Regimul Juridic AL Zonelor Nesupuse Apropriatiunii Statelor

Drept

Regimul Juridic AL Zonelor Nesupuse Apropriatiunii Statelor

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

INTRODUCERE

Abrevieri

Capitolul I TERITORIUL DE STAT

Abordări conceptuale

Elemente componente

Exercitarea suveranității statelor asupra propriilor teritorii

Existența unor zone asupra cărora statele nu-și exercită suveranitatea

Capitolul II SPAȚIUL EXTRAATMOSFERIC

2.1. Delimitarea spațiului extraatmosferic de spațiul aerian al statelor

2.2. Spațiul extraatmosferic – patrimoniul comun al întregii guvernări

2.3. Principiile care guvernează activitatea statelor în spațiul extraatmosferic

2.4. Cadrul juridic internațional care stă la baza activității statelor (Tratatul Spațiul 1967

Capitolul III REGIMUL JURIDIC AL ANTARCTICII

3.1. Prevederile Tratatului de la Washington cu privire la Antarctica

3.2. Cooperarea statelor în Antarctica

Capitolul IV REGIMUL JURIDIC AL MĂRII LIBERE

4.1. Libertățile Mării Libere

4.2. Cooperarea statelor în Marea Liberă

4.3. Zona internațională a teritoriilor submarine

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

În prezenta lucrare de licență am încercat să prezint o serie de aspecte privind regimul juridic al zonelor nesupuse apropriațiunii statelor la nivelul anului 2015.

Suportul teoretic al lucrării de licență se constituie din diferite lucrări variate, cred eu, relevante pentru o asemenea abordare; astfel, pentru fundamentarea conceptelor utilizate în prezenta lucrare de licență am făcut apel la o serie de lucrări de specialitate prezentate în final la secțiunea bibliografie.

Actualitatea temei alese

Alegerea temei prezentei lucrări de licență și analiza unei asemenea problematici de anvergură se impune, cred eu, ținând seama pe de o parte de importanța noțiunii de teritoriu de stat în contextul noului concept de globalizare și de reconfigurare geostrategică a statelor europene mai ales în perioada încă fierbinte din Ucraina, iar pe de altă parte având în vedere evoluția sistemului român de drept caracterizat de reglementări în materie care tind spre armonizarea legislației României cu sistemul legislativ al statelor membre ale Uniunii Europene.

Obiectul prezentei lucrări de licență este acela de a prezenta o parte din tot ceea ce s-a scris despre teritoriul de stat, executarea suveranității statelor asupra propriilor teritorii, spațiul extraatmosferic și principiile care guvernează activitatea statelor în spațiul extraatmosferic, pentru ca în final să deplasez accentul pe regimul juridic al Antarcticii și Mării Libere.

Structura și volumul lucrării de licență: lucrarea este structurată în patru capitole, prefațate de introducere. Concluziile și recomandările sunt prezentate într-un capitol separat. Lucrarea mai conține la final lista cu referințe bibliografice.

În Introducere se fundamentează actualitatea temei, se precizează obiectivul, suportul său metodologic și se indică structura lucrării de licență.

Primul capitol intitulat Teritoriul de stat își propune clarificarea unor aspecte conceptuale specifice referitoare la noțiune și elementele sale componente; teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și marine, din solul, subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă. Totodată, teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiționează existența statului și definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane constituind astfel o noțiune politico-juridică; în finalul capitolului am deplasat accentul pe executarea suveranității statelor asupra propriilor teritorii și pe existența unor zone asupra cărora statele nu-și rezervă suveranitatea.

Teritoriul de stat este unul din cele trei elemente fundamentale ale statului și garantarea respectării integrității teritoriului este conferită de unele din principiile fundamentale ale Dreptului internațional public: principiul suveranității și independenței teritoriale, principiul inviolabilității teritoriului de stat, principiul integrității teritoriale, iar Statul este stăpân pe propriul său teritoriu și dispune de toate problemele ce apar legate de organizarea acestuia.

În Capitolul II -Spațiul extraatmosferic am prezentat o serie de elemente de delimitare a spațiului extraatmosferic de spațiul aerian al statelor, principiile care guvernează activitatea statelor în spațiul extraatmosferic, precum și cadrul juridic internațional care stă la baza activității statelor (Tratatul spațiul 1967).

Progresele științei contemporane au adus spațiul cosmic în sfera colaborării internaționale și pe cale de consecință- și a reglementărilor internaționale, odată ce acesta a început să fie abordabil și să prezinte interes pentru statele lumii. Punctul de început al erei cosmice este considerat anul 1957, când la 8 octombrie a fost lansat primul satelit artificial al pământului. La scurt timp, Adunarea generală a ONU a creat în anul 1958 un Comitet special pentru problemele spațiului cosmic, în cadrul căruia s-au elaborat primele rezoluții privitoare la principiile care trebuie să se aplice colaborării internaționale în spațiul extraatmosferic: Rezoluția nr.1721/1961 care consacră principiul libertății spațiului cosmic și Rezoluția nr.1962/1963 prin care s-a adoptat Declarația asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, pe baza cărora s-a adoptat în anul 1967 ceea ce a fost denumit „tratatul spațial”, intitulat „Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”.

După adoptarea tratatului spațial au urmat alte importante convenții internaționale privind spațiul cosmic:

-Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1968;

-Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiul extraatmosferic – 1972;

-Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1975;

-Acordul asupra activității statelor pe lună și pe celelalte corpuri cerești – 1979.

Din toate aceste instrumente juridice internaționale se desprind, în afara unor reglementări specifice, de amănunt, unele principii și reguli care se impun statelor atunci când desfășoară activități în spațiul cosmic:

-Libertatea accesului la spațiul cosmic, a exploatării și utilizării acestuia de către toate statele în condiții de egalitate;

-Activitățile statelor în spațiul cosmic trebuie să se desfășoare conform dreptului internațional și Cartei ONU;

-Folosirea spațiului extraatmosferic trebuie să se facă exclusiv în scopuri pașnice, nici un stat nefiind în drept să plaseze pe orbita circumterestră sau în spațiul cosmic armamente clasice sau arme de distrugere în masă;

-Utilizarea spațiului extraatmosferic trebuie să se facă în interesul întregii omeniri;

-Nici un stat nu este îndreptățit să-și proclame suveranitatea asupra spațiului extraatmosferic, a lunii sau a oricărui alt corp ceresc, să le ocupe sau să le folosească în mod exclusiv. Luna și celelalte corpuri cerești sunt declarate patrimoniu comun al umanității;

-Statele trebuie să coopereze și să se ajute reciproc în tot ceea ce ține de explorarea sau utilizarea spațiului cosmic;

-Proprietatea și controlul asupra obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic revine statului care le-a înmatriculat;

-Astronauții trebuie considerați ca trimiși ai umanității în spațiul extraatmosferic, iar statele sunt obligate să le acorde toata asistența posibilă în caz de accident, de pericol sau de aterizare forțată pe teritoriul unui alt stat ori de aterizare în marea liberă;

-Toate statele trebuie să aibă acces la datele științifice obținute prin explorări spațiale, la stațiile, instalațiile, echipamentul și vehiculele spațiale de pe lună și celelalte corpuri cerești.

