Regimul Constitutional al Romaniei Contemporane

CAPITOLUL I – SCHIMBAREA REGIMULUI POLITIC ROMÂNESC DE LA REVOLUȚIE LA PRIMELE ALEGERI LIBERE

Instituțiile

Revoluția din 1989, culminată cu fuga și părăsirea puterii de către Nicolae Ceaușescu la 22 decembrie 1989 și preluarea puterii de către forțele revoluționare, se poate spune ca reprezintă începutul reinstaurării democrației și instituțiilor democratice după aproape o jumătate de secol de totalitarism în România și restabilirea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, ignorate sau încălcate de autoritățile statului comunist.

Revoluția din 1989 a marcat, totodată, dezintegrarea vechilor structuri politice, juridice și economice socialiste, dominate de centralism, autoritarism, birocrație și imobilism și începutul constituirii unor forme democratice, întemeiate pe legalitate, justiție și dreptate socială, care să stimuleze individul și inițiativa particulară și să garanteze exercitarea corectă a drepturilor și libertăților individuale.

Înlăturarea regimului totalitar reprezintă un act legitim, care a întrunit, în acel moment, adeziunea întregii națiuni române și s-a manifestat printr-o reacție spontană de revoltă generală față de formele și metodele de guvernare practicate de sistemul totalitar comunist. Prăbușirea bruscă a regimului comunist a creat, însă , un vid de putere și un vid legislativ care, în absența unor măsuri și acte instituționale, puteau genera dezordine și anarhie socială.

Instituțiile provizorii: de la CFSN la CPUN

Astfel, când focul revoluției nu se stinsese încă, s-a constituit Frontul Salvării Naționale ca un prim organism care să reprezinte noua putere, care a devenit primul organ provizoriu al revoluției care a elaborat primele acte normative menite să pună bazele noilor instituții democratice cerute de națiune.

Primul act instituțional al noii puteri a fost comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989 care conține o serie de principii și prevederi cu caracter constituțional, prin care sunt preluate unele din valoroasele noastre tradiții democratice și constituționale. Totodată, consfințea fără echivoc dizolvarea tuturor structurilor de putere totalitare din România cu excepția armatei; întreaga putere revenea Consiliului Frontului Salvării Naționale care exercita prerogative legislative și executive pe întreg teritoriul țării.

Propunând ca în viitor țara noastră să se numească România, în comunicat se specifica faptul că un comitet special va începe redactarea unei noi constituții, ceea ce însemna că vechea constituție socialistă era depășită și căzută în desuetudine deși, formal, ea nu fusese abrogată printr-un act normativ emis de noile autorități.

În vederea depășirii primelor suspiciuni și îndoieli apărute ca o reacție din țară, noile autorități consolidează structurile de putere create prin emiterea unui decret-lege din 27 decembrie 1989 referitor la constituirea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale F.S.N. Actul marchează încercarea de a conferi caracterul de legalitate noilor autorități, întrucât C.F.S.N. dobândește o dublă calitate legislativa și executiva putând emite decrete cu putere de lege și decrete.

Pentru a evita polarizarea întregii puteri în jurul unui singur organ și în jurul unui număr limitat de persoane și reînființarea centralismului administrativ și politic este elaborat la 31 decembrie 1989 decretul-lege care autoriza înființarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România restabilindu-se astfel pluralismul politic necesar desfășurării unei vieți democratice și constituționale normale.

Începutul, încă timid, al aplicării în viața politică și statală a principiului separației puterilor, se concretizează prin elaborarea unui nou act normativ (tot la 31 decembrie 1989) prin care sunt statuate normele de constituire, organizare și funcționare a Guvernului României.

Prin decretul-lege din 9 februarie 1990 se constituia Consiliul Provizoriu de Uniune Naționala rezultat al compromisului dintre putere și opoziția deja constituită, organ legislativ care înlocuia C.F.S.N. și prelua în totalitate atribuțiile și funcțiile exercitate de acesta. Obiectivul principal al C.P.U.N. era crearea condițiilor politice și juridice necesare depășirii stării de provizorat legislativ și instituirea unei puteri legitime și legale, acceptate și recunoscute de cetățeni, în urma desfășurării unor alegeri libere și democratice. C.P.U.N. a pregătit trecerea treptată de la o forma de putere legitimată până atunci de consensul național față de ideile și principiile anticomuniste, la o putere legitimată de legalitatea instituțiilor fundamentale ale statului în urma rezultatelor scrutinului electoral liber exprimat.

Normativ s-a materializat prin adoptarea la 14 martie 1990 a legii electorale privind alegerea Parlamentului și Președintelui României (Decret-lege 92/1990) care a stat la baza revigorării vieții constituționale românești. Considerat o miniconstituție, acest act normativ stipula că în România puterea aparținea poporului și se exercita conform principiilor democrației, libertății și asigurării demnității umane, legea electorală reitera ideile guvernării societății pe baza sistemului pluralist și ale separației puterilor legislativă, executivă și judecătorească. Parlamentul României, alcătuit din nou din două camere (Adunarea Deputaților și Senatul), precum și Președintele României urmau sa fie aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. De asemenea se prevedea ca modalitate de înscriere a candidaților la alegeri scrutinul de listă, iar în cazul alegerii Președintelui României, scrutinul majoritar în două tururi. După validarea alegerilor, Adunarea Deputaților și Senatul urmau să se constituie de drept, în ședință comună, în Adunare Constituantă pentru elaborarea și adoptarea noii Constituții a României, după adoptarea acesteia urmând să-și desfășoare activitatea în calitate de adunare legiuitoare și să stabilească organizarea de noi alegeri în termen de cel mult un an.

Desigur că, privitor la Decretul-lege 92/1990 s-au formulat opinii contradictorii, însă s-a apreciat că lipsa de experiență în materie constituționala, în primul rând a celor desemnați să elaboreze acest act normativ, corelată cu declanșarea unor dispute politice premature în cadrul C.P.U.N.-ului între putere și opoziție, au condus la ignorarea rolului legislației ca factor de schimbare socială și de transformare a societății românești. În consecință, legea electorală va genera o serie de disfuncționalități politice și instituționale, concretizate sub forma divizării, dezbinării scenei politice românești, favorizând multiplicarea exagerată a partidelor și formațiunilor politice cu opțiuni parlamentare.

CAPITOLUL II – ADOPTAREA CONSTITUȚIEI ROMANIEI POST-COMUNISTE

Adoptarea noii constituții a României postrevoluționare

Alegerile pentru Parlamentul României și a Președintelui țării din 20 mai 1990 s-au desfășurat în condițiile unei puternice confruntări între F.S.N. și restul partidelor și formațiunilor politice, surprinse nepregătite organizatoric, material, doctrinar și pragmatic. Obținând o majoritate covârșitoare în Parlament și beneficiind ulterior de sprijinul unor partide satelite, F.S.N.-ul va reprezenta principalul nucleu politic al puterii legislative și executive, exercitând chiar o hegemoniepolitică față de celelalte partide, reușind să-și impună voința în modul de elaborare și adoptare a noii legislații.

Trecând peste aceste aspecte, totuși, trebuie remarcat că în 1990 s-a constituit primul Parlament pluripartitist al României postbelice.

La 11 iunie 1990 cele doua camere ale Parlamentului, întrunite în ședință comună, se declară Adunare Constituantă, adoptă regulamentul de funcționare al adunării și instituie o comisie de redactare a proiectului de constituție. În decembrie 1990 comisia de redactare a prezentat Tezele proiectului de Constituție cuprinzând principiile fundamentale de organizare și funcționare a instituțiilor fundamentale ale statului și normele constituționale de exercitare și garantare a drepturilor și libertăților cetățenești.

Dezbaterile din Adunarea Constituantă au început în februarie 1991 și au durat până în iunie 1991, când ele au fost aprobate. Pe baza acestor Teze, comisia a redactat în iulie 1991 proiectul noii Constituții, la care au fost depuse peste 1000 de amendamente, iar începând cu luna septembrie 1991, atât proiectul, cât și amendamentele la Constituție vor fi dezbătute de Adunarea Constituantă, discuția și aprobarea textului pe articole încheindu-se la 14 noiembrie 1991.

Dezbaterile parlamentare pe marginea proiectului de Constituție la care au luat parte, totuși, și deputații opoziției, în ciuda declarațiilor lor belicoase că vor vota împotriva textului constituțional, s-au desfășurat într-o atmosferă tensionată fiind însoțite de dispute incoerente și intolerante, de atacuri la persoană, lipsite, uneori, de civilitate.

Totuși, la 21 noiembrie 1991, în urma votului nominal al deputaților, Adunarea Constituantă adopta Constituția în întregul ei, înregistrându-se 411 voturi în favoarea (81,17%) și 95 de voturi împotrivă (18,62%). Noua Constituție a fost astfel adoptată cu respectarea tuturor procedurilor legale, întrucât în favoarea ei au votat mai mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante.

Cu toate acestea, condiționarea intrării ei în vigoare era legată de aprobarea sa printr-un referendum popular, electoratul fiind chemat să aprobe sau să respingă Constituția, însă fără să se poată pronunța asupra formei de guvernământ, cum ceruseră deputații opoziției. Referendumul s-a desfășurat la 8 decembrie 1991 în conformitate cu Legea 67/1991, care stipula că în funcție de majoritatea voturilor exprimate pe întreaga țară, Biroul Electoral Central va proclama rezultatul referendum-ului. Această formulare a fost, pe cât de ambiguă, pe atât de elastică întrucât nu prevede un cvorum de participare necesar pentru valabilitatea referendumului, Constituția putând fi aprobată sau respinsă numai în funcție de numărul voturilor exprimate, indiferent de numărul și ponderea acestora în totalul electoratului. Din totalul de 10.824.468 de participanți la referendumul din 8 decembrie 1991, 8.464.624 (77,31% din participanți) au votat în favoarea Constituției, în timp ce 2.235.085 (20,41% din numărul de voturi exprimate) au votat împotriva ei, înregistrându-se și 248.759 (2,27%) de voturi nule.

La 13 decembrie 1991 a avut loc ședința comună a Adunării Deputaților și Senatului (la care au participat Președintele României, membrii guvernului, președintele Curții Supreme de Justiție și membrii Biroului Electoral Central) unde B.E.C., anunțând rezultatele definitive ale referendumului, proclama aprobată Constituția României. La aceeași dată, Adunarea Constituantă s-a autodizolvat întrucât și-a îndeplinit obiectivul propus, cele doua camere continuând să funcționeze ca Parlament.

Constituția a intrat în vigoare, după cum se stipulează în capitolul referitor la dispoziții finale și tranzitorii, de la data aplicării ei prin referendum (8 decembrie 1991, chiar dacă, după cum remarcă unii constituționaliști, ea nu a fost încă promulgată de președintele țării). Prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991 este abrogată în mod expres și în totalitate Constituția socialistă din 1965, deși, de facto, ea a fost înlăturată și lovită de nulitate prin însăși faptul revoluției din decembrie 1989.

Caracteristicile și conținutul Constituției din 1991

Ca expresie juridică a raportului real de forțe apărute pe scena politică românească după Revoluția din decembrie 1989, Constituția din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea democrației constituționale în România după o întrerupere de aproape o jumatate de secol, datorită intorită instaurării regimului comunist (1947-1989), creând premisele pentru afirmarea unui regim politic pluralist și desfășurarea unei vieți parlamentare adecvate perioadei de tranziție pe care o parcurge societatea româneasca.

Contribuind la cristalizarea structurilor instituționale ale statului român, așezământul constituțional din 1991 se caracterizează printr-o reală modernitate din punct de vedere al modului de redactare a textului constituțional și al tehnicilor juridice de ordonare și sistematizare a diferitelor prescripții și norme. Acest lucru s-a putut realiza prin preluarea în cuprinsul acestui act fundamental a unor principii și norme existente și experimentate într-o serie de constituții europene (în primul rând Constituția franceză și Constituția suedeză).

Prevederile acestei Constituții sunt cuprinse în 152 de articole împărțite în 7 titluri (Principii generale, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Autoritățile publice, Economia și finanțele publice, Curtea Constituționala, Revizuirea Constituției, Dispoziții finale și tranzitorii) care la rândul lor sunt împărțite în capitole și secțiuni.

Prin modalitatea tehnică de ordonare și sistematizare a diferitelor principii și norme constituționale, legea fundamentală din 1991 reușește să caracterizeze și să definească elementele constitutive ale statului român(suveranitate, independență, unitate și indivizibilitate), modalitățile de organizare și funcționare a autorităților statului (Parlament, Guvern, Președinție, Justiție), organizarea socială, armată, financiară și administrativă, exercitarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor.

Totuși, spiritul de modernitate al Constituției din 1991 este umbrit de faptul că legiuitorul a ignorat tradițiile constituționale românești (mai ales interbelice), în cuprinsul ei nefiind reproduse aproape nici un articol (cu excepția unor formulări referitoare la atributul de național al statului român, la Consiliul Legislativ și inamovibilitatea judecătorilor) din Constituția din 1923, a cărei funcționalitate a fost benefică pentru societatea românească interbelică. În schimb acest act a preluat și implementat mecanic unele organisme și instituții valabile în alte contexte și sisteme juridice, cum ar fi Avocatul Poporului (din Constituția suedeză) sau Curtea Constituțională (existentă în Constituția franceză) încercând să le asimileze și să le adapteze specificului constituțional românesc.

În general de la prima, încă de la prima veche Constituție care avea un caracter eclectic și abstract, iar textele împrumutate nu sunt aprofundate; din această cauză se trimite în mod frecvent la legi organice, care urmează să completeze textul constituțional.

De multe ori trimiterea la o lege organică nu se face pentru reglementarea în detaliu a organizării și funcționării unei instituții constituționale bine definite, ci chiar pentru fundamentarea și structurarea ei, ceea ce înseamnă nu numai delegarea unor prerogative constituționale legiuitorului ordinar, dar și stimularea acestuia să inventeze instituții noi, inexistente anterior.

Totodată, Constituția din 1991 introducea o serie de completări și inovații constituționale, unele interesante, altele criticabile:

prima se referă la completarea atributelor și trăsăturilor statului românprin cele de stat de drept, democratic și social, care vor să semnifice întronarea supremației legii (implicit a Constituției) în întreaga societate românească, subordonarea statului fata de lege și realizarea principiului conform căruia nici o autoritate publică, persoană fizică sau juridică nu poate fi mai presus de lege. Statul de drept presupune garantarea efectivă de către acesta a posibilității realizării drepturilor și libertăților fundamentale nu doar ca instrumente juridice ale afirmării și realizării omului și cetățeanului, dar și ca mijloace eficiente ale persoanei în raport cu puterea. Cât privește atributul de social, acesta pare să semnifice faptul ca autoritățile publice ale statului au obligația fundamentală să asigure afirmarea și protecția drepturilor și libertăților indivizilor, precum și securitatea socială a acestora, prin politici sociale destinate ridicării standardului social și de muncă al cetățenilor.

o a doua inovație se referă la noua denumire a puterilor statului, sub forma de autoritățile statului, inspirată de Constituția franceză din 4 octombrie 1958, enumerându-se: Parlamentul (Cap. I), Președintele României (Cap. II), Guvernul (Cap. III), Administrația publică (Cap IV) și autoritatea judecătorească. De asemenea, nu se găsește nici o referire expresă cu privire la principiul separării puterilor, principiu afirmat în primul comunicat al C.F.S.N.. Totuși, în Art. 82 (alin. 2) din Constituția din 1991 se spune că Președintele României exercită funcția de mediere între puterile statului, ceea ce reprezintă o inadvertență terminologica. Pe de alta parte este dificil de imaginat modalitatea practică prin care președintele poate realiza o mediere între stat și societate în ansamblul ei. Președintele țării trebuie sa joace rolul unei puteri moderatoare în organizarea constituțională, dar și de echilibru și de temperare a disputelor politice.

Constituția din 1991 practic consacră, după unele păreri, un număr de 5 autorități publice (spre deosebire de numai 3, conform tradițiilor noastre constituționale interbelice), dându-se o extindere puterii executive materializată și prin posibilitatea dată Guvernului de a legifera pe calea angajării răspunderii asupra unui proiect de lege care devine lege fără să fie votat și adoptat de Parlament.

O alta inovație privește instituirea în viața noastră constituțională a două organisme preluate după exemplul altor tari: Avocatul poporului și Curtea Constituționala.

Inspirat din Constituția suedeză, legiuitorul românaarezervat un capitol întreg (Cap. IV, din titlul II) funcției de avocat al poporului (ombudsman, echivalent cu cel de mandatar sau reprezentant) numit de Senat pentru 4 ani și care are atribuția de apărare a drepturilor și libertăților cetățenilor, fără să aprecieze, însă, statutul constituțional al acestuia și atribuțiile concrete ce-i revin.

