Regimuri Constitutionale Semiparlamentare Varietati
REGIMURI CONSTITUȚIONALE SEMIPARLAMENTARE: VARIETĂȚI
CUPRINS
INTRODUCERE
Descrierea situației în domeniul cercetării și evoluției sistemelor constituționale contemporane
Studii științifice în materia regimurilor politice contemporane
Interesul științific față de conceptul de regim politic semi-prezidențial: avantaje și dezavantaje
Prezidențialism, semi – prezidențialism, regimul parlamentar și variantele lor europene
2.1. Regimul prezidențial
2.2. Definirea regimurilor semi-prezidențiale
2.3. Regimul parlamentar
2.4. Republica Moldova, regim parlamentar sau semi-prezidențial
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Abordarea științifică a problematicii regimurilor politice nu poate fi contestată și e condiționată de următoarele.
Din anul 1991, anul declarării independenței sale, Republica Moldova, la fel ca și alte state din centrul și estul Europei, s-a pomenit în fața unei sarcini dificile: crearea simultană a noilor instituții politice și democratice, a cadrului legislativ necesar pentru realizarea reformelor cardinale, devenite astăzi ireversibile.
Momentele principale ale acestui proces de reformare Republica Moldova a mers pe cale de dezvoltare politică, socială și economică în conformitate cu specificul ei național, cu particularitățile potențialului uman și economic, ținînd cont de condițiile geopolitice din regiune.
Perioada ce a urmat se caracterizează prin instituționalizarea în Republica Moldova a regimului politic prezidențial, semi-prezidențial și parlamentar, participarea la luările de decizie și asumarea responsabilității pentru acțiunile întreprinse la nivel guvernamental și neguvernamental, pluralismul opțiunilor și libertatea de expresie, stimularea creativității individuale și sociale. Acestea sunt doar câteva trăsături distinctive ale anilor de tranziție.
Este o perioadă în care se conturează și se dezvoltă, în mod prioritar modelul clasic al regimurilor democratice de tip semi-prezidențial etc. Acest proces prin însăși natura sa, reprezintă un complex de acțiuni coerente, care se realizează treptat pe etape, cu obiective și priorități proprii fiecăreia dintre ele.
Pe această bază, pornind de la complexitatea relațiilor din interiorul puterii executive constatăm: în regimurile prezidențiale guvernul este condus în mod direct și exclusiv de președinte; în regimurile semi-prezidențiale dualitatea puterii între președinte și prim-ministru se soluționează prin supremația președintelui în fața conducătorului consiliului de miniștri; în regimurile parlamentare autoritatea primului ministru este supusă controlului și cenzurii parlamentului iar președintele, indiferent de maniera de alegere, are competențe executive limitate.
În procesul efectuării acestei lucrări au fost utilizate lucrările autorilor naționali și din străinătate, cum ar fi: Arseni A., Cârnaț T., Smochină A., Costache G., Cușmir M., Muraru I., Bădescu M., Ionescu C., Iorgovan A.,Tomescu C., Radu A. etc.
Scopul și obiectivele tezei. Reieșind din actualitatea tematicii abordate și din caracterul multe-aspectual al studiului, ne-am propus scopul de a clarifica chestiunea conceperii, executării și responsabilității autorității executive în funcție de puterile atribuite președintelui și primului ministru în regimurile democratice prezidențiale, semi-prezidențiale și parlamentare.
Scopul acestei lucrări este foarte vast și destul de complex nu numai pentru situația care o avem în țara noastră, dar și pentru toate țările preocupate de probleme identice. Nu pretindem la adevărul în ultimă instanță. Mai mult de cât atât, ne dăm bine seama că unele teze și concluzii nu reușesc să țină pasul evoluției exercitării funcțiilor de președinte, prim-ministru etc., mai ales acum când în țara noastră se implementează un șir de reforme.
În diferite țări, în ani diferiți, au apărut multe lucrări consacrate aspectelor generale privind regimul politic democratic. Cu toate acestea, rămân ne studiate un șir de aspecte teoretice, metodologice și practice. Necesitatea studierii regimurilor politice, îndeosebi regimul semi-prezidențial și parlamentar, în prezent se face simțită destul de acut.
Obiectivele principale ale lucrării sunt de a studia concepțiile doctrinarilor cu privire la argumentarea științifică a sistemelor constituționale europene, definirea conceptului și a modalităților de constituire a Guvernului și de a argumenta științific prioritățile fenomenului de prezidențialism, semi-prezidențialism, regimul parlamentar și variantele lor europene. Aceasta a și servit ca bază în determinarea alegerii acestei teme.
Metodologia cercetării. Elaborarea tezei de licență are la bază metoda de cercetare privind abordarea sistemică în cadrul analizei problemelor nominalizate. Demersul nostru analitic este comparativist, integrând cazul Republicii Moldova într-o cercetare privind situația din mai multe state membre ale Uniunii Europene. Generalizările teoretice se fac și se studiază în baza analizei juridice a legislației din Republica Moldova. În teză sunt utilizate metodele comparative și de analiză sistemică, abordările axiologice și concret istorice.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice, menționăm în primul rând metoda logică. Elementele de logică formală au fost utilizate în lucrare în materia interpretării normelor constituționale referitor la sistemele politice care combină mai multe însușiri derivate ale sistemelor prezidențiale și parlamentare clasice.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei rezidă în abordarea complexă a cercetării problemelor actuale ale sistemelor constituționale și a modalităților de asigurare a acesteia; definind problemele de ordin teoretic și nuanțând elementele de ordin practic în realizarea politicii interne și externe a țării.
Concluziile obținute ca urmare a cercetării detaliate a realității dreptului, a unui sistem de drept, a unei ramuri sau instituții de drept constituie premisele pentru raționamentele de sinteză, care este metoda prin care sunt reunite mintal cunoștințele obținute prin analiză și contactarea a ceea ce este general și esențial pentru entitățile studiate, în scopul de a descoperi legi, principii, constante ale acestora.
Soluționarea problemei practice se rezumă la prezentarea în concluziile și recomandările tezei sugestii pentru o mai bună înțelegere a conceptelor în cauză și pentru a pune în evidență importanța bunei guvernări pentru realizarea politicii interne și externe.
Sumarul compartimentelor tezei.
Teza este compusă din introducere, două compartimente, încheiere și bibliografie. Introducere care include argumentarea alegerii și actualitatea temei investigate, scopul și obiectivele lucrării, suportul metodologic, teoretico-științific și baza normativ-legislativă, noutatea științifică, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, tezele propuse spre susținere, aprobarea și structura lucrării.
Compartimentul 1, Descrierea situației în domeniul cercetării și evoluției sistemelor constituționale contemporane conține două subcapitole. Subcapitolul 1.1, Studii științifice în materia regimurilor politice contemporane, conține o trecere în revistă a cercetărilor, opiniilor, investigațiilor diferiților cercetători în problema prezidenționalismului, semi-prezidențialismului și parlamentarismului contemporan. Subcapitolul 1.2, Interesul științific față de conceptul de regim politic semi-prezidențial: avantaje și dezavantaje, sunt notate cercetările științifice referitoare la noțiunea de regim prezidențial, semiprezidențial, parlamentar.
Compartimentul 2, Prezidențialism, semi-prezidențialism, regimul parlamentar și variantele lor europene, cuprinde patru subcompartimente.
În subcompartimentul 2.1, întitulat – Regimul prezidențial, – sunt prezentate caracteristicile fundamentale ale regimului de tip prezidențial, accentuându-se problematica legitimității puternice și a exercitării directe de către președinte a conducerii guvernului. Concluzia este că puterea președintelui este contrabalansată de o separație strictă a puterilor, în care parlamentul are atribuții extinse, iar procedura dizolvării adunării legislative este absentă.
Al doilea subcompartiment, – Definirea regimurilor semi-prezidențiale – este consacrat studiului științific al instituției prezidențiale ce se bucură de atribuții constituționale semnificative și spre deosebire de regimul parlamentar, în regimurile semi-prezidențiale conflictul dintre guvern și președinte se rezolvă în favoare președintelui.
Al treilea subcompartiment, – Regimul parlamentar – scoate în evidență atât problemele teoretice generale privind instituția parlamentului, cât și atributele legislativului. Ultimul sub-compartiment intitulat – Republica Moldova, regim parlamentar sau semiprezidențial – se constată că în baza textului constituțional, Republica Moldova este un regim parlamentar cu un președinte ales de către parlament sau un regim semi-prezidențial parlamentarizat.
Încheierea prezintă ideile generale formulate în urma demersului științific realizat.
Bibliografia reprezintă suportul științific și normativ al studiului, constând din 46 de surse.
Descrierea situației în domeniul cercetării și evoluției sistemelor constituționale contemporane
Studii științifice în materia regimurilor politice contemporane
Studiile axate pe formularea unor propuneri pentru adaptarea doctrinei constituționale moldovenești la noile exigențe ale timpului au drept obiectiv atingerea unor finalități clare, scontate de cetățenii Republicii Moldova: organizarea și perfecționarea vieții sociale, includerea în Legea Fundamentală a unor elemente inedite care ar stimula dezvoltarea socio-economică, politică și juridică a societății și implicit vor conduce la asigurarea pe un termen lung a eficacității legii fundamentale.
Conștientizăm că investigațiile profunde, în acest sens, încă urmează a fi percepute la justa valoare de societate.
Este necesar de a institui și menține un dialog eficient, deschis și continuu între instituțiile statului și societatea civilă. Un lucru este cert – Republica Moldova își dorește depășirea cât mai curând posibilă a crizei constituționale prin utilizarea bazei politico-juridice actuale, inclusiv mecanismele instituționale relevante.
De menționat că întreaga comunitate științifică s-a angajat plenar să întreprindă acțiuni energice în vederea continuării reformelor instituționale și de drept în Republica Moldova. Comunitatea științifică este responsabilă în egală măsură, cu autoritățile publice pentru viitorul țării, iar cooperarea dintre aceste două componente reprezintă, mai mult ca oricând, un imperativ al timpului.
Regimul parlamentar, în forma sa clasică, presupune un executiv alcătuit dintr-un șef de stat iresponsabil din punct de vedere politic și un cabinet ministerial răspunzător pentru actele făcute în exercițiul atribuțiilor sale și pentru actele șefului statului. Apariția și impunerea regimului parlamentar, ca teorie constituțională ce poate rezolva într-un mod coerent problema raportului între puteri, a fost posibilă datorită tendinței de a reduce rolul pe care șeful statului îl avea garantat în cadrul diferitelor regimuri politice [41, p.89].
În acest context ar trebui menționat că, deși doctrina și jurisprudența dezvoltată în Statele Unite au dat naștere unei reformulări adecvate a teoriei separației puterilor, prin importanța acordată puterii judecătorești, natura sistemului american, de tip prezidențial, bazat pe un executiv puternic și având o putere discreționară, nu a fost pusă sub semnul întrebării; s-a exprimat chiar opinia că sentința dată în cazul Marbury vs. Medison reprezintă și cea dintâi justificare a puterilor discreționare ale executivului american. Ideea care stă la baza regimului parlamentar este aceea că puterea trebuie să aparțină celor care răspund de exercitarea ei adică de către membrii executivului.
Până în secolul XIX teoria sepiei puterilor, prin importanța acordată puterii judecătorești, natura sistemului american, de tip prezidențial, bazat pe un executiv puternic și având o putere discreționară, nu a fost pusă sub semnul întrebării; s-a exprimat chiar opinia că sentința dată în cazul Marbury vs. Medison reprezintă și cea dintâi justificare a puterilor discreționare ale executivului american. Ideea care stă la baza regimului parlamentar este aceea că puterea trebuie să aparțină celor care răspund de exercitarea ei adică de către membrii executivului.
Până în secolul XIX teoria separației puterilor reprezenta singura alternativă viabilă la teoria ,,guvernului echilibrat”, potrivit căreia doar funcția legislativă trebuie să fie exercitată de mai multe puteri ale statului, în timp ce celelalte funcții trebuie să fie în mod strict separate. Se considera că toate celelalte posibilități de organizare a puterilor statului puteau da naștere unor sisteme autocratice sau a unor guverne a căror acțiune nu putea fi controlată sau limitată. Ideea de ,,echilibru” între puteri, ce făcea parte din teoriile pe care doctrina pură a separației puterilor le negase importanța, devine parte integrantă a regimului parlamentar.