Reglementările realizate până la nivelul anului 2015 pe care îl parcurgem în domeniul spațial sunt încă incomplete, ele vor fi, fără îndoială urmate de noi instrumente juridice care să reglementeze și alte aspecte ale relațiilor tot mai complexe pe care progresul tehnico-științific le determină și în acest domeniu.

În Capitolul III Regimul juridic al Antarcticii sunt prezentate o serie de aspecte definitorii referitoare la Tratatul asupra Antarcticii sau Sistemul de Tratate asupra Antarcticii; acesta reprezintă un tratat care conține mai multe acte aditionale, prin care se stabileste regimul juridic al continentului Antarctic. Conform tratatului, teritoriul antarctic este compus din toate formatiunile (pământ și gheață) situate la sud de paralela 60. Pe calea tratatului se stabileste că Antarctica este un teritoriu destinat doar cercetărilor fiind interzise orice activități militare. Tratatul a fost semnat de 47 de state și a intrat în vigoare în anul 1961. Sediul Secretariatului Tratatului Antarcticii este în Argentina, la Buenos Aires.

Tratatul consacră libertatea cercetărilor științifice în zonă și obligația statelor de a colabora între ele în acest scop, precum și principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv pașnice.

Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată și denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice plasarea în zonă a oricăror deșeuri radioactive. Ansamblul tratatelor asupra Antarcticii, format din cinci Convenții internaționale și mai multe regulamente de aplicare, chiar dacă se referă numai la o zonă strict delimitată, în realitate interesează întreaga planetă. Prin tratat se interzic exploziile atomice în Antarctica, depozitarea de deșeuri radioactive și se cere eliminarea celor existente. Cu ocazia altor reuniuni consultative s-au adoptat o serie de măsuri pentru conservarea faunei și florei Antarcticii, prin care se stabilesc zone de protecție specială (platforme glaciare) unde speciile beneficiază de o protecție foarte strictă, și principii după care protejarea florei și faunei se face pe baza regulii umanității.

În anul 1964, la Bruxelles se adoptă o serie de măsuri prin care întreaga Antarctică este considerată “zonă specială de conservare”. În anul 1972 se încheie la Londra, Convenția asupra conservării focilor din Antarctica prin care se interzice vânarea focilor sau prinderea lor de către naționali sau nave sub pavilionul lor, se stabilesc “rezervații speciale” pentru cercetare științifică și pentru reproducția acestor specii.

Tratatul nu soluționează problema suveranității asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite noi pretenții asupra Antarcticii, iar activitățile desfășurate în zonă de unele state nu le îndreptățesc să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele state.

Dificultățile apărute ulterior, în special cu privire la protecția mediului, la regimul resurselor minerale și al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise privind asemenea activități. Ca urmare, au fost încheiate două convenții, una la Camberra (Australia) în anul 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la Wellington (Noua Zeelandă) în anul 1988, asupra reglementării activității privind resursele minerale ale Antarcticii (nu a intrat încă în vigoare).

În octombrie 1991 statele părți la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid Protocolul asupra protecției mediului în această zonă, prin care, între altele se interzice prospectarea și mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.

Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenția comunității internaționale, regimul său juridic și soluționarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări internaționale.

În Capitolul IV intitulat: Regimul juridic al Mării Libere mi-am propus să analizez o serie de aspu impus stabilirea unor norme cât mai precise privind asemenea activități. Ca urmare, au fost încheiate două convenții, una la Camberra (Australia) în anul 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la Wellington (Noua Zeelandă) în anul 1988, asupra reglementării activității privind resursele minerale ale Antarcticii (nu a intrat încă în vigoare).

În octombrie 1991 statele părți la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid Protocolul asupra protecției mediului în această zonă, prin care, între altele se interzice prospectarea și mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.

Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenția comunității internaționale, regimul său juridic și soluționarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări internaționale.

În Capitolul IV intitulat: Regimul juridic al Mării Libere mi-am propus să analizez o serie de aspecte semnificative privind libertățile Mării Libere și modul de cooperare a statelor în Marea Liberă, pentru ca în final să deplasez accentul pe zona internațională a teritoriilor submarine.

În capitolul Concluzii sunt prezentate câteva concluzii pertinente referitoare la subiectul analizat pe parcursul întregii lucrări de licență.

ABREVIERI

TFUE/TUF – Tratatul de funcționare a Uniunii Europene

CE – Comunitatea Europeană

Ed. – Editura

op. cit. – opus citat

art. – articol

alin. – alineat

CJCE – Curtea de Justiție a Comunității Europene

M.Of. – Monitorul Oficial

OU – Ordonanță de Urgență

JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

ONU – Organizația Națiunilor Unite

p. – pagina

pp. – paginile

dec. – decizia

urm. – următoarele

nr. – numărul

pct. – punctul

CAPITOLUL I

TERITORIUL DE STAT

Abordări conceptuale

În acest prim capitol al prezentei lucrări de licență mi-am propus să abordez o serie de aspecte teoretice conceptuale și tipologice referitoare la acest subiect deosebit de vast și de complex-teritoriul de stat care este spațiul geografic în limitele căruia statele își exercită suveranitatea deplină și exclusivă. Asupra întregului său teritoriu statul exercită o autoritate care se manifestă sub trei aspecte generale:

a) plenitudine;

b) exclusivitate;

c) opozabilitate față de orice alt stat sau persoană de drept public sau privat.
Prin plenitudine se înțelege faptul că Statul își exercită funcțiile sale în toată plenitudinea lor pe teritoriul său. (ex.: statul, prin organismele sale specializate legiferează, organizează administrația locală, stabilește instanțele de judecată, organizează armata și forțele de poliție ș.a.)

În ceea ce privește exclusivitatea este general admis că pe teritoriul său, statul exercită singur și în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă intervenția sau amestecul altui stat.

Aspectul opozabilității este conferit în primul rând de legitimitatea și recunoașterea internaționalã a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Așadar, un teritoriu poate aparține unui stat doar în mod legitim și legal. Teritoriul este indivizibil și inalienabil. Autonomia locală într-n stat unitar este numai administrativă și în limitele legii și nu afectează teritoriul, în cadrul statului unitar.

Toate aceste trei aspecte consider că trebuie neapărat corelate cu noțiunea de stat. Cuvântul „stat” provine de la latinescul „status”, semnificând ideea de ceva stabil, permanent. Inițial, acest cuvânt se folosea pentru a desemna cetățile, republicile de tipul celei romane, despoții orientale și alte forme de organizații politice societății.

Statul reprezintă un sistem organizațional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăți (a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu), deținând în acest scop atât monopolul creării, cât și monopolul aplicării dreptului, fiind:

– o organizație politică a societății cu ajutorul căreia se realizează conducerea societății;

– o organizație care deține monopolul creării și aplicării dreptului;

– o organizație care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunități umane;

– o organizație politică a deținătorilor puterii de stat care, în exclusivitate, poate obliga executarea voinței generale, aplicând, în caz de necesitate, forța de constrângere.