Articolele 140-145 (titlul V) sunt consacrate Curții Constituționale, organism menit să realizeze controlul constituționalității legilor, ordonanțelor, regulamentelor Parlamentului. Prin înființarea acestui organism, constituantul de la 1991 a renunțat la sistemul tradițional al controlului constituționalității legilor existent în Constituția din 1923, care dădea în competența Curții de Casație în secțiuni unite, dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a le declara inaplicabile pe cele care contravin așezământului fundamental, hotărârile ei limitându-se numai la cauzele judecate. În opinia unor specialiști în dreptul public, instituirea unei Curți Constituționale este inutilă și criticabilă în țările în care statul este unitar și indivizibil, ea fiind justificabilă atât din punct de vedere teoretic cât și practic, în statele federale, unde proeminența legiferării centrale față de legiferarea locală trebuie să se facă în scopul menținerii unității politice.

Doctrina juridică europeană a preluat mecanic acest sistem, aplicându-l într-o serie de state în care nu există o tradiție juridică și politică întemeiată pe jurisprudență (cum este cazul S.U.A.) și în care puterea judecătorească este considerată ca o ramură a puterii executive.

Prin Constituția din 1991, alături de drepturile și libertățile tradiționale care sunt garantate și ocrotite, dreptul electoral, la muncă, odihnă, învățătură, asociere, libertatea individuală, libertatea conștiinței, libertatea întrunirilor, etc. sunt protejate și garantate o serie de drepturi și libertăți existente în majoritatea statelor democratice și constituționale, cum ar fi, de exemplu: dreptul la identitate etnică, culturală, lingvistică și religioasă, dreptul la informație, dreptul la libera circulație în țară și în străinătate, protecția dreptului la viață intimă, familială și privată, protecția domiciliului, etc. Dar, în textul Constituției din 1991 lipsesc prescripțiile prin care să fie garantat și asigurat dreptul social al persoanei de a trăi o viață civilizată în conformitate cu standardele unei societăți civilizate, precum și cele referitoare la principiile justiției distributive și reparative (egalitatea reală și efectivă a indivizilor din punct de vedere al drepturilor și libertăților fundamentale, asigurarea egalității șanselor de promovare și discriminare pozitivă în favoarea celor defavorizați).

Constituția din 1991 instituționalizează codul juridic necesar realizării pluralismului politic în viața societății românești, incluzând o serie de prescripții referitoare la constituirea și funcționarea partidelor și formațiunilor politice, care exprimă voința politică a indivizilor și a sindicatelor, ca organizații sociale ce apără și promovează interesele economice, profesionale și sociale ale salariaților. Se remarcă, în acest context, o altă lacună, și anume privitor la modalitățile și formule de constituire a instituțiilor societății civile, prin care indivizii să poată controla în mod direct puterile statului și de a le impune respectarea constituției, a legilor și a drepturilor fundamentale. Ori numai prin crearea și funcționarea societății civile reale, Constituția și legile pot dobândi legitimitate, apărând ca o înțelegere ce include drepturi și obligații reciproce dintre putere și cetățeni, liber asumate și respectate.

Pe lângă aceste aspecte trebuie reținut caracterul rigid, apreciat de unii constituționaliști, excesiv de rigid sau ca fiind o gravă eroare constituțională, deoarece înseamnă a împieta asupra voinței generațiilor noastre viitoare, impunându-le voința noastră de acum, fără să cunoaștem năzuințele lor și caracterele societății civile viitoare.S-a considerat că o atitudine conservatoare despre ordinea socială și juridică (constituțională) a celor chemați să elaboreze acest act fundamental, considerată a fi pacifistă și consensuală, stabilă și neschimbătoare. Ori, orice ordine juridică și constituțională se fundamentează pe o combinație de consens, dar și de constrângere și control, implicând succesiunea, continuitatea, dar și desfășurarea și schimbarea evenimentelor, fenomenelor și relațiilor sociale pe care le reglementează. Introducând proceduri complicate de revizuire, precum și limite exprese ale revizuirii (în sensul că nu pot face obiectul revizuirii dispozițiile constituționale privind caracterul național, unitar, independent și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul democratic și limba oficială), Constituția din 1991 poate deveni pe parcurs o forță reactivă de consens și imobilism a structurilor și instituțiilor pe care le-a creat.

Totuși, dincolo de aceste neconcordanțe și imperfecțiuni, Constituția din 1991 reprezintă un important izvor de drept public și un instrument juridic necesar declanșării unor reforme politice, economice, sociale și culturale necesare perioadei de tranziție pe care o parcurge societatea româneasca. Validitatea și eficiența ei vor putea fi probate atât prin evaluarea modalităților în care ea se va impune sau nu în fața cetățenilor, cât și prin efectivitatea ei în raport cu scopurile sociale și politice urmărite.

CAPITOLUL III – AUTORITĂȚILE PUBLICE ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ

Parlamentul

Pricipalele caracteristici ale Parlamentului României

Prin modul in care a fost redactat textul Constitutiei adoptate in 1991, structura Parlamentului Romaniei pare a avea ca sursa de inspiratie traditia din perioada interbelica, perioada in care acest for era unul bicameral. Numai ca, in timp ce in acele vremuri membrii Senatului erau in proportie destul de mare, fie numiti de catre Suveran, fie senatori de drept, in prezent lucrurile stau cu totul altfel.

Parlamentul rezultat in urma alegerilor parlamentare este format din senmatori și deputati. Atat senatorii, cat și deputatii sunt alesi direct de catre cetatenii cu drept de vot, prin acelasi sistem de vot, atributiile celor doua Camere fiind, in cea mai mare parte, identice. Exceptie fac atributiile legate de votul final pe care il dau, una sau cealalta, pe marginea unei legi, in functie de domeniul la care face referire legea respectiva, atributiile Senatului in a da avizul pentru membrii Inaltei Curti de Casatie și Justitie, numiti de catre Presedintele tarii, și in a numi Avocatul Poporului, atributii care nu revin și Camerei Deputatilor. Alte deosebiri constau in faptul ca, in ceea ce ii priveste pe senatori, norma de reprezentare este de 1 senator la 160.000 de locuitori, in timp ce, in cazul deputatilor, norma este de 1 deputat la 70.000 de locuitori și in aceea ca varsta minima pentru ca un cetatean sa poata fi ales membru al Senatului este de 33 de ani, iar in cazul deputatilor, varsta minima este de 23 de ani.

Calitatea de organ reprezentativ suprem

Timp de multa vreme, principala atributie a Parlamentelor a fost de a reprezenta cetatenii la nivelul statului, dupa criterii strict geografice. La inceputuri, Parlamentul era o institutie pur consultativa ai carei componenti indeplineau funcții executive limitate in teritoriu, la solicitarea conducatorului statului. Funcțiile legislative și de reglementare a politicii publice au aparut treptat, pe masura ce functionarea societatii s-a complicat, iar cei reprezentati au tins sa se ia, partial, in serios.

Calitatea de autoritate legiuitoare

Legiferarea a devenit, cu timpul, functia cea mai importanta a Parlamentului. Functia legislativa presupune adoptarea de norme juridice obligatorii pentru toti cetatenii, aplicate de catre Executiv, iar in caz de nerespectare a lor sunt aduse la indeplinire pe cale coercitiva prin intermediul autoritatii judecatoresti. Daca exercitarea funcției legislative apartine in principiu numai Parlamentului, in practica, legislativul imparte aceasta functie cu Executivul pe calea delegarii legislative (Guvernul poate emite ordonante simple și ordonante de urgenta).
Totusi, trebuie aratat ca, in privinta proiectelor de lege initiate de Guvern, Parlamentul este acela care trebuie sa le dezbata și sa se pronunte asupra lor si, totodata, ca ordonantele ajung și ele sa fie dezbatute, la un moment dat, de catre Parlament (care le adopta sau le respinge).

Atribuții în stabilirea principalelor direcții ale politicii în diverse domenii

Parlamentul este ales de catre cetateni sa ia decizii in cele mai importante probleme. Domeniile care pot fi vizate de aceste decizii sunt prevazute in Constitutie: social-economic, juridic, cultural, statal.

In acest sens, Parlamentul are urmatoarele atributii:

adopta bugetul,

aproba programul guvernului,

declara mobilizarea generala sau partiala,

reglementeaza alegerile,

reglementeaza organizarea și desfasurarea referendumului,

organizeaza functionarea organelor de stat precum și a partidelor politice,

organizarea fortelor armate și a apararii nationale,

stabileste regimul juridic al starii de asediu și a celei de urgenta,

stabileste infractiunile și pedepsele și acorda amnistii,

stabileste sistemul general al impozitelor și taxelor și emisiunea de moneda,

stabileste regimul proprietatii și al mostenirii,

stabileste regulile generale privind raporturile de munca, sindicatele și securitatea sociala,

organizeaza invatamantul,

organizeaza administrativ teritoriul,

stabileste procedurile jurisdictionale,

stabileste statutul functionarilor publici etc.

Atributiile Parlamentului in alegerea, constituirea, numirea și revocarea unora dintre autoritatile statului aproba in sedinta comuna componenta Guvernului și ii retrage increderea acordata, numeste membrii Curtii Constitutionale – o treime sunt numiti de Camera Deputatilor și o treime de Senat (restul sunt numiti de Presedintele Romaniei), Camera Deputatilor și Senatul aleg in sedinta comuna, pentru o durata de 4 ani, Consiliul Superior al Magistraturii alcatuit din 15 membri, Senatul avizeaza numirea membrilor Inaltei Curti de Casatie și Justitie (inclusiv pentru presedintele acesteia), numiti de catre Presedintele tarii, numeste Avocatul Poporului (pe o durata de 5 ani), numeste membrii Curtii de Conturi (pentru un mandat de 9 ani) la propunerea Comisiilor pentru Buget, Finante, Banci ale celor doua Camere.

Controlul asupra instituțiilor statului

Potrivit Constitutiei și legilor, Parlamentul poate controla:

activitatea Consiliului Suprem de Aparare a tarii,

executia bugetara, cu prilejul aprobarii contului de incheiere a exercitiului bugetar,

activitatea Bancii Nationale și a Curtii de Conturi,

activitatea Serviciului Roman de Informatii etc. Controlul parlamentar este exercitat:

direct de catre intreg Parlamentul prin audierea și dezbaterea unor dari de seama, mesaje, rapoarte, programe de actiune,

prin comisiile parlamentare permanente sau speciale,

prin intrebari și interpelari adresate de parlamentari demnitarilor și institutiilor,

prin demersurile de rezolvare a petitiilor cetatenilor,

prin Avocatul Poporului.

Atribuții în politica externă

Cele mai importante atributii in acest domeniu sunt:

ratificarea și denuntarea tratatelor internationale,

stabilirea liniilor directoare ale politicii interne și externe a statului și controlarea infaptuirii acestora,

declararea starii de razboi precum și suspendarea ostilitatilor militare,

hotararea privind incheierea armistitiului și dispunerea incetarii starii conflictuale.

Structurile Parlamentului

Necesitatea unor structuri parlamentare mai eficiente și specializate a fost considerata inca de la inceput esentiala pentru buna desfasurare a activitatii parlamentare, astfel incat acestea apar mentionate in corpul legislativ fundamental, Constituția Romaniei, care, la articolul 64, defineste structura organizatorica de baza a celor doua Camere ale Parlamentului:

1. Grupuri parlamentare in care se pot organiza deputatii și senatori;

2. Biroul Permanent;

3. Comisiile celor doua Camere:

a. comisii permanente;

b. comisii de ancheta sau alte comisii speciale;

c. comisii comune ale celor doua Camere: permanente, speciale sau de investigare.

Grupurile parlamentare

Grupurile parlamentare reprezinta principala forma de organizare politica in cadrul Parlamentului Romaniei. Pentru constituirea unui grup parlamentar, este nevoie de minimum zece deputati, respectiv cinci senatori, parlamentarii unui partid politic sau ai unei formatiuni politice neputand constitui mai mult de un sigur grup parlamentar.

In prima sa sedinta, fiecare grup parlamentar procedeaza la alegerea conducerii proprii alcatuite dintr-un lider si, dupa caz, din unul sau mai multi loctiitori. Grupurile parlamentare au urmatoarele atributii in cadrul functionarii celor doua Camere: fac propuneri pentru alegerea componentei Birourilor Permanente, a presedintilor acestora și a membrilor diferitelor comisii, dar și a candidatilor pentru funcțiile de conducere a diferitelor institutii sau autoritati publice aflate in subordinea Parlamentului, trimit reprezentanti la sedintele Birourilor Permanente și la consultarile publice organizate de acestea, pot formula amendamente pe proiecte de lege și propunerile legislative aflate in Camera respectiva etc.
Dimensiunile grupurilor parlamentare sunt importante atat din punct de vedere politic, cat și din punct de vedere administrativ. Astfel, cu cat un grup parlamentar este mai numeros, cu atat importanta sa și a pozitiilor formulate de acesta sporeste.

In plus, grupurile parlamentare primesc din partea Camerelor spatii pentru desfasurarea activitatii, personal angajat pentru munca de secretariat și de specialitate, logistica.

In conformitate cu prevederile Constitutiei Romaniei (art. 81, alin. 1), liderii grupurilor parlamentare, alaturi de presedintii Birourilor Permanente ale celor doua Camere, sunt consultati de catre Presedintele Romaniei, in situatiile in care se pune problema dizolvarii Parlamentului.

Birourile Permanente

Birourile Permanente ale celor doua Camere ale Parlamentului se formeaza in urma negocierii dintre liderii grupurilor parlamentare in conformitate cu configuratia politica a acestora, asa cum rezulta din constituirea initiala a grupurilor parlamentare. Componenta Birourilor Permanente ale celor doua Camere ale Parlamentului este similara: un presedinte, patru vicepresedinti, patru secretari și patru chestori. In timp ce presedintii Birourilor Permanente ale celor doua Camere sunt alesi pentru intreaga perioada a mandatului Parlamentului, membrii Birourilor Permanente sunt alesi la inceputul fiecarei sesiuni parlamentare. Competentele Birourilor Permanente ale Camerelor sunt in domeniul stabilirii perioadelor in care se desfasoara sesiunile parlamentare (fac propuneri de perioade pentru desfasurarea sesiunilor ordinare și extraordinare care vor fi adoptate de fiecare Camera), pregatesc și asigura desfasurarea in bune conditii a lucrarilor Camerelor, intocmesc proiectele ordinii de zi (care, la Camera Deputatilor, este aprobata de Comitetul Ordinii de Zi, alcatuit din liderii grupurilor parlamentare sau loctiitorii acestora), organizeaza relatiile Camerei cu Parlamentele altor state și cu organizatiile parlamentare etc. In plus, Presedintele Biroului Permanent al Senatului asigura interimatul funcției de Presedinte al Romaniei, conform art. 97 din Constitutie.

Comisiile parlamentare

Comisiile sunt organisme de lucru ale Camerelor, infiintate cu scopul de a indeplini atributiile prevazute de lege. Pentru a nu lasa loc interpretarilor abuzive, textul fundamental subliniaza necesitatea ca alcatuirea comisiilor parlamentare sa reflecte configuratia politica a fiecarei Camere. Astfel, Constituția Romaniei stabileste ca fiecare Camera isi constituie comisii permanente și poate institui comisii de ancheta sau alte comisii speciale. Camerele isi pot constitui comisii comune (art. 64, alin. 4).

Pentru fiecare comisie, numarul de locuri ce revine fiecarui grup parlamentar și deputatilor independenti este propus de Biroul Permanent al fiecarei Camere. La fel ca și componenta in Birourile Permanente ale celor doua Camere, alcatuirea comisiilor parlamentare trebuie sa se faca respectandu-se configuratia politica a Camerei, decizia luandu-se prin negocieri intre liderii grupurilor parlamentare sau prin vot, componenta lor fiind aprobata de plenul Camerei in cadrul careia se constituie.

Comisiile parlamentare joaca un rol esential in procesul de elaborare și dezbatere a proiectelor de lege, acesta fiind locul in care sunt analizate și dezbatute punct cu punct atat propunerea de proiect primita de comisia respectiva, cat și amendamentele parlamentarilor pentru respectivul proiect de lege. Raportul comisiei, cu argumentarile specialistilor care o compun, are, in majoritatea cazurilor, o importanta decisiva pentru conturarea opiniilor parlamentarilor in vederea votarii unui articol sau a proiectelor de lege in ansamblu.

Comisia sesizata in fond poate stabili un termen in care sa-i fie remise avizul sau avizele celorlalte comisii care examineaza proiectul de lege sau propunerea legistaltiva – prin consultare cu acestea și tinand cont de termenul in care Biroul Permanent i-a cerut sa-i prezinte raportul.

La invitatia Biroului Comisiilor, organizatiile neguvernamentale, asociatiile patronale, profesionale sau sindicale, reprezentantii administratiei publice centrale sau locale și ai altor persoane juridice, dar și persoane fizice pot participa la lucrarile comisiei. La propunerea membrilor comisiei, biroul comisiei poate organiza și consultari cu aceste categorii de persoane juridice și fizice interesate de subiectul dezbatut.

