiile naționale și sunt reflectate atît în Convenția 108, cît și în Ghidul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, excepție făcînd principiile de nediscriminare, capacitatea de a face excepții, supraveghere și sancțiuni. A doua secțiune susține aplicarea acestor principii de către instituțiile guvernamentale și cere organizației internaționale să desemneze o autoritate de supraveghere împuternicită să monitorizeze respectarea acestor recomandări.

Recentul Tratat de la Lisabona al Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 Decembrie 2009, a modificat în mod semnificativ cadrul general al Uniunii Europene, inclusiv în domeniul protecției datelor personale și a vieții private prin includerea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră ca drept fundamental atît dreptul la viața privată, cît și protecția datelor cu caracter personal.

Deși Republica Moldova a semnat Convenția 108 a Consiliului Europei în 1998, procesul de elaborare al unui act normativ cadru în domeniul protecției datelor personale a fost greu și anevoios. Astfel, deși un prim proiect în acest sens a fost dezvoltat de către Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor încă din anul 2001, procesul legislativ de adoptare a unui act în acest domeniu a fost amînat încă șase ani, neexistînd suficientă voință politică la nivel guvernamental pentru acest act normativ[51].

Abia la începutul anului 2007, pe un proiect actualizat de Ministerul Dezvoltării Informaționale din 2006, a fost adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova actul normativ cadru al domeniului protecției datelor cu caracter personal – Legea Nr. 17 din  15.02.2007 “Cu privire la protecția datelor cu caracter personal”.

Odată cu intrarea în Comunitate Europeană a Republicii Moldova, este necesar ca să fie operate modificări nu numai în legislație, dar și în conștiința și mentalitatea oamenilor din societatea moldavă, de a educa din punct de vedere juridic cetățenii, de a respecta viața privată a concetățenilor, prin prisma dreptului la egalitatea sexelor, egalitatea religiei, la libera exprimare, la libertatea opiniei și libertatea întrunirilor, în viața cotidiană chiar și în prezent se întîlnesc cazuri cînd sunt agresate persoanele car se deosebesc de restul societății după criteriile de limbă vorbită, sex, religie sau apartenență etnică, însă în coraport cu anii 2000, cifra astfel de cazuri a căzut.

Interacțiunea și implementarea în practică a normelor de drept național cu cele de drept internațional în Republica Moldova au loc zilnic, la acest capitol se muncește, și se implementează zilnic schimbări, prin antrenare de noi specialiști în domeniu, prin schimbul de experiențe cu specialiștii din comunitatea europeană, prin folosirea noilor metode de predare în școli, universități sau alte instituții de învățămînt.

Angajarea în organele de drept a statului a tinerilor specialiști, care absolvite studii universitare pe curriculumuri bazate pe programe analitice europene, sunt primii pași în reformarea justiției și aplicarea normelor comunitare în activitatea practică.

În așa mod are loc schimbarea ideologică a cetățenilor, perceperea fenomenelor sociale din alt punct de vedere, fapt realizat doar prin interacțiunea normelor.

Este cert faptul, că în Republica Moldova, dreptul la viața intimă, privată și de familie, protecția și reglementarea acestuia a evoluat semnificativ, atît prin prisma legislației cît și prin aplicabilitatea practică.

Dreptul la viața, intimă, privată și de familie, în opinia noastră este principiul principilor, și datorită legislației comunitare cuprinde și reglementează aspecte ale vieții private, intime, adopție, familie, corespondență, egalitatea în drepturi în special dreptul minorităților sexuale, ceea ce în republica Moldova, la ziua de azi, minoritățile sexuale nu sunt acceptate de toată societatea, în proporție de 90 la sută.

Pînă în prezent, conceptul de drept privat și de familie este discuta și analizat de diferiți specialiști în domeniu, există numeroase păreri împărțite, ce anume sau care ar fi limitele vieții private sau limitele familiei.

În orice caz considerăm, că orice părere este corectă dacă ar putea fi argumentată și bazată pe metode juridice acreditate[32, p.15].

Reglementarea juridică a dreptului la viața intimă privată și de familie înRepublica Moldvoa, anume datorită legislației Uniunii Europene și tratatelor internaționale cunoaște o evoluție puternică, și comparînd cu perioada anilor 1990, la doar 25 de ani depărtate de evenimentele acer au avit loc, sunt operate schimbări remarcabile în acest domeniu, efectuate nu numai la nivel legislativ, dar și paralel în conștiința oamenilor.

Această evoluție se datorează și migrării temporare a cetățenilor Republicii Moldova în statele Uniunii Europene, care pot vedea o altă viață, un alt mod de a trăi, de redare a lucrurilor, astfel fiind concepută diferit realitatea și există posibilitatea reală de a compara viața socială din Republica Moldova și viața socială din țările dezvoltate din Comunitatea Europeană.

Deși această idee pare banală, și nu am putea să îi atribuim criteriul de analiză științifică, dar în opinia noastră constituie o realitate, prin care trec cetățenii republicii Moldova, și de fiecare dată întorcîndu-se în țară fac comparație, deoarece aceste lucruri pur și simplu sunt firești, care nu pot fi evitate, impunînd într-o oarecare măsură statul să facă schimbări în toate domeniile pe care le gestionează inclusiv și în domeniul legislativ.

Reglementarea juridică a inviolabilității vieții private, familiale și intime în mare parte se datorează racordării ajustării legislației naționale la legislația comunitară.

3. REALIZAREA DREPTULUI LA VIAȚA INTIMĂ, PRIVATĂ ȘI DE FAMILIE

3.1. Respectarea dreptului la viața intimă, privată și de familie prin prisma activității organelor de drept din Republica Moldova

Dreptul este constituit din norme juridice, există norme juridice de drept substanțial și norme juridice de drept procesual.

Normele juridice de drept substanțial sau de drept material sunt acele norme care impun o anumită conduită a individului în societate, norme care permit de a lua un anumit comportament în societate sau interzic un astfel de comportament.

Normele juridice de drept procesual, sunt acele norme care descriu clar cum se efectuează sau se aplică dreptul procesual în practică de către autoritatea competentă.

În Republica Moldova avem un șir de organe de drept menite să ocrotească în primul rînd drepturile și libertățile omului, fiind o categorie de drepturi constituționale.

Prin urmare în activitatea efectuării justiției penale, se ține cont de respectarea principiilor și libertăților fundamentale ale omului, în acest sens am dori să vorbim în prezenta lucrare despre activitatea organelor de urmărire penală și organelor de investigații speciale, și specificul urmării penale și activitatea specială de investigații prin prisma respectării dreptului la viața intimă, privată și de familie.

Viața privată, intimă și de familie este ocrotită prin legea penală, în cazul tulburării acestea, astfel potrivit Codului Penal al Republicii Moldova, Legea nr. 985-XV din 18.04.2002, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002[7], există un capitol intitulat „Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor”, consacrat în privința protejării drepturilor și libertăților constituționale ale omului, care are următorul conținut:

Articolul 176. Încălcarea egalității în drepturi a cetățenilor

(1) Orice deosebire, excludere, restricție sau preferință în drepturi și în libertăți a persoanei sau a unui grup de persoane, orice susținere a comportamentului discriminatoriu în sfera politică, economică, socială, culturală și în alte sfere ale vieții, bazată pe criteriu de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie sau convingeri, sex, vîrstă, dizabilitate, opinie, apartenență politică sau pe orice alt criteriu:

a) săvîrșită de o persoană cu funcție de răspundere;

b) care a cauzat daune în proporții mari;

c) săvîrșită prin amplasarea de mesaje și simboluri discriminatorii în locurile publice;

d) săvîrșită în baza a două sau mai multe criterii;

e) săvîrșită de două sau de mai multe persoane,

se pedepsește cu amendă în mărime de la 400 la 600 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani, în toate cazurile cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.

(2) Promovarea ori susținerea acțiunilor specificate la alin.(1), săvîrșită prin intermediul mijloacelor de informare în masă,

se pedepsește cu amendă în mărime de la 600 la 800 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 160 la 240 de ore, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 1 la 3 ani.

(3) Acțiunile specificate la alin.(1) și (2) care au provocat din imprudență decesul persoanei ori sinuciderea acesteia

se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 6 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 1 la 5 ani sau cu lichidarea persoanei juridice. 

Articolul 177. Încălcarea inviolabilității vieții personale

(1) Culegerea ilegală sau răspîndirea cu bună-știință a informațiilor, ocrotite de lege, despre viața personală ce constituie secret personal sau familial al altei persoane fără consimțămîntul ei se pedepsește cu amendă în mărime de pînă la 300 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore.

(11) Culegerea ilegală a informațiilor menționate la alin.(1), fără consimțămîntul persoanei, cu utilizarea mijloacelor tehnice speciale destinate pentru obținerea ascunsă a informației, se pedepsește cu amendă în mărime de la 200 la 400 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 200 la 240 de ore.

(2) Răspîndirea informațiilor menționate la alin.(1):

a) într-un discurs public, prin mass-media;

b) prin folosirea intenționată a situației de serviciu

se pedepsește cu amendă în mărime de la 200 la 500 unități convenționale sau cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de 1 an, sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 1000 la 2000 unități convenționale.

Articolul 178. Violarea dreptului la secretul corespondenței[7]

(1) Violarea dreptului la secretul scrisorilor, telegramelor, coletelor și altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și înștiințărilor telegrafice, cu încălcarea legislației,

se pedepsește cu amendă în mărime de pînă la 200 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 120 la 180 de ore.

(2) Aceeași acțiune săvîrșită:

a) cu folosirea situației de serviciu;

b) prin utilizarea mijloacelor tehnice speciale destinate pentru obținerea ascunsă a informației;

c) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizații criminale

se pedepsește cu amendă de la 200 la 400 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 100 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 3 ani, sau cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a desfășura o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani.

Articolul 179. Violarea de domiciliu

(1) Pătrunderea sau rămînerea ilegală în domiciliul sau în reședința unei persoane fără consimțămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum și perchezițiile și cercetările ilegale,

se pedepsesc cu amendă în mărime de pînă la 300 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 100 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

(2) Aceleași acțiuni săvîrșite cu aplicarea violenței sau cu amenințarea aplicării ei

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 140 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 3 ani.

(3) Acțiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvîrșite:

a) cu folosirea situației de serviciu;

b) de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală,

se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 5 ani[7].

Putem menționa faptul că aceste infracțiuni nu existau în Codul penal în anul 2009, fiind introduse pe parcursul anilor 2009-2013, rezultat fiind ratificarea și racordarea legislației naționale cu legislația comunitară.

În acest sens totuși în Republica Moldova, este inițiat un proces de reformare a justiției și de reformare a sistemului judecătoresc, a organelor procuraturii, a organelor de urmărire penală, astfel se impune implementarea normelor menite să apere drepturile și libertățile constituționale ale cetățenilor, respectînd și protejînd aceste drepturi, reciproc vor fi respectate și drepturile de categoria a doua cum ar fi drepturile sociale, civile, politice.

Spre exemplu art. 177 din Codul penal prevede clar că încălcarea vieții private este pedepsită penal, drept sancțiune fiind aplicată pedeapsa penală care respectiv atrage antecedente penale ceea ce va fi pe tot restul vieții pentru persoana condamnată, înțelegem că statul oferă o protecție a dreptului la viața privată și la viața de familie, astfel de către reprezentanții organelor de drept nu vor fi admise abuzuri în privința cetățenilor cît și aa persoanelor urmărite de organele de drept.

În aceste condiții statul oferă o garanție reală că vor fi respectate drepturile constituționale.

Considerăm că art. 178 și 179 din Codul penal, pot fi atribuite la categoria garanțiilor și reglementării juridice a inviolabilității vieții intime, de familie și a vieții private, deoarece reglementează anume aceste sectoare ale vieții omului.

Pedeapsa penală aplicată în cazul articolelor 178 și 179 din Codul Penal, fiind de la 2 la 5 ani privațiune de liberate ceea ce constituie o infracțiune mai puțin gravă, introducerea în Codul penal al Republicii Moldova a acestor infracțiunii este o dovadă a reglementări vieții intime private și de familie.

Am dori să atragem atenția asupra Legii nr. 59 din 29.03.2012, publicată în Monitorul Oficial 113-118/373, la 08.06.2012, intitulată Legea privind activitatea specială de investigații[8], astfel potrivit conținutul următoarelor articole:

Articolul 4. Activitatea specială de investigații și drepturile omului

(1) Orice persoană supusă măsurii speciale de investigații are dreptul să fie informată, după efectuarea acesteia, de către procuror sau de către judecătorul de instrucție care a autorizat măsura dacă aceasta nu a atras dispunerea unei alte măsuri speciale de investigații.