Statul este definit prin referire la trei elemente componente: națiunea (popor), teritoriul și puterea publică.

În dreptul internațional teritoriul de stat este un element de o deosebită importanță, întrucât vizează o valoare fundamentală pentru existența însăși a statelor. Teritoriul constituie una din premisele materiale ale existenței statului, alături de populație, statul bazându-se pe populația care este situată pe un anumit teritoriu.

Teritoriile cu regim juridic internațional sunt spații nesupuse niciunei suveranități asupra cărora toate statele au drepturi egale condiționat de folosirea acestor teritorii în scopuri exclusive pașnice (Antarctica, Arctica, spațiul extraatmosferic, corpurile cerești, zona internațională a spațiilor submarine).

Spații asupra cărora statul exercită anumite drepturi suverane sunt zona contiguă, platoul continental, zona economică exclusivă a mării libere.

În practica internațională și în doctrina de drept internațional, de la regula exclusivității suveranității teritoriale a statelor sunt admise anumite excepții. Astfel, avem următoarele cazuri:

a) Condominium când două state își exercită, în condiții de egalitate, autoritatea lor politică și jurisdicțională pe un teritoriu determinat. Acel teritoriu este scos de sub competența exclusivă a unui stat.

b) Servituțile internaționale care se caracterizează prin restrângerea independenței unui stat pe a cărui teritoriu un alt stat exercită o competență de reglementare legislativă, sau administrativă. Servitutea internațională presupune cedarea expresă a unui drept suveran de către un stat altuia.

c) Cesiunea (cedarea) de teritoriu este operațiunea juridică convențională pe baza căreia un stat renunță la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat, care își extinde suveranitatea pe acel teritoriu.

Dimensiunea teritoriului unui stat precum și structura sa nu sunt relevate pentru existența acestuia. Unii autori atribuie la teritoriul statului navele maritime, navele aeriene, rachetele cosmice, precum și terenul pe care este situată reprezentanța diplomatică dintr-un stat străin.

Funcțiile teritoriului sunt:

teritoriul este factorul care permite situarea statului în spațiu, localizând în așa mod statul și delimitându-l de alte state;

prin intermediul teritoriului statul stabilește legătura cu cei ce-l locuiesc, definindu-le calitatea specială de apartenență la statul respectiv (calitate de supușenie sau cetățenie);

determină întinderea geografică a puterii de stat;

teritoriul este simbolul și factorul de protecție a ideii naționale.

În legătură cu natura juridică a teritoriului este cunoscută o diversitate de teorii care explică relația stat-teritoriu și anume:

„Teoria patrimonială” este specifică epocii feudale. Potrivit acesteia, puterea statului asupra teritoriului izvorâte din proprietatea exclusivă a monarhului asupra pământului, implicit asupra teritoriului, monarhul fiind în drept să modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire etc. Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pământului.

„Teoria teritoriului-subiect” pornește de la ideea nu este obiect asupra căruia statul își exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al personalității juridice a statului. Statutul fără teritoriu nu-și poate exprima voința sa. Ceea ce caracterizează voința statului, indiferent de forma prin care ea se exprimă este suveranitatea. Această suveranitate se poate manifesta doar în cadrul unui teritoriu, care devine un element al voinței și al personalității statului. Teritoriul trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea publică3.

„Teoria teritoriului-obiect” susține că teritoriul este un obiect al dominației statului. Dominația nu se confundă cu dreptul de proprietate. În esența acestei teorii se susținea că asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: a) al proprietarului care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietății sale în corespundere cu legea; b) al statului care în virtutea dreptului își exercită suveranitatea asupra acestuia. Dominația statului se caracterizează prin dreptul de a asigura ordinea și de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest teritoriu.

„Teoria teritoriului-limită” apare în secolul XX și consideră teritoriul unui stat limitele exercitării puterii, suprafața înăuntrul căreia legile statului se aplică persoanelor și bunurilor ce se găsesc pe teritoriul dat.

„Teoria competenței” pornește de la ideea superiorității ordinii internaționale de drept asupra celei statale. Conform acestei teorii teritoriul statului este doar cadrul spațial determinat de ordinea juridică internațională. Un stat poate să exercite în afara teritoriului său cel mult o competență fără a putea să-și extindă suveranitatea.

Potrivit doctrinei actuale, teritoriul este privit ca un element constitutiv al statului care reprezintă spațiul în care se exercită competența statului și în care se realizează organizarea lui politică și juridică. Teritoriul este condiția indespensabilă a independenței puterii publice.

Sintetizând pot afirma că teoriile menționate nu sunt în măsură să dea raporturilor dintre stat și teritoriu o explicație adoptată stadiului actual de dezvoltare a realităților naționale și internaționale. Nici o teorie nu poate fi socotită compatibilă cu mentalitatea actuală a comunității internaționale dacă nu pornește de la ideea că puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a suveranității poporului. Teritoriul de-a lungul istoriei a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor și a statelor.

Elemente componente

În acest subcapitol voi porni de la faptul că teritoriul statului reprezintă partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele și coloana de aer de deasupra solului și apelor asupra cărora statul își exercită puterea sa suverană.

Elementele teritoriului de stat reprezintă părțile componente ale teritoriului pe care este constituit un stat. Teritoriul de stat este compus din mai multe părți, cum ar fi: teritoriul terestru, maritim, lacustru, aerian, glacial, polar, subteran, submarin etc.

Teritoriul terestru al unui stat se compune din partea de uscat, indiferent de locul unde este situată. Astfel, există state ale căror părți componente se află la distanță una de alta (de exemplu Statele Unite față de Alaska). Nu fac parte din teritoriul terestru al statului administrant coloniile, teritoriile sub tutelă și protectoratele. Așadar, solul este principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat geografic. Subsolul intră în componența teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internațională, fiind alcătuit din stratul care se află imediat dedesubtul solului sau spațiului acvatic a unui stat. Statul are dreptul deplin de a dispune de subsol.

Teritoriul subteran și submarin, care se întinde în lărgime până la limitele teritoriului terestru și maritim, iar în adâncime până la limitele oferite de tehnica modernă se află sub jurisdicția efectivă a statului. În exercitarea suveranității sale statul este în drept a explora și exploata toate bogățiile existente aici și de a executa orice fel de lucrări – tunele, canale de a instala cabluri etc.

Teritoriul acvatic, care cuprinde râurile, lacurile, canalele, porturile, radele, băile, plus marea teritorială, aparținând de asemenea, statului.

Spațiul acvatic este alcătuit din apele interioare și marea teritorială. Apele interioare pot fi: râuri, lacuri și canale, apele porturilor, ale băilor maritime. Marea teritorială (apele teritoriale) cuprinde fâșia maritimă de o anumită lățime situată de-a lungul litoralului unui stat și supusă suveranității lui. În dreptul internațional nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanței până la care se întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat (în România: 12 mile marine).