In cadrul fiecareia dintre Camere, functioneaza:

comisii permanente

comisii speciale

comisii de ancheta

Presedinția României

Pricipalele caracteristici

De la bun început (1990), liderul politic cel mai influent și cel mai vizibil a fost votat cu o majoritate covârșitoare în funcția de Președinte al României. Cu toate că prerogativele constituționale nu sunt foarte mari, legitimitatea populară și interesul cetățenilor pentru acest tip de alegeri a transformat alegerile prezidențiale în punctul terminus al conflictelor politice.

Ulterior, la funcția de Președinte au candidat liderii cei mai vizibili și cei mai puternici (politic) ai partidelor politice din România. Este o regulă nescrisă ca președinții partidelor politice să își asume lupta pentru Președinția României. Automat, aceste alegeri devin the heat point al conflictelor politice dintre formațiunile politice.

Adunarea Constituanta din 1991 s-a pronuntat in favoarea formei de guvernamant, republicane, și a optat in acelasi timp pentru republica semiprezidentiala. Modelul semiprezidential este rezultatul inpletirii celor doua modele prezidential (alegerea directa a sefului statului) și parlamentar (raspunderea politica a Guvernului fata de Parlament). In lume exista mai multe regimuri semiprezidentiale dar de cele mai multe ori se deosebesc intre ele. Cel romanesc se deosebeste, in special, de celelate prin posibilitatea constitutionala a asumarii de catre seful statului a unei raspunderi politice in fata Parlamentului și nu numai a unei raspunderi juridice ca in alte state (Presedintele Portugaliei raspunde penal in fata Curtii Supreme, Presedintele Frantei nu raspunde politic de actele indeplinite in exercitarea funcțiilor decat in caz de inalta tradare)

Presedintele Romaniei face parte din puterea executiva și indeplineste, in aceasta calitate, prerogativele esentiale ale puterilor ce revin prin definitie sefului statului.

Prin Constituție s-a indrodus modelul Executivului bicefal sau dualist, in sensul că puterea executiva este repartizată echilibrat Presedintelui și Guvernului. Și in acest sens sunt deosebiri fata de alte regimuri semiprezidentiale. In Romania institutia Presedintelui și Guvernul au legitimitati diferite astfel: Presedintele beneficiază de o legitimitate populară rezultat al alegerii sale prin vot direct de catre populatie, pe când Guvernul este rezultatul numirii de către Președinte a Primului Ministru și aprobarea întregii echipe guvernamentale de către Parlament.

Rolul Președintelui

Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței nationale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. (Articolul 80 – Constituția României).

Alegerea Președintelui

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Nici o persoana nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi succesive.

Durata mandatului

Mandatul Președintelui României este de 4 dar ulterior dupa revizuirea Constitutiei din 1991 s-a marit la 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. Președintele României își exercită mandatul până la depunerea juramântului de Președintele nou ales. Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. (Articolul 83 – Constituția României).

Incompatibilități și imunități

În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Președintele României se bucură de imunitate. Președintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Suspendarea din funcție

In cazul săvârșirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui. Dacă propunera de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui. (Articolul 95 – Constituția României). In acest sens, Romania a trecut in anul 2005 prin procedura suspendarii Presedintelui însă, la referendumul organizat pentru validarea sau invalidarea suspendării a dat câstig de cauza Presedintelui in functie și nu Parlamentului, producându-se astfel o ruptură de natura politica(lipsa incredrii) intre Parlament și o parte insemnata a populatiei.

Punerea sub acuzare

Camera Deputaților și Senatul, în ședința comună, cu votul a cel puțin două treimi din numarul deputaților și senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare.

Vacanța funcției

Vacanța funcției de Președinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcție, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte.

Interimatul funcției

Dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților. Pe durata interimatului nu se pot transmite mesaje adresate Parlamentului, nu poate fi dizolvat Parlamentul și nu se poate organiza referendumul. (Articolul 98 – Constituția României).

Actele Președintelui

In exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului. Decretele emise de Președintele României privind tratatele internaționale încheiate în numele României, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armatei, respingerea agresiunilor armate îndreptate împotriva țării, instituiriea stării de asediu sau stării de urgență, precum și în ceea ce privește conferirea de decorații și titluri de onoare, acordarea gradului de mareșal, de general și de amiral și în ceea ce privește acordarea grațierii individuale, se contrasemnezază de primul-ministru. Alegerile prezidențiale au fost și sunt cele mai importante alegeri din România întrucât rolul politic al Președintelui României este foarte mare, rezultatul unui cumul de factori care s-au manifestat începând cu primele zile ale noului regim democratic românesc.

Guvernul României

Prezentare generală

A. Rolul Guvernului

Este un organ central și colegial (pluripersonal) care exercita conducerea generala a administratiei publice și asigura realizarea politicii interne și externe a tarii, în temeiul atributiilor conferite prin Constitutie și legi, atributii ce se realizeaza prin forme și proceduri specifice activitatii ce o desfasoara (art. 102 alin. 1 din Constitutie și Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea și functionarea Guvernului României și a ministerelor)[1].

Rolul Guvernului este definit în art. 1 din Legea nr. 90/2001 și consta în asigurarea functionarii echilibrate și dezvoltarea sistemului national economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în conditiile promovarii intereselor nationale. Totodata, Guvernului îi mai revine rolul de a organiza executarea în concret a legilor adoptate de puterea legislativa.

B. Caracteristicile Guvernului

O prima caracteristica a Guvernului consta în faptul ca este un organ al puterii executive, caruia îi revine atributia de conducere generala a administratiei publice, dar fara sa fie o categorie distincta de aceasta din urma[2].

Componența, modul de functionare, atribuțiile și actele Guvernului au fost sumar reglementate de Constituția din 1991, care, pentru dispozitii mai amanuntite, facea trimitere la o viitoare lege organica. O asemenea lege a intervenit de abia în anul 2001. În aceasta situatie, pe baza fostului art. 151 din Constituția din 1991, potrivit caruia instituțiile republicii, existente la data intrarii ei în vigoare, ramâneau în functiune până la data constituirii celor noi, ansamblul regulilor juridice, care priveau Guvernul, au continuat sa se aplice și dupa data de 8 decembrie 1991, desi erau stabilite prin lege ordinara, Legea nr. 37/1990. Ulterior, prin efectul intrarii în vigoare a Constitutiei din 1991 la 8 decembrie 1991 unele dispozitii ale Legii nr. 37/1990 au fost abrogate ca fiindu-i contrare. Astfel, un gol legislativ s-a produs. Era necesar, conform spiritului Constitutiei din 1991, ca o lege organica sa fie adoptata în materie. În loc sa se procedeze astfel, organizarea și functionarea Guvernului a fost reglementata prin mai multe hotarâri guvernamentale, cum au fost H.G. nr. 860 din 31.12.1992 și H.G. nr. 196 din 29.04.1993, H.G. nr. 515/1993 și H.G. nr. 696/1993, H.G. nr. 520/1994. Era fără îndoială neconstituțional ca organizarea Guvernului să se faca prin acte normative inferioare legii organice, ca să nu mai amintim de faptul ca o lege, Legea nr. 37/1990, a fost modificată prin hotărâri succesive de guvern. Este grav că o autoritate publică de importanța Guvernului a funcționat, dupa intrarea în vigoare a Constituției din 1991, o lungă perioadă de timp în afara cadrului constituțional și legal stabilit de ea[3]

O a doua caracteristica a Guvernului este aceea de a fi un organ central, adică un organ a cărui competență se extinde pe întregul teritoriu al țării.

În al treilea rând, Guvernul organizează, execută și asigură realizarea politicii interne și externe a țării, exercită conducerea generală a administrației publice, ca organ colegial central al administrației publice.

În al patrulea rând, Guvernul este un organ cu competență generală, cu atribuții interesând toate sau aproape toate ramurile și domeniile (învățământ, sănătate, agricultură, industrie și comerț, etc.), fiind abilitat sa ia măsuri interesând fie ansamblul lor, fie numai pe unele dintre ele.

În sfârsit, Guvernul se mai caracterizeaza și prin poziția pe care o deține în raport cu organele administrației publice, fiind organul de conducere și coordonare a organelor centralizate de specialitate, precum și a organelor locale ale administrației publice, dar în acest ultim caz cu respectarea principiilor autonomiei și descentralizării.

C. Funcțiile Guvernului se exercita pentru realizarea Programului de Guvernare acceptat de Parlament (art. 1 alin. 5 din Legea nr. 90/2001). Aceste funcții sunt:

a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

b) funcția de reglementare, prin care se asigura elaborarea cadrului normativ și institutional necesar în vederea realizarii obiectivelor strategice;

c) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și internațional;

e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigura urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărarii, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfasoară activitatea în subordinea Guvernului sau sub autoritatea Guvernului.

D. Organizarea Guvernului

Fără a se confunda cu ministerele, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri sau miniștri delegați, în măsura în care au fost prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

Pot fi membrii ai Guvernului persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în tară, se bucura de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale(legea se refera numai la condamnari definitive) și nu se găsesc într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege (exercitarea unei alte funcții publice de autoritate, cu exceptia celei de deputat sau senator; exercitarea unei funcții de reprezentare profesională, salarială în cadrul organizațiilor cu scop comercial; exercitarea de acte de comerț, cu excepția vânzarii sau cumpărarii de acțiuni ori alte titluri de valoare; exercitarea funcției de administrator ori de cenzor la societățile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unei asemenea societati ori membru al consiliilor de administratie ale regiilor autonome, companiilor nationale și societatilor nationale; exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizatii straine, cu exceptia acelor funcții prevazute în acordurile și conventiile la care România este parte). Fără a se preciza în ce fel, legea organică consacră că starea de incompatibilitate se constată de primul-ministru, care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia[4].

Încetarea funcției de membru al Guvernului intervine prin demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, a decesului sau a demiterii. Demisia se prezinta în scris primului-ministru, se anunță public și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.

Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală(chiar și revocarea unui ministru poate însemna remaniere guvernamentală) și se face prin decret, de Presedintele României, la propunerea primului-ministru.

În cazul demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilitatii, a decesului și în alte situatii prevazute de lege, Presedintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta și declara vacanta funcției de ministru al Guvernului. Daca un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva sau averea sa a fost declarata, în tot sau în parte, ca fiind dobândita în mod ilicit, el este, de asemeni, demis de Presedinte, la propunerea primului-ministru.

În caz de remaniere guvernamentala sau vacanta a postului, numirea în functia de membru al Guvernului se face tot de Presedintele României.

Primul-ministru.

Constituția din 1991 a vazut în primul-ministru un organ care, desi participa alaturi de ceilalti ministri la deliberarile care au loc în sedintele Guvernului în vederea luarii unor hotarâri obligatorii, totusi exercita, în temeiul ei, o serie de atributii proprii[5].

Astfel de atributii, pe care le exercita individual, adica fara sa aiba nevoie de concursul celorlalti ministri pot fi: formarea Guvernului prin prezentarea listei acestuia în sedinta comuna a corpurilor legiuitoare, prezentarea în fata Parlamentului a programului Guvernului; conducerea Guvernului și coordonarea activitatii membrilor acestuia; convocarea și conducerea sedintelor Guvernului; prezentarea de rapoarte și de declaratii în fata Parlamentului cu privire la politica Guvernului; semnarea hotarârilor și ordonantelor Guvernului; contrasemnarea decretelor Presedintelui Republicii în cazurile prevazute de Constitutie etc.

Primul-ministru numeste și elibereaza din functie: conducatorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu exceptia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, respectiv, prevazute în lista Guvernului prezentata Parlamentului și învestita cu votul de încredere al acestuia; secretarul general (daca nu face parte din Guvern cu rang de ministru) și secretarii generali adjuncti; personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru, secretarii de stat, alte persoane care îndeplinesc funcții publice, unde prevede legea[6].

În cazul aparitiei unor probleme operative, primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interguvernamentale.

Pentru caracterizarea pozitiei primului-ministru în cadrul ansamblului aparatului executiv este semnificativ faptul ca este suficient ca una din situatiile care duc la încetarea mandatului lui sa fi intervenit pentru ca întregul Guvern sa fie considerat demis și procedura de formare a unui nou Guvern sa se deschida[7]. Art. 8 al Legii nr. 37/1990, abrogata, prevedea ca Guvernul îsi constituirea un birou executiv pentru rezolvarea problemelor curente și urmarirea aducerii la îndeplinire a masurilor dispuse de Guvern. O astfel de dispozitie nu mai exista în Legea nr. 90/2001.

Aparatul de lucru al Guvernului

Potrivit art. 20 al Legii nr. 90/2001, modificata prin O.U.G. nr. 64 din 28 iunie 2003[8] și Hotarârii Guvernului nr. 746 din 31 iulie 2003[9], în vederea exercitarii atributiilor ce-i revin pe baza Constitutiei, a legilor și ordonantelor, a hotarârilor în vigoare se organizeaza aparatul de lucru al Guvernului, în care functioneaza, aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atributii speciale (compartimente pentru monitorizarea marilor programe de interes national).

În directa coordonare a primului-ministru se afla Administratia Nationala a

Rezervelor de Stat, A.P.A.P.S., Autoritatea Nationala de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, s.a.[10]

Aparatul de lucru al primului-ministru este o structura organizatorica fara personalitate juridica, alcatuita din corpul consilierilor primului-ministru, cabinetul primului-ministru, cancelaria primului-ministru, și alte compartimente stabilite prin

legea organica de organizare. Atributiile și organizarea aparatului de lucru se stabilesc prin decizia primului-ministru. Pe lânga aparatul de lucru al primului-ministru îsi desfasoara activitatea Comisia anti-saracie și promovare a incluziunii sociale – C.A.S.P.I.S.

Secretariatul General al Guvernului functioneaza ca structura în cadrul aparatului de lucru al Guvernului și asigura derularea operatiunilor tehnice aferente actelor de guvernare și rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activitatii Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fata instantelor judecatoresti. Secretariatul General al Guvernului este condus de ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, ajutat de unul sau mai multi secretari de stat numiti prin decizie a primului-ministru[11]. În coordonarea Secretariatului General al Guvernului este Departamentul pentru relatii Interetnice.

Departamentul este o structura organizatorica în aparatul de lucru al Guvernului, subordonat primului-ministru, fara personalitate juridica și unitati în subordine, care are rol de coordonare și sinteza în domenii de interes general, în conformitate cu atributiile Guvernului. Conducatorul departamentului va fi un demnitar care nu are calitatea de ordonator de credite. În subordinea primului-ministru sunt urmatoarele departamente: Departamentul pentru Analiza Institutionala și Sociala, Departamentul de Politici Sociale, Departamentul de Politici Economice, Departamentul pentru Relatii Interetnice, etc. Secretarii de stat sau subsecretarii de stat, care asigura conducerea departamentelor sunt numiti prin decizie de primul-ministru și emit numai ordine cu caracter individual.

Numarul maxim de posturi în aparatul de lucru al Guvernului este de 370, exclusiv demnitarii și posturile aferente cabinetului primului-ministru și cabinetului ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.

La intrarea în vigoare a Constitutiei din 1991, se punea întrebarea daca art. 17 din Legea nr. 37/1990, potrivit careia secretarul general al Guvernului era numit și eliberat din functie de primul-ministru era sau nu abrogata. Conform Legii nr. 37/1990, secretarul general al Guvernului avea rang de ministru și era membru al Guvernului, participând la sedintele acestuia si, ca atare, numirea lui în functie era de competenta Presedintelui Republicii, ce trebuia sa se faca cu respectarea procedurii prevazute de art. 85 al Constitutiei. Daca aceasta dispozitie a Legii nr. 37/1990 nu ar fi fost considerata abrogata și secretarul Guvernului ar fi fost numit tot de primul-ministru, el nu ar fi dispus de drept de vot în sedintele Guvernului, nefiind numit ca membru al acestuia de catre Presedintele Republicii pe baza învestiturii date de Parlament. Aceasta dilema a fost înlaturata prin Hotarârea Parlamentului pentru acordarea încrederii Guvernului nr. 39 din 28 decembrie 2000[12] prin care a fost investit ministrul pentru Coordonarea Secretariatului General al Guvernului și numit în consecinta prin decret de Presedintele României[13], practica perpetuata și în Hotarârea Parlamentului nr. 16/2003[14].

Rolul, caracteristicile, funcțiile, organizarea și durata Guvernului

A. Rolul Guvernului

Este un organ central și colegial (pluripersonal) care exercita conducerea generala a administratiei publice și asigura realizarea politicii interne și externe a tarii, în temeiul atributiilor conferite prin Constitutie și legi, atributii ce se realizeaza prin forme și proceduri specifice activitatii ce o desfasoara (art. 102 alin. 1 din Constitutie și Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea și functionarea Guvernului României și a ministerelor)[1].

Rolul Guvernului este definit în art. 1 din Legea nr. 90/2001 și consta în asigurarea functionarii echilibrate și dezvoltarea sistemului national economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în conditiile promovarii intereselor nationale. Totodata, Guvernului îi mai revine rolul de a organiza executarea în concret a legilor adoptate de puterea legislativa.

B. Caracteristicile Guvernului

O prima caracteristica a Guvernului consta în faptul ca este un organ al puterii executive, caruia îi revine atributia de conducere generala a administratiei publice, dar fara sa fie o categorie distincta de aceasta din urma[2].

Componenta, modul de functionare, atributiile și actele Guvernului au fost sumar reglementate de Constituția din 1991, care, pentru dispozitii mai amanuntite, facea trimitere la o viitoare lege organica. O asemenea lege a intervenit de abia în anul 2001. În aceasta situatie, pe baza fostului art. 151 din Constituția din 1991, potrivit caruia institutiile republicii, existente la data intrarii ei în vigoare, ramâneau în functiune pâna la data constituirii celor noi, ansamblul regulilor juridice, care priveau Guvernul, au continuat sa se aplice și dupa data de 8 decembrie 1991, desi erau stabilite prin lege ordinara; Legea nr. 37/1990. Ulterior, prin efectul intrarii în vigoare a Constitutiei din 1991 la 8 decembrie 1991 unele dispozitii ale Legii nr. 37/1990 au fost abrogate ca fiindu-i contrare. Astfel, un gol legislativ s-a produs. Era necesar, conform spiritului Constitutiei din 1991, ca o lege organica sa fie adoptata în materie. În loc sa se procedeze astfel, organizarea și functionarea Guvernului a fost reglementata prin mai multe hotarâri guvernamentale, cum au fost H.G. nr. 860 din 31.12.1992 și H.G. nr. 196 din 29.04.1993, H.G. nr. 515/1993 și H.G. nr. 696/1993, H.G. nr. 520/1994. Era fara îndoiala neconstitutional ca organizarea Guvernului sa se faca prin acte normative inferiore legii organice, ca sa nu mai amintim de faptul ca o lege, Legea nr. 37/1990, a fost modificata prin hotarâri succesive de guvern. Este grav ca o autoritate publica de importanta Guvernului a functionat, dupa intrarea în vigoare a Constitutiei din 1991, o lunga perioada de timp în afara cadrului constitutional și legal stabilit de ea[3].

O a doua caracteristica a Guvernului este aceea de a fi un organ central, adica un organ a carui competenta se extinde pe întregul teritoriu al tarii.

În al treilea rând, Guvernul organizeaza, executa și asigura realizarea politicii interne și externe a tarii, exercita conducerea generala a administratiei publice, ca organ colegial central al administratiei publice.

În al patrulea rând, Guvernul este un organ cu competenta generala, cu atributii interesând toate sau aproape toate ramurile și domeniile (învatamânt, sanatate, agricultura, industrie și comert, etc.), fiind abilitat sa ia masuri interesând fie ansamblul lor, fie numai pe unele dintre ele.

În sfârsit, Guvernul se mai caracterizeaza și prin pozitia pe care o detine în raport cu organele administratiei publice, fiind organul de conducere și coordonare a organelor centralizate de specialitate, precum și a organelor locale ale administratiei publice, dar în acest ultim caz cu respectarea principiilor autonomiei și descentralizarii.

C. Funcțiile Guvernului se exercita pentru realizarea Programului de Guvernare acceptat de Parlament (art. 1 alin. 5 din Legea nr. 90/2001). Aceste funcții sunt:

a) functia de strategie, prin care se asigura elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

b) functia de reglementare, prin care se asigura elaborarea cadrului normativ și institutional necesar în vederea realizarii obiectivelor strategice;

c) functia de administrare a proprietatii statului, prin care se asigura administrarea proprietatii publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) functia de reprezentare, prin care se asigura, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și international;

e) functia de autoritate de stat, prin care se asigura urmarirea și controlul aplicarii și respectarii reglementarilor în domeniul apararii, ordinii publice și sigurantei nationale, precum și în domeniile economic și social și al functionarii institutiilor și organismelor care îsi desfasoara activitatea în subordinea Guvernului sau sub autoritatea Guvernului.

D. Organizarea Guvernului

Fara a se confunda cu ministerele, Guvernul este alcatuit din prim-ministru, ministri sau ministri delegati, în masura în care au fost prevazuti în lista Guvernului prezentata Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

Pot fi membrii ai Guvernului persoanele care au numai cetatenia româna și domiciliul în tara, se bucura de exercitiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnari penale (legea se refera numai la condamnari definitive) și nu se gasesc într-unul din cazurile de incompatibilitate prevazute de lege (exercitarea unei alte funcții publice de autoritate, cu exceptia celei de deputat sau senator; exercitarea unei funcții de reprezentare profesionala, salarială în cadrul organizatiilor cu scop comercial; exercitarea de acte de comert, cu exceptia vânzarii sau cumpararii de actiuni ori alte titluri de valoare; exercitarea funcției de administrator ori de cenzor la societatile comerciale sau de reprezentant al statului în adunarile generale ale unei asemenea societati ori membru al consiliilor de administratie ale regiilor autonome, companiilor nationale și societatilor nationale; exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizatii straine, cu exceptia acelor funcții prevazute în acordurile și conventiile la care România este parte). Fara a se preciza în ce fel, legea organica consacra ca starea de incompatibilitate se constata de primul-ministru, care va dispune masurile necesare pentru încetarea acesteia[4].

Încetarea funcției de membru al Guvernului intervine prin demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, a decesului sau a demiterii. Demisia se prezinta în scris primului-ministru, se anunta public și devine irevocabila din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.

Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentala (chiar și revocarea unui ministru poate însemna remaniere guvernamentala) și se face prin decret, de Presedintele României, la propunerea primului-ministru.

În cazul demisiei, pierderii drepturilor electorale, incompatibilitatii, decesului și în alte situatii prevazute de lege, Presedintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta și declara vacanța funcției de ministru al Guvernului.

Daca un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva sau averea sa a fost declarata, în tot sau în parte, ca fiind dobândita în mod ilicit, el este, de asemenea, demis de Presedinte, la propunerea primului-ministru.

În caz de remaniere guvernamentala sau vacanta a postului, numirea în functia de membru al Guvernului se face tot de către Presedintele României.

Primul-ministru.

Constituția din 1991 a vazut în primul-ministru un organ care, desi participa alaturi de ceilalti ministri la deliberarile care au loc în sedintele Guvernului în vederea luarii unor hotarâri obligatorii, totusi exercita, în temeiul ei, o serie de atributii proprii[5].

Astfel de atributii, pe care le exercita individual, adica fara sa aiba nevoie de concursul celorlalti ministri pot fi: formarea Guvernului prin prezentarea listei acestuia în sedinta comuna a corpurilor legiuitoare, prezentarea în fata Parlamentului a programului Guvernului; conducerea Guvernului și coordonarea activitatii membrilor acestuia; convocarea și conducerea sedintelor Guvernului; prezentarea de rapoarte și de declaratii în fata Parlamentului cu privire la politica Guvernului; semnarea hotarârilor și ordonantelor Guvernului; contrasemnarea decretelor Presedintelui Republicii în cazurile prevazute de Constitutie etc.

Primul-ministru numeste și elibereaza din functie: conducatorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu exceptia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, respectiv, prevazute în lista Guvernului prezentata Parlamentului și învestita cu votul de încredere al acestuia; secretarul general (daca nu face parte din Guvern cu rang de ministru) și secretarii generali adjuncti; personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru, secretarii de stat, alte persoane care îndeplinesc funcții publice, unde prevede legea[6].

În cazul aparitiei unor probleme operative, primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interguvernamentale.

Pentru caracterizarea pozitiei primului-ministru în cadrul ansamblului aparatului executiv este semnificativ faptul ca este suficient ca una din situatiile care duc la încetarea mandatului său sa fi intervenit pentru ca întregul Guvern sa fie considerat demis și procedura de formare a unui nou Guvern sa se deschida[7].

Art. 8 al Legii nr. 37/1990, abrogata, prevedea ca Guvernul îsi constituirea un birou executiv pentru rezolvarea problemelor curente și urmarirea aducerii la îndeplinire a masurilor dispuse de Guvern. O astfel de dispozitie nu mai exista în Legea nr. 90/2001.

E. Durata Guvernului

Durata mandatului presupune perioada în care îsi desfasoara Guvernul numit activitatea.

Constituția prevede ca Guvernul în ansamblul sau și fiecare ministru în parte îsi exercita mandatul începând de la data depunerii juramântului. Aceasta prevedere presupune ca mandatul unora din membrii Guvernului sa nu coincida cu mandatul Guvernului. O asemenea situatie poate interveni, o data ce Constituția arata ca, ori de câte ori are loc o remaniere ministeriala, Presedintele Republicii, la propunerea primului-ministru, numeste un ministru. Constituția în art. 110 prevede ca încheierea mandatului are loc fie cu data validarii alegerilor generale pentru un nou Parlament, fie cu data demiterii Guvernului.

Atribuțiile Guvernului

Guvernul exercita conducerea generala a activitatii executive pe întregul teritoriu al statului, și prin urmare Guvernului îi revin numeroase atributii. Cele mai importante atributii sunt prevazute de Constitutie, iar altele de Legea nr. 90/2001 sau de alte acte normative și de regulamentele de functionare ale Camerelor Parlamentului.

A. Atributii ale Guvernului prevazute de Constitutie:

a) În domeniul politicii interne

asigura realizarea politicii interne, potrivit programului sau de guvernamânt, aprobat de Parlament (art. 102 alin. 1);

exercita conducerea generala a administratiei publice (art. 102 alin. 1);

exercita initiativa legislativa (art. 74);

elaboreaza anual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurarilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobarii Parlamentului (art. 138 alin. 2);

prezinta informatiile și documentele cerute de Camera deputatilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin presedintii acestora (art. 111 alin. 1);

raspunde la întrebarile și interpelarile formulate în Parlament de deputati sau senatori (art. 112 alin. 1);

daca este cazul, îsi angajeaza raspunderea în fata Camerei Deputatilor și a Senatului, în sedinta comuna (art. 114);

în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Presedinte al României, Guvernul organizeaza alegeri pentru un nou Presedinte (art. 97 alin. 2);

guvernul, cu avizul Curtii de Conturi, poate înfiinta organe de specialitate în subordinea ministerelor, daca legea îi recunoaste aceasta competenta (art. 117 alin. 2);

numeste câte un prefect în fiecare judet și în municipiul Bucuresti (art. 123 alin. 2); sesizeaza Curtea Constitutionala în vederea exercitarii de catre ea a controlului constitutionalitatii legilor anterior promulgarii lor (art. 146 lit. a);

poate propune Presedintelui revizuirea Constitutiei (art. 150 alin. 1).

b) În domeniul politicii externe

asigura realizarea politicii externe, potrivit programului sau de guvernare, aprobat de Parlament (art. 102 alin. 1);

negociaza încheierea tratatelor internationale (art. 91 alin. 1);

propune Presedintelui Republicii acreditarea și rechemarea reprezentantilor diplomatici ai României (art. 91 alin. 2);

propune Presedintelui României înfiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangurilor misiunilor diplomatice (art. 91 alin. 2).

B. Atributii prevazute de Legea nr. 90/2001, de alte legi sau de regulamentele de functionare ale Camerelor Parlamentului

Încercând sa reglementeze sistematic atributiile Guvernului, Legea nr. 90/2001 le-a enumerat în cadrul art. 11, lit. a-r.

Unele din prevederile a acestui articol se regasesc în prevederile constitutionale, altele sunt dezvoltate sau precizate.

Enumerarea atributiilor Guvernului cuprinsa și în Legea nr. 90/2001 nu este limitativa. Legea nr. 90/2001, enumera atributiile Guvernului și adauga o clauza generala (art. 11 lit. s), potrivit careia acest organ îndeplineste și orice alte atributii prevazute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului. De exemplu, potrivit art. 6 al Legii nr. 68/1992, Guvernul stabileste data alegerilor pentru camera Deputatilor, Senat, Presedintele Republicii; art. 130 alin. 3 al Legii nr. 215/2001 prevede ca numirea și eliberarea din functie a prefectilor se face de Guvern etc. De asemenea, regulamentele celor doua camere ale Parlamentului cuprind dispozitii în aceasta materie (de exemplu art. 90 al Regulamentului Camerei Deputatilor și art. 83 al Regulamentului Senatului prevad ca Guvernul are dreptul de a prezenta amendamente).

Actele juridice ale Guvernului

Atributiile Guvernului se pot îndeplinii prin acte juridice transpuse în manifestari de vointa facute în scopul de a produce efectele juridice prevazute de lege și a caror realizare este garantata prin forta de constrângere a statului, adica prin acte juridice.

Actele juridice adoptate de Guvern pot fi: hotarâri și ordonante. La rândul lor sunt:

a) cu caracter normativ; și

b) cu caracter individual.

În activitatea sa Guvernul poate emite și acte cu caracter politic (declaratii, apeluri), care însa nu produc efecte juridice. Prin actele sale politice Guvernul îsi exprima pozitia sa fata de anumite evenimente interne sau internationale[15].

În articolul 108 din Constitutie se arata ca Guvernul adopta hotarâri și ordonante, fara sa faca referiri și la emiterea altor acte. În articolul 26 din Legea nr. 90/2001 se prevede ca Guvernul adopta hotarâri și ordonante. Într-o opinie exprimata în literatura juridica se afirma ca Guvernul adopta numai hotarâri și ordonante, ceea ce exclude categoria regulamentelor din rândul actelor juridice ce pot fi adoptate de catre acesta. Aceasta opinie pare sa fie confirmata de practica normativa care a aplicat procedeul tehnic al aprobarii regulamentelor prin hotarâre de Guvern.

Puterea de reglementare generala nu apartine primului-ministru, asa cum se sustine într-o opinie, ci Guvernului, ca organ colegial, ce îsi îndeplineste rolul sau stabilit de Constitutie (art. 102). În consecinta, prevederea cuprinsa în art. 6 alin. 1 din Legea nr. 37/1990 (abrogata), în virtutea careia hotarârile și regulamentele se adoptau cu acordul primului-ministru, trebuia a fi reconsiderata în lumina textelor constitutionale, în sensul ca, potrivit art. 150 alin. 1 din Constituția din 1991, revizuita, aceasta dispozitie a fost practic abrogata ea fiind contrara actului fundamental. Dar, dupa o opinie, acest acord al primului-ministru ar fi și în prezent necesar. Aceasta opinie nu este conforma cu spiritul constitutiei care permite ca hotarâri și ordonante sa fie adoptate cu respectarea cvorumului chiar și în absenta primului-ministru, fiind semnate de ministrul care îi tine locul. Practica normativa a Guvernului a demonstrat, contrar acestei opinii, ca, semnarea hotarârilor nu constituie un drept exclusiv al primului-ministru, acest lucru putând sa-l faca oricare dintre ministri, care în absenta sa îl înlocuiesc. Cu toate acestea, în textul art. 27 din Legea nr. 90/2001 se arata ca Guvernul adopta hotarârile și ordonantele în prezenta majoritatii membrilor sai, prin consens, iar atunci când nu se realizeaza consensul, hotaraste primul-ministru. Practic, primul-ministru a fost înzestrat cu un drept de veto, care nu poate fi exercitat în lipsa lui, de un alt membru, cu rol de înlocuitor al acestuia în cazul absentei.

Hotarârile se emit pentru organizarea executarii legilor (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 90/2001).

Ordonantele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în cazuri exceptionale, se emit ordonante de urgenta, potrivit art. 114 alin. 4 din Constitutie.

Metodologia de elaborare și înaintare la Guvern a proiectelor de hotarâri și ordonante este descrisa în H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului[16].

În cazul încetarii mandatului sau, în conditiile prevazute de Constitutie, Guvernul, pâna la depunerea juramântului noului Guvern, poate emite acte cu caracter individual sau normativ, dar numai necesare administrarii treburilor publice si, fara a promova politici noi. Dar, în aceasta perioada Guvernul nu poate emite ordonante și nu poate initia proiecte de lege (art. 26 alin. 3).

Primul ministru poate emite decizii (art. 19 din Legea nr. 90/2001), care pot avea caracter individual sau normativ. Profesorul Tudor Draganu spune ca deciziile primului ministru pot avea și un caracter normativ deoarece potrivit art. 18 din Legea nr. 37/1990 pentru organizarea interna a Guvernului aceasta "îndeplineste atributiile sale putând emite decizii cu caracter individual sau privind organizarea interna a guvernului". În general, în literatura juridica, marea majoritate a autorilor afirma ca deciziile au numai un caracter individual. Opinia profesorului Tudor Draganu pare a fi sustinuta și prin prevederile art. 3 alin. 4 din H.G. nr. 765/2002 în care se arata ca atributiile și structura organizatorica ale aparatelor de lucru ale primului-ministru se stabilesc prin decizia acestuia care, poate, în opinia noastra, avea numai un caracter normativ.

De altfel, faptul ca primul-ministru poate emite acte juridice cu caracter normativ și individual este cu atât mai mult de apreciat cu cât în exercitarea atributiilor care îi revin ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului acesta poate emite ordine și instructiuni, evident acte care au un caracter normativ (art. 7 alin. 3 din H.G. nr. 746/2003). Pe de alta parte legiuitorul distinge ca în exercitarea atributiilor sale conducatorul departamentului nu poate emite decât ordine cu caracter individual (art. 10 alin. 5 din H.G. nr. 746/2003).

Hotărârile Guvernului

1. Notiuni. Definitie.

Hotarârea Guvernului constituie instrumentul de transpunere și de realizare în practica sociala a atributiilor acestuia de aplicare a dispozitiilor constitutionale și ale altor legi, în virtutea unui program acceptat de reprezentanta nationala. Hotarârea, nu este altceva decât expresie a manifestarii de vointa a organului colegial, facuta cu scopul de a produce anumite efecte juridice, urmarite de organul administrativ suprem, nu este altceva decât un act administrativ de autoritate ce poate interveni, în orice domeniu, ramura sau sector de activitate, deoarece Guvernul are o competenta materiala generala.

Hotarârile Guvernului au caracter individual sau normativ. Din punct de vedere material hotarârea normativa este, ca și legea, un act juridic normativ prin care se creeaza, modifica sau sting pe cale generala și impersonala drepturi și obligatii.

Hotarârea este considerata în doctrina juridica ca expresie a unei competente originare a Guvernului, ce îsi are izvorul în Constitutie, tipica pentru rolul acestuia de autoritate publica a puterii executive, întrucât are ca scop executarea legilor.

Constituția din 1991, precizeaza expres domeniile în care numai legea poate actiona, lasând libere alte domenii de raporturi sociale reglementarii autoritatii administrative. Aceasta interventie de reglementare normativa a Guvernului poate fi oricând înlaturata prin efectul abrogator sau modificator al unui act normativ cu o forta juridica superioara.

Dar pentru a nu înlocui "domnia legii" cu "domnia reglementarii administrative autonome", Adunarea constituanta si-a luat unele masuri de contracarare. Astfel, în primul rând, ea a subordonat unor conditii restrictive exercitiul delegarii legislative iar, în al doilea rând, a stipulat ca singura autoritate legislativa este Parlamentul

Dupa obiectul lor reglementare hotarârile Guvernului se pot clasifica:

a) Hotarâri care sunt emise la initiativa legii, prin care se stabilesc reguli juridice de organizare a aplicarii legii și de punere a ei în executare. Aceste hotarâri nu pot crea obligatii noi și nici sa stabileasca raporturi neprevazute în lege. Aceste hotarâri mai sunt denumite complementare, deoarece însusi textul legii cere elaborarea unui act administrativ normativ de detaliere a normei cadru din lege.

b) Hotarârile pot fi și spontane, atunci când Guvernul dezvolta reguli cuprinse în lege din proprie initiativa fara sa i se ceara expres acest lucru.

c) Hotarârile autonome care reglementeaza primar raporturi juridice în diferite domenii, nerezervate legii sau care nu au facut obiectul unei reglementari prin lege.

d) Hotarâri prin care se aproba regulamente, instructiuni, norme metodologice. În acest caz, regulamentele pot fi elaborate de Guvern, ministere sau alte organe de specialitate sau autoritati publice centrale, iar odata cu adoptarea lor pe aceasta cale, dobândesc caracterul și forta juridica a hotarârilor cu caracter normativ ale Guvernului.

Conditii de valabilitate ale hotarârilor de Guvern

Asa cum am aratat, hotarârea poate fi emisa de Guvern numai în limitele competentei conferite de Constitutie și de lege. Guvernul nu poate interveni normativ în domeniile rezervate legii sau în care raporturile sociale au fost deja reglementate printr-o lege. Este cert ca prin hotarâre de Guvern nu pot fi reglementate raporturi juridice din domeniul dreptului penal, nu se pot stabili competente vreunei instante, tot asa cum nu se pot institui jurisdictii speciale.

Materiile rezervate legii sunt interzise interventiei puterii executive prin hotarâri autonome, nu însa și celor complementare, la initiativa legii (de exemplu în domeniul învatamântului, privind raporturile de munca, sindicatele și protectia sociala).

Ori de câte ori, puterea executiva, în lipsa legii, va încerca sa statueze în domeniile rezervate legii, va da nastere unor hotarâri neconstitutionale și vadit ilegale, care vor putea fi supuse controlului instantelor judecatoresti. Aceasta regula se impune cu atât mai mult cu cât este de principiu ca puterea legislativa, nu poate sa-si delege puterile sale, nici prin lege organica și nici prin lege ordinara, în afara exceptiilor limitativ prevazute în art. 114 din Constitutie, atributiile sale de legiferare în nici un domeniu.

De aici consecinta ca hotarârea trebuie sa fie conforma, în ceea ce priveste continutul ei, cu Constituția și cu dispozitiile legale în vigoare. Legea "este masura autoritatii regulamentare"[17]. Practic legile instituie limitele juridice ale puterii normative ale executivului. Aceasta limitare îsi are explicatia în principiul superioritatii ierarhice a legii asupra oricarui act normativ al puterii executive. O forma de limitare a puterii normative a executivului ar putea consta și în interventia puterii legiuitoare într-un domeniu nerezervat ei, situatie care împiedica Guvernul de a mai interveni pe cale autonoma, printr-o hotarâre, iar în cazul în care acel domeniu pâna la acea data era reglementat prin hotarâre, aceasta este abrogata (fie expres, fie tacit).

Chiar și atunci când legea invita Guvernul sa elaboreze o hotărâre complementara, aceasta împrejurare nu îi atribuie o putere mai larga, decât cea care îi revine pe baza Constitutiei, ci dimpotriva, este de natura sa-i limiteze exercitiul puterii normative la un obiect determinat.

Prin hotarârile normative nu se poate deroga sau adauga la lege, nu se poate interveni în domeniul legilor ordinare sau organice, iar o hotarâre care prevede masuri neprevazute de lege, este valabila, numai atâta timp "cât nu contrazice litera sau spiritul legii".

Cu atât mai mult, prin hotarâre normativa a Guvernului nu se poate modifica legea. Cu toate acestea, în practica, interventia Guvernului "în organizarea și executarea legii" poate sa aiba drept rezultat, fie prin "detalierea" pe care o face, fie prin continutul dispozitiilor pe care le cuprinde, vadit contrare vointei legiuitorului, modificarea implicita a legii. Aceasta este o încalcare flagranta a principiului suprematiei legii. De exemplu, în art. 1 din Hotarârea Guvernului nr. 105/10 aprilie 1997 se prevede expres ca, începând cu anul 1997, valoarea de intrare a mijloacelor fixe, prevazuta la art. 3 alin. 2 din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, se majoreaza de la 200.000 lei la 1.000.000 lei. Aceasta modificare în nici un caz nu se putea face prin hotarârea Guvernului, cu numai printr-un act juridic de aceeasi valoare juridica, ca legea. La orice act administrativ normativ, hotarârea trebuie sa fie elaborata și emisa în forma și procedura prevazuta de lege.

Actele normative ale Guvernului îmbraca indiscutabil forma scrisa, fiind o conditie de valabilitate ce decurge din faptul ca obligativitatea publicarii lor este prevazuta de Constitutie și de lege.

Ordonanțele Guvernului

Delegarea legislativa

Potrivit art. 61 alin. 1 din Constituția României, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. Constituția nu exacerbeaza principiul separatiei puterilor în stat, asa cum el a fost proclamat de Montesquieu, ci mai degraba propune o "separatie prin colaborare". Sub imperiul necesitatii unor actiuni social-economice urgente, mai ales într-o perioada de tranzitie spre o economie echilibrata și asezata pe baza acumularii de capital, este posibil ca o imixtiune a executivului în sfera activitatii legislative sa devina indispensabila și sa aiba loc în limitele, destul de "elastice", fixate de Constitutie. De fapt, aplicarea în practica a teoriei "colaborarii puterilor în stat" nu înseamna altceva decât începutul imixtiunii puterii executive în atributiile celei legislative, fara însa ca aceasta sa duca la "limitarea sau suprimarea celorlalte puteri", precum și instituirea unui control al Parlamentului asupra executivului.

Aceasta mandatare speciala a executivului, poarta în termeni constitutionali denumirea de "delegare legislativa" (art. 115 din Constitutie). "Delegarea legislativa semnifica împuternicirea, pe timp limitat, a unei alte autoritati decât cea legiuitoare sa exercite prerogativele legislative".

Delegarea legislativa înseamna de fapt abilitarea temporara și conditionata a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a caror valoare juridica este egala cu a legii ordinare, cu conditia de a fi emise în conformitate cu prevederile constitutionale și a legilor organice în vigoare în momentul emiterii lor.

În exercitarea atributiilor sale de realizare a politicii interne și externe a tarii și de exercitare a conducerii generale a administratiei publice, Guvernul poate emite acte juridice cu caracter normativ, denumite hotarâri, ordonante și regulamente. Daca hotarârile se adopta pentru organizarea executarii legilor, ordonantele se emit, fie în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în conditiile prevazute de aceasta și numai în domenii care nu fac obiectul legilor organice, fie în cazuri exceptionale, chiar în lipsa unei astfel de legi de abilitare, dar cu aprobarea ulterioara a Parlamentului. Articolele 108 și 115 din Constituția României consacra regimul delegarii legislative, separat de reglementarea starii de asediu și a starii de urgenta.

Delegarea legislativa este consacrata de Constitutie (art. 115) dar ea nu opereaza de la sine, ci numai prin legea de abilitare. Spre deosebire de aceasta, ordonantele de urgenta se caracterizeaza prin faptul ca sunt emise în baza unei autoritati proprii a Guvernului, conferita de Constitutie, fara a mai fi nevoie de o mandatare expresa cuprinsa într-o lege speciala de abilitare. El este cunoscut și în alte tari, mai ales în cele care fac parte din sistemul tarilor cu constitutii rigide. În sistemul tarilor cu constitutii suple, cum ar Anglia, un astfel de mandat constitutional nu apare ca fiind necesar, întrucât puterile parlamentului nu sunt limitate prin norme juridice cu o valoare superioara legilor ordinare, astfel încât el poate sa delege oricând, guvernului, oricare din atributiile sale pentru a face fata unei eventuale stari exceptionale

Natura juridica a ordonantelor

Ordonantele sunt acte juridice, de regula cu caracter normativ, emise de Guvern, care reglementeaza primar unele raporturi social-economice, sau modifica, completeaza, abroga unele norme juridice, dar numai într-un "domeniu susceptibil de legiferare" prin lege ordinara sau într-un "domeniu legiferat" printr-o asemenea lege și în care poate actiona forta de reglementare a unei legi ordinare.

Problema naturii juridice a ordonantelor este viu discutata în literatura juridica. Unii autori, fara a face o distinctie, considera ca ordonanta are un caracter specific de act administrativ, adoptata în baza unei delegari legislative acordate de Parlament și în anumite conditii fara abilitare prealabila a Parlamentului. Alti autori, încearca sa nuanteze, sustinând ca, desi suntem în prezenta unor acte normative ale Guvernului care, desi au caracter legislativ, ordonanta nu-si pierde caracterul de act administrativ, ca orice alt act juridic al guvernului, dar o data cu aprobarea ordonantei prin lege de catre Parlament, aceasta trece din sfera actelor executivului în sfera actelor legislativului. Prin urmare, de la data publicarii, ordonanta exista ca act normativ administrativ, iar de la data ratificarii de catre Parlament, aceasta nu mai poate fi modificata sau abrogata decât prin lege.

Având în vedere natura juridica a organului emitent, ordonantele nu pot fi considerate decât acte administrative. Dar, în functie de procedura prevazuta cu ocazia adoptarii lor, ordonantele fie îsi pastreaza caracterul de act administrativ normativ, atunci când ele nu trebuie aprobate de Parlament, fie prin absorbtie, capata caracter de lege o data cu aprobarea lor de Parlament.

Astfel, ordonantele care au nevoie de aprobarea Parlamentului, ramân acte administrativ normative, dar au valoarea juridica a unei legi ordinare, si, ca atare, pot fi modificate sau abrogate dupa intrarea în vigoare numai printr-o alta ordonanta, emisa conform Constitutiei, printr-o lege ordinara sau printr-o lege organica. Tocmai pe considerentul ca sunt acte administrative normative, aceste ordonante ar putea fi controlate de instantele de drept comun și de contencios administrativ, pe calea exceptiei de ilegalitate când contravin unei legi organice deoarece în aceasta situatie "ordonantele Guvernului se analizeaza ca acte normative pe care Constituția nu le mai asimileaza, caci Constituția nu permite ca legile organice sa fie modificate, abrogate sau suspendate prin ordonante guvernamentale".

De aici concluzia ca, ordonantele emise în baza unei legi de abilitare nu pot actiona ca legi speciale fata de legile organice, însa au acest caracter și produc efecte fata de legile ordinare. Acelasi tratament este valabil și în cazul ordonantelor de urgenta, astfel ca întotdeauna specialia generalibus derogat. Potrivit art. 146 lit. d din Constitutie aceste ordonante pot fi supuse controlului Curtii Constitutionale pe calea exceptiei de neconstitutionalitate.

În cazul ordonantelor supuse aprobarii Parlamentului, fie ca aceasta este ceruta prin legea de abilitare, fie de Constitutie, cum sunt cele de urgenta, daca sunt aprobate (inclusiv cu modificari), continutul lor este absorbit de legea de aprobare, dobândind astfel valoarea juridica de lege. În cazul respingerii lor prin lege (art. 115 alin. 7 din Constitutie), ordonantele nu mai devin legi, ramân acte administrative normative care îsi înceteaza efectele pe data intrarii în vigoare a legii prin care au fost respinse. Chiar respinse, ele produc efecte juridice pentru timpul cât au fost în vigoare.

În literatura juridica franceza se arata ca pâna când Parlamentul statueaza asupra proiectului de ratificare, ordonantele îsi conserva natura lor proprie de acte ale puterii executive. Ratificarea are drept efect sa confere ordonantei natura juridica a unei legi.

Raspunderea Guvernului

Guvernul, în întregul sau, și fiecare dintre membrii acestuia, sunt obligati sa îsi îndeplineasca mandatul, cu respectarea Constitutiei și a legilor tarii, precum și a programului de guvernare acceptat de Parlament.

Sunt membri ai Guvernului primul-ministru, ministri și ministri delegati, numiti de Presedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Cadrul juridic privind responsabilitatea ministeriala este oferit de Constitutie și de Legea nr. 115/1999[19 cu modificarile ulterioare

Raspunderea Guvernului este una politica și juridica.

a) Raspunderea politica

Ca urmare a votului de încredere acordat Guvernului de Parlament, cu prilejul învestiturii, acesta are o raspundere politica numai în fata Camerelor. La rândul lui, fiecare membru al Guvernului, raspunde politic în mod solidar cu ceilalti membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia (art. 31 din Legea nr. 90/2001).

Atât Guvernul cât și fiecare dintre membrii sai sunt obligati sa raspunda la întrebarile sau la interpelarile formulate de deputati sau senatori, în termen de cel mult 15 zile de la primirea lor. Informatiile și documentele cerute vor fi puse la dispozitia Parlamentului în cel mult 30 de zile de la primirea solicitarii. Raspunderea politica a Guvernului consta în demiterea sa, fie prin retragerea încrederii acordate prin adoptarea unei motiuni de cenzura cu votul majoritatii deputatilor și senatorilor, în conditiile art. 113 din Constitutie, fie în urma angajarii raspunderii în conditiile art. 114 din Constitutie. Guvernul poate sa-si angajeze raspunderea, în fata Camerelor, reunite pentru un program, declaratie de politica generala, proiect de lege. Daca în termen de 3 zile de la aceasta prezentare se va depune o motiune de cenzura, care este votata în conditiile art. 113 din Constitutie, Guvernul este demis.

b) Raspunderea juridica

Pe lânga raspunderea politica membrii Guvernului pot raspunde și civil, contraventional, disciplinar sau penal, dupa caz, potrivit dreptului comun din aceste materii. Membrii Guvernului raspund penal pentru faptele savârsite în exercitiul funcției lor, de la data depunerii juramântului și pâna la încetarea funcției , iar pentru savârsirea altor infractiuni, în afara exercitiului funcției lor, raspund potrivit dreptului comun. Raspunderea penala este personala și ea priveste pe fiecare ministru în exercitiul funcției, fie în afara atributiilor de demnitar (art. 32 din Legea nr. 90/2001).

Constituie infractiuni în exercitiul funcției și se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 12 ani urmatoarele fapte (art. 8 alin. 7):

a) împiedicarea, prin amenintare, violenta ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitarii cu buna-credinta a drepturilor și libertatilor vreunui cetatean;

b) prezentarea, cu rea-credinta, a unor date inexacte Parlamentului sau Presedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde savârsirea unor fapte de natura sa aduca atingere intereselor statului.

De asemenea constituie infractiune și se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, urmatoarele fapte savârsite de catre un membru al Guvernului (art. 8 alin. 2):

a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputatilor, Senatului sau Comisiilor permanente ale acestora, în termen de 30 de zile de la data solicitarii, informatiile și documentele cerute de acestea în cadrul autoritatii de informare a Parlamentului de catre membrii Guvernului, potrivit art. 110 alin. 1 din Constitutie.

b) Emiterea de ordine normative sau instructiuni, cu caracter discriminatoriu pe teme de rasă, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingere, vârsta, sex sau orientare sexuala, apartenenta politica, avere sau origine sociala, de natura sa aduca atingere drepturilor omului.

În cazul savârsirii de catre membrii Guvernului a unor infractiuni în exercitiul funcției lor, altele decât cele aratate mai sus, se aplica pedeapsa prevazuta de legea penala pentru acele infractiuni.

Numai Camera Deputatilor, Senatul ( în baza raportului întocmit de comisia permanenta) și Presedintele României (la propunerea unei comisii special instituite pentru analizarea acestui tip de sesizari[20]) au dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele savârsite în exercitiul funcției lor. Atât Comisia permanenta a Camerelor, cât și comisia speciala de pe lânga Presedintele României, practic joaca rolul unei camere de acuzare, și aceasta cu atât mai mult cu cât comisia speciala prezinta un raport Presedintelui privind urmarirea penala sau clasarea sesizarii. În atare situatie sesizarea ar trebui sa se faca direct la Înalta Curte de Casatie de Justitie și nu la Parchet.

Urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele savârsite în exercitiul funcției lor, potrivit art. 116 din Legea nr. 115/1999, se efectueaza de catre Parchetul National Anticoruptie, iar judecarea acestora, este de competenta Înalta Curte de Casatie și Justitie.

În cazul în care s-a cerut urmarirea penala împotriva unui membru al Guvernului, Presedintele României poate dispune suspendarea acestuia din functie, iar în cazul trimiterii în judecata suspendarea va fi obligatorie.

Autoritatea judecatoreasca

Rolul instanțelor judecătorești

In orice societate, intre indivizii care o alcatuiesc sau intre acestia și autoritatile publice se pot ivi conflicte in cadrul carora o parte pretinde in contradictoriu cu cealalta ca legea sau un drept subiectiv al ei au fost incalcate si, ca urmare, cere restabilirea ordinei juridice tulburate.

Constituind abateri de la ordinea sociala, litigiile juridice sunt fenomene negative iar una din sarcinile statului este de a contracara producerea unor asemenea incalcari ale legii. Interventia statului este ulterioara producerii actului sau faptului ilegal și consta in luarea de masuri, sanctionate prin forta de constrangere a statului, prin care autorul comportarii ilegale este obligat sa restabileasca situatia anterioara acelei incalcari sau i se impune o privatiune de libertate, o diminuare de patrimoniu, etc.

Pentru ca aplicarea sanctiunilor in cazurile de incalcare a legilor implica masuri ce vizeaza interese materiale și drepturi ocrotite de lege ea trebuie facuta in conditii care sa asigure respectarea cu strictete a ordinii de drept. Astfel, spre deosebire de activitatea executiva, care urmareste, odata cu respectarea legii, și asigurarea oportunitatii masurilor luate, activitatea jurisdictionala trebuie sa aiba ca unica preocupare legalitatea.

Oglindind aceasta caracteristica a activitatii jurisdictionale, Constituția Romaniei in art. 123 alin.l-a prevazut ca " Justitia se infaptuieste in numele legii " iar potrivit art.9 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca "Hotararile instantelor judecatoresti se pronunta in numele legii ".

Organizarea judecătorească și principiile acesteia

Constituția Romaniei, reflectand preocuparea Adunarii Constitutionale de asimilare a conceptiei contemporane a teoriei separatiei puterilor in stat nu utilizeaza termenul de "putere judecatoreasca". Capitolul VI al Constitutiei, "Autoritatea judecatoreasca", are trei sectiuni. Instantele judecatoresti, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Preluand dispozitiile constitutionale art. 1 alin.1 din Legea nr.92/1992 prevede ca " autoritatea juecatoreasca se compune din instantele judecatoresti, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atributiile proprii prevazute de Constitutie și de lege ". In schimb in alin.2 al aceluiasi articol se arata ca " puterea judecatoreasca este separata de celelalte puteri ale statului, avand atributii proprii ce sunt exercitate prin instantele judecatoresti". Rezulta ca prin acest text legiuitorul face o distinctie intre instantele judecatoresti, ca singurele care exercita puterea judecatoreasca, și celelalte doua componente ale autoritatii judecatoresti.

Art. 125 alin.1 din Constitutie spune ca "Justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie și prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege". Constituția nu precizeaza insa care sunt instantele judecatoresti inferioare Curtii Supreme de Justitie, lasand legii organice sa reglementeze aceasta materie. In schimb, in alin.2 al aceluiasi articol 125, se prevede ca " este interzisa infiintarea de instante extraordinare".

In aplicarea prevederilor constitutionale art. 10 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca identifica toate instantele judecatoresti, și anume: a) judecatoriile; b) tribunalele; c) curtile de apel; d) Curtea Suprema de Justitie. In alin.2 se arata ca " in limitele stabilite prin lege vor functiona și instante militare ".

Judecatoriile functioneaza in fiecare judet (in prezent minimum 3) și în municipiul Bucureti. In fiecare judet functioneaza un tribunal cu sediul in localitatea de resedinta a judetului (inclusiv in Bucuresti). Curtea de apel isi exercita competenta intr-o circumscriptie cuprinzand mai multe tribunale, in prezent existand 15 curti de apel civile și una militara. Fiecare instanta se incadreaza cu numarul necesar de judecatori și sunt conduse de cate un presedine care exercita și atributii de administratie. La judecarea cauzelor privind conflicte de munca și litigii de munca participa pe langa judecator și doi asistenti judiciari, dintre care unul reprezinta asociatiile patronale, iar celalalt reprezinta sindicatele. Din cuprinsul prevederilor constitutionale și ale legii de organizare judecatoreasca pot fi deduse cateva dintre principiile generale ale organizarii judecatoresti:

1. Constituirea ierarhica a instantelor judecatoresti și dublul grad de jurisdictie.

Asa cum rezulta din art. 10 al Legii nr. 92/1992 instantele judecatoresti sunt organizate pe vertical ierarhic, din treapta in treapta, la varful acestora aflandu-se Curtea Suprema de Justitie.

Constituirea in sistem ierarhic a instantelor judecatoresti nu are nimic comun cu actualizarea administrativa. Ea este motivata pe de o parte functional pentru ca numai in conditiile existentei unor instante ierarhizate se poate asigura controlul judiciar asupra hotararilor judecatoresti iar pe de alta parte prin statutul magistratilor, care cuprinde elementele distinctive in raport cu gradul instantei la care functioneaza magistratul.

In activitatea de judecata instantele sunt ordonate potrivit principiului dublului grad de jurisdictie, ceea ce constituie o garantie a legalitatii și temeiniciei hotararilor judecatoresti, ca urmare a posibilitatii de a exercita, in conditiile legii, caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti (art. 128).

2. Jurisdictiile sunt stabilite numai prin lege.

Acest principiu urmareste sa previna orice abuz in infaptuirea justitiei. Din moment ce judecatorii trebuie sa se supuna numai legii (art.123 alin.2) alaturi este firesc și logic ca judecata sa nu poate fi infaptuita decat de jurisdictiile stabilite de lege.

3. Constituirea jurisdictiilor de drept comun și a jurisdictiilor speciale.

Instantele judecatoresti, carora indeosebi le revine competenta de a solutiona cererile și procesele (si care sunt aratate in art. 10 al Legii nr. 92/1992) sunt instante ordinare sau de drept comun. Textul art. 125 alin.1 din Constitutie, prin modul in care este formulat, permite constituirea și a unor instante speciale, competente sa solutioneze anumite categorii de litigii, din anumite domenii de activitate economico-sociale. Jurisdictiile speciale sunt cele create prin lege pentru a solutiona anumite categorii de cereri sau procese (ex.: atributiile jurisdictionale ale Curtii de Conturi). 

4. Interzicerea instantelor extraordinare.

Art. 125 alin.2 din Constitutie interzice infiintarea unor instante extraordinare. Rezulta deci ca sunt admise instantele speciale, asa cum s-a aratat, dar ca o lege prin care s-ar institui instante extraordinare – constituite special pentru a judeca anumite procese predeterminate și mai ales anumite persoane – ar fi categoric neconstitutionala. Experienta istorica a demonstrat cu prisosinta ca in fata unor asemenea instante se realizeaza un simulacru de judecata.  

Principii ale funcționării instanțelor judecătorești

1. Accesul liber la justitie. 

Art.21 din Constitutie prevede " Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate ingradi exercitiul acestui drept ". Acest text este reluat in alin.1 al art. 2 din Legea nr. 92/1992 iar in alin.2 se adauga ca " instantele judecatoresti infaptuiesc justitia in scopul apararii și realizarii drepturilor și libertatilor fundamentale ale cetatenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecatii ". 

2. Egalitatea cetatenilor in fata justitiei.

Art. 4 alin.1 din Legea nr. 92/1992 reia textul art. 16 alin.2 din Constitutie spunand ca „nimeni nu este mai presus de lege”, dupa care cu alin.2 se subliniaza ca " justitia se infaptuieste in mod egal pentru toate persoanele, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sez, de opinie, de apartanenta politica, de avere sau de origine sociala ". Acest principiu este o extindere a principiului egalitatii in drepturi afirmat de art. 16 alin.1 și art. 4 alin.2 din Constitutie.

3. Principiul publicitatii dezbaterilor judecatoresti. 

Acest principiu este consacrat de art. 126 al Constitutiei care prevede: " Sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute de lege " și este reluat in art. 5 al legii pentru organizarea judecatoreasca.

Codul de procedura penala și Codul de procedura civila reglementeaza cazurile in care instanta de judecata poate sa declare sedinta secreta (dezbaterea publica ar aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnitatii sau vietii intime a unei persoane). In aceste cazuri partile și reprezentantii lor pot fi prezente pentru a-si apara drepturile și interesele, pentru ele neexistand judecata secreta.

Chiar și in cazul in care judecarea cauzei s-a facut in sedinta secreta, pronuntarea hotararii se face in mod obligatoriu, sub sanctiunea nulitatii, in sedinta publica. 

4. Principiul contradictorialitatii și oralitatii dezbaterilor judecatoresti. 

Acest principiu si-a gasit numai o oglindire indirecta in Constitutie și anume in legatura cu dispozitiile privitoare la limba de desfasurare a dezbaterilor judecatoresti. In aceasta privinta art. 127 al Constitutiei prevede: " Procedura judiciara se desfasoara in limba romana. Cetatenii apartinand minoritatilor nationale, precum și persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele și lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta și de a pune concluzii prin interpret; in procesele penale acest drept este asigurat in mod gratuit ".

Acest drept de a lua cunostinta de toate actele și lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta și de a pune concluzii trebuie sa fie considerat o garantie constitutionala nu numai pentru cetatenii apartinand minoritatilor nationale, ci pentru toti cetatenii romani și chiar pentru cetatenii straini sau pentru apatrizi.

In virtutea acestui principiu partile aflate in litigiu pot sa participe in mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor in cursul desfasurarii judecatii, avand dreptul de a discuta și combate sustinerile facute de fiecare din ele și de a-si expune punctul de vedere asupra initiativelor instantei. Acest principiu vizeaza atat raporturile dintre parti cat și raporturile dintre parti și instanta precum și toate faze judecatii.

5. Principiul dublului grad de jurisdictie. 

Acest principiu este intr-o legatura indeviabila cu principiul organizarii ierarhice a instantelor judecatoresti și este formulat in art. 128 al Constitutiei: " Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate și Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii."

Organizarea unor cai de atac impotriva hotararilor pronuntate de o instanta este expresia necesitatii de a se da partilor din proces posibilitatea de a obtine, inainte ca solutia data litigiului sa fi devenit definitiva sau irevocabila, remedierea eventualelor erori de fapt sau de drept ce ar fi fost savarsite de instanta inferioara.

O tripla ierarhizare a instantelor judecatoresti in cadrul careia hotararea primei instante poate fi atacata mai intai cu apel in fata unei instante superioare, iar apoi cu recurs la o instanta de casare – solutie ce constituie regula in tara noastra – ofera partilor o mai puternica garantie aunei judecati corecte. 

6. Principiul legalitatii, competentei și procedurii de judecata. 

In conformitate cu art. 125 alin.3 al Constitutiei " competenta și procedura de judecata sunt stabilite de lege ". prin urmare legea – mai precis, potrivit art.72 lit. h, legea organica este autorizata de Constitutie sa stabileasca și alte principii de functionare a instantelor judecatoresti decat cele prevazute de ea. Principalele reguli de stabilire a competentei instantelor judecatoresti și de procedura in fata acestora sunt prevazute in Legea nr. 92 /1992 pentru organizarea judecatoreasca și in codurile de procedura penala și civila, dar asemenea dispozitii se gasesc și in alte legi organice. 

7. Principiul independentei judecatorilor. 

Este un principiu consacrat de Constitutie (art. 123 alin.2) și de Legea nr. 92/1992 (art. 3) potrivit carora "Judecatorii sunt independenti și se supun numai legii". Judecatorii, indiferent de gradul instantei din care fac parte, nu si-ar putea indeplini misiunea daca in activitatea de judecata ar fi supusi unor ingerinte din partea unor organe sau a unor persoane, sub forma orientarilor, sugestiilor s.a.

Independenta judecatorilor asigura independenta justitiei și constituie garantia libertatii individului și a protectiei lui in fata puterii. Intre garantiile constitutionale ale independentei judecatorilor mentionam:

inamovibilitatea judecatorilor, instituita prin art. 124, alin.l din Constitutie;

incompatibilitatea funcției de judecator cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia funcțiilor didactice din invatamantul superior (art. 124 alin.2);

interdictia ca judecatorii sa faca parte din partide politice (art. 37 alin.3);

subordonarea judecatorilor numai fata de lege (art.123 alin.2);

imposibilitatea revizuirii Constitutiei sub aspectul independentei justitiei (art. 148 alin. 1).

Statutul magistratului

Constituirea corpului magistratilor

Potrivit art. 42 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca "au calitatea de magistrati și fac parte din corpul magistratilor judecatorii de la toate instantele judecatoresti, procurorii din cadrul parchetelor de pe langa acestea , precum și magistratii-asistenti ai Curtii Supreme de Justitie". Asadar, desi "corpul magistratilor" reprezinta o categorie unitara, dat fiind faptul ca toti cei care il alcatuiesc sunt magistrati, totusi intre ei urmeaza a se distinge trei clase:

judecatorii, adica persoanele care au misiunea și puterea de a infaptui justitia:

procurorii, persoanele care, ca agenti ai puterii executive, facand parte din Ministerul Public, exercita atributiile acestuia, in cadrul parchetelor de pe langa fiecare instanta judecatoreasca;

magistratii-asistenti, persoanele care functionand in cadrul Curtii Supreme de Justitie, desi nu participa la activitatea de judecata, sunt asimilati judecatorilor, participa la sedintele de judecata, exprimandu-si votul consultativ la deliberari, redacteaza deciziile și indeplinesc și alte sarcini.

Potrivit art. 43 din legea nr. 92/1991, in cadrul corpului magistratilor, ierarhia funcțiilor de executie și de conducere se stabileste in raport cu nivelul instantelor și al parchetelor, cu respectarea conditiilor de pregatire profesionala și de vechime in magistratura. 

Garantii ale independentei și impartialitatii judecatorului

Intre aceste garantii se inscriu: inamovibilitatea, incompatibilitatile, interdictiile și incapacitatile.

1. Inamovibilitatea judecatorilor este prevazuta in art. 124 alin.1 al Constitutiei și in art. 91 al legii nr. 92/1992 care proclama ca judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili. Pe temeiul acesteia judecatorul nu poate fi eliberat din functie, suspendat, pensionat prematur, avansat sau transferat prin vointa arbitrara a executivului sau in afara cazurilor și fara observarea formelor și conditiilor prevazute de lege. El nu poate fi nici promovat fara consimtamantul sau.

2. Incompatibilitatile sunt acele masuri de protectie a judecatorului constand in imposibilitatea acestuia de a mai indeplini, concomitent și alte funcții sau sarcini:

functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia funcțiilor didactice din invatamantul superior;

judecatorul nu poate fi expert sau arbitru desemnat de parti intr-un arbitraj;

judecatorul nu poate exercita un mandat politic;

judecatorul nu poate fi chemat sa satisfaca alte servicii publice decat cel militar;

3. Interdictiile sunt masuri de protectie atat a judecatorului cat și a justitiabilului.

Judecatorii nu pot face parte din partide politice sau sa desfasoare activitati publice cu caracter politic (art. 37 alin.3 din Constitutie și art. 110 din Legea nr. 92/1992). Judecatorului nu i se interzice opinia politica, ci manifestarea ori demonstrarea ei publica, politica activa și militanta, adoptarea unei pozitii partizane.

Judecatorilor le este interzisa exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activitatilor de comert, participarea la conducerea sau administrarea unor societati comerciale sau civile (art. 122 din Legea nr. 92/1992).

Judecatorilor le este interzisa greva (art. 45 alin.1 lit.a din Legea nr. 15/1991) intrucat nu pot fi ignorate consecintele deseori grave ale suspendarii serviciului public al justitiei.

4. Incapacitatile intereseaza mai ales sub aspectul celor care se refera la un proces determinat, in considerarea circumstantelor acestuia; 

recuzarea este institutia in cadrul careia partea poate sa ceara indepartarea din completul de judecata a unuia sau a mai multor judecatori, intrucat ea are suspiciuni cu privire la partialitatea acestora;

abtinerea judecatorului de a face parte din completul de judecata in cazul in care anumite motive al influenta independenta sau impartialitatea lui in cauza respectiva; 

stramutarea este institutia in cadrul careia se poate obtine solutionarea cauzei de o alta instanmta egala in grad ca urmare a mutarii ei de la instanta fata de care exista o suspiciune obiectiva in sensul partialitatii sau lipsei ei de independenta. 

Ministerul public

Prin notiunea de minister public se desemneaza in mod obisnuit ansamblul agentilor statului – numiti "procurori"- care, in calitate de reprezentanti ai societatii și ai statului sunt imputerniciti sa descopere incalcarile la legea penala, sa sesizeze instantele judecatoresti competente și sa sustina in fata acestora acuzatia, in vederea sanctionarii celor vinovati. Pe langa aceste atributii principale procurorii pot fi imputerniciti de lege sa exercite și alte atributii complementare.

Intr-o formulare generala art. 130 alin.1 al Constitutiei prevede: " In activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertatile cetatenilor".

Grupul de procurori organizat pe langa o anumita instanta judecatoreasca formeaza "parchetul" acesteia. Astfel se vorbeste de "parchetul de pe langa tribunal, parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie" etc. In acest sens art. 130 alin. 2 al Constitutiei prevede ca "Ministerul Public isi exercita atributiile prin procuroriconstituiti in parchete, " in conditiile legii".

Constituția Romaniei din 1991 a abandonat sistemul unei procuraturi generale independente fata de executiv (ca pana atunci), prevazand categoric ca procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului controlului ierarhic, sub autoritatea ministerului justitiei. Ministerul Public, asa cum a fost conceput de Constituția din 1991, este, in activitatea judiciara, un auxiliar al instantelor judecatoresti. El face acte de sesizare a acestora, de reprezentare in procese, efectueaza urmarirea penala sau supravegheaza cercetarea penala efectuata de politie și alte organe s.a., adica acte cu caracter executiv. Ministerul Public apare atat sub aspect organizatoric cat și din punctul de vedere al obiectului activitatii desfasurate, ca un organ executiv avand un raport de subordonare fata de ministrul justitiei. Potrivit art. 34 din Legea nr. 92/1992, ministrul justitiei exercita controlul asupra tuturor procurorilor, poate sa ceara informari asupra activitatii parchetelor și sa dea indrumari cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infractional și are dreptul sa dea dispozitie scrisa, in mod direct sau prin procurorul general, sa se inceapa urmarirea penala și sa se promoveze in fata instantelor actiuni și cai de atac necesare apararii interesului public. El nu va putea insa da dispozitii pentru oprirea procedurii de urmarire penala legal deschisa.  

Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii are rolul de a asigura – prin componenta și atributiile sale- independenta judecatorilor și implicit a justitiei. Art. 132 al Constitutiei stabileste ca acest organ este alcatuit din magistrati alesi pe 4 ani de Camera Deputatilor și de Senat in sedinta comuna. Legea nr. 92/1992 completeaza aceste dispozitii aratand ca in compunerea Consiliului Superior al Magistraturii intra 15 magistrati (10 judecatori și 5 procurori).

Art. 133 al Constitutiei prevede doua atributii generale ale Consiliului Superior al Magistraturii (dezvoltate și precizate in Legea nr. 92 / 1992): 

propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor și procurorilor, cu exceptia celor stagiari, caz in care lucrarile sunt prezidate, fara drept de vot, de ministrul justitiei; 

indeplineste rolul de consiliu de disciplina al judecatorilor, caz in care lucrarile sunt prezidate de Presedintele Curtii Supreme de Justitie. 

Curtea Constituțională

Prezentare generală – Scurt istoric

Plecând de la ideea că declararea neconstituționalității unei legi are nu numai implicații juridice, ci și politice, întrucât ea pune în cauză raporturile justiției cu Parlamentul, Constituția din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casație și Justiție, în secțiuni unite, are dreptul de a judeca neconstituționalitatea legilor și a le declara, în consecință, inaplicabile în speță. Astfel, începând cu anul 1923, în România instanțele de drept comun au pierdut dreptul de a verifica pe cale de excepție legile din punctul de vedere al constituționalității lor, această competență revenind în exclusivitate Curții de Casație și Justiție.

Mai mult, atunci când era chemată să se pronunțe asupra neconstituționalității legilor, această Curte nu urma să judece în secțiuni, ci, având în vedere posibilele implicații politice ale procesului, în cadrul unui complet special format cu participarea tuturor secțiilor ei. Constituția din 1923 mai prevedea că "judecata asupra neconstituționalității legilor se mărginește la cazul judecat".

Conformându-se în art.80 din Decretul-lege nr.92/1990, Camera Deputaților și Senatul s-au reunit, în cursul lunii iulie 1990, în ședința comună ca Adunare Constituantă, adoptând Regulamentul Adunării Constituante. Potrivit acestui regulament, Adunarea Constituantă a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituției României, formată din deputați și senatori, precum și din specialiști în domeniul dreptului constituțional și al altor științe socio-umane, aceștia din urmă numai cu vot consultativ.

La desemnarea ca membri în Comisie a deputaților și senatorilor s-a avut în vedere configurația politică a celor două Camere. Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituție a României în ședința din 21 noiembrie 1991.

Întrucât art.149 al acestei Constituții a prevăzut că ea intră în vigoare la data adoptării ei prin referendum, prin Legea nr.67 din 23 noiembrie 1991 a fost convocat corpul electoral pentru a se pronunța prin "da" sau "nu" asupra textului ei. Referendumul a avut loc la data de 8 decembrie 1991. După centralizarea la nivel național a votării, Biroul Electoral Central a constatat că a fost întrunită majoritatea de voturi cerută de art.29 alin.2 din Legea nr.67/1991 și, ca urmare, a proclamat adoptată prin referendum național Constituția României, care a intrat în vigoare pe data de 8 decembrie 1991.

În art.152 al Constituției se prevede că, "în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituției, se înființează Curtea Constituțională". Judecătorii primei Curți Constituționale au fost numiți pentru perioade de 3, 6 și, respectiv, 9 ani. Președintele României, Camera Deputaților și Senatul au desemnat câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade. Componența primei Curți Constituționale a României a fost astfel stabilită în cursul lunii iunie 1992, primele decizii purtând data de 30 iunie 1992.

Rolul și atribuțiile Curții

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică.

La nivelul Legii fundamentale, Curtea Constituțională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art.142-147, în numerotarea dată după revizuirea Constituției), dispozițiile acestora fiind dezvoltate prin Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

În realizarea funcției sale de "garant al supremației Constituției", Curtea îndeplinește atribuțiile înscrise la art.146 din Legea fundamentală:

a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;

e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

j) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

k) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;

l) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.

Potrivit legii, competența Curții nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, singură Curtea fiind în drept să hotărască asupra acesteia.

Avocatul Poporului

Avocatul Poporului este o institutie centrală de stat românească. Este echivalentul instituției ombudsmanul european, instituție de origine suedeză (1766). În alte țări este cunoscută sub alte denumiri, precum: comisar parlamentar, apărător al poporului, apărător public, mediator public, procuror parlamentar. În Constituția României, Avocatul Poporului este reglementat în Cap. IV din Titlul I.

Rolul Avocatului Poporului

Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenețti, în genere, în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive. Avocatul poporului ar putea deveni un antidot puternic contra birocrației.

Procedura de numire și functionare

Avocatul poporului este numit în sedinta comună a celor două Camere ale Parlamentului pentru un mandat cu o durată de 5 ani. Pe durata mandatului său, avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă functie publică sau privată, cu exceptia celei de cadru didactic în învătământul superior.

Avocatul poporului își exercită funcțiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate. Pentru ca activitatea să fie eficientă, Constituția obligă autoritătile publice să-i asigure sprijinul necesar.

Avocatul poporului răspunde numai în fata Parlamentului, având obligatia de a-i prezenta acestuia rapoarte. În aceste rapoarte, avocatul poporului poate face și recomandări privind legislația sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertătilor publice.

Atribuțiile Avocatului Poporului

Instituția Avocatul Poporului  este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică și are drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice.

Principalele atribuții ale Avocatului Poporului:

1. activitatea de soluționare a petițiilor;

2. activitatea privind contenciosul constituțional:

a. formulează puncte de vedere, la cererea Curții Constituționale;

b. poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora;

c. poate sesiza direct Curtea Constituțională, cu excepția de neconstituționalitate, a legilor și ordonanțelor;

3. activitatea privind contenciosul administrativ: poate sesiza instanța de contencios administrativ, în condițiile legii contenciosului administrativ;

4. promovarea recursului în interesul legii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la problemele de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești irevocabile;

5. prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora; rapoartele pot conține recomandări privind modificarea legislației sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor;

6. prezintă rapoarte președinților celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului – ministru, în cazurile în care constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării;

7. avocatul Poporului poate fi consultat de inițiatorii proiectelor de legi și ordonanțe, care, prin conținutul reglementărilor, privesc drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute de Constituția României, de pactele și celelalte tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

Instituția Avocatul Poporului își exercită atribuțiile:

din oficiu

la cererea:

a. persoanelor fizice – fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase

b. societăților comerciale

c. asociațiilor

d. altor persoane juridice

Autoritățile administrației publice locale

Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale.

Organizarea și structura autorităților administrației publice locale

Cadrul general al organizarii și functionarii administratiei publice locale este descris în sectiunea a 2 – a din capitolul V privind administratia publică din Constitutie. În acest scop, ea a prevazut ca administratia publică; din unitatile administrativ-teritoriale (judete, municipii, orase, comune, sate)46 [1], se întemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale și al deconcentrarii serviciilor publice47 [2], fara ca aplicarea principiilor enuntate sa aduca vreo atingere caracterului de stat national unitar al României (art. 2 din Legea nr. 215/2001 privind administratia publică; locala)48 [3]. Pe lânga aceste principii, administratia publică; se organizeaza și functioneaza și pe principiile eligibilitatii, legalitatii și consultarii cetatenilor în problemele locale de interes deosebit.49 [4]

46 1] A se vedea Mircea Preda, op. cit., pag. 428; art. 2 alin. 2 din Legea nr. 69/1991, modificata prin O.U.G. 22/1997, în M. Of. nr. 105/29 mai 1997.

47[2] A se vedea Mircea Preda, op. cit., pag. 430, Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, op. cit., pag. 269 si urm.; Antonie Iorgovan Tratat de drept administrativ, vol. II, 1996, pag. 532 si urm.

48[3] Publicata în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001.

49[4] A se vedea Mircea Preda, op. cit., pag. 434 si urm; art. 2 alin. 1 din Legea nr. 215/2001.

Autoritatile administratiei publice, prin care se realizeaza autonomia locala în orase, comune și municipii sunt: consiliile locale (organe alese) și primarii (organ ales). Prin consacrarea acestor doua categorii de organe, practic legiuitorul

constituant a consacrat și dubla natura a comunei și orasului, de colectivitate teritoriala și de unitate administrativ-teritoriala.50 [5]

Comunele, orasele și judetele sunt persoane juridice. Ele au patrimoniu, un buget propriu și hotarasc în tot ceea ce priveste administrarea intereselor publice locale, exercitând în conditiile legii autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite.

Pentru coordonarea activitatii consiliilor locale comunale, orasenesti și municipale în domeniile afectate serviciilor publice de interes judetean, se alege în fiecare judet un consiliu judetean, organ cu dubla natura, de autoritate a autonomiei judetene și de autoritate a administratiei publice locale (art. 122 din Constitutie, art. 101 alin. 1 din Legea nr. 215/2001).51 [6] Consiliul judetean alege, din rândul membrilor sai, pe presedinte și pe vicepresedinti. Deci, în conceptul de administratie publica locala se cuprind atât comuna, orasul și municipiul cât și judetul.

Raporturile dintre administratia publică organizata la nivelul judetului și cea organizata la nivel de comuna și oras au la baza principiile autonomiei, legalitatii, responsabilitatii, cooperarii și eligibilitatii în rezolvarea problemelor întregului judet (art. 6 din Legea nr. 215/2001). În relatiile dintre autoritatile administratiei publice, organizate la diferite nivele ale unitatilor administrativ-teritoriale, nu exista nici un fel de raporturi de subordonare (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 215/2001). Nici autoritatile administratiei publice centrale nu pot interveni în domeniile care nu tin de competenta lor exclusiva, decât, daca, si, în masura în care obiectivele actiunii nu pot fi realizate de autoritatile administratiei publice locale, datorita dimensiunilor sau efectelor pe care ar urma sa le produca.

Pentru reprezentarea pe plan local, pentru conducerea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale în unitatile administrativ teritoriale, Guvernul numeste un prefect în fiecare judet și în municipiul Bucuresti. Institutia prefectului51 [7] are atât o functie politica cât și una administrativa. Prefectul exercita, în conditiile legii, și controlul legalitatii actelor adoptate sau emise de autoritatile administratiei publice locale, putând ataca actele acestora în fata instantei de contencios administrativ, în cazul în care considera necesar. Aceasta pentru ca într-un stat de drept, este de neconceput sa se nesocoteasca legea, invocându-se autonomia locala. Autonomia locala nu poate fi realizata decât în cadrul general și special oferit de statul de drept52 [8]. Dar, pe de alta parte Legea nr. 215/2001 stabileste și o raspundere administrativa, civila sau penala a prefectului în cazul în care actul administrativ a fost atacat în mod abuziv.

Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii.

În fiecare județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este ales în condițiile legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale.

Aleșii locali sunt primarul, consilierii locali, președintele consiliului județean și consilierii județeni. În asigurarea liberului exercițiu al mandatului lor, aceștia îndeplinesc o funcție de autoritate publică, beneficiind de dispozițiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Mandatul primarului, consilierului local, respectiv al președintelui consiliului județean și al consilierului județean este de 4 ani. Mandatul se exercită în condițiile legii.

Consiliul local sau consiliul județean, primarul, precum și președintele consiliului județean ales în cursul unui mandat, ca urmare a dizolvării consiliului local sau județean, respectiv a vacanței postului de primar sau de președinte al consiliului județean, încheie mandatul precedentei autorități a administrației publice locale.
Consiliul local sau consiliul județean, precum și primarul sau președintele consiliului județean, aleși în urma organizării unor noi unități administrativ-teritoriale sau în

urma dizolvării unor consilii, respectiv vacantării unor posturi de primari sau de președinți ai consiliilor județene, își exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale.

În scopul asigurării autonomiei locale, autoritățile administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, să elaboreze și să aprobe bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în condițiile legii.

CAPITOLUL IV – CONCLUZII

Democrația românească în căutarea unui echilibru constituțional

Initial, în separarea puterilor s-a vazut împartirea puterii între stat și biserica. Teoria s-a revigorat în secolul al XVII-lea, prin Montesquieu, fiind preluata și consacrata în Constituția S.U.A. Acest principiu constituie argumentul de sprijin în lupta continua cu "tirania majoritatii"541].

54 [1] A se vedea Oxford, Dictionar de politica, pag. 406.

Recunoasterea principiului separatiei puterilor în stat (art. 1 al. 2, art. 80 din Constituția României din 1991, art. 1 din Legea organica nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca)55 [2] și distribuirii puterii între legislativ (parlament), executiv (seful statului – presedinte sau monarh, guvern, ministri, organele centrale ale administratiei publice și organele locale ale administratiei publice) și puterea judecatoreasca (instantele de diferite grade de organizare ierarhica) nu înlatura, ci mai mult, impune, ca o conditie a existentei democratiei, respectarea principiului general al suprematiei legii, "legea mai presus de toate", înglobând totodata și obligatia respectarii tuturor actelor normative emise în ceea ce priveste organizarea și executarea legii.

Constituția României din 1991 initial nu continea o mentiune expresa privind principiul separatiei puterilor în stat, dar îl recunostea implicit atunci când se vorbea în art. 80 al. 2 de rolul de mediator al Presedintelui între puterile statului. Prin Legea de revizuire56 [3] s-a introdus în Constitutie la art. 1 al. 4 în care se arata "statul se organizeaza potrivit principiului separatiei și echilibrului puterilor – legislativa, executiva și judecatoreasca – în cadrul democratiei constitutionale".

Distinctia dintre puterile statului nu poate fi înteleasa ca o separatie ce implica o autonomie totala pentru fiecare dintre acestea, deoarece, în mecanismul de reglare și adaptare a vietii economice, sociale și politice intervin în mod necesar și obligatoriu principiile colaborarii și controlului reciproc între puteri.

Exercitiul celor trei puteri, într-o oarecare masura prin întrepatrunderea prerogativelor, ofera baza unei colaborari, genial intuite de însusi Montesquieu în asertiunea "ces trois pouvoirs seront forces d'aller de concert". Însasi caracterul subordonat legilor al actelor normative emise de autoritatile executive sau al hotarârilor judecatoresti, constituie o expresie a acestei colaborari.

55 [3] Publicata în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003

56[4] H.G. nr. 113 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2002 privind libertatea de acces la informatii de interes public, publicata în M.Of. nr. 167 din 8 martie 2002.

Organele autoritatii executive sunt obligate sa respecte atât legile cât și propriile lor acte normative, acestea din urma, fie în temeiul principiului generalitatii normelor juridice (pentru organele emitente și organele superioare), fie în temeiul principiului subordonarii ierarhice (pentru organele inferioare).

Fara îndoiala ca în prezent asistam la o ofensiva de proportii a executivului care cauta, prin orice mijloace, sa-si impuna suprematia asupra celorlalte puteri, respectiv legislativa și judecatoreasca. De exemplu, în art. 6 din H.G. nr. 123 din 7 februarie 2002 se spune Guvernul României emite dispozitii privind reorganizarea structurilor organizatorice de comunicare existente în cadrul Administratiei Prezidentiale, aparatului de lucru al Camerei Deputatilor și al Senatului53 [4].

Istoria nu se repetă niciodată pentru că factorii politici, economici și culturali nu se recompun în același fel și pentru că principalele personaje politice se bucură de o anumită independență. Cu toate acestea, putem trage anumite învățăminte din istoria comparată recentă. Două pericole trebuie evitate: atotputernicia Parlamentului și atotputernicia puterii executive. Imediat după primul război mondial, pe ruinele a patru imperii, cele mai multe țări europene au adoptat constituții menite să consolideze legitimitatea parlamentelor, însă parlamentarii s-au dovedit, cu excepția celor din Marea Britanie, incapabili să cristalizeze majorități coerente și durabile.

Din douăzeci și una de democrații din Europa, paisprezece s-au prăbușit între 1922 și 1938. Nu trebuie ignorat faptul că democrația românească a fost aceea care a rezistat cel mai mult, grație sistemului său electoral care acorda o primă majoritară celui mai puternic partid. Celălalt pericol constă în atribuirea a prea multor puteri președintelui ales prin sufragiu universal, ca în cazul Statelor Unite. Regimul constituțional din această țară nu este adaptabil altor țări. Situația este paradoxală, căci este vorba despre una dintre cele mai vechi democrații, care a avut șansa de a avea la conducerea sa din timp în timp persoane providențiale, capabile să mobilizeze energiile naționale în circumstanțe dramatice, dar care a ales, în cea mai mare parte a timpului, președinți de slabă anvergură. Dealtfel, sistemul politic real este mult diferit de cel prescris în documentele constituționale: adesea președintele Statelor Unite apărea drept purtător de cuvânt al echipelor și instituțiilor care luau în fapt deciziile. Astăzi, anumite aspecte ale sistemului constituțional american, definit cu foarte mult timp în urmă, ne apar ca fiind desuete, în special cu privire la desemnarea candidaților prezidențiali urmare a unui sistem de alegeri primare și a principiului winner takes all în desemnarea marilor electori. În ceea ce privește regimul prezidențial francez adoptat în 1958, într-o conjunctură excepțională, pentru a se potrivi unui om excepțional, e puțin spus dezechilibrat, așa cum a arătat-o istoria turmentată a Franței în timpul ultimilor cincizeci de ani. A trebuit adoptată o nouă constituție în 2008 fără ca un echilibru între puteri să fie în mod veritabil stabilit.

Reușita democrațiilor americane și franceză se explică mult mai mult prin resursele profunde ale societății civile și prin cultura politică imunizată (un război civil și mai multe dezastre sociale în Statele Unite și în Franța unsprezece schimbări de regim din 1789, prin revoluții, lovituri de stat sau înfrângeri militare), decât prin sistemul lor constituțional. Aceste două regimuri hiperprezidențiale, destul de diferite unul de altul, au asigurat într-o anumită epocă funcțiile vitale ale statului, dar începând cu această generație, complexitatea societății post-industriale este de așa natură că nu mai putem acorda puteri sporite unui singur om, fie acesta excepțional înzestrat.

Regimurile prezidențiale puternice sunt obiectul a numeroase critici acerbe. Din treizeci și cinci de țări care au adoptat sistemul prezidențial, în special din America Latină, imitând sistemul american, în aproape toate regimurile prezidențiale (adeseori oligarhice) s-a creat o instabilitate cronică, crize și lovituri de stat. În mai multe din aceste țări, doar recent, democrația a fost consolidată. Printre criticile sistemului american subliniem incapacitatea sa de a asigura o bună selecție a candidaților în competiția electorală pentru prezidențiale, fenomen remarcat deja de către lordul Bryce și Harold Laski. Trebuie mai degrabă să preferăm un sistem de tip semiprezidențial? În realitate există mai multe versiuni de regimuri semiprezidențiale; între Finlanda și Austria diferența este notabilă. Două principii, fondate pe o bogată experiență istorică, merită să fie luate în considerare. Primul este cel «al votului de încredere constructiv» înscris în constituția germană, conform căruia cancelarul nu poate fi constrâns să demisioneze doar prin alegerea de către parlament a unui nou cancelar și nu printr-un simplu vot negativ. O altă modalitate care merită să fie subliniată este alegerea președintelui Republicii în două tururi, precum în Franța. La primul tur se votează pentru candidatul preferat. La cel de-al doilea tur – în care cei doar doi candidați rămân în competiție – votăm împotriva candidatului în care avem cea mai mică încredere. Este o metodă pertinentă și mai selectivă decât în cazul sistemului american de alegeri primare.

Un autentic regim democratic nu reprezintă doar punerea în practică a voinței majorității, ci presupune și se sprijină pe o deliberare publică în care opiniile și vocile minoritare trebuie să fie auzite și luate în calcul în mod adecvat.

Consolidarea regimului democratic românesc reclamă astăzi mai mult ca niciodată restaurarea constituționalismului prin care înțelegem guvernare limitată în condițiile în care suverană este legea și nu voința potențial despotică a unui individ sau grup de interese. Constituționalismul nu este însă, doar rezultatul unui proces constituțional, ci se sprijină și pe încrederea fiecărui cetățean în puterea Constituției de a-i apăra libertățile și drepturile fundamentale. Pledoaria pe care o facem aici este în favoarea unui regim politic întemeiat pe libertate politică, libertate care, la rândul ei, nu poate supraviețui decât în cadrul unui regim moderat și temperat de separația puterilor, existența corpurilor intermediare și domnia legii. Aceste limite sunt puse nu numai de instituțiile politice, legile, constituțiile sau corpurile intermediare ce acționează ca adevărate ecrane protectoare în calea puterii absolute, ci și de moravuri, maniere, educație, tradiții și cutume. De aceea, pentru a crea un regim moderat, separarea puterilor nu e decât o condiție necesară, nu însă și suficientă. Puterile legislativă și executivă trebuie să fie nu numai clar divizate pentru a evita cumulul de funcții, ci și combinate între ele în mod judicios, prin intermediul unui sistem de contraputeri, „checks and balances”, care asigură în final echilibrul balanței politice. Ca atare, arhitectura instituțională a unui regim moderat este rezultatul unei adevărate „capodopere” legislative care combină, temperează și moderează puterile în vederea creării unui echilibru viabil între ele. Dacă atribuțiile și sferele de competență ale puterilor în stat trebuie să fie precis definite, aceasta nu revine la a afirma că ele se cuvine să fie și complet separate. O separație rigidă și absolută a puterilor ar conduce în final la paralizie politică și haos. De aceea, legile trebuie să permită puterilor să coopereze pentru realizarea binelui comun, dându-le în același timp posibilitatea și libertatea de a veghea reciproc la posibilele încălcări ale sferei lor de competență. Astfel se explică de ce, prin dreptul său de veto, președintele, care nu are dreptul de a iniția legi, participă totuși în mod indirect la exercitarea puterii legislative, în timp ce parlamentul are dreptul de a exercita o parte din puterea executivă prin dreptul său de a chema miniștrii să dea seama de deciziile lor în fața aleșilor națiunii. Aceste “checks and balances” reprezintă condiția sine qua non a libertății și moderației politice, împiedicând atât omnipotența legislativului, cât și pe cea a executivului.

Orice comunitate politică modernă se definește în funcție de reperele constituționale pe care le așează la temelia sa. Din acest punct de vedere, structura legii fundamentale nu poate fi ignorată în momentul în care maniera de guvernare a națiunii în cauză este evaluată. Deși nu epuizează temele politice, Constituția este, mai ales în contextul postcomunist, un element esențial în ordinea desenării unui contur al democrației liberale. În egală măsură, Constituția este un ansamblu de reguli ce organizează jocul politic, articulând un sistem în care rolul principal îl au instituțiile și actorii politici. Ea este, în lumea de după cel de-al doilea război mondial, liantul care asigură unitatea națiunii și care indică existența unui „patriotism constituțional”. Termenul de „națiune” este avut în vedere în accepțiunea sa de comunitate de cetățeni, unită de loialitatea față de legea fundamentală. Este vorba, așadar, de un sens civic, iar nu etnic. În egală măsură, această accepțiune este în perfectă consonanță cu principiul constituțional al protecției minorităților naționale de pe teritoriul României, în baza angajamentelor asumate de către statul român după Revoluția din decembrie 1989. Constituția îndeplinește astfel nu numai o funcție normativă (articularea unui cadru de funcționare al statului și de garantare a libertăților), dar și una simbolică. Cetățenia se definește în raport cu acest reper al legii fundamentale. Invocarea Constituției nu este un simplu gest mecanic, ci devine ocazia de a reveni la fundamentele înseși ale democrației. Desprinderea de comunism implică, în cazul României, ca și al tuturor celorlalte națiuni din spațiul central și est european, recursul la Constituție ca modalitate prin care ruptura de trecut este marcată, dincolo de orice ambiguitate. Construcția constituțională devine parte a unui proces de tranziție democratică. Evident, în interiorul acestui proces, legea fundamentală are un rol important, dar nu este unicul element implicat în acest efort de schimbare instituțională și a mentalităților.

Se poate, așadar, observa că România nu face excepție de la o regulă definind aria evocată: adoptarea unei noi Constituții este mai mult decât rezultatul unui proces legislativ. Noile constituții postcomuniste sunt, în mod inevitabil, documente care vorbesc, utilizând limbajul juridic, despre o comunitate de cetățeni în căutarea unei noi identități. Legea fundamentală are menirea de a oferi un punct în jurul căruia să se poate naște un atașament democratic, atașament care să se substituie, în timp, vechilor raportări definind intervalul totalitar.

Construcția constituțională a fost influențată de profilul tranziției: distincția dintre tranzițiile negociate și cele revoluționare nu este doar una academică. În cazurile polonez sau maghiar, mecanismul de “masă rotundă” a obligat cele două părți, partidul unic și opoziția democratică, la un tip de negociere care a favorizat identificarea unui compromis democratic. Debutul a fost reprezentat de organizarea unei comunicări între taberele separate de clivajul ideologic. Aranjamentul constituțional a fost, în mod necesar, unul de compromis.

Alegerile din mai 1990 au oferit unui partid politic, Frontul Salvării Naționale, o majoritate electorală ce permitea controlul procesului constituțional. Cele două treimi din Camera Deputaților și Senat creau condiții diferite de cele care au impus compromisul ca model de viziune constituțională: în aceste circumstanțe, arhitectura constituțională a națiunii a fost cea agreată de partidul ce deținea această poziție privilegiată. Negocierea cu opoziția a fost limitată, din rațiuni care țineau de echilibrul electoral și de profilul momentului politic.

Constituția României este, așadar, la 1991 un act care poartă girul unui partid și al unui președinte plebiscitat de națiune. Absența unei dezbateri constituționale autentice este una dintre dimensiunile acestei etape istorice. Reluând o sintagmă impusă de reflecția constituțională, anii 1990-1991 sunt cei ai unui „moment constituțional” ratat. Polarizarea opiniilor și majoritățile din adunări au făcut imposibilă punerea în discuție a temeliilor comunității democratice înseși. Refondarea națiunii, pe temei constituțional, nu s-a realizat decât parțial. România a beneficiat, începând cu decembrie 1991 de o lege fundamentală care și-a îndeplinit, până la un punct, menirea legală, dar nu a atins ținta simbolică care se află la originea autenticului atașament civic.

Cu toate limitele sale, Constituția din 1991 a asigurat suportul instituțional al unei dezvoltări democratice. Asumarea de către societatea românească a dublei integrări, în NATO și în Uniunea Europeană, a servit, în mod decisiv, obiectivului democratizării. Nu este mai puțin adevărat că integrarea europeană a relevat, indubitabil, imperfecțiunile unui sistem constituțional, imperfecțiuni explicabile și prin perspectiva momentului adoptării ei.

Reamenajarea raporturilor dintre autoritățile publice și dintre stat și cetățean în vederea integrării europene a fost miza revizuirii din anii 2002-2003. S-a argumentat, la acel moment, că modificările operate vor fi de natură să permită adaptarea mecanismelor naționale celor europene. În condițiile absenței unui acord interpartinic de schimbare a temeliilor constituționale, revizuirea din 2003 nu a avut decât un efect limitat. În niciunul dintre punctele pe care și le-a asumat pe agenda publică, revizuirea nu a produs rezultatul pe care se miza. Ameliorările pe care le-a introdus nu au fost decât punctuale, structura Constituției de la 1991 nefiind afectată fundamental.

În plus, dezbaterea constituțională și campania referendară nu au oferit decât în mică măsură ocazia unor discuții de substanță în marginea proiectului dezbătut de adunări. Invocarea finalității întregului proces (aderarea la Uniunea Europeană) a descurajat schimbul liber de idei. Ca și în 1991, în 2003 nu putem vorbi de o participare conștientizată a națiunii la procesul de înnoire a Constituției. Consultarea referendară nu poate înlocui o autentică interogare în marginea tezelor avansate de Constituție.

Intrarea României în Uniunea Europeană este de natură să modifice radical parametrii în care se formulează ecuația constituțională autohtonă. Pe de o parte, perioada obiectivelor de anvergură precum integrarea euro-atlantică este, în mod efectiv, încheiată. Din acest moment, România este parte a unei familii democratice, iar invocarea unei ținte precum aderarea este irelevantă. Pe de altă parte, România, ca membru al Uniunii Europene, devine parte a unui proces amplu de reflecție, proces care privește natura și funcțiile Uniunii Europene înseși. În această ecuație, România nu mai este martor, ci actor instituțional. Statul român este obligat să ia act de necesitatea operării unor modificări ale legilor, inclusiv ale Constituției de natură să ofere perspectiva modernizării de profunzime. Relația dintre stat și cetățean nu mai poate fi aceea tradițională: în noile date politice, reperul în funcție de care trebuie să organizeze întreaga arhitectură instituțională este comunitatea de cetățeni. Aderarea la Uniunea Europeană nu este un element exterior Constituției, dimpotrivă. Europenizarea implică, așa cum viața constituțională europeană postbelică o indică, racordarea guvernării înseși la un spirit democratic. Decalajul dintre retorica oficială și practica efectivă este incompatibil cu ethosul pe care îl întruchipează Uniunea Europeană. De asemenea, în noile condiții, modernizarea statului poate fi abordată, intelectual și politic, de pe poziții definite de noua poziționare a României înseși. Evocarea practicii europene relevă până la ce punct reflecția în marginea Constituției este imaginată ca o realitate dinamică. Cel mai recent caz este cel al Franței, acolo unde o comisie convocată de Președintele Republicii a fost însărcinată să ofere o imagine a modalităților prin care se poate atinge obiectivul unei „A cincea republici mai democratice”.

Lectura unui asemenea document reliefează utilitatea unui demers rațional, echilibrat și moderat, demers destinat să adecveze instrumentele guvernării unei societăți în schimbare.

Eforturile făcute în Franța, dar și în Finlanda relevă prezența, în cadrul Uniunii Europene, a unei conștiințe a faptului că edificarea democrației constituționale nu este un proces delimitat în timp. Regândirea dreptului și a Constituției trebuie să se facă în lumina noilor tendințe în funcție de care se modelează viața publică.

Din noua poziție pe care o ocupă după ianuarie 2007, România nu poate ignora aceste evoluții. Distincția dintre procesul european și cel democratic național este irelevantă acum. Calitatea democrației constituționale autohtone este un factor ce modelează prestația europeană a României și influențează structura democrației europene în ansamblul.