Reglementarea Institutiei Cetateniei In Sistemul Constitutional Romanesc

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I

Instituția juridică a cetățeniei în sistemul constituțional românesc………………..

1.1. Definirea cetățeniei……………………………………………………………………………..

1.2. Sensurile noțiunii de cetățenie………………………………………………………………

1.3. Reglementarea juridică a cetățeniei române……………………………………………

1.4. Principii generale aplicabile cetățeniei române………………………………………..

CAPITOLUL II

Condițiile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române

2.1. Dobândirea cetățeniei române

2.1.1. Prin naștere

2.1.2. Adopția

2.1.3. Naturalizarea

2.1.4. Repatrierea

2.1.5. Copilul găsit pe teritoriul național

2.2. Pierderea cetățeniei române

2.2.1. Renunțarea la cetățenia română

2.2.2. Retragerea cetățeniei române

2.2.3. Alte moduri derivate

2.3. Conflicte de cetățenie

2.3.1. Bipatridia

2.3.2. Apatridia

2.4. Cetățenia de onoare

2.5. Dovada cetățeniei române

CAPITOLUL III

Studiu de caz comparativ privind aspecte legate de dobândirea și pierderea cetățeniei, din perspectiva legislației României, respectiv Republicii Cehe.

3.1. Metodologia cercetării

3.2. Tipul de studiu

3.3. Obiectivele cercetării

3.4. Studiu de caz comparativ privind aspecte legate de dobândirea cetățeniei române, respectiv cehe

3.5. Repatrierea, modalitate specifică de dobândire a cetățeniei atât în România, cât și în Republica Cehă, prilejuită de contextul internațional conflictual: situația etnicilor români și cehi din Ucraina

3.6. Cetățenia copilului găsit pe teritoriul național român/ceh

Introducere

Referitor la problematica ideii de cetățenie, aceasta ilustrează în primă fază o viziune analitică asupra raportului dintre individ și societate, aflându-ne în fața unei instituții considerată de doctrina de specialitate complexă, necesară, continuă și prin excelență, interdisciplinară, fapt ce impune cunoașterea sa în subsidență.

Acestea fiind spuse, în structura lucrării de față am încercat să surprind esența instituției cetățeniei prin selectarea unor situații revelatoare, care să o contureze drept un sistem în vigoare în dreptul românesc, fără a face abstracție de traiectoria evoluției sale ori de multiplele sale perspective. Cu această din urmă idee fac referire la sistemul generat de însăși Legea nr. 21 din 1 martie 1991, a cetățeniei române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anul III, nr. 44 din 6 martie 1991 și intrată în vigoare la distanță de 30 de zile de la publicare. Este lesne de înțeles că prezenta lege a fost supusă unor serii de modificări și completări ulterioare, acest lucru datorându-se necesității de a adapta legislația țării la schimbările ce au survenit de-alungul timpului în societatea noastră, relevanță având anii de după Revoluția din decembrie 1989 și până în anul aderării la Uniunea Europeană, în 2007, moment important în istoria națională, marcat prin alăturarea oficială a României statelor democratice.

Astfel, în primul capitol se regăsesc în linii mari considerații preliminare cu privire la instituția cetățeniei în sistemul constituțional românesc, susținute de opiniile specialiștilor în drept. De asemenea, am acordat o importanță deosebită principiilor generale aplicabile, cu precădere celui dintâi analizat, și anume numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor și ale libertăților fundamentale și sunt ținuți să respecte toate îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituție și de alte legi. În cuprinsul acestui subcapitol am conchis că este necesar să mă opresc asupra statutului de cadru militar, dat fiind faptul că, deși este cetățean român, acesta se înscrie în limitele unui regim juridic specific.

În cel de-al doilea capitol am surprins succint modalitățile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române, precum și condițiile de păstrare a acesteia. Un punct aparte detaliază conflictele de cetățenie ce pot apărea în cadrul unei societăți, fapt des întâlnit, pe care am încercat să îl explic, având drept suport literatura de specialitate, și, bineînțeles, legislația aferentă.

Studiul de caz se regăsește în cuprinsul capitolulul trei, unde, pornind de la o perspectivă comparativă asupra legislației cu privire la cetățenie între două țări membre Uniunii Europene, am analizat o speță de actualitate, și anume situația etnicilor cehi, respectiv români în Ucraina, dată fiind starea de nesiguranță asupra securității și integrității acestora, generată de contextul internațional conflictual.

În consecință, prin lucrarea de față am încercat să surprind aspectele instituției cetățeniei în cadrul unui stat și cum aceasta dirijează existența indivizilor unei societăți.

CAPITOLUL I

Instituția juridică a cetățeniei în sistemul constituțional românesc

1.1. Definirea cetățeniei

În prezent, mare parte din legile fundamentale ale lumii utilizează noțiunea de cetățenie pentru a ilustra apartenența unui individ la un anumit stat, însă, inițial, aceasta se identifica cu termenul de naționalitate, ce se poate regăsi, de altfel, și în ziua de astăzi în unele constituții, de exemplu în Franța. Dar cum acesta din urmă ține de un proces istoric mai îndelungat, care are la bază ,,comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihologică, de viață, de tradiții și de idealuri, dar mai ales de trecutul istoric și de voința de a dăinui pe acest teritoriu”, cu alte cuvinte, indică apartenența la o națiune, și de aceea s-a preferat noțiunea de cetățenie deoarece, din punct de vedere juridic, ea exprimă cel mai bine statutul juridic al unei persoane. Potrivit literaturii de specialitate, ,,acest statut se bazează pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constituționale: pe de o parte, statul acordă, recunoaște și garantează drepturile și responsabilitățile care decurg din statutul de cetățean; pe de alta, în schimbul acestora, cetățenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care să o apere și să o promoveze.” Cetățenia este un raport juridic indisolubil legat de persoana titularului ei; el apare odată cu omul și dispare în principiu, odată cu dispariția lui; este permanent în timp și nelimitat în spațiu. Chiar atunci când se află în afara granițelor statului, cetățenii își mențin drepturi și obligații față de acesta; la rândul său statul are obligații, dar și drepturi față de cetățenii săi.

În raportul creat, cetățeanul îndeplinește rolul de subiect de drept, rol care implică atât drepturi civile și politice, cât și obligații, precum respectarea legilor, apărarea societății democratice în care conviețuiește, plătirea taxelor și impozitelor în funcție de veniturile realizate.

Studiile de specialitate arată cum ,,Regulile referitoare la cetățenie se integrează în mare măsură dreptului contituțional, care, prin definiție, reglementează raporturile dintre stat și cetățean, prin stabilirea principalelor drepturi, libertăți și îndatoriri ale acestuia din urmă, precum și prin fixarea condițiilor ce trebuie întrunite pentru a fi ales sau desemnat într-o funcție de conducere sau de reprezentare.” Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o populație, care să îi fixeze limitele personale (subiective) și un teritoriu, care să îi fixeze limitele spațiale (obiective). Conceptul de populație este analizat în cadrul dreptului constituțional prin prisma noțiunii de cetățenie și a celei de drepturi și libertăți fundamentale.

Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populația, apare justificată analiza raporturilor existente între aceasta și stat, mai precis între fiecare individ, ca membru component al populației și al statului respectiv.

Charles Tilly, sociolog american, istoric și om de știință, care a scris despre relația dintre politică și societate, definește cetățenia drept o relație complexă, cu mai multe aspecte, dintre care următoarele sunt cele mai importante:

a) cetățenia este o categorie de actori, subiecți de drept – cetățeni care au o relație privilegiată cu un stat anume;

b) este o legătură cu interdependețe dintre subiectul de drept, cetățeanul, și stat, relație ce impune obligații ambelor părți;

c) un rol care se definește prin totalitatea relațiilor cetățeanului (subiectul de drept) cu alții, relații care depind de legătura dintre stat și cetățean;

d) identitate formată de experiența decurgând din cele trei determinări anterior menționate, precum și de reprezentarea publică a acestora.

1.2. Sensurile cetățeniei române

Explicitată prin prisma dreptului constituțional român, noțiunea de cetățenie este privită ca sumă a patru sensuri, astfel:

1. cetățenia este o instituție juridică, adică totalitatea regulilor de drept ce au ca obiect de reglementare modul de dobândire și de pierdere a cetățeniei;

2. cetățenia este situația juridică (statutul) creată prin apartenența unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor corelative prevăzute de Constituție și celelalte legi;

3. cetățenia este un raport juridic între o persoană și colectivitatea de oameni care constituie societatea, colectivitatea reprezentată în cadrul acestui raport prin stat;

4. cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre individ și stat.

Cumulând aceste sensuri, se poate observa că cetățenia reprezintă acel statut legal al cetățenilor ca subiecți ai dreptului, care arată relațiile permanente social-economice, politice și juridice dintre o persoană fizică, pe de o parte, și respectiv, statul, pe de altă parte. Deținând această calitate, se dovedește atât apartenența individul în cauză la statul român, cât și posibilitatea sa de a se bucura de exercițiul tuturor drepturilor și îndatoririlor prevăzute de Constituție și de legile României.