„Platoul continental” este o prelungire a teritoriului statului și reprezintă solul și subsolul mării adiacente coastelor situate dincolo de marea teritorială (până la o adâncime de 200 m). Lângă platoul continental este zonă maritimă cu regim special numită „zona cantiguă sau adiacentă”. Zona cantiguă este spațiu maritim aflat dincolo de marea teritorială. Ea se extinde la o anumită distanță, de obicei nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest spațiu statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale etc.).

Din teritoriul unor state fac parte și zonele limitrofe din sectoarele polare ale Arcticii, spațiul situat între Polul Nord și țărmurile nordice ale Europei, Asiei și Americii de Nord. Aceste sectoare, care pornesc de la limitele granițelor țărilor limitrofe și de-a lungul meridianelor geografice corespunzătoare se nasc la Polul Nord, formând triunghiuri, aparțin SUA, Canadei, Danemarcei, Norvegiei și Rusiei.

Spațiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru și a spațiului acvatic al unui stat, ale cărei limite superioare sunt relativ neprecizate, întinzându-se până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, considerată a fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.

În strânsă corelare cu cele prezentate în acest subcapitol al prezentei lucrări de licență consider că trebuie să menționez o serie de aspecte referitoare la frontiera de stat. Expresia politică și juridică a limitelor teritoriale ale statelor o constituie frontiera de stat care este linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte de pe suprafața pamântului care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau de domeniile limitrofe nesupuse suveranității vreunui stat. Ea constituie în esență- limita juridică a spațiului în care un stat își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.

Frontiera de stat este inviolabilă. Dreptul internațional cunoaște două feluri de frontiere de stat: naturale și convenționale.

Frontierele naturale se trasează ținându-se seama de formele de relief și de particularitățile geografice: albia râurilor sau fluviilor, înălțimile alpine, văile, litoralul maritim.

Frontierele convenționale sunt linii mai mult sau mai puțin drepte care, în baza unor convenții internaționale, despart teritoriile statelor ținând seama doar în mod excepțional de anumite particularități locale sau forme de relief. Din această categorie fac parte și frontirerele astronomice, care coincid cu paralele sau meridiane geografice. Asemenea frontiere sunt cele dintre Canada și SUA, parțial între S.U.A. și Mexic, între Coreea de Nord și de Sud, între numeroase state africane, între statele ce stăpânesc sectoarele polare etc. Ținând seama de elementele componente ale teritoriului de stat frontierele sunt: terestre, fluviale, maritime și aeriene.

Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state. Poate fi atât naturală, cât și convențională, în funcție de factori foarte variați, istorici și locali.

Frontiera fluvială este linia care desparte apele unui fluviu sau râu de graniță. Dacă fluviul sau râul respectiv este nenavigabil frontiera se stabilește pe mijlocul apei, iar dacă este navigabil, pe linia celor mai adânci puncte ale albiei care formează șenalul navigabil (talveg). Dacă fluviul are mai multe brațe frontiera se fixează pe brațul principal.În cazul în care se schimbă poziția albiei, frontiera rămâne în principiu pe locul albiei vechi, iar râul devine apă interioară a statului pe teritoriul căruia și-a mutat albia.

Frontiera maritimă este, spre larg, limita extremă a mării teritoriale, care poate fi de până la 12 mile marine măsurate de la liniile de bază stabilite prin legislația internă, iar față de statele riverane, o linie trasată prin înțelegere cu acestea, conform unor reguli de delimitare bazate pe numeroase criterii între care echidistanța, echitatea, linia generală a țărmului etc.

Frontiera aeriană este linia perpendiculară care pornește de la traseul frontierelor terestră, fluvială sau maritimă și se înalță până la limita inferioară a spațiului cosmic.

Frontierele de stat se stabilesc prin lege, în conformitate cu tratatele internaționale.

Stabilirea frontierei se face în cadrul a două operațiuni- delimitarea și demarcarea. Delimitarea frontierelor se face în conformitate cu normele dreptului internațional, prin tratate între statele vecine în care se precizează direcția și așezarea generală a frontierei și se face o descriere a traseului, care se fixează pe hartă, anexată la tratat.

Demarcarea semnifică transpunerea în teren a traseului delimitat al frontierei, care se face de regulă de către comisii mixte ale reprezentanților celor două țări și constă în stabilirea concretă a fiecărui element sau porțiune a traseului, fixarea de borne și de stâlpi și de alte asemenea operațiuni.

Traseul demarcat al frontierei se descrie amănunțit în procese verbale și se transpune pe hartă la scară mică, iar fiecare semn de demarcare se descrie sau se fotografiază, se întocmesc scheme ale fiecărei zone.

Regimul frontierei de stat se stabilește prin legi interne care reglementează modul de trecere a frontierei și controlul la frontieră, paza frontierei de stat, zonele adiacente frontierei, condițiile de folosire a terenurilor din apropiere, șederea în localitățile de frontieră și alte asemenea probleme. Legea română este Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a României,

modificată și completată prin Legea nr.280 din 7 decembrie 2011.

Prin convenții internaționale între statele vecine se stabilesc punctele de trecere a frontierei, se reglementează răspunderile fiecărei părți pentru întreținerea frontierei și a elementelor de marcare, precum și numeroase probleme privind colaborarea între guverne și între organele grănicerești pentru respectarea regimului de frontieră, prevenirea conflictelor și incidentelor în zonă și rezolvarea lor atunci când apar.

Exercitarea suveranității statelor asupra propriilor teritorii

Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât drepturi cât și obligații pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranității teritoriale a statului.

Principiul integrității sau inviolabilității teritoriului statului exprimă obligația existentă în sarcina celorlalte state de a respecta această suveranitate teritorială a statului. Aplicarea principiului inalienabilității teritoriului presupune respectarea anumitor condiții.

Constituția Republicii România în art.3, alin.1 consacră ”Teritoriul Republicii România este inalienabil” și în art.3, alin.2 „Frontierele țării sunt consfințite prin lege organică, cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional”, prevederi care conduc la anumite consecințe pentru țara noastră:

teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă atingere voinței poporului care-l locuiește;

micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de frontiere”), cerute de anumite împrejurări, nu se pot efectua decât printr-o modificare a Constituției;

interzicerea de către constituție a luării oricărei măsuri ce ar implica recunoașterea în folosul altui stat a unor atribuții de putere pe o porțiune a teritoriului statului nostru.

acest principiu nu este incompatibil cu recunoașterea de către statul nostru a imunităților și privilegiilor reprezentanțelor diplomatice pe teritoriul său.

Inviolabilitatea reprezentanțelor diplomatice este o instituție recunoscută prin uzanțe diplomatice general acceptate între statele moderne.

Astfel, Constituția Republicii România, în art.1, alin.1, prevede: ”Republica România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”.

Garantarea respectării integrității teritoriului este conferită de unele din principiile fundamentale ale Dreptului internațional public:

Principiul suveranității și independenței teritoriale;

Principiul inviolabilității teritoriului de stat;

Principiul integrității teritoriale.

Statul este stăpân pe propriul său teritoriu și dispune de toate problemele ce apar legate de organizarea acestuia.