Este important de reținut faptul că, în pofida concepției sale legată de puterea judecătorească și indiferent de felul în care poate fi situat față de diferitele forme ale doctrinei separațiilor puterilor, Montesquieu descrie, pentru prima oară în istoria teoriilor constituționale, caracteristice regimului parlamentar: puterea legislativă trebuie să aibă dreptul să examineze modul în care legile sunt puse în executare de către guvern [46, p.15].
Regimul parlamentar, așa cum a fost teoretizat în secolul XIX, încearcă să concilieze cele două puncte de vedere, aflate în extremitățile posibilităților de organizare a puterilor. Acest regim a fost conceput ca fiind caracterizat de trei elemente:
echilibru între executiv și legislativ;
,,fuziunea” puterilor legislativă și executivă; spre deosebire de doctrină separației puterilor, aceeași persoană, ca membru al cabinetului, poate reprezenta atât interesele executivului, cât și pe cele ale legislativului;
subordonarea executivului față de lege; membrii cabinetului trebuie nu numai să pună în aplicare, ci și să respecte actele edictate de parlament.
În afară de aceste trei elemente care caracterizează regimul parlamentar, există forme concrete prin care acest regim realizează echilibrul între puteri.
În primul rând, executivul are prerogativa de a dizolva parlamentul său, atunci când este vorba de unul bicameral, cel puțin camera parlamentului aleasă prin vot direct. În al doilea rând, guvernul este obligat să demisioneze în momentul în care nu se mai bucură de încrederea parlamentului.
Această regulă a răspunderii politice a guvernului este menită să contrabalanseze dreptul șefului statului de a dizolva parlamentul. În acest sistem, puterile sunt obligate să colaboreze; în lipsa unei asemenea colaborări, fiecare dintre puteri poate determina apariția unui dezechilibru care ar face ca sistemul să nu poată funcționa în formă în care a fost proiectat. În cazul, apariției unui conflict între cele două puteri, regimul parlamentar are la dispoziție anumite mijloace procedurale care, atunci când sunt puse în practică, restabilesc colaborarea preexistentă. Un asemenea conflict poate exista, însă nu poate continua indefinit, tocmai datorită declanșării mijloacelor procedurale pe care regimul parlamentar le pune la dispoziție.
Principiile regimului parlamentar, în felul în care au fost conturate în Anglia pentru a face posibilă o colaborare între puterile statului, au exercitat o influență deosebită și asupra altor regimuri politice. Însă rezultatele la care s-a ajuns prin transpunerea caracteristicilor sale au fost extrem de diferite, îndepărtându-se uneori foarte mult de modelul clasic. În consecință, este mult mai corect să fie luate în discuție nu un tip de regim parlamentar, ci diferite regimuri parlamentare care respectă, în principiu, aceeași tendință de realizare a unui echilibru între puteri. Este util a se face diferențierea între regimul parlamentar autentic, clasic, preconizat din punct de vedere teoretic și regimurile politice care, deși echilibrul între puteri este consacrat prin texte constituționale, pot fi considerate devieri al regimului parlamentar clasic.
Acest regim, în forma în care a fost descrisă, nu caracterizează de fapt în momentul de față nici un sistem politic. Pe de o parte, chiar și în Marea Britanie prerogativa de a dizolva parlamentul este exercitată nu de șeful statului, așa cum postulează modelul clasic, ci de primul-ministru; de altfel, atunci când șeful cabinetului recurge la această prerogativă, nu restabilește un echilibru inițial, deoarece nu contracarează un vot de neîncredere al parlamentului. În plus, regimul parlamentar, așa cum a fost descris inițial, se baza în cadrul sistemului politic englez pe ideea că executivul depinde de încrederea acordată de parlament.
Teoretic și în prezent Camera Comunelor poate să determine prin votul său îndepărtarea unui guvern de la putere. În realitate însă, relația între puterea executivă și cea legislativă este inversată.
Deoarece guvernul este compus din liderii partidului care deține majoritatea în Camera Comunelor, acesta este sprijinit în inițiativele sale de parlament și nu are îndoieli referitoare la faptul că propunerile legislative pe care le inițiază vor fi aprobate de către legislativ.
Din acest motiv, potrivit lui Arend Lijphart, regimul parlamentar britanic este atipic: nu guvernul este dependent de încrederea acordată de parlament, ci dimpotrivă , exercită o dominație accentuată asupra parlamentului. Pe de altă parte, s-a făcut prezentă a ceea ce Mirkine-Guetyevitch a denumit,, raționalizare a regimului parlamentar”: includerea în textele constituționale a anumitor reguli ce caracterizează acest regim, consacrate, în perioada în care se conturau atributele modelului clasic, prin reguli cutumiare [31, p.35].
În prezent, instituțiile regimurilor parlamentare se îndepărtează din ce în ce mai mult de felul în care au fost definite inițial. Chiar și regimurile care s-au inspirat la origine din experiența britanică prezintă caracteristici care diferă foarte mult de regimul parlamentar autentic, cât și de modelul westminsterian. Kurt von Mettenheim dă ca exemplu în acest sens Canada, care a alterat modelul parlamentar clasic prin acordarea de puteri sporite provinciilor prin mărirea puterilor celui de-a doua camere prin reforma constituțională din 1982, precum și în Australia. Cu toate că nu acceptă faptul că sistemul britanic este în momentul de față extrem de diferit față de felul în care a fost descris, Von Mettenheim admite chiar și acest sistem,, ar putea să nu fie imn la eforturile de reforma instituțională [Citat după 12, p.11].
Profesorul G. Vrabie susține ,,că statele contemporane care au adoptat regimul parlamentar se deosebesc după forma de guvernământ, aleasă, după sfera atribuțiilor monarhului în unele state acesta având o competență extrem de restrânsă, în altele o competență mai largă, după raportul dintre legislativ și executiv–unele republici parlamentare caracterizându-se prin preponderență puterii legislative, altele prin autoritatea pregnantă a președintelui, iar altele printr-o autoritate vădită a președintelui, dar nu de așa natură încât să fie preponderentă față de cea a șefului guvernului, după modul de organizare a parlamentului, unele fiind bicamerale, altele unicamerale, după procedura de adoptare a legilor și existența inițiativei legislative populare, după organizarea internă a parlamentului și rolul comisiilor permanente, după cum au sau nu curți (tribunale) constituționale sau alte organe, precum avocatul poporului” [47, p. 190].
În forma sa clasică regimul parlamentar este conceput ca un sistem de echilibru între puterile executivă și legislativă, realizat în cadrul unei colaborări între ele. Or în practica politică a diferitelor state, acest echilibru este rupt de multe ori în favoarea puterii executive sau a celei legislative, în funcție de specificul momentului istoric și de impactul condițiilor politice, economice și sociale. Model clasic al regimului parlamentar este considerată Marea Britanie.
Dar nici aici ,,echilibrul prin colaborare”, despre care se afirmă că este caracteristic pentru acest regim, nu a putut deveni realitate a vieții politice, astfel încât, dacă la un moment dat, balanța s-a înclinat spre puterea legiuitoare, supremația ei treptat a suferit o mutație în favoarea cabinetului.
G. Sartori evidențiază trei varietăți ale regimului parlamentar: regimul de tip englez cu prim-ministru ( sau cabinet), în care puterea executivă domină parlamentul; guvernarea de tip francez prin Adunarea (de pe timpul celei de a III-a și a IV-a Republici Franceze), în care, după spusele lui G. Sartori, ,,dirijarea este, practic, imposibilă”; formula ,,moderată” a parlamentarismului controlat de partid. În cadrul sistemului constituțional parlamentar cu dominarea primului ministru., G. Sartori distinge tipul ,,puternic” în (Marea Britanie) și tipul slab în Germania. A. Siaroff distinge regimul dominării cabinetului, regimul cu un rol central al cabinetului, ceea ce este, de altfel, analogic celor propuse de G. Sartori. Să analizăm varietățile sistemelor parlamentare, evidențiate conform criteriului dominării legislativului sau executivului [37, p.56].
Tipul ideal al regimului parlamentar cu prim-ministru este Marea Britanie. Într-un asemenea sistem prim-ministrul conduce nu numai guvernul și întregul sistem al puterii executive, ci mai și controlează în întregime adoptarea hotărârilor de către parlament, deoarece este liderul partidului majoritar. Caracterul colegial al activității cabinetului este înlocuit cu dominația prim-ministrului.
În felul acesta, în Marea Britanie, în virtutea faptului că prim-ministrul controlează partidul, parlamentul și nomenclatura, noțiunea ,,guvernarea cabinetului” devine un mit. Crossman susține că acest regim nu reprezintă o guvernare a cabinetului, ci una a prim-ministrului.
Astfel, ,,cabinetul domnește, iar prim-ministrul guvernează.” Se consideră că ,,puterea a trecut de la coroana la parlament, apoi de la parlament la cabinet”, astfel încât acum în Marea Britanie se vorbește de o dictatură a cabinetului. După unii chiar această descriere ar fi depășită, căci transferul succesiv al puterii reale de la un organ la altul a fost urmat de o deplasare a ei de la cabinet la prim-ministru.
G. Sartori utilizează noțiunile ,,regim cu prim-ministru”și ,, regim de cabinet” ca sinonime, fapt cu care nu putem fi de acord. Mai mult decât atât, considerăm că clasificarea regimurilor parlamentare propusă de G. Sartori, și anume: guvernarea prim-ministrului, a adunării generale și guvernarea moderată, necesită o completare, deoarece nu include toate cazurile existente în practica juridico-politică. Astfel, când guvernul reprezintă puterea centrală și, totodată, prim-ministrul nu este decât cel care conduce ședințele guvernului, fiind doar primul printre egali, nu se poate vorbi de guvernarea prim-ministrului, ci despre guvernarea cabinetului [37, p.57].
Drept exemplu de o astfel de guvernare poate servi Finlanda al cărei sistem constituțional este astăzi aproape de cel parlamentar, guvernarea cabinetului reprezentând o formă colegială de activitate a puterii executive, în care direcțiile principale ale politicii sânt determinate nu de parlament, ci de cabinet.
În literatura științifică occidentală, pentru a descrie regimul parlamentar, deseori este utilizată formula latină: ,,prim-ministrul-primul dintre egali”. Însă, după cum reiese din reflecțiile precedente, sistemele parlamentare nu întotdeauna funcționează în conformitate cu acest principiu. Referitor la regimurile parlamentare în care domină puterea executivă, în funcție de poziția prim-ministrului această formulă poate fi modernizată:
Guvernarea prim-ministrului: primul peste egali;
guvernarea cabinetului: primului dintre egali;
guvernarea ministerială: egal între egali.
Astfel, în acele țări, a căror condiții economice, politice și sociale au determinat polarizarea corpului electoral în jurul a două partide politice puternice, s-a ajuns la o situație în care preponderența în stat aparține, sub aspecte care pot fi mai mult sau mai puțin diferite executivului. În schimb, fracționarea corpului electoral în jurul unor partide politice multiple, incapabile să formeze guverne omogene, duce, în mod inevitabil, la o instabilitate mai mult sau mai puțin pronunțată a executivului și implicit, la creșterea influenței parlamentului [9, p.35].
Așadar, antipod al regimului constituțional parlamentar cu dominarea executivului apare regimul constituțional parlamentar cu dominarea adunării, denumit și regim parlamentar simplu dezechilibrat, dezechilibrarea făcându-se în favoarea parlamentului, care se caracterizează prin următoarele trăsături: cabinetul nu domină legislativul; disciplina de partid este slabă; prim-miniștrii și cabinetele lor nu pot acționa rapid și decisiv; coalițiile rar sînt în stare să depășească disensiunile, guvernele nu pot niciodată să activeze independent de parlament.
Astfel, guvernarea adunării se caracterizează prin putere absolută a parlamentului care nu poate fi dizolvat de către guvern, acesta pomenindu-se, de fapt, în incapacitatea de a activa eficient. Consecințele unui asemenea sistem sunt crizele dese de guvern, ceea ce duce la o instabilitate a întregului sistem politic chiar și social.
Trăsăturile distinctivă care deosebește acest regim de regimul parlamentar clasic este lipsa instituției dizolvării parlamentului. Astfel, guvernul, fiind oricând înlăturat printr-un vot de neîncredere și neavând o armă eficace pentru a contrabalansa această prerogativă a puterii legislative, rămîne un instrument docil în mîinele ei. Această circumstanță, la care se mai adaugă și o expropriere, mai mult sau mai puțin largă, a executivului de unele din prerogativele lui în folosul legislativului, îi face pe o parte din autori să considere ,, guvernământul de adunare” un tip aparte de ,,regim politic”.
