Regionalizarea Administrativa a Teritoriului Republicii Moldova Realitati Si Perspective
CUPRINS
pag.
Lista abtrevierilor
DR- Agenție de Dezvoltare Regională
CoR- Comitetul Regiunilor
DR- Dezvoltare Regională
FEDR- Fondul European pentru Dezvoltare Regională
FSE- Fondul Social European
IDEAL- Inițiativa pentru Dezvoltarea Economică prin Acțiune Locală
IFUE- Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene
MCDR- Ministerul Construcțiilor și Dezvoltării Regionale
ONG- Organizație Non-Guvernamentală
PHARE- Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei
PIB- Produs Intern Brut
RM- Republica Moldova
UE- Uniunea Europeană
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate: Regionalizarea este un proces prin care are loc construcția unei capacități de acțiuni independente având drept obiectiv promovarea unui teritoriu infranațional, dar supralocal prin mobilizarea mijloacelor economice sau, în funcție de caz, a resorturilor identitare a solidarităților locale sau regionale, cât și prin dezvoltarea potențialului său. Procesul dat se poate efectua pornind de la instituțiile preexistente sau de la un nou decupaj teritorial destinat să îndeplinească mai bine acestor obiective. El este întotdeauna determinat de constrângerile pe care le înfăptuiește cadrul politic și instituțional și a căror evoluție poate fi guvernată de alte mize.
În doctrină, fenomenulului regionalizării i se acordă 3 sensuri: pseudo-regionalizarea (înțeleasă ca o formă de deconcentrare a administrației statale la nivel teritorial), regionalizarea administrativă (care este la un nivel de putere intermediar între nivelul de bază dat de orașe, comune, județul sau departamentul și nivelul național reprezentat de Stat) și super-regionalizarea (politică, se află la jumătatea drumului între regionalizare și federalism).
Fenomenul regionalizării este bazat pe descentralizare, deconcentrare, dar mai ales pe principul autonomiei locale.
În ultimii 50 de ani majoritatea țărilor europene au redus numărul autorităților administrației publice locale prin amalgamarea localităților învecinate în unități municipale mai mari.
Scopul principal al acestor fuzionări a constat în sporirea eficienței economice în procesul de prestare a serviciilor publice. În același timp, în mai multe țări au fost majorate și dimensiunile unităților administrative de nivel superior (regiuni), pentru a obține economii de scară mai mari și a le face mai competitive la nivel național și internațional.
În comparație cu alte țări, similare ca teritoriu și populație, Moldova nu reprezintă un caz extrem de fragmentare teritorială. Totuși, analiza efectuată a scos în evidență multe posibilități de a reduce costurile operaționale la ambele niveluri ale sistemului administrativ-teritorial actual – cel al primărilor și cel raional. O anumită îmbunătățire este posibilă chiar și fără reforme importante, prin simpla aplicare a prevederilor legale privind limita numerică pe care trebuie s-o atingă populația unei comunități rurale pentru a deveni primărie (1500 de locuitori). În prezent media costurilor operaționale generale ale administrației publice locale exprimate în lei moldovenești pe cap de locuitor sunt de 2,5 ori mai mari în comunități rurale cu mai puțin de 1500 de locuitori decît În cele cu mai mult de 5000 de locuitori.
Diferențele de eficiență la nivel raional sunt la fel de remarcabile: datele arată că în trei cele mai mici raioane ale Moldovei (Basarabeasca, Șoldănești, Dubăsari) media cheltuielilor operaționale pe cap de locuitor este de 2,6 ori mai mare decît în trei cele mai mari raioane (Hîncești, Cahul, Orhei).
Problema investigată: modalitătile de regionalizare administrativ-teritorială optime pentru RM.
Scopul cercetării: Scopul cercetării constă în efectuarea unei vaste cercetări asupra structurii administrativ-teritoriale actuale, gasirea principalelor neajunsuri ale sistemului actual și oferirea unor soluții de eficientizare.
Pentru realizarea scopului propus, au fost trasate următoarele obiective:
1.Studierea literaturii de specialitate națională și a cadrului normative a RM referitoare la sistemul de regionalizare a RM
2.Evaluarea situației curente privind structura administrative teritorială în RM;
3. Identificarea tipului de regionalizare a Republicii Moldova reeșind din tipologia regionalizărilor;
4. Analiza regiunilor de dezvoltare pe teritoriul Republicii Moldova;
5. Elaborarea unor recomandări care ar facilita implimentarea reformei administrativ- teritorială în RM.
Ipoteza investigației: regionalizarea administrativ- teritorială va fi eficintă dacă:
– va fi asigurată o abordare individuală a fiecarui raion aparte;
– vor fi create unități administrativ-teritoriale, ale căror autorități să fie capabile să presteze servicii de calitate înaltă locuitorilor săi, asigurînd, totodată, democrația locală
Baza conceptuală a investigației: o constituie investigațiile științifice ale autorilor:
Osoianu, Roșcovan, Pascariu, Guțuțui. Precum și prevederile de rigoare ale legislației naționale.
Termeni-cheie:
Regiune- acel teritoriu care constituie, din punct de vedere geografic, o entitate clară sau o grupare similară de teritorii unde există continuitate și a cărei populație posedă anumite trăsături comune și dorința de a păstra specificul identității sale și să o dezvolte în scopul stimulării progrsului cultural, social și economic.
Regionalismul- privit ca o mișcare de jos în sus, în care regiunea este percepută de către oamenii care o locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezintă conștientizarea intereselor comune și aspirația lor de a participa la gestionarea acestor interese.
Regionalizarea – împărțirea în regiuni sau districte administrative: a aranja regional.
Tipul cercetării: teoretico-aplicativ
Valoarea teoretică: : realizarea cercetării ne-a permis să facem o analiză a literaturii de specialitate, acumulind date despre regionalizarea RM istorie, present și perspective de viitor.Informația adunată, mai ales datele statistice ne-au ajutat să conștientizăm amploarea problemei și eficientizarea regionalizării în RM.
Structura tezei: introducere, trei capitole: două teoretice și unul practic, concluzii, bibliografie, anexe și tabele.
Conținutul pe scurt a fiecărui capitol:
Capitolul I: ,,Conceptul de regionalizare administrativ-teritoriala’’: au fost dezvaluite conceptele de regiune, regionalism și regionalizare, tipologiile de regionalizări, exemple de regionalizare a tarilor din RM’’.
Capitolul II: ,,Analiza structurii administrativ-teritoriale în RM’’: au fost abordate subiecte ca: evoluția structurii administrative-teritoriale în Republica Moldova, clasificare regiunilor de dezvoltare ale RM, disparități interjudețene’’.
Capitolul III: ,,Tendințe actuale de reorganizare administrative-teritorială” au fost cercetate urmatoarele subiecte: impactul fragmentării teritoriale excesive în Republica Moldova , necesitatea unei reforme administrativ-teritorială în Republica Moldova, perspective în dezvoltarea regională prevăzute de Acordul de Asopciere RM-UE’’.
I . CONCEPTUL DE REGIONALIZARE ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ
Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova și stabilirea cadrului juridic pentru unitățile administrativ-teritoriale se efectuează conform art.110 și 111 din Constituția Republicii Moldova în scopul asigurării unui nivel adecvat de dezvoltare tuturor localităților rurale și urbane.
În dependență de locul pe care îl ocupă regionalizarea în cadrul structurii constituționale a și administrative a oricărui stat sunt cunoscute în prezent cîteva tipuri de regionalizare care sunt întîlnite în statele europene și care facilitează dezvoltarea regională.
O bună parte a organizațiilor europene care reprezintă interesele regiunilor la nivel european, promovează și încurajează guvernarea multi-nivel. Acest tip de guvernare facilitează construcția europeană prin parteneriate între diferitele regiuni ale Europei, militând pentru o descentralizare regională prin intermediul guvernării multi-nivel.
Comitetul Regiunilor este acea instituție a UE care are funcția consultativă și reprezintă adunarea UE a reprezentanților locali și regionali, fiind organismul care încurajează multitudinea de parteneriate.
Datele statistice arată că aproximativ 45% din bugetul UE merge în folosul politica de coeziune. Unele regiuni au autonomie administrativă, altele nu. Din Estul și Centrul Europei, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria au adoptat un nivel de guvernare regional.
Recomandarea UE este crearea de regiuni care să conducă o parte a fondurilor de coeziune, pentru a nu interveni în suveranitatea statului.
Regionalizarea trebuie făcută pentru un mod de guvernare eficient, multi-nivel, pentru o administrație eficientă și pentru reducerea disparităților regionale și în cele din urmă pentru absorbția fondurilor europene.
1.1. Notiuni generale- regiune, regionalism și regionalizare
Noutatea pe care o reprezintă tema regionalizării pentru Republica Moldova impune un șir de delimitări conceptuale pentru o înțelegere adecvată a subiectului ca și pentru formularea unor alternative și recomandări.
Apărut la geografi la începutul secolului XX, în ultimele decenii conceptul de „regiune” a dat naștere unei adevărate „manii a regiunilor”, pentru că una din dezbaterile cele mai precipitate astăzi este acea consacrată regiunilor: regiuni „estice” sau „vestice”, regiuni „centrale” sau „periferice”, regiuni „geografice” sau „istorice”, „economice”, „politice” sau „administrative”, etc. Din acest motiv, definițiile și caracteristicile propuse nu sunt lipsite de ambiguitate, obiectul acestor dezbateri oscilînd în dependență de criteriile de delimitare. Nu ne vom lăsa tentați de caruselul teoriilor și definițiilor care au marcat acest culoar de analiză regională pentru a face o teorie a subiectului „despre regiune”, ci vom cita accepțiunea pe care Consiliul Europei o dă regiunii, aceasta este unitatea administrativ-teritorială situată imediat sub nivelul statului – unitar sau federal, – care are o autoritate aleasă a administrației publice și mijloace financiare de susținere a acestei autorități.
Conceptul de regiune nu este străin de evoluția istorică a statului in general. Ea a cunoscut multiple înțelesuri în decursul timpului ceea ce face ca reglementarea sa juridică să fie variată și extrem de diversă chiar și în zilele noastre (Simina Tănăsescu).
Astfel, există state care nu recunosc regiunilor calitatea de eșalon de guvernare și state care fac diverse distincții în ceea ce privește natura și funcțiile regiunilor.
Structura regională a unui stat poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
1. punctul de vedere sectorial:
regiune naturală: categorie bazată pe noțiuni strict geografice;
regiune economică: definită pe baza unor caracteristici și potențiale economice;
regiune sociologică: un teritoriu cuprinzînd o unitate societală avînd caracteristici distinctive;
regiune administrativă: o unitate teritorială caracterizată prin subordonare față de un sistem de condiții politice externe;
2. punctul de vedere sintetic:
regiunea, ca obiect al amenajării teritoriului: acesta este un concept global, care ia în considerare regiunea din toate punctele de vedere (uman, economic, tehnic, urbanistic, etc.);
regiunea politică: ca teritoriu intermediar între nivelele etatist și local – pentru a atinge acest stadiu, regiunea trebuie să aibă capacitate autonomă de decizie;
3. punctul de vedere structural:
a. regiunile statului deconcentrat: regiunea posedă competențe puternic limitate;
b. regiunile statului decentralizat:regiunea este caracterizată prin administrație centralizată;
c. regiunile federative: posedă constituție proprie, în cadrul constituției federale.
Parlamentului European atunci când a adoptat Carta comunitară a regionalizăriia optat pentru definiția: aceasta expune o concepție in același timp geografică și instituțională a regiunii care corespunde de fapt unei extrapolări a experienței spaniole. Această Cartă, adoptată într-o perioadă în care Maastricht și implicit noțiunea de uniune politică a Europei și de guvernare europeană la diferite niveluri abia se contura la orizont, înțelege prin regiune acel teritoriu care constituie, din punct de vedere geografic, o entitate clară sau o grupare similară de teritorii unde există continuitate și a cărei populație posedă anumite trăsături comune și dorința de a păstra specificul identității sale și să o dezvolte în scopul stimulării progrsului cultural, social și economic.
În doctrina de specialitate nu există o definiție unitară, dominantă ori general acceptată asupra conceptului de regiune. Cu toate acestea, majoritatea autorilor admit că regiunea implică anumiți factori geografici, de apropiere și vecinătate (Hurrel, 1995) și interdependență mutuală (Nye,1965). Alți autori adaugă un anumit grad de omogenitate culturală (Russet,1967) ori conjuncția dintre relațiile culturale ale unor grupuri de populație cu o anumită arie geografică (Gilbert,1988), un anumit grad de conștiință colectivă (Deutsch,1957). Spre exemplu, potrivit lui Puhle (1999) regiunea poate fi definită ca orice teritoriu care este mai restrâns decât un stat dar mai mare decât o colectivitate locală ori district. In înțelesul istoric clasic, regiunea vizează teritorii care au avut un timp mai îndelungat o organizare politica sau administrativă si/sau teritorială proprie (provinciile franceze, Lombardia, Catalunia, Tara Galilor, etc).
În același timp regiunile pot fi create artificial așa cum a fost cazul în cadrul reformelor regionale din Franța concepute în conformitate cu standardele NUTS ale Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că o parte a autorității statale poate fi regionalizata printr-o decizie statala formala unilaterală dar există în orice stat regiuni tradiționale care au o identitate regională proprie, respectiv coeziune teritorială, tradiții și istorie comune, experiențe administrative și culturale distincte și distinctive, limba sau dialecte lingvistice proprii iar acestea nu pot fi ignorate de nici o reformă statală în procesul de regionalizare.
Regiunile au mai fost definite geografic, etnic, economic sau chiar statistic dar în pofida acestei diversități există o idee ce revine mereu în centrul acesor definiții și anume aceea că oricărei regiuni ii este caracteristică o anumită identitate regională indiferent dacă referirile se fac la nivelul sub-statal ori trans-statal.
În pofida diversității de opinii regiunea trebuie ințeleasă în primul rând, în opinia noastră, ca o entitate subnațională. De modul în care regiunea este definită la nivel constituțional statal depinde indiscutabil modul în care acea regiune va evolua. Experiența istorico-statală ne arată că puterea politică poate desființa regiuni istorice bine consolidate din punct de vedere identitar așa cum poate și crea construcții regionale artificiale create de tehnocrați. In același timp aceeași istorie ne arată că sentimentele de apartenență, identitate și coerență regională nu apar decât atunci când există o istorie și o tradiție regională preexistentă dar și că ele pot evolua spre o mobilizare politică de natură să creeze uneori probleme destul de serioase în construcția statală.
În ceea ce privește conceptele de regionalism și regionalizare, unii autori folosesc termenul de regionalism în dublu sens: privit ca o mișcare de sus în jos și astfel definesc regionalizarea și privit ca o mișcare de jos în sus prin care se definește conceptul de regionalism.
Prin urmare, regionalismul – este un discurs politic, a cărui finalitate poate conduce la federalizare – și regionalizarea – acțiune administrativă, ce vizează crearea de spații mai mari de cooperare, și, nu în ultimul rînd, definirea unor noi unități administrativ-teritoriale. Acestea sunt două procese diferite, dovada fiind faptul că la nivelul Consiliului Europei a fost necesară constituirea unor grupuri de lucru separate pentru fiecare.
Intre regionalism și regionalizare există o interacțiune inevitabilă. Regionalizarea urmărește de cele mai multe ori reducerea dezechilibrelor economice și o dezvoltare armonioasă a întregului teritoriu național în timp ce regionalismul impune puterea de decizie a regiunii în ceea ce privește afacerile de interes regional și afirmarea identității proprii. Nevoilor regiunii li se răspunde printr-o politică de stat care, la rândul ei, are repercursiuni asupra sentimentului regional și antrenează reacții ale regiunii. Nu întotdeauna regionalizarea răspunde și se mulează pe cerințele regionalismului dar, în special în Europa contemporană, regionalismul a devenit un concept tot mai larg acceptat atât ca o formă de descentralizare care întărește și democratizează puterea statală cât și pentru îmbunătățirea formelor instituționalizate de cooperare internațională. Se poate afirma că există o evoluție a regionalismului pe plan european care dintr-o mișcare a devenit o activitate normalizată și instituționalizată la nivel intra/trans și – suprastatal.
Conform dicționarului, regionalizarea înseamnă "împărțirea în regiuni sau districte administrative: a aranja regional". Regionalizarea este adesea confundată cu regionalismul și este considerată de unii ca fiind o amenințare la adresa statutului național. Regionalizarea nu este o amenințare la unitatea teritorială a unui stat. Adepții procesului de descentralizare nu doresc să dezintegreze țara ca stat ci urmăresc să-i îmbunătățească performanțele economice printr-o guvernare de tipul multi-nivel.
Termenul de regionalizare a devenit mai larg și presupune un proces prin care se creează o capacitate subnațională dar supralocală pentru acțiuni de dezvoltare a unei zone geografice și socio-culturale și economice specifice. Acest proces se poate baza pe sistemul politic-administrativ existent sau poate da naștere unei organizații teritoriale noi care ar putea susține mai bine scopul creșterii socio-economice și a dezvoltării echilibrate.
În prezent s-a statornicit o nouă relație între nivelul local și central. Administrația centrală a statelor europene nu mai rivalizează ci au trecut la cooperare în baza unei diviziuni a muncii și a responsabilității. Administrația nu mai reprezintă o simplă structură de implementare a voinței politice guvernamentale ci o entitate dinamică cu voință și puteri politico-administrative proprii care, pe baza unei solidarități a colectivității, promovează idei și interese locale
Regionalizarea, presupune o abordare de sus în jos și vizează alte scopuri și mijloace de punere în aplicare a acestora decât identitatea culturală a comunităților locale. Ca răspuns la mișcarea regională statul poate să recunoască o identitate regională, regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către stat și poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să poată participa la gestionarea propriilor afaceri.
Punctul de plecare al regionalizării îl constituie dezechilibrele regionale, în fapt conștientizarea acestora. Această conștientizare este urmată de intervenția structurilor guvernamentale naționale sau a unor entități suprastatale care au ca scop descentralizarea la nivel regional a unor activități sau competențe aflate anterior la nivel central. Avem de a face, în acest caz, cu acte de voință și de decizie politico-statală centrale.
Așa cum arată harta politică contemporană a Europei, regionalizarea se poate manifesta atât pe plan național cât și pe plan internațional. In ceea ce privește regionalismul, fie că se manifestă în interiorul granițelor unei țări sau transfrontalier el reprezintă dinamica actuală și viitoare a Europei, motiv pentru care orice proiect de regionalizare ar trebui să îl aibă în vedere.
În doctrină fenomenului regionalizării i se conferă trei sensuri :
pseudo-regionalizarea, înțeleasă ca formă de deconcentrare a administrației statale la nivel teritorial;
regionalizarea administrativă, care funcționează la un nivel de putere intermediar între nivelul de bază dat de comune, orașe, județe, departamente, etc și nivelul național reprezentat de stat;
super-regionalizarea politică, aflată la jumătatea drumului între regionalizare și federalizare.
Fenomenului regionalizării îi corespunde, pentru ultimele două sensuri, autonomia locală care capătă valențe extinse față de înțelesul conferit până acum. Depășirea autonomiei locale clasice înseamnă și recunoașterea unei anumite capacități juridice de reglementare dar și internaționale a regiunilor pentru a participa la formele de colaborare și cooperare instituționalizate la nivel european. Regionalismul intr-european dezvoltă astăzi o statură și o vigoare care produc noi reguli ale jocului la nivel internațional, regulși care ajung să fie imitate și în alte zone ale lumii.Prezența formală a regiunilor pe scena internațională, chiar dacă încă destul de limitată, înseamnă că regiunile au început să acționeze și în afara granițelor statale. Unele state recunosc regiunilor competențe largi în domeniul relațiilor externe. Astfel, în Italia, regiunile au fost autorizate în mod expres să intre în relații interregionale. De aceea, unii autori vorbesc chiar despre conturarea unui drept internațional regional sau de cooperare regională transfrontalieră.Deviza sub care se desfășoară fenomenul regionalizării este think global, act locally.
Benedek József atrage atenția asupra faptului, că: ,,spațiul este o noțiune relativă care poate fi operaționalizată doar printr-un proces de regionalizare, adică prin delimitarea unor regiuni și analiza acestora’’.
Regionalismul e privit de mulți ca un termen cu dublu sens : „o mișcare de sus în jos (regionalizarea), iar mișcarea de jos în sus (regionalismul)." Ambele sunt concepte ce descriu mișcări în plan regional, interacționând reciproc. Cu toate acestea există o diferență : „regionalismul ca termen întâlnit în discursul politicienilor, care poate duce la federalizare (un ansamblul teritorial cu o istorie și cultură comună ce poate dobândi competențe pentru politicile publice)" și regionalizarea care este „o acțiune administrativă ce vizează crearea unor spații de cooperare și definește noi unități administrativ-teritoriale.
Prin urmare, regionalizare înseamnă dorința de a ajunge la un echilibru al dezvoltării economice, prin ridicarea nivelului zonelor mai slab dezvoltate, iar pentru aceasta, regionalismul militează pentru ajungerea regiunii la puterea de decizie. Fie că e vorba despre regionalism, fie despre regionalizare, descentralizarea este principalul beneficiu al celor doi termeni. Descentralizarea care aduce cu ea și procesul de guvernare multi-nivel.
1.2. Tipologia regionalizărilor
În funcție de locul pe care îl ocupă regionalizarea în cadrul structurii constituționale și administrative ale statului, la nivelul european se poate face o clasificare, identificîndu-se în prezent cinci tipuri de regionalizare:
Regionalizare administrativă: Grecia, Portugalia, Anglia, Suedia;
Regionalizare prin intermediul autorităților locale existente: Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda;
Descentralizare regională: Franța este singurul stat membru care a implementat, pe de-a întregul acest model, însă și regiunile administrative prevăzute de Constituția Portugaliei, descentralizarea din Țara Galilor și Suedia se bazează pe acest model. În europa de Est, Polonia și Cehia au ales calea descentralizării regionale;
Regionalizare politică sau autonomie regională (regionalism instituțional): Spania, Italia, Belgia, în anumite zone ale marii Britanii și ale Portugaliei;
Regionalizare prin intermediul autorităților federale: Elveția, Belgia, Germania și Austria.
.
REGIONALIZAREA ADMINISTRATIVA
Reprezinta tipul de regionalizare rezultat in urma crearii de catre stat, in subordinea directa a guvernului, a unor autorități sau organisme, cateodată dotate cu o anumita autonomie juridică, care reprezintă instrumente de actiune ale Executivului și care sunt plasate sub controlul acestuia. Unitățile rezultate au o serie de atribuții pe linia promovării dezvoltării economice regionale, în care scop apelează la mobilizarea colectivităților locale și a organismelor economice. În interiorul UE, regionalizarea administrativă caracterizeaăa în prezent Grecia, Portugalia, Marea Britanie si Suedia, iar din randul țărilor candidate în aceasta grupa se înscriu Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia si Slovenia.
REGIONALIZAREA PRIN COLECTIVITATILE LOCALE EXISTENTE
În acest caz regionalizarea este operată prin colectivitatile locale existente, reprezentînd cazul în care funcțiile sale în domeniul dezvoltării sunt preluate chiar de aceste colectivitati, care apeleaza fie la o extindere a atribuțillor proprii și a domeniului lor de abilitare, fie a cooperarii intr-un cadru mai larg. Se deosebeste de primul tip prin faptul ca regionalizarea este operata prin intermediul instituțiilor descentralizate din cadrul autoritatilor locale. Exemple tipice: Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda, iar dintre statele candidate — Romania si Ungaria. În Ungaria, Legea privind amenajarea teritoriului din 1996 a acordat comitatelor (judetelor) responsabilitatea dezvoltării regionale. Sunt create consilii de dezvoltare a comitatelor, prezidate de președintele consiliului comitatului. Dezvoltarea regională poate da nastere unei cooperari voluntare între comitate, care stabilesc un consiliu de dezvoltare regional.
DESCENTRALIZAREA REGIONALA
Descentralizarea regională definește crearea sau substituirea unei noi colectivități teritoriale, la nivel superior celui al celor existențe și careia i se atribuie numele de regiune. Regiunea astfel definita se caracterizeaza prin faptul că i se aplica regimul general al unităților administrativ-teritoriale. Ea formeaza o noua categorie teritorial-administrativă, de aceeași natură juridică ca și cele existente, dar se distinge prin faptul că le indude în structura sa pe acestea din urmă, având o circumscriere teritorială mult mai mare, precum și prin competenșele sale, în primul rînd prin vocatia sa esențial economica, îndreptata spre dezvoltare. Deși modifică organizarea administrativă a teritoriului, acest tip de regionalizare respecta ordinea constitutională a statului național unitar. Singurul stat occidental european care a pus în practica aceasta conceptie de regionalizare este Franta.
În randul țărilor candidate exemplele sunt Polonia si Cehia. Aceste doua state au introdus regiunile ca unități teritoria-administrative în Constituțiile lor. În Polonia au fost create în 1998 un numar de 16 volevodate, în locul celor 49 existente din 1975, îngloband în structura lor un numar total de 308 arondismente. În Cehia au fost înființate în baza unei legi din 1997 privind înființarea constitutionala a unor "unități teritorial-administrative de nivel superior", un numar de 13 regiuni, plus Capitala Praga, plasata la acelasi nivel.
REGIONALIZAREA POLITICA (REGIONALISM INSTITUTIONAL).
Din punct de vedere al terminologiei, în limba franceza expresia "autonomie regionala" reflectă cel mai bine caracterul exact al finalității dorite pentru acest tip de regionalism, adică autonomia în sine. În alte limbi, pentru a se elimina posibilele ambiguitati care pot acompania notiunea de "autonomie", se preferă utilizarea expresiei de "regionalizare politică". Pe plan juridic, regionalizarea politica se caracterizează, în raport cu descentralizarea regională, prin atribuirea de putere legislativă unui ansamblu regional, care are competențe vaste al căror conținut este definit si garantat prin Constituție sau printr-un text de natura constituționala. Regionalizarea politică afectează structura Statului si afecteaza Constitutia. Regionalizarea politica domină structurile de organizare teritorială a statului in Spania, Italia, precum și în Belgia — deși aceasta țară are o Constituție formal federală din anul 1993. Este tipic deasemenea exemplul luarii de poziție a primului-ministru al landului Bavaria, care susține public ideea unei "națiuni bavareze", care trebuie să-și apere "identitatea" în Europa, din interiorul unui stat bavarez "divers și omogen". Acest tip nu este utilizat în nici unul din statele candidate.
REGIONALIZAREA PRIN AUTORITATI FEDERALE.
Statul federal în general nu se opune statului națiune. Din contra, în unele cazuri el a constituit un mod de integrare naționala (cazurile SUA, Elveției, Germaniei). În aceste țări, construcția statului modern s-a facut prin federalism. Un stat federal poate fi însa afectat prin regionalism sau regionalizare la fel ca oricare alt tip de stat. Nu se aplică în nici un stat din Europa Centrala si de Est.
Regionalizarea de tip federal prevede că regionalismul, prin el însuși nu este o formă de regionalizarea, deși instituțiile sale sunt influențate de tendința de regionalizare. De asemenea, regionalizarea nu este uniformă. În unele state pot exista mai multe tipuri de regiuni.
Mai sunt propuse mai multe tipuri ale demersului și anume:
regionalizarea normativ-formală: se referă la rețeaua instituțională a regionalizării, exemplul cel mai elocvent în acest sens constituindu-l împărțirea administrativ-teritorială unui stat;
regionalizarea simbolic-informală: regionalizare care se derulează la nivelul mentalului colectiv, a subiecților, avînd un pronunțat caracter cultural și de grup;
regionalizarea pozitiv-științifică: se referă la regionalizarea practicată în cadrul științelor și la structurile spațiale astfel obținute.
1.3 Exemple de regionalizare în unele țări din UE
Regionalizarea este un proces pe termen lung, prin care statul introduce un al doilea nivel de guvernare în organizarea teritorială a unui stat, instituțiile noi pot însă varia în privința responsabilităților și autorităților create, acestea fiind aproape întotdeauna supraimpuse instituțiilor locale existente.
In cele ce urmeaza vom descrie citeva exemple de regionalizare cu efecte pozitive asupra dezvoltarii statului si citeva exemple ale statelor in care a esuat regionalizarea.
Polonia este exemplul pozitiv despre care am scris de nenumărate ori atunci cand vine vorba despre guvernare multi-nivel, descentralizare și absorbție de fonduri europene. În Polonia, dezvoltarea societății civile și a comportamentului democratic, precum și creșterea activităților economice nu ar fi fost posibile fără reforma administrativă și procesul de descentralizare, realizate în două etape, în termen de zece ani: 1989-1999. Procesul de descentralizare în Polonia este exemplul unui efort de succes al statului. Reforma a facilitat buna funcționare a democrației și a economiei poloneze și a ajutat țara în procesul de integrare europeană. Efectele procesului de descentralizare au dus la o gestionare eficientă a administrației publice, care acționează la diferite niveluri, precum și la îmbunătățirea cooperării și a concurenței între diferitele nivele de administrație. Factorii care au contribuit la acest succes au fost stabilitatea , voința politică și buna guvernare.
Franța are regiuni (dintre care 4 peste mări) nu reprezintă expresia particularismelor regionale care ar fi dat naștere revendicării unei autonomii politice ci rezultatul concentrării departamentelor care o compun. Acestea au fost create pentru a se ocupa de anumite probleme care interesează mai multe departamente, adică s-au născut din nevoile funcționale ale politicii de administrare a teritoriului statului. Acest lucru se explică prin slăbiciunea curentelor regionaliste în Franța unica excepție fiind Corsica.
Regiunile sunt transformate în colectivități teritoriale prin legea din 1982, începînd cu primele alegeri prin sufragiu universal direct ale consiliilor regionale în 1986.
Regiunile dispun de o competență materială largă, însă de o competență normativă redusă. Luate global, bugetele lor sunt reduse în raport cu cele ale comunelor și departamentelor, dar regiunile au o mare stăpînire a resurselor lor și o mare libertate în folosirea acestora, mai ales că natura competențelor lor le lasă o destul de mare marjă de manevră financiară și le permite să disponibilizeze o capacitate de investiții importantă. Lipsa competenței normative este compensată prin varietatea instrumentelor de planificare (exemple: planul regiunii, planul regional al dezvoltării formărilor profesionale a tinerilor, programul de perspectivă de interes regional în materie de cercetare, planul regional de dezvoltare a formațiunilor de învățămînt superior, planul regional de transporturi, schema regională de dezvoltare regională a turismului și recreării). Toate acestea abilitează regiunea să angajeze, cu instituțiile și mediile interesate, o muncă de definire a perspectivelor comune pe termen mediu, să elaboreze proiecte care intră în aceste orientări și să prevadă finanțări destinate să le permită realizarea.
Competențele atribuite prin lege regiunii se referă la: dezvoltarea economică și amenajarea teritoriului, ceea ce se transpune prin:
Participarea regiunilor la programarea amenajării teritoriilor prin contracte de plan, negociate anual cu statul;
Cofinanțarea patrimoniului public de interes regional;
Ajutor financiar la investițiile întreprinderilor și participarea la capitalul agențiilor de dezvoltare regională și cel al societăților economice mixte;
Responsabilitatea pentru pregătirea profesională la nivel regional (de comun acord cu statul, instituțiile de învățămînt și de perfecționare a cadrelor;
Participarea la construirea și întreținerea așezămintelor liceelor.
Adăugăm întreținerea rețelelor de apă, dezvoltarea turistică regională, participarea la politica de eliminare a deșeurilor.
Descentralizarea regională în Franța s-a format în cadrul principiilor constituționale ale Republicii unitare și nu sunt contestate de nici o forță politică. Anumite evoluții sunt posibile în ceea ce privește competențele, finanțele, configurația regiunilor sau fuziunea comunelor.
Olanda 12 provincii este un stat unitar descentralizat cu trei niveluri de administrare: statul central, provinciile și comunele. Astăzi există 12 provincii, diferite ca mărime și ca număr de populație, cu 548 comune. Granițele majorității provinciilor au fost hotărîte istoric, astfel că ele nu mai coincid cu forma teritorială a activităților socio-economice sau infrastructurale actuale. De aceea planurile de reorganizare a provinciilor olandeze au devenit în ultimii treizeci de ani un subiect constant al agendei administrației publice.
Competențele provinciilor pot fi divizate în generale și cele exercitate în „coadministrare”, care implică o cooperare obligatorie pentru aplicarea în practică a legilor naționale. Mai concret, provinciile îndeplinesc următoarele funcții:
Administrație generală: în acest sens, provincia are atribuții importante în domeniul restructurării comunale care include fuziunea și anexarea comunelor, decuparea teritoriului acestora și cooperarea intercomunală. Potrivit legislației, consiliul provincial determină districtele geografice în cadrul cărora trebuie să fie stabilită o cooperare intercomunală. Acordurile dintre comune vor fi aprobate de executivul provinciei;
Ordine publică și securitate;
Trafic și transport;
Gestionarea apelor;
Mediul ambiant;
Agrementul și natura;
Afaceri economice și agricole;
Afaceri sociale;
Amenajarea teritoriului și regii locative.
Cheltuielile anuale ale provinciilor sunt foarte modeste în raport cu cheltuielile comunelor și ale statului. În raport procentual, acestea alcătuiesc circa 10% din cheltuielile comunelor. Sursele de venituri ale provinciilor sunt:
Veniturile proprii;
Venituri din fondul provincial;
Subvenții specifice.
Consiliul provincial poate decide introducerea, lichidarea sau modificarea taxelor provinciale. Decizia consiliului se aprobă definitiv printr-o decizie regală. În comparație cu cele mai multe țări europene, autonomia lor financiară este destul de redusă. Serviciile care le oferă provinciile în mod autonom sau din proprie inițiativă sunt finanțate din resurse proprii. Provinciile dețin în subordine 18.000 funcționari publici, număr inferior celui pe care îl deține municipalitatea Amsterdam (24.000).
Pentru ca schimbările în cadrul unui stat să fie cu conotăție pozitivă, statul trebuie să fie pregătit pentru schimbările care urmează pentru a nu repeta greșelile săvîrșite de exemplele de mai jos:
Slovacia este exemplul cel mai bun când vine vorba despre eșecul procesului de descentralizare. Deși Slovacia are opt regiuni care au o oarecare autonomie încă din 2002, autoritatea regională nu are nici o putere de decizie, ceea ce crează o asimetrie între descentralizarea funcțională și cea politică. În domenii politice importante, decizia nu este luată la nivel de regiune, regiunile având doar rol de implementare a deciziilor și direcțiilor de dezvoltare impuse de la centru. Conform unui document al Asociației Regiunilor Europene (ARE), Slovacia are un indice al descentralizării de 36, în timp ce România la momentul de față are un indice de 43, ceea ce clasează România în fața Slovaciei în topul descentralizării al țărilor europene. Faptul că Slovacia beneficiază de o descentralizare administrativă, nu o ajută să funcționeze eficient la nivel regional. În Slovacia există un parlament regional, care nu are nici o putere de decizie. Regiunile nu pot lua nici o decizie, indicele de descentralizare al administrației fiind unul dintre cele mai scăzute din Europa, 29, potrivit aceluiași document al ARE. Cât despre absorbția fondurilor europene, Slovacia are un procent de 38.9%, ceea ce o clasează pe locul 22 în Europa (din 27), înaintea Cehiei (37% absorbție), un stat care funcționează descentralizat. Deci procesul de descentralizare nu aduce o absorbție mai bună a fondurilor europene, după cum cred unii politicieni români. Această descentralizare trebuie să fie funcțională, iar în Slovacia nu este.
Ungaria după ani întregi în care a funcționat la nivel de NUTS 2, fără putere de decizie prea mare la nivel regional, pentru perioada 2014-2020 se pregătește de o centralizare a resurselor, prin dizolvarea Consiliilor de Dezvoltare Regională. Județele (NUTS 3) vor juca un rol important în viitorul politicilor de dezvoltare regională din Ungaria.
Potrivit profesorului Gyula Horvath, directorul Institutului de Studii Regionale din Pecs, ,,centralizarea este inamicul regionalismului’’. Conform profesorului Horvath, guvernul de dreapta Fidesz refuză toate experiențele de modernizare ale fostei coaliții, având o ideologie conservatoare, înrădăcinată în cadrele teritoriale istorice (județe), și se opune măsurilor structurale și de coeziune ale UE. Între 1996 și 2011 Ungaria a funcționat eficient la nivel regional, având un indice al descentralizării de 44, clasând țara pe poziția 13 în Europa, alături de Polonia, Finlanda sau Suedia. Regiunile din Ungaria au și o puternică autonomie financiară, având un sistem de distribuție solidar, pentru a reduce disparitatea și inegalitatea economică. Ungaria are un procent de absorbție al fondurilor europene de 43%, ceea ce clasează țara pe locul 18 din 27. De asemenea stă bine la capitolul lobby regional la Bruxelles, mai multe regiuni având deschise birouri de reprezentare regională, chiar și orașul Budapesta având un birou în capitala Europei.
Ultimele modificări privind guvernarea multi-nivel în Ungaria au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012, și a însemnat abolirea consiliilor pentru dezvoltare regională, și trecerea agențiilor de dezvoltare regională în subordinea ministerului de resort, ceea ce înseamnă că pentru perioada 2014-2020 Ungaria va funcționa centralizat.
Regionalizarea trebuie făcută pentru un mod de guvernare eficient, la nivel regional, pentru o administrație eficientă, pentru reducerea decalajului de dezvoltare între anumite zone și în cele din urmă pentru o mai bună absorbție a fondurilor. Pericolele care pot apărea se referă la o politizare a procesului de regionalizare, la creșterea birocrației și a fenomenelor de corupție la nivel local și regional și la adâncirea decalajelor între regiuni și între zone ale aceleiași regiuni.
Cât despre absorbția de fonduri europene pentru viitoarea perioadă, aceasta nu se rezumă la procesul de regionalizare ci la un management eficient și la o programare eficientă a documentelor.
Ungaria și Polonia au beneficiat de un lobby intens la Bruxelles, având birouri de reprezentare regională, pentru promovare și atragere de fonduri. Ungaria și Polonia au avut pentru perioada 2007-2013 câte un POR pentru fiecare regiune NUTS 2, în funcție de nevoile specifice ale fiecărei zone. Componente ale programelor de resurse umane și IMM-uri erau gestionate la nivel regional. Ungaria și Polonia funcționau la nivel descentralizat, având o administrație regională și o politică fiscală descentralizată, atunci când s-au apucat de fonduri europene. Republica Moldova este slab reprezentată la Bruxelles, de accea va continua nivelul centralizat de management al fondurilor europene și în curând va crea un nivel regional de administrație publică, păstrând structura administrativă actuală.
Concluzii
Analizînd amanunțit conceptul de regionalizare putem afirma că aceasta nu este o amenințare pentru un stat, ci mai degrabă un ajutor în dezvoltarea regiunilor în toate domeniile. Adepții procesului de descentralizare nu urmăresc dezintegrarea țării ci mai degrabă tind să îmbunatațeasca situația în regiuni prin guvernarea multi-nivel.
Scopul regionalizării este de a uniformiza toate comunitațile și mai ales cele defavorizate.
Țările europene mai mici tind să adopte modele mai simple de organizare administrative-teritorială, cel mai răspîndit fiind modelul cu un singur nivel (ales de state precum Bulgaria, Macedonia, Estonia, Letonia, Lituania și Malta). Prin urmare, dacă Moldova adoptă un model de organizare administrativ-teritorială cu un singur nivel, atunci s-ar alinia tendinței ce predomină în rîndul țărilor europene mici. În același timp, după cum ne arată cazul Macedoniei și Georgiei, un astfel de model va trebui să ia în considerație factorul etnic în procesul de fuzionare a unităților administrativ-teritoriale și să asigure autonomia regiunilor Găgăuzia și Transnistria.
Analizele demonstrează că nu sunt preconizate pierderi semnificative în calitatea serviciilor publice prestate de autoritățile publice locale. Totuși, acest model pretinde de la autoritățile centrale o voință și o fermitate politică precum și abilități de comunicare publică excepționale, deoarece reducerea considerabilă a numărului de unități administrativ-teritoriale de nivelul întîi va provoca insatisfacție socială și tensiuni politice între diferite niveluri ale autorităților publice.
În experienta de organizare a teritoriului Republica Moldova, din neferirite deja a avut citeva ghinioane. De aceea pentru ca regionalizarea sa fie eficientă pentru stat ar fi bine ca inițial statul sa fie pregatit pentru tipul de regionalizare care vrea sa-l adopte.
În urma analizei tipurilor de regionalizare și a experiențelor țărilor care au adoptat aceste sisteme considerăm, că cel mai binevenit sistem pentru RM ar fi experiența Franței, Cehiei, Olandei și Poloniei. Deși acest tip de regionalizare modifică din organizarea teritorială, în schimb acesta respectă ordinea constituțională a statului unitar național.
II. ANALIZA STRUCTURII ADMINISTRATIV-TERITORIALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Delimitarea teritorial-administrativă este un sistem de organizare a teritoriului care servește drept bază pentru funcționarea instituțiilor administrației publice locale. Eficacitatea activității acestor instituții depinde de raționalitatea delimitării teritorial-administrative.
Prin delimitarea teritorial-administrativă se urmărește situarea autorităților administrației publice locale de nivelul întâi și al doilea într-un anumit cadru teritorial, juridic și administrativ pentru administrarea eficientă a localității, precum și în scopul realizării principiilor autonomiei locale și ale descentralizării serviciilor publice.
Legea nr. 438 din 28.12. 2006 privind dezvoltarea regională în Republica Moldova este documentul de bază care trasează și definește regiunile de dezvoltare pe teritoriul Republicii Moldova, modul de cooperare interregională, cadrul instituțional, instrumentele specifice politicii pentru dezvoltare regională, mijloacele necesare creării și funcționării regiunilor de dezvoltare. Legea delimitează 6 regiuni de dezvoltare, acestea fiind Nord, Centru, Sud, UTAG, municipiul Chișinău și Transnistria.(Anexa 1, Tabel 1)
Potrivit Hotărîrii Guvernului nr. 127 din 08.02.2008 cu privire la măsurile de realizare a Legii nr. 438 din 28 decembrie 2006 privind dezvoltarea regională raionale de Est a Republicii Moldova, ”Transnistria” ca o regiune de dezvoltare aparte, care include ”unitățile administrativ-teritoriale din stînga Nistrului, inclusiv municipiile Tiraspol și Bender.
Regiunile de dezvoltare sînt unități teritorial-funcționale, care reprezintă cadrul de planificare, implementare și evaluare a strategiilor de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare sînt suficient de mari pentru a planifica dezvoltarea regională și locală, cu impact real asupra dezvoltării naționale, dar suficient de mici pentru a facilita dezvoltarea și luarea de decizii consensuale de către părțile interesate.
2.1. Evoluția structurii administrative-teritoriale în Republica Moldova
Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova și stabilirea cadrului juridic pentru satele (comunele), sectoarele și orașele (municipiile) și unitățile administrativ-teritoriale se efectuează potrivit art.110 și 111 din Constituția Republicii Moldova și se realizează în conformitate cu necesitățile economice, sociale și culturale, cu respectarea tradițiilor istorice, în scopul asigurării unui nivel adecvat de dezvoltare tuturor localităților rurale și urbane.
Organizarea administrativ-teritorială este o reflectare spațială a relației între cetățenii organizați în comunitățile locale și statul. Printre factorii care o influențează se numără și echilibrul între dorința cetățenilor de a se deplasa (cît de frecvent, unde și la ce distanțe) pentru ca să utilizeze serviciile prestate de administrația publică locală și dorința autorităților centrale de a controla viața cetățeanului.
Această relație fundamentală determină trei tipuri de bază ale structurii statului: federal, unitar și
regional.
Structura federală se bazează pe modelul autonomist-etnocratic, care presupune diferențierea regională pe criterii istorice, etnice și culturale. Un sistem federal presupune existența unităților politico administrative care se bucură de autonomie mare, cu propriile autorități locale. Principiul de bază constă în acordarea unor funcții ale autorităților centrale către nivelul statelor federale.
Structura statului unitar urmează de obicei modelul liberal-democrat, care promovează organizarea regională pe criterii unitare. Regiunea joacă rolul autorității delegate În relația sa cu statul; statul nu transferă funcțiile regiunilor, ci doar autoritatea necesară pentru a exercita aceste funcții la nivel regional. În acest mod ea reprezintă un instrument de implementare a politicilor publice unitare.
Structura regională, fiind bazată pe modelul autonomiilor regionale, se află la mijloc Între cele două modele de dezvoltare.
Modelul liberal-democrat pare să fie cel mai dificil de urmat. Entitățile create pe identități etnice și culturale se schimbă greu fără consimțămîntul populației. Motivul constă În faptul că ele rămîn mai mult sau mai puțin neschimbate pe parcursul secolelor și reacțiile adverse pot fi ușor de anticipat…
Din punct de vedere istoric Republica Moldova a experimentat două modalități de organizare administrativ-teritorială a țării, care pot fi caracterizate drept regională și raională.
Principatul Moldovei din Evul Mediu a fost divizat în ținuturi și ocoale.
Sub Imperiul Rus, Între anii 1812 și 1917, Moldova a fost inițial o regiune autonomă (pînă În anul 1873), iar după aceea o gubernie (provincie) (1873-1917) divizată în opt județe.
În componența Romîniei interbelice, teritoriul Moldovei a fost structurat în conformitate cu modelul romînesc În zece județe care, la rîndul lor, au fost compuse din plase și comune.
După al doilea război mondial Moldova a intrat În componența URSS și, prin urmare, s-a implementat modelul sovietic de organizare teritorială: țara a fost divizată În raioane și soviete sătești.
Numărul raioanelor a fluctuat, Între 60 În anul 1945, 46 În anul 1950 și 35 În anul 1959 (organizate în patru circumscripții – Bălți, Chișinău, Tiraspol și Cahul), 18 În anul 1963, 26 În anul 1964, 31 în anul 1966, 33 în anul 1972 și 40 în anul 1981- 48.
Structura regională era caracteristică perioadei pre-sovietice. Puterea sovietică a Încercat să păstreze structurile regionale, dar raionul a fost considerat drept o unitate organizațională prioritară – mai mică decît județul, cu o populație mai puțin numeroasă și, deci, mai ușor de controlat.
În anii guvernării sovietice, deciziile politice, economice și administrative creau, modelau și modificau configurația spațiului geografic. În regiunile rurale, colectivizarea a subminat sistemele sociale și de producție tradiționale, facilitînd migrarea în orașele mari. Consecințele – spațiale și psihologice – ale acestor fenomene sunt greu de schimbat. Între localități au fost create dependențe macro-spațiale, au apărut zone noi de influență și regiuni polarizate,
În multe cazuri amplificate artificial prin schimbarea statutului administrativ al anumitor localități.
Aceste schimbări au fost puternic susținute de stat, În conformitate cu principiile economiei planificate la nivel central. Contrar evoluției firești a acestui spațiu, aceste procese puteau să schimbe complet configurația spațiului geografic al Moldovei. Perioada de tranziție a adus, În primul rînd,un deficit de resurse financiare imperativ necesare pentru păstrarea structurilor centralizate vechi. Schimbarea ideologiei economice de la marxistă/comunistă la cea neoliberală a dus la o criză a organizării administrativ-teritoriale. Noile realități (politice, economice și administrative) nu mai corespund logicii organizării teritoriale.
Către finele anului 1991, pe ruinele RSSM se constituie Republica Moldova, care, pe un teritoriu 33,7 mii km2 și la o populație de 4,3 mln dispunea de 40 raioane și 10 orașe de subordonare republicană. Fiecărui raion îi revenea, în medie, cîte 76.000 locuitori, unele avînd cu mult sub media generală: Căinari – 42,7 mii, Taraclia – 44,3 mii, Șoldănești – 45,8 mii, Leova – 52,8 mii; și o suprafață medie 800 km2 fiecare dintre acestea cu un potențial departe de a fi pregătite de a trece la autoadministrare. Reconstrucția administrativ-teritorială constituia la acel moment una din urgențele majore ale noului stat.
Reformele în acest domeniu s-au dovedit a fi destul de dificil de realizat din cauza predominării principiului ramural de planificare și realizarea procesului bugetar în condițiile unor continue reforme-fărîmițări administrativ-teritoriale.
În perioada tranziției, Republica Moldova a trecut prin trei reforme administrativ-teritoriale:
• 1994: În anul 1994 au fost aprobate legal modificările în sistemul sovietic de organizare
administrativă, fără schimbări esențiale În structurile teritoriale. A fost creată prima unitate
teritorială autonomă (Găgăuzia); aceasta a inclus trei raioane (dolay) care fac Încă parte din
divizarea internă a acestei unități. Modelul sovietic s-a păstrat în mare parte neschimbat în
celelalte unități administrativ-teritoriale. Astfel, pînă În anul 1998, teritoriul țării a fost divizat în
38 de raioane, inclusiv cinci În regiunea separatistă Transnistria.
• 1998: Cele 30 de raioane din partea dreaptă a Nistrului au fost comasate În 9 județe, la care
ulterior a fost adăugat al zecelea. Reorganizarea teritorială din anul 1999 a fost însoțită de o
reformă administrativă importantă, care a dus la redistribuirea competențelor și resurselor,
urmînd îndeaproape modelul romînesc.
• 2001/2003: În decembrie 2001 comuniștii, care recent cîștigaseră puterea în stat, au adoptat o reformă administrativ-teritorială nouă, care a fost implementată după alegerile locale din anul 2003. În urma ultimei reforme, țara s-a întors de fapt la modelul cvasi-sovietic al divizării teritoriale, iar autonomia locală a fost considerabil redusă.
Apropiindu-se de standardele europene și adoptînd Carta europeană a autonomiei locale, Moldova s-a întors la structurile administrativ-teritoriale pre-sovietice (În anul 1998). Se spera că județele mai mari (echivalentul NUTS III) vor aduce beneficii suplimentare și vor diminua unele probleme cauzate de dimensiunile mai mici ale raioanelor (echivalentul NUTS IV). Pentru a promova autonomia a fost majorat chiar și numărul minim al populației comunelor la 2500 de locuitori.
Dar reforma s-a confruntat cu două probleme. Prima avea la bază faptul că în majoritatea cazurilor descentralizarea funcțiilor nu a fost urmată de finanțarea adecvată. De asemenea, în locul unei descentralizări reale a funcțiilor, cu transmiterea lor administrațiilor locale, multe servicii publice au fost concentrate în "capitalele" noi ale județelor sau chiar păstrate în orașele care în trecut serviseră în calitate de centre raionale. Astfel, în loc de a beneficia de pe urma reformelor, cetățenii erau nevoiți să parcurgă distanțe mai mari pentru a obține un certificat sau a beneficia de un ajutor social.
A doua problemă a constat în discrepanța între sistemul de așezări, creat în perioada sovietică în baza modelului raioanelor și logica noului model al județelor. Principala cauză a eșecului ultimei reforme administrativ-teritoriale constă în faptul că spațiul geografic este mult mai inert decît deciziile politico- administrative.
Guvernul nu a avut suficientă voință politică pentru finalizarea procesului început, iar contextul reformei a fost compromis, deoarece schimbările care au urmat au fost mai degrabă formale decît esențiale.
Luînd în considerare problemele menționate, Partidul Comuniștilor a început și a promovat o reform nouă, utilizînd ca pretext două motive principale: autoritățile ar trebui să fie mai aproape de cetățean și numărul funcționarilor autorităților locale ar trebui să fie redus. Abuzul de putere al autorităților locale și distanțele mari care trebuie să fie parcurse pentru a ajunge la ele au fost menționate de asemenea În calitate de argumente ce justifică această reformă. Aceste argumente par să fie extrem de fragile: proximitatea autorităților și distanțele mari pînă la ele nu erau printre cele mai urgente problem menționate de persoanele chestionate în anul precedent;
Este evident că sistemul de organizare administrativ-teritorială, creat în contextul economiei planificate la nivel central, este în contradicție cu noile realități. Menținerea acestuia va accentua disfuncțiile politicii economice și ale sistemului de așezări. Pentru a răspunde adecvat provocărilor prezente, ar trebui să fie create unități mai mari. Acestea vor spori capacitatea comunităților locale și unităților administrative de a atrage fonduri suplimentare și le va face mai puțindependente de subvențiile de stat.
Actualmente, populația unui raion numără în medie 76 mii locuitori, ceea ce este sub nivelul mediu al regiunilor de nivel NUTS II din statele membre ale UE (1.830 mii locuitori – NUTS II, vezi tabelul # 4). De asemenea, suprafața medie a unei unități teritorial-administrative de nivelul doi (raioanele, mun. Chișinău și UTA Găgăuzia, fără localitățile din stînga Nistrului) constituie 0,99 mii km2, ceea ce, de asemenea, este sub media NUTS II ale statelor membre (23 mii km2). Făcînd abstracție de faptul că Republica Moldova nu se află încă în situația de a aborda cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială a UE, dar avînd în vedere că au fost elaborate deja studii asupra dezvoltării regionale a Republicii Moldova, putem defini, în linii generale, structura teritorială a Republicii Moldova asimilabilă NUTS:
NUTS I: Republica Moldova;
NUTS II: Nu există (poate cu excepția mun. Chișinău);
NUTS III: 32 raioane;
NUTS IV: Nu există asocieri de unități teritoriale;
NUTS V: 4 municipii, 60 orașe cu 35 de localități incluse în componența orașelor, 917 sate (comune) cu 1577 sate incluse în componența lor. (Anexa nr.3)
2.1.1. Regiunea de dezvoltare nord
Regiunea de Dezvoltare Nord (RDN) are pe teritoriul său 11 puncte de conexiune internațională cu țările învecinate – România și Ucraina. Conexiunea cu Uniunea Europeană, prin teritoriul României, este prin punctul de trecere Costești-Stânca, deși în ultimii ani au fost construite încă două puncte la Lipcani-Rădăuți Prut și Criva-Darabani. În prezent, legăturile cu UE sunt îngreunate dat fiind faptul că din 3 puncte de trecere existente activează doar unul.
RDN este accesibilă prin toate tipurile de transport: aerian, auto, fluvial și feroviar. Putem afirma că RDN e singura regiune care are oportunitatea de acces aerian prin două aeroporturi: Aeroportul Internațional Bălți (Ledoveni) și Aeroportul Internațional Mărculești. Însă, ambele aeroporturi sunt utilizate numai capacitățile minime, oferind astfel servicii de transport de mărfuri, în majoritate pe curse interne și, ocazional, zboruri externe. Aeroportul Bălți (Ledoveni), este civil, iar cel din Mărculesti (raionul Florești) este mixt (militar și civil). Ambele avînd de statut de aeroport internațional. Aeroportul din Bălți a fost certificat și deschis pentru transporturile de călători și mărfuri, dar, în prezent, este doar utilizat pentru zboruri neregulate unice. RDN este traversată de un singur traseu rutier internațional: Coridorul Giurgiulești-Briceni (GBC) cu o lungime de 460 km, care nu este funcțional (nefinalizat) și două trasee naționale: M14 și M2.
Populația stabilă a RDN, la 1 ianuarie 2009, a constituit 1013,7 mii persoane. Evoluția populației în această perioadă a fost destul de negativă pentru toate unitățile administrative cuprinse în regiune dată (excepție face doar raionul Ocnița). Descreșterea accentuată a populației înregistrată în această perioadă este de 21,6 mii persoane, ceea ce reprezintă 2,1%. Această scădere este cea mai pronunțată în comparație cu regiunile centru și sud. Cauza acestei micșorări este sporul natural negativ și migrația populației.
Analizînd Produsul Regional Brut (PRB) al RDN în 2008 putem afirma că se estimează la 9,15 miliarde lei sau 22% din PIB-ul național. În perioada 2006-2008, PRB a avut modificări nesemnificative, iar producția brută per capital a constituit puțin peste 600 de euro sau 79% din nivelul mediu național.
Regiunea are un potențial industrial relativ dezvoltat. Cele mai vizitate industriale de tip „cluster" sunt: (a) industria extractivă; (b) fabricarea de articole de îmbrăcăminte, prepararea și vopsirea blănurilor; (c) producția și distribuirea de energie electrică și termică, gaze și apă caldă; (d) industria alimentară și a băuturilor; (e) producția de aparatură și instrumente medicale, de precizie, optice. Peste 50% din potențialul industrial este concentrat în mun. Bălti. Totodată, în regiune pot fi evidențiate cîteva centre industriale cu posibilități de dezvoltare – Edineț-Cupcini, Florești-Soroca, Ocnița-Otaci etc. Cea mai mare problemă a întreprinderilor industriale este că uzura morală și fizică a echipamentului și utilajelor, folosirea tehnologiilor învechite ce rezultă costuri înalte de producere. Deasemenea, întreprinderile dispun și de capacități de producție neutilizate, infrastructură este relativ dezvoltată, care poate sta la baza creării parcurilor industriale și tehnologice.
Sectorul serviciilor se află într-o continuă creștere atît în valori absolute, cît și a cotelor din nivelul regional și național. Aportul cel mai mare îi revine comerțului, telecomunicațiilor și serviciilor financiare.
Industria hotelieră regională include 18 hoteluri și unități de cazare, avînd o capacitate totală de 2415 locuri. Patrimoniul turistic al RDN este constituit din 102 de arii protejate de stat cu o suprafață totală de cca 16,6 mii ha, 2 plaje de importanță națională (Soroca, Costești), 20 de muzee, 5 mănăstiri și 4 schituri, 178 de edificii ecleziastice de importanță națională și regională. Aceste resurse determină implicit eventuala specializare a zonelor turistice din regiune. Eficiența valorificării resurselor turistice din regiune ar condiționa crearea de zone turistice cu stațiuni de importanță națională și locală, diversificînd astfel destinațiile turistice din RDN.
Investiții și procesul investițional
În perioada anilor 2004-2006, investițiile în capitalul fix au fost calculate în prețuri comparabile au avut o dinamică negativă. Cu toate că în 2007 investițiile s-au mărit cu 30%, ponderea regiunii în totalul investițiilor s-a redus pînă la 15-16%.
Deasemenea, regiunea este cunoscută de către investitorilor străini nu numai prin existența companiilor străine în ramurile tradiționale: sector bancar și distribuția petrolului, dar și în producția materialelor de construcție (Knauf), sectorul alimentar (Sudzuker, Metro, Fourchette), construcția de mașini (Dräxlmaier) etc.
2.1.2. Regiunea de dezvoltare centru
Regiunea de Dezvoltare Centru (RDC) – include următoarele 13 raioane: Anenii Noi, Călărași, Criuleni, Dubăsari, Hîncești, Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Rezina, Strășeni, Șoldănești, Telenești, Ungheni. RDC cuprinde 354 unități administrativ-teritoriale: 14 orașe și 340 sate (comune). Cel mai mare oraș din regiune fiind or. Ungheni care are o populație de 37,9 mii locuitori, urmat de or. Orhei – 33,7 mii locuitori și or. Strășeni – 21 mii locuitori. Numărul total a localităților din regiune constituie aproximativ 35,6% din numărul total de localități ale țării, ponderea orașelor fiind de circa 23%. În Regiunea de Dezvoltare Centru, majoritatea localităților urbane se află în zona de influență directă a mun. Chișinău, care are o rază de influență de 50-60km, cu excepția or. Ungheni, Telenești, Șoldănești, Rezina, care se află la distanțe de 100-130 km.
13 raioane ale Republicii Moldova
14 orașe, 23% din localitățile urbane ale RM
340 state (comune)
31% din teritoriul RM (10636 km2)
26% din populația RM
9% din producția industrială a RM
34% din producția agricolă a RM
Regiunea de Dezvoltare Centru constituie 30% din populația Republicii Moldova. Densitatea medie a populației între hotarele RDC fiind de 101 loc/km2, față de 126,2 loc/ km2 în restul țării. Diferența este determinată și de ponderea localităților rurale și a orașelor neaglomerate.
Din totalul de 1021,6 mii locuitori din RDC, 783,4 mii mai exact circa 76,7%, reprezintă populația aptă de muncă. Persoanele care sunt angajate în cîmpul muncii reprezintă un segment de 240 mii de oameni adică 30,6%, fiind repartizați în diferite sectoare: agricultură (61%), învățămînt (13%), industrie (7%), sănătate (5%), comerț (5%) și administrație publică (4%), ceea ce confirmă un grad relativ de diversificat al domeniilor de ocupare a forței de muncă, fiind predominante totuși de activitățile din agricultură. Pentru unele raioane ale RDC (Strășeni, Orhei, Hîncești, Ialoveni, Criuleni, Anenii Noi), municipiul Chișinău constituie un pol de atracție a forței de muncă.
1021,6 mii locuitori, 95% față de nivelul anului 1989
Sporul natural negativ (- 2 ‰ ) față de (-1,9 ‰) în RM
Gradul de urbanizare -17%
Populația regiunii plecată peste hotare – 8,7%
Populația aptă de muncă – 783.4 mii persoane (76,7%)
Angajații – 240 mii persoane (30,6%)
Angajați în agricultură 146 mii persoane (61%)
Regiunea de Dezvoltare Centru se caracterizează printr-un nivel scăzut al dezvoltării industriei. Această situație fiind determinată de gradul scăzut al urbanizării în regiune. Proximitatea față de municipiul Chișinău neavînd influiențe directe în dezvoltarea industriei: nu există evidente schimbări esențiale în acest sens.
Agricultura are un rol important în economia regiunii: 61% din populația care este ocupată a regiunii face parte din acest sector. Terenul agricol ocupă 51,6% din suprafața totală a regiunii.
Regiunea de Dezvoltare Centru cunoaște o evoluție destul de pozitivă la capitolul afaceri. În anul 2005, numărul întreprinderilor care s-au înregistrat în regiune a crescut cu 44% față de anul 2003, pe cînd la nivel național această creștere a fost de 29%. Cea mai mare pondere avînd întreprinderile de comerț care constituie circa 41% din numărul total de întreprinderi. Cele mai multe întreprinderi de comerț se află în raioanele Orhei și Hîncești, urmate de Criuleni și Strășeni. Întreprinderile de comerț fiind urmate de către întreprinderile agricole și respectiv de cele industriale.
Producția industrială/ locuitor – 1,81 mii lei (33% față de media națională)
Producția agricolă/ locuitor – 3,40 mii lei (148% față de media națională)
Servicii prestate populației/ locuitor – 770 lei (40% față de media națională)
Investiții în capital fix/locuitor – 808 lei (72% față de media națională)
Regiunea de Dezvoltare Centru are numeroase avantajele:
Proximitatea față de municipiul Chișinău, activitatea dinamică a zonei economice libere (ZEL Ungheni), pondere inaltă a populației active (76,7%), potențial de pregătire profesională (6 colegii și 14 școli profesionale), Euroregiune funcțională (Siret – Prut – Nistru), rețea de drumuri este diversificată (drumuri naționale, internaționale, căi ferate), infrastructura vinăriilor este extinsă, resurse forestiere bogate, existența monumentelor istorico-culturale de valoare națională, păstrarea tradițiilor meșteșugărești bogate și diverse, resurse balneo-sanatoriale.
Regiunea Centru este traversată de o rețea densă de trasee internaționale, Coridorul Economic
European, Coridorul Economic Budapesta – Odessa, Coridorul Giurgiulești-Briceni.
Pe teritoriul regiunii trec traseele naționale de cale ferată Bender – Chișinău – Ungheni, Revaca -Căinari, Ungheni – Bălți.
Stația de cale ferată Ungheni este punct de trecere internațional care efectuează transport de mărfuri și pasageri, cu conexiune directă la ecartament european. Ea reprezintă cel mai mare nod de cale ferată din Regiunea Centru.
Este în proiect și construcția tronsonului de cale ferată Strășeni – Orhei – Bălți.
În Regiunea Centru activează și două porturi navale: Portul naval Ungheni și Portul naval Rezina.
Operatorii de telefonie mobilă și fixă sînt prezenți în toate localitățile regiunii.
2.1.3. Regiunea de dezvoltare sud (RDS)
Regiunii de Dezvoltare Sud cuprinde 8 raioane ale Republicii Moldova: Cimișlia, Leova, Cantemir, Basarabeasca, Cahul, Căușeni, Ștefan Vodă, Taraclia.
RDS este conectată direct cu Uniunea Europeană, România prin 2 puncte vamale, Cahul-Oancea și Giulgiulești – Galați, inclusiv și un traseu feroviar – punctul de trecere Cantermir – Fălciu. În partea de est RDS este conectată cu Ucraina prin 4 puncte vamale: Palanca – Maiaki Udobne, Tudora – Starokazacie, inclusiv cu două căi feroviare Basarabeasca – Serpneve 1 și Giurgiulești – Reni și 7 puncte de trecere rutiere pentru care se aplică regim simplificat.
Rețeaua de transport a RDS este prezentată prin toate patru tipuri de transport: aerian, auto, fluvial și feroviar. Aeroportul internațional Cahul oferă posibilități de accesibilitate aeriană în RDS care în prezent nu sunt utilizate. Accesibilitatea maritimă și fluvială este asigurată prin intermediul Portului Internațional Liber Giurgiulești RDS.
Produsul Regional Brut (PRB) al regiunii in 2008 este estimat la 3,86 miliarde lei sau 22% din PIB național . În perioada 2006-2008 PRB au fost modificate în mod nesemnificativ, iar producția brută per capital a fost sub 500 Euro sau 79% din nivelul mediu național.
Regiunea are un potențial industrial subdezvoltat. Cele mai populare aglomerații industriale sunt clasificate pe următoarele domenii:
(a) fabricarea produselor textile;
(b) industria alimentară și a băuturilor;
(c) captarea, epurarea și distribuirea apei;
(d) prelucrarea lemnului și fabricarea articolelor din lemn;
(e) fabricarea de articole de îmbrăcăminte, prepararea și vopsirea blănurilor.
Orașul Cahul este principalul centru industrial, care împreună cu Portul Internațional Liber “Giurgiulești” poate deveni un pol economic de importantă regională.
Potențialul agroindustrial al regiunii este constituit din 37 de cooperative de producție, 23 de societăți pe acțiuni, 173 de societăți cu răspundere limitată și peste 53 mii de gospodarii țărănești și întreprinderi individuale. În această regiune sunt amplasate și cele 54 de fabrici de vinuri, 27 combinate de panificație si brutarii, 12 colectarea și prelucrarea produselor cerealiere, 13 fabrice de conserve, uscare sau congelare a fructelor si legumelor. Regiunea are multe microzone viticole, dintre care „Ciumai” si „Purcari” sunt recunoscute la nivel mondial.
În regiunea dată activează 3 zone economice libere: Zonele Antreprenoriatului Liber Tvardița” și "Parcul de producție "Taraclia”" și Portul Internațional Liber “Giurgiulești”. Portul Internațional Liber “Giurgiulești” (PILG) se află la km 133.8 al fluviului Dunărea, pe suprafața de 120 ha la intersecția traseelor internaționale de comerț si transport, deasemenea este canalul navigabil Rin-Main-Dunarea, care unește Marea Neagra, 14 state europene si Marea Nordica, sistemele de cale ferata standard european, precum și rețeaua de drumuri internaționale. Putem afirma că PILG este un centru regional de logistică la frontiera UE care are acces la căile ferate de comunicație terestră, feroviara, fluviala si maritima. PILG este condus de un investitor general – compania Danube Logistics SRL, care in 2004 a semnat cu GRM un acord de investiții pentru construcția Portului Internațional. În anul 2009 au fost date în exploatare următoarele: Terminalul petrolier (cu capacitate maxima de transbordare de peste 2 mln tn/an), Terminalul cerealier (1 mln tn/am) si Portul pentru pasageri (10 mii pasageri/an). În cadrul PILG sunt înregistrați deja 22 de rezidenți ce activează în regim de zona economică liberă și care au investit peste 60 de milioane de dolari SUA.
2.1.4. Regiunea de dezvoltare est (Transnistria)
Întinderea marginii estice la est de Nistru se regăsesc în aliajul dintre tyrageți (geții de la Tyras sau Nistru), deci între supușii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia și românii urmele căror se găsesc la tot pasul.
Consecința destrămarii Uniunii Sovietice pe data de 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc".
După primirea Moldovei ca stat membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care au atacat posturile de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, care au fost ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.
La 21 iulie 1992 între Republica Moldova și Federația Rusă a fost semnată o așa numită Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.
Chiar și după încetarea focului, Rusia continua să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițând astfel să supraviețuiască și conferind un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova, care continuă până în prezent.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transnistria este împărțită în 5 raioane:
Camenca (Каменка sau Kamenka),
Dubăsari (ДубÎссарь sau Dubossar'),
Grigoriopol (ГригÎриÎпÎль sau Grigoriopol'),
Rîbnița (Рыбница sau Rîbnița),
Slobozia (СлÎбÎдзея sau Slobodzeia).
și un municipiu:
Tiraspol (ТираспÎль)
Deasemenea are 69 comune și 68 sate.
Teritoriile "Unității teritoriale autonome nistrene" de jure și "Republicii Moldovenești Nistrene" de facto nu corespunde integral, deoarece șase comune la est de Nistru (Cocieri, Molovata Nouă, Corjova, Coșnița, Pârâta și Doroțcaia) au dorit să fie controlate de guvernul legal de la Chișinău, în timpul în care autoritățile separatiste de la Tiraspol controlează municipiul Tighina (Bender) (cu satul Proteagailovka inclus) și comunele Gâsca și Chițcani, situate la vest de Nistru ; raionul Dubăsari este astfel împărțit în două unități, una legalistă, cealaltă separatistă.
În ceea ce privește raionale de Est a Republicii Moldova, documentul dat delimitează ”Transnistria” ca o regiune de dezvoltare aparte, care include ”unitățile administrativ-teritoriale din stînga Nistrului, inclusiv municipiile Tiraspol și Bender”. Potrivit Hotărîrii Guvernului nr. 127 din 08.02.2008 cu privire la măsurile de realizare a Legii nr. 438 din 28 decembrie 2006 privind dezvoltarea regională, sunt trasate liniile directoare a dezvoltării regionale în Republica Moldova, prin aprobarea Regulamentului Consiliului Național de Coordonare a Dezvoltării Regionale, Regulamentul-cadru al Consiliului Regional pentru Dezvoltare, Regulamentul-cadrul al Agenției de Dezvoltare Regională, Regulamentul de formare și utilizare a mijloacelor Fondului Național pentru Dezvoltare Regională.
Parlamentul de la Chișinău pe 22 iulie 2005 a adoptat „Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităților din stânga Nistrului”. Proiectul de lege prevăzut în controversatul „Plan Iușcenko” prevede că Transnistria va fi constituită într-o unitate teritorială autonomă (UTA) specială, în componența Republicii Moldova, statut asemănător cu cel al Găgăuziei. Organul reprezentativ al Transnistriei va fi Consiliul Suprem, care va adopta legi și actele normative necesare cu caracter local, precum și „Legea fundamentală a Transnistriei”, care nu trebuie să vină în contradicție cu Constituția Republicii Moldova.
Puterea judecătorească va fi exercitată de judecătorii și organele de ordine, care sunt componente ale sistemului de instanțe judecătorești și organe de drept ale Moldovei.
Legea prevede că Transnistria are simbolurile sale, care se aplică alături de simbolurile Republicii Moldova. Limbile oficiale în Transnistria sunt următoarele: limba moldovenească (română în baza grafiei chirilice), ucraineană și rusă. Transnistria de asemenea are dreptul să stabilească și să întrețină, în modul prevăzut de legislația Republicii Moldova, relațiile externe în domeniile economic, tehnico-științific și umanitar.
Conform legii, după îndeplinirea condițiilor privind demilitarizarea și democratizarea regiunii transnistrene, va fi desfășurat procesul de negocieri pentru elaborarea în comun a unei legi organice cu privire la statutul juridic special al Transnistriei, ce va constitui una din ultimele etape majore în reglementarea juridică a diferendului transnistrian.
2.1.5. Regiunea de dezvoltare Chișinău
Chișinău este capitala, cel mai mare oraș și centrul administrativ, teritorial, economic, științific și cultural al Republicii Moldova. Este unul dintre cele mai mari orașe din Europa Centrală și de Sud. La 1 ianuarie 1984, aici locuiau 604 500 persoane, conform recensământului din 1989 – 661 400, în 1996 – 662 000 persoane, iar în 2004, la ultimul recensământ, 589 445 persoane.
În prezent (2015),orașul Chisinau găzduiește peste 678 000 de locuitori.
Chișinăul fiind legat prin căi ferate și drumuri cu toate municipiile, orașele și centrele raionale și multe sate din republică, la fel avînd conexiune cu centre urbane din România, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Belarus, Rusia și alte state. Din punct de vedere administrativ, Chișinăul este divizat în cinci sectoare: Centru, Botanica, Buiucani, Râșcani și Ciocana. Organul local al puterii de stat este Primăria municipiului (Consiliul municipal).
În componența sa Chișinăul are 35 localități: 1 municipiu (cu 5 sectoare), 6 orașe (care includ 2 sate), 12 comune care includ 14 sate.
Municipii: Chișinău.
Orașe: Codru, Cricova, Durlești, Sîngera , Dobrogea, Revaca, Vadul lui Vodă, Vatra.
Comune și sate: Băcioi Brăila, Frumușica, Străisteni.Condrița, Ghidighici, Trușeni, Dumbrava, Bubuieci Bîc, Humulești., Budești;Văduleni, Colonița, Cruzești, Ceroborta, Tohatin, Buneți, Cheltuitori, Ciorescu, Făurești, Goian, Grătiești , Hulboaca, Stăuceni, Goianul Nou.
2.1.6. Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia
Unitatea Teritorial Administrativă Găgăuzia este parte componentă a Republicii Moldova, care este amplasată în partea de sud a țării și face parte din regiunea economico-geografică de sud a țării. UTAG în cadrul regiunii economico-geografice avînd legături economice cu Raionele Cahul,Cantemir, Taraclia și Besarabeasca. La est Autonomia Găgăuză se mărginește cu regiunea Odesa a Ucrainei. Autonomia Găgăuză, ca și în general toată țara se situează în partea central-europeană.
Găgăuzia este o structură teritorial-administrativă parte componentă a RepubliciiMoldova cu un statut juridic special, în care este prevăzut dreptul poporului găgăuz la autodeterminare, desfășurînduși activitatea în corespundere cu prevederile Constituției Republicii Moldova, în corespundere cu Legea Republicii Moldova „Despre statutul juridic special al Găgăuziei (Gazauz-Eri) și a Regulamentului Găgăuziei. Legea „Despre statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) a fost adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 23 decembrie1994, Regulamentul Găgăuziei, care este actul juridic de bază și are putere juridică pe tot teritoriul Găgăuziei, a fost adoptat de către deputații Adunării Populare a Găgăuziei la 14 mai 1998. De la 5 iunie 1998 Regulamentul a intratîn vigoare.
Gagauzii reprezintă peste 80% din populație deasemenea originea lor este subiectul mai multor teorii care merg pană la cumani, pecenegi si turcii selgiucizi din secolul XIII. Teoriile vin să aprobe faptul că un grup mare de gagauzi și de bulgari ar fi părasit teritoriul de la sud de Dunare pentru a se stabili în sudul Basarabiei.
Pe data de 31 octombrie 1995 a fost adoptată Legea locală „Despre funcționarea limbilor pe teritoriul Găgăuziei(Găgăuz Eri), în corespundere cu care limbi oficiale în Găgăuzia sunt: limba moldovenească, limba găgăuză și limba rusă. Teritoriul Găgăuziei este alcătuit de 1848 de kilometri patrați, sau 5,5% din totalul teritoriului Republicii Moldova. În conformitate cu Legea „Despre statutul juridic special al Găgăuziei” și „Despre împărțirea teritoria – administrativă a Găgăuziei” teritoriul autonomiei se împarte în raioane, orașe și sate. Din componența autonomiei fac parte 3 raioane (Comrat, Ceadâr-Lunga și Vulcănești). Autonomia Găgăuză mai include și un municipiu, două orașe, douăzeci de sate și trei comune. Centrul administrativ al autonomiei fiind considerat municipiul Comrat.
Pe harta Moldovei Comratul fiind amplasat pe traseele Chișinău-Cahul-București și Bălți-Ciadâr-Lunga-Odesa avînd conexiuni bine asigurate, prin intermediul căii ferate și a șoselelor cu raioanele vecine. Distanța de la orașul Comrat până la capitala Moldovei constituie 104 km.
Orașul în prezent este un adevărat centru de transport, centru economic și cultural de la sudul țării.
În Comrat locuiesc 23,3 mii de cetățeni. Pe teritoriul orașului funcționează 62 de întreprinderi industriale, 22 de întreprinderi agricole, 480 de întreprinderi comerciale, cu un spațiu comercial de 24,3 mii de metri pătrați, 23 de întreprinderide alimentare publică, cu o mie de locuri, 14 filiale a băncilor comerciale.[27]
2.2. Disparități interjudețene în Republica Moldova
Declinul economic din 1990 a pricinuit anumitor unități industriale și sectoare de producție mai multe daune decît altora și a diversificat modelele comerciale și de distribuție, accentuînd astfel discrepanța dintre nivelurile de dezvoltare economică regională. Dezechilibrul în dezvoltarea economică și socială a contribuit la apariția unor probleme serioase în dezvoltarea localităților, inclusiv concentrarea dezvoltării și tendințele de creștere în mun.Chișinău; declinul orașelor; subdezvoltarea comunităților rurale și dezechilibrul în dezvoltarea dintre localități. Soluționarea acestor probleme este principala provocare pentru politica de dezvoltare regională.
Nivelul de dezvoltare socio-economică a unităților administrativ-teritoriale ale Republicii Moldova este influențat de mai mulți factori, cei mai importanți fiind potențialul fizico-geografic, viteza și amploarea reformelor economice și sociale, gradul de dezvoltare a mecanismelor pieței și capacitatea elitelor locale de a se adapta și activa în noile realități. Acești factori condiționează apariția anumitor disparități în dezvoltarea socio-economică a teritoriului. În condițiile în care performanțele naționale sunt în corelație directă cu dezvoltarea regională, accentuarea diferențelor teritoriale conduce la un șir de efecte sociale și economice negative.[4, p. 23]
Rolul municipiului Chișinău în dezvoltarea regional
O privire generală a dezvoltării sub aspect teritorial a Republicii Moldova scoate în evidență decalajul enorm în dezvoltarea socio-econo Aceasta constituie una din problemele principale ale dezvoltării regionale, fiind caracterizată mică dintre mun. Chișinău și restul teritoriului. de trei particularități de bază: (a) concentrare relativ înaltă a activității economice în mun. Chișinău; (b) decalaj pronunțat în nivelul de trai dintre capitală și județe; (c) decalaj enorm dintre capitală și restul teritoriului în dezvoltarea infrastructurii și factorilor de producție.[4, p.25]
Cu mici excepții, conform principalilor indicatori de dezvoltare socio-economică pe locuitor, toate județele se situează sub media națională, în timp ce mun. Chișinău se plasează mult peste acest nivel. Totodată, diferența dintre extreme (mun. Chișinău și județele cu cele mai scăzute niveluri economice) este enormă. Astfel, la produsul regional brut pe locuitor, nivelul mun. Chișinău constituie 216% față de media pe republică, pe când în județul Orhei doar 59%; la volumul investițiilor străine pe locuitor județul Lăpușna înregistrează 2% din media pe republică, iar mun. Chișinău – 413%; la producția industrială pe locuitor, jud. Lăpușna 23% , iar mun. Chișinău – 262%; la volumul impozitelor și taxelor colectate pe locuitor – 37% în județul Chișinău față de 282% în mun. Chișinău. Indiscutabil, mun.Chișinău este centrul-cheie generator de bunăstare, locuri de muncă, consum, venituri din impozite, precum și de cheltuieli publice. Locuitorii municipiului beneficiază de un standard de viață mai înalt decît ceilalți locuitori ai țării. Practic, conform indicatorilor relevanți disponibili, pentru persoanele, care locuiesc în afara mun.Chișinău, se creează un regim mai puțin favorabil.
Dezechilibrul în ceea ce privește dezvoltarea municipiului Chișinău și celelalte localități se caracterizează în felul următor:
1) în mun. Chișinău concentrarea activității economice, în general, este relativ înaltă și cu mult mai înaltă în comparație cu alte capitale, chiar și cu cele din țările europene subdezvoltate;
2) există o discrepanță majoră dintre standardele mai înalte de viață în capitală și în celelalte localități;
3) există un dezechilibru enorm între capitală și celelalte localități din țară în ceea ce privește dezvoltarea infrastructurii, accesibilitatea la serviciile publice, de transport, culturale, medicale, la serviciile de formare profesională, de asistență socială și un șir de alți factori ce țin de competitivitate și potențialul de producție.
În dezvoltarea generală a țării mun.Chișinău are un rol predominant. Conform principalilor indicatori ai dezvoltării social-economice, toate celelalte unități administrativ-teritoriale intermediare se află sub nivelul mediu național de dezvoltare, pe cînd mun.Chișinău se plasează mult peste acest nivel. Diferența dintre acești indicatori extremi este semnificativă.
Este o realitate recunoscută că activitățile economice, culturale și științifice au tendința de a se concentra în regiuni cu o infrastructură mai dezvoltată și un nivel de trai mai înalt. Este important, prin urmare, ca politica de dezvoltare regională să promoveze dezvoltarea orașelor provinciale ca centre urbane multifuncționale, capabile să presteze servicii pentru raioanele din imediata apropiere, care în alte circumstanțe pot fi oferite doar în mun.Chișinău.
Concomitent, alte regiuni trebuie să optimizeze utilizarea oricăror oportunități de obținere a beneficiilor de pe urma dezvoltării capitalei. Acest lucru poate fi făcut în diferite regiuni în mod diferit. Spre exemplu, regiunile Centru și Sud trebuie să încerce o capitalizare mai eficientă a proximității față de capitală și să faciliteze transferul locurilor de muncă din capitală spre amplasări regionale mai ieftine, iar regiunea Nord trebuie să încerce să obțină beneficii din distanța sa față de capitală prin dezvoltarea cu mai mult succes a centrelor sale urbane (mun. Bălți, de exemplu), ca surse de servicii care la moment sînt disponibile doar în capitală.[6]
Zonele urbane
Schimbările sociale care au avut loc după anul 1990 au condus la o deurbanizare a Republicii Moldova. Uzinele industriale au fost închise, iar orașele, care anterior s-au dezvoltat în strictă conformitate cu politica industrială din epoca sovietică, au fost cuprinse de criză. Acest proces a fost posibil nu doar din reducerea numărului populației urbane de la 46,6% în 1989 pînă la 44,8% în 2008, ci și din prioritățile stilului rural de viață și angajării locuitorilor din alte orașe ale țării, inclusiv în suburbiile Chișinăului.
Din cele 65 de localități urbane, cu excepția Chișinăului, doar 3 au o populație mai mare de 100 000 locuitori. Două din acestea – Tiraspol și Bender sînt unități administrativ-teritoriale din stînga Nistrului (Transnistria). Douăsprezece din cele mai populate orașe sînt relativ egal amplasate pe teritoriul țării. Patru sînt amplasate în regiunea de dezvoltare Nord, trei – în regiunea de dezvoltare Centru, două – în regiunea de dezvoltare Sud și trei – în regiunea de dezvoltare Găgăuzia. Cu excepția capitalei, mun.Bălți, orașele Cahul, Ungheni, Soroca și Orhei sînt centrele urbane cele mai populate.
Populația din majoritatea orașelor, inclusiv din cele mai mari și prospere, s-a redus semnificativ. Pe cînd toate orașele s-au lovit de colapsul industriei, orașele dependente de una sau două întreprinderi industriale s-au ciocnit cu situații extrem de dificile și doar în puține cazuri declinul a fost depășit.
Acest declin abrupt în viața economică și socială a centrelor urbane s-a soldat cu următoarele consecințe:
a) declinul localităților urbane și distanțarea lor de la rolul de susținere a satelor învecinate, care s-a soldat cu diminuarea standardelor de viața în afara Chișinăului;
b) falimentarea mai multor orășele mici și a celor orientate spre una sau două întreprinderi mari.
Aceste orașe nu mai îndeplinesc funcția tradițională a unor centre dinamice de prestare a serviciilor și surse de susținere și oportunități, ceea ce este atît de important pentru satele și populația din împrejurimi.
Totuși, subdezvoltarea orașelor în calitate de centre urbane poate prezenta o oportunitate pentru politica regională. Dezurbanizarea care a avut loc în anii 90 a adus la criză orașul industrial de model sovietic. Aceasta nu este însă un argument pentru a presupune că tendința respectivă în demografia moldovenească va fi una continuă. Dimpotrivă, revitalizarea graduală a economiei Moldovei, probabil, va însemna și reurbanizarea centrelor de mărime medie, cu atribuirea mai multor funcții.
Între județe există mari discrepanțe cu privire la gradul de utilizare a resurselor de muncă. În anul 2000 rata ocupării pe republică a fost de 49,1%, iar ratele județelor s-au înscris între 64,4% (Edineț) și 21,3% (Chișinău). Cu excepția județului Edineț, toate județele înregistrează rate de ocupare sub 60%. O asemenea slabă utilizare a forței de muncă reflectă oferta scăzută de locuri de muncă, având drept efect și plecarea în masă a cetățenilor la munci peste hotare.[4, p. 24]
Contrar tendinței manifestate pe plan mondial, în Republica Moldova a sporit substanțial populația ocupată în agricultură și continuă să se afle la cote destul de înalte – în medie 44%, extremele fiind 63% (județul Soroca) și județul Orhei (27%). De asemenea, există decalaj enorm între județe privind ponderea populației ocupate în servicii – între 29% (județul Taraclia) și 62% (județul Cahul). Totodată, dezindustrializarea a determinat restrângerea utilizării forței de muncă în industria tuturor județelor, și aici existînd mari diferențe de la un județ la altul. Cu excepția județului Bălți (24% ocupați în industrie și construcții), în toate județele ponderea industriei este sub 20% în totalul populației ocupate. La extrema de jos se află județul Tighina cu doar 6% din populație. Pentru comparație, în 90% din județele din România cota celor ocupați în industrie este de peste 35%, iar în fiecare al treilea județ – peste 50%.
Abordarea policentristă este atestată și încurajată în multe țări europene. La moment, Moldova are performanțe modeste la capitolul dezvoltării policentriste, și aceasta, în conformitate cu prevederile Strategiei naționale de dezvoltare, este una din prioritățile pe termen mediu a politicii de dezvoltare regională. O axare pe nivelul messo, cu sporirea profilului economic al centrelor urbane de mărime medie va permite o distribuire mai eficientă a resurselor. După cum este stipulat în Strategia națională de dezvoltare, aceasta nu înseamnă limitarea dezvoltării centrelor respective și teritoriilor din jurul lor. O astfel de abordare va contribui la atingerea unei mase critice, care va da un impuls creșterii economice și îmbunătățirii standardelor de viață în alte orașe și zone de influență.[6]
Zonele rurale
De la începutul anilor 90, în pofida exodului în masă, ponderea populației rurale s-a majorat de la 53,4% în 1989 pînă la 55,2% în 2008 (conform datelor Biroului Național de Statistică, în ansamblu pe țară).
Populația rurală a fost afectată negativ atît de colapsul industriei în orașe, cît și de caracterul parțial al reformelor în agricultură. Astăzi situația populației din satele mici este precară, cu puține perspective economice și acces dificil la serviciile publice relevante și mecanismele de susținere.
Deși remitențele constituie o parte semnificativă a veniturilor comunităților rurale, este cert că cea mai mare parte a remitențelor din partea moldovenilor care lucrează în străinătate sînt,de fapt, direcționate spre consum.
Decalajele în ceea ce privește bunăstarea economică și socială dintre locuitorii satelor și orașelor mari sînt semnificative. Satele au fost afectate de propriul declin, precum și de impactul declinului urban. Dacă analizăm în termeni de reședință (urban versus rural), grupuri socioeconomice (fermieri/angajați agricoli versus angajați nonagricoli, antreprenori, pensionari etc.), sau în conformitate cu sursa de venit (activitate agricolă individuală versus alte categorii), sărăcia este cu mult mai înaltă în zonele rurale.
Raioanele
Raioanele sînt principalele unități teritoriale componente ale regiunilor de dezvoltare Centru, Nord și Sud. În legislația administrativ-teritorială ele au același statut – unități administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, la fel ca și municipiile Chișinău, Bălți și Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. Dacă mun.Chișinău și Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia sînt regiuni de dezvoltare separate, atunci mun.Bălți este parte componentă a regiunii de dezvoltare Nord. În conformitate cu Strategia națională de dezvoltare mun. Bălți se află pe locul doi după mun.Chișinău în ceea ce privește nivelul de dezvoltare, avînd un potențial de creștere mai mare decît alte localități din țară.
Raioanele și mun.Bălți sînt, de asemenea, unitățile statistice principale pentru colectarea datelor, care după agregare formează statistica regiunilor de dezvoltare.
În conformitate cu indicatorii de dezvoltare la nivel raional există diferențe vizibile între raioane. Totuși, un raion se poate afla într-o situație mai bună, conform unui indicator (spre exemplu, infrastructură) și într-o situație mai rea, potrivit altui indicator (spre exemplu, investiții).
Totodată, sînt evidente discrepanțele în dezvoltarea intraraională. Acest dezechilibru este generat de discrepanțele de dezvoltare dintre mediul urban și rural. Cu alte cuvinte, cu cît mai urbanizat este raionul, cu atît mai favorabilă este situația lui social-economică.
Conform Raportului Național de Dezvoltare Umană în Republica Moldova pentru 2006, ierarhia dezvoltării raioanelor, efectuată în baza indicatorilor agregați ai dezvoltării social-economice, precum și infrastructura serviciilor comunale publice și tehnice, este următoarea:
a) potrivit indicatorului de dezvoltare socială agregat unitățile administrativ-teritoriale din nordul Republicii Moldova (Edineț, Dondușeni, Ocnița, Soroca și Rîșcani) ocupă locurile de frunte, pe cînd locurile inferioare în ierarhie sînt ocupate de raioanele din Centru;
b) conform indicatorului dezvoltării infrastructurii există o variație mai mare și o amplasare geografică mai vastă. Cele mai bine amplasate, în conformitate cu acest indicator, sînt raioanele Anenii Noi și Orhei în centru, Taraclia la sud, Ocnița și Edineț la nord.
Indicatorul economic agregat demonstrează că cele mai dezvoltate sînt raioanele Taraclia, Basarabeasca, precum și Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. Cu anumite excepții, aceste unități administrativ-teritoriale se află mai sus decît nivelul mediu național la toate componentele indicatorului economic agregat. Cele mai slab dezvoltate din punctul de vedere al dezvoltării economice sînt trei raioane din centru (Telenești, Dubăsari și Nisporeni) și două raioane de la sud (Leova și Cantemir).
În prezent raioanele sînt principalele unități de planificare a politicii de dezvoltare regională, datorită unei concentrări mai înalte a resurselor umane și administrative la nivel raional. Totuși, prezenta Strategie propune de a nu limita dezvoltarea în cadrul raioanelor. Aceasta include și o schimbare în abordarea autorităților administrației publice locale, care trebuie să evite perceperea inițiativelor privind dezvoltarea regională ca un proces administrativ menit să beneficieze doar anumite raioane. Unele inițiative vor depăși cu mult limitele unui raion și pot include cîteva raioane, anumite părți din raioane, sau chiar regiunea în întregime.
Astfel, deși există discrepanțe importante între nivelele de dezvoltare ale diferitelor raioane, este important ca programele și proiectele de dezvoltare regională să aibă un impact regional, producînd efecte pe termen mediu și lung asupra întregii regiuni, evitînd, în așa fel, promovarea inițiativelor, care, într-o perspectivă de lungă durată, vor încuraja dezvoltarea anumitor raioane în detrimentul altora. În acest context, trebuie să se înțeleagă că nu contează amplasarea fizică a unității de implementare a proiectului de dezvoltare regională, ci efectul pe care îl are proiectul asupra unei părți, sau asupra întregii regiuni.
O distribuție mai echitabilă a dezvoltării în întreaga regiune ar putea fi atinsă printr-un efort comun și integrat al raioanelor dintr-o regiune. Aceasta se va solda cu o apartenență regională puternică a eforturilor de dezvoltare și va face regiunea mai atractivă pentru potențialii investitori, datorită existenței unei viziuni strategice clare de planificare regională.[5, punct 49-51]
Regiunile de dezvoltare
Legea nr.438-XVI din 28 decembrie 2006 privind dezvoltarea regională în Republica Moldova propune o abordare nouă, de natură regională, a dezvoltării țării.
Există o diferență fundamentală în profilul celor trei regiuni propuse – Nord, Centru și Sud. Regiunea de dezvoltare Nord este mai urbanizată, în mare parte datorită municipiului Bălți. Între timp, regiunea de dezvoltare Centru este cea mai mare din punctul de vedere al suprafeței și populației, dar are un nivel de urbanizare redus. Prin contrast, regiunea Sud este cea mai mică în ceea ce privește populația și cu cel mai scăzut nivel de urbanizare.
Alte diferențe specifice între regiunile de dezvoltare se vor profila în procesul de planificare, prin elaborarea strategiilor de dezvoltare regională. Adițional, strategiile vor reflecta și se vor baza pe inițiativele economice și sociale oferite de legăturile strînse cu municipiul Chișinău.
Etapa ulterioară va include implementarea politicii de dezvoltare regională în celelalte trei regiuni: Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia, mun. Chișinău și unitățile administrativ-teritoriale din stînga Nistrului (Transnistria). [6, punct 50-54]
Accentuarea discrepanțelor socio-umane.
Indicatorii calității vieții constituie elemente majore de referință în aprecierea nivelului de dezvoltare în profil teritorial a unei țări, deoarece dezvoltarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc de realizare a obiectivelor sociale, de satisfacere a nevoilor umane, adică de asigurare a unei mai bune calități a vieții.
Analiza efectuată sub acest aspect denotă accentuarea discrepanțelor interjudețene. Astfel, nivelurile vânzărilor de mărfuri cu amănuntul pe locuitor față de media pe republică sunt între 71% (județul Ungheni) și 191% (județul Bălți). Decalajele între județe la un alt indicator sintetic – volumul serviciilor prestate pe locuitor – variază între 80% din media pe republică (județul Lăpușna) și 156% (județul Bălți), în 7 județe fiind sub media pe republică.
Inechitatea asigurării cu servicii medicale este ilustrată de numărul de locuitori ce revin la un pat de asistență medicală și profilactică. La acest indicator se evidențiază un decalaj de 1:3 între extrema inferioară (județul Chișinău – 46% față de media pe republică) și extrema superioară (Taraclia – 138%). În special, se profilează județele din centrul republicii cu cote mai reduse în comparație cu media pe republică.
Decalaje în dezvoltarea economică și a infrastructurii.
Nivelul produsului regional brut pe locuitor este un indicator global ce reflectă discrepanțeler economice în dezvoltarea teritorială. Conform datelor anului 2000, nivelurile acestui indicator pe județele Republicii Moldova a cunoscut un decalaj nu prea pronunțat. Diferența dintre extreme a constituit 1:1,5, extremele fiind 127% și, respectiv, 86% din media națională. Astfel, republica se caracterizează printr-o omogenitate relativă în crearea valorii adăugate brute în aspect teritorial. PRB pe locuitor a atins cel mai ridicat nivel în județele Taraclia (127% față de medie) și Cahul (119%), iar cel inferior în județele Orhei și Lăpușna (86%).
Discrepanțe esențiale se înregistrează la nivelul mediu al investițiilor străine cumulative pe locuitor, evidențiindu-se o repartiție foarte neomogenă a acestora în profil teritorial, cu impact negativ asupra dezvoltării echilibrate. Astfel, nivelurile județene s-au înscris între 121 USD în județul Taraclia și 4 USD în județele Chișinău și Lăpușna, decalajul între cele două extreme fiind de 1:28.
De asemenea, nivelul exportului pe locuitor în profil teritorial denotă discrepanțe însemnate între județele republicii, decalajul între extreme fiind de 1:4. În acest context se evidențiază județele Soroca, Taraclia și Bălți cu cote de peste 140% față de nivelul mediu pe republică și, respectiv, județele Lăpușna, Orhei, Edineț și Tighina cu niveluri sub 70% din media republicană. Aceleași diferențe se mențin și în repartizarea teritorială a sectorului industrial.
Dat fiind faptul că agricultura deține locul central în economia județelor republicii, terenul agricol reprezintă un element de bază al potențialului acestora. În acest context, se evidențiază diferențe între județe privind disponibilitățile de fond funciar. Astfel, dacă în județul Taraclia la un locuitor revin în medie 1,2 ha teren agricol, în județele Chișinău, Bălți și Ungheni doar 0,6 ha. La acest indicator, județele din sudul republicii sunt într-o oarecare măsură avantajate, grație densității mai reduse a populației. Respectiv, ierarhia județelor conform producției agricole pe locuitor corelează cu repartiția conform suprafeței agricole pe persoană.
Decalajele teritoriale în amplasarea factorilor de producție generează diferențe în asigurarea autonomiei financiare a județelor. În toate județele Moldovei veniturile proprii sunt insuficiente și variază între 30-60% din total. Totodată, decalajul interjudețean la colectarea taxelor și impozitelor pe locuitor constituie 1:2. Se profilează în mod special județele din centrul republicii (Chișinău, Ungheni, Orhei, Lăpușna și Tighina) cu niveluri sub media națională, pe când județele din nord și sud se plasează peste nivelul mediu.
Analiza dezvoltării infrastructurii județelor denotă o rămînere în urmă accentuată față de statele din Uniunea Europeană și Europa Centrală. Totodată, există decalaje interjudețene esențiale la abonarea populației la telefoane și în special, asigurarea localităților cu gaze naturale.
După acest indicator discrepanțele între județe sunt enorme. Astfel, după ponderea localităților gazificate, decalajul între unitățile teritorial-administrative constituie 1:79. În UTA Găgăuzia sunt gazificate circa 50% din localități, iar în județul Ungheni numai o localitate. După densitatea rețelelor de gaze naturale, ierarhia județelor este aceeași, dar decalajul este mai mare.[4, p. 24-25]
Reorganizările frecvente au adunat multiple probleme: s-a diminuat calitatea și conținutul statisticii regionale, este pusă în dificultate ordinea formării bugetelor locale și a proprietății municipale. În urma privatizărilor ilicite, nu autoritățile locale au fost beneficiari ai procesului de transmitere a proprietății ori de schimbare a titularilor. Aceasta a condus la falimentare în masă a unor importante servicii publice de interes local și raional.
La instituirea raioanelor, nu s-a ținut cont că în procesul delimitării teritoriului, este necesară utilizarea criteriului geografic, social, economic, climateric, căi de comunicație, demografic, brațe de munca, șomaj etc. Este inadmisibilă unirea sau dezmembrarea mecanică a unor centre administrative pentru a crea unități administrativ-teritoriale deoarece organizarea administrativă a teritoriului este o știință, iar in toate statele europene de aceste probleme se preocupa instituții specializate de cercetare și planificare urbanistică. Revenirea la raioane arată că lecția nu a fost învățată, deoarece aduce cu sine aceleași greșeli comise atât pînă, cît și după instituirea județelor: limitarea puterii fiscale a colectivităților locale, majorarea numărului de unități administrativ-teritoriale de nivelul întîi și doi, limitarea autonomiei decizionale, descurajarea cooperării transfrontaliere, inter-comunale și inter-regionale, se prefigurează în continuare ambiguitatea delimitării competențelor ș.a.
III. TENDINȚE ACTUALE DE REORGANIZARE ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ
Comparînd cu alte țări, similare ca teritoriu și populație, Republica Moldova nu reprezintă un caz extrem de fragmentare teritorială. Totuși, analiza efectuată a scos în vizor multe posibilități de a minimiza costurile operaționale la ambele niveluri ale sistemului administrativ-teritorial actual – cel al primărilor și cel raional.
Îmbunătățirea este posibilă chiar și fără reforme importante, prin simpla aplicare a prevederilor legale privitor la limita numerică pe care ar trebui s-o atingă populația unei comunități rurale pentru a avea statutul de primărie (1500 de locuitori).
În prezent media costurilor operaționale generale ale administrației publice locale exprimate în lei moldovenești pe cap de locuitor sunt de 2,5 ori mai mari în comunități rurale cu mai puțin de 1500 de locuitori decît În cele cu mai mult de 5000 de locuitori.
Diferențele de eficiență la nivel raional sunt la fel de remarcabile: datele arată că în trei cele mai mici raioane ale Moldovei (Basarabeasca, Șoldănești, Dubăsari) media cheltuielilor operaționale pe cap de locuitor este de 2,6 ori mai mare decît în trei cele mai mari raioane (Hîncești, Cahul, Orhei).
3.1. Impactul fragmentării teritoriale excesive în Republica Moldova
Republica Moldova, prin organizarea teritorială existentă este un stat extrem de fragmentat, dar cu un grad înalt de centralizare, fapt care afectează dezvoltarea socială și economică a unităților administrativ-teritoriale (UTA), lipsesc entitățile locale de autonomie financiar-fiscală și generează constrângeri în procesul decizional al acestora. Această deficiență este complementată de extenuarea financiar-fiscală a autorităților administrației publice locale și predominarea caracterului etatist-paternalist al concepțiilor despre lume, în special, în mediul rural.[30]
La 1 ianuarie, 2012 în Republica Moldova erau 5 municipii, 60 de orașe și 917 comune ce aveau în componența lor 659 de localități. Un exercițiu simplu de matematică ne arată că în sumă avem 982 de colectivități teritoriale locale (unități administrativ-teritoriale de nivelul I) .[1]
Majoritatea acestor colectivități teritoriale locale se află în imposibilitatea de a se întreține financiar prin taxele și impozitele locale colectate. În consecință puterea locală nu poate asigura acordarea serviciilor publice necesare iar populația, evident, este privată de aceste servicii. Autorii „Strategiei Europene a Republicii Moldova”, publicată în anul 2005, constatau că deficiențele existente în administrația publică locală – „veriga cea mai slabă din sistemul administrației publice moldovenești”, pot fi grupate în câteva categorii, care și după un deceniu, au rămas aceleași:
1) insuficiență mijloacelor financiare pentru acoperirea responsabilităților date autorităților locale, cea ce poate fi considerat ca „limitarea” autonomiei financiare;
2) lipsa unei delimitări clare a competențelor dintre stat și autoritățile publice locale, precum și dintre diferite nivele ale administrației publice locale;
3) ingerința autorităților publice centrale în domeniile ce țin de competența administrației publice locale;
4) starea incipientă a dialogului instituțional dintre stat și autoritățile publice locale, precum și dintre diferite asociații ale autorităților administrației publice locale”.[13]
Deși Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova nr.764-XV din 27.12.2001 (art.17, pct.2) prevede că „unitatea administrativ- teritorială de sine stătătoare se formează dacă are o populație, de regulă, de cel puțin 1500 de locuitori și dispune de mijloace financiare suficiente pentru întreținerea aparatului primăriei și instituțiilor sferei sociale”, aproximativ 27 la sută dintre acestea nu corespund normei legale, având o populație mai mică , iar 86 la sută din localitățile Moldovei au mai puțin de 5 mii de locuitori, inclusiv și 9 orașe [35]. Fragmentarea teritorială persistă și la nivelul intermediar.
Raionul Basarabeasca cu 28847 de locuitori este de 4,35 ori mic decât raionul Orhei, cel mai mare ca număr de populație (125557 locuitori). După numărul colectivităților locale – șase la număr, același raion este mai mic de 6,2 ori decât raionul Florești cu 37 colectivități locale, iar după suprafață sa – 290 km2 este mai mic de 5,2 ori decât raionul Cahul, cel mai mare raion ca suprafață și care are 1545 km2.[11]
Problema fragmentării excesive a teritoriului Republicii Moldova a fost analizată și în „Strategia națională de descentralizare”, adoptată la 5 aprilie 2012 și care constata că „fragmentarea administrativ-teritorială condiționează în mod fundamental descentralizarea funcțională, fiind în fapt un obstacol în calea reformei. Menținerea unei structuri puternic fragmentate, în condițiile lipsei unei baze fiscale, va face imposibilă atribuirea unor funcții semnificative autorităților APL de nivelul întâi și consolidarea autonomiei locale” .
Din aceste constatări ar fi fost firesc să se ajungă la concluzia că o descentralizare, în înțelesul deplin al noțiunii, nu poate fi realizată fără reforma organizării teritorial-administrative existente. Dar în „Obiectivul specific pentru capacitatea administrativă” se vorbește doar de „examinarea oportunităților de raționalizare a structurilor administrativ-teritoriale”. În scopul anihilării efectelor „fragmentării administrative excesive care generează lipsa de eficiență” se „propune
realizarea unor activități ce vor conduce la explorarea unor soluții bazate pe două modele de acțiune:
a) modelul normativ – amalgamarea unităților administrativ- teritoriale sau consolidarea administrativă, astfel încât să fie respectate principiile și criteriile de eficiență, să crească accesul beneficiarilor la serviciile publice și, implicit, calitatea acestor servicii;
b) modelul cooperant – dezvoltarea instrumentelor specifice cooperării intermunicipale și de stimulare a acesteia(în special financiare), astfel încât serviciile publice să fie furnizate în comun de mai multe UAT, sporind accesul la serviciile publice prestate și calitatea acestora”.
Autorii Strategiei de descentralizare a Republicii Moldova au elucidat un șir de carențe caracteristice administrației publice locale, printre care enumerăm următoarele:
a) capacitatea redusă a autorităților publice locale din mediul rural (care reprezintă 94% din numărul total) de a furniza servicii publice, rolul lor reducându-se la unul de reprezentare, și nu de asigurare a unor servicii comunale propriu-zise;
b) capacitatea redusă de planificare strategică și de administrare a diverselor resurse la nivelul autorităților publice locale de nivelul I;
c) lipsa performanței funcționale a autorităților publice locale cauzată de limitările de personal și de practicile defectuoase în managementul resurselor umane;
d) participarea relativ pasivă a populației la procesul electoral și la cel decizional;
e) gradul scăzut de reprezentativitate a aleșilor locali.
Dependența financiară a autorităților publice locale.
Fragmentarea teritorială excesivă are și alte consecințe asupra structurii organizaționale și a funcționării eficiente a autorităților administrației publice locale. Baza fiscală și veniturile colectate pe teritoriul unei entități administrative locale sunt insuficiente pentru a menține un aparat administrativ care să poată asigura servicii publice, mai ales că cheltuielile alocate la salarizarea personalului constituie cel mai important articol din cheltuielile bugetelor locale. În trei cele mai mici raioane ale Moldovei (Basarabeasca, Șoldănești, Dubăsari) media cheltuielilor administrative pe cap de locuitor este de 2,6 ori mai mare decât în trei cele mai mari raioane
(Hâncești, Cahul, Orhei). Costurile administrative generale ale autorităților publice locale în anul 2009 erau următoarele: în cele cu mai puțin de 1500 de locuitori – 227,8 lei pentru o persoană (15,4% din totalul cheltuielilor); cele ce aveau între 5001 și 10000 de locuitori – 76,3 lei de persoană (6,4% din totalul cheltuielilor). E lesne de observat că povara fiscală legată de întreținerea aparatului administrativ cu o populație de până la 1500 locuitori este de trei ori mai mare decât în cazul primăriilor cu peste 5000 de persoane rezidente. În 65 de colectivități locale care au sub 1500 de locuitori, cheltuielile au constituit peste 20% din bugetele lor [13, p.64]. Dacă e să facem o analiză reală, frecvența interacționării cetățeanului cu autoritatea publică locală este una redusă – o dată sau de două ori pe an. Nu este logic de a întreține din bugetul public aparatul administrativ, cu atât mai mult că acesta nu prea are mari posibilități de a face ceva pentru cele o mie sau două mii de locuitori ale localității lor. Sumele economisite din cheltuielile legate de întreținerea aparatului administrativ ar fi mult mai necesare în domenii ca educație, medicină sau infrastructură.
În majoritatea bugetelor administrației publice locale, cu excepția primăriilor mari, cum ar fi Chișinău și Bălți, ponderea taxelor locale, a veniturilor proprii și veniturilor defalcate de la impozitele generale de stat este foarte mică. Primăriile depind foarte mult de transferurile din bugetul de stat (58% dacă ținem cont de Chișinău și Bălți și 70% fără aceste două municipii), ceea ce le face slabe din punct de vedere financiar în exercitarea responsabilităților. Cheltuielile autorităților locale au constituit aproximativ 24% din cheltuielile generale consolidate ale autorităților în ultimii ani. Majoritatea cheltuielilor autorităților locale sunt destinate educației – aproximativ 60% din cheltuielile totale ale bugetelor locale, fiind vorba în special de salarii. Următoarele cele mai mari cheltuieli ale bugetelor locale sunt cheltuielile administrative (7% din totalul bugetelor locale) și protecția socială (10%).
Referitor la dependența financiară a autorităților locale menționez că problema nu constă neapărat în majorarea sumelor de bani puse la dispoziția lor. Soluția ar consta în crearea unui mecanism de gestionare eficientă a banilor. Banii, fără potențial uman și tehnic pentru asimilarea lor, nu vor produce efectele scontate. Competențele în materie de gestionare a banilor publici se reduc la responsabilitatea de a finanța instituțiile bugetare după tipul lor (școli, grădinițe, instituții medicale, dar nu după tipul funcției sociale (învățământ, asistență medicală).
Formarea bugetului la nivel de instituție se realizează în baza normativelor de ramură stabilite. Astfel, autoritățile administrației publice locale sunt limitate în posibilitatea de a optimiza resursele. Rezolvarea acestor probleme se propune doar în baza metodelor monetar-fiscale și de control. În același timp nu e luat în considerație faptul că majorarea mijloacelor financiare nu va fi de folos în cazul în care colectivitățile locale nu vor dispune de potențial uman și material pentru asimilarea lor.
Fărâmițarea teritorială duce la dispersarea banului public, la cheltuirea irațională.
Chiar dacă sumele sunt mari, se dispersează și nu sunt suficiente pentru a realiza ceva consistent. Mitul că „banii rezolvă toate problemele” este foarte popular în mediul funcționarilor, de altfel ca și mitul că prin „emiterea unui ordin” și a „creării unui organ de control” lucrurile se aranjează de la sine. Dar din păcate, respectivele mituri nu au nimic comun cu realitatea. Atunci când redistribuirea fluxurilor financiare este preferată schimbărilor de sistem, nu există premise pentru ameliorarea situației și chiar este contraproductivă. Schimbările în sistemul de redistribuire a banilor publici fără o redistribuire clară a competențelor și responsabilităților autorităților publice în materie de acordare a serviciilor publice nu va ameliora situația existentă, dar o poate și agrava.
Colectivitățile teritoriale locale de dimensiuni mici, chiar de vor beneficia de bugete mai
mari nu vor fi în stare să asigure acordarea de servicii publice de calitate în domeniul
medical, învățământ sau de infrastructură.
Statutul și eficiența autonomiei locale este determinată de volumul de competențe
atribuite, asigurate cu resurse corespunzătoare pentru exercitarea lor cu randament maxim. Consolidarea colectivităților teritoriale locale este necesară tocmai din acest punct de vedere: pentru a satisface cât mai pe deplin interesele locuitorilor, autoritățile publice locale trebuie să dispună de un anumit volum de competențe; aceste competențe pot fi realizate cu succes doar în cazul când autoritatea publică locală dispune de suficiente resurse financiare, materiale, organizaționale și umane pentru realizarea lor; consolidarea colectivităților teritoriale locale ar avea ca efect crearea unor entități care ar dispune de un potențial mai mare pentru îndeplinirea competențelor atribuite și, în ultimă instanță, ar satisface mai pe deplin necesitățile populației.
Servicii publice locale ineficiente
Majoritatea autorităților publice locale se află în incapacitatea de a oferi servicii publice de calitate locuitorilor. Majoritatea autorităților administrației publice locale din mediul rural, care reprezintă 94% din numărul lor total nu au suficiente resurse de a asigura realizarea serviciilor publice locale. Imposibilitatea obținerii economiilor de scară în furnizarea serviciilor publice locale, din cauza numărului redus al populației colectivităților locale, pune nejustificat în sarcina autorităților de nivelul al doilea responsabilități ce ar trebui îndeplinite la nivelul întâi și mărește prețul serviciilor publice oferite. Dimensiunea teritorială redusă, numărul mic de locuitori și baza fiscală inexistentă fac imposibilă realizarea unor planuri efective de dezvoltare economică și socială la nivel local.
Aceste fenomene au loc în condițiile în care infrastructura Republicii Moldova este într-o stare deplorabilă. Potrivit unui raport al Forumului Economic Mondial drumurile din Republica Moldova au fost apreciate drept cele mai proaste din lume. Moldava s-a plasat pe ultimul loc din cele 144 de state incluse în raport (1,5 puncte din 7). Potrivit raportului, chiar și căile ferate din Moldova sunt mai bune decât drumurile rutiere. La acest capitol, Moldova ocupă locul 70
în clasament, acumulând 2,5 puncte.
Rețeaua de drumuri publice din Republica Moldova constituie 10.544 km, inclusiv: drumuri naționale – 3.677 km, locale – 6.867 km. Conform datelor Ministerului Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor, 92,5% din drumurile naționale și 46,1% din cele locale sunt cu acoperire rutieră permanentă și semipermanentă (beton asfaltic, beton de ciment, mixturi bituminoase). Ponderea acestora constituie 62,7% din întreaga rețea de 9.344 km. Aproximativ 26% din drumuri naționale sunt în stare bună sau mediocră, 54% în stare rea și aproximativ 20% în stare foarte rea.
3.2. Necesitatea unei reforme administrativ-teritoriale în Republica Moldova
Reforma administrativa este un proces pe termen lung care poate fi implementat doar de cîteva guverne consecutive în condițiile schimbarilor rapide la nivelul UE. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesară crearea unei autoritați publice pentru monitorizarea și coordonarea reformelor în administratia publica, dupa modelul statelor candidate, deoarece la moment diverse structuri de stat împart responsabilitățile în acest domeniu.[9, p. 18]
Reforma administrativ-teritorială este una absolut necesară, iminentă, va impulsiona economia și autonomia financiară, ne va ancora în sistemul teritorial administrativ aplicat în Europa, susțin experții de la Chișinău. Același lucru o spun și o bună parte din actorii politici de la Chișinău. Singura deosebire este că primii propun ca aceasta să fie realizată „pe îndelete”, ”temeinic” și dusă până la bun sfârșit, iar politicienii se grăbesc s-o implementeze chiar în anul curent și chiar ar fi de acord să amâne alegerile locale, preconizate pentru vara anului curent.
Analiza a demonstrat că actuala diviziune administrativ-teritorială este ineficientă din punct de vedere economic, în special din cauza ponderii și volumului mare de cheltuieli administrative. În localitățile rurale cu pînă la 1500 locuitori, costurile administrative medii pe cap de locuitor sunt de trei ori mai mari decît în localitățile care au peste 5000 locuitori. În același timp, calitatea și cantitatea celui mai important serviciu public prestat de administrația publică locală (învățămîntul) nu depinde direct de administrația publică locală, ci mai degrabă de autoritățile centrale.
Un alt punct vulnerabil al organizării administrativ-teritoriale curente (care este în legătură cu cel anterior) este reprezentat de lipsa stimulentelor pentru forța de muncă calificată de a accepta funcții publice locale. Găsirea și angajarea specialiștilor bine pregătiți în localitățile mici este foarte dificilă.
Salariile plătite sunt foarte mici iar condițiile de lucru proaste. Mijloacele financiare economisite în urma reorganizării sistemului ar permite mărirea atractivității acestui sector pentru specialiștii buni.
Mai "puțină" administrație publică va permite și dezvoltarea sectorului privat, așa cum multe servicii vor trebui externalizate. De exemplu, furnizarea de alimente către școli poate fi externalizată cu ușurință către companii specializate de catering, care deservesc localitățile mai mari.
„Reforma administrativ-teritorială a R.Moldova este una absolut necesară și există cel puțin trei argumente de bază în favoarea implementării acesteia”, susține Victor Juc, director –adjunct al Institutului de Cercetări Juridice și Politice al AȘM.
În primul rând, din punct de vedere al structurii teritoriale – 32 de raioane sunt mult prea multe pentru un teritoriu atât de mic cum este cel al Republicii Moldova. Este vorba de o fărâmițare excesivă a teritoriului, explică cercetătorul, care atenționează ca acest fapt creează probleme la gestionarea afacerilor.
În al doilea rând, odată cu o eventuală optimizare teritorială prin crearea a 5-6 de regiuni, și aici autoritățile centrale ar trebui să decidă exact numărul de regiuni, ar avea loc o descentralizare decizională, fiscală și socială. Autoritățile locale nu vor mai „alerga” la Chișinău pentru rezolvarea problemelor și în căutarea de soluții pentru acestea, ci le vor rezolva pe loc, atenționează Victor Juc.
Și în al treilea rând, regionalizarea ar contribui la o cooperare transfrontalieră mai aprofundată cu țările europene. Este un argument importat în condițiile în care R.Moldova realizează un parcurs european, iar în mai multe țări al Uniuni Europene este pe larg aplicată regionalizarea teritorială. Ar putea fi create parteneriate transfrontaliere prin realizarea proiectelor comune, specifică cercetătorul de la AȘM.
Trebuie de recunoscut din start că în societate există o percepție negativă privind eventuala reorganizare teritorială. Prea proaspete sunt amintirile rămase în memoria populația despre reforma teritorială din 1999, când au fost formate județele. Dar marea problemă este că acea reformă nu a fost dusă până la bun sfârșit.
Astfel, în opinia cercetătorului, mentalitatea „patriarhal-etatistă” a populației și rezistența partidelor de stânga ar fi cele două mari „hopuri” pe care le va trebui să le depășească forțele politice pro-europene de la Chișinău.
Una din marele probleme de la noi este că populația nu are încredere în capacitatea autorităților publice locale și înainte ca să apeleze la acestea pentru a-și rezolva problemele, merg la capitală, la organele centrale pentru a-și rezolva nevoile, explică același Victor Juc. Și aceasta este doar o parte a problemei. Este și al doilea aspect, autoritățile locale s-ar putea să nu vrea această reformă.
În plus, potrivit cercetătorului, trebuie de luat în calcul și mai mult ca sigur rezistența din partea partidelor de stânga, pentru care oricare reorganizare teritorial administrativă se va asocia cu formarea județelor și, respectiv, de o apropiere cu România.
În procesul de pregătire și realizare a reformei există numeroase dificultăți, cum ar fi:
– neacceptarea reformei, în special reducerea numărului unităților administrativ-teritoriale de nivelul doi, de către fracțiunile parlamentare de stânga, PSRM sau PCRM, făcând imposibilă amendarea Constituției;
– insuficiența mijloacelor financiar-bugetare pentru susținerea și consolidarea procesului de reformă, dificultății în redistribuirea resurselor;
– rezistența la schimbare a autorităților administrației publice locale, insuficiența cadrelor calificate, capabile să-și desfășoare activitatea în conformitate cu exigențele noi;
– deprinderile etatist-centralizatoare ale oamenilor, neîncrederea în autoritățile locale, simptomatic fiind că gradul de participare la alegerile parlamentare este mai ridicat decât la alegerile locale. Cercetările sociologice denotă că 34 % se pronunță pentru raioane, 29% – pentru județe și 37 % n-au răspuns. O treime din respondenți sunt mulțumiți de activitatea autorităților publice locale, circa o treime nu sunt mulțumiți, iar altă treime nu s-au pronunțat pe marginea acestui subiect;
– din perspectivă economică, mărirea UTA de nivelul II este justificată, însă, este necesară o analiză a impactului unei astfel de reforme din perspectiva creării costurilor adiționale pentru populație. În cazul în care economiile bugetare de pe urma optimizării UTA de nivelul II vor fi sub nivelul costurilor adiționale suportate de populație ar trebui de analizat oportunitatea realizării acestei reforme;
– Problema prerogativelor de care vor dispune primăriile este pertinentă. Or, luând în calcul nivelul dezvoltării Republicii Moldova va fi nevoie de o perioadă mai îndelungată în care resursele necesare atrase din localități să asigure un nivel rezonabil al cheltuielilor administrației locale.
Având în vedere prioritatea strategică de integrare europeană, asociată cu modernizarea statului și economiei, fondurile europene vor contribui la dezvoltarea teritorială echilibrată a Republicii Moldova și vor facilita rezolvarea problemelor de interes local fără implicarea autorităților centrale, asigurându-se descentralizarea actului administrativ.
3.3. Perspective în dezvoltarea regională prevăzute de Acordul de Asociere RM-UE
Dezvoltarea regională și transfrontalieră Republica Moldova și UE vor coopera în domeniul dezvoltării regionale, urmărind înlăturarea dezechilibrelor majore dintre regiuni, suportul mai pregnant pentru regiunile dezavantajate, conectarea lor mai eficientă cu alte zone pentru înlă- turarea dezechilibrelor și asigurarea unei cooperări economice reciproc avantajoase.
La baza acestei activități sînt puse urmă- toarele principii:
• descentralizarea procesului decizional, de la nivelul central spre nivelul comunităților regionale;
• consolidarea parteneriatului dintre toate părțile implicate în dezvoltarea regională;
• cofinanțarea, prin contribuția financiară a Părților implicate în implementarea programelor și proiectelor de dezvoltare regională.
Dezvoltarea regională va fi conjugată cu cea transfrontalieră, pentru care va fi perfecționat cadrul juridic, în sensul facilitării relațiilor dintre regiunile respective.
Activitățile cele mai importante vor fi îndreptate spre:
• consolidarea capacităților instituționale și operaționale ale instituțiilor naționale și regionale în domeniile dezvoltării regionale și planificării de amenajare a teritoriului în conformitate cu regulamentele și practica UE;
• îmbunătățirea mecanismelor de interacțiune verticală și orizontală a administrației publice centrale și locale în procesul de elaborare și implementare a politicilor regionale;
• impulsionarea dezvoltării economice, sociale și a turismului.
Considerăm că reforma administrativă ar trebui să aibă ca exemplu nivelele unităților teritorial statistice ale UE. Din acest punct de vedere propunem următoarele sugestii:
– în locul actualelor regiuni de dezvoltare se pot constitui, ca nivel NUTS 2, regiunile, în număr de 3, grupând, fiecare, 3–4 noi județe.
– înființarea nivelului LAU 1 – înființarea unor județe mult mai mari decât cele care sunt in present nu neapărat obligatoriu, prin contopirea a citeva unități administrative- teritoriale actuale de acest tip, astfel încât acestea să nu depășească numărul de 10 și să se suprapună, pe cât posibil, peste vechile județe lichidate.
– Aceste județe ar trebui să pună în valoare centrele urbane durabile. Județele ar trebui să primeasca cit mai multa autonomie reală în plan financiar, economic, educațional, cultural, etc.;
-Mărimea ideala a entității administrative de nivelul al doilea reiese în mod direct de organizarea administrativ-teritorială a celei de nivelul întâi. Din aceasta reese că, la o structură administrative- teritorială consolidată, UAT de nivelul al doilea poate cuprinde teritorii mult mai mari și desemenea o populație mai numeroasă. Acest fapt ce facilitează planificarea și dezvoltarea economică, protejeaza economii de scară pentru o serie vasta de servicii, deasemenea nu mai puțin important este și accesul la fondurile europene de dezvoltare;
– nivelul LAU 2 – cel al municipiilor, orașelor și comunelor actuale va fi pastrat, dar relative cu un număr mai mic decât cel existent. De aceea un număr mai mic de 600 de asemenea unități ar fi convenabil (urmând să fie micsorat, prin concentrare, îndeosebi numărul de comune), garantând noilor unități de asemenea forța demografică, economică, socială, de a fi pregatite pentru autoadministre, inclusiv prin garantarea veniturilor financiare pe care vor putea sa le valorifice pe baza autonomiei locale.
Acestea vor fi conduse, în continuare de către primarii și deasemenea de catre consiliile locale, alese prin vot. Se va proceda, minim, la revederea statutului de municipiu, acordat în prezent, în destule cazuri, unor orașe care nu întrunesc condițiile necesare;
Dimensiunea ideală a entităților administrative intermediare este strâns legată de dimensiunile colectivităților locale de nivelul I. În cazul în care se face alegearea pentru o consolidare ce va avea ca efect reducerea considerabilă a colectivităților locale de nivelul I, dar cu păstrarea competențelor și atribuțiilor existente, autoritățile publice de nivelul II vor avea un volum mai redus de competențe și deci, vor trebuie să fie mai mari ca dimensiuni. O parte considerabilă a colectivităților locale de nivelul I cu număr de locuitori sub 1500 sunt amplasate foarte aproape una de alta și ar putea fi comasate fără a crea mari dificultăți.
Analizarea amănunțită a principiilor din Cap. 20 al Acordului de Asociere RM-UE și reforma reforma administrativ-teritorială, care credem că se va adopta în viitorul apropiat, ne permite să afirmăm că în urma adoptării reformei localitățile vor benficiat de numeroase oportunități de dezvoltare:
a) colectivitățile teritoriale locale nu vor mai fi dependenți total de politica și finanțele autorităților publice centrale;
b) colectivitățile teritoriale locale mai mari ca dimensiuni au bază mai mare, fapt ce va crea condiții și numeroase posibilități financiare mai mari autorităților locale pentru a asigura o gamă mai largă de servicii publice de interes local îndreptate spre locuitorii colectivități date și ar permite implicarea lor mai activă în dezvoltarea locală;
c) ponderea cheltuielilor la servicii calitative vor scădea semnificativ, fiindcă cu cît sunt mai mari colectivitățile cu ațît mai accesibile sunt.
d) costurile administrative, în linii generale, la fel sunt invers proporționale cu dimensiunile colectivităților locale;
e) consolidarea colectivităților teritoriale locale va înmulți responsabilitatea autorităților publice locale față de locuitorii colectivităților, inclusiv și pentru resursele financiare colectate și cheltuite pentru asigurarea interesului general local;
f) în colectivitățile teritoriale locale deja consolidate există mai multe premise pentru o concentrare mai mare a resurselor umane de calitate;
g) colectivitățile teritoriale locale consolidate ar putea participa mai activ în cadrul proiectelor transfrontaliere și ar putea beneficia de un volum mai mare de asistență externă.
Din cauza eterogenității și pluralității subiecților de dialog, s-a făcut dificilă cooperarea transfrontalieră în cadrul euroregiunilor „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru” și „Prutul Superior”, la care Moldova este parte. Dacă până în mai 2003 teritoriul Moldovei din cadrul Euroregiunii „Siret-Prut-Nistru” cuprindea 5 județe-membre, (Chișinău, Lăpușna, Orhei, Soroca și Ungheni), după 2003 acestea au devenit 18 raioane, ceea ce înseamnă 18 parteneri transfrontalieri cu viziuni diverse asupra opțiunilor și modalităților de cooperare.
Consolidarea colectivităților teritoriale locale nu trebuie să aibă ca efect collateral diminuarea nivelului de democrație locală, fiind necesare elaborarea unui cadru normativ ce ar garanta reprezentativitatea tuturor satelor componente în cadrul consiliului local.
În urma celor expuse mai sus putem afirma ca reforma administrativ-teritorială este una absolut necesară, iminentă, care va impulsiona economia și autonomia financiară, astfel ne vom apropia mai mult de sistemul teritorial administrativ aplicat în Europa.
Pentru a perfecționa administrarea- teritorială trebuie de început cu autoritățile locale și regionale, ele ar trebui să fie consultate înainte de a se decide modificarea limitelor teritoriale. De aceea, pe agenda legiuitorului R. Moldova, va figura, ca necesitate primordială redimensionarea unităților administrativ-teritoriale.
Multiplicarea unităților administrativ-teritoriale (atît de nivelul întîi, cît și doi) nu numai că este costisitoare și ineficientă, dar duce inevitabil la slăbirea autonomiei locale.
Reducînd numărul acestora trebuie să se precede studii de fezabilitate care vor avea la bază, în dependență de problema care se urmărește a fi rezolvată, criteriile de categorizare a regiunilor acceptate în statele europene. Proiectînd noile unități administrativ-teritoriale vom ține seama și de nivelul de dezvoltare a rețelelor de comunicație și acces și, în primul rînd, al celor rutiere, precum și depărtarea relativă a centrelor regionale de liniile de cale ferată. Nu mai puțin importantă este structurarea de localități urbane în cadrul regiunii și potențialul lor de polarizare în teritoriu. Se va lua în considerare, de asemenea, posibilitatea de a forma pe teritoriul regiunii un cuantum de venituri suficiente pentru realizarea autonomiei financiare regionale în scopul asigurării dezvoltării social-economice a teritoriului.
Se impune comasarea a două sau mai multe sate într-o singură comună. De aceea este necesar de a spori numărul de locuitori de la care se poate forma o unitate administrativ-teritorială de bază.
Adesea sarcinile administrației publice locale sunt foarte dificil sau chiar imposibil de realizat. Cauzele pot fi diferite, începînd cu puterea economică și financiară a comunităților locale pînă la nevoile obiective de colaborare între un mare oraș și localitățile limitrofe, în care locuiesc mulți dintre cei care își au locul de muncă la oraș. De aceea, în perioada tranzitară către edificarea regiunilor, ar fi necesare măsuri stimulatorii pentru favorizarea cooperării inter-comunale și inter-regionale.
Analiza a demonstrat că actuala diviziune administrativ-teritorială este ineficientă din punct de vedere economic, în special din cauza ponderii și volumului mare de cheltuieli administrative. În localitățile rurale cu pînă la 1500 locuitori, costurile administrative medii pe cap de locuitor sunt de trei ori mai mari decît în localitățile care au peste 5000 locuitori.
Deasemenea, calitatea și cantitatea celui mai important serviciu public prestat de administrația publică locală (învățămîntul) nu depinde direct de administrația publică locală, ci mai degrabă de autoritățile centrale.
Mai "puțină" administrație publică va permite și dezvoltarea sectorului privat, așa cum multe servicii vor trebui externalizate.
Concluzii și recomandări
Republica Moldova a intrat în procesul de tranziție la economia de piață cu mari dezechilibre regionale, fiind cauzate de structura existentă de producere, ce se caracteriza prin predominarea sectorului agricol și agroindustrial atît și aservirea dezvoltării social-economice a orașelor mici de un număr limitat de întreprinderi industriale foarte mari. Astfel, încurajarea creșterii economice în afara capitalei, în deosebi în zonele rurale care au suportat în urma pierderii piețelor tradiționale de livrare a producției agroalimentare, a fost una dintre principalele provocări pentru autoritățile Republicii Moldova din momentul în care a fost obținută independența.
Dezvoltarea regională este o practică de succes aplicată începînd cu anii '60 ai secolului trecut în unele țări dezvoltate ale UE, în SUA, Canada, Japonia etc.
Dezvoltarea regională durabilă este un imperativ asumat pentru țara noastră și Guvernul Republicii Moldova și-a confirmat angajamentul ferm pentru distribuirea echitabilă a șanselor de dezvoltare pe întreg teritoriul țării. Acest lucru este confirmat atît la nivel legislativ, prin Legea nr.438-XVI din 28 decembrie 2006 privind dezvoltarea regională adoptată la finele anului 2006, cît și la nivelul planificării strategice, dezvoltarea regională ocupînd un loc de seamă în Strategia Națională de Dezvoltare pentru anii 2008-2011.
Modelul de regionalizare administrativ-teritorială, introdus prin Legea privind dezvoltarea regională în Republica Moldova, prevede crearea unor regiuni mai mari, cu atribuții în domeniul planificării strategice, care ar complementa structura teritorial-administrativă existentă. Această abordare oferă o posibilitate pentr a reduce costurile și deasemenea de a crește capacitățile de planificare strategică, menținînd totodată prestarea serviciilor publice cît mai aproape de cetățeni de la nivelurile local și raional. Legea privind dezvoltarea regională raspunde aspirațiilor Republicii Moldova privitor la integrarea europeană și deasemenea prevede crearea a două regiuni de nivel european NUTS II (Nord, Centru), precum și a regiunilor mai mici de nivelul NUTS III (Sud, UTA Găgăuzia, regiunea transnistreană și municipiul Chișinău).
Din cele spuse rezultă că noile realități în care se află Moldova, vor contribui la înțelegerea de către clasa politică moldovenească a necesității și oportunității consolidării teritoriale și a dezvoltării regionale în spiritul tendințelor europene.
Reforma teritorial-administrativă este inevitabilă, dar ea cere o temeinică pregătire, fiind necesară fundamentarea științifică, politică, economică, socială și financiară a unei astfel de acțiuni importante. Și populația trebuie să fie foarte bine informată cu scopul de a o pregăti pentru schimbările care vor avea loc.
Reforma administrativ-teritorială a R.Moldova este una absolut necesară și aceasta poate fi dovedită prin existența mai multor argumente de bază în favoarea implementării acesteia.
In baza materialului studiat recomandam următoarele:
a) Diseminarea pe scară largă a informațiilor privind reforma teritorial-administrativă și încurajarea participării cetățenilor;
b) Fundamentarea reformei pe baza elaborărilor teoretice profunde și a analizelor profesioniste;
c) Valorificarea experienței existente în domeniul reformei administrației publice din alte state, în special din statele Uniunii Europene;
d) Abordarea reformei în mod global: nici o schimbare izolată sau parțială nu trebuie realizată dacă nu a fost concepută ca parte integranta și organică a întregii strategii de reformă;
e) Abordarea reformei ca un proces deschis: componentele reformei vor fi actualizate și adaptate schimbărilor din mediul extern, dar și transformării altor componente ale reformei, pentru a folosi în cel mai bun mod experiența acumulată în timpul implementării;
f) Stabilirea priorităților strategice ale reformei pentru fiecare etapă;
g) Asigurarea continuității activității autorităților administrației publice;
h) Coordonarea și managementul întregii reforme dintr-un punct unic, la cel mai înalt nivel, pentru a asigura coerența acestui proces la nivel de țară.
Democratizarea societății solicită deplasarea accentelor spre inițiativa locală și consolidarea centrelor regionale. Perfecționarea structurii teritorial-administrative reprezintă o pârghie eficientă pentru stimularea inițiativei locale și realizarea cu succes a funcțiilor administrației publice locale. Consolidarea autonomiei locale, perfecționarea cadrului general legislativ în scopul armonizării cu reglementările europene vor reprezenta, în mare măsură, o schimbare esențială a situației existente.
Bibliografie:
LEGE Nr. 764 din 27.12.2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova Publicat : 29.01.2002 în Monitorul Oficial Nr. 16 art Nr : 53
HOTĂRÎRE Nr. 158 din 04.03.2010 cu privire la aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare regional Publicat : 09.03.2010 în Monitorul Oficial Nr. 34 art Nr : 212
Hotărârea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității Legii nr. 764-XV din 27 decembrie 2001 ,,Privind organizarea administrativ- teritoriala a Republicii Moldova” nr.12 din 05.03.2002. În: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.40-42 din 21.03.2002.
Anuarul statistic al Republicii.Moldova. – Chișinău: Statistică, 2013.
BNS: Numărul populației stabile al Republicii Moldova la 1 ianuarie 2015, în profil teritorial Accesat la 29.04.2015
Boțan I. Prevederile Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană: Ghid; Asoc. pentru Democrație Participativă (ADEPT). – Chișinău: Arc, 2014 (Tipogr. „Bons Offices“). – 96 p.
Cornea Sergiu , Este necesara o reforma territorial-administartiva in republica Moldova? Moldoscopie, 2014, nr.3 (LXVI)
Dezvoltarea regională:Republica Moldova vis-à-vis de Uniunea Europeană, p. 55
Iovu Andrei, Identificarea oportunitatilor de dezvoltare dintre cele douamaluri ale Nistrului, Institutului de Politici Publice Chișinău, 2013.
Koen Nomden, Nivelul intermediar de administrare în Olanda: supraviețuirea provinciilor // Nivelul intermediar al administrației în țările europene, Chișinău, 2002, pag. 283.
Kolumban Gabor, România într-o „Europă a regiunilor” // Altera9, (1998), p.189
Gérard Marcou, Experiența franceză în regionalizare: descentralizarea regională în statul unitar // Regionalism și regionalizare, Altera # 9, 1998, pag. 9.
Munteanu Igor , Dezvoltări regionale în Republica Moldova, Ed. Cartier, Chișinău, 2000, pag. 117.
Oltean I ( 2004), “ Politica regională în România. Implicații pentru procesul de aderare la Uniunea Europeană, ” Articol apărut în lucrarea : « Dezvoltarea Euroregională. Programe de Cooperare din Europa Centrală și de Est. Friedrich-Ebert-Stiftung, Editura InterGraf, p. 27.
Osoianu Ion Federalizare sau regionalizare? Experiența europeană, perspectivele Republicii Moldova, Chișinău, Septembrie 2003
Osoianu Ion, Prioritatile reformei administratiei puiblice in perspectiva elaborarii stategiei de integrare euripeana si a planului de actiuni Republica Moldova-UE, Chisinau, februarie 2004.
Osoianu I. et all. Studiu analitic privind structura administrativ-teritorială
optimală pentru Republica Moldova. – Chișinău: Expert Grup, (2010).
Petitville Franck , Regiunile, departamentele, prefecții, intercomunitățile: rețeaua administrației teritoriale în Franța // Nivelul intermediar al administrației în țările europene, Chișinău, 2002, pag. 197.
Regionalizarea României // Adevărul economic, # 10 (568), 12-18 martie 2003.
Strategia Europeana a Republicii Moldova. – Chișinău, (2005).
Uțică Oleg, Creangă Ion, Organizarea administrativă a teritoriului (Cu comentarii la Legea nr. 191-XIV din 12 noiembrie 1998), Chișinău, 2000, pag. 76.
Vesmaș Daiana Maura, Regionalism si regionalizare în Europa – Modele și tentințe actuale,https://www.academia.edu/people/search?utf8=%E2%9C%93&q=regionalizare(30.04.2015)
Zoltan Z., Regiune, regionalism, regionalizare, https://www.academia.edu/people/search?utf8=%E2%9C%93&q=regionalizare ( accesat 30.04.2015)
http://www.dexx.ro/index.php?a=term&d=Dictionar+explicativ+roman&t=regionalizare (accesat pe 17.03.2015)
www. europuls.ro/agricultur-i-dezvoltare-regional-sp-106882413/dezvoltare-regional/623-regionalizare-dezvoltare-regionala-romania ( accesat 23.05.2015)
www.mdrc.gov.md/pageview.php?l=ro&idc=149&t=/Dezvoltare-regionala/Regiuni-de-dezvoltare/Regiunea-Centru ( accesat 26.04.2015)
www.adrcentru.md/doc.php?l=ro&idc=550&id=1099&t=/Studii-i-publicatii/Dezvoltarea-regionala/Broura-Regiunea-de-dezvoltare-Centru (accesat la 01.04.2015)
www.migratie.md/sosire/ora%C5%9Fe-%C5%9Fi-regiuni#diviz (accesat la 23.03.2015)
adrnord.md/pageview.php?l=ro&idc=228& (accesat la 17.06.2015)
www.ro.wikipedia.org/wiki/Transnistria (accesat la 15.04.2015)
www.istorie-adevarata.blogspot.com/2009/05/totul-despre-transnistria.html (accesat la 29.05.2015)
www.ro.wikipedia.org/wiki/Chi%C8%99in%C4%83u (accesat la 18.05.2015)
www.ro.wikipedia.org/wiki/Transnistria (accesat la 18.05.2015)
www.gagauzia.md/pageview.php?l=ro&idc=400&id=222 ( accesat 15.04.2015)
www.hotnews.ro/stiri-esential-16848282-gagauzia-transnistria-cele-doua-vulnerabilitati-teritoriul-republicii-moldova-cum-isi-activeaza-rusia-focarele-instabilitate-din-tarile-sovietice.htm (accesat la 01.06.2015)
www.lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=353829 (accesat la 03.03.2015)
www.agora.md/analize/103/reforma-administrativ-teritoriala-in-republica-moldova-de-la-constrangeri-la-prerogative (accesat la 06.06.2015)
www.moldova.org/raioane-judete-sau-regiuni-cand-si-cum-va-fi-organizata-reforma-administrativ-teritoriala/ (accesat la 15.04.2015)
www.europuls.ro/agricultur-i-dezvoltare-regional-sp-106882413/dezvoltare-regional/639-eecul-regionalizrii-in-ungaria-i-slovacia-romania-incotro (accesat la 21.06.2015)
Declarația privind asumarea răspunderii
Subsemnatul (a), Țurcanu Oxana absolventă a Facultății de Drept și Științe Sociale, specializarea Politici Europene și Administrare Publică declar pe propria răspundere că teza de masterat pe tema: Regionalizarea administrative a teritoriului Republicii Moldova: realități și perspective.
Lucrarea a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate.
De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din Internet, sunt indicate cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
– fragmentele de text sunt reproduse întocmai și sunt scrise în ghilimele, deținând referința precisă a sursei;
– redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;
– rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.
Țurcanu Oxana
Axene
Anexa nr.1
Cartograma Regiuni de dezvoltare
Anexa nr. 2
Tabelul 1 Potențialul cumulativ și avantajele regiunilor de dezvoltare
*În total populație și suprafață, inclusiv localitățile din stânga Nistrului. Ponderea Produsului regional brut al regiunilor din dreapta Nistrului este calculată în raport cu totalul ce nu include Produsul intern brut al Transnistriei, deoarece economia acesteia este separată, iar calculele respective nu se realizează conform normelor metodologice unice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regionalizarea Administrativa a Teritoriului Republicii Moldova Realitati Si Perspective (ID: 129552)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.