Obligațiile de abstinență pentru terți sunt următoarele:

celelalte state sunt obligate să se abțină de la orice ingerință în problemele altui stat;

celelalte state sunt obligate să se abțină de la a atenta la teritoriul altui stat.

Singura modalitate admisă de modificare a teritoriului de stat este aceea a acordului exprimat de populația stabilă care trăiește pe acel teritoriu, de consimțământul statului în cauză.

Prin suveranitate înțelegem acea calitate a puterii de stat de a fi supremă pe plan intern și independentă în exterior. Supremația internă vizează legitimarea juridică a deciziilor adoptate de autoritățilestatului. Nici un individ și nici un grup de indivizi nu se poate opune unei decizii statale rămânând totodată în limitele dreptului. Caracterul absolut al puterii suverane implică integrarea tuturor remediilor politice și juridice ale eventualelor nedreptăți și abuzuri ale autorităților sau ale agenților acestora într-un sistem de instituții, normeși proceduri statale: acțiuni în justiție, contencios administrativ și constituțional, electivitatea anumitor autorități publice, alegeri generale și periodice, principiul legalității etc. Cel nemulțumit de remediile existente nu se poate prevala însă de nedreptatea suferită pentru a se opune comunității politice în întregul ei sau pentru a-i nega autoritatea.

Statul suveran deține atât monopolul constrângerii cât și pe cel al edictării și aplicării dreptului. Indivizii, asociațiile acestora, precum și comunitățile teritoriale locale au drepturi subiective doar în măsura în care acestea sunt recunoscute, confirmate sau concedate de către stat. Sub acest aspect, conceptul de suveranitate, gândit și aplicat consecvent până la capăt, este antinomic față de statul de drept și de ideea drepturilor omului. Rezolvarea acestei contradicții constă în pozitivarea principiilor statului de drept și a drepturilor omului; acestea din urmă, princonsacrare legală și constituțională, devin drepturi și libertăți fundamentale, garantate de ordinea statală. Această soluție este însă specifică comunităților politice care acceptă principiile statuluide drept; statele autoritare sau totalitare înțeleg să-și rezerve prerogativele suverane în modnelimitat, inclusiv libertatea de a exercita abuziv sau chiar de a încălca propriile limitări legale și constituționale.

O anumită limitare a caracterului absolut al suveranității pare să rezide în aplicarea principiului subsidiarității. Subsidiaritatea implică intervenția comunității mai mari (în speță statul) doar atunci când anumite probleme nu pot fi soluționate le nivelul uneicomunități mai mici (familia, comuna, provincia, regiunea), fiind necesară abordarea globală șiresursele accesibile comunității mari. O intervenția a comunității mari atunci când o problemă poate fi foarte bine rezolvată de către o comunitate mai restrânsă constituie o încălcare și adrepturilor acesteia din urmă, și, în fond, chiar a libertății individuale. Aplicarea consecventă a principiului subsidiarității constituie într-adevăr o atenuare aaspectului de unilateralitate a deciziei, inerent suveranității. Totuși, subsidiaritatea nu poate înlocui suveranitatea; chiar și în cazul unei stricte aplicări a priorității competenței comunitățiirestrânse și a apropierii de individ a procesului adoptării deciziei, mai este necesar să se stabilească dacă o problemă poate sau nu să fie soluționată eficient la nivelul comunitățiirestrânse. Stabilirea acestui lucru constituie prin excelență domeniul deciziei suverane.

Aspectul extern al suveranității privește independența puterii de stat față de orice puteredin exterior. În prezent, independența externă implică lipsa oricărei ingerințe, directe sau indirecte, din partea altui stat sau a uneiorganizații internaționale în procesul decizional intern al unui stat. O examinare fie și sumară a relațiilor internaționale contemporane evidențiază faptul că, în cazul majorității – dacă nu al tuturor – statelor, o asemenea independență este iluzorie. Procesele decizionale interne, inclusiv pe plan legislativ sunt adesea influențate sau chiar determinate de factori externi. Presiunile din partea unor mari puteri, a unor parteneri comerciali importanți, a unor organizații internaționale sau chiar organizații neguvernamentale influente ori a unor mari concerne, sau pur și simplu din partea comunității internaționale în ansamblu se manifestă frecvent și la toate nivelele. Acest fapt nu elimină suveranitatea; aceste presiuni influențează sau chiar determină conținutul deciziei suverane dar nu se substituie acesteia. Pentru ca rezultatul unui demers deschis sau deghizat alunei mari puteri sau al unui alt factor internațional să se materializeze este nevoie de un act al suveranului. Doar decizia acestuia leagă juridic indivizii supuși jurisdicției sale.

Așadar, puterea publică care se concretizează prin existența unui guvern care asigură conducerea treburilor interne și externe autoritatea efectivă asupra populației și teritoriului.

Deplinătatea suveranității teritoriale a unui stat se exprimă prin aceea că în propriul teritoriu fiecare stat este în măsură să determine întinderea și natura competențelor sale, să reglementeze raporturile sociale în cele mai variate domenii, să-și impună autoritatea sa asupra întregului mecanism social și să dispună asupra resurselor și bogăției naționale.

Exclusivitatea suveranității teritoriale înseamnă că fiecare stat își exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu și nici un stat nu-și poate exercita suveranitatea pe teritoriul altui stat. Exercitarea suveranității mai multor state asupra aceluiași teritoriu ar contrazice însuși conceptul de suveranitate. Între statele independente respectul suveranității teritoriale este una dintre bazele esențiale ale raporturilor internaționale.

Deplinătatea și exclusivitatea suveranității teritoriale nu exclud însă ca un stat, prin propria voință și în condiții stabilite prin acorduri internaționale, să permită altor state și cetățenilor acestora accesul pe propriul teritoriu și unele drepturi în folosirea acestuia, în general pe bază de reciprocitate. Astfel, statele își acordă reciproc dreptul de tranzit al mijloacelor de transport feroviare, rutiere, aeriene, maritime sau fluviale, dreptul de a efectua schimburi economice și de a face afaceri, dreptul de a utiliza în anumite limite instalațiile sau fondurile acestora, etc.

De asemenea, în cadrul cooperării internaționale statele se pot angaja să se abțină pe propriul teritoriu de la anumite activități, cum ar fi amplasarea unor categorii de arme, efectuarea unor mișcări de trupe sau a unor aplicații militare, ori de la construirea unor instalații care ar dăuna mediului înconjurător și ar produce prejudicii și altor state, de a introduce restricții în ce privește desfășurarea unor activități sau de a se supune în cadrul dreptului lor de a legifera unor condiții și limite stabilite prin convențiile internaționale la care sunt parte.

În practica statelor este unanim acceptat că recunoașterea statelor implică și recunoașterea guvernelor. În situația în care un guvern accede la putere pe alte căi decât cele constituționale sau în cazul schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoașterii guvernelor. Recunoașterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al mai multor state prin care se manifestă intenția de a întreține relații oficiale cu acesta și implicit de încetare a unor astfel de raporturi cu vechiul guvern. Recunoașterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de recunoaștere se rezumă la dorința de a întreține raporturi cu noul guvern asupra legitimității guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile interne.