(2) Orice persoană supusă măsurii speciale de investigații are dreptul la repararea prejudiciului material și moral cauzat prin încălcarea prezentei legi.

(3) Înfăptuirea măsurii speciale de investigații pentru realizarea altor scopuri și sarcini decît cele prevăzute de prezenta lege nu se admite.

(4) Activitatea specială de investigații exercitată cu încălcarea prezentei legi atrage răspunderea prevăzută de lege.

(5) Orice informație, orice probă care au fost acumulate cu încălcarea drepturilor și libertăților omului sînt nule și se consideră inexistente.

Articolul 5. Protecția datelor cu caracter personal în procesul exercitării activității speciale de investigații

(1) Persoanele care au acces la datele cu caracter personal ale persoanei supuse măsurii speciale de investigații sînt obligate să păstreze confidențialitatea datelor respective.

(2) Accesul la dosarul special sau la materialele din dosar al altor persoane decît cele care investighează dosarul special este interzis, cu excepția conducătorului subdiviziunii specializate a organului respectiv, în limitele competenței, și a procurorului care a autorizat măsura specială de investigații sau a solicitat autorizarea acesteia de către judecătorul de instrucție, precum și cu excepția judecătorului de instrucție care a autorizat măsura specială de investigații[8].

Astfel putem face referință la art. 8 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, semnată la 04 noiembrie 1950, la Roma, Italia, unde aliniatul 2 prevede „Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.[16]”, prin urmare contrapunînd cu alin.(2) art. 5 din Legea nr. 59 din 29.03.2012, observăm că legiuitorul național a ținut cont de prevederile CEDO, prin urmare ținînd cont de prevederile art. 176, 177, 178, 179 ale Codului penal, ofițerul de investigații în cadrul activității speciale de investigație va ține cont de răspunderea penală pe care o poartă în întreprinderea măsurilor speciale de investigație, dacă va leza drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Statul, a oferit un spectru larg de atribuții organelor de drept din Republica Moldova, și oferă posibilitatea de întreprindere unei serii variate de măsuri speciale de investigație,însă persoana fizică colaboratorul trebuie să țină cont de gradul prejudiciabil al infracțiunii comise, de subiectul aflat în vizorul măsurii speciale de investigație și de tipul măsurii speciale de investigație.

Astfel pentru fiecare infracțiune în dependență de gradul prejudiciabil, statul a prevăzut și permite aplicarea unor măsuri speciale de investigație și măsuri de reprimare a persoanei în dependență de gradul prejudiciabil a infracțiunii.

Interceptarea și înregistrarea comunicărilor telefonice, potrivit Codului de procedură penală constituie o măsură specială de investigație, potrivit art. 132/8 poate fi aplicată doar în cazurile :

(1) Interceptarea și înregistrarea comunicărilor presupun folosirea unor mijloace tehnice prin intermediul cărora se poate afla conținutul unor convorbiri între două sau mai multe persoane, iar înregistrarea acestora presupune stocarea informațiilor obținute în urma interceptării pe un suport tehnic.

(2) Prevederile alin.(1) se aplică în exclusivitate la cauzele penale care au ca obiect urmărirea penală sau judecarea persoanelor asupra cărora există date sau probe cu privire la săvîrșirea infracțiunilor prevăzute în următoarele articole din Codul penal: art.135–145, 150, 151, 158, 164–1651, art.166 alin.(2) și (3), art.1661, 167, art.171 alin.(2) și (3), art.172 alin.(2) și (3), art.175, 1751, art.186 alin.(3)–(5), art.187 alin.(3)–(5), art.188, 189, art.190 alin.(3)–(5), art.191 alin.(2) lit.d) și alin.(3)–(5), art.1921 alin.(3), art.2011 alin.(3), art.206, 207, 2081, 2082, art.216 alin.(3), art.217 alin.(3), art.2171 alin.(3) și (4), art.2173 alin.(3), art.2174 alin.(2) și (3), art.219 alin.(2), art.220 alin.(2) și (3), art.224 alin.(3) și (4), art.236, 237, art.2411 alin.(2), art.2421–243, art.244 alin.(2), art.248 alin.(2)–(5), art.259–2611, 275, 278–2791, art.2792 alin.(3) lit.b), art.280, 282–286, 289–2893, art.290 alin.(2), art.292, 295–2952, art.303 alin.(3), art.306–309, 318, 324–328, 333–335, art.3351 alin.(2), art.337–340, 342–344, art.352 alin.(3), art.362, 3621, art.368 alin.(2), art.370 alin.(2) și (3). Lista componentelor de infracțiuni este exhaustivă și poate fi modificată doar prin lege.

(3) Pot fi supuse interceptării și înregistrării comunicările bănuitului, învinuitului sau ale altor persoane, inclusiv ale celor a căror identitate nu a fost stabilită, despre care există date ce pot conduce rezonabil la concluzia că ele fie contribuie, în orice mod, la pregătirea, comiterea, favorizarea sau tăinuirea infracțiunilor prevăzute la alin.(2), fie primesc sau transmit informații relevante și importante pentru cauza penală.

(4) Pot fi supuse interceptării și înregistrării comunicările victimei, părții vătămate, ale rudelor și ale membrilor familiei sale, precum și ale martorului, dacă există pericol iminent pentru viața, sănătatea sau pentru alte drepturi fundamentale ale acesteia, dacă este necesară prevenirea infracțiunii sau dacă există riscul evident al pierderii iremediabile sau al denaturării probelor. Interceptarea și înregistrarea comunicărilor în sensul prezentului alineat se dispune conform procedurii prevăzute la art.1324 și doar cu acordul în scris sau la cererea prealabilă în scris a persoanelor indicate în prezentul alineat. Măsura dispusă conform prezentului alineat urmează a fi încetată imediat după dispariția temeiului care a stat la baza autorizării acesteia sau la cererea expresă a persoanei în privința căreia a fost dispusă măsura[2].

Reieșind că fapta infracțională trebuie să fie o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă.

Activitatea de urmărire penală efectuată de organele de urmărire penală, au o importanță deosebită în cadrul unui stat pentru stabilirea ordinii de drept, pentru protejarea și ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pentru stabilirea faptelor care constituie infracțiunii, pentru identificarea persoanelor care au săvîrșit infracțiune cît și pentru stabilirea faptului de a expedia cauza penală în instanța de judecată.

Urmărirea penală este efectuată de către ofițerii de urmărire penală din cadrul Inspectoratului General de Poliția, Centrului național Anticorupție și Serviciului Vamal

Activitatea ofițerilor de urmărire penală este ghidată de codul de procedură penală și Legea cu privire la statutul ofițerului de urmărire penală.

Lege privind statutul ofițerului de urmărire penală nr. 333 din 10.11.2006 , publicată în Monitorul Oficial nr. 195-198/918 din 22.12.2006, prin prisma articolul 3 al prezentei legi prevede că:

(1) În exercitarea atribuțiilor, ofițerul de urmărire penală este independent, se supune numai legii, indicațiilor scrise ale conducătorului organului de urmărire penală, ale procurorului și hotărîrilor instanței de judecată, emise în limitele competenței lor și în conformitate cu legislația în vigoare.

(2) Urmărirea penală în cauze penale se efectuează în strictă conformitate cu prevederile Constituției Republicii Moldova, ale Codului penal și ale Codului de procedură penală, ale altor legi, cu principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional.

(3) Activitatea ofițerului de urmărire penală se bazează pe principiul legalității, egalității tuturor persoanelor în fața legii și prezumției nevinovăției.

(4) Ofițerul de urmărire penală este obligat să asigure participanților la proces deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condițiile legii.

(5) Urmărirea penală se efectuează pe principiul egalității cetățenilor în fața legii, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere, origine socială sau orice altă situație.

(6) Ofițerul de urmărire penală are obligația de a porni, în limitele competenței, urmărirea penală în cazul în care este sesizat, în modul prevăzut de legislație, că s-a săvîrșit o infracțiune și de a efectua acțiunile necesare în vederea constatării faptei penale și a persoanei vinovate.

(7) Ofițerul de urmărire penală apreciază probele în conformitate cu propria convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate, dobîndite în modul stabilit de legislație [9].

De obicei în activitatea de urmărire penală a ofițerilor de urmărire penală, sunt cunoscute o serie de aspecte a vieții intime, private și de familie, aceste aspecte se cunosc în cadrul efectuării percheziție la domiciliul persoanelor, la audierea persoanelor, la interceptarea și înregistrarea comunicărilor telefonice, la acțiunile de filaj, la interceptarea și înregistrarea imaginilor, la examinarea obiectelor obținute în urma efectuării perchezițiilor.

Cazuri elocvente sunt: la efectuarea percheziției la domiciliul unui cetățean s-a găsit un telefon mobil sau un laptop, respectiv organul de urmărire penală va ridica laptopul sau telefonul mobil deoarece în acestea se pot stoca informații referitoare la săvîrșirea infracțiunii sau alte date care ar avea importanță probatorie pentru soluționarea cauzelor penale și aflarea adevărului.

De obicei obiectele ridicate se sigilează, se împachetează se ridică. după care se autorizează la judecătorul de instrucție accesul în laptopul dat sau la telefon, unde după caz se examinează sau se numește expertiza criminalistică.

Toți acești pași sunt făcuți în scopul neadmiterii încălcării dreptului la viața privată și de familie, sau secretul corespondenței, în acest sens nefiind careva abuzuri din partea colaboratorilor organelor de drept.

Mai mult ca atît, dacă nu se vor întreprinde acești pași, acțiunile efectuate de ofițerul de urmărire penală pot fi declarate nulității de către instanța de judecată, pe calea nerespectării procedurii penale, în plus poate fi atras la răspunderea penală în cazul în care în acțiunile acestuia sunt prezente elementele constitutive ale infracțiunii.

Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (Strasbourg, 28.01.1981) prevede că fiecare Parte la Convenție desemnează una sau mai multe autorități ca să-și acorde sprijin reciproc pentru implementarea acesteia. Ulterior, Protocolul adițional la Convenția pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, cu privire la autoritățile de control și fluxul transfrontalier al datelor cu caracter personal (Strasbourg, 08.11.2001), prevede că fiecare Parte va conferi uneia sau mai multor autorități responsabilitatea pentru asigurarea conformității cu măsurile prevăzute de legislația sa internă, care pun în vigoare principiile, stabilite în Capitolele 2 și 3 ale Convenției (ce vizează principiile de bază pentru protecția datelor și fluxurile transfrontaliere de date), precum și în acest Protocol.
      In aceeași ordine de idei, merită a fi menționat că și Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date stipulează că fiecare stat membru prevede una sau mai multe autorități publice să fie responsabile de supravegherea aplicării pe teritoriul său a dispozițiilor adoptate de statele membre în temeiul prezentei directive. 
      De asemenea, atît Protocolul adițional la Convenția nominalizată, cît și Directiva susnumită stabilesc expres că aceste autorități acționează în condiții de independență deplină în exercitarea atribuțiilor cu care sînt învestite[53].
     În acest context, odată cu adoptarea Legii nr. 17 – XVI din 15.02.2007 cu privire la protecția datelor cu caracter personal (abrogată însă la 14 aprilie 2012, la intrarea în vigoare a Legii nr. 133 din 8 iulie 2011 privind protecția datelor cu caracter personal), în Republica Moldova, autoritatea responsabilă de control asupra corespunderii prelucrării datelor cu caracter personal cerințelor prezentei legi a fost desemnat Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal. Ulterior prin Legea nr. 182 – XVI din 10.07.2008 a fost aprobat Regulamentul Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal, structurii, efectivului-limită și a modului de finanțare a Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal, respectiv fiind instituit organul de control al prelucrărilor de date cu caracter personal.
În baza acestor legi, Centrul a obținut statutul de autoritate publică autonomă, independentă față de alte autorități publice, persoane fizice și juridice. 
     Obiectivul Centrului este apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață privată în legătură cu prelucrarea și transmiterea transfrontalieră a datelor cu caracter personal.
    Personalul Centrului este format din funcționari publici și din salariați contractuali încadrați prin concurs în condițiile legii, iar în exercitarea atribuțiilor, funcționarii au dreptul la acces liber în încăperile și pe teritoriul deținătorilor de date cu caracter personal, precum și la documentele necesare, cu excepția documentelor care conțin informații atribuite la secret de stat. 
     În scopul acordării de consultanță și de asistență Centrului, pe lîngă acesta se creează, pe principii de voluntariat, Consiliul Consultativ, președintele căruia este directorul Centrului(). 

Potrivit Legii cu privire la protecția datelor cu caracter personal nr. 133 din 08.07.2011 publicată în Monitorul Oficial 170-175/492 la 14.10.2011 [10], Centrul național pentru Protecția datelor cu caracter personal are următoarele atribuții:

Articolul 19. Organul de control al prelucrărilor de date cu caracter personal

(1) Controlul asupra conformități prelucrării datelor cu caracter personal cu cerințele prezentei legi se efectuează de către Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal (în continuare – Centru), care acționează în condiții de imparțialitate și independență.

(2) Centrul este persoană juridică, dispune de ștampilă și de antet cu imaginea Stemei de Stat a Republicii Moldova. Sediul permanent al Centrului se află în municipiul Chișinău.

(3) Regulamentul Centrului, structura și personalul-limită ale acestuia se aprobă de Parlament.

(4) Bugetul Centrului se aprobă printr-o hotărîre a Parlamentului, după examinarea și avizarea lui pozitivă în comisia parlamentară de profil.

(5) Parlamentul remite Guvernului bugetul aprobat al Centrului pentru a fi inclus în proiectul legii bugetului de stat pentru anul următor.

Articolul 20. Atribuțiile și drepturile Centrului

(1) Centrul are următoarele atribuții:

a) monitorizează respectarea legislației cu privire la protecția informației și controlează aplicarea acesteia, în special dreptul la informare, de acces la date, de intervenție asupra datelor și de opoziție;

b) autorizează prelucrările de date cu caracter personal în cazurile prevăzute de lege;

c) emite instrucțiunile necesare pentru a aduce prelucrările de date cu caracter personal în conformitate cu prevederile prezentei legi, fără a atinge sfera de competență a altor organe;

d) oferă subiecților datelor cu caracter personal informații referitoare la drepturile lor;

e) dispune suspendarea sau încetarea prelucrării datelor cu caracter personal efectuate cu încălcarea prevederilor prezentei legi;

f) ține registrul de evidență al operatorilor de date cu caracter personal, ale cărui formă și conținut se aprobă de Guvern; registrul este public, cu excepția informației prevăzute la art.23 alin.(2) lit. l);

g) emite ordine în domeniul protecției datelor cu caracter personal și formulare tipizate ale notificărilor și ale registrelor proprii;

h) primește și analizează notificările privind prelucrarea datelor cu caracter personal;

i) efectuează controlul legalității prelucrărilor de date cu caracter personal conform unui regulament pe care îl elaborează și îl aprobă;

j) face propuneri privind perfecționarea legislației în vigoare în domeniul protecției și prelucrării datelor cu caracter personal;

k) cooperează cu autoritățile publice, cu mijloacele de informare în masă, cu asociațiile obștești și cu instituțiile similare din străinătate;

l) centralizează și analizează rapoartele anuale de activitate a autorităților publice privind protecția persoanelor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal;

m) sesizează organele de drept în cazul existenței unor indicii privind săvîrșirea infracțiunilor legate de încălcarea drepturilor subiecților datelor cu caracter personal;

n) constată contravenții și încheie procese-verbale conform Codului contravențional al Republicii Moldova;

o) informează autoritățile publice despre situația din domeniul protecției drepturilor subiecților datelor cu caracter personal, de asemenea răspunde la demersurile și interpelările acestora;

p) efectuează controlul îndeplinirii Cerințelor față de asigurarea securității datelor cu caracter personal la prelucrarea acestora în cadrul sistemelor informaționale de date cu caracter personal, aprobate de Guvern;

q) informează periodic instituțiile și societatea despre activitatea sa, despre problemele și preocupările prioritare în domeniul protecției drepturilor persoanei;

r) acordă asistență și execută cereri de asistență privind punerea în practică a Convenției pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal;

s) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege.

(2) Centrul are următoarele drepturi:

a) solicită și primește gratuit de la persoane fizice sau persoane juridice de drept public și de drept privat informațiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale;

b) obține de la operatori suportul și informațiile necesare executării atribuțiilor sale;

c) atrage specialiști și experți din domenii care necesită cunoștințe speciale pentru participarea la procesul de verificare prealabilă și de control al legalității prelucrării datelor cu caracter personal și încheie cu ei acorduri de confidențialitate;

d) cere de la operatori rectificarea, blocarea sau distrugerea datelor cu caracter personal neveridice sau obținute ilicit.

(3) Operatorii, indiferent de forma lor juridică de organizare, prezintă Centrului materialele și documentele solicitate cu privire la protecția datelor cu caracter personal în termen de 15 zile, dacă în solicitare nu se prevede un alt termen [10].

Un alt mecanism național de reglementare a dreptului la viața intimă, privată și de familie, este legea nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informație publicată în Monitorul Oficial nr. 88-90/664 la 28.07.2000 [11], care prevede:

Articolul 9. Accesul la informația păstrată în Fondul Arhivistic al Republicii Moldova

(1) Modalitatea accesului la informația păstrată în Fondul Arhivistic al Republicii Moldova este reglementată de Legea privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova și de prezenta lege.

(2) În caz de neconcordanțe între prevederile prezentei legi și cele ale Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova, se vor aplica dispozițiile prezentei legi.

Articolul 10. Drepturile solicitanților

(1) Persoana are dreptul de a solicita furnizorilor de informații, personal sau prin reprezentanții săi, orice informații aflate în posesia acestora, cu excepțiile stabilite de legislație.

(2) Dreptul persoanei de a avea acces la informații, inclusiv la informațiile cu caracter personal, nu poate fi îngrădit decît în condițiile legii.

(3) Orice persoană care solicită acces la informații în conformitate cu prezenta lege este absolvită de obligația dea-și justifica interesul pentru informațiile solicitate.

Articolul 11. Obligațiile furnizorului de informații

(1) Furnizorul de informații, în conformitate cu competențele care îi revin, este obligat:

1) să asigure informarea activă, corectă și la timp a cetățenilor asupra chestiunilor de interes public și asupra problemelor de interes personal;

2) să garanteze liberul acces la informație;

3) să respecte limitările accesului la informație, prevăzute de legislație, în scopul protejării informației confidențiale, vieții private a persoanei și securității naționale;

4) să respecte termenele de furnizare a informației, prevăzute de lege;

5) să dea publicității propriile acte adoptate în conformitate cu legea;

6) să păstreze, în termenele stabilite de lege, propriile acte, actele instituțiilor, ale căror succesoare sînt, actele ce stabilesc statutul lor juridic;

7) să asigure protejarea informațiilor ce se află la dispoziția sa de accesul, distrugerea sau modificarea nesancționate;

8) să mențină informațiile, documentele aflate la dispoziția sa, în formă actualizată;

9) să difuzeze de urgență pentru publicul larg informația care i-a devenit cunoscută în cadrul propriei activități, dacă această informație:

a) poate preîntîmpina sau diminua pericolul pentru viața și sănătatea oamenilor;

b) poate preîntîmpina sau diminua pericolul producerii unor prejudicii de orice natură;

c) poate opri răspîndirea informației neveridice sau diminua consecințele negative ale răspîndirii acesteia;

d) comportă o deosebită importanță socială.

(2) în scopul garantării liberului acces la informațiile oficiale, furnizorul de informații:

a) va asigura un spațiu amenajat pentru documentare, accesibil solicitanților;

b) va numi și va instrui funcționarii responsabili pentru efectuarea procedurilor de furnizare a informațiilor oficiale;

c) va elabora, în conformitate cu prezenta lege, regulamente cu privire la drepturile și obligațiile funcționarilor în procesul de furnizare a documentelor, informațiilor oficiale;

d) va acorda asistența și sprijinul necesar solicitanților pentru căutarea și identificarea informațiilor;

e) va asigura accesul efectiv la registrele furnizorilor de informații, care vor fi completate în conformitate cu legislația cu privire la registre;

f) va desfășura întrunirile și ședințele sale în mod public, în conformitate cu legislația.

(3) în scopul facilitării liberului acces la informație, furnizorul de informații va publica sau va face în alt mod general și direct accesibile populației informațiile ce conțin:

a) descrierea structurii instituției și adresa acesteia;

b) descrierea funcțiilor, direcțiilor și formelor de activitate ale instituției;

c) descrierea subdiviziunilor cu competențele lor, programului de lucru al acestora, cu indicarea zilelor și orelor de audiență a funcționarilor responsabili de furnizarea informațiilor, documentelor oficiale;

d) deciziile finale asupra principalelor probleme examinate.

(4) În conformitate cu prezenta lege, informațiile arătate la alineatul (3) al prezentului articol vor fi făcute publice în afara procedurii de examinare a cererilor privind accesul la informație.

(5) În scopul asigurării transparenței activității instituțiilor, eficientizării accesului la informație, creării condițiilor pentru căutarea, identificarea operativă a documentelor și informațiilor, autoritățile publice, instituțiile publice vor edita, cel puțin o dată pe an, îndrumare ce vor conține liste ale dispozițiilor, hotărîrilor, altor documente oficiale, emise de instituția respectivă, și domeniile în care poate furniza informații, vor pune la dispoziția reprezentanților mijloacelor de informare în masă date oficiale despre propria activitate, inclusiv despre domeniile în care poate furniza informații.

(6) Furnizorul de informații va proceda și la alte forme de informare [11].

Totodată de către Centrul național de protecție a datelor cu caracter personal, are atribuții de a iniția procedura contravențională în privința persoanelor care au încălcat dreptul la viața intimă, familială și privată.

Potrivit Articolul 4234, intitulat Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal, al Legii nr. 218 din 24.10.2008 codul contravențional al Republicii Moldova, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6/15 din 16.01.2009[6], care are conținutul :

”(1) Contravențiile prevăzute la art.741–743 se constată de Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal.

(2) Sînt în drept să constate contravenții și să încheie procese-verbale directorul, directorul adjunct și personalul abilitat cu funcții de control al Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal.

(3) Procesele-verbale cu privire la contravenții se remit spre examinare în fond instanței de judecată competente ”[6].

Prin urmare, modificarea dată a Codului contravențional a fost efectuată la 21.11.2011, astfel d enormă fiind în premieră pentru Republica Moldova, fapt care demonstrează încă o dată că există un instrument ce reglementează inviolabilitatea vieții private și de familie.

Conform Legii nr. 218 din 24.10.2008 Codul Contravențional al Republicii Moldova, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6/15 din 16.01.2009, și anume:

„ Articolul 741 Prelucrarea datelor cu caracter personal cu încălcarea legislației privind protecția datelor cu caracter personal [6]

(1) Nerespectarea cerințelor față de asigurarea securității datelor cu caracter personal la prelucrarea lor în cadrul sistemelor informaționale de date cu caracter personal

se sancționează cu amendă de 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 150 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în toate cazurile, de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.

(2) Prelucrarea datelor cu caracter personal fără notificarea și/sau autorizarea organului de control în domeniul prelucrării datelor cu caracter personal, atunci cînd notificarea sau obținerea autorizării este obligatorie, precum și prelucrarea datelor cu caracter personal de un operator neînregistrat în modul stabilit

se sancționează cu amendă de 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 150 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în toate cazurile, de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.

(3) Încălcarea drepturilor subiectului datelor cu caracter personal de a fi informat, de acces la datele cu caracter personal, de intervenție asupra datelor cu caracter personal, de opoziție și de a nu fi supus unei decizii individuale

se sancționează cu amendă de 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 150 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în toate cazurile, de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.

(4) Încălcarea regulilor de stocare și utilizare a datelor cu caracter personal

se sancționează cu amendă de 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 150 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în toate cazurile, de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.

(5) Transmiterea transfrontalieră a datelor cu caracter personal cu încălcarea legislației privind protecția datelor cu caracter personal

se sancționează cu amendă de 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 150 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în toate cazurile, de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an. 

Articolul 742. Refuzul de a furniza informații sau împiedicarea accesului personalului Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal

(1) Refuzul de a furniza informațiile sau documentele solicitate de Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal în procesul exercitării atribuțiilor de control, prezentarea unor informații neautentice sau incomplete, precum și neprezentarea în termenul stabilit de lege a informațiilor și a documentelor solicitate

se sancționează cu amendă de la 50 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 100 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice.

(2) Împiedicarea accesului personalului abilitat cu funcții de control al Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal în încăperile și pe teritoriul amplasării sistemelor de evidență a datelor cu caracter personal, la datele cu caracter personal prelucrate de operatori și/sau de persoanele împuternicite de operatori, la echipamentul de prelucrare, la programe și aplicații, la orice document sau înregistrare referitoare la prelucrarea de date cu caracter personal

se sancționează cu amendă de la 50 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice.  

Articolul 743. Neîndeplinirea deciziilor Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal

Neîndeplinirea în termenul stabilit a deciziei Centrului Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal privind repunerea în drepturi a subiectului datelor cu caracter personal, inclusiv privind suspendarea sau încetarea prelucrării datelor cu caracter personal, privind blocarea, distrugerea parțială ori integrală a datelor cu caracter personal prelucrate cu încălcarea legislației în domeniul protecției datelor cu caracter personal,

se sancționează cu amendă de la 50 la 150 de unități convenționale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 100 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei cu funcție de răspundere, cu amendă de la 250 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea, în toate cazurile, de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.[6]”

CNPDCP de la începutul activității sale, a inițiat deja 35 cauze contravenționale în privința colaboratorilor organelor de poliție și a sesizat organele de urmărire penale în privința încălcărilor depistate în domeniul folosirii sistemelor informaționale în care se stochează informații confidențiale referitoare la viața privată a persoanei.

Reieșind din faptul că în privință colaboratorilor de poliție fie ofițeri de urmărire penală fie ofițeri special de investigație au fost instrumentate cauze contravenționale și penale în domeniul protecției dreptului la viața intimă, privată și de familie, lucru care nu era posibil de realizat cu 10 ani în urmă, vorbește despre respectarea reală în Republica Moldova a dreptului constituțional privind viața privată.

Ratificarea și implementarea tratatelor privind protecția vieții private și a vieții de familie, în republica Moldova, nu a rămas doar la nivel de lege sau la nivel de hîrtie, dar prin exemplele aduse din legislația națională cît și exemplele practice, se înțelege că în activitatea organelor de drept se respectă drepturile și libertățile fundamentale ale omului, iar în cazul cînd sunt depistate careva încălcări ale legislației se intervine și se lichidează aceste încălcări.

În perioada sovietică, în Republica Moldova, existau practic 3 organe de drept; organele de miliție, organele de securitate și organele de procuratură, care înfăptuiau justiția.

Nu existat organe adiacente menite să verifice legalitatea unor acțiuni sau verificarea anumitor compartimente a justiției penale.

În prezent există un șir de mecanisme naționale care țin să reglementeze aplicabilitatea și respectarea normelor constituționale, acestea fiind interconectate la rîndul său[23, p. 21], avem organele de investigație unde legalitatea activității acestor organe este verificată de organele procuraturii, autorizarea acțiunilor de urmărire penală care au drept scop limitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului sunt stric permise și autorizate doar de judecătorul de instrucție la demersul procurorului, în așa mod activitatea de urmărire penală a fost divizată în mai multe părți pentru ca acțiunile de urmărire penală să nu fie lăsate la discreția unei persoane ca să le întreprindă.

La finele acestui paragraf, încercăm să susținem ideea că la ziua de astăzi în Republica Moldova, prin prisma activității organelor de drept, respectarea dreptului la viața intimă, privată și de familie este realizat conform normativelor legislației comunitare, este reglementat de legi constituționale, este protejat și pedepsit cu legea penală, iar în cazul aplicării legii contravenționale acest lucru este făcut de o altă autoritate care este independent de sistemul judecătoresc, de organele procuraturii și organele de urmărire penală.

Republica Moldova făcut pașii importanți în domeniul reglementării dreptului la viața intimă, privată și de familie, un lucru este cert, este necesar de timp că să fie schimbată totalmente ideologia societății și viziunile oamenilor asupra vieții private și de familie.

3.2. Jurisprudența CEDO privind interpretarea dreptului la viața intimă, privată și de familie

La nivel regional, internațional în domeniul reglementării vieții intime private și de familie a jucat un rol important Practica și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului.

În prezentul paragraf tinde să aducem exemple ale Jurisprudenței CEDO, prin prisma art. 8 al Convenției, și a cazurilor versus Moldova.

Cazul Iordachi și Alții contra Moldovei[38].

Cauza a fost inițiată printr-o cerere (nr. 25198/02) contra Republicii Moldova, din 23 mai 2002, depusă la Curte în conformitate cu articolul 34 din Convenția privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenție”) de către dl Vitalie Iordachi, dl Vitalie Nagacevschi, Dna Snejana Chitic, dl Victor Constantinov și dl Vlad Gribincea (“reclamanți”). 2. Guvernul Moldovei (“Guvern”) a fost reprezentat inițial de Agentul său dl V. Pârlog și ulterior de succesorul acestuia dl V. Grosu. 3. Reclamanții au pretins în particular, în conformitate cu Articolul 8 din Convenție, precum că dreptul lor la libera corespondență nu a fost respectat din momentul în care legea domestică, care reglementează înregistrarea convorbirilor telefonice, nu conține suficiente garanții împotriva abuzurilor din partea autorităților naționale

Curtea suplimentar accentuează asupra faptului că în anul 2007 judecătoriile moldovenești au autorizat virtual demersurile formulate de organele de urmărire penală (a se vedea mai sus paragraful 13). Din momentul în care acesta este un număr neobișnuit de mare al autorizărilor, Curtea consideră necesar de a atenționa că înregistrarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte serioasă în drepturile individului și numai niște motive solide bazate pe o bănuială rezonabilă că persona este implicată într-o activitate criminală gravă poate servi ca temei de autorizare. Curtea notează că legislația Moldovei nu definește criteriile de rezonabilitate a suspiciunilor împotriva persoanei în scopul autorizării unei interceptări. La fel legea nu conține garanții, în afară de una singură expusă în articolul 6 alin.(1), nemijlocit, că interceptarea poate avea loc doar atunci cînd este imposibil să fie atinse sarcinile. Aceasta, în opinia Curții, este un aspect îngrijorabil privit în contextul procentajului foarte mare a autorizațiilor dispuse de judecătorii de instrucție. Pentru Curte aceste circumstanțe, în mod rațional, conduc la ideea că judecătorii de instrucție personal nu întră în detalii cu privire la existența unei justificări incontestabile pentru autorizarea măsurilor secrete de urmărire. 52. Curtea este de părere că aceste disfuncții identificate au un impact asupra funcționării sistemului actual al activităților operative de investigații în Moldova. În acest context Curtea notează informația statistică conținută în scrisoarea Președintelui Aparatului Curții Supreme de Justiție (a se vedea mai sus paragraful 13). Potrivit acestei informații, în anul 2005 mai mult de 2500 de autorizații a interceptărilor au fost dispuse, în anul 2006 aproape 1900 și peste 2300 au fost dispuse în 2007. Aceste cifre arată precum sistemul măsurilor operative de investigații în Moldova, cu alte cuvinte, este abuziv, fapt care parțial se datorează garanțiilor inadecvate conținute în lege (a se vedea Association for European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria, citată mai sus, § 92). 53. În concluzie, Curtea consideră că legislația Moldovei nu oferă protecție adecvată împotriva abuzurilor autorităților în sfera interceptării convorbirilor telefonice. Ingerința în drepturile reclamanților conform Articolului 8, prin urmare nu a fost în corespundere cu noțiunea „prevăzută de lege”. Avînd în vedere aceste concluzii, nu este necesară aprecierea dacă ingerința a corespuns altor deziderate ale celui de al doilea paragraf al Articolului 8. 54. Ca rezultat a avut loc violarea Articolului 8 din Convenție în prezenta cauză.[38]

Cazul Meriacri contra Moldovei.

La originea cauzei se află cererea (nr. 53487/99) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl V. Meriakri („reclamant”), la 28 aprilie 1999. 2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistență judiciară, a fost reprezentat de dl A. Tănase, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog. 3. Invocând în substanță articolul 8 al Convenției, reclamantul s-a plâns de ingerința administrației închisorii în dreptul său la respectarea corespondenței sale cu Curtea și cu anumite autorități naționale.

La 5 martie 1997, el a fost reținut fiind acuzat de complicitate la jaf armat. La 22 iulie 1997, Judecătoria sectorului Buiucani l-a condamnat pe reclamant pentru pregătirea unui jaf cu circumstanțe agravante și, fiind recidivist periculos, l-a condamnat la doisprezece ani de închisoare, care să fie executată într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever. Reclamantul a depus apel împotriva acestei hotărâri. 10. La 20 noiembrie 1997, Tribunalul municipiului Chișinău a respins apelul ca fiind nefondat, menținând hotărârea judecătoriei. Reclamantul a depus recurs împotriva acestei decizii. După o ședință judecătorească, la 12 februarie 1998, Curtea de Apel, printr-o decizie irevocabilă, a respins apelul, menținând decizia tribunalului. 11. Reclamantul a depus o cerere la Curtea Europeană la 28 aprilie 1999. La scrisoarea sa adresată Curții la 2 august 1999, reclamantul a anexat o cerere pe care el a adresat-o la 16 iulie 1999 administrației închisorii, solicitând copii ale plângerilor sale trimise Procuraturii municipiului Chișinău și Procuraturii Generale, precum și răspunsurile primite. În partea de sus a cererii, cineva a scris: „Către unitatea specială. De luat măsuri. 17 iulie 1999”, iar pe verso documentului era o listă, scrisă de mână, dar nu de el, a unsprezece plângeri pe care el le-a adresat diverselor autorități naționale. Reclamantul, de asemenea, a transmis Curții o scrisoare adresată lui la 20 aprilie 1999 de către Misiunea OSCE în Moldova. Pe scrisoare erau aplicate numeroase ștampile care indicau că ea a trecut prin diverse oficii între 5 mai și 25 iunie 1999. Potrivit reclamantului, ea i-a fost transmisă lui abia la 1 iulie 1999. 12. În scrisoarea sa către Curte din 4 octombrie 1999, reclamantul a formulat o pretenție explicită că scrisorile sale au fost deschise de către administrația închisorii și a cerut Curții să indice Șefului Unității Speciale a închisorii să nu deschidă scrisorile adresate lui. Reclamantul a trimis înapoi Curții o scrisoare 3 HOTĂRÂREA MERIAKRI c. MOLDOVEI care data din 2 septembrie 1999 și care i-a fost adresată de către Grefa Curții, care avea aplicată ștampila: „Numărul de intrare 374, la 10 septembrie 1999”, și o mențiune scrisă de mână care prevedea: „Unitatea specială. Primită la 10 septembrie 1999”. Reclamantul a informat Curtea că el a primit scrisoarea abia la 22 septembrie 1999. 13. La 15 martie 2001, reclamantul a trimis înapoi Curții scrisoarea acesteia adresată lui, care data din 9 februarie 2001 și care avea aplicată ștampila: „Numărul de intrare 77, 22.02”. Cineva a scris, de asemenea, pe scrisoare: „Unitatea specială. 22.02.2001”. 14. Într-o scrisoare care data din 2 septembrie 2001, reclamantul s-a plâns că circa 80 de pagini de documente trimise lui de către Curte i-au fost transmise de către administrația închisorii într-un plic deschis. 15. La 10 iunie 2002, avocatul reclamantului a trimis Curții o copie a unei scrisori din 4 decembrie 2001 adresată lui de către reclamant, prin care reclamantul a solicitat o întâlnire. Scrisoarea a fost expediată la 7 decembrie 2001 fiind însoțită de o notă scrisă a directorului închisorii și având o ștampilă cu un număr de înregistrare aplicată pe ea, care prevedea: „Noi trimitem petiția deținutului condamnat Meriacre Victor Gheorghe deținut în instituția OȘC 29/15 din sectorul Rîșcani al orașului Cricova. Anexă 4 pagini”. 16. Reclamantul a fost eliberat din închisoare la 11 noiembrie 2004, ca rezultat al unei amnistii generale adoptată de Parlament. II. Dreptul intern pertinent.

Legislația aplicabilă la momentul pretinselor ingerințe 17. Articolul 30 al Constituției prevede o garanție generală a secretului corespondenței, în următorii termeni: „(1) Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare[1].” 18. Acest principiu a fost restrâns în privința deținuților. Prevederi specifice cu privire la secretul corespondenței deținuților condamnați au fost stabilite în HOTĂRÂREA MERIAKRI c. MOLDOVEI 4 Codul de executare a sancțiunilor de drept penal („Codul de executare”), care prevedeau următoarele: Articolul 14 „(1) Condamnatul beneficiază de drepturi stabilite de legislația de executare a sancțiunilor de drept penal în funcție de tipul pedepsei și de restricția drepturilor impuse condamnatului prin sentință a instanței judecătorești. (2) Condamnatul are dreptul: (c) să dea explicații și să poarte corespondență, să adreseze propuneri, cereri și reclamații în limba maternă, iar în caz de necesitate să se folosească de serviciile unui traducător.” Articolul 73 „(1) Condamnatul are dreptul să primească și să expedieze scrisori și telegrame într-un număr nelimitat. (2) „Corespondența condamnaților, expediată sau primită … este supusă controlului sau cenzurii. Cererea adresată avocatului parlamentar din partea unei persoane aflate într-un loc de detențiune nu va fi controlată de administrația penitenciarului și va fi trimisă adresantului în decurs de 24 de ore (modificat prin Legea nr. 18-XIV din 14 mai 1998). (4) Propunerile, cererile și reclamațiile adresate organelor de drept ierarhic superioare se expediază destinatarului în cel mult 3 zile.” 19. Codul de procedură penală („CPP”) prevedea în articolul 383 următoarele: „(2) …pachetele cu provizii și coletele sosite pe numele [deținuților condamnați] sunt supuse controlului, iar corespondența – cenzurii. …” 20. Legea nr. 1226 din 27 iunie 1997 cu privire la arestarea preventivă instituia reguli similare pentru persoanele arestate preventiv (articolul 12). Articolul 18 al acestei legi prevedea următoarele: „(2) Plângerile, cererile și scrisorile preveniților se controlează de către administrația locului de arest preventiv. Plângerile, cererile și scrisorile adresate procurorului nu sunt supuse controlului, urmând a fi expediate la destinație în 24 de ore de la depunerea lor.” 21. Reguli mai detaliate cu privire la operarea sistemului de cenzurare aplicat condamnaților se conțineau în Hotărârea Guvernului nr. 923 din 20 decembrie 1994: „(18) …Scrisorile se pun în cutiile poștale sau se transmit reprezentanților administrației în plicuri deschise. … 5 HOTĂRÂREA MERIAKRI c. MOLDOVEI (19)…Propunerile, cererile și plângerile ce conțin expresii obscene, inclusiv cu caracter calomniator, ce jignesc onoarea și demnitatea colaboratorului instituției, nu se expediază destinatarului. Asemenea scrisori se anexează la dosarul personal, iar expeditorilor li se aplică pedepse disciplinare.” B. Modificări în legislație 22. După pretinsele ingerințe din această cerere, legislația cu privire la cenzurarea corespondenței deținuților condamnați a fost modificată. Prima reformă s-a conținut în ordinul ministrului Justiției nr. 122 din 8 aprilie 2002, care a permis deținuților secretul unor categorii de corespondență cu conținut juridic: „(1) Orice corespondență a persoanelor deținute cu avocatul parlamentar, Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, avocatul lor nu poate fi supusă controlului sau cenzurii și urmează să fie transmisă adresatului în termen de 24 de ore de la depunere sau primire.” 23. Această excepție de la regula generală cu privire la cenzurare a fost extinsă, la o dată ulterioară din acel an, prin Legea nr. 1430, adoptată la 7 noiembrie 2002, care a intrat în vigoare la 3 decembrie 2002. Această Lege a abrogat articolul 73 (4) al Codului de executare (a se vedea paragraful 18 de mai sus) și a modificat articolul 73 (2) după cum urmează: „(2) Corespondența condamnaților, expediată sau primită … este supusă controlului sau cenzurii, cu excepția corespondenței cu organele de drept, cu avocații lor, cu organele naționale și internaționale legal constituite care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și urmează să fie expediată sau transmisă destinatarului în decurs de 24 de ore de la depunere sau primire.” Legea nr. 1430 a modificat, de asemenea, articolul 18 (2) al Legii nr. 1226 (a se vedea paragraful 20 de mai sus) după cum urmează: „(2) Plângerile, cererile și scrisorile preveniților, inclusiv ale inculpaților, se controlează de către administrația locului de arest preventiv. Corespondența prevenitului cu procurorul, cu avocatul său, cu organele naționale și internaționale legal constituite care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu poate fi supusă controlului sau cenzurii și urmează să fie expediată sau transmisă destinatarului în decurs de 24 de ore de la depunere sau primire.” 24. Articolul 383 (2) al CPP (a se vedea paragraful 19 de mai sus) a fost abrogat la 12 iunie 2003, iar prin Legea nr. 206 din 29 mai 2003, care a intrat în vigoare la 18 iulie 2003, corespondența persoanelor arestate preventiv nu mai este supusă cenzurii (a se vedea paragraful 20 de mai sus)[39].

Cazul Mancevschi contra Moldovei[40], care a depus o plîngere la CEDO în vederea încălcării art. 8 CEDO, astfel potrivit hotărîrii Curții, s-au constatat următoarele:

„Dacă ingerința a fost justificată 40. Curtea urmează să stabilească dacă ingerința a fost justificată prin prisma paragrafului 2 al articolului 8 al Convenției, adică dacă ea a fost „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime indicate în acest paragraf și dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop sau aceste scopuri. a. Dacă ingerința a fost „prevăzută de lege” 41. Reclamantul a susținut că ingerința nu a fost „prevăzută de lege”, deoarece încheierea de autorizare a percheziției nu includea detalii suficiente, ceea ce contravine cerințelor legale. 42. Curtea a observat că mai multe prevederi ale CPP descriu aspecte variate ale obținerii și executării autorizărilor de percheziție, cum ar fi obligarea judecătorului de instrucție de a motiva autorizarea percheziției și de a indica informații precum sunt scopul percheziției, persoana autorizată pentru efectuarea acesteia sau termenul pentru efectuarea percheziției. Obligarea judecătorului de instrucție de a indica astfel de detalii constituie o garanție importantă împotriva abuzurilor. Curtea este satisfăcută că, la prima vedere, cadrul legal privind autorizarea perchezițiilor corespunde exigențelor articolului 8 al Convenției. 43. Curtea notează că obiecțiile reclamantului s-au referit, în primul rând, la modul în care acest cadru legal a fost aplicat în această cauză. Curtea consideră că nerespectarea prevederilor legale poate duce la constatarea faptului că ingerința în drepturile reclamantului nu a fost „prevăzută de lege”, în sensul articolului 8. Totuși, în această cauză, ea constată că chestiunea respectării în practică a legii este strâns legată de faptul dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”, având în vedere, în special, relevanța principiului confidențialității relațiilor avocat-client pentru faptele examinate. Prin urmare, ea va examina această chestiune mai jos. HOTĂRÂREA MANCEVSCHI c. MOLDOVEI 12 b. Dacă ingerința a urmărit un scop legitim 44. Părțile au fost de acord că ingerința a urmărit scopul legitim de apărare a ordinii și prevenire a faptelor penale. Curtea este de acord cu această poziție. c. Dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică” 45. În ceea ce privește, în special, percheziționarea încăperilor și ridicarea de obiecte, Curtea a constatat în mod constant că statele contractante ar putea considera necesar să recurgă la asemenea măsuri pentru a obține probe materiale ale unor abateri. Curtea urmează să examineze dacă motivele aduse pentru justificarea unor astfel de măsuri au fost „relevante” și „suficiente” și dacă a fost respectat principiul proporționalității. În ceea ce privește ultima chestiune, Curtea trebuie, în primul rând, să se asigure că legislația și practica oferă persoanelor fizice garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor. În al doilea rând, Curtea urmează să examineze circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte pentru a stabili dacă, în acea cauză concretă, ingerința a fost proporțională cu scopul urmărit. Criteriile pe care Curtea le-a luat în considerație la examinarea ultimei chestiuni au fost, printre altele, circumstanțele eliberării autorizării pentru efectuarea percheziției, în special probele disponibile la acel moment, conținutul și scopul autorizării, modul în care percheziția a fost efectuată, inclusiv prezența unor observatori independenți în timpul percheziției, și posibilele repercusiuni asupra reputației și lucrului persoanei afectate de percheziție (a se vedea Buck v. Germany, nr. 41604/98, § 45, ECHR 2005-IV; Chappell v. the United Kingdom, 30 martie 1989, § 60, Seria A nr. 152-A; Camenzind v. Switzerland, 16 decembrie 1997, § 46, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII; Funke v. France, 25 februarie 1993, § 57, Seria A nr. 256-A; Niemietz, citată mai sus, § 37; și Smirnov v. Russia, nr. 71362/01, § 44, 7 iunie 2007, ECHR 2007-…). 46. În ceea ce privește garanțiile împotriva abuzurilor prevăzute de legislația Republicii Moldova, Curtea observă că percheziționarea biroului și domiciliului reclamantului a fost autorizată de către un judecător de instrucție. Competențele ofițerului de urmărire penală de a efectua o percheziție au fost, prin urmare, limitate doar la acțiunile autorizate de către un judecător independent, procedură care a fost respectată în această cauză. 47. Curtea notează că autorizarea percheziției eliberată de către judecătorul de instrucție, care a reprodus aproape în întregime ordonanța ofițerului de urmărire penală (a se vedea paragrafele 11 și 14 de mai sus), nu a indicat vreun detaliu referitor la ceea ce urma să fie căutat pe parcursul percheziției. Mai mult, autorizarea a fost formulată în termeni extrem de generali, pur și simplu autorizând „percheziția oficiului [reclamantului] „Lex Consulting SRL” situat la [adresa]”. 48. Curtea este frapată de această formulare generală, care a acordat ofițerului de urmărire penală o discreție nelimitată de a căuta orice dorea el atât la biroul, cât și la domiciliul reclamantului. Autorizarea nu conținea nici o informație despre motivele pentru care se credea că în urma percheziției apartamentului reclamantului și a biroului acestuia s-ar fi obținut probe cu privire la vreo abatere 13 HOTĂRÂREA MANCEVSCHI c. MOLDOVEI (a se compara cu hotărârea în cauza Niemietz, citată mai sus, § 37; Ernst and Others v. Belgium, nr. 33400/96, § 116, 15 iulie 2003; și Smirnov, citată mai sus, § 47). Doar după ce poliția a intrat în apartamentul reclamantului, acestuia i s-a cerut să predea „telefonul mobil și documentele referitoare la Rusman Ltd” (a se vedea paragraful 20 de mai sus). 49. Curtea mai observă că reclamantul nu era bănuit sau învinuit de comiterea unor infracțiuni sau activități ilegale. Pe de altă parte, în biroul său se aflau dosarele clienților săi. Luând în considerație faptul că percheziția a avut loc la biroul în care reclamantul activa ca avocat, fapt care ar fi putut avea implicații asupra principiului confidențialității relațiilor avocat-client, Curtea se aștepta ca judecătorul de instrucție să fi dat motive convingătoare și detaliate pentru autorizarea acestei măsuri, precum și să prevadă măsuri speciale în vederea protecției materialelor ocrotite de secretul profesional. Mai mult, înainte de a fi înlăturat din dosar de către ofițerul de urmărire penală, reclamantul a reprezentat o parte în dosarul penal în legătură cu care a fost autorizată percheziția. Astfel, percheziția ar fi putut duce la găsirea obiectelor și documentelor obținute de către reclamant în calitatea sa de reprezentant al persoanei acuzate, ceea ce, în mod evident, ar fi putut avea repercusiuni serioase asupra drepturilor persoanei acuzate garantate de articolul 6 al Convenției. Din acest motiv, înainte ca percheziția la biroul și domiciliul reclamantului să fie autorizată, trebuia să fie luate măsuri și mai riguroase de precauție. Totuși, judecătorul de instrucție nu a analizat vreunul dintre aceste aspecte în încheierile sale din 26 mai 2004. 50. În aceste circumstanțe, și în special având în vedere formularea în termeni generali a autorizărilor pentru efectuarea perchezițiilor și a lipsei vreunei măsuri speciale de protecție a confidențialității relațiilor avocat-client, Curtea constată că autoritățile naționale nu au adus motive „relevante și suficiente” pentru autorizarea perchezițiilor. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al Convenției. 51. Având în vedere constatările sale privind incompatibilitatea cu standardele consfințite prin Convenție a percheziționării biroului și a domiciliului reclamantului, Curtea nu consideră necesar de a verifica dacă modul în care perchezițiile au fost efectuate satisface exigențele articolului 8 al Convenției”[40].

Astfel prin aducerea acestor exemple conchidem că Republica Moldova are dosare pierdute la CEDO anume pe art. 8 al Convenției CEDO, cu încălcarea vieții private și de familie.

În speța cazul Mancevschii versus Moldova, CEDO tălmăcește art. 8 CEDO, prin prisma imixtiunii în viața privată sub aspectul ingerinții , Curtea s-a referit la faptul că statul permite imixtiunea în vița privată a persoanelor în cazul în care acesta este o măsură pentru prevenirea faptelor penale.

Ingerința acordată organelor de urmărire penală trebuie să fie bine limitate și concret să fie indicate obiectele căutate.

Totodată Curtea s-a expus asupra întocmirii actelor procedurale întocmite de ofițerul de urmărire penală și de către instanța de judecată, precum că încheierea judecătorului are același text cu ordonanța organului de urmărire penală, într-adevăr acest lucru vorbește despre faptul că judecătorul de instrucție nici nu s-a documentat în vederea cazului dat și nici nu a intrat în esență ce urmează să autorizeze.

Aceste cazuri în activitatea practică a organelor de drept sunt destul de des întîlnite, deoarece judecătorul de instrucție în activitatea sa este independent, oricum în proporție de 70 la sută se autorizează practic toate măsurile speciale și acțiunile de urmărire penală.

Totodată, la tălmăcirea art. 8 CEDO[16], Curtea face trimiteri la art. 6 CEDO care are următorul conținut:

„ARTICOLUL 6 Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în 10 11 măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa ;

b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer ;

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ;

e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”[16]

Acest fapt denotă că principiile fundamentale de drept sunt interconectate, și practic în majoritatea cazurilor nu se poate încălca absolut doar un singur principiu, principiul respectării vieții private și de familie este în primul rînd un principiu natural în opinia noastră, după care unul constituțional și în final politic.

Principiul respectării vieții private și de familie, î-l putem numi principiului principiilor din care iau naștere așa drepturi cum ar fi dreptul la secretul corespondenței, dreptul la căsătorie, dreptul la inviolabilitatea persoanei, la inviolabilitatea domiciliului să a proprietății private.

Dreptul la căsătorie este un drept fundamental protejat de CEDO prin art. 12 „Dreptul la căsătorie Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”().

Astfel dreptul la viața privată și de familie, în opinia noastră este o platformă în care se cuprind celelalte drepturi.

Conform Acordului de Asociere din 27.06.2014 între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte publicat în Monitorul Oficial 185-199/442 la 18.07.2014, articolul 2, intitulat principii generale[54], care prevede:

”(1) Respectarea principiilor democratice, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum sunt proclamate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și definite în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în Actul final de la Helsinki din 1975 al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, precum și în Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990, reprezintă baza politicilor interne și externe ale părților și constituie un element esențial al prezentului acord. Combaterea proliferării armelor de distrugere în masă, a materialelor conexe și a vectorilor acestora constituie, de asemenea, un element crucial al prezentului acord.

(2) Părțile își reiterează angajamentul față de principiile economiei de piață, față de dezvoltarea durabilă și față de un multilateralism eficace.

(3) Părțile își reafirmă respectul față de principiile statului de drept și ale bunei guvernanțe, precum și obligațiile lor internaționale, în special în cadrul ONU, al Consiliului Europei și al OSCE.

(4) Părțile se angajează să încurajeze cooperarea și bunele relații de vecinătate, inclusiv cooperarea în domeniul dezvoltării de proiecte de interes comun, îndeosebi cele legate de prevenirea și combaterea corupției, a activităților criminale, organizate sau de alt tip, inclusiv cele cu caracter transnațional, și a terorismului. Acest angajament constituie un factor-cheie în dezvoltarea relațiilor și a cooperării între părți și contribuie la menținerea păcii și a stabilității în regiune[54]”.

În acest sens, cu toate că Acordul de asociere este un tratat al uniunii Europene semnat în domeniul economic, avînd drept ca scop consolidarea liberalizării pieții de desfacere a mărfurilor, prin libertatea circulației mărfurilor, capitalului, persoanelor și libertatea prestării serviciilor, oricum se face referință la tratatele pilon din domeniul respectării drepturilor universale ale omului, cum ar fi: Declarația Universală a Drepturilor Omului și definite în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în Actul final de la Helsinki din 1975 al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, precum și în Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990, acestea reprezentînd fundamentul relațiilor sociale și relațiilor dintre state și cetățenii lor.

Statele din Comunitatea Europeană au înțeles că, pentru a se înregistra careva progrese în domeniul tehnicii, IT, al culturii, economic ș.a.m.d., este necesar de a da omului libertatea, libertatea exprimării, libertatea circulației, libertatea de a își alege modul de viață, omul găsindu-și mediul ambiant în care vrea să fie plasat și să trăiască, mai ușor se încadrează în societate și își capătă drumul său în viață.

În această ordine de idei, susțin politicile duse de Comunitatea Europeană din domeniul reglementării vieții private și de familie a persoanei.

În continuare vrem să atragem atenția asupra art. 14 al Convenției CEDO intitulat Interzicerea discriminării, care prevede:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”[16].

Astfel prezența minorităților sexuale într-o societate ține de aspectul vieții private și de familie, legea nu condamnă parteneriatele dintre două persoane de același sex, mau mult ca atît mai nou există tendința statelor europene de a agrea și a permite căsătoriile de același sex.

Totodată nu există discriminare în dependență de limba vorbită, în republica Moldova, la ziua de astăzi este o problemă cu care se ciocnește societatea.

Jurisprudența CEDO, prin hotărîrile și deciziile Curții europene pentru drepturile omului, au rolul de a reglementa inviolabilitatea vieții intime, private și de familie, la ziua de azi cazurile pierdute la CEDO de către Moldova, în coraport cu perioada 2000 – 2010, au scăzut Republica Moldova nefiind lider la capitolul cazuri pierdute la CEDO, acest fenomen vorbește despre faptul că în țara noastră încet – încet lucrurile se mișcă spre respectarea drepturilor și libertăților constituționale.

Rolul practicii CEDO, este acela de a reglementa și a tălmăci legislația națională[31, p. 156], prin aducerea exemplelor CEDO în prezentul paragraf, înțelegem că Curtea Europeană pentru Drepturile Omului interpretează legislația națională a Republicii Moldova prin prisma situaților de fapt, CEDO dă o critică obiectivă legislației naționale și contrapune acțiunilor statului în privința persoanelor urmărite penal.

După cum am observat la judecarea cauzelor CEDO, dă apreciere inițial situaților de fapt, după care ascultă părțile referitoare la situațiile de drept, ulterior contrapune normele de drept național a părților cu normele juridice ale Convenției CEDO.

Convenția CEDO, prin prisma articolelor sale reglementează principiile generale de drept.

În opinia noastră este important ca, normele și situațiile de drept reglementate de CEDO, să fie aplicate corect de la caz la caz, interpretarea să fie una obiectivă și să nu se ajungă la birocrație din punct de vedere practic.

Exemplu elocvent ar fi, în cazul în care suntem stopați de către Polișia de Patrulare, pentru verificarea documentară,după cum cunoaștem automobilul prin prisma codului de procedură penală face parte din reglementarea juridică a inviolabilității domiciliul și a proprietăți, în acest caz, sunt două căi de interpretare, ofițerul d epolișie în cazul unui control de rutină, dacă am fost stopați în timpul nopții are dreptul să solicite de la noi să examineze salonul autoturismului, vizual, noi putem fie să îi permitem, fie să îi refuzăm.

În cazul în care ofițerului de poliție îi este refuzată examinarea vizuală a salonului automobilului, se necesită mandatul judecătoresc de a efectua percheziția.

Exemplul adus, ține de reglementarea vieții private, intime și de familie, spațiul din interiorul unității de transport cît și de inviolabilitatea domiciliului, norma reglementează în opinia noastră eventualele abuzuri din partea organelor de poliție, ca exemplu să nu staționeze autoturismele la întîmplare și să le examineze vizual salonul sau portbagajul fără acordul cetățeanului sau fără mandatul judecătoresc.

Principiile consacrate în Convenția Europeană pentru drepturile omului are drept scop reglementarea celor mai grave situații care pot apărea în domeniul lezării drepturilor și libertăților constituționale, și este un ghid în activitatea practică a organelor de drept pentru a nu constrînge abuziv drepturile și libertățile persoanei.

Totodată, nu trebuie pe de o parte nici noi cetățenii, să interpretăm Principiile generale ale convenției la orice pas, în sens că pentru oricare lucruri minuscule și lipsite de importanță.

3.3. Aplicabilitatea normelor juridice privind dreptul la viața intimă, privată și de familie în Republica Moldova

În paragrafele precedente am vorbit despre conceptul, noțiunea de drept la viața intimă privată și de familie, am făcut referința la evoluția și istoricul acestui principiu, cît și am enumerat lista actelor normative din domeniul dreptului internațional și a dreptului național care reglementează inviolabilitatea dreptului la viața privată și de familie.

Pe lîngă faptul că, normele juridice ce reglementează dreptul la viața privată și viața de familie, sunt norme imperative și onerative, care o bună parte se găsesc în ramurile de drept procesual penal și contravențional, norme aplicate de către colaboratorii organelor de drept de la noi din țară, totodată studiind jurisprudența CEDO, prin exemplele aduse împotriva Republicii Moldova, observăm că majoritatea cazurilor se rezumă la faptul că au fost încălcate drepturile din materia dreptului omului de către organele de ocrotire a normelor de drept.

În Republica Moldova, mai există un alt mecanism care ar reglementa inviolabilitatea dreptului la viața privată și de familie, și anume este instituția Ombudsmanului.

Instituția Ombudsmanului a fost înființată în Suedia, în anul 1809, de către Parlament care a introdus în noua Constituție Biroul Ombudsmanului Parlamentar, ca instrument care să poată permite Parlamentului să exercite un anumit control asupra exercițiului puterii de către executiv, prin monitorizarea modului în care autoritățile publice respectă legile.

Dar această idee nu era nouă în 1809. Monarhul absolut Karl al XII-lea a creat în anul 1713 Biroul Ombudsmanului Suprem al Majestății Sale. În perioada respectivă, Karl al XII-lea era în Turcia (într-o zonă aflată pe teritoriul Basarabiei de astăzi) de aproape 13 ani, iar în absența sa administrația a devenit neglijentă. Ca urmare, el a reglementat Ombudsmanul Suprem ca fiind reprezentantul său suprem în Suedia.

Sarcina acestuia era de a se asigura că judecătorii (mai târziu și funcționarii publici în general), acționau cu respectarea legilor în vigoare și își desfășurau activitatea în mod corespunzător în alte privințe[36, p. 171].

Dacă Ombudsmanul aprecia că aceștia nu își îndeplineau sarcinile în mod corespunzător, era abilitat să inițieze procedurile legale împotriva lor pentru abatere de la sarcinile lor. În anul 1719, Ombudsmanul Suprem a devenit Cancelarul Justiției[50]. Acest birou încă mai există și în prezent, Cancelarul Justiției acționând ca Ombudsman guvernamental. În anul 1766, Parlamentul a ales pentru prima data Cancelarul Justiției, dar din 1772 numirea Cancelarului Justiției a redevenit o prerogativă regală.

Potrivit Constituției din 1809, puterea statului a fost împărțită între rege și Parlament. Regele numea Cancelarul Justiției (cu alte cuvinte, acesta era Ombudsmanul regal), în timp ce Parlamentul numea Ombudsmanul Parlamentar. Principalul scop pentru care a fost înființat a fost pentru a apăra drepturile cetățenilor prin stabilirea unei agenții de supervizare complet independentă de executiv. Ca și Cancelarul Justiției, sarcina Ombudsmanului era de a supraveghea aplicarea legilor de către judecători și funcționarii publici. Astfel, Constituția din 1809 prevedea ca Parlamentul să numească în funcția de Ombudsman Parlamentar o persoană „cunoscută pentru competența sa judiciară și pentru probitatea sa exemplară”. Prin urmare, rolul său era de a veghea asupra protecției drepturilor cetățenilor.

 De exemplu, printre atribuțiile Ombudsmanului Parlamentar se aflau încurajarea aplicării uniforme a legislației și clarificarea obscurităților legislative. Activitatea sa se desfășura mai ales sub forma de inspecții și anchete. Plângerile au jucat un rol relativ nesemnificativ în perioada de început. În primul secol de existență al Ombudsmanului Parlamentar, numărul total de plângeri a fost de aproximativ 8000[50].

În Republica Moldova pentru prima dată instituția Ombudsmanului a fost implememtată prin Legea nr. 1349 din 17.10.1997 cu privire la avocații parlamentari[13].

Potrivit prevederilor Legii cu privire la avocații parlamentari, care avea următorul text :

Art.1. – Activitatea avocatului parlamentar este menită să asigure garantarea respectării drepturilor și libertăților constituționale ale omului de către autoritățile publice centrale și locale, instituții, organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociațiile obștești și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile.

Art.2. – Avocații parlamentari contribuie la apărarea drepturilor omului prin prevenirea încălcării acestora și repunerea în drepturi a omului, la perfecționarea legislației ce ține de domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populației prin aplicarea procedeelor menționate în prezenta lege[13].

Prin urmare înțelegem, că în Republica Moldova, instituția Ombudsmanului a fost reglementată legal încă din anul 1997.

Instituția Ombudsmanului în Republica Moldova a purtat de numirea de avocat parlamentar.

Avocatul parlamentar în republica Moldova are drept scopul de protejarea drepturilor constituționale ale omului.

În acea perioadă existau 4 avocați parlamentari, printre care un avocat parlamentar fiind specializat în protecția drepturilor și libertăților constituționale ale minorilor.

În prezent instituția avocatului parlamentar se bucură de o lege nouă care reglementează instituția dată, astfel prin Legea cu privire la avocatul parlamentar (Ombudsmanul) nr. 52 din 03.04.2014[15], astfel însăși în preambulul legii are prevede: “ Confirmînd adeziunea  la Declarația universală a drepturilor omului, la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la alte acte juridice internaționale cu privire la drepturile omului și luînd în considerare că, în conformitate cu Statutul ONU, statul stimulează respectarea drepturilor și libertăților omului și  asigură apărarea drepturilor și libertăților tuturor persoanelor fizice pe teritoriul Republicii Moldova, 

   (1) Avocatul Poporului (Ombudsmanul) (în continuare – Avocatul Poporului) asigură respectarea drepturilor și libertăților omului de către autoritățile publice, de către organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, de către organizațiile necomerciale și de către persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile.
   (2) Avocatul Poporului  contribuie la apărarea drepturilor și libertăților omului prin prevenirea încălcării acestora, prin monitorizarea și raportarea modului de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului la nivel național, prin perfecționarea legislației ce ține de domeniul drepturilor și libertăților omului, prin colaborarea internațională în acest domeniu, prin promovarea drepturilor și libertăților omului și a mecanismelor de apărare a acestora, prin aplicarea procedeelor reglementate de prezenta lege.
   (3) Avocatul Poporului pentru protecția drepturilor copilului își exercită atribuțiile pentru asigurarea respectării drepturilor și a libertăților copilului și realizării, la nivel național, de către autoritățile publice centrale și locale, de către persoanele cu funcție de răspundere de toate nivelurile a prevederilor Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. 
   (4) Activitatea Avocatului Poporului și a funcționarilor care activează sub autoritatea sa are caracter public.
   (1) În activitatea sa, Avocatul Poporului se conduce de Constituția Republicii Moldova, de prezenta lege, de alte legi ale Republicii Moldova, precum și de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte.
   (2) În activitatea sa, Avocatul Poporului se ghidează de principiile legalității, egalității, imparțialității, transparenței, echității sociale, democrației, umanismului și se conduce  de conștiința sa.[15]”

În acest sens, observăm că reformele legislative în domeniul reglementării juridice și a protecției drepturilor constituționale continuă pînă în prezent, iar faptul adoptării unei legi noi dă dovadă că, legislatorul acreditează legislația comunitară cu cea națională, se încearcă ca să see creeze instituții similare în domeniul protecției drepturilor omului similare cu cele comunitare.

În cazul dat nu pute afirma, că avem de face doar cu o simplă schimbare a denumirii avocat parlamentar și ombudsman, dar totodată și de căpătare a noi atribuții și statut, Ombudsmanul în Republica Moldova, avînd contribuții și atribuții lărgite comparativ cu Legea din 1997, un rol primordial este acela că există posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională a Republicii Moldova, de a prezenta rapoarte anule parlamentului republicii Moldova, funcția de Ombudsman bucurîndu-se de inviolabilitate, independență.

Totodată Avocatul parlamentar nu poate fi arestat, reținut, percheziționat, astfel căpătînd imunitate.

Totodată noua legea, coonține prevederi care politic poate determina ca această instituție să nu fie controlată, exemplu elocvent ar fi că deține uun mandat de 7 ani, iar reținerea acestuia poate fi efectuată doar cu acordul Parlamanetului, astfel existînd preuspuneri întemeiate că persoana care deține funcția de Ombudsman nu va putea fi controlată sau verificată politic, iar într-o societate acest lucru este unul primordial.

De asemenea Avocatul Parlamentar fiind o persoană publică, prin ingtermediul mass-mediei poate să promoveze în societatea drepturile și libertățile omului, contribuind la ridicarea nivelului de cultură juridică.

La capitolul aplicabilitate normelor juridice privind reglementarea dreptului la viața privată și de familie, am dori să ne referim la instituția adopției care nemijlocit ține de viața de familie.

Potrivit Legii cu privire la regimul juridic al adopției, nr. 98 din 29.05.2010[12], confidențialitatea vieții private este respectată și prevăzută expres de art. 46 intitulat Confidențialitatea adopției, care are următorul conținut:

“ (1) Persoanele competente cărora le este cunoscut faptul adopției sînt obligate să păstreze confidențialitatea informațiilor obținute în procesul de adopție, inclusiv în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului, precum și ale părinților biologici. În caz contrar, ele poartă răspundere juridică conform legislației în vigoare.
    (2) Părintele adoptiv va informa copilul că este adoptat, de îndată ce vîrsta și gradul lui de maturitate o permit.
    (3) Părintele adoptiv și copilul adoptat au dreptul să obțină din partea autorității centrale extrase din Registrul de stat al adopțiilor al căror conținut atestă faptul, data și locul nașterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopția și nici identitatea părinților biologici ai adoptatului. 
    (4) Identitatea părinților biologici ai copilului adoptat poate fi dezvăluită înainte ca acesta să dobîndească capacitate deplină de exercițiu numai din motive medicale, cu autorizarea instanței de judecată, la cererea oricăruia dintre părinții adoptivi, a copilului adoptat, a autorității teritoriale ori a reprezentantului unei instituții medicale.
(5) După dobîndirea capacității depline de exercițiu, copilul adoptat poate solicita instanței de judecată de la domiciliul său ori Curții de Apel Chișinău, în cazul în care nu are domiciliu în Republica Moldova, să-i autorizeze accesul la informațiile referitoare la identitatea părinților săi biologici, aflate în posesia autorității centrale ori a oficiilor de stare civilă.
(6) Instanța de judecată citează autoritatea teritorială de la domiciliul copilului adoptat, după caz, autoritatea centrală, precum și orice altă persoană ale cărei cunoștințe profesionale pot fi utile în soluționarea cererii, și acceptă spre soluționare cererea dacă, potrivit probelor existente, constată că accesul la informațiile solicitate nu este dăunător integrității psihice și echilibrului emoțional al solicitantului și dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din partea autorităților competente în domeniul adopției. 
    (7) Se interzice eliberarea fără acordul adoptatorului sau al autorității teritoriale a extraselor din registrele de stare civilă ori a copiilor de pe acestea din care rezultă că părinții adoptivi nu sînt părinții biologici ai copilului adoptat.[12]”

Totodată, Legea cu privire la regimul juridic al adopției a fost adoptată conform prevederilor și principiilor Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale semnată la 29 mai 1993, prin urmare în prezenta lege fiind consfințite principiile unanim recuunscute de către comunitatea statelor părți la prezenta Convenție, acestea fiind aplicabile și pe teritoriul Republicii Moldova.

Cum am vorbit și în paragrafele precedente spre excepțiile care pot fi în domeniul reglementării vieții intime private și de familie, invocate concret de către organele de urmărire penală, și în domeniul adopției pot exista un șir de excepții și interdicții referitoare la adopție care permit imixtiune în viața de familie, pentru persoanele care nu au dreptul de a adopta copii, în următoarele cazuri cum ar fi:

a) decăzute din drepturile părintești;

b) a căror stare de sănătate nu le permite îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor și responsabilităților privind creșterea și educarea copiilor;

c) care se eschivează de la exercitarea obligațiilor părintești, inclusiv de la plata pensiei de întreținere a copiilor biologici;
d) care au adoptat anterior copii, însă nu și-au exercitat corespunzător obligațiile părintești și sînt decăzuți din exercițiul acestor drepturi sau copilul este luat din grija lor în temeiul unei hotărîri judecătorești, fără decădere din drepturi;
e) exonerate de obligațiile de tutore sau de curator din cauza îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor;
f) care au prezentat documente sau informații false pentru încuviințarea adopției;
g) care au fost condamnate pentru săvîrșirea unor infracțiuni intenționate: contra vieții și sănătății persoanei; contra libertății, cinstei și demnității persoanei; referitoare la viața sexuală; contra familiei și copiilor[12].

În acest mod de către autoritățile abilitate din domeniul adopției se duce evidența statistică referitoare la persoanele care doresc să adopte copii, fiind solicitate și culese informații despre viața lor privată.

Considerăm corectă prevedere legală și susținem ideea ca autoritățile competente din republica Moldova, care activează în domeniul adopției, să vegeheze și să controleze viața privată a persoanelor care dorec să adopte copii, în scopul formării unei decizii bazate pe idei obiective în vederea adopției, mai mult ca atît ca să nu se permită eventualele abuzuri în privința copiilor adoptați din partea părinților.

În cazul dat informația despre viața privată a părinților are o însemnătate relativ importantă, deoarece aceștia urmează să educe o nouă generație și statul practic le încredinețează acest lucru.

Un subiect tabu discutat în societatea noastră, ce ține de viața privată a persoanelor publice care ocupă funcții înalte de conducere, în continuare rămîne a fi discutat și reflectat în mass-media.

Există opinii diferite în acest sens precum că, fiecare om are dreptul la viața privată și de familie, și nu se acceptă careva publicări în mass-media a informților referitor la viața privată, pe de altă parte există opinia că unele aspecte ale vieții intime și de familie a persoanelor cu înalte funcții de răspundere sau cu funcții de demnitate publică ar fi bine să fie publicate în mass-media.

Mass-media în zilele noastre constituie a patru putere în stat, și cum spune oligarhul rus Berezovskii. M. “Dați-mi un post de televiziune și eu dintr-un scaun voi face președinte”.

În cele mai dese cazuri, pentru ridicarea cărova raitinguri televizate sunt publicate materiale ce țin de viața intimă, privată și de familie a persoanelor vizate, aceste peroane deseori sunt persoane publice, astfel considerăm că publicarea materialelor despre persoanele publice care ocupă funcții de demnitate publică este binevenită în societate deoarece numai astfel poate exista un stat de drept, cu un regim democratic, societatea trebuie să fie informată corect despre evenimentele care au loc.

Totodată nu trebuie de neglijat și investigațiile jurnalistice care sunt făcute, în scopul deconspirării ilegalităților făcute de persoanele cu funcții de demnitate publică sau cu înalte funcții de răspundere.

Un exemplu elocvent ar fi “Ziarul de Gardă”, din Chișinău, care publică materiale referitoare la viața privată și de familie a persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.

Legea nr. 260 –XVI din 27.07.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 131-133/679 din 18.08.2006, numită și Codul Audiovizualului al Republicii Moldova[14], prin prisma articolului 14 al prezentei legi intitulat „Asigurarea confidențialității surselor de informare”, care are următorul conținut:

„(1) Caracterul confidențial al surselor de informare utilizate în conceperea sau elaborarea de știri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe este garantat prin lege. 10 10

(2) Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursa informațiilor obținute în legătură directă cu activitatea sa profesională.

(3) Se consideră date de natură să identifice o sursă de informare următoarele: a) numele, numărul de telefon, adresa, alte date personale, precum și vocea sau imaginea unei surse; b) circumstanțele concrete ale obținerii informațiilor de către jurnalist; c) partea nepublicată a informației furnizate de sursa jurnalistului; d) datele cu caracter personal ale jurnalistului sau radiodifuzorului, legate de activitatea pentru obținerea informațiilor difuzate.

(4) Persoanele care, prin efectul relațiilor lor profesionale cu jurnaliștii, iau cunoștință de informații de natură să identifice o sursă prin colectarea, tratarea editorială sau publicarea acestor informații beneficiază de aceeași protecție ca și jurnaliștii.

(5) Dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanțele de judecată numai dacă această dezvăluire este necesară pentru apărarea siguranței naționale sau ordinii publice, precum și pentru soluționarea cauzei în instanță de judecată, atunci cînd: a) nu există sau au fost epuizate măsurile de alternativă la divulgare cu efect similar; b) interesul legitim al divulgării depășește interesul legitim al nedivulgării”[14].

Garantează libertatea activității jurnalistice, care este un pilon important într-o societate modernă și un stat democratic.

Referitor la un al pachet de legi care ar garanta respectarea reglementării juridice a vieții intime, private și de familie, dar potrivit cărora prevăd excepții de la norma generală, sunt legile privind reglementarea statutului funcționarului public, legea privind declararea conflictului de intere, Legea privind privind declararea și controlul veniturilor și al proprietăților persoanelor cu funcție de demnitate publică, judecătorilor, procurorilor, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere.

Deși, ținînd cont de specificul funcției ocupate, cu toate că persoana dată are dreptul la viața intimă, privată și de familie, însă reieșind din ideea averilor deținute, salariului primit, petrecerii timpului liber (concedii în străinătate), averi înscrise pe soții acesteia sau pe rudele de gradul I, II și III[37, p. 89], suntem de părerea că aceste particularități trebuie să fie făcute publice prin intermediul mass-mediei, să fie aduse la cunoștință societății, în scopul promovării transparenței în actele decizionale pe care le ia persoana.

Nu considerăm să fie făcute publice particularitățile relațiilor dintre soț și soție sau copiii acestora, publicarea informației despre averile acestor persoane nu trebuie să fie neglijate sub aspectul că se încalcă dreptul la viața privată și de familie, deoarece persoana deținînd proprietăți concrete se află la cîrma unui stat și este necesar de a exista transparență.

Nu suntem de acord ca să fie făcută publică viața privată și de familie, fără consimțământul persoanei a cetățeanului de rînd, referitoare la careva evenimente întîmplate în viața acestuia.

În acest sens, însăți legiuitorul a instituit prin lege Comisia Națională de Integritate, care are drept scop,   implementarea mecanismului de verificare și de control al declarațiilor cu privire la venituri și proprietate ale persoanelor care dețin o funcție de demnitate publică, ale judecătorilor, procurorilor, funcționarilor publici și ale unor persoane cu funcție de conducere și al declarațiilor de interese personale, precum și a mecanismului de soluționare a conflictelor de interese, acționînd conform principiilor legalității, imparțialității, independenței, celerității, ale dreptului la apărare și ale bunei administrări

În procesul activității, Comisia prelucrînd și stocînd date cu caracter confidențial despre persoanele care au declarat venituri cît și despre membrii familiilor ai acestora, în cazul dat fiind necesară transparență și obiectivitate în decizii.

Important este faptul că, în procesul prelucrării datelor cu caracter personal, referitoare la viața intimă și privată a persoanelor, să nu fie admise încălcări și violări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale peroanelor.

Datele confidențiale stocate în bazele de date au drept scop, sistematizarea informațiilor despre membrii societății, care ajută enorm la înfăptuirea justiției într-o societate, cît și prevenirea faptelor infracționale sau actelor de terorism.

În Republica Moldova, vorbind la capitolul aplicabilitate a normelor juridice privind reglementarea vieții private, intime și de familie, am enumerat o serie de autorități care în publicarea sau investigarea sectoarelor din viața privată și de familie, respectă normele juridice privind reglementarea acestui drept.

ÎNCHEIERE

În finalul acestei lucrări, considerăm că s-a efectuat o analiză a actelor normative din dreptul internațional și ale actelor normative din dreptul național care reglementează inviolabilitatea juridică a dreptului la viața intimă, privată și de familie.

Am definit noțiunile primordiale care alcătuiesc acest drept, am definit conceptul de viață privată, viață intimă și viață de familie, unde am demonstrat că anume acești factori joacă un rol important în dezvoltarea omului și a personalității umane într-o societate.

Începînd de la premiza respectării dreptului la viața intimă, viața privată și viața de familie, în cadrul unui stat, putem conchide că în dependență de respectarea acestui drept într-un stat se oglindește nivelul democrației în țara dată și transparență decizională în cadrul unui proces judiciar.

Totodată s-a explicat că sintagma viață intimă, privată și de familie, nu este doar un drept, dar este o obligație a statului de a garanta această realitate omului, este un principiu pilon, chiar am putea să-l definim ca principiul principiilor, este o libertatea fundamentală a omului, este un drept natural, drept constituțional și în final devenind drept social.

Nu putem neglija nici specificul evoluției și apariției a acestui drept constituțional, prin prisma civilizațiilor existente, cum ar fi Legea celor 12 table în imperiul Roman, Codul lui Hammurapi în Mesopotamia, Legile lui Manu din India, Codul de Legi a lui Lycurg din Sparta, Legile lui Dracon și Solon din Athena, Grecia Antică.

Totodată, nu este de neglijat și evoluția drepturilor și libertăților omului pe teritoriul Europei, un rol important l-a avut setul de legi adoptat în Anglia, începînd cu Magna Chartum Libertatum adoptată în 1215.

În 1679, tot în Anglia a fost adoptat Habeas Corpus Act, legea care prevedea procedura de reținere și arestare a cetățenilor, astfel garantîndu-le dreptul la libera circulație, și la faptul că nimeni ilegal nu va putea fi reținut sau arestat doar decît cu mandatul judecătoresc.

Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (în franceză Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța și în lume, bazele democrației moderne.

Declarația cuprinde un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) – articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10, „drepturi ale cetățenilor” (cetățeni francezi), care reamintesc și întăresc libertățile civile – articolele 6 și 14 și „drepturi ale societății” (națiunea franceză), care sunt componente constituționale – articolele 13, 15 și 16.

Un rol primordial în respectarea drepturilor omului au avut și revoluțiile petrecute pe teritoriul statelor europene, care au fost un promotor al acestora și prin care a impus regimurile monarhice să adopte noi documente în favoarea poporului ceea ce în acea perioadă nu era văzut cu ochi buni de către regii și monarhii ce conducea statul.

Revoluția de la Bastilia, Franța, anul 1789, unde au fost eliberați toți prizonierii politici, care de fapt erau mințile luminate ale secolului XVIII,m are promovau idea respectării drepturilor omului și a libertăților acestuia.

Revoluțiile din anul 1848, denumită în continuare și primăvara popoarelor, avînd epicentrul din Franța și răsfrângându-se în toată Europa, prin care popoarele au ieșit în fața guvernărilor corupte și represive pentru a își cîștiga și revendica drepturile naturale și constituționale[27, p.50].

Un alt factor care a determinat evoluția și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului au fost adoptarea Constituțiilor în statele din toată lumea începînd cu așa state cum au fost : Franța, Germania, Prusia, Austria, România, Rusia inclusiv și România.

La nivel de mecanisme internaționale în domeniul protecției șui reglementării drepturilor omului am vorbit de 2 mecanisme internaționale care nemijlocit influențează viața socială din Republica Moldova dar și modifică cadrul normativ al țării noastre.

Primul mecanism internațional din Domeniu drepturilor omului este Organizația Națiunilor Unite, care prin convențiile sale, impun statelor părți să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

La nivel european, regional este Curtea Europeană pentru drepturile Omului, CEDO, care judecă în materia drepturilor omului cazurile de încălcare a drepturilor constituționale ale omului de către stat, astfel prin deciziile și hotărîrile Curții se impune reabilitarea persoanelor petiționare.

Jurisprudența CEDO, fiind un punct de reper pentru organele de drept al statelor, ca în activitatea acestora să nu fie încălcate drepturile și libertățile constituționale.

La nivel național, de asemenea există acte normative menite să reglementeze inviolabilitatea vieții private și de familie, din ele ar ai: Constituția Republicii Moldova, Legile penale, legile civile, etc.

Toate organele de stat în activitatea acestora sunt obligate de a proteja drepturile și libertățile constituționale ale cetățeanului, în cazul în care fiind încălcate statul este obligat de a lua toate măsurile pentru a lichida aceste încălcări.

În Republica Moldova considerăm că există următoarele organe și autorități menite să protejeze drepturile și libertățile constituționale ale omului inclusiv și dreptul la viața intimă, privată și de familie, dintre acestea ar fi: organele procuraturii, organele de urmărire penală din cadrul IGP al MAI, Serviciului Vamal și Centrului Național Anticorupție.

Din autorități și instituții din domeniul protecției drepturilor constituționale am putea enumera: Ombudsmanul, centrul pentru Protecția datelor cu caracter personal și sistemul judecătoresc.

În republica Moldova, în opinia noastră noi considerăm că sunt adoptate un șir de acte normative privind reglementarea inviolabilității dreptului la viața privată, intimă și de familie.

Cadrul legislativ la noi în țară este unul destul de democratic, legislația națională fiind racordată la legislația comunitară, și se bazează pe aceleași principii de drept ce sunt consfințite și în tratatele internaționale și în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului[16].

Apariția unor probleme în domeniul încălcării drepturilor constituționale, în opinia noastră, nu țin de reglementarea proastă a drepturilor constituționale, iar în cazul nostru art. 8 CEDO, nu ține de careva lacune în legislație, dar ține concret de factorul uman.

Prin exemplele aduse din Jurisprudența CEDO, în domeniul reglementării prin prisma art. 8 CEDO, privind respectarea vieții private și a vieții de familie, Republica Moldova are 4 cazuri pierdute la CEDO, toate reflectînd situații diferite, și în cazul cercetării atent a speței se observă abuzurile intenționate ale autorităților din Republica Moldova, exemplu percheziția ilegală în oficiul avocatului, sechestrarea corespondenței deținutului de către administrarea penitenciarelor.

O realitate din Republica Moldova constă în faptul că, legile naționale sunt bazate pe principii democratice, dar o parte din practicieni activează pe principiile vechi, nu s-a schimbat conștiința juridică, mentalitatea și respectarea omului ca personalitate dar nu respectarea omului ca statut.

Nu putem invoca poziția că într-un stat justiția nu funcționează pentru că legislația este imperfectă, legea nu va putea sută la sută se reglementează juridic o situație, deoarece factorul uman nu este ceva precis dar este relativ, și anume omul face legea dar nu legea creează persoana, omul este acel care trebuie să aplice legea și în dependență de situație trebuie să o aplice în numele binelui, dreptății și a corectitudinii, trebuie să țină cont de transparență la procesul decizional.

Cît de perfectă nu ar fi legea, dacă există interese , aceasta mereu va fi interpretată în favoarea unui privat, în așa cazuri mereu sunt încălcate drepturile constituționale ale omului.

În opinia noastră, Republica Moldova, mai are de muncit mult la acest capitol, deși comparativ cu anii 2000-2010 în prezent avem o aplicabilitatea mai bună a legilor constituționale și a respectării acestora, dar în ziua de astăzi încă e puțin, noi considerăm că deja e timpul cînd statul nu trebuie să schimbe legile, dar trebuie să antreneze, să educe și să schimbe ideologia, mentalitatea societății și ridice nivelul de cultură juridică a societății, numai atunci vom avea o majoritatea pozitivă a respectării drepturilor constituționale.

Dreptul la viața intimă, privată și de familie cum am menționat este o libertate, și de acest drept sunt strîns legate alte drepturi cum ar fi: secretul corespondenței, egalitatea în drepturi indiferent de rasă, naționalitate, culoare, sex, etnie, limbă vorbită și apartenență politică.

Deși Constituția Republicii Moldova prin prisma art. 28 reglementează și consfințește acest drept, noi considerăm că acest articol trebuie modificat și completat.

Suntem de părerea că trebuie exclusă sintagma viața intimă, iar la art. 28 al Constituției de inclus prevederile art. 8 CEDO, acest lucru nu contravine legislației Republicii Moldova, cu toate că dreptul la viața intimă, privată și de familie este reglementată de CEDO, și Republica Moldova este parte la CEDO, și nu are cum să nu fie respectată această libertate, oricum Republica Moldova la capitolul cazuri pierdute la CEDO mulți ani a deținut întîietatea.

Țara noastră a plătit destul de scump pentru ca să se învețe de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului, deși în prezent oricum mai sunt cazuri pe rol la CEDO, însă se observă o tendință de scădere a sesizărilor parvenite din adresa cetățenilor țării noastre cît și a cazurilor pierdute.

Acest lucru, nu va putea fi schimbat într-o perioadă scurtă de timp, deoarece nu poți schimba abilitățile de lucru a unui om care a lucrat pe principiile vechi, mentalitatea sovietică.

Poate că cadrul normativ poate fi modificat prin simpla voatre și adoptare a legilor în Legislativ, dar mentalitatea omului poate fi schimbată doar prin generații și educație, într-o perioadă de 30 de ani poate și mai bine.

În domeniul respectării vieții intime, private și de familie factorul uman joacă un rol decisiv, CEDO și Constituția Republicii Moldova, reglementează la general respectarea acestui drept, fiecare interpretare a acestei norme ține de practica CEDO și raportarea acesteia la legislația națională.

Dreptul la viața intimă, privată și de familie este un drept inalienabil, care nu poate fi contestat de careva organ de urmărire penală sau instanță de judecată, nici o persoană nu poate fi privat de acest drept în totalmente, dar în dependență de situația juridică a individului acest drept poate fi limitat doar în cazurile expres prevăzute de legislația națională

Însăși Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, admite limitarea acestui drept parțial, în dependență de situație și permite ingerința în acest drept.

Legea permite ca acest drept să fie protejat, cetățeanul să se apere de abuzurile din partea autorităților în cazul în care aceste abuzuri persistă, dar totodată oferă autorităților care urmăresc persoanele învinuite de săvîrșirea unor infracțiuni să nu să se ascundă după acest drept.

În contextul celor expuse, sperăm că de către tinerii practicieni la activitatea practică, nu se va lua în considerație doar cadrul normativ național la aplicarea dreptului, dar se va ține cont și de prevederile legislației internaționale care reglementează juridic inviolabilitatea dreptului la viața intimă, privată și de familie.