1.3. Reglementarea juridică a cetățeniei române

Reprezentând baza organizării puterii de stat, populația interesează, bineînțeles, dreptul constituțional. Aceasta își găsește sensul prin intermediul cetățeniei.

Pornind de aici, voi face vizibilă ideea potrivit căreia, normele care reglementează cetățenia sunt norme ale dreptului constituțional, care totodată, formează o instituție a ramurii de drept discutate. În continuare, se impune ca problematica normelor care formează instituția juridică a cetățeniei să fie dezbătută și analizată, întâi de toate, de știința dreptului constituțional.

Luând în calcul această ordine de idei, actele normative care reglementează instituția cetățeniei în România sunt Constituția din 1991, republicată, izvorul principal al dreptului contituțional, și Legea cetățeniei române nr. 21 din 6.03.1991, modificată și completată de-a lungul timpului, ultima dată republicându-se în anul 2010. Relevantă în această privință este, de asemenea, și Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată de către Consiliul Europei la 6 noiembrie 1997, la Strasbourg, și ratificată de către România prin Legea nr. 396/2002, care formulează regulile și principiile privind cetățenia persoanelor fizice în caz de pluritate de cetățenii. Constituția României precizează în acest sens, în art. 11 și art. 20, incluziunea Convenției în dreptul nostru intern și în normele juridice care reglementează instituția cetățeniei române.

1.4. Principii generale aplicabile cetățeniei române

În lucrarea de față, am conchis faptul că este imperios necesar de aprofundat analiza normelor juridice care permit formularea principiilor ce stau la baza instituției cetățeniei române. Ele decurg, cu precădere, din Constituție și din Legea cetățeniei române, precum și din alte legi interne și internaționale, și stabilesc cadrul juridic general prielnic dobândirii și exercitării calității de cetățean român de către o persoană fizică.

Considerând acestea, din analiza normelor juridice care stau la baza instituției cetățeniei române, o serie de principii aplicabile se pot identifica în lucrările de specialitate.

Pe parcursul incursiunii în subiect, voi puncta câteva diferențe constatate între calitatea de cetățean român și statutul de cadru militar în activitate, cu scopul de a reliefa relația de interdependență dintre cele două condiții.

1. Așadar, cel dintâi principiu potrivit căruia, numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor și ai libertăților fundamentale și sunt ținuți să respecte toate îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituție și de alte legi are o serie de valențe.

După părerea mea, Cezar Bîrzea surprinde, în lucrarea sa, o perspectivă integratoare a acestui principiu, opinând astfel: ,,Cetățenia constă în ansamblul de drepturi și responsabilități conferite de stat cetățenilor săi. Este statutul legal al cetățenilor ca subiecți ai dreptului, care definește regulile și limitele apartenenței la o comunitate politică. Acest statut se bazează pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile contituționale: pe de o parte, statul acordă, recunoaște și garantează drepturile și responsabilitățile care decurg din statutul de cetățean; pe de alta, în schimbul acestora, cetățenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere și să o promoveze”.

Pornind de la acest principiu, se ramifică teza potrivit căreia, Constituția și legile țării oferă cetățenilor toate drepturile și libertățile fundamentale, în timp ce persoanelor care nu au această calitate (străinii și apatrizii) nu le conferă decât o parte din acestea. Aceasta nu semnifică altceva decât regula de bază a cetățeniei române. Cu alte cuvinte, există o diferență majoră între sfera drepturilor care pot fi exercitate de către cetățenii români și sfera drepturilor care pot fi exercitate de către persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale, cât și drepturi subiective obișnuite.

În acest sens, Dan Claudiu Dănișor socotește: ,,Doar cetățenii au capacitatea juridică deplină în raporturile de drept constituțional. Străinii și apatrizii nu sunt doar excluși de la exercitarea unora dintre ele, ei pur și simplu nu le au”.

Diferența constatată este următoarea: numai persoanele care dispun de calitatea de cetățean român beneficiază de unele privilegii când vine vorba de exercitarea anumitor drepturi și libertăți prevăzute de Constituție, și totodată, doar în cazul lor este relevantă obligativitatea respectării câtorva îndatoriri.

Instituția juridică a cetățeniei nu trebuie însă confundată cu instituția drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Normele care reglemtează cetățenia stabilesc condițiile în care unei persoane i se recunoaște statutul de cetățean, în temeul căruia el are toate drepturile și îndatoririle pe care statul le fixează cetățenilor săi. Unele drepturi și îndatoriri privesc în mod exclusiv pe cetățeni, nu se extind și asupra unor persoane care nu au statut de cetățean al acestui stat.

A. Afirmând acestea, drepturile circumscrise exclusiv cetățenilor români sunt, după cum urmează:

a) dreptul de vot (art. 36 din Constituția României, republicată), precum și dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative ale țării.

Cetățeanul român poate îndeplini, așadar, statutul de subiect politic activ, participant la viața politică, având rol important în crearea unei comunități ideale, ordonate pentru binele comun. De menționat este faptul că aderarea la Uniunea Europeană a lărgit perspectiva celui din urmă drept, prin crearea cadrului prielnic pentru depunerea candidaturii cetățenilor români în rândul autorităților administrației publice locale, în limitele prevăzute de legea organică.

Semnificativă în acest sens este opinia lui Dan Claudiu Dănișor: ,,Cetățeanul nu este, desigur, un individ care își sacrifică interesul privat de dragul binelui comun, ci unul care trăiește într-o societate astfel structurată încât nu are de ce să se teamă că interesul său privat va rămâne nerealizat datorită contrapunerii lui interesului general. Interesul general și cel particular sunt în societatea cetățenilor, complementare, nu contradictorii. Indivizii sunt, egali în ceea ce privește participarea la exercițiul puterii, în ceea ce privește accesul la beneficiile spațiului public și în ceea ce privește șansele”.

În rândul cetățenilor români se distinge o categorie aparte de indivizi, cadrele militare, care se bucură de un statut diferențiat, reglementat prin Legea 80/1995, ce le restrânge sau chiar le interzice anumite drepturi fundamentale de care se bucură toți ceilalți cetățeni ai societății românești și le incumbă îndatoriri mult mai pronunțate.

Prin urmare, un drept al cetățeanului român, acela de a alege și de a fi ales, devine interdicție pentru cadrul militar: ,,Cadrelor militare în activitate le este interzisă exercitarea următoarelor drepturi: b) să candideze pentru a fi ales în administrația publică locală, în Parlamentul României, precum și în funcția de Președinte al României”.

De aici decurge restrângerea exercițiului unui alt drept fundamental al cetățeanului, acela de asociere, înscris atât în textul Constituției, cât și în Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

b) dreptul de a ocupa anumite funcții, demnități publice, civile sau militare, în condițiile prevăzute de legile țării

Legiuitorul constituant condiționează acest drept și de dovedirea domiciliului în România. Condiția exclusivității cetățeniei române pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice, civile sau militare a fost eliminată în urma revizuirii textului constituțional; aceste funcții pot fi ocupate și de persoane care au dublă cetățenie, cu condiția să aibă domiciliul în România. De asemenea, funcțiile care nu implică executarea puterii de stat vor putea fi ocupate și de străini sau apatrizi.

Legea cetățeniei române stabilește încă din incipit raportul legal existent între calitatea de cetățean român și cea de cadru militar, statuând egalitatea tuturor cetățenilor români în fața legii, doar aceștia putând fi încadrați în funcții publice și militare. Această reglementare dă curs unei contradicții surprinsă în textul aceluiași act normativ: doar cetățenii români pot fi admiși în funcții publice și militare, dar cadrelor militare cetățeni români le este interzis ,,să îndeplinească alte funcții decât cele în care sunt încadrate, cu excepția cumulului prevăzut de lege, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale”.

Drept exemplificare, am ales să expun o situație cu care m-am întâlnit în perioada de practică universitară: un cadru militar în activitate, cu gradul de locotenent, îndeplinește funcția de șef compartiment achiziții, într-o unitate militară. El ocupă prin cumul și următoarele funcții:

– de planificare, organizare, coordonare și conducere a susținerii logistice a acțiunilor (activităților);

– prin cumul, este ofițer responsabil cu planificarea resurselor;

– prin cumul, este ofițer responsabil cu hrănirea efectivelor;

– prin cumul, este ofițer responsabil cu indicativul INSPECTORUL;

– prin cumul, este responsabil cu activitatea de valorificare.

Acestea fiind spuse, locotenentul, deși este încadrat și plătit pentru funcția de bază, el poate ocupa, prin cumul, și alte funcții interne datorită competențelor de care a dat dovadă, din ordinul comandantului sau atunci când unitatea are deficit de personal. Această derogare există, după cum am precizat mai sus, numai la nivel intern, pentru că atunci când vine vorba de ocuparea unei funcții din domeniul public, intervine așa-numita incompatibilitate, și acest drept îi este restricționat.

c) dreptul de a dobândi și de a păstra cetățenia română;

d) dreptul de a locui și de a-și stabili liber domiciliul sau reședința în orice loc din țară, de a nu fi extrădat sau expulzat din România

Extrădarea este un act politico-juridic între două state, care constă în predarea infractorului ori condamnatului statului unde s-a săvârșit infracțiunea sau s-a pronunțat condamnarea.

Practica extrădării se întâlnește în cazul unor infracțiuni grave precum terorismul, traficul de stupefiante, traficul de arme, omorul deosebit de grav, pirateria și altele.

În baza convențiilor internaționale, o persoană nu poate fi extrădată din România pentru rațiuni politice sau dacă în țara respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii.

Din România pot fi extrădați și expulzați cetățenii străini și apatrizi, numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.

Expulzarea, într-o definiție consacrată, “este instituția juridică în virtutea căreia autoritățile publice dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetățean străin sau apatrid) să părăsească țara, punând astfel capăt, în mod silit, șederii acestei persoane pe teritoriul său”. Expulzarea, deși motivată de considerente predominant politice, nu poate fi arbitrară și trebuie să i se lase expulzatului dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat.

Extrădarea și expulzarea se hotărăște de către justiție, garantul suprem al respectării drepturilor și libertăților cetățenești într-un stat de drept.

Cu referire la acest drept, cadrele militare sunt condiționate de funcția pe care o dețin în garnizoana în care își exercită activitatea, ele având posibilitatea de a-și muta reședința în limitele ordinului ministrului apărării naționale, și respectiv, cu aprobarea acestuia. De altfel, în cazul cadrelor militare, există situația ca decizia de a-și muta reședința să nu îi aparțină, ci să fie constrânse de situație, fiind detașate în interes de serviciu.

e) dreptul de a avea acces la orice informație de interes public.

Însumând toate aceste drepturi, se poate particulariza cum poate fi tras la răspundere cadrul militar cetățean român, în situația în care depășește limitele impuse de lege asupra exercitării unora. Încălcarea prevederilor de mai sus, cu caracter restrâns sau de interdicție pentru cel care ocupă o funcție militară, precum și a altora, cum ar fi declararea sau participarea la grevă [art. 28, lit.c) din Legea 80/1995], participarea la miting-uri, demonstrații, procese sau întruniri cu caracter politic sau sindical [art. 29, alin. (1), lit. g) din Legea 80/1995], încălcarea reglementărilor privind cumulul de funcții și a celor prevăzute în art. 30, alin. (2), lit. b) din Legea 80/1995, constituie abateri disciplinare, iar cel ce se face vinovat este trimis pentru a răspunde în fața Consiliilor de judecată.

O scurtă incursiune asupra celor două condiții analizate mai sus reliefează anumite interdependențe, în urma cărora iau naștere câteva aspecte particulare extrem de importante în cadrul circuitului social.

În primul rând, accederea la cariera militară presupune existența cetățeniei române. Art. 4, alin (1) din Legea 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, actualizată 2014, instituie într-un mod imperativ dependența exercitării funcției militare de dovedirea calității de cetățean român: ,,Pot fi ofițeri, maiștri militari sau subofițeri în activitate, persoanele care au cetățenie română și domiciliul în țară”.

În al doilea rând, același act normativ definește încă din primul articol această categorie aparte de indivizi: ,,Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înțelege cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor militară și de specialitate”. Următorul alineat vine în completare, reglementând relația existentă între cadrele militare și națiune, termen asociat comunității cetățenilor români, primele având îndatorirea de a servi intereselor colective, astfel încât se poate afirma faptul că raportul dintre acestea este unul de subordonare, armata fiind în serviciul poporului român.

B. Reflectând asupra problematicii îndatoririlor, numai cetățenii români sunt ținuți să respecte cu precădere toate obligațiile stabilite prin Constituție și legile țării, rezultând de aici faptul că cetățenia presupune un anumit grad responsabilitate civică.

Este lesne de înțeles că pentru cadrele militare, aceste îndatoriri au conotații mult mai puternice, iar încălcarea lor atrag răspunderea disciplinară.

B. Astfel, îndatoririle incumbate exclusiv cetățenilor români sunt:

a) îndatorirea de fidelitate față de țară

Se pune problema divizării îndatoririi fundamentale de fidelitate față de țară, astfel încât, pe de o parte, se identifică o îndatorire generală incumbată tuturor cetățenilor români, și, pe de altă parte, îndatorirea specifică, care se adaugă celui care deține o funcție publică sau este militar.

Cea dintâi îndatorire este firească într-un stat democratic, fiind anexată cetățeniei române, în vreme ce de-a doua categorie de cetățeni, cea care intră în incidența îndatoririi specifice, aceasta preia angajamentul prevăzut de funcția deținută, publică sau militară și răspunde cu credință de îndeplinirea sa, mărturie stând jurământul de credință depus.

,,Față de acestea, ocuparea unei funcții sau a unei demnități publice de către persoane care ar avea dublă cetățenie este o imposibilitate juridică. O persoană oricât de obiectivă și imparțială ar fi, ocupând o funcție sau o demnitate publică, nu poate ‹‹aparține›› decât unui singur stat. În această calitate, ea participă la luarea unor decizii în favoarea exclusivă a unui stat, unele măsuri sau decizii, având, prin excelență, caracter secret sau strict secret.”

b) îndatorirea de apărare a țării

Legea 45/1994 a apărării naționale surprinde în art. 14 modalitățile prin care poate fi asigurată apărarea patriei: ,,Resursele apărării naționale se constituie din totalitatea resurselor umane, financiare, materiale și de altă natură, pe care statul le asigură și le angajează în susținerea eforturilor de apărare a țării.”

După cum se poate observa, legislația nu individualizează persoanele din cadrul unei colectivități, și, fără discriminare, îndatorirea fundamentală de apărare a țării revine tuturor cetățenilor români, indiferent de sex, origine națională, ocupație, religie sau pregătire profesională. Din spirit civic și patriotic, ea devine o obligație morală transpusă juridic, materializându-se astfel datoria fiecărui individ în parte de a avea o conduită ireproșabilă, fidelă față de țară, fiind oricând pregătit să înfrunte orice pericol intern sau extern, care ar putea leza suveranitatea, independența și unitatea statului, integritatea teritorială sau chiar a valorilor democrației constituționale. Trecerea de la valențele morale la cele juridice privind concepția de apărare națională se întemeiază cu ajutorul măsurilor adoptate de către statul român, măsuri cu caracter obligatoriu atât pentru cetățenii de rând, cât și pentru autoritățile și instituțiile publice și private, precum și pentru operatorii economici, neavând importanță forma de proprietate.

Aparte, teritoriul național se află sub protecția devotată a armatei române, datoare să apere țara până la sacrificiul suprem, relevantă în acest sens fiind chiar cea dintâi îndatorire principală a cadrelor militare surprinsă în art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea 80/1995, care enunță faptul că acestea trebuie ,,să fie loiale și devotate statului român și forțelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieții, să respecte și să apere valorile democrației constituționale”.

Prin stabilirea unor limitări în ceea ce privește încorporarea și prin introducerea unor etape de selecție, dar și prin eliminarea obligativității îndeplinirii serviciului militar, s-a urmărit, în fapt, profesionalizarea armatei, toate acestea în vederea îndeplinirii interesului național.

c) obligația de a contribui la cheltuielile publice

Tot o dovadă de manifestare a civismului o reprezintă și participarea financiară la formarea și întreținerea resurselor publice. Pentru evitarea unui colaps în sistemul financiar public, s-a instituit obligația fundamentală de contribuție la cheltuielile publice prin impunerea sistemului fiscal. Prin contribuția adusă (contribuția de asigurări sociale – CAS, contribuția la sănătate – CASS, contribuția la șomaj), cetățenii români pot beneficia de prestațiile cuvenite atunci când este cazul. Din fondul public este susținută, totodată, și armata română, în vederea satisfacerii interesului colectiv de apărare, dispoziția care reglementează acest aspect fiind enunțată în Legea 45/1994: ,,Cheltuielile necesare organizării, înzestrării, mobilizării, întreținerii și instruirii efectivelor active și în rezervă, precum și finanțării lucrărilor de investiții ale forțelor armate se suportă din bugetul de stat și din alte fonduri legal constituite.”

d) obligația de a exercita drepturile și libertățile fundamentale cu bună-credință

Conștientizarea de către fiecare persoană în parte a egalității în drepturi și libertăți se dovedește prin îndeplinirea acestora cu bună-credință, altfel spus, cu respectarea aproapelui, fie el co-cetățean, străin sau apatrid, neaducând atingere drepturilor și libertăților niciunei părți implicate la un moment dat într-un raport social.

Pe lângă acestea, cadrele militare dispun și de îndatoriri specifice, conforme cu funcția exercitată, prevăzute în cuprinsul art. 8 din Legea 80/1995, astfel:

„b) să respecte jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp ordinele comandanților și ale șefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiții nu atrage râspunderea penală și civilă a subordonaților;

c) să prețuiască onoarea și gloria de luptă ale forțelor armate ale României, ale armei și unității din care fac parte, precum și demnitatea gradului și a uniformei militare pe care le poartă;

d) să-și perfecționeze pregătirea profesională, să asigure instruirea temeinică și educarea subordonaților și să apere drepturile acestora;

e) să acționeze pentru întreținerea regulamentară și menținerea în stare de operativitate a tehnicii și armamentului și pentru folosirea și administrarea eficientă a bunurilor din dotare;

f) să păstreze cu strictețe secretul militar, de stat și de serviciu, precum și caracterul confidențial al unor activități și documente.”

2. Legea nr. 21/1991, republicată, stipulează faptul că ,,toți cetățenii sunt egali în fața legii”, rezultând de aici principiul constituțional potrivit căruia, indiferent de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, religie, sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială, de modul în care au dobândit cetățenia, titularii cetățeniei române se pot folosi de toate drepturile prevăzute de Constituție și de legi, în mod egal, pot participa, în egală măsură, la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, și sunt tratați deopotrivă, în mod egal, atât de către autoritățile publice, cât și de către ceilalți cetățeni.

Două dispoziții normative stau la baza acestui principiu: art. 1 alin. (2) din Legea 21/1991, care enunță faptul că ,,Cetățenii români sunt egali în fața legii”, coroborat cu dispoziția constituțională potrivit căreia „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” [art. 16 alin. (1)].

Discriminările la care face referire legiuitorul constituant nu pot fi aduse sub nici o formă drept afront asupra criteriilor consfințite prin Constituție în art. 4 alin. (2): ,,România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”.

Și de la acest principiu există derogări în ceea ce privește statutul de cadru militar. În cazul său nu poate fi luată pe deplin în calcul egalitatea în drepturi, tocmai din cauza funcției pe care o deține, el fiind ,,în serviciul națiunii”, termen asociat comunității cetățenilor români, ceea ce înseamnă că pentru cadrele militare, interesul public, colectiv primează, în pofida celui individual. Restrângerea exercițiului unora dintre drepturi (politice – dreptul de a alege și de a fi ales, economice – dreptul la libera circulație, sociale – dreptul la grevă) sunt compensate de o serie de drepturi specifice încadrării, proprii, individualizate prin art. 9 alin. (1) din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare, care revin personalului militar în activitate, precum: ,,b) echipament, hrană, asistență medicală, medicamente, locuință de serviciu, gratuite, concedii și scutiri medicale plătite; d) documente de transport gratuite pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta; e) suportarea de către Ministerul Apărării Naționale a sumelor necesare pentru asigurarea asistenței juridice a cadrelor militare pentri fapte săvârșite de către acestea în exercitarea, potrivit legii, a atribuțiilor de serviciu, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale”.

3. ,,Cetățenia este în exclusivitate o problemă de stat, având o competență exclusivă privind reglementarea aspectelor legate de cetățenie”.

În acest sens, principiul enunță prerogativa prin excelență a statului român de a stabili modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române.

Prin urmare, orice persoană care aspiră la condiția de cetățean român este dependentă de voința statului, realizându-se un anumit tip de relație între aceștia, o relație în care ultimul îi acordă celui dintâi posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor create de sistemul juridic, astfel încât cetățenia poate fi privită drept o ,,relație de ‹‹atribuire››”.

4. Intervenția statului în retragerea cetățeniei române cunoaște anumite limitări, creându-se astfel cadrul prielnic conturării unui nou principiu. În acest sens, legiuitorul constituant circumscrie: ,,Cetățenia nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.” [Constituția României, republicată, art. 5 alin. (2)].

În contextul acestei dispoziții își găsește reglementarea juridică principiul apartenenței statului român la sistemul ,,jus sangvinis”, potrivit căruia, cetățenia română se dobândește de drept, prin naștere. Legăturile de sânge sunt, în acest sistem, subiective și decisive.

Orice faptă ilicită săvârșită de către un cetățean român care a dobândit această calitate în mod originar intră în sfera solvării penale, retragerea cetățeniei în acest caz fiind restricționată. Prin voința statului nu se poate dispune pierderea cetățeniei în forma tipică, adică prin naștere, în schimb, privind din punctul de vedere al individului, acesta are posibilitatea de a renunța la cetățenia română, în limitele prevăzute de lege.

La polul opus se află celelalte forme de dobândire a cetățeniei române, în cazul cărora, comiterea unor fapte deosebit de grave ar leza interesele naționale și ar pune în pericol integritatea teritorială a țării (acte de terorism, obținerea cetățeniei în mod fraudulos).

Literatura de specialitate surprinde acest aspect în următorul fel: ,,În cazul cetățenilor care au dobândit cetățenia română în alt mod decât prin naștere, se poate pune problema sancționării lor în cazul de neloialitate față față de statul român, prin retragerea cetățeniei, de sânge, între ei și stat.”

Cu alte cuvinte, reglementările art. 25 din Legea 21/1991 au rezonanță doar în cazul cetățenilor români care au dobândit cetățenia română printr-o modalitate obiectivă.

Cu prilejul adoptării Constituției în 1991 au avut loc o serie de dezbateri, specialiștii vremii reușind să surprindă o definire cu valoare etică a acestui principiu: ,,Cetățenia este o identitate sau o supra-identitate a unui om, care se obține odată cu nașterea lui. Nimeni nu poate lua identitatea unui om, atât timp cât este în viață”, iar în cazul în care săvârșește o infracțiune sau o contravenție, el poate fi ,,condamnat și pedepsit ca cetățean român.”

Aprobarea renunțării la cetățenia română se dă numai atunci când persoana în cauză demonstrează ca ,,a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie” pentru că țara noastră s-a angajat să nu ofere lumii apatrizi, și, în felul acesta se garantează existența unei strânse legături între stat și cetățenii săi.

Fiind considerată sancțiune juridică, retragerea cetățeniei române nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras, aceasta fiind imputabilă doar persoanei vinovate.

5. Ipoteza de mai sus își găsește aplicarea în formularea următorului principiu, fundamentat astfel: căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soților, cu alte cuvinte, schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu este incumbată și celuilalt.

În schimb, căsătoria unui străin sau a unei persoane lipsite de cetățenie cu un cetățean român poate constitui un avantaj în cazul în care, acesta/aceasta dorește să obțină cetățenia română, prin reducerea termenului viabil de domiciliu pe teritoriul național, de la 8 la 5 ani.

6. Cetățenii români se bucură de protecția statului român

În cadrul acestui capitol am dezvoltat principiul potrivit căruia, cetățenia, din punct de vedere juridic, este de competența exclusivă a statului. Cea care dă ,,glas” puterii de intervenție statale asupra exercitării condiției de cetățean român este legea. Așadar, statul este îndreptățit să acorde protecția propriilor săi cetățeni atunci când aceștia se află în străinătate. În conformitate cu normele dreptului internațional, legătura dintre cetățeni și stat se manifestă și pe plan extern, fiind păstrată și prelungită oriunde s-ar afla cetățeanul: „în statul respectiv, ori în alte state, ori în alte spații unde nu se exercită suveranitatea niciunui stat”. Protecția acordată de către statul român cetățenilor săi din afara granițelor țării poartă denumirea de protecție diplomatică. Acesta își îndeplinește datoria față de cetățeni prin supravegherea modului în care sunt tratați pe teritoriul unui alt stat, dacă le este asigurat un standard minim de drepturi și libertăți fundamentale.

În conformitate cu dispoziția constitutională, dreptul la protecție a fost reglementat pe larg în Legea 21/1991 încă din incipit: ,,Cetățenii români se bucură de protecția statului român.”

Considerat un drept exclusiv al cetățenilor români, această viziune s-a schimbat odată cu aderarea României la Uniunea Europeană și semnarea Tratatului pentru funcționarea UE (TFUE), evenimente ce au avut ca efect, de altfel, revizuirea Constituției din 2003. Prin crearea noului cadru legislativ, s-a impus dublarea cetățeniei naționale de cetățenia europeană, actul normativ european arătând că ,,Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia europeană, ci se adaugă acesteia.” Având în vedere textul TFUE, pe de o parte, se desprinde, cu o deosebită claritate, obligativitatea statului român de a-și proteja cetățenii în momentul în care aceștia se află în afara granițelor și ar avea nevoie de sprijin în ceea ce privește exercitarea drepturilor și libertăților, și, pe de altă parte, respectivul angajament revine și statului pe al cărui teritoriu, cetățenii în cauză, și-au simțit lezate interesele.

În aceeași măsură, statul român dispune de obligația de a-i proteja pe resortisanții statelor membre UE în limitele teritoriului național.

Resortul ideilor de mai sus sunt înglobate în TFUE: fiecare cetățean european se bucură de ,,dreptul de a fi protejat de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărei alte țări din UE.”

În ceea ce privește situația cadrelor militare în activitate, principiul se materializează prin îndatorirea acestora de a raporta eșalonului superior (comandantului) părăsirea teritoriului național, iar deplasarea acestora se va executa numai după ce au obținut aprobarea, în limitele stabilite prin ordinul ministrului apărării naționale.

În vederea îndeplinirii de către statul român a obligațiilor prinse în convențiile și tratatele internaționale la care este parte, cadrele militare dispun de îndatorirea de a veni în sprijinul altor țări, în funcție de cerințele Ministerului Apărării Naționale, prin participarea la diferite misiuni, acțiunile lor nefiind altceva decât o formă de protecție a statului român.