Pot afirma că practica arată că recunoașterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:

– activitatea noului guvern să fie sprijinită de populație;

– să corespundă voinței acestuia;

– capacitatea guvernului de a se achita de obligațiile sale internaționale;

– instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

– absența amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern.

Sintetizând pot afirma că la nivelul anului 2015 suveranitatea de stat asupra teritoriului ca fundament al exercitării autorității depline și exclusive a unui stat asupra unui teritoriu constituie o abordare modernă a problemei teritoriului în dreptul internațional, ca rezultat al evoluției relațiilor internaționale.

Existența unor zone asupra cărora statele nu-și exercită suveranitatea

Dacă în subcapitolul anterior al prezentei lucrări de licență am făcut câteva mențiuni referitoare la zonele unde statele își exercită suveranitatea, în acest subcapitol voi încerca să evidențiez o serie de aspecte și zone unde statele nu-și rezervă suveranitatea.

La nivelul anului 2015 consider că statul contemporan este caracterizat de o constelație de forțe și interese, de mecanisme și evoluții. Dacă natura umană, dorința de putere și tentația de a abuza de aceasta precum șivaloarea și semnificația libertății politice a individului au rămas în linii mari aceleași, căile și modalitățile prin care acești factori se manifestă pe plan politic sunt foarte diferite. Raportul de forțe este altul decât în secolele XVIII și XIX. Printre aceste elemente de noutate care impun o anumită reconsiderare a separației și echilibrului puterilor consider că pot fi menționate: dezvoltarea explozivă a sferei administrației, delegarea legislativă și justiția constituțională.

Administrația publică realizează în prezent pe departe cel mai mare volum de activitateîn sfera statală. Atât prin dimensiunile personalului angrenat în acest domeniu, cât și prinexpertiză, grad de organizare și prin continuitatea activității, ea depășește cu mult ariile însumate ale puterii legislative și ale puterii judecătorești. Puterea administrației este considerabilă și greu de contracarat. În câte un domeniu punctual, legislativul, printr-un efort concentrat, se poate impune asupra administrației, de exemplu elaborând un act normativ în materie. Dacă țin cont însă de faptul că majoritatea legilor sunt adoptate în urma unor inițiative guvernamentale și că înelaborarea proiectelor de lege un rol important îl au expertiza structurilor administrative din cadrul ministerelor și a celorlalte autorități publice centrale, raporturile reale între legislativ și administrație apar într-o altă lumină. Datorită volumului mare al activității legislative, adoptarea unor legi foarte importante din perspectiva intereselor administrației devine uneori o simplă formalitate de ratificare îndeplinită expeditiv, încât mulți parlamentari nici nu sesizează consecințele practice (mai puțin relevante pentru ei, dar semnificative pentru administrație) ale dispozițiilor din reglementarea adoptată. De multe ori nici chiar șefii executivului nu au energia și resursele necesare pentru a controla eficient, și cu atât mai puțin pentru a dirija, activitatea administrației. Ciclul electoral, alternanța la guvernare, remanierile ministeriale sau perspectiva unor alegeri anticipate constituie factori de presiune asupra executivului care favorizează de multe ori structurile administrative într-o eventuală confruntare cu acesta. În acest context, poziția cetățeanului este și mai precară în față imensului angrenaj al structurilor administrative.

Teoretic, principiul legalității administrației, accesul în justiție, independența justiției și instituția contenciosului administrativ ar trebui să ofere o protecție suficientă contra abuzurilor acestui sistem. În practică, resursele administrației sunt incomparabil mai mari, iar procedurile judiciare sunt îndelungate și costisitoare. Dacă prejudicierea drepturilor individului nu este deosebit de gravă, cel vătămat în drepturile sale se va resemna deseori cu situația și va căuta să se „revanșeze” într-o altă împrejurare eludând legea în dauna statului. Această situație nu ține numai de nivelul înalt de ineficiență și corupție din anumite state; în grade diferite, toate administrațiile contemporane se confruntă cu probleme similare.

Rațiuni de securitate sau de altă natură au determinat ca de-a lungul istoriei, anumite zone ale globului pământesc, unele porțiuni de teritoriu sau zone ale spațiului maritim, inclusiv spațiul aerian de deasupra acestora, aparținând fie unor state, fie făcând parte din patrimoniul umanității, să capete un statut special în baza unor cutume, sau prin tratate internaționale; aceste zone cu statut special sunt pe de o parte, zonele demilitarizate, zonele neutralizate și zonele denuclearizate, iar pe de altă parte zonele polare (Arctica și Antarctica).

Zonele demilitarizate- sunt porțiuni de teritoriu în care nu este permisă prezența unor forțe sau instalații militare. Pe un teritoriu care are un asemenea statut, prin convenții internaționale se prevede că nici un stat sau, după caz, statele vecine, nu vor construi ori nu vor menține și se vor distruge instalații sau fortificații militare, nu vor permite amplasarea sau prezența unor forțe armate, a armatelor ori a anumitor tipuri de armamente, cu excepția forțelor de ordine publică cu logistica aferentă acestora. Demilitarizarea poate să fie parțială sau totală, cu referire la zona de teritoriu pe care o acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalații sau forțe armate interzise. Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase și câteva dintre acestea privesc: Marea Neagră, prin Convenția de la Paris din anul 1856; ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de la Versailles din anul 1919; canale maritime internaționale; Insulele Spitzberg și Urșilor printr-un tratat din anul 1920; Insula Aaland, prin tratatul ruso-finlandez din anul 1940; frontiera Italiei cu Franța și Iugoslavia și parțial Sardinia și Sicilia, prin Tratatul de pace din anul 1947; întreaga Germanie, prin acordul de la Postdam din anul 1945; fundul mărilor și oceanelor etc.

Zonele neutralizate. Neutralizarea unui anumit spațiu geografic constă în obligația pe care și-o asumă statele ca în timp de război să nu desfășoare operații militare în spațiul respectiv și să nu-l transforme într-o bază militară. Neutralizarea poate să însoțească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată și separat. Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX-lea, în special asupra unor căi maritime de interes internațional (Canalul de Suez- 1888; Canalul Panama- 1903; Strâmtoarea Magellan- 1881 etc.). Regimul de zonă neutralizată s-a aplicat și unor zone de importanță strategică sau unor zone de frontieră. Astfel, prin „Actul final al Congresului de la Viena” din anul 1815 erau neutralizate unele porțiuni ale frontierei dintre Elveția și Franța; Tratatul din anul 1905 dintre Suedia și Norvegia era neutralizată și demilitarizată o parte a frontierei dintre ele, pe o adâncime de 25 km; Insulele Spitzberg erau nu numai delimitarizate, ci și neutralizate în anul 1920 etc. În prezent, Antarctica este demilitarizată și neutralizată.