Regimul parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. Deși este un sistem politic în care separația puterilor – presupunând autonomia funcțională a celor trei categorii de organe, îndeosebi a legislativului, și existența unor mijloace specifice de presiune reciprocă – se caracterizează prin suplețe și dinamism. Conform unei definiții, regimul parlamentar este un regim politic în care organul executiv și organul legislativ, efectiv distincte, sunt ținute să colaboreze în exercitarea funcțiilor etatice și dispun de mijloace politice care le permit să se controleze reciproc.
Dar această definiție este prea largă, întrucât nu se pune accentul pe trăsătura acestui tip de regim, care îl face să se deosebească de altele, și anume – pe responsabilitatea politică a guvernului. Într-o altă definiție, regimul parlamentar ar fi acela în care „direcția afacerilor publice aparține parlamentului și șefului statului, prin intermediul unui cabinet responsabil în fața parlamentului”.
De data aceasta definiția este prea îngustă, căci, cum se va vedea, ea nu include și regimul parlamentar dualist, vizând doar regimul parlamentar monist. Atunci care sunt de fapt mecanismele fundamentale ale regimului parlamentar și care sunt modalitățile lui, corespunzător etapelor istorice pe care le-a străbătut? „Logica instituțiilor” – cum spunea un autor – și nu speculațiile teoretice au condus la instaurarea regimului parlamentar. Și aceasta s-a produs la intersecția dintre curba descendentă a monarhiei și curba ascendentă a adunării reprezentative. În asemenea circumstanțe istorice s-a pus, evident, problema raporturilor dintre șeful statului și parlament (adunare sau adunări) [9, p.68].
„Pivotul regimului parlamentar” este guvernul, în special prim-ministrul, el trebuind să realizeze și să concilieze aceste raporturi.
Având ca principiu echilibrul puterii executive și al puterii legislative, concertarea lor pentru realizarea obiectivelor puterii, concomitent cu existența unor mijloace specifice fiecăreia dintre puteri de control și temperare reciprocă, regimul parlamentar – abstracție făcând de unele note specifice de la o etapă istorică la alta – funcționează după următoarea „schemă”:
Disocierea organului executiv în funcția de șef de stat și guvern. Cu alte cuvinte, existența unui executiv bifurcat, dualist sau bicefal;
Șeful statului este politicește iresponsabil în fața parlamentului. Dacă a fost ales de adunare sau de adunări ori de către corpul electoral, șeful statului nu poate fi revocat – aceasta fiind considerată „una din dogmele ortodoxiei parlamentare”;
În schimb, guvernul – ca organ colegial–răspunde politicește în fața parlamentului, care îl poate demite;
El răspunde, indirect, și pentru activitatea șefului statului, întrucât actele acestuia trebuie obligatoriu contrasemnate de șeful guvernului;
Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară, provenită – prin sufragiu universal direct – din interiorul propriului partid, sau pe o coaliție parlamentară constituită în scopul desemnării guvernului și pentru a sprijini activitatea acestuia;
Guvernul – prin intermediul șefului statului – poate recurge la dispoziția adunării , provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri.
Regimul parlamentar acordă o însemnătate considerabilă Parlamentului, care devine de fapt adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul – condus de un prim-ministru eficient și cu largi puteri-este obligat să dea socoteală Parlamentului, care îi poate retrage oricând încrederea fără prea mari dificultăți, în condițiile în care apreciază că nu-și îndeplinește mandatul.
Președintele republicii este, în asemenea condiții, o figură mai mult decorativă, având atribuții de reprezentare și protocol, un rol politic minor, ce este depășit-de departe-de poziția proeminentă a primului ministru. Președintele republicii poate acționa însă cu succes în situații de criză, în care el este de fapt cel care va conferi mandatul viitorului premier; o asemenea opțiune însă nu poate fi făcută nici ea discreționar, deoarece președintele va recurge la o anumită nominalizare numai după ce va avea girul forțelor politice și se va confrunta cu acestea. După cum remarcă profesorul Tudor Drăganu, ,,simplul fapt că o țară are un parlament nu este suficient pentru a se putea că ea și-a însușit regimul parlamentar, chiar dacă, prin Constituție, adunării sau adunărilor legiuitoare li s-ar rezerva un rol important în viața politică [20, p.12].
Fără îndoială, regimul parlamentar nu poate fi conceput în absența unui parlament. Numai că, pe lîngă acest element, el presupune cu necesitate existența unui număr de trăsături suplimentare, cum sunt, în special: regula că șeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic și, deci, el ,,domnește, dar nu guvernează”; cea potrivit căreia șeful statutlui are dreptul de a se dizolva parlamentul; regula că guvernul răspunde din punct de vedere politic în fața parlamentului atât pentru propriile sale acte, cât și pentru cele ale șefului statului; cea în sensul căreia guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze atunci când o pierde” [20, p.14].
Experiența unor regimuri parlamentare europene dovedește că au existat în practică foarte multe situații în care noile guverne nu s-au putut forma și în care țări democratice și cu bogate tradiții parlamentare au fost lipsite, practic, de un mecanism eficient de guvernare.
Republica parlamentară se caracterizează prin mai mulți indici, principalul dintre care că șeful statului este ales de parlament, apoi că guvernul se formează în bază parlamentară și că poartă responsabilitate formală în fața parlamentului. Conducătorul statului deține în sistemul organelor de stat un loc modest, deși formal împuternicirile lui pot fi suficient de largi. Parlamentul, deopotrivă cu activitatea legislativă și votarea bugetului, este învestit cu dreptul de a exercita control asupra activității guvernului.
Președintele numește guvernul nu la aprecierea sa, dar din numărul reprezentanților partidului sau a coaliției de partide, care dețin majoritatea locurilor în parlament (sau în Camera Inferioară a acestuia). Exprimarea votului de neîncredere guvernului de către parlament are ca urmare demisia guvernului sau dizolvarea parlamentului și desfășurarea alegerilor parlamentare anticipate.
Întrucât guvernul se formează din numărul reprezentanților partidului sau ai partidelor majorității parlamentare, el, primind votul de încredere, organizează cu ajutorul disciplinei de partid activitatea majorității respective și în felul acesta obține controlul asupra parlamentului în ansamblu. În aceste condiții guvernul efectuează conducerea reală a țării, iar conducătorul statului (prim-ministrul, cancelarul) devine de facto prima persoană în stat. Împuternicirile președintelui, cu excepția celor de reprezentare, se exercită cu acordul guvernului. Astfel, deciziile președintelui urmează a fi contrasemnate de către conducătorul guvernului sau ministrul respectiv, care poartă răspundere pentru realizarea acestora.
Exemplul tipic al republicii parlamentare este Italia, în care această formă de guvernământ a fost stabilită conform Constituției din 1947.
La republicile parlamentare se referă, de asemenea, Germania, Austria, Elveția, Spania, Irlanda etc. Din șirul țărilor eliberate drept exemplu elocvent de republică parlamentară este India. Unii savanți consideră că printre formele de guvernământ se întâlnesc și forme care îmbină în sine particularități ale republicilor parlamentare și ale celor prezidențiale. Exemplu de asemenea formă de guvernare ,,mixtă” este Franța, conform Constituției din 1958.
Menținând o serie de atribute ale parlamentarismului, Constituția respectivă a intensificat considerabil puterea prezidențială. Președintele a devenit o figură centrală în sistemul organelor de stat superioare. Ales pe cale extraparlamentară în baza alegerilor generale și directe, el este învestit cu împuterniciri largi, inclusiv cu dreptul de dezvoltare a Adunării Naționale.
Guvernul este numit de către președinți fără participarea formală a parlamentului la formarea acestuia, dar luându-se în calcul repartizarea forțelor în cadrul Adunării Naționale. Îmbinarea particularităților republicii prezidențiale și ale celei parlamentare este specifică, de asemenea, Finlandei, Portugaliei.
În ceea ce privește relația dintre republică și monarhie, ca regimuri politice, este necesar să precizăm că în actualele condiții istorice, când republicile pot fi prezidențiale, semi-prezidențiale sau parlamentare, monarhia este numai de un singur tip: monarhie constituțională. În țările-desigur, puține la număr-în care ființează regimul monarhic, acesta este în realitate un regim monarhic constituțional, al cărui principiu fundamental este acela că Regele nu se amestecă în politică, ci rămâne esențialmente un simbol al statului.
Respectul și considerația de care se bucură regina Marii Britanii reprezintă un fenomen bazat pe tradițiile societății britanice, în care primul ministru este acela care exercită practic atribuțiile fundamentale de guvernare.
În țări precum Danemarca, Olanda, Spania, Suedia, Norvegia monarhia păstrează aceleași virtuți simbolice neimplicându-se în mod direct în politică și păstrând în general prerogativele care revin președintelui de republică în cadrul republicilor parlamentare.
Evident, singura deosebire este aceea că în cadrul republicii parlamentare președintele este ales de către Parlament, firește, și nu de către electorat, în timp ce monarhia își păsrează caracterul său ereditar [20, p.20].
În republici, în schimb, președintele nu răspunde decât în mod excepțional pentru infracțiunile săvârșite în exercițiul funcțiunii( de exemplu: în Franța, conform Constituției din 1875, el răspundea numai în caz de înaltă trădare), dar răspunde întotdeauna, în condițiile procedurale prevăzute de lege, pentru celelalte infracțiuni. Tocmai pentru ca șeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele făcute de el în exercițiul funcției nu sunt valabile, în regimul parlamentar, decât dacă sunt contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.
Pe de altă parte, întrucât atât răspunderea politică, cât și cea penală pentru întreaga activitate desfășurată de puterea executivă aparține miniștrilor, consecința este că una din caracteristicile regimului parlamentar clasic este tendința de a reduce influența șefului statului în viața politică, fiind în logica sistemului ca puterea reală să aparțină celor ce răspund de exercitarea ei, adică Consiliului de Miniștri și miniștrilor. Este ceea ce și-a găsit expresie în adagiul: ,, Șeful statului domnește, dar nu guvernează”.
O altă trăsătură distinctivă a regimului parlamentar este că față în față cu acest executiv bifurcat se găsește o putere legiuitoare formată din una sau două adunări. În ultima ipoteză, cel puțin una din Camere trebuie să fie desemnată, printr-un scrutin mai mult sau mai puțin larg, de către alegători, în timp ce cea de-a doua poate să aibă un caracter aristocratic (cum este Camera Lorzilor în Anglia): să fie aleasă pe baza unui sufragiu mai restrâns decât cel instituit pentru prima Cameră, să cuprindă senatori de drept desemnați de anumite corpuri constituite, fie să-și vadă diminuat în alt mod caracterul reprezentativ.
La baza concepției de bază a regimului parlamentar, colaborarea puterilor în stat apare ca o necesitate constituțională. Un conflict între puteri poate exista, dar nu poate dura, pentru simplul fapt că producerea lui atrage după sine punerea în mișcare a unor mijloace procedurale dinainte organizate în scopul restabilirii colaborării între puteri.
De altfel, această necesitate de colaborare este determinată în regimul parlamentar nu numai de existența dreptului șefului statului de a dizolva parlamentul și de răspunderea politică a miniștrilor, ci și de alte reguli proprii acestui sistem.
Astfel, spre deosebire de regimul prezidențial, regimul parlamentar admite ca miniștrii să fie recrutați dintre deputați și senatori. Mai mult, acest sistem recomandă chiar alegerea miniștrilor din sânul majorității parlamentare, pentru ca astfel ei să fie în situația de a avea sprijin statornic și sigur în adunările legiuitoare. În sfârșit, în regimul parlamentar, în cazul când un ministru nu este membru al adunărilor legiuitoare, el poate totuși veni în fața lor pentru a susține un proiect de lege sau pentru a apăra politica sa sau a guvernului.
Regimul parlamentar a avut o evoluție lentă, progresivă și, cum s-ar crede, ideile care inspiră acest regim, cât, mai ales, circumstanțele istorice în care el a apărut și viața constituțională în care s-a dezvoltat.
Ca produs al istoriei, regimul parlamentar înfățișează mai multe tipuri sau modalități:
Regimul parlamentar dualist, numit de unii autori și „regim parlamentar prin teoria echilibrului”, care se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a guvernului nu numai în fața adunării , dar și în fața șefului de stat.
În forma sa tradițională, regimul parlamentar dualiste un regim de tranziție, el propunându-și să compatibilizeze două concepții asupra suveranității (suveranitatea de drept divin, care aparține monarhului, și suveranitatea poporului) și exigențele regimului monarhic cu cele ale regimului reprezentativ. Este clar că, până la urmă, coexistența și a fortiori concurența celor două principii de legitimitate nu puteau să dureze: unul era pe cale de a deveni revolut, celălalt într-un dinamism ascendent. Acest proces anunță monismul [17, p.75];
Regimul parlamentar monist este cunoscut sub denumirea de „regim parlamentar prin teoria responsabilității unilaterale a guvernului”, întrucât guvernul este responsabil numai în fața adunării alese prin vot universal direct. Dacă guvernul are asigurată majoritatea parlamentară în Cameră (adunare), el devine un simplu „comitet al camerei”. Se întâmplă însă și invers: guvernul bucurându-se de o dublă majoritate (cea electorală, obținută în urma alegerilor, și cea parlamentară), transformă parlamentul într-un „automat legislativ” al propriului său program.
Prin combinarea sistemului parlamentar cu sistemul de partide, adică procedând la examinarea „sistemului politic” în ansamblul său, regimul parlamentar poate fi înfățișat sub două aspecte:
Prin regimul parlamentar bipartid, sau de tip „anglo-saxon”, caracterizându-se prin esența unei minorități parlamentare confortabile și, de regulă, pe durata întregii legislaturi; alternanța la putere, mai mult sau mai puțin regulată, a celor două formațiuni politice principale; practic, alegerea șefului guvernului de către corpul electoral în persoana liderului partidului pentru care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative;
Regimul parlamentar multipartid, sau de „tip latin”, caracterizându-se prin existența „pluripolară” a mai multor partide și, ca urmare: o majoritate parlamentară fluctuantă și instabilitatea guvernului; alternanțială putere este înlocuită cu „simple inflexiuni în jurul axelor politice puțin îndepărtate”; corpul electoral nu are vre-o contribuție nici la alegerea primului-ministru, nici la modificarea majorităților care rezultă din combinațiile parlamentare sau din deciziile luate de statele majore ale partidelor. Este o „democrație mediatizată”; cu alte cuvinte, deturnată prin releul clasei politice [9, p.49].
Interesul științific față de conceptul de regim politic semi-prezidențial: avantaje și dezavantaje
Apreciind evenimentele care s-au produs în ultima perioadă, evenimente afectate de criza constituțională, membrii grupului de lucru asupra reformei constituționale în Republica Moldova au demonstrat că actuala lege de bază conservă în textul său multe potențiale conflicte și probleme de nerezolvat în procesul politic și administrativ al țării.
Aceasta se datorează faptului că Constituția Republicii Moldova conține reglementări care, în anumite situații, generează confuzii în viața politică a republicii, cauzează prejudicii dezvoltării democrației.
Este un adevăr incontestabil că, în fond, corectitudinea reglementărilor constituționale demarează de la formularea corectă a unor principii fundamentale și reprezintă elementul vital ce poate anima și transforma imperativul legal într-unul cu adevărat conștientizat de societate și dorit a fi realizat de fiecare subiect de drept. Pentru transpunerea în practică a acestui deziderat se impune problema politică a construcției unui stat de drept în toată plenitudinea, atât pentru om, cât și pentru umanitate, pentru morală, pentru cultură [42, p.109].
Istoria dreptului constituțional denotă că, în scopul atingerii obiectivelor politice, știința nu identifică un compromis temporar între forțele politice care se confruntă, ci își propune să identifice un model eminamente util societății în totalitate. În căutarea acestor mijloace, știința dreptului constituțional a analizat deja practica Republicii Moldova la acest capitol, fapt care ar putea asigura statalitatea, perfectând-o continuu.
Nu putem nega faptul că instituțiile dreptului constituțional sunt studiate de multipli autori, studii pe care noi le susținem și din care ne vom inspira în vederea reliefării esenței reformei constituționale. Argumentul fundamental al acestei alegeri rezidă în importanța legii fundamentale pentru societate, investită cu forță juridică supremă față de alte acte normative.
Procesele juridico-istorice, care au survenit în cadrul societății noastre, au fost cercetate, analizate în conformitate cu adevărul istoric, fără imprimarea subiectivismului anumitor persoane. Astăzi, când se derulează procese complexe de consolidare a statului Republica Moldova și se pun bazele unei legislații cu caracter novator, se impune, mai mult decât oricând, o tratare obiectivă a evoluției instituțiilor dreptului constituțional [42, p. 114].
Este regretabil faptul că ordinea constituțională a schimbării puterii în Republica Moldova nu este reglementată cu claritate de constituție. Ideea republicii parlamentare, politizată în anul 2000, cât și noua modalitate de alegere a șefului statului nu s-au născut sub o zodie fericită. Din interese politice a fost ignorată lipsa condițiilor necesare la acel moment. Tot în această nebulozitate identificăm răspunsurile la întrebarea: care sunt cauzele care au determinat distanța între așteptări și rezultate ale reformei constituționale din 5 iulie 2000, precum și cum s-a operat cu constituția modificată în contextul reformelor tranziției.
În cazul în care o normă de drept generează instabilitate politică ea trebuie schimbată, modificată. Este nevoie ca acest fapt să fie conștientizat deopotrivă de către societate, de partidele politice. Mecanismul statului, mașinăria lui încearcă astăzi, să activeze într-un cadru juridic imperfect. De exemplu, drept impacientată considerăm atribuția președintelui ce derivă din art. 84 alin.1 din Legea Fundamentală de a participa la lucrările Parlamentului și alăturarea sa la ele, un lucru incompatibil cu principiile sistemului de guvernare parlamentar. Aceasta este o eroare, care necesită a fi corectată etc.
Dacă nu va fi modificată constituția, crizele nu vor avea sfârșit, în plus nu sunt prevăzute mecanismele juridice de a depăși crizele. Cum s-a operat până acum cu Legea Fundamentală, de ce vocea universitarilor nu a fost auzită de către elita politică etc. După cum vedem, problema modalității, criteriilor de modificare și adoptare a normelor constituționale constituie o problemă actuală și controversată, care necesită, credem, angajarea politicienilor și tuturor celorlalți „actori” să mediteze asupra acestor probleme [40, p.26].
Pentru a-i conferi reformei constituționale un caracter mai concludent și ferm, de menționat că în cuprinsul tezelor de doctorat și în lucrările cercetătorilor în domeniu și-au găsit reflectare eforturile cercetătorilor autohtoni în abordarea problemelor ce țin de Legea Fundamentală, ele fiind concretizate în tratarea în profunzime a mai multe instituții ale dreptului constituțional pe parcursul ultimilor 10 ani, este evidențiată importanța performanțelor științifice rezultate din studiul teoretic al normelor constituționale pentru activitatea practică a autorităților: legislativă, executivă și a justiției din Republica Moldova [41 p.57].
Au fost susținute teze de doctorat aproape la toate compartimentele constituției: Conceptul contemporan de neutralitate; Suveranitatea și puterea de stat; Teritoriul; Proprietatea și economia; Instituția cetățeniei; Instituția șefului statului; Curtea Constituțională; Procuratura; Avocatura; Administrația publică centrală și locală; Raporturile parlamentului cu guvernul; Avocatul poporului; Drepturile și libertățile fundamentale ale omului; Partidele politice în sistemul politic; Teoria separației puterilor în stat; Reforma instituțională și de drept etc.
Cercetătorii au trasat, cu lux de amănunte, aspecte relevante din doctrină, care pot servi în calitate de strategie pentru Republica Moldova: înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului legislativ de specialitate al Parlamentului, statutul, alegerea, interimatul și vacanța funcției Președintelui Republicii Moldova, continuarea reformei sistemului judiciar pentru a spori transparența și accesibilitatea procesului de justiție, numirea judecătorilor, atribuțiile și structura Procuraturii, modul de organizare și de funcționare a avocaturii, proprietatea privată și publică, modul de revizuire a Constituției Republicii Moldova, asigurarea ajustării legislației naționale în domeniul electoral la standardele europene, etc.
De menționat că, actualmente ne confruntăm cu situația de care am fost atenționați de către oponenții noștri: că nu suntem profesioniști în domeniu și că nu putem propune o eventuală reformă constituțională. Ne vom întreba aici, poate oare societatea din Republica Moldova să fie atât de pregătită, parlamentarii au reale garanții de independență ca să-și stabilească ei însăși limitele de competență și să influențeze reconstrucția unui sistem constituțional echilibrat în situația politică extrem de tumultuoasă [39, p.89].
Într-o scurtă sinteză a practicii dreptului constituțional moldovenesc, să insistăm și asupra necesității reformei constituționale în Moldova. Bineînțeles că se impun anumite întrebări care solicită o argumentare. Prima întrebare: cât de reală este posibilitatea adoptării unei noi constituții. Există mai multe opinii la acest capitol, fiind situație normală pentru o societate democratică.
Și, totuși, o posibilitate reală de a depăși criza constituțională traversată de țara noastră este adoptarea unei noi Constituții. În acest sens, trebuie să înțelegem că a adopta o Constituție nu poate orișicine. Parlamentul trebuie să organizeze un referendum pentru a obține aprobarea poporului pentru adoptarea unei noi Legi Fundamentale. Manifestarea generală de voință a poporului trebuie garantată și protejată cu sfințenie. Poporul este deținătorul suveranității naționale.
După cum scria C. Stere în lucrarea „Curs de drept constituțional” la începutul secolului trecut, statul numai atunci este autoritate și este în siguranță când normele juridice adoptate emană de la cetățeni, de la subiecții de drept, adică sunt trecute prin prisma conștiinței juridice a acestora În ultimă instanță, stabilitatea și bunăstarea unui popor depind, în primul rând, de Legea Fundamentală. Deci, după cum am afirmat în repetate rânduri pe parcursul comunicării, considerăm că reforma constituțională reprezintă un imperativ al timpului.
În primul rând, este de menționat faptul că toți actorii politici au nevoie de Constituție pentru ca să-și poată coordona acțiunile în conformitate cu cadrul legal [41, p.60].
În al doilea rând, modificarea Constituției întotdeauna impune probleme abordate din partea celor care vor avea de a face cu Constituția.
În acest caz e cunoscut faptul că, fără a fi constrânsă de vreun cadru instituțional, elita politică elaborează „propuneri informale și neautorizate” adresate cetățenilor sau adunărilor care reprezintă cetățenii. Apoi urmează adoptarea unei decizii, care poate fi de două feluri: pe deoparte, instituirea ordinii constituționale, iar pe de altă parte, decăderea într-o stare dinaintea reformei, care deseori este neplăcută. Acest fapt indică asupra pericolului rătăcirilor, adică acele chestiuni asupra cărora omul trebuie să cugete și să le utilizeze în calitate de sursă a cunoștințelor și informării sale în identificarea unui model care poate fi adoptat de societate în întregime. Astfel, majoritatea celor care dețin puterea de decizie asupra Constituției vor prefera modificări noi în locul unui status-quo [43, p.121].
Această operă de revizuire a Constituției prin modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor norme sau prin adăugarea unui text nou rămâne unul din obiectivele principale ale Republicii Moldova, necesită concentrarea eforturilor cadrelor științifice și reevaluarea experienței noastre în domeniu. Parlamentul trebuie să demonstreze o autocoerciție în ordinea de a evita orice polarizare posibilă.
Pentru o mai mare acuratețe ne întrebăm: unde este ascunsă esența problemei democratizării Republicii Moldova. Necesitatea identificării funcțiilor Președintelui Republicii Moldova și a clarificării multiplelor probleme pe care le presupune poate fi desprinsă și din discuțiile ce se poartă în legătură cu locul pe care-l ocupă Președintele în sistemul autorităților publice.
Se știe că la acest capitol există norme formulate neclar,cu formulări incorecte, cu un înțeles dublu, nu există mecanisme de depășire a situațiilor dificile în care parlamentarii nu pot atinge un consens privind alegerea șefului statului. Președintele se alege nu de popor, ci de Parlament și, doar cu o majoritate de 3/5, pentru a-i da o aprobare și o legitimitate mai vastă prin partidele politice decisive din parlament, fără a se avea o viziune clară asupra impactului pe care-l poate produce în societate. Această reglementare oferă prilej serios pentru critică. Este încălcată regula scrutinului majoritar din mai multe tururi în care, în tururile 2 și 3, se reduce numărul de voturi obținute. Președintele nu poate fi membru al nici unui partid [44, p.10].
Abordând principiul separației puterilor și balansării raportului de putere între Parlament, Președinte, Guvern și Curtea Constituțională, Legea Fundamentală, în redacția ei în vigoare ar părea bine echilibrată, însă și aici există rezerve care complică lucrurile extrem de mult, ne referim în primul rând la garanțiile constituționale ale drepturilor omului care trebuie asigurate de legea supremă a statului.
Nu intenționăm să extindem analiza și asupra altor state europene, însă ne vom opri asupra atribuțiilor președintelui în raport cu primul ministru în unele state europene. În Europa, regimul parlamentar a apărut în cadrul monarhiilor constituționale dar, după primul război mondial, el s-a regăsit și în numeroase republici (Franța, Germania, Cehoslovacia, Polonia) ale căror constituții prevedeau alegerea șefului statului de către Parlament.
După cel de-al doilea război mondial, prevederile constituționale ale unor state – cum este cazul Italiei (1947) – descriu un regim parlamentar prin modul în care reglementează structura executivului și raporturile lui cu adunările reprezentative, dar cunoaște un președinte de republică ales prin vot universal și direct.
2. Prezidențialism, semi – prezidențialism, regimul parlamentar și variantele lor europene
Regimul prezidențial
În literatura de specialitate sunt mai multe concepții referitor la definirea regimului politic, unii consideră că regimul politic trebuie definit numai la modul de organizare a statului,iar alții, consideră că regimul politic trebuie privit și definit în baza organizării întregului sistem politic.
În acest context, avem următoarele definiții ale regimului politic: regimul politic exprimă politica de guvernare și este modalitatea prin care, folosind anumite metode și anumite mijloace, este condusă (administrată) societatea [15, p. 199]; regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de înfăptuire a puterii, a relațiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând, în primul rând, măsura consacrării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești etc.
Rezumând diferențele dintre definițiile sus menționate, Teodor Cârnaț vine cu o noțiune în următoarea redacție: Regimul politic exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, evocă raporturile dintre componentele sistemului social-politic și economic, adică reprezintă ansamblul instituțiilor și al mijloacelor prin care se realizează puterea [15, p.200]. Esența regimului politic se limitează la aceea că prezintă totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora se exercită puterea de stat. În practică nu există regimuri politice ideale, deoarece fiecare stat are anumite metode concrete de exercitare a puterii, din aceste considerente în literatura de specialitate există o tipologie a regimurilor politice.
Marea varietate a sistemelor constituționale contemporane nu înseamnă, mari deosebiri între textele diferitelor constituții. În mod paradoxal, există state care diferă între ele, state care practic nu au nimic comun din punct de vedere geografic, politic, național, militar sau religios sau constituții care, formal, seamănă mult unele cu altele.
Astfel, toate parlamentele din lume au, în principal, două funcții: funcția legislativă și funcția de control al executivului; din punct de vedere al formei de guvernământ, statele sunt ori monarhii, ori republici; iar toate guvernele au sarcina de a organiza modul de executare a legilor votate de parlament. Toate acestea sunt consacrate în formule standardizate, comune, cu mici variante lingvistice, în toate constituțiile.
Parlamentarismul se caracterizează printr-o dependență mutuală în care, pe de o parte, șeful puterii executive este sprijinit de o majoritate în legislativ și poate fi destituit de către acesta dacă primește un vot de neîncredere și, pe de altă parte, puterea executivă (în mod normal împreună cu șeful statului) are autoritatea de a dizolva legislativul și de a chema electoratul la alegeri.
La nivelul Uniunii Europene, modelul parlamentar se regăsește în toate monarhiile (Regatul Unit, Belgia, Spania, Olanda, Danemarca, Luxembourg, Suedia) și în 8 dintre republici (Italia, Germania, Grecia, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia și Malta). În marea majoritate a regimurilor parlamentare din Uniunea Europeană, sistemele constituționale oferă o preeminență juridică șefului Guvernului [44, p. 9].
Totuși în practică, doar cei care au acces la această funcție în calitate de șef al majorității obținute în urma alegerilor beneficiază, astfel, de o veritabilă preeminență politică, ce le permite din plin exercitarea atribuțiilor constituționale. Puterea de conducere generală a politicii guvernamentală sau de coordonare a activității diferitelor ministere și, la modul general, exercitarea unei importante puteri ierarhice la nivelul Guvernului constituie principalele elemente al acestei importanțe a șefilor de Guvern.
Dacă această preeminență juridică și politică asupra ansamblului Guvernului este evidentă mai ales în cazul Prim-ministrului britanic, ea se regăsește, de asemenea, în diferite grade, în cazurile celorlalte republici europene.
În cazul Italiei situația de preeminență a Primului-ministru poate fi totuși atenuată în practică, în măsură în care numirea sa, pentru că nu rezultă întotdeauna în mod clar din rezultatul alegerilor, nu îi oferă o legitimitate politică deplină.
În toate constituțiile, desemnarea prim-ministrului aparține Președintelui Republicii, căruia i se pot substitui, după prima tentativă nereușită, președintele Parlamentului sau un grup de 10 parlamentari. În mai toate cazurile, această calitate a Președintelui rămâne formală, deoarece propunerea sa este fondată pe consultările parlamentare în vederea obținerii unei majorități indispensabile guvernării.
Anumite constituții prevăd explicit că există obligativitate de a consulta Președintele, chiar dacă aceasta, întotdeauna logică și necesară, sau chiar imanentă acestei instituții se subînțelege. Dacă uneori nu sunt decât titularii unor funcții pur formale de nominalizare a șefului Guvernului sau a miniștrilor de convocare sau dizolvare a Parlamentului, rămân totuși garanții instituțiilor, oarecum asemănător cu imaginea Președintelui francez, în retragere pe perioadele de coabitare în Republica a V-a.
Neutralitatea de principiu a șefului statului, mai ales în regimurile parlamentare, îi oferă acestuia o importantă putere de intermediere. Protector al unității naționale și al valorilor de bază ale comunității, șeful statului poate apărea în perioade de criză ca un arbitru care permite rezolvarea anumitor conflicte. În cazul unor carențe în funcționarea normală a organelor constituționale de conducere, poate ajunge să joace un rol mai activ. Se va folosi atunci de eventuala prerogativă devenită efectivă în acel moment, de a desemna șeful Guvernului sau de a dizolva Parlamentul.
În Marea Britanie, de exemplu, suveranul poate, în cazul unei lipse a unei majorități suficiente în Camera Comunelor, să aleagă cu adevărat un premier sau să caute, prin diverse consultări, un candidat care ar întruni un consens. Poate, de altfel, să se opună unei cereri de dizolvare a Camerei venite de la primul-ministru, dacă consideră că Guvernul rămîne viabil sau că poate gasi un alt prim-ministru care ar putea fi susținut de o majoritate suficientă în Camera Comunelor.
Președintele federal german poate, de asemenea, în virtutea Legii fundamentale, să pronunțe dizolvarea Bundestagului în cazuri de criza instituțională excepțională. Și Președintele italian oferă, de altfel, o bună ilustrare a celor importante prerogative constituționale ale unui șef de stat in perioada de criză: poate favoriza apariția unei noi majorități sau a unor noi orientări politice prin intermediul puterii de a numi șeful Guvernului. Dincolo de diversele prerogative ale șefului statului, personalitatea titularului funcției, interpretarea pe care o da acesta și implicațiile cadrului politic condiționează, adesea, în fapt, modul in care se transpune în realitate acest rol al președintelui, de garant sau de arbitru între instituțiile statului.
Model clasic al regimurilor democratice de tip prezidențial îl reprezintă Statele Unite ale Americii. Din rândul statelor membre ale Uniunii Europene doar Republica Cipru. Între caracteristicile fundamentale ale unui regim de tip prezidențial menționăm [44, p.7]:
Președintele este ales prin vot direct, pentru a se bucura de o legitimitate puternică;
Președintele exercită conducerea directă a guvernului, funcția de prim-ministru lipsind (puterea executivă este monocefală);
Puterea președintelui este contrabalansată de o separație strictă a puterilor, în care Parlamentul are atribuții extinse;
procedura dizolvării adunării legislative este absentă, spre deosebire de regimurile semi-prezidențiale și parlamentare.
2.2. Definirea regimurilor semi-prezidențiale
Regimurile semi-prezidențiale sunt sistemele politice care combină mai multe însușiri derivate ale sistemelor prezidențiale și parlamentare clasice. Având ca criteriu raporturile dintre puteri, regimurile semi-prezidențiale (mixte) se grupează în trei categorii: regim convențional, în care are preeminență parlamentul, iar prim-ministrul este sub conducerea și controlul Parlamentului; regim prezidențial – hegemonia aparține Președintelui, îndeosebi dacă majoritatea se constituie ca suport al Președintelui; regimuri intermitent prezidențiale. În viziunea prof. I. Guceac regimurile politice se clasifică în: democratice, liberale și antidemocratice [13, p.111].
Conform definițiilor consacrate de principalii autori din domeniul științelor politice Giovanni Sartori, un sistem poate fi considerat semi-prezidențial dacă [37, p.144]:
a) președintele este ales prin vot universal, direct sau indirect, pentru un mandat limitat;
b) dispune de atribuții constituționale semnificative, comparabile sau chiar simetrice cu cele ale primului ministru. Spre deosebire de regimul parlamentar, în regimurile semi-prezidențiale conflictul dintre guvern și președinte se rezolvă în favoarea celui din urmă;
c) nu depinde în nici un fel de votul parlamentului dar nu poate guverna singur, ci doar împreună cu primul ministru;
d) primul ministru depinde de votul parlamentului, dar este independent de președinte, cu excepția procedurii de desemnare.
Există mai multe tipuri de regimuri semi-prezidențiale, în funcție de puterile atribuite președintelui și primului ministru, însă modelul clasic, mai ales din punct de vedere european este Franța. În cadrul sistemului constituțional francez, președintele și primul ministru împart puterea executivă. În mod concret, președintele Franței este ales prin vot universal direct și, apoi, desemnează primul ministru.
Tot președintele este acel care aprobă componența guvernului, propusă de primul ministru. De asemenea, președintele francez poate exercita veto legislativ împotriva oricărei legi adoptate de parlament și propusă spre promulgare, prezidează ședințele consiliului de miniștri, poate supune referendumului public prin intermediul guvernului inițiative legislative ce pot fi astfel promulgate fără girul parlamentului, poate dizolva camera inferioară a parlamentului, este comandantul suprem al forțelor armate, garantul respectării integrității teritoriale a țării și al respectării tratatelor internaționale semnate de Franța. Astfel după cum se poate observa, în cadrul regimurilor semi-prezidențiale, instituția prezidențială se bucură de atribuții constituționale semnificative.
Regimul parlamentar
În subcapitolul dat vom încerca să abordăm, consecințele practice ale modelului parlamentar de înfăptuire a separației puterilor în stat. Criteriul de bază care definește regimul parlamentar este răspunderea politică a executivului. Prin executiv înțelegem cabinetul sau guvernul condus de un prim-ministru, cancelar, premier sau președinte al consiliului de miniștri – denumiri diverse utilizate pentru șeful guvernului în sistemele parlamentare. În cadrul regimurilor parlamentare, executivul răspunde politic în fața parlamentului, ceea ce înseamnă că atât forma, cât și pentru a demite un guvern este necesar votul parlamentului: de învestitură în primul caz, de neîncredere (moțiune de cenzură aprobată) în al doilea caz.
Relativ la criteriul examinat apare o altă caracteristică importantă a regimurilor parlamentare-instabilitatea executivului. Datorită răspunderii politice pe care guvernul o are în fața legislativului și posibilității demiterii cabinetului prin moțiune de cenzură, regimurile parlamentare creează impresia unei instabilități a executivului [31, p.3].
O asemenea instabilitate guvernamentală a constituit o problemă majoră în cadrul Republicii de la Weimar, în a III-a și a IV-a Republică Franceză, precum și în sistemul parlamentar din Sri Lanka care a precedat noii constituții semi-prezidențiale. O soluție invocată de teoria constituțională drept remediu împotriva instabilității guvernamentale îl constituie votul constructiv de neîncredere, întîlnit în Constituția Spaniei și Germaniei. Totuși votul constructiv de neîncredere, chiar dacă atenuează instabilitatea guvernamentală, este departe de a constitui o soluție completă. Pe de altă parte, cât de serioasă este instabilitatea guvernamentală în modelul parlamentar?
Primul, că instabilitatea Cabinetului devine o problemă numai atunci când atinge forme extreme, precum în a IV-a Republică Franceză unde media de viață a unui Cabinet a fost de numai 6-10 luni. Într-adevăr, o asemenea instabilitate poate afecta eficiența guvernământului. Marea majoritate a Cabinetelor parlamentare este mult mai stabilă în cazul când un Cabinet rezista 2-3 ani, diferența față de regimul prezidențial (4 ori 5 ani) devenind insignifiantă [6].
Al doilea contraargument îl constituie faptul că instabilitatea sistemului parlamentar îi conferă acestuia flexibilitate, posibilitatea de a-și schimba liderul atunci, când circumstanțele cer lideri noi. În contrast cu modelul parlamentar, președinții din modelul prezidențial sunt aleși pe un termen fix, lucru ce-i conferă într-o anumită măsură stabilitate executivului, dar, în același timp, lipsește regimul politic de flexibilitatea necesară adaptării unui lider atunci, când necesitatea o impune.
În contrast, regimul parlamentar conferă posibilitatea schimbării liderului incompetent și nepopular fără implicarea unei crize politice majore, conservând stabilitatea regimului. Modelul parlamentar posedă mecanismele instituționale pentru depășirea crizelor politice ce pot apărea. Votul de neîncredere poate demite guvernul și conduce la noi alegeri care pot schimba balanța puterii, rezolvînd astfel criza politică. Un asemenea mecanism instituțional permite înlocuirea unui prim-ministru nepopular sau incapabil fără a provoca convulsii distrugătoare pentru sistemul politic. Pe de altă parte, un asemenea mijloc instituțional poate conduce la accentuarea instabilității guvernamentale, dar un asemenea pericol poate fi atenuat prin intermediul votului constructiv de neîncredere, așa cum este întâlnit în sistemul constituțional german și spaniol
La rândul său, prim-ministrul poate provoca, prin intermediul șefului statului, dizolvarea legislativului și convocarea alegerilor anticipate în vederea obținerii majorității parlamentare necesare desfășurării programului de guvernare [17, p.29].
Ambele mijloace instituționale amintite folosite rațional conduc la depășirea crizelor politice din regimul parlamentar fără amenințarea regimului politic în ansamblul său.
Desemnarea indirectă a șefului guvernului. În regimul parlamentar, alegătorul știe că cei care vor constitui Cabinetul vor fi aleși din cadrul partidului și că adesea aceștia sunt cunoscuți lideri ai partidului, cu o experiență acumulată în politică. Un prim-ministru este astăzi liber în alegerea propriului Cabinet, dar nu liber ca în majoritatea regimurilor prezidențiale.
Afirmația că în cazul regimurilor parlamentare alegătorul nu știe cine va guverna, nu este adevărată în majoritatea cazurilor; aceasta se datorează faptului că partidele sunt identificate cu imaginea impunătoare a liderilor săi. Liderii se adresează alegătorilor, iar campaniile electorale sunt focalizate din ce în ce mai mult asupra acestora, ei aspirând la funcția de cancelar sau prim-ministru. Dacă situația amintită este, în principiu, valabilă pentru sistemele parlamentare bipartide, în sistemele parlamentare multipartidiste situația este mai puțin valabilă, deaorece funcția de prim-ministru este rezultatul negocierilor postelectorale dintre partide. Mai mult decât atât, într-un sistem parlamentar multipartidic, schimbările în coaliția guvernamentală pot implica și schimbarea prim-ministrului, fără nici un fel de implicare a electoratului.
În sistemul parlamentar puterea executivă este divizată în două părți: prim ministru este șef al guvernului, iar monarhul sau președintele este șef al statului. Șeful statului numește șeful guvernului. Când un partid sau o coaliție de partide obține majoritatea absolută a locurilor în parlament, numirea șefului guvernului se transformă într-o simplă formalitate. Dacă însă nimeni nu poate obține majoritatea absolută și are loc formarea guvernului minorității, atunci șeful statului are un oarecare drept-mare sau mic-în alegerea primului ministru.
Pe la mijlocul anilor 60 ai sec. al XX-lea. în Marea Britanie conservatorii și laburiștii au propus regula, conform căreia nimeni nu putea ocupa postul de prim-ministru, dacă nu fusese ales anterior lider al partidului, iar reginei i se propunea deja o singură candidatură.
Totuși, sunt posibile două conjuncturi când monarhul britanic ar juca un rol-cheie la desemnarea prim-ministrului. Primul: numirea primului ministru în circumstanțele în care, în urma alegerilor, nici unul dintre partide nu a obținut majoritatea absolută în camera comunelor (,,parlamentul e în stare suspendată”). O așa situație a putut fi urmărită în februarie 1974, când alegerile nu au dat rezultatul necesar pentru formarea guvernului majorității: laburiștilor nu le-au ajuns 17 locuri, iar conservatorilor 21 de locuri. În aceste condiții regina a luat decizia de a-l numi prim-ministru pe liderul partidului laburist. Al doilea caz potențial este dizolvarea parlamentului în situația în care guvernul este minoritar. Monarhul dizolvă camera comunelor la rugămintea primului-ministru. În aceste circumstanțe totul depinde de voința suveranului [18, p.38].
Șeful statului într-un sistem parlamentar are atribuții considerabil mai restrânse decât omologul său dintr-un sistem prezidențial. În competența sa intră: promulgarea legilor, convocarea parlamentului, primirea și acreditarea reprezentanților diplomatici, dizolvarea adunărilor (la propunerea prim-ministrului), el îndeplinește funcții de reprezentare. Astfel, poziția ocupată de șeful statului, care poate fi determinată, printr-o analiză amplă a competențelor acestuia, pe bună dreptate poate fi considerată criteriu definitoriu în raportarea statelor la un tip sau altul de sistem constituțional.
Legat de mandatul direct, adepții regimului parlamentar susțin că votul popular în cazul regimurilor prezidențiale poate aduce adeseori în prim plan persoane populiste, demagogi sau cu tendințe de autoritarism și dictatură. Alegerea președintelui de către Parlament ar mări șansele evitării ascensiunii unor extremiști sau persoane nepotrivite la postul de șef al statului o persoană responsabilă, educată și cultivată, ce ar merita să conducă statul [32, p.15].
Separația puterilor. În sistemele parlamentare, separația puterilor este acceptată din punct de vedere constituțional, dar sistemul politic este astfel construit încât cabinetul și parlamentul sânt puse în situația de a interfera intens, de a colabora și, câteodată, de a-și aplica măsuri punitive, mergând până la demiterea guvernului prin moțiune de cenzură sau dizolvarea forului legislativ de către șeful executivului. Astfel, W. Bagehot sublinia că comasarea funcțiilor legislative și executive este ,, esența ascunsă și secretul real al constituției britanice” [12, p.60].
Separația suplă a puterilor din regimul parlamentar poate conduce la fuziunea puterilor, punând în pericol libertatea individuală [12, p.66].
Luând exemplul Angliei, se menționează în literatura juridică și politologică occidentală de faptul că puterea a trecut de la coroană la parlament, apoi de la parlament la Cabinet, astfel, încât acum în Anglia se vorbește despre o dictatură a Cabinetului.
Replicând la argumentul lui Sclesinger, parlamentariștii afirmă că într-un regim parlamentar, cu o separație suplă a puterilor, un asemenea scandal nu ar fi posibil să se întâmple. În sistemele parlamentare miniștrilor nu li se interzice, iar în multe țări chiar li se impune, să cumuleze funcția cu mandatul de deputat. Astfel, Marea Britanie regula cu privire la dublul rol al membrului guvernului de ministru și de deputat este o normă constituțională. Separația puterilor este un principiu caracteristic pentru sistemul parlamentar, deoarece această doctrină și-a făcut apariția în opoziția absolutismului, sensul său constă în faptul de a preveni sau a reduce la minimum abuzul de putere pe calea concentrării acesteia în mâinile unei singure persoane.
L.M. Entin polemizează cu cei care consideră că sistemului parlamentar nu-i este specifică separarea puterilor. El menționează că cumularea de către primul ministru și de miniștri a funcțiilor lor cu mandatul de deputat ,, nu trebuie examinată în nici un caz ca pe o încălcare a principiului separației puterilor” [Citat după 18, p.24]. Trebuie să fim de acord cu părerea expusă în literatură precum că sistemul parlamentar își are specificul său de separație a puterilor sau, cel puțin, anumite frâne și contragreutăți [37, p.116].
Pentru G. Sartori separarea constă în ,,îndepărtarea” organelor puterii executive de la susținerea parlamentară, în timp ce exercitarea comună a puterii înseamnă că organele puterii executive depind de susținerea parlamentară. Termenul ,,separația puterilor”, scrie A. Lijphart, înseamnă doar independența și lipsa subordonării reciproce [31, p.16].
Teoria separării puterilor în stat este înlocuită în continuare de paradigma sistemelor, conform căreia puterile sânt transpuse în funcții și separarea devine ,,menținerea limitelor”, iar atât separarea puterilor în stat, cât și menținerea obiectivă a limitelor între funcțiile politice, contribuie la stabilitatea sistemelor democratice. Așadar, în baza celor constatate, concluzionăm că sistemul parlamentar se caracterizează prin integrare instituțională și funcțională.
A. Lijphart afirmă că sistemele parlamentare au putere executivă colectivă sau colegială. Experiența funcționării sistemelor parlamentare demonstrează abaterea de la guvernarea colegială. Deși se obișnuiește să se considere că în sistemul parlamentar guvernul este un organ colegial, iar primul ministru este doar primul printre egali, în condițiile existenței unui guvern al majorității deseori colegialitatea cabinetului se transformă în dominația unică în cabinet a primului ministru [29, p.204].
Supremația parlamentului. Una din caracteristicile atribuite de un șir de autori sistemului parlamentar este supremația parlamentului. Conform afirmației lui D. Vedel, parlamentul ca un tot întreg deține supremația asupra părților sale componente ( guvernului și adunării), dintre care nici una nu o poate domina pe cealaltă. Această teză este destul de discutabilă astăzi, deoarece parlamentarismul se raționalizează, iar puterea executivă joacă un rol tot mai important în activitatea parlamentului [46, p.31].
Dacă pornim de la ideea lui G. Sartori, atunci pentru sistemul parlamentar este caracteristică logica conlucrării dintre parlament și guvern, logica supraviețuirii lor în comun, logica dominării parlamentului sau a guvernului-în funcție de modelul sistemului parlamentar [37, p.156].
Un avantaj ar fi și faptul că într-o republică parlamentară dezbaterile din legislativ sunt mult mai serioase, implicând mai mult societatea civilă ( ONG-uri, grupuri de lobby, etc.) și crescând nivelul de democrație a țării.
În cadrul regimurilor parlamentare, puterea politică derivă, în mod clasic de le instituția parlamentului. Astfel, modelul clasic de parlamentarism este cel britanic, unde, pe lângă puterea legislativă, parlamentul desemnează și puterea executivă – primul ministru și cabinetul său, obligatoriu membri ai parlamentului, la rândul lor.
În cazul sistemelor republicane parlamentare, cum sunt cele din Germania sau Italia, parlamentul este cel care alege președintele, care însă are doar un rol ceremonial de reprezentare ( asemănător celui jucat de monarhul britanic) a statului și nu de guvernare propriu – zisă.
În cadrul regimurilor parlamentare există și o serie de variații, cum ar fi sistemele în care președintele este ales prin vot universal și/sau în care acesta are un rol sporit de reprezentare și de mediere politică (Austria, Bulgaria, Finlanda, Lituania, Polonia etc.). Totuși, în aceste cazuri, de obicei tot Parlamentul este cel care dispune de puterea ultimă, fie prin atributul suspendării președintelui, fie, mai ales, prin dependența directă a guvernului de votul de încredere al legislativului .
Regimul parlamentar este dominat în Uniunea Europeană, din cele 28 de state membre doar două (Franța și Cipru) au o puternică notă prezidențialistă.
Rezumând diferențele dintre cele trei tipuri de regimuri politice, în privința relațiilor din interiorul puterii executive constatăm:
în regimurile prezidențiale guvernul este condus în mod direct și exclusiv de președinte;
În regimurile semi-prezidențiale dualitatea puterii între președinte și prim-ministru se soluționează prin supremația președintelui în fața conducătorului consiliului de miniștri;
În regimurile parlamentare autoritatea primului ministru este supusă controlului și cenzurii parlamentului iar președintele, indiferent de maniera de alegere, are competențe executive limitate [44, p.5].
În funcție de metodele utilizate la exercitarea puterii, regimurile politice se mai clasifică în democratice și antidemocratice. Regimurile democratice se întemeiază pe voința și interesele majorității cetățenilor. Sensul democrației constă în aceea de a asigura egalitatea condițiilor pentru toți cetățenii ca să participe la viața politică. Democrațiile sunt preferate, deoarece în raport cu alte sisteme de guvernare se întemeiază pe un maxim de consens și minim de constrângere.
Particularitățile și principiile democrației sunt următoarele [15, p.204].
Participarea tuturor cetățenilor cu drept de vot la rezolvarea problemelor politice;
Consacrarea și garantarea drepturilor și libertăților publice private;
Pluralism ideologic;
Aplicarea principiului majorității;
Pluralism instituțional în formele sale: sufragiu universal, inițiativa legislativă, dreptul la revocare, referendumul etc.
Cât privește regimurile antidemocratice sau totalitare, acestora le este caracteristică lipsa separației puterilor în stat și se bazează pe utilizarea directă sau indirectă a constrângerii și forme violente de reprimare a opoziției de către grupuri oligarhice restrânse, ce au drept consecințe suprimarea pluralismului politic, a drepturilor omului și instituirea unui control total al statului și al guvernanților asupra cetățenilor, iar cetățenii nu au posibilitatea de a influiența deciziile politice impuse prin intimidare, forță sau teroare.
Toate acestea duc, cu timpul, la izolarea completă a guvernării de problemele reale și concrete ale societății și la instituirea unei relații de opoziție surde, chiar dacă nu poate fi exprimată, a popuației față de puterea dictatorială [15, p.210].
Republica Moldova, regim parlamentar sau semi-prezidențial
În rândul specialiștilor în sisteme politice, a juriștilor constituționaliști ori a celor în politică internațională comparată subiectul tipului de regim politic creat după revizuirea Constituției Republicii Moldova din 2000 este unul conflictual.
Specialiștii autohtoni încă nu sau pronunțat definitiv și ezită să definească tipul de regim politic din Republica Moldova, prezentând trăsăturile principale ale regimurilor politice de tip prezidențial, semi-prezidențial și parlamentar.
Orice analiză informativă asupra regimului politic din Republica Moldova nu poate susține că țara noastră este o republică parlamentară. Chiar dacă Președintele nu este ales de către popor, reglementarea funcției Președintelui Republicii Moldova de reprezentare este determinată de rigorile protocolare cerute de acțiunile statelor în domeniul relațiilor internaționale.
Personificarea statului apare ca o necesitate atât în raporturile de drept intern, cât și în raporturile de drept internațional. Astfel, Președintele Republicii Moldova are sarcina de reprezentare a statului atât în țară, cât și peste hotare.
În virtutea acestor sarcini, Președintele are atribuțiile de a încheia, în numele Republicii Moldova, tratate internaționale, de a acredita și a rechema, la propunerea Guvernului, reprezentanții diplomatici ai altor state în Republica Moldova, de a aproba, la propunerea Guvernului, înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice [1, p. 299].
Trebuie înțeleasă corect și funcția constituțională de reprezentare pe plan intern, unde atribuțiile de conferire a decorațiilor și a titlurilor de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice, de acordare a grațierii individuale, de soluționare a problemelor cetățeniei Republicii Moldova sunt exercitate de Președintele Republicii Moldova. În numele statului.
În baza funcției de garant, reglementată de Constituția Republicii Moldova, Președintele Republicii Moldova are o serie de atribuții, care îi permit să inițieze, să organizeze sau să conducă orice acțiune îndreptată spre apărarea suveranității, independenței naționale, unității și integrității teritoriale. Din această perspectivă, orice act de natură să afecteze aceste caracteristici ale statului îndreptățește Președintele Republicii Moldova, ca garantul lor, să întreprindă măsurile necesare.
Constituția Republicii Moldova instituie, cu claritate, rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a statului. Nu se creează o legitimitate partajată între președinte și parlament, ci toate instituțiile politice își extrag competențele ori se raportează la acțiunea Parlamentului Republicii Moldova.
În centrul teoriei regimului parlamentar, aflată la începuturile sale, a stat noțiunea de armonie. Puterea executivă este văzută ca un element de echilibru între forțele aflate în conflict. Sistemul checks and balances face parte din această teorie, așa cum fusese conceput anterior, însă aplicarea sa urmează un scop diferit: acela de a furniza modalități de echilibru între guvern și parlament într-un climat politic din ce în ce mai marcat de prezența în parlament a reprezentanților mai multor categorii sociale, având interese greu de conciliat.
La jumătatea secolului XIX se ajunge la o negare a separării extreme a puterilor, subliniindu-se virtuțile regimului parlamentar care garantează echilibrul între puteri. Însă acest echilibru necesită o separație funcțională a puterilor. Probabil că cea mai adecvată formulare a acestui punct de vedere regăsim în această perioadă la Earl Grey. În Parliamentary Government, Grey descrie regulile responsabilității ministeriale, pe care o vede ca parte integrantă a regimului parlamentar.
Puterea executivă trebuie să fie limitată, deoarece, în caz contrar, miniștrii și-ar exercita autoritatea în mod abuziv față de Camera Comunelor. Dina această cauză, membrii guvernului trebuie să fie responsabili în fața parlamentului, iar acest lucru nu înseamnă că puterea legislativă poate exercita atribuții care să interfereze cu cele acordate puterii executive [39, p.345].
Walter Bagehot afirmă că gândirea constituțională a fost dominată de teoria ,,guvernului echilibrat” și de cea a separațiilor puterilor, aceasta din urmă fiind definită ca ,,supoziția potrivit căreia puterea legislativă, executivă și cea judecătorească încredințate unor persoane diferite și nici una din aceste puteri nu poate interfera în activitatea celorlalte” [12, p.18]. În locul
acestora, Bagehot propune o nouă teorie, caracterizată prin ,,fuziunea” puterii legislative și celei executive.
Elementul central al acestui sistem este guvernul, cel care poate face legătura între cele două puteri. În interiorul legislativ se găsesc două categorii de membri: cei care fac parte și din guvern, deci pot reconcilia pozițiile celor două puteri și membri independenți care tind să contracareze inițiativele executivului. Teoria regimului parlamentar care încearcă să garanteze un echilibru între parlament și guvern nu poate fi identificată nici cu doctrina separației puterilor, cu toate că există numeroase similitudini între cele două abordări și nici viziunea lui Bagehot asupra ,,fuziunii” între legislativ și executiv, cu toate că, la fel ca și această teorie, neagă beneficiile unei separații nete ale puterilor [12, p.25].
Regimul parlamentar încetățenit în Republica Moldova conferă un loc important Parlamentului, considerat un adevărat for politic de guvernare, iar Guvernul este obligat să dea socoteală Parlamentului, care, dacă apreciază că acesta nu își îndeplinește mandatul, îi poate retrage încrederea acordată.
În cadrul regimului parlamentar moldovenesc, apare, pe de o parte, disocierea dintre funcțiile șefului statului și cele ale șefului Guvernului, care sunt atribuite unor organe diferite, iar, pe de altă parte, transferul către cel de–al doilea al unor importante competențe și atribuții care erau apanajul tradițional al primului.
Șeful statului are menirea de a reprezenta continuitatea statului dar, în principiu, el nu participă sau participă foarte puțin la exercițiul puterii, exceptând desemnarea șefului Guvernului, pe care trebuie, totuși, să îl aleagă din rândul majorității parlamentare.
Regăsim, astfel, originea istorică a regimului parlamentar: șeful statului – în acea epocă, monarhul – care trebuie să fie ținut la distanță de luptele politice, pentru a nu fi afectat de efectele lor și de eventualele înfrângeri. În schimb, se va abține și nu va exercita un rol activ. Lipsit de responsabilitate din punct de vedere politic, și, în consecință, sigur că va rămâne în funcție pe durata regenței sau a mandatului său, șeful statului/monarhul este lipsit, însă, și de orice autoritate reală [44, p.3].
Aceasta este exercitată de șeful Guvernului și de miniștrii săi. Ei sunt cei care își vor asuma responsabilitatea politicii naționale în fața Camerelor, deci este normal ca ei să fie și cei care elaborează și pun în practică această politică.
Un astfel de sistem prezintă dublul avantaj de a-l pune pe șeful statului la adăpost de vicisitudinile politicii și de a stabili o legătură strânsă între autoritatea reală și responsabilitate, ceea ce este logic.
Rezultă, de aici, că a fost nevoie de transferarea către șeful Guvernului a puterilor care aparțineau înainte monarhului. Acest transfer s-a realizat prin procedura contrasemnării. În cazul regimului parlamentar, orice act al șefului statului trebuie să fie, în mod obligatoriu, contrasemnat de șeful Guvernului, care își asumă, astfel, responsabilitatea în fața Camerelor, adică puterea reală de decizie revine celui care contrasemnează (șeful Guvernului sau ministru de resort), iar nu celui care semnează (șeful statului).
Cele două semnături nu mai au, de altfel, aceeași semnificație. La ora actuală, și de multă vreme, semnătura șefului statului are caracterul unei autentificări a deciziei luate de Guvern.
În toate statele membre ale Uniunii Europene care au preluat modelul parlamentar, executivul este bicefal, implicând existența unui șef al statului, monarh sau președinte și un șef al Guvernului, care-și exercită efectiv puterea executivă și răspunde pentru aceasta în fața forului legislativ.
În cadrul monarhiilor parlamentare, raporturile dintre monarh și primul-ministru nu au un potențial conflictual, întrucât rolurile lor diferă, iar Coroana este o instituție depolitizată, cu vocația reprezentării generale a populației, nu doar a unei majorități formate într-un anumit moment, în funcție de opțiunile politice exprimate prin vot.
Ca și în cazul monarhiilor constituționale, în cazul republicilor parlamentare raporturile dintre președinte – de această dată – și primul-ministru privesc, în esență, tot aspectele legate de desemnarea primului-ministru și condițiile ce trebuiesc îndeplinite de actele președintelui, respectiv condiția contrasemnăturii acestora de către primul-ministru.
ÎNCHEIERE
Considerăm că principalele concluzii de ordin teoretic și practic, cu rezonanțe deosebite în actualitate, sunt următoarele:
Reglementările și principiile dreptului constituțional au fost perfectate de-a lungul istoriei de doctrina juridică și rămân fundamentul teoretic și esența ideatică a criteriilor ce trasează mecanismul de stat al Republicii Moldova, constituirea și funcționarea elementelor structurale, interacțiunea organelor centrale și locale de putere și administrare, principiile și particularitățile juridice ale reformelor de guvernare, organizării de stat, separării puterilor etc.
În calitate de condiție primordială a progresului și civilizației, statul și dreptul moldovenesc contemporan nu pot ignora dreptul Uniunii Europene și cel internațional fără a valorifica potențele – poziția și statutul strategic în noul context european și mondial.
În scopul ajustării practicilor naționale la normele europene în domeniul electoral, juridic, al societății civile, libertății expresiei și mass-mediei Moldova trebuie să-și onoreze obligațiile și angajamentele asumate în promovarea reformelor democratice și implementarea Programelor comune actuale ale Consiliului Europei și Comisiei Europene lansate pentru Republica Moldova.
în toate statele occidentale, procesul de decizie (legislativă și executivă), cunoaște un proces de modernizare informațională, concomitent cu atragerea unor experți competenți, ca auxiliari tehnici ai guvernanților și pe care aceștia îi consultă în luarea sau aplicarea deciziilor;
problemele economice și financiar monetare care confruntă aceste state și se repercutează asupra populației, generează la rândul lor, problemele sociale ce trebuie soluționate prin raportare la constituție;
integrarea vest europeană, cu toate structurile ei, cum sunt Uniunea Europeană, Consiliul Europei, uniuni vamale, generează, aparent, o contradicție între organismele supranaționale respective și organismele de suveranitate națională din fiecare țară;
unele state occidentale unitare trebuie să facă față unelor revendicări ale colectivităților locale care se împotrivesc centralizării și militează, fie prin federalizare sau regionalism politic accentuat, fie pentru o autonomie locală foarte extinsă, care să limiteze controlul Guvernului asupra comunității respective.
Pentru soluționarea acestor probleme noi, la care se pot adăuga, firește, și altele, guvernanții din statele occidentale încearcă perfecționarea sistemelor politicii respective și adaptarea acestora la noile cerințe și realități sociale.
În esență, se militează pentru:
creșterea gradului de responsabilitate a guvernanților față de electorat și optimizarea raporturilor stat-cetățean prin diversificarea modalităților de atragere a cetățenilor la actul de guvernare, fie la nivel național fie la cel al colectivităților locale. În acest fel, democrația reprezentativă se îmbină cu democrația participativă;
atragerea experților neangajați politic la procesul de decizie guvernamentală, la nivel central și local, ceea ce modifică într-un fel statutul guvernanților, a căror decizie nu mai este exclusiv politică ci și științifică, tehnică;
creșterea rolului puterii executive (în special a președintelui) în raport cu cel al parlamentului. Se constată astfel tendința Executivului de a limita puterea Legislativului;
modificarea, în unele țări, a sistemului electoral pentru a curma posibilitatea de infiltrare a corupției;
extinderea sistemului de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești prin organisme independente (ombudsman-ul);
menținerea unei compatibilități între organismele de suveranitate națională și obligațiile statelor derivând din structurile comunitare;
aplicarea unor strategii de asistență socială care să ofere păturilor defavorizate certitudinea că nu sunt excluse din societate după ce își dau votul noilor guvernanți.
Rezumând diferențele dintre cele trei tipuri de regimuri politice, în privința relațiilor din interiorul puterii executive constatăm:
în regimurile prezidențiale guvernul este condus în mod direct și exclusiv de președinte;
În regimurile semi-prezidențiale dualitatea puterii între președinte și prim-ministru se soluționează prin supremația președintelui în fața conducătorului consiliului de miniștri;
În regimurile parlamentare autoritatea primului ministru este supusă controlului și cenzurii parlamentului iar președintele, indiferent de maniera de alegere, are competențe executive limitate.
O limită în realizarea acestei lucrări a constituit-o baza de date destul de limitată la care am avut acces și mai ales caracterul lor unilateral, majoritatea lucrărilor consultate aparținând specialiștilor vest-europeni, cu o poziție mai mult sau mai puțin neutră, ceea ce a îngreunat posibilitatea formării unei păreri perfect obiective.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
1. Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Coord. de proiect: Klaus Sollfrank. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.
2. Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea legii privind partidele și alte organizații social-politice, nr. 146-XIVdin 30 septembrie 1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 100-102/613 din 12.11.1998, publicat pe lex.justice.md.
3. Legea Republicii Moldova pentru modificarea articolului 5 din Legea privind partidele și alte organizații social-politice, nr. 367-XIV din 29.04.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-54/247 din 27.05.1999, publicat pe lex.justice.md.
4. Legea Republicii Moldova pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului Republicii Moldova nr. 797-XIII din 02.04.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 63-44/148 din 10.05.1996, publicat pe lex.justice.md.
5. Declarația Universală despre Democrație. Strasbourg: Uniunea parlamentară, 1997. 135 p.
6. Constituția Republicii Franceze din 4 octombrie 1958, http://www.conseil-consti tutionnel.fr/conseil- constitutionnel/root/bank_mm/constitution/constitu tion_rou-main. pdf,
7. Constituția Statelor Unite ale Americii, http://www. archives.gov/exhibits/ charters/ constitution _ transcript.html
Monografii, articole de specialitate în limba română
Alexandru I., Gilia C., Ivanoff V. Sisteme politico-administrative europene. București: Harmangiu, 2008. 576 p.
Arseni A. Drept constituțional și instituții politice. Note de curs. Vol II. Ediția II. Chișinău: Print-Color, 2014. 296 p.
Bădescu M. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 2001. 112 p.
Benewick R., Green Ph. Dicționarul marilor gânditori politici ai secolului XX. București: Artemis, 2002. 354 p.
Bagehot W. The English Constitution. London: Fontana Press, 1993. 420 p.
Costachi Gh., Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău: F.E.-P. Tipografia Centrală, 2003. 314 p.
Coman Kund. Sisteme administrative europene. Sibiu: Tribuna 2003. 74 p.
Cârnaț T. Drept constituțional. Chișinău: Print-Caro SRL, 2010. 513 p.
Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar. București: Gramar, 1994. 276 p.
Cușmir M. Sisteme constituționale europene. Concepte și practică juridică politică. Chișinău: Adriga Vis, 2008. 271 p.
Cușmir M. Teoria sistemelor constituționale contemporane. Chișinău: Topografia Adriga Vis, 2008. 214 p.
Kelsen H. La democratie, sa nature, sa valeur. Paris: Economica, 1988. 304 p.
Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 1998. 256 p.
Demichel A. Les regimes parlemetaires europeens. Paris: PUF, 1978. 550 p
Horia C. Matei. Statele lumii. Mica enciclopedie de istorie, București: Meronia, 1999. 815 p.
Ionescu C. Drept Constituțional Comparat. București: Ch. Besk, 2008. 305 p.
Ionescu C. Sistemele constituționale contemporane. București: Șansa, 1994. 224 p.
Ionescu Cr. Drept Constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice. Vol. I. București: Lumina Lex, 2001. 393 p.
Iorgovan A. Drept constituțional și instituții politice. Teorie generală. București: Galeriile Calderon, 1994. 256 p.
Jakub Karpinski, A.B.C.-ul Democrației. București: Beck, 1993. 310 p.
Legrand P. Drept comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Lijphart A. Modele ale democrației în 36 de state. New Haven: University, 1999. 320 p.
Labalombara J., Weiner M. Political Parties and Political Development. Princeton: House of Commons library, 1966. 357 p.
Lijphart A. Parliamentary versus presidential Government. Oxford: Univers. Press,1992. 290 p.
Lundberg F. The Myth of democracy, New York: Carol Publishing Group, 1996. 320 p.
Olteanu R. Sisteme constituționale contemporane. București: Lumina Lex, 2005. 97 p.
Muraru I. Drept constituțional și instituții politice. București: Actami, 1998. 480 p.
Macridis R. Modern Political System. New Jersey: Englewood Cliffs, 2001. 465 p.
Radu A. Sisteme politice contemporane. București: UCDC, 2002. 248 p.
Sartori G. Partide și sisteme de partide. Teoria democrației. București: Editura economică, 2005. 542 p.
Sartori G. Teoria democrației reinterpretate. Iași: Polirom, 1999. 270 p.
Smochină A. Istoria Universală a Statului și Dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 551 p.
Smochină A. Rolul opoziției parlamentare în cadrul unui sistem parlamentar democratic. În: Știința juridică universitară în contextul promovării valorilor europene. Chișinău: ULIM, 2013, p. 22-28.
Smochină A. Tendințe novatoare în dezvoltarea dreptului constituțional. În: IN HONOREM Andrei Smochină, Studii de drept național, Chișinău: CEP USM, 2013, p. 57 -67.
Smochină A. Instituția prezidențială în Republica Moldova: probleme, aspecte contradictorii. În: IN HONOREM Andrei Smochină, Studii de drept național, Chișinău: CEP USM, 2013, p. 107-113.
Stănciulescu G., Androniceanu A. Sisteme comparate de administrație publică europeană. București: Editura economică, 2001. 336 p.
Tomescu Camelia. Atribuțiile șefului de stat în cadrul regimului parlamentar din statele membre ale Uniunii Europene. În: Buletin de informare legislativă, nr. 2, 2011, p.3-11.
Weber M. Politica: o vocație și o profesie. București: Anima, 1992. 354 p.
Vedel G. Montesquie et lespirit des lois. Paris: Seuil, 1964. 390 p.
Vrabie G. Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Iași: Cugetarea, 1997. 486 p.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
1. Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Coord. de proiect: Klaus Sollfrank. Chișinău: Arc, 2012. 576 p.
2. Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea legii privind partidele și alte organizații social-politice, nr. 146-XIVdin 30 septembrie 1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 100-102/613 din 12.11.1998, publicat pe lex.justice.md.
3. Legea Republicii Moldova pentru modificarea articolului 5 din Legea privind partidele și alte organizații social-politice, nr. 367-XIV din 29.04.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-54/247 din 27.05.1999, publicat pe lex.justice.md.
4. Legea Republicii Moldova pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului Republicii Moldova nr. 797-XIII din 02.04.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 63-44/148 din 10.05.1996, publicat pe lex.justice.md.
5. Declarația Universală despre Democrație. Strasbourg: Uniunea parlamentară, 1997. 135 p.
6. Constituția Republicii Franceze din 4 octombrie 1958, http://www.conseil-consti tutionnel.fr/conseil- constitutionnel/root/bank_mm/constitution/constitu tion_rou-main. pdf,
7. Constituția Statelor Unite ale Americii, http://www. archives.gov/exhibits/ charters/ constitution _ transcript.html
Monografii, articole de specialitate în limba română
Alexandru I., Gilia C., Ivanoff V. Sisteme politico-administrative europene. București: Harmangiu, 2008. 576 p.
Arseni A. Drept constituțional și instituții politice. Note de curs. Vol II. Ediția II. Chișinău: Print-Color, 2014. 296 p.
Bădescu M. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 2001. 112 p.
Benewick R., Green Ph. Dicționarul marilor gânditori politici ai secolului XX. București: Artemis, 2002. 354 p.
Bagehot W. The English Constitution. London: Fontana Press, 1993. 420 p.
Costachi Gh., Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău: F.E.-P. Tipografia Centrală, 2003. 314 p.
Coman Kund. Sisteme administrative europene. Sibiu: Tribuna 2003. 74 p.
Cârnaț T. Drept constituțional. Chișinău: Print-Caro SRL, 2010. 513 p.
Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar. București: Gramar, 1994. 276 p.
Cușmir M. Sisteme constituționale europene. Concepte și practică juridică politică. Chișinău: Adriga Vis, 2008. 271 p.
Cușmir M. Teoria sistemelor constituționale contemporane. Chișinău: Topografia Adriga Vis, 2008. 214 p.
Kelsen H. La democratie, sa nature, sa valeur. Paris: Economica, 1988. 304 p.
Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 1998. 256 p.
Demichel A. Les regimes parlemetaires europeens. Paris: PUF, 1978. 550 p
Horia C. Matei. Statele lumii. Mica enciclopedie de istorie, București: Meronia, 1999. 815 p.
Ionescu C. Drept Constituțional Comparat. București: Ch. Besk, 2008. 305 p.
Ionescu C. Sistemele constituționale contemporane. București: Șansa, 1994. 224 p.
Ionescu Cr. Drept Constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice. Vol. I. București: Lumina Lex, 2001. 393 p.
Iorgovan A. Drept constituțional și instituții politice. Teorie generală. București: Galeriile Calderon, 1994. 256 p.
Jakub Karpinski, A.B.C.-ul Democrației. București: Beck, 1993. 310 p.
Legrand P. Drept comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Lijphart A. Modele ale democrației în 36 de state. New Haven: University, 1999. 320 p.
Labalombara J., Weiner M. Political Parties and Political Development. Princeton: House of Commons library, 1966. 357 p.
Lijphart A. Parliamentary versus presidential Government. Oxford: Univers. Press,1992. 290 p.
Lundberg F. The Myth of democracy, New York: Carol Publishing Group, 1996. 320 p.
Olteanu R. Sisteme constituționale contemporane. București: Lumina Lex, 2005. 97 p.
Muraru I. Drept constituțional și instituții politice. București: Actami, 1998. 480 p.
Macridis R. Modern Political System. New Jersey: Englewood Cliffs, 2001. 465 p.
Radu A. Sisteme politice contemporane. București: UCDC, 2002. 248 p.
Sartori G. Partide și sisteme de partide. Teoria democrației. București: Editura economică, 2005. 542 p.
Sartori G. Teoria democrației reinterpretate. Iași: Polirom, 1999. 270 p.
Smochină A. Istoria Universală a Statului și Dreptului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 551 p.
Smochină A. Rolul opoziției parlamentare în cadrul unui sistem parlamentar democratic. În: Știința juridică universitară în contextul promovării valorilor europene. Chișinău: ULIM, 2013, p. 22-28.
Smochină A. Tendințe novatoare în dezvoltarea dreptului constituțional. În: IN HONOREM Andrei Smochină, Studii de drept național, Chișinău: CEP USM, 2013, p. 57 -67.
Smochină A. Instituția prezidențială în Republica Moldova: probleme, aspecte contradictorii. În: IN HONOREM Andrei Smochină, Studii de drept național, Chișinău: CEP USM, 2013, p. 107-113.
Stănciulescu G., Androniceanu A. Sisteme comparate de administrație publică europeană. București: Editura economică, 2001. 336 p.
Tomescu Camelia. Atribuțiile șefului de stat în cadrul regimului parlamentar din statele membre ale Uniunii Europene. În: Buletin de informare legislativă, nr. 2, 2011, p.3-11.
Weber M. Politica: o vocație și o profesie. București: Anima, 1992. 354 p.
Vedel G. Montesquie et lespirit des lois. Paris: Seuil, 1964. 390 p.
Vrabie G. Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Iași: Cugetarea, 1997. 486 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimuri Constitutionale Semiparlamentare Varietati (ID: 129545)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.