Zonele denuclearizate. Apariția la sfârșitul celui de al doilea război mondial a armelor nucleare a pus, între alte probleme, și pe aceea ca anumite zone ale globului pământesc de interes economic, politic și strategic pentru toate țările lumii să fie declarate ca scoase în afara amplasării armelor nucleare, pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în regiunile respective. Regimul de zonă denuclearizată este de regulă aplicabil unor spații geografice întinse care includ fie teritoriul mai multor state, fie continente întregi. Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaționale. În zona denuclearizată statele implicate au obligația de a nu produce, achiziționa, deține, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu amplaseze, să nu experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă și să nu atace sau să amenințe cu atac nuclear statele din zonă. Instituirea unui regim de zonă denuclearizată presupune realizarea unui sistem de garanții din partea celorlalte state, din care statele posesoare de arme nucleare nu pot lipsi, precum și un sistem internațional de control și supraveghere, care se execută atât de către organismul special prin tratatul respectiv, cât și prin aplicarea de către Agenția Internațională pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, a garanțiilor asupra tuturor activităților nucleare, care cade în competența sa exclusivă.

În ultimele decenii au fost numeroase propuneri de denuclearizare a unor zone, cu unele realizări notabile. Astfel, prin Tratatul de la Tlatelolco din anul 1963 a fost denuclearizată America Latină, prin Tratatul de la Ratatonga din anul anul 1985 Pacificul de Sud a fost declarat zonă denuclearizată, iar Tratatul de stat cu Austria din anul 1955 interzicea ca această țară să producă și să depoziteze arme nucleare. Prin alte tratate internaționale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii sau spații, s-a stabilit ca zonele respective să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate sunt cele cu privire la Antarctica (1959), la solul și subsolul mărilor și oceanelor (1963), la spațiul extraatmosferic (1967), la lună și alte corpuri cerești (1979).

Astăzi au statut de zone denuclearizate:

Antarctica, prin Tratatul de la Washington din 1959;

Spațiul extraatmosferic, corpurile cerești și orbita circumterestră, prin Tratatul spațial din 1967 și Acordul din 1979;

America Latină, prin Tratatul de la Tlatelolco din 1967;

Pacificul de Sud, prin Tratatul de la Rarotonga din 1985;

Africa, prin Tratatul de la Pelindaba, Cairo din 1996;

Asia de Sud-Est, prin Tratatul de la Bangkok din 1995;

Mongolia prin acte unilaterale (Declarația din 1992 și Legea din 2000);

Dar și marea liberă, zona internațională a teritoriilor submarine care deși nu sunt prevăzute expres ca zone denuclearizate în Convenția din anul 1982 de la Montego-Bay se prevede că ele pot fi folosite numai în scopuri pașnice.

d) Zonele polare. Teritoriile întinse care înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă particularități geografice și demografice care au determinat ca statutul lor juridic să pună unele probleme deosebite și în final să fie diferit. La Polul Nord, zona denumită Arctica este constituită din Oceanul Înghețat de Nord, care cuprinde 2/3 apă și 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de o calotă de gheață. La Polul Sud se află o zonă nesfârșită de gheață de 14 milioane kmp care acoperă un continent- Antarctica. Ambele zone sunt lipsite de populație. Interesul pentru cele două zone este determinat de considerente strategice, dar și economice și de natură științifică.

În lipsa unei populații sedentare și a imposibilității ca această zonă să fie ocupată efectiv de un stat- Arctica, care să-și poată astfel impune propria suveranitate, soluția juridică a fost găsită în principiul contiguității geografice. Conform acestui principiu, statele care au granița situată la marginile zonei polare și-au extins suveranitatea și asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale granițelor lor, până la pol. Împărțirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state, deși nu există un instrument internațional multilateral în acest sens.

Interesul deosebit pentru Antarctica a început să se manifeste spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheață, în subsolul continentului, importante bogății naturale. Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franța și Norvegia, au încercat la începutul secolului nostru să-și impună suveranitatea asupra unor porțiuni din teritoriu iar ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile și Argentina au ridicat pretenții asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguității. După al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească un statut internațional, în afara suveranității statelor, astfel că, în urma unei conferințe internaționale, în anul 1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România). Tratatul consacră libertatea cercetărilor științifice în zonă și obligația statelor de a colabora între ele în acest scop, precum și principiul folosirii regiunii în scopurin exclusiv pașnice. Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată și denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în zonă a oricăror deșeuri radioactive. Tratatul nu soluționează problema suveranității asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite noi pretenții asupra Antarcticii, iar activitățile desfășurate în zonă de unele state nu le îndreptățesc să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele state. Dificultățile apărute ulterior, în special cu privire la protecția mediului, la regimul resurselor minerale și al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise privind asemenea activități. Ca urmare, au fost încheiate două convenții, una la Camberra (Australia) în anul 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la Wellington (Noua Zeelandă) în anul 1988, asupra reglementării activității privind resursele minerale ale Antarcticii. În octombrie 1991 statele părți la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid Protocolul asupra protecției mediului în această zonă, prin care, între altele, se interzice prospectarea și mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.

Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenția comunității internaționale, regimul său juridic și soluționarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări internaționale.

În continuare în cadrul prezentei lucrări de licență mi-am propus să prezint cele două proiecte românești din zonă; astfel, ca și stație românească de cercetare pot menționa – Stația Law-Racoviță, iar ca și proiect- Aurora Borealis. Din punct de vedere cronologic evenimentele s-au derulat astfel:

La întâlnirea din anul 2005 a Tratatului Antarctic care a avut loc la Stockholm (Suedia), s-a semnat un acord prin care Australia a cedat Fundației Antarctice Române (condusă la acea vreme de Teodor Negoiță) una dintre bazele sale de cercetare de pe coasta de est a Antarcticii. Semnarea acestui acord a avut loc în prezența ambasadorilor celor două state, România și Australia. Stația Law-Racoviță a fost inaugurată pe 13 ianuarie 2006 pe amplasamentul unei stații construite în anul 1989 de Australia și donată României, și se află în regiunea „Prințesa Elisabeta“, în dealurile Larsermann. Stația Law-Racoviță-Negoiță este compusă dintr-o clădire-laborator, cinci cabane satelit de tip iglu, fiind dotată cu radio VHF permanent funcțional, alimentat de la un panou solar, iar expedițiile au în dotarea lor și telefoane prin satelit. Baza nu are personal permanent ci este folosită de echipele expedițiilor românești și australiene pe durata șederii lor în Antarctica, în special pe timpul verii polare (iulie-septembrie). Baza Law-Racoviță-Negoiță este situată într-o o zonă stâncoasă aflată la 3 km de coasta Ingrid Christensen. În apropiere, la aproximativ 2 km, se află Stația Zhong Shan a Chinei, iar la 1 km distanță, Stația Progress II a Federației Ruse. Distanța față de București a stației Law-Racoviță-Negoiță este, în linie dreaptă, de 13.352 km.

Stațiunea, aflată într-o zonă acoperită cu rocă, nu cu gheață, adăpostește prima echipa de cercetători români din decembrie 2006, odată cu începutul verii australe. Baza românească de cercetări polare este construită din materiale anticorozive și termoizolante și dispune de un laborator, o stație radio, cinci spații de dormit și un depozit pentru combustibili. Spre deosebire de proiecte similare ale unor state europene, proiecte care sunt finantate de statul respectiv, Stația Law-Racoviță este o inițiativă privată, fiind în subordinea Fundației Antartice Române, aflată la rândul ei în subordinea Institutului Român de Cercetări Polare, ambele organisme private, care au fost conduse de exploratorul polar Teodor Negoiță, primul român care a atins Polul Nord pe schiuri (21 aprilie 1995). Datorită subfinanțării, stația funcționează numai în timpul verii australe. Este situația și altor țări.

O activitate științifică pe timp de iarnă ar trebui susținută de stat, dar costurile privind combustibil, evacuarea și tratarea deșeurilor umane, rezerve de hrană, medicamente, un mijloc de transport așa cum se practică în munții noștrii, etc. Finanțarea pentru ambele variante ar fi rezolvată dacă stația ar putea fi declarată de interes științific național. Bulgaria are o susținere de la ministerul lor de educație și cercetare de 300.000 de euro pe an, chiar dacă Institutul Bulgar este pe sistem de Asociație. Dr. Paul Egerton, Directorul Consiliului Polar European – Fundația Europeană de Știință, a dat românilor la 24 martie 2011 un exemplu european de prețuire propunând redenumirea stației în onoarea Dr. Teodor Gheorghe Negoiță, iar la data de 9 decembrie 2011, Memorandumul de Înțelegere a consfințit noua denumire Law-Racoviță-Negoiță ca recunoaștere internațională pentru contribuția lui Teodor Gheorghe Negoiță la dezvoltarea științelor antarctice.

Programul Național de Cercetări Antarctice, parte a Planului strategic al României pentru științele Antarcticii în perioada 2013-2020 își propune continuarea cooperării țării noastre în domeniul cercetărilor științifice cu Australia, China, India și Federația Rusă. Comisia Națională pentru Cercetări Antarctice reprezintă România în cadrul sistemului Tratatului asupra Antarcticii.

După dispariția cercetătorului și exploratorului Teodor Negoiță, Fundația Antarctica Română a continuat proiectele aflate în derulare, unul dintre cele mai importante fiind Aurora Borealis. Pentru că cercetarea zonelor polare necesită echipamente sofisticate și pentru că numărul spărgătoarelor de gheață care activează în Arctica este limitat, a apărut necesitatea contruirii unui spărgător de gheață multi-scop, care să fie la dispoziția cercetătorilor polari pe întreaga perioadă a anului.

Proiectul AURORA BOREALIS deservește două comunități științifice, care se suprapun parțial și în același timp au interese divergente.

Prima este comunitatea științifică polară în general, care necesită un vas care să ajute în munca de cercetare marină și care are un spectru larg de perspective științifice.

A doua este comunitatea cercetătorilor de adâncime, care va folosi vasul în lunile de vară, când condițiile gheții sunt optime pentru studierea structurii și proprietăților crustei și a istoriei depozitelor sedimentare oceanice.

Consiliul Științific German a evaluat proiectul AURORA BOREALIS în mai 2005 și a recomandat construirea acestui spărgător de gheață în anul 2006. Fundația Europeană de Știință a furnizat resursele financiare și a coordonat Consorțiul Aurora Borealis (ERICON – AB). Alături de alți 17 parteneri, Fundația Antarctica Română a participat la acest proiect, încheiat în martie 2012, fiind implicată în activitățile privind managementul științific și integrarea strategică, asigurând legătura directă cu agențiile guvernamentale, ministerele și reprezentanți ai industriei de profil din România. După discuțiile din cadrul celui de-al doilea Simpozion Internațional de Cercetare Polară au fost identificate urmatoarele arii de interes pentru cercetătorii români în cadrul proiectului AURORA BOREALIS: cercetări de paleoceanografie, paleoclimatologie, oceanografie, geologie și geofizică, studiul biodiversității ecosistemelor polare, studii de microbiologie marină, analizarea efectelor schimbărilor climatice asupra speciilor, cercetări de pedobiologie și medicale. Un interes particular este reprezentat de posibila contribuție a României la designul și construcția spărgătorului AURORA BOREALIS. Cercetători din cadrul Universității Politehnica București, Facultății de Fizică a Universității București, Institutului Național de Geologie și Geoecologie Marină și Institutului de Geologie, alături de alte institute și-au manifestat interesul de a participa în cadrul acestui proiect, sub coordonarea Fundației Antarctica Română. În luna septembrie 2012, la inițiativa Academiei Române a fost înființată Comisia Națională pentru Cercetări Antarctice (CNCA), care și-a propus continuarea activității de cercetare polară. Fundația Antarctica Română este membru al acestei comisii și a stabilit parteneriate pentru o viitoare expediție antarctică, în memoria exploratorului și cercetătorului polar Teodor Gheorghe Negoiță.

Sintetizând cele expuse în acest capitol al prezentei lucrări de licență pot afirma că ceea ce se găsește în interiorul frontierelor trasate relevă suveranitatea statului. Datorită acestui fapt frontierele sunt ocrotite de intervenții ilegale. Trecerea ilegală a frontierei de stat a Republicii România atrage după sine răspundere administrativă sau penală. Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât drepturi cât și obligații pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranității teritoriale a statului. Inviolabilitatea reprezentanțelor diplomatice este o instituție recunoscută prin uzanțe diplomatice general acceptate între statele moderne.

CAPITOLUL II

SPAȚIUL EXTRAATMOSFERIC

2.1. Delimitarea spațiului extraatmosferic de spațiul aerian al statelor

În acest capitol al prezentei lucrări de licență mi-am propus să evidențiez o serie de elemente definitorii privind spațiul extraatmosferic. Progresele științei contemporane au adus spațiul cosmic în sfera colaborării internaționale și pe cale de consecință- și a reglementărilor internaționale, odată ce acesta a început să fie abordabil și să prezinte interes pentru statele lumii.

Punctul de început al erei cosmice este considerat anul 1957, când la 8 octombrie a fost lansat primul satelit artificial al pământului. La scurt timp, Adunarea generală a ONU a creat în 1958 un Comitet special pentru problemele spațiului cosmic, în cadrul căruia s-au elaborat primele rezoluții privitoare la principiile care trebuie să se aplice colaborării internaționale în spațiul extraatmosferic: Rezoluția nr.1721/1961 care consacră principiul libertății spațiului cosmic și Rezoluția nr.1962/1963 prin care s-a adoptat Declarația asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, pe baza cărora s-a adoptat în anul 1967 ceea ce a fost denumit „tratatul spațial”, intitulat „Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”.

După adoptarea tratatului spațial au urmat alte importante convenții internaționale privind spațiul cosmic:

-Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1968;

-Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiul extraatmosferic – 1972;

-Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1975;

-Acordul asupra activității statelor pe lună și pe celelalte corpuri cerești – 1979.

Din toate aceste instrumente juridice internaționale se desprind în afara unor reglementări specifice, de amănunt, unele principii și reguli care se impun statelor atunci când desfășoară activități în spațiul cosmic: