Reforma Armatei

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I REVOLUȚIA DE LA 1821

CAP. II REGULAMENTELE ORGANICE ȘI ÎNFIINȚAREA PRIMELOR TRUPE ARMATE

CAP. III REFORMA ARMATEI ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

CAP: IV REFORMA ARMATEI ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CAROL I

CAP. V ARMATA ROMÂNĂ ȘI RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ

CAPITOUL I

REVOLUȚIA DE LA 1821

1.1. Contextul istoric internațional la începutul secolulul al XIX-lea

Revoluția din 1821a fost un început și un sfârșit de epocă, sfârșitul Vechiului Regim în Principatele Române și începutul modernității. Revoluția s-a declanșat într-o perioadă de criză a regimului fanariot, având ca fundal incompatibilitatea tot mai gravă între structura economică și socială încă patriarhală, tradițională care evoluează foarte lent spre modernitate și un organism politico-statal care s-a modernizat în raport cu sistemul politic medieval, ca urmare a reformismului luminat promovat de domnii fanarioți, dar a funcționat exclusiv în favoarea domnitorilor și a regimului otoman. ¹

Revoluția din 1821 a început ca o mișcare antiotomană în contextul general al revoluțiilor balcanice, în strânsă legătură cu Eteria și cu ideea ridicarii popoarelor creștine din Balcani împotriva stăpânirii otomane, cu sprijinul Rusiei. Eteria a fost o societate secretă de tip elitist, menită să organizeze și să conducă diaspora grecească pe calea eliberării grecilor cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creștinilor din Balcani. Planurile sale militare acordau Principatelor Romane un rol important; Moldova se constituia într-o bază de operațiuni iar Oltenia era destinată unei insurecții românești menită să favorizeze trecerea la sud de Dunare a trupelor eteriste ce veneau din Rusia pentru a dezvolta insurecția in Balcani.²

Noutatea ce o aduc evenimentele din 1821 este insurecția și chemarea poporului la arme, în numele boierilor. Proclamația de la Tismana este o chemare la arme, un manifest de ridicare a poporului la luptă, care invocă dreptul de rezistență la opresiune ca legitimare a insurecției, în numele dreptului natural al oamenilor și cetățenilor. Inspirată (chiar și involuntar) de ideologia revoluționară franceză, proclamația urmărea să-l scoată pe omul cetățean din teama și pasivitatea medievală, transformându-l într-un factor activ al istoriei, din supusul lumii medievale în cetățeanul lumii moderne.

1.2. Pandurii lui Tudor Vladimirescu

Chemarea lui Tudor la arme a declanșat o mișcare țărănească de proporții, în care tărănimea se manifestă în formele tradiționale, ca în răscoalele din epoca medievală. La chemarea lui Tudor au răspuns prima data pandurii, care au constituit nucleul militar al insurecției, țărănimea din județele de sub munte, țăranii clăcași de la câmpie, mica boierime.

Termenul de pandur provine din limba croată și denumește un soldat aparținând unei trupe neregulate, care duceau un razboi de gherilă și luptau în formații desfășurate. La origine, denumirea de panduri o aveau gărzile de corp ale nobililor croați din sec. XVII- XVIII din regiunea Slavonia. În secolul al XVIII-lea, după eliberarea Croației de sub ocupația otomană, au fost integrați în armata habsburgică și folosiți în luptele duse între 1740-1763 în Sileziași Bavaria. Denumirea de panduri a fost extinsă la soldații români, maghiari și sârbi din armata imperială, care au apărat granița militară, frontiera de sud a Imperiului Habsburgic, împotriva Imperiului Otoman. Pandurii din Valahia au apărut cel mai probabil în timpul administrației austriece asupra Olteniei (1716/1718- 1739).

Pandurii trecând Oltul

O parte a țărănimii răsculate la chemarea lui Tudor s-a integrat în insurecția declanșată de boieri, altă parte s-a manifestat paralel sau independent de acțiunea Adunării norodului. Acest corp armat, arganizat după reguli militare în jurul nucleului de panduri, era o instituție constituită după modelul Adunării naționale din insurecția sârbească, amândouă inspirate de Adunarea națională a revoluției franceze.

Spre deosebire de răscoalele tărănești, atomizate și dispersate la nivel local, revoluția din 1821 are o component militară bine precizată, ilustrată de Adunarea norodului, după modelul revoluțiilor secolului XVIII. Condusă de boieri mici, târgoveți, negustori, panduri, chiar și de tărani clăcași, organizată în căpitănii și polcovnicii, a utilizat experiența militară a pandurilor. La răscoală au participat conform statisticilor aproximativ 8000 de oameni, diintre care 6000 de pedestrași ( infanterie) și 2000 de călăreți.

Tudor Vladimirescu și pandurii săi la București

Revoluția de la 1821 a avut un caracter național evidențiat de relațiile lui Tudor Vladimirescu și a boierimii din Țara Românească cu Eteria, măsurile luate pentru transformarea unor obiective civile din Oltenia în baze militare, preocupările de organizare militară a Adunarii Norodului și disciplina instaurată în armată. Din motive de diplomație dar și pentru ca avea anumite rețineri față de organizarea eteriștilor și față de posibilitatea intervenției rușilor în sprijinul românilor și grecilor, Tudor a căutat să menajeze susceptibilitățile Porții Otomane. De aceea, pentru a nu atrage intervenția rapidă a turcilor, documentele oficiale ale revoluției nu precizează înlăturarea dominației otomane ca obiectiv național.

Revoluția de la 1821 a descătușat energiile care s-au acumulat în societatea românească, activizând spiritual public la dimensiuni fără precedent. Pe scena politică se manifestă forte noi, conștiente de faptul că se schimbă o lume. Problematica la care se refră este cea a modernizării, a transfoormării societății și statului. Căile, formele, soluțiile practice sau contestațiile sunt diverse, coagulându-se în jurul celor două curente sau tendințe politice: liberalism și conservatorism.

CAPITOLUL II

REGULAMENTELE ORGANICE ȘI ÎNFIINȚAREA PRIMELOR TRUPE ARMATE

Situația Principatelor înaintea adoptării Regulamentelor Organice din 1829

Cele două state, Țara Românească și Moldova aflate sub suzeranitate otomană din perioada anilor 1400, au fost subiectul mai multor intervenții ruse începând cu războiul ruso-turc (1710 – 1711), când o armată rusească a pătruns în Moldova. Armata condusă de împăratul Petru cel Mare a făcut legătura cu militarii din Țara Românească. Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianțe, ca și fragilitatea regulilor otomane puse în fața unui imperiu ortodox, ce se pretindea a fi moștenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să își întărească controlul deținut în zonă, în special prin conducătorii fanarioți care erau numiți direct de către Poarta Otomană.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în 1774  între otomani și ruși, dădea Rusiei dreptul de a interveni în cazul unor subiecte ținând de Biserica Ortodoxă, chestiune ce se dorea a fi folosită pentru a sancționa intervențiile nedorite ale Imperiului Otoman în principate. Astfel, Rusia intenționa să sprijine păstrarea domnitorilor locali care pierduseră sprijinul Porții în contextul războaielor napoleonice (casus belli din războiului ruso-turc 1806 – 1812). Rusia dorea astfel și să rămână influentă în principatele danubiene, în încercarea de a contracara influența Imperiului Austriac, tot mai puternică din secolul XIX, mai ales după anexarea Basarabiei din 1812. Totodată Poarta a oferit concesii importante conducătorilor principatelor Moldova și Valahia.

Restaurarea domniilor pământene în 1822, efect al revoluției și al presiunilor internaționale, a însemnat un progres în dezvoltarea societății și în modernizarea statului, împlinindu-se cel mai important deziderat al luptei politice românești încă din secolul XVIII. Este o schimbare de regim politic. Înlocuind regimul fanariot, inaugurează transformarea sitemului poltic românesc, începând cu instituția domniei, caree devine națională (pământeană). Chiar dacă structura organizării de stat nu s-a modificat prea mult, până la Regulamentele Organice și s-au menținut instituțiile Vechiului Regim, restaurarea domniilor pământene a avut o valoare simbolică pentru organismul national, însemnând

întronarea vechilor libertăți ce le-au avut principatele înainte de fanarioți, încurajând manifestările de solidaritate națională în jurul domniei, care aparee ca exponentă a intereselor națiunii. Restaurarea a încurajat curentul nationalist în Principate – care devin centul vieții naționale și culturale românești-, manifestările de solidaritate și unitate afirmate peste granițele existente, legăturile culturale și politice între Țările române, susținerea mișcării culturale a românilor din Transilvania, devenind dupa 1830 o politică permanent a Principatelor.

Îmbunătățirea statutului internațional al Principatelor

Perioada 1822- 1829 reprezintă o etapă importantă în procesul de europenizare a chestiunii românești. Potrivit principiului intervenției stabilit în congresele Sfintei Alianțe, după 1821 Austria și Anglia au instituit intervenția europeană în sud-est, în locul intervenției unilaterale ruse. De acum înainte Rusia nu mai putea acționa unilateral în țările române, deoarece echilibrul în zonă și pe continent depindea și de acestea, ceea ce denotă creșterea intereseului European pentru sud-estul continentului. Rusia a abandonat tactica anexiunii și a compensațiilor, în favoarea creșterii influenței în zonă prin instaurarea oficială a protectoratului asupra Principatelor dunărene.

Convenția de la Akkerman (25 septembrie/7 octombrie 1826), reflectă schimbările care au intervenit în raporturile internaționale și în statultul țărilor române. Considerate până acum părți integrante ale Imperiului Otoman, prin actul separate relative la Principate, anexă la coonvenție, acestea devin entități politice distincte, recunoscându-se individualitatea lor politică.

Referitor la regimul politic intern, convenția prevedea: alegerea domnilor dintre boierii pământeni de către adunarea generală a Divanului, Poarta având numai dreptul de confirmare, durata domniei era stabilită la 7 ani, domnii puteau fi înlăturați numai în caz de delict constatat de ambele părți, principatele erau scutite de dări pe 2 ani, timp în ccare urmau să se fixeze impozitele viitoare,era garantată libertatea negoțului cu condiția asigurării consumului intern și a furniturilor către Poartă, pentru care principatele rămân în continuare grânare, ellaborarea unor regulamente generale ppentru reformarea administrației în Principate.

Războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin pacea de la Adrianopole a consacrat noua politică a Rusiei în Principate.

Tratatul de la Adrianopole (2/14 septembrie 1829) reprezintă un alt moment important în europenizarea problemei românești, consacrând individualitatea politică a țărilor române prin actul additional privitor la Principate.Tratatul instittuia oficial protectoratul rus asupra Principatelor și creșterea influenței Rudiei în țările române și în zonă. Rusia garanta autonomia Principatelor în raport cu Poarta, administrația națională , doomni aleși pe viață.Tratatul fixa hotarul sudic al Principatelor pe thalwegul Dunării, Turcia restituia principalele oorașe de pe malul stâng al fluviului, țările roomâne putea sttabili cordoane sanitare și carantine, se prevedea constituirea unui corp înarmat pentru menținerea ordinii interne. Înceta monopolul turcesc asupra comerțului și se instituia libertatea navigației pe Dunăre. Până la plata despăgubirilor de război de către Poartă, în Principatele române se instituia un regim de ocupație militară rusească.

Regimul ocupației rusești (1828-1834), deși întrerupe procesul de consolidare și stabilizare a sistemului politic românesc, inaugurat in 1822, regimul ocupației rusești a jucat un rol important în procesul de modernizare accelerate de după 1821. În locul domnitorilor, autoritatea executivă a fost încredințată președintelui celor două divanuri, cu sediul la Iași, numit de țar, având un vicepreședinte la București. Principala atribuție a administrației provizorii o constituia aprovizionarea armatelor rusești de nizare accelerate de după 1821. În locul domnitorilor, autoritatea executivă a fost încredințată președintelui celor două divanuri, cu sediul la Iași, numit de țar, având un vicepreședinte la București. Principala atribuție a administrației provizorii o constituia aprovizionarea armatelor rusești de ocupație.

Președinția generalului Kisseleff, continua politica internă de organizare a celor de dinaintea lui, respectiv generalii Pahlen și Jeltuhin, dar este de remarcat faptul că în perioada președinției sale se pun bazele organizării primelor batalioane ale miliției naționale.

Regulamentele Organice și înființarea primelor trupe armate

Principalele prevederi ale Regulamentelor Organice erau:

organizarea țărilor pe baza principiului separării puterilor în stat

puterea executivă, exercitată de domnitor și Sfatul domnesc;

cea legislativă, Adunarea obștească

cea judecătorească, de Înaltul Divan Domnesc și instanțele de judecată

constituirea bugetului statului;

refacerea armatei;

reorganizarea sistemului fiscal;

reformarea justiției;

păstrarea privilegiilor boierești.

Regulamentele Organice conțineau prevederi asemănătoare pentru Principate și au fost aplicate din 1831 în Țara Românească și din 1832 în Moldova, menținându-se, cu unele modificări, până în 1848 și contribuind la modernizarea celor două state.

Printre prevederile Regulamentelor Organice se numărau și Refacerea armatei, fapt pentru care naționalismul a fost impulsionat și de crearea unor mici armate, supervizate de Rusia (denumite ocazional și "miliții"). Prima astfel de trupă valahă a început să existe din toamna anului 1831, fiind condusă de Kisselef însuși. Conform lui Ion Ghica, prestigiul carierelor militare avea deja o tradiție locală: "Doar sosirea moscoviților în 1828 a pus capăt stilului de viață ușuratic al tinerilor copii de boieri, ei devenind de multe ori comisionari (mehmendari) în serviciul generalilor ruși, pentru a asigura aprovizionarea trupelor. În 1831 majoritatea lor s-au înrolat în milițiile naționale."

Reorganizarea armatei in Țara Românească și Moldova

O dată cu Regulamentele Organice s-a reînceput reorganizarea armatei dincolo și dincoace de Milcov. Dezvoltarea instituțiilor militare s-a desfășurat în Țara Românească și Moldova, diferit după cum urmează:

Țara Românească

Armata permanentă numită și straja pământească, era pusă sub comanda marelui spătar, ajutat de un stat major. Ea consta din 3 polcuri (regimente) de infanterie și din 6 escadroane de cavalerie, cu un total de 4656 de oameni.

Polcul se împărțea în 2 batalioane, batalionul în 4 roate (companii), roata în 2 plutoane, plutonul în 6 despărțiri (secții). Escadronul de călăreți avea 4 plutoane, iar plutonul 6 secții. Comandantul polcului se numea polcovnic (colonel), comandantul batalionului era majorul, al roatei, căpitanul; în afară de căpitan, la o companie și la un escadron mai erau doi parucici (locotenenți) și doi praporcici (sublocotenenți).

Serviciul militar era de 6 ani.

În anul 1835, Alexandru Ghica, înmânează oștirii steaguri și tot atunci formează o suită de ofițeri de ordonanță. În anul 1839, același Alexandru Ghica, înființează stabul domnesc iar în 1843, escadroanele de cavalerie se împart în 3 diviziuni, fiind considerate regiment diferit.

În anul 1845, li se dau călăreților lănci, iar in 1849 li se dau primele carabine. În anul 1856 se mai înființează 2 escandroane de cavalerie.

Artileria română datează de la anul 1845, când s-au format două piese de afete în Craiova. Sultanul a dăruit 4 tunuri, iar in 1850 alte 8 pentru a consstitui o baterie. Această baterie s-a împărțit în anul 1859 in două, una pedestră, una de cavalerie.

Tot în anul 1845 s-a înființat în București o companie de pompieri în locul așa numiților tulumbagii care existaseră mai înainte. Pe lângă aceștia s-au înființat trei șalupe canoniere, pentru a asigura paza între Brăila, Giurgiu și Turnu-Severin.

În anul 1847 principele George Bibescu a fondat cea dintâi școală militară cu 17 cadeți selecționați din cadrul oastei. În anul următor această școală s-a dezorganizat, dar a fost înființată doi ani mai târziu de principele Barbu Știrbei. Erau selecționați copii între 12 și 14 ani. Numărul lor în anul 1850 era de 30 iar în anul 1851 era de 45. La absolvirea studiilor de 4 ani, primeau gradul de sublocotenent.

În anul 1859 efectivul armatei permanente în Țara Românească era de 6250 de oameni.

Miliția se compunea din corpul de jandarmi, care s-au numit mai întâi dorobanți. Dorobanții s-au cconstituit în anul 1832, erau aleși de prin comune dintre tinerii cu vârsta

între 20 și 40 de ani. Ei erau la ordinele prefecților și aveau datoria de a servi administrația județelor câte 10 zile pe lună, iar restul zilelor erau lăsați pe la casele lor. Șeful lor se numea tist. Erau obligați să-și procure pe spese proprii caii, hainele si armele deoarece nu primeau de la stat decât solda pe timp cât se aflau în serviciu.

În anul 1850 principele Știrbei îmbunătățește soarta dorobanților, în sensul că îi împarte în două inspectorate, iar în 1852 îi doatează cu steaguri ca pe cavalerie.

Miliția pedestră consta în așa numiții cordonași sau potecași, adică grămicerii de mai târziu.S-a organizat în anul 1834 și aveau scopul de a păzi frontierele. Era formată din bărbați cu vârsta între 20 și 50 de ani, care alcătuiau cete de câte 6 oameni și făceau pe rând de serviciu câte o săptămână. Cetele grănicerilor de lângă Dunăre erau obligate să aibă 4 oameni înarmați, doi vâslași, cu hrana și îmbrăcămintea lor, precum și cu luntrele necesare. Tot ceata avea îndatorirea de a clădi pichetele pentru adăpostirea paznicilor.

În anul 1850 grănicerii propriu ziși îi înlocuiesc pe cordonași și potecași. Se organizaseră militărește, fiind aleși dintre barbații cu vârsta între 20 și 40 de ani, împărțiți în două inspectorate: unul la Dunăre și altul la Munți. Corpul întreg se împărțea în cinci batalioane a câte 4 companii: trei batalioane la Dunăre și două la Munți. Pentru un pichet de la Dunăre, erau rânduiți câte 22 de oameni, între care 3 rezerve; acești 22 de oameni se recrutau din 120 de familii. Pentru un pichet de munte erau 14 oameni, din care 2 rezerve. Garda pichetului se schimba tot la 7 zile.

În anul 1851 se organizaseră în Munți două linii de pichete, unele pentru vară, mai aproape de graniță, și unele pentru iarnă, situate mai spre interiorul țării. În 1856 toată paza Dunării este încredințată grănicerilor, deoarece până atunci stăteau de pază și oameni din armata permanentă.

Gloatele. Necesitatea gloatelor a fost recunoscută prin proiectul din anul 1832. Ele aveau ca scop de a apăra țara în caz de invazie.

Moldova

De la Regulamentul Organic încoace, armata permanentă a Moldovei se compunea dintr-un regiment de infanterie organizat la Iași și din două escadroane de cavalerie.

La sfârșitul domniei lui Mihai Sturdza se înființează și în Moldova artileria, compusă din 6 tunuri și peronalul necesar. La plecarea austirecilor din țară, moldovenii cumpăraseră de la ei o baterie de tunuri, iar personalul a fost completat mai tâziu în timpul lui Grigorie Ghica.

În anul 1835 Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, a primit din partea sultanului 5 tunuri, cu ocazia învestirii sale la

Constantinopol, se constituie și în Moldova prima baterie de artilerie, formată din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai. Încadrarea a fost făcută cu ofițerii și militarii care efectuaseră pregătirea în Rusia, precum și cu ofițeri și soldați luați de la unitatea de infanterie din Iași.

În anul 1844 s-a înființat și în Moldova un corp de flotăpe Dunăre, compus dintr-o gualetă cu 6 tunuri și personalul necesar, însă la scurt timp s-a desființat.

În anul 1847 regimentul de infanterie capătă denumirea de regimentul de mușchetari. Tot atunci s-a înființat un regiment de vânători pedeștri.

La Iași se pun bazele unei școli militare ca și la București.

Instrucția, uniforma și administrația armatei permanente erau rusești în ambele principate.

Miliția moldovenească se compunea la început din slujitori, o parte pedeștri, o parte călare și din țimirnași, care erau toți pedeștri. Slujitorii aveau datoria de a administra paza și protecția înăuntrul țării, cât și paza frontierelor. Țimirnașii din Iași duceau corespondența prin orașe de la o autoritate la alta.

Slujitorii pedești și călări de prin oorașe s-au transformat în anul 1859 în jandarrmi, formând un regiment organizat întocmai ca armata permanentă.

Gloatele din Moldova aveau același scop ca și în Țara Românească.

Revoluția de la 1848 și Războiul Crimeii

Între anii 1839 și 1840 erupse în Brăila revoluția grecilor și a bulgarilor. Pentru aplanarea acestui conflict au contribuit o companie din regimentul II de infanterie și regimentul de cavalerie.

În anul 1848 un numar considerabil de armată română se concentrase dincolo de Olt, în România mica, sub comanda resolutului Magheru.Această armată era pregătită oricînd să împiedice pătrunderea turcilor în tară, în cazul în care conducătorii ar fi ordonat acest lucru. Evenimentele nu au permis ostașilor români să intre în război cu inamicii, cu toate acestea au existat și vărsări de sânge la București.

În 19 iunie 1848, 2 companii de infanterie, comandate de colonelul Solomon au intrat în conflict cu civilii în apropierea palatului domnesc. Aceasta s-a soldat cu 8 morți, 7 civili și un soldat.

Un alt conflict sângeros între trupele române și cele turcești, a avut loc tot în capitală. În data de 13 septembrie 1848, un batalion din regimentul al II-lea de infanterie, în numar de 700-750 de oameni, apărau cazarma Alexandria, contra turcilor care vroiau s-o ocupe cu forța. Batalionul s-a ales cu trei morți și mai mulți răniți.

În aceeași zi, aproximativ 180 de pompieri au fost trimiși la cazarma Alexandria din Dealul Spriei. Cavaleria otomană încercă a le opri trecerea, dar pompierii continuaseră înaintarea. La podul de lângă cazarmă era postată infanteria și artileria turcă. Sublocotenentul de pompieri Bălșan atinse cu cotul pe un artilerist turc și-l aruncă în șanț. Un major otoman de artilerie, supărat de această întâmplare, lovi pe sublocotenent cu latul sabiei. Bălșan scoase pistolul și îl omorâ pe major., după aceea trase un al doilea foc asupra lui Cherem –Pașa și-i ucise calul. De aici se iscă o înverșunată luptă între turci și pompierii români. În cele din urmă, pompierii copleșiți de superioritatea turcilor au fost nevoiți să se retragă. Evenimentul s-a soldat cu 49 de morți din rândul românilor, dintre care doi ofițeri. Pierderile de vieți umane în rândurile turcilor au fost mult mai mari.

Între anii 1853 și 1854, în timpul războiului ruso-turc soldații români au fost nevoiți să ia parte la operațiunile de pe țărmul Dunării. Artileria din Moldova și din Țara Românescă a fost luată de ruși ca să-i ajute împotriva turcilor.Bateria Țării Românești s-a impus în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței,Vadul Silistrei, Ostrovugol și la împrejmuirea Silistrei.

În anul 1854, la retragerea rușilor, au dus cu ei toată artileria Țărilor române, împreună cu 2 ofițeri. Bateria Moldovei au înapoiat-o în anul 1856, iar pe cea din Țara Românească doar în 1859. Rușii luaseră de asemenea și două batalioane de infanterie din regimentul II și III precum si 100 de dorobanți din escadronul de la Mehedinți. Unii dintre acestea luptaseră împreună cu rușii în bătăliile de la Calafat, alții în cele de la Salcia și Cujmir.

La retragerea rușilor din țară batalionul regimentului al III-lea fu dezarmat și licențiat, pentru că refuzase să meargă cu rușii în Rusia însă în curând după aceea el fusese chemat din nou sub drapel.

CAPITOLUL III

REFORMA ARMATEI ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI

ALEXANDRU IOAN CUZA

1.1 Premisele organizării armatei în timpul domniei lui Al. I. Cuza

Pe plan european se derulau ample actiuni reformatoare care au favorizat si inspirat si reformele romanesti. Prusia si Sardinia desfasurau cu succes procesul de unificare a Germaniei, respectiv a Italiei. Imperiul habsburgic, interesat sa-si prelungeasca existenta, se afla intr-o perioada „liberala", Imperiul otoman cunostea „epoca tanzimatului" iar Rusia incerca o reforma agrara. Dar toate cele trei mari imperii nu erau interesate sa permita in Principatele Unite transformari adanci care sa le primejduiasca pozitiile in zona. Prin urmare factorii responsabili romani au trebuit sa cantareasca implicatiile fiecarui act politic sau militar, folosindu-se de divergentele dintre marile puteri pentru a promova interesele nationale si a largi autonomia tarii.

Initiatorul reformelor si al masurilor care aveau sa duca la infaptuirea unor profunde prefaceri in domeniul apararii tarii, la crearea si consolidarea armatei nationale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a țării prin instituționalizarea principiilor și a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziție spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esențiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei șapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea și importanța statului național în afirmarea națiunii și în promovarea interesului național. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”.

Subliniind ca „toata garantia independentei noastre nationale, pastrarea si respectarea dreptului si teritoriului nostru stau de azi inainte in puterea si in mana noastra", publicatia „Curierul Principatelor Unite" arata necesitatea de a se efectua o „reorganizare a puterii

militare pe bazele unui sistem nou". La randul sau, ziarul „Reforma" scria: „sa ne armam daca vrem sa traim ca natie; sa ne armam ca sa putem fi gata a infrunta orice pericol". Parerea ca misiunea armatei romane trebuie să fie apărarea patriei era reluată și de „Anuntatorul roman":"n-avem a declara razboi, nici a ataca pe nimeni; e vorba, de apararea a tot ce omul are mai sacru – nationalitatea". 

În ciuda unor inerente greșeli pe care orice act de guvernare le cunoaște, asumate și/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forțată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acționat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României și de a fi înțeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspirațiile poporului român: independența și unitatea națională.

Reforma armatei

Unirea Moldovei cu Țara Românească, în anul 1859, a creat premisele reorganizării armatei, potrivit noilor transformări, ca armată a statului național. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene la București și muntene la Iași; în cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană, generalul Ion-Emanoil Florescu, a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări.

Soluția adoptată de Alexandru Ioan Cuza și de sfetnicii săi apropiați – Mihail Kogălniceanu, generalii Savel Manu și Ion Emanoil Florescu – privind unificarea și perfecționarea sistemului militar și fundamentarea principiilor doctrinare de bază a fost aceea a îmbinării tradiției naționale cu experiența acumulată în alte țări, în special în Franța.

Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare și modernizare a sistemului militar românesc au fost: creșterea numerică și calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui invățământ militar performant, inițierea unei industrii de armament pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine, forță, noilor structuri militare.

Pentru început, s-a hotărît introducerea uniformei și a echipamentului unic, iar la 1 septembrie 1862, într-un cadru festiv, unităților le-au fost împărțite steaguri tricolore, roșu-galben-albastru cu deviza Honor et patria, tricolor instituit ca drapel de stat de puterea revoluționară de la 1848. Cu această ocazie domnitorul a insistat pe puterea de simbol a steagului care reprezintă  România. „Steagul este simbolul devotamentului, credinței, ordinii și al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totdeodată trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României” 8.

Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei și a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Florești (lângă Ploiești), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza. Situată la jumătatea distanței dintre granițele cu Turcia si Austria, tabăra de la Florești a avut menirea de a preveni o invazie și de a exercita totodată presiuni asupra Austriei angrenată în războiul franco-sârbo-austriac. Timp de 6 luni, aproape 12 000 de soldați munteni și moldoveni s-au instruit împreună sub directa supraveghere a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea și perfecționarea procesului de instrucție în tabără s-a întărit sentimentul apartenenței la o singură țară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat nașterea sentimentului de demnitate și valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul țării.

Tot în anul 1859, Rusia înapoiază României bateria de 4 tunuri ce i-o confiscase in anul 1854, dar în loc de tunurile turcești inițiale s-au dat înapoi tunuri rusești. Se formează trenul echipajelor care se împarte in 2 escadroane, la Iași și la București astfel rămâne atașat artileriei până î anul 1860. Regimentul de vânători din Iași primește denumirea de « regimentul al V-lea de infanterie» .

După experiența de la Florești , în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison , Floreasca și Colentina în București, iar în 1863 1a Cotroceni unde a fost amenajat și un mare și modern poligon de tragere. La Ismail se organizează regimentul al VI-lea de infanterie. Artileria ambelor țări se reunește astfel formându-se primul regiment de artilerie compusă din 4 baterii, 2 cavalerii si 2 infanterii. Tunurile erau de origine turcă, rusă și austriacă. În București și în Iași se constituie un batalion de geniu. La Iași se înființează un batalion de vânători care se împărțea la rândul său în 8 companii.

Cavaleria se compunea din 2 regimente de lăncieri. Divisionul din Moldova primi încă 2 escadroane. Tot atunci în Ploiești se organizează regimentul al VII-lea de infanterie.

Anii 1861 și 1862 se remarcă în special prin organizarea flotilei. Mai întâi cele trei șalupe canoniere din Țara Românească au fost puse sub comanda specială a unui șef de flotilă, apoi s-auînființat primul vapor numit România, având 6 șlepuri de lemn, împreună cu personalul necesar.După câțiva ani s-a înfințat și cel de-al doilea vapor numit Ștefan cel Mare.

De atunci marina românească s-a mărit și s-a perfecționat în fiecare an.

În anul 1861 pompierii din Țara Românească s-au transformat într-un batalion de 4 companii, iar în anul următor, din cele 2 batalioane de geniu, unul a fost desființat.

În 1863 escadronul trenului de echipaje din București se uni cu cel de la Iași pentru a forma un singur divizion. Tot în acest an, 300 de polonezi treceau pe treritoriul român pentru a intra în Rusia. Regimentul III de infanterie în noapte de 30 iunie primi ordin de a-i urmări pe polonezi. În data de 3 iulie Regimentul III a fost întărit cu 2 companii din regimentul al V-lea de linie. În satul Costangalia-Bejenarii din Basarabia, a avut loc un conflict între români și polonezi. Trupele române au fost nevoite să se retragă având 11 morți și 41 de răniți. În data de 5 iulie regimentul român mai primi ajutorul unei companii din regimentul al V-lea și în ajunseră din nou pe polonezi în satul Rânzesci. De astă dată polonezii refuzaseră să lupte, și se predară un număr de aproximativ 260 de oameni.

În anul 1864, artileria română se mări cu 2 baterii pedestre și 4 tunuri. Întreg regimentul de artilerie era format din tunuri belgiene, formând 6 baterii a câte 4 tunuri fiecare.

În București se înființă un divizion de jandarmi compus din o companie pedestră și 2 escadroane călări, iar la Iași deasemenea se înființă o companie pedestră și un escadron călare. Tot la Iași se mai organiză vechea instrituție a pompierilor, formându-se un divizion de 2 companii.

Tot în anul 1864 s-a decretat înființarea corpului de dorobanți dincolo de Milcov, astfel se formară câte un escadron în fiecare district în afară de Cahul, Bolgrad și Ismail.Dorobanții din întreaga țară se împărțiseră în 3 inspectorate, la București, Craiova și Iași. Inspectoratele s-a împărțit în batalioane. Tot dincolo de Milcov se mai decretă înființarea grănicerilor formându-se 15 companii. Toți grănicerii din ambele provincii se împărțiră în 4 inspectorate, fiecare compuse din câte 2 sau 4 batalioane.

În anul 1865 s-a hotărât ca serviciul grănicerilor să se reînoiască tot la 10 zile. În districtele Cahul, Bolgrad și Ismail se formară escadronul de jandarmi călare.Tot în aceest an, pompierii din Bucureștti se organizară în 6 companii.

Artileria mai primi doauă tunuri, iar tunurile belgiene au fost înlocuite cu tunuri franceze. Regimentul de artilerie se compunea din 8 baterii a câte 6 tunuri, toate pedestre.

În anul 1866 se desființeazăbatalionul de geniu, iar din companiile lui se formează 4 companii de geniu, 3 de săpători și una de pontonieri. În București se înființează 2 batalioane de vânători, organizate în 8 companii. Unul din cee două escadroane de jandarmi din București se desființează și rămâne numai un escadron si o companie organizate fiecare separat. Pompierii se organizează din nou în 4 companii. Inspectoratele de dorobanți și de grăniceri se desființează, batalioanele împărțindu-se pe diviziile teritoriale.

Școala militară s-a transferat de la Iași la București.

Pornindu-se de la convingerea că numai prin școală „se poate dezvolta și întări instituțiunea militară”14, învățământul militar s-a bucurat de o atenție constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate școlile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruți neștiutori de carte. Școala militară din București creată prin reunirea Școlii miltare din Iași și din București, a fost reorganizată pe două secții, una pentru pregătirea ofițerilor de artilerie și geniu, cealaltă pentru pregătirea ofițerilor de infanterie și cavalerie. A luat ființă Școala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofițerilor, subofițerilor sau soldaților în activitate. A fost creată și subordonată armatei Școala de arte și meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iași au fost puse bazele Școlii normale militare de scrimă, gimnastică și tragere la țintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în București a fost creat un detașament model. Învățământul militar sanitar a cunoscut același drum ascendent.

Așadar, acum se pun bazele unui învățământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.

Organizarea Infanteriei

In vederea conducerii unitare a forțelor militare ale Principatelor Unite, prin Inaltul Ordin de Zi nr. 83 din 12 noiembrie 1859 a fost infi ințat Statul Major General, avandu-l in frunte, incepand cu 30 mai 1860, pe colonelul Ioan Emanoil Florescu. Unificarea completă a comandamentului s-a realizat spre sfarșitul anului 1861, cand Ministerele de Război de la Iași și București s-au contopit intr-unul singur, cu sediul in București. In acest context, in structura Ministerului de Război a apărut un organism destinat special pentru conducerea infanteriei, devenit precursorul inspectoratelor și comandamentelor infanteriei de mai tarziu.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, numărul regimentelor de infanterie s-a mărit la 7, plus un batalion de vanători, fiecare regiment avand câte două batalioane a patru companii, totalizând 14 batalioane, respectiv 56 companii de infanterie. La finele anului 1864, aceste regimente erau dislocate la Iași, Craiova, Ismail, București, Galați și Ploiești.

Organizarea artileriei române

Primul regiment de artilerie 1860

În istoria Artileriei Române Moderne Domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, a rămas ca întemeietorul primului regiment de artilerie, eveniment petrecut la 21 decembrie 1860.

Pe baza raportului generalului Ion Emanoil Florescu: Artileria până acum se află încă despărțită. Rog pe Măria Voastră să binevoiți a da Înalt ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe conta Moldaviei și cele ce se afl ă pe conta Valahiei să se unească împreună și să formeze 1-iul regiment de artilerie împărțit în 2 divizioane. Tot deodată rog plecat pe Înălțimea Voastră, ca primind această unificare să binevoiți a întări în posturile acestui regiment pe maiorul Tobias Gherghely ca șeful regimentului, maiorul Haralambie Nicolae ca ajutorul șefului regimentului, căpitanul Herkt Enric șeful divizionului 1-ul și căpitan

G. Mano șeful divizionului al 2-lea2, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat înființarea primului regiment de artilerie din Armata României. Cu aceeași dată a fost avansat colonel și numit comandant Tobias Gherghely, care a deținut funcția până la 28 aprilie 1864, când a fost numit intendent general al armatei3.

De la începuturile organizării ei pe fundamente moderne, artileria s-a afirmat ca o armă deosebit de complexă. Devenirea ei a constat nu numai în măsuri organizatorice, ci și în cele destinate dotării tehnice, asigurării reglementărilor specific artileriei, precum și organizării și desfășurării instrucției.Existența și funcționarea pieselor de artilerie au generat probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. Prăfuriile, atelierele de reparat armament, precum și depozitele existente încă dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, nu mai satisfăceau exigențele în creștere impuse

de funcționarea structurilor acestei arme. Se cereau, de asemenea, o concepție unitară

și o coordonare eficientă în acest domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a-și

îndeplini misiunile, cum este cel al asigurării cu material, muniții și al întreținerii.

De aceea, la 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de Război al Principatelor Unite, a adresat domnitorului Alexandru Ioan Cuza un raport în care a arătat necesitatea stringentă a înființării unei fabrici de armament. Iată un fragment din expunerea de motive a colonelului Ghica: Astăzi când înălțimea Voastră dorește ca armata să ajungă scopul pentru care țara a creat-o, astăzi când suntem în ajunul organizării unei capsulării și fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai permite a le lăsa în starea în care se află.

În consecință, ministrul de Război a propus înființarea Direcției Stabilimentelor de Material de Artilerie care să se ocupe de: construirea trăsurilor de artilerie (chesoane și

antetrene, pentru transportul muniției), depozitarea și repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea acesteia și, nu în ultimul rând, de turnarea proiectilelor de artilerie. Ca urmare a acestui raport, a fost emis Înaltul Ordin nr. 254 prin care s-a dispus centralizarea atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulăria și fonderia din diferite părți ale țării, sub numirea de Direcția Stabilimentelor de Materiale ale Artileriei.

Nu după mult timp, la 23 noiembrie 1861, a fost emis Înaltul Ordin nr. 344 prin care Direcția Stabilimentelor de Material de Artilerie a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.

Primele reglementări privind conducerea, instrucția și întrebuințarea în luptă a artileriei

Concomitent cu măsurile de dotare cu armament de artilerie belgian și francez și de înființare de noi baterii de artileriei, au fost inițiate măsuri de elaborare de reglementări

speciale privind conducerea, învățământul, instrucția și folosirea în luptă a artileriei.

În perioada Unirii Principatelor, pregătirea ofițerilor de artilerie s-a făcut îndeosebi în școlile militare comune tuturor armelor, școli înființate încă din anii 1847 (la București) și 1856 (la Iași) și apoi unificate, în 1860.

Tunul turcesc de 4 livre

Un număr restrâns de ofițeri au fost trimiși pentru specializare în străinătate, la școlile sau unitățile de artilerie în Rusia, Prusia, Belgia și Franța. La baza pregătirii cadrelor de comandă și a trupei au stat initial regulamentele străine, traduse în limba română, precum și experiența celor câțiva ofițeri de artilerie pregătiți în străinătate. Ofițerii mai tineri s-au format în cadrul bateriilor, învățând de la cei vârstnici sau prin aplicarea noilor regulamente în procesul de instruire a trupei.

La 13 mai 1860 a apărut Legea pentru instrucțiunea armatei Principatelor Unite Române cu modificări importante privind statutul corpului subofițerilor de toate armele. Această lege prevedea înființarea, la București, de detașamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei (care erau subofițeri ).

În septembrie 1860 a fost publicat în „Monitorul Oastei” primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul Gheorghe Manu și intitulat Teoria dării. Semnificativ pentru acel timp este faptul că acest regulament (constituit dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapă de organizare a artileriei române, ca de pildă: principiile organizării artileriei, organizarea

instrucției de specialitate și a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe și în mișcare, explicarea fenomenelor de balistică interioară și exterioară pe bază de scheme și schițe etc.

Un moment important în istoria artileriei îl reprezintă sfârșitul anului 1860, când a fost publicată Legea organizării puterii armate, potrivit căreia în cadrul Armatei Române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea Ministerelor de Război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției. Tot în acest an, în octombrie, s-a înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și geniu și supravegherea activității productive din fabricile de muniție și armament și din atelierele de reparat

tehnica de luptă.

La 1 septembrie 1862, pe câmpul Cotrocenilor, Regimentul de Artilerie a primit Drapelul de luptă, prilej cu care Domnitorul Cuza a rostit un memorabil discurs patriotic: Primind steagurile cele noi, aduceți-vă pururea aminte că vă încredințez onoarea Țării. Steagul e România, acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri, îmbelșugat cu sudoarea muncitorilor. El este familia, ogorul fi ecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri. Steagul e însă simbolul devotamentului, credinței ordinii și disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul și viitorul țării; întreaga istorie a românilor. Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile și toate virtuțile militare, care se cuprind în cele două cuvinte săpate pe vulturii României: Onoare și Patrie!4.

În organizarea și desfășurarea instrucției un rol important l-a avut apariția Regulamentului asupra manevrelor și evoluțiilor bateriilor înhămate de tunuri de patru ghintuite, în septembrie 1864. Regulamentul cuprindea o serie de prevederi pentru instrucția întrunită a bateriei de artilerie, trecerea de la o formație la alta, punerea în poziție de tragere, modul de executare a focului în diferite forme ale luptei, părăsirea poziției de tragere și deplasarea bateriei într-o altă poziție de tragere.

La 28 aprilie 1864, locotenent-colonelul Nicolae Haralambie (avansat colonel la 22 mai 1864) a fost numit comandant al Regimentului de Artilerie, având ca ajutor pe locotenent colonelul Gheorghe Manu. A deținut această funcție până la 11 februarie 1866, când, alăturându-se conspirației care l-a detronat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a devenit unul dintre cei trei membrii ai locotenenței domnești5.

Un an mai târziu, în octombrie 1865, a apărut Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite, în baza căruia s-a executat serviciul la tunuri în unitățile de artilerie ale Armatei Române. Regulamentul cuprindea mai multe capitole care se refereau la: noțiunile privind elementele traiectoriei, corecția de derivație și unghiul de teren și de înclinație a roților, descrierea și mânuirea înălțătorului, modul de apreciere a distanței, funcțiile servanților la tun, instrucția întrunită a acestora, instrucția plutonului de artilerie, a bateriei , etc.

După 11 februarie 1866, comanda regimentului a fost asigurată de locotenent-colonelul Gheorghe Manu, care, la 22 mai 1866, a fost avansat colonel și numit comandant al Regimentului de Artilerie.

1.5.Înființarea batalionului de geniu – Panait Donici

Personalitate marcantă a mișcării unioniste și colaborator apropiat al domnitorului A.I. Cuza, Panait Donici s-a născut în anul 1825 într-o familie de răzeși din satul Porcești, jud. Neamț, moștenitori ai unor suprafețe de teren agricol cu care strămoșii acestora fuseseră împroprietăriți de către marele voievod Ștefan cel Mare, în anul 1490. Remarcându-se ca unul dintre cei mai studioși elevi, cu potențial intelectual deosebit, ulterior Panait Donici este trimis pentru a-și continua studiile în cadrul Școlii de Poduri și Șosele de pe lângă Politehnica din Paris.

Întors în țară în anul 1851, ca diplomat al acestei prestigioase instituții de învățământ, tânărul inginer Panait Donici participă activ la amplul proces de reconstrucție și modernizare a serviciilor publice. Dovedindu-se a fi un strălucit tehnician, un organizator de seamă și un administrator chibzuit, în anul 1856, la vârsta de 31 de ani debutează cu succes în viața publică, fiind desemnat de domnitorul Ghica Vodă ca reprezentant al Moldovei în Comisia de Navigație pe Dunăre (instituită prin Tratatul de Pace de la Paris în urma războiului Crimeei) ale cărei lucrări s-au desfășurat la Viena.

În anul 1857, caimacamul Vogoride al Moldovei îl numește director al Ministerului Lucrărilor Publice, iar un an mai târziu, în timpul căimăcămiei interimare este menținut ca locțiitor de ministru la Lucrările Publice. După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Principatelor Române în urma actului istoric de la 24 Ianuarie 1859, începând cu 27 aprilie inginerul Panait Donici preia conducerea Ministerului Lucrărilor Publice în cadrul Guvernului Manolache Epureanu din Moldova, până la 3 aprilie 1860, când acest cabinet a demisionat.

În această calitate, fiind un specialist recunoscut în domeniul șoselelor și al podurilor rutiere, abordează cu mult curaj în guvernul din care făcea parte una dintre cele mai acute problem cu care se confrunta tânărul stat român – realizarea unei rețele

moderne de comunicații terestre necesară asigurării legăturilor între Moldova și Muntenia, precum și a altor lucrări importante de utilitate publică.

Întrucât rezolvarea acestei problematici presupunea importante resurse financiare, materiale și umane, precum și personal tehnic de specialitate, Panait Donici găsește o soluție deosebit de ingenioasă, constând în constituirea unui batalion, cu lucrători permanenți, organizați militărește și întreținerea acestuia din fonduri publice.

Drept urmare, pe raportul Consiliului de Miniștri nr. 1902/1859, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a încuviințat înfi ințarea la Iași, sub comanda ing. Panait Donici, ministrul Lucrărilor Publice, uns cu gradul de căpitan, a primului Batalion de Geniu.

Așadar, data de 31 mai 1859 marchează în fapt, nașterea oficială a unei noi arme în cadrul oștirii române – ARMA GENIU, al cărei ctitor a fost indiscutabil căpitanul inginer Panait Donici.

În perioada imediat următoare, cu sprijinul nemijlocit al celor două ministere, cpt. Panait Donici a întreprins multiple măsuri organizatorice și administrative menite să asigure închegarea structurală și dezvoltarea fi rească a Batalionului de Geniu, astfel: în cursul lunii iunie 1859 a fost elaborat și aprobat primul Regulament privind organizarea și atribuțiile Batalionului de Geniu, în baza căruia acesta urma să funcționeze și au fost inițiate procedurile pentru achiziționarea echipamentelor specifi ce: îmbrăcăminte, armament, unelte de lucru, corturi etc.; la 14 septembrie 1859, prin încuviințarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost legiferată, în regim de urgență, Ordonanța pentru admisii și înaintări în corpul de geniu, document de linie privind selecția și admiterea în batalion a unor ofi țeri aleși din rândul inginerilor civili și a conductorilor deprinși cu prestațiile pentru lucrările publice; la 3 noiembrie 1859, prin Înaltul Decret nr. 82 a fost aprobată Broșura de Uniformități – prin care se reglementa și în baza căreia se asigura uniforma genistului, adaptată după modelul armatei franceze; în cursul aceleiași luni au fost emise Instrucțiunea pentru compatibilitatea Corpului de Geniu și Instrucțiunea de exercițiu și disciplină – prin care s-au statuat principiile de instruire și administrare în cadrul Corpului de Geniu nou înfi ințat și pe baza cărora se asigurau și se justifi cau resursele bugetare anuale, necesare pentru plata personalului, instruirea acestuia, procurarea materialelor și executarea lucrărilor planificate.

Ca urmare a sporirii continue a necesităților privind extinderea și modernizarea lucrărilor publice de interes ostășesc și economic pe întreg teritoriul Principatelor Unite, în special a cazărmilor necesare încartiruirii trupelor și a căilor de comunicații rutiere și feroviare, în luna septembrie 1860, din însărcinarea colonelului Emanoil Florescu, ministrul de Război al Principatelor Unite, căpitanul Panait Donici a început organizarea unui al doilea batalion de geniu în Muntenia, după modelul celui din Moldova. Batalionul fi ind gata constituit, la sfârșitul lunii octombrie, a fost pus sub comanda cpt. Panait Donici care, la 21 decembrie 1860, în semn de recunoaștere a eforturilor depuse, a fost avansat la gradul de maior.

Primele batalioane de geniu aveau un efectiv de 1000 de oameni fiecare, împărțiți în 4 companii.

La încheierea campaniei de lucru din toamna anului 1861, considerând că efectivele Corpului de Geniu sunt prea numeroase comparativ cu celelalte arme, iar întreținerea celor

două Batalioane de Geniu reprezenta o sarcină fi nanciară prea grea, vistiernicul țării a cerut cu insistență Domnitorului A.I. Cuza să aprobe desfi ințarea unuia dintre acestea. Forțat de împrejurări, Domnitorul a hotărât desfi ințarea, începând cu 1 ianuarie 1862 a Batalionului I Geniu din Moldova, efectivele acestuia fi ind trecute la celelalte arme sau scoase din oaste.

Începând cu aceeași dată Batalionul II Geniu din Muntenia a fost reorganizat sub denumirea de Batalionul I Geniu. La 12 aprilie 1862, pe fondul nemulțumirilor generate de

desfi ințarea Batalionului de Geniu din Moldova și al evoluției nu tocmai favorabile a politicilor de susținere fi nanciară a trupelor angajate în realizarea comunicațiilor de importanță publică, maiorul Panait Donici solicită eliberarea sa din oaste, revenind în Corpul Tehnic al țării, ca inspector general al drumurilor. Din această postură, inginerul Panait Donici reorganizează fundamental structurile componente ale Corpului Tehnic atât

la nivel central, cât și teritorial, concomitent cu îmbunătățirea și modernizarea învățământului specific acestui domeniu la nivel național.

Deși în vara anului 1865 renunțase la viața publică, în timpul domniei lui Carol I, în perioada 13 noiembrie 1867- 15 noiembrie 1868, revine la conducerea Ministerului Lucrărilor Publice, timp în care se implică cu pricepere în dezvoltarea căilor ferate din România, de numele său fi ind legate nemijlocit construcția liniei București – Giurgiu și proiectul de construcție al Gării de Nord. Totodată, a organizat și început lucrările topogeodezice pentru harta României, iar la îndemnul său a fost întemeiată Societatea Politehnică din România, al cărei membru de onoare devine în anul 1881, cu prilejul inaugurării localului acesteia din strada Polizu.

Ulterior, în calitate de deputat al județului Vaslui, având susținere parlamentară și teritorială consistentă, a promovat cu mult curaj proiectul unei legi a drumurilor, șoselelor și podurilor din România și a sprijinit orașul Roman pentru înfi ințarea Școlii Gimnaziale „Petru Rareș“ și, mai ales, pentru construcția unui local modern al acesteia, inaugurat în anul 1872.

În anul 1870 renunță la viața publică și se retrage defi nitiv la moșia sa din Valea Ursului, ocupându-se îndeaproape de administrarea terenurilor agricole proprii și opere filantropice, potrivit dispozițiilor testamentare ale unchiului său Drăghici Donici.

1.6.Organizarea Pompierilor militari

De la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza s-a preocupat intens de problemele pompierilor militari, care, prin „importanța misiei ce le este încredințată, trebuie să fie în tot timpul pe cât se poate mai complecte”. Astfel, la două luni de la alegerea sa ca domn al Moldovei și Țării Românești, Cuza a făcut o prim inspecție la cazarma pompierilor din București. Concluzia era următoarea: „Vizitând la 28 martie corpul pompierilor, l-am găsit în cea mai plăcută stare, adică: frontal întocmit înaintea instrumentelor de foc, cu trenul lor și al cailor, năvălirea acestora asupra închipuitei arderi a cazarmei Sfântul Gheorghe, operarea tuturor mijloacelor întrebuințate cu folos, urcarea și scoborârea pe frânghii în diferite feluri, închipuiri de a scăpa din foc ființele ce puteau fi jertfe și evoluții egărești de tot felul, care toate acestea executându-se destul de bine, ne dete dovada de cunoștința datoriilor pompierilor”.

Nu peste mult timp, șeful comenzii pompierilor, maiorul Pavel Zăgănescu, a fost înălțat la gradul de colonel, în semn de prețuire din partea domnitorului pentru întreaga activitate desfășurată în cadrul corpului de pompieri. Rezultate bune sunt consemnate și cu ocazia altor inspecții. Printr-un ordin de zi către toată oștirea română,colonelul Florescu, ministru de război, aprecia că: „această comandă continuă a fi fala armatei și simț o deosebită mulțumire și datorie a constata acest fapt”.3

În ceea ce privește organizarea pompierilor la momentul 1859, situația era diferită în cele două Principate. La București funcționa vechea comandă de pompieri, înființată în anul 1844, având efectivul unei companii. În anul 1861, efectivul va fi mărit la un batalion, organizat pe patru companii, având fiecare un comandant, pentru ca în 1865 să fie organizat pe șase companii.4

Prin Ordinul de zi nr. 205 din 9 octombrie 1862 se stabilea că pompierii erau recrutați din rândurile zidarilor, învelitorilor de case, lemnarilor, fierarilor și „… trebuiau pe cât se poate să știe să scrie și să citească”.

Talia soldaților trebuia să fie de minimum 1,64 m, iar la completarea efectivelor se puteau primi soldați și din alte arme „care cereau să-și împlinească în pompieri timpul serviciului lor”.

La Iași, vechea Roată de pojarnici, constituită în 1835 și transformată în Divizion, avea în anul 1860 un efectiv de 10 ofițeri și 220 soldați.5 După modelul primei companii de pompieri din Iași, au fost înființate în principalele orașe ale Moldovei comenzi de pompieri, care funcționau asemănător celor din Țara Românească, superioritatea lor constând în faptul că cei ce le compuneau aveau grade militare, uniforme și erau încazarmați. În anul 1860, domnitorul hotărăște că „pompierii districtelor din Moldova, care prin chiar constituirea și ierarhia lor militară, urmează de acum înainte a fi supuși legii ostășești, precum sunt dorobanții și grănicerii din Țara Românească”.6

În anul 1860 avea să se stabilească uniforma pompierilor în ambele Principate; ea avea culoarea bleumarin cu epoleți metalici în formă de solzi, coif metalic cu egretă, semnul de armă fiind două toporașe încrucișate de culoare roșie. Ulterior, se va recurge la simplificarea ținutei de incendiu.

În anul 1861 pompierii din Țara Românească se transformaseră într-un batalion de 4 companii iar în anul următor din cele 2 batalioane de geniu unul a fost desființat.

Preocuparea de a dota pompierii cu utilaje moderne, în perioada lui Cuza, s-a concretizat prin trimiterea unor ofițeri pompieri în Franța pentru a procura astfel de materiale. Poate fi citat, în acest sens, Înaltul Ordin de zi nr. 82 din mai 1865, prin care se stabilea trimiterea maiorului N. Dimitrescu, comandantul batalionului de pompieri București în Franța pentru a cumpăra 44 de pompe.7 La înapoiere a fost citat prin Înalt Ordin de zi al ministrului de război pentru modul în care și-a îndeplinit misiunea.

O altă preocupare a constituit-o pregătirea cadrelor. În acest sens a fost reorganizat învățământul militar. În cadrul măsurilor luate pentru ridicarea nivelului de pregătire militară, s-a stabilit ca în comenzile de pompieri să funcționeze școli de gradul I, având drept scop „… să-i învețe pe soldați scrisul și cititul, pentru a le da posibilitatea a-și dezvolta inteligența, a le înălța inima, a-i face să-și închine voios viața pentru țară”.8

La 27 noiembrie/9 decembrie 1864 avea să fie adoptată Legea de organizare a puterii armate. Se păstra dubla dependență a unităților de pompieri față de Ministerul de Război și Ministerul de Interne, prin autoritățile locale. Până la Legea din 1864, în principalele orașe din Muntenia și Oltenia funcționau comenzi de foc urbane aflate sub dependența municipalităților. Prin această lege se prevedea militarizarea pompierilor din Muntenia și Oltenia, după modelul pompierilor din Moldova, aceștia urmând să fie încazarmați, să fie gradați, să poarte uniforme.

În acest context, se creau condiții favorabile întăririi serviciului pompierilor din întreaga țară. Tot în spiritul întăririi serviciului pompierilor, legea prevedea ca pentru orașele mari să fie prevăzută „pe fiecare an o subvențiune în bugetul statului”. Pentru aceste comenzi urbane legea stabilea ca recrutarea să se facă prin voluntariat, dintre cei care nu făceau parte din armata permanentă.9

Termenul de serviciu era de trei ani, după care acesta se putea reînnoi. Se mai prevedea ca, la expirarea termenului în aceste comenzi, pompierul să treacă în garda orășenească sau miliție până la expirarea vârstei10.

Efectivul total al pompierilor militari, în anul 1864, era de 27 de ofițeri, 5 funcționari și 728 de soldați.11

În august 1864, s-a stabilit ca fiecare corp de oaste să aibă câte o vivandieră. Uniforma acesteia era asemănătoare cu cea a soldaților, fiind completată cu o pălărioară maro cu egretă roșie, un șorțuleț alb și o fustă plisată purtată pe deasupra pantalonului. În ceea ce privește atribuțiile vivandierei, acestea au fost stabilite ulterior printr-un regulament special. În esență, aceste atribuții erau de natură medicală.

O nouă modificare în organica Batalionului de pompieri București a avut loc în anul 1865, efectivul acestuia fiind sporit la 6 companii. La Iași, efectivul rămâne același.12

În repetate rânduri, paginile Monitorului Oficial au publicat știri privind incendiile izbucnite în Capitala țării, în timpul domniei lui Al.I. Cuza. Astfel, în noaptea de 16 spre 17 martie 1860, un incendiu violent a izbucnit în mahalaua Biserica Albă. Cu acest prilej, printr-un Ordin de zi către toată oștirea românească, ministrul de război, generalul Manu, afirma că: „se simte dator a arăta cu plăcere a sa mulțumire întregii comenzi de pompieri care … s-a osebit în această împrejurare, stând cu bărbăție în fața flăcărilor la care a fost expusă în tot timpul acestei operații.”13

Domnia lui Cuza are o importanță deosebită pentru istoria pompierilor și din alt punct de vedere. Până în anii Unirii, deci mai mult de un deceniu după evenimentele de la 13 Septembrie 1848, lupta din Dealul Spirii n-a fost comemorată în mod oficial. La 24 mai 1860, Al. I. Cuza a promulgat Legea pentru recompensarea ostașilor participanți la bătălia din Dealul Spirii. Presa timpului a relatat și comentat pe larg evenimentul. Astfel, „Steaua Dunării” aprecia că a fost înfăptuit un act de dreptate, în timp ce „Românul” sublinia că „… era un act de prețuire și de recunoștință față de cei care, la 1848, au scăpat onoarea și viața națiunii române”.

Medalia PRO VIRTUTE MILITARI 1860

Astfel, „… se acorda ostașilor răniți în lupta din Dealul Spirii, câte o pensie pe toată viața; celor ce pot a-și câștiga existența câte 15 lei lunar, iar celor ce nu pot a-și câștiga existența, câte un leu pe zi, precum și îmbrăcăminte. De asemenea, se acordă tuturor ostașilor ce au luat parte la acea luptă, medalie cu panglică tricoloră. Medalia era de bronz având pe o parte în relief cuvintele „13 Septembrie 1848 Dealul Spirei”, iar pe verso, tot în relief, vulturul și capul de zimbru cu un scut și inscripția „Pro Virtute Militari.”14

Aceasta a fost prima medalie militară acordată în armata română. Ion C. Brătianu avea să afirme referitor la acțiunea din 13 Septembrie a pompierilor români: „O oră de eroism a pompierilor din Dealul Spirii a făcut mai mult pentru cauza română decât toate scrierile noastre, decât toate jalbele noastre date-n proțap pe la toți puternicii și împărații”. Medaliile vor fi împărțite mult mai târziu, în primăvara anului 1866, după abdicarea lui Cuza.

În presa vremii a fost descrisă și comentată pe larg festivitatea înmânării medaliei unui număr de 17 veterani, participanți la bătălie. Iată ce relata ziarul Românul din 26 aprilie 1866: „Toate corpurile armate, garda națională, autoritățile civile și militare erau prezente la această serbare a aducerii aminte. Un imens public se grămădise în curtea cazărmii și împrejur… Era o emoție și o fericire totodată pe chipurile tuturor… Domnul colonel Haralambie a pronunțat de pe estrada ridicată în mijlocul cazărmii următoarele cuvinte: Români! Sunt 18 ani acum. În ziua de 13 Septembrie 1848 voi ați dovedit națiunii și Europei întregi că sângele strămoșesc curge în vinele voastre. Români care ați luat parte la aceste lupte! Din sângele vostru România a înviat! Mare și liberă, ea vă mulțumește și drept recunoștință pune astăzi pe pieptul vostru astă medalie. Este singura răsplată onorabilă ce se poate acorda bravilor. Purtați-o cu mândrie, sunteți puțini care o aveți, iar după moarte veți lăsa-o familiilor voastre.

Aceste acte ale domnitorului aveau o dublă semnificație. În primul rând, prin acestea, Cuza slăvea, în fața unei Europe dominate de conservatorism și contrarevoluție, pe cei ce luptaseră pentru apărarea Revoluției de la 1848. În al doilea rând, gestul său era, de asemenea, curajos, ținând seama de faptul că, în 1860, Principatele Unite nu-și căpătaseră încă independența și că ele erau, formal, vasale Porții otomane, deci aceleiași puteri împotriva căreia ridicaseră armele la 13 Septembrie 1848 luptătorii din Dealul Spirii.

Armata română la sfârșitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

La sfârșitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie și batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri și vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu șase baterii și un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari și navele respective).

În cadrul formațiunilor teritoriale, grănicerii erau organizați pe pichete și erau dispuși pe linia Carpaților și a Dunării, iar dorobanții, constituiți în escadroane și batalioane, erau dispuși în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puțin o dată la două săptămâni și se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanților erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte.

De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administrație, intendenței. și serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.

Pentru înzestrarea armatei cu armament și echipament s-a dus o politică dintre cele mai active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic și moral cu altele moderne. S-a acționat pentru o dezvoltare a bunelor relații cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia și Franța.

La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfățișare modernă, un Stat Major General și unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucțiunii (1865) și alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu și de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe și servicii, o armată regulată însumand circa 20 000 de ostași, la care se adauga 25 000 de grăniceri și dorobanți, o armată echipată, înzestrată și instruită.

1.9.Un raport francez asupra armatei în timpul lui Cuza

Ulterior reorganizării armatei, accentul s-a pus pe modernizarea acesteia cât mai rapidă. În acest scop, domnitoru Alexandru Ioan Cuza a apelat la împăratul francez Napoleon al III-lea atât pentru obținerea sprijinului necesar pentru organizarea și instruirea trrupelor cât și pentru dotareea acestora cu echipament modern. Guvernul francez a trimis două misiuni militare în România, prima pentru domeniul administrației condusă de subintendentul Gui le Cler, sosită în țară în octombrie 1860, iar a doua pentru armata de uscat și flotilă în frunte cu maiorul de stat-major Eugene Lamy în martie 1861. Cele două misiuni erau autonome, neexistând un șef comun, iar efectivul lor se ridica la 24 de ofițeri și subofițeri.

Militarii francezi au contribuit la accelerarea procesului modernizării armatei, și la îmbunătățirea calității intruirii trupelor, având totodată un rol important în reorganizarea învățământului militar, în constituirea corpului de ofițeri de stat-major, a corpului ofițerior de administrație,a intendenței si a Atelierelor armatei.

Ofițerii de administrație francezi nu s-au limitat la reformarea compartimentelor specifice de armată, ci așa cum arată și un raport trimis de Gui Le Cler ministrului de război francez, în toamna anului 1861, adiministrația finaciară a armatei a servit drept model și pentru alte ministere: “În ceea ce privește contabilitatea generală, ea este atât de solidă și de bine pusă la punct încât celelalte ministere vin să ne ceară lecții.(…)Exemplul nostru a cconstituit un răspuns triumfător dat tuturor atitudinilor ostile, tuturor obiecțiilor, iar contabilitatea noastră, n-a întârziat să servească de model chiar și Ministerului de Finanțe.”

Referitor la asimilarea ofițerilor români de intendență a reformelor introduse de francezi, în acest doomeniu, autorul raportului menționat mai sus, nu are decât cuvinte de laudă: “ Consiliile de administrație funcționează în cunoștință de cauză; ofițerii contaili prind gust de meserie; toți înțeleg principiile regulamentelor noastre, mecanismul procedeelor, și corelarea mecanismelor noastre.registrele sunt ținute bine, cu puține excepții, înscrisurile sunt trecute corect și justificate așa cum trebuie, situația materială a caselor este conformă cu datele din registre, totul ar fi bine, dacă nu ar fi vechiul obicei înveterat, de a da avansuri ofierilor, mai mult sau mai puțin importante.”

Pe de altă parte modernizarea structurilor operative ale armatei a decurs mult mai anevoios, din cauza numeroaselor probleme ce trebuiau rezolvate intr-un timp foarte scurt, dar și anumitor mentalități conservatoare ale ofițerilor.

O imagine cuprinzătoare a dificultăților generate de procesul de înnoire a armatei române este redată într-un raport al maiorului Eugene Lemy din 25 iulie/6 august 1862 adresat ministrului francez de Război, mareșalul Jaques Randon din care câteva pasaje referitoare la Instituția Militară. Dincolo de aspectele negative, semnalate în prima parte a documentului, se evidențiază dorința majorității militarilor români, ma ales a tinerilor ofițeri, de a se depăși stadiul unei “armate de operetă” prin edificarea unui organism military bine instruit, și capabil să-și facă datoria la momentul oportun.

Deși se întrevede o anumită suficiență din partea ofițerului francez, caracteristică de altfel și conducătorilor armatei imperial – “ nu lipsește nici măcar un nasture “ declara Ministrul de Război, mareșalului Leboeuf.

Chiar dacă anumite probleme menționate nu pun armata română în timpul lui Cuza, într-o lumină favorabilă, acestea nu trebuie omise, doar pentru a crea o imagine triumfalistă care apare uneori în evocarea trecutului glorios al oștirii române.

București 25 iulie/ 6 august 1862

Domnule Mareșal,

(…) În armată ar fi timpul să fie restituită disciplina și să se ia măsuri ca să dispară multitudinea de grade care răpește uniformei orice pprestigiu și orice considerație. Date fără nici o regulă, fără drepturi, numai din capriciul unui stăpân întâmplător, gradele înalte, mai ales acele obținute ăn Moldova nu pot avea în fața maselor valoarea pe care ar fi avut-o dacă ar fi numai o recompensă a muncii și meritelor. Numărul ofițerilor, în special al celor superiori este cu mult mai mare decât al locurilor.

Acum sunt șase generali de brigadă, din care unul singur este potrivit ca să fie folosit în mod avantajos, acesta este generalul Florescu. Fost elev all șscolii noastre de stat-major, promotor al noii organizări a armatei, înzestrat cu o mare inteligență, foarte activ și însuflețit de cea mai vie dorințăde a fi folositor țării sale, el și-a consacrat timpul și eforturile pentru a grăbi aplicarea sistemului nostru de instrucție și administrație.

El este unul din puținii boieri munteni care ne-au primit cu simpatie și singurul pe care l-am găsit întotdeauna gata de a ajuta misiunea franceză.

Un altul are oarecare experiență a trupei, dar gradul de general,pe care n-ar trebui să-l obțină vreodată i-a sucit capul. Rămânând un adevărat tip de caporal rus este măcinat de ambiție și invidie, și nu pierde niciun prilej de a-și manifesta împotrivirea și reaua sa voință.

Ceilalți patru nu au nici una din calitățile de comandament,sunt ignoranți și neînsemnați; ei însă se țin deoparte, cu excepția ultimului avansat actualul ministru de război, beizadeaua Ion Ghica, fiul fostului domnitor al Moldovei. Acest general este un om tânăr inteligent, dar fără vreo experiență în problemele militare, necunoscând nici trupa nici administrația și având cel mult 8 sau 9 ani de serviciu, după cum se socotește aici, numai pentru a fi figurat în controale. Având în vedere poziția actuală a prințului domnitor, această numire atât de recentă m-a surprins, părându-mi stranie. Continui sa mă întreb sub ce influență și în ce scop a fost făcută?

Coloneii sunt numeroși. În controalele Ministerului de Război, figurează patruzeci și unu fie ca titulari de comandamente sau de poziții administrative, fie ca supranumerari. Aceasta depășește dublul a ceea ce trebuie pentru a compelta toate pozițiile acestui grad.

Avansarea celor mai mulți dintre ei a fost demnă de semnalat.

Cu câteva rare excepții aproape toți moldovenii au ajuns foarte repede de la poziția de soldat sau de elev-ofițer la epoletul de colonel. Sunt unii cărora nu le-a trebuit pentru aceasta decât patru sau cinci ani, altora doi ani, altora optsprezece luni; este unul căruia nu i-au trebuit decât trei luni.Muntenia în acestă privință a fost mai puțin răsfățată decât Moldova; avansările au fost mai reglementare, și mai ales mult mai lente. Astfel cea mai mare parte dintre coloneii actuali provin din Moldova. Caimacamul Vogoride dădea grade oricui le dorea.

Numărul maiorilor este și el mult superior numărului locuitorilor.

Moldovenii furnizează un mare contingent și acestui grad și sunt ofițeri cărora pentru a-l obține nu le-au trebuit decât trei luni sau chiar șase săptămâni.

Printre căpitani, locotenenți și sublocotenenți în prezent sunt mai puțini supranumerari, se tinde a se încadra în numărul prevăzut de buget.

Poziția de agiotant al prințului este efectivă sau onorifică.

După vechiul buget, din 1860, un general, 6 colonei, 6 maiori și 6 căpitani pot fi atașați pe lângă persoana suveranului și să fie plătiți în calitate de Stat Major Princiar. Numai câțiva dintre acești ofițeri fac serviciu la Palat. Dar sunt mulți alții de toate gradele, folosiți pentru serviciu la corpuri sau fără serviciu care rimsc titlul onorific de aghiotant. Acest titlu conferă dreptul de a avea o uniformă deosebită, de a purta pe epoleți inițialele prințului și de a se bucura de anumite privilegii.

4 generali, 25 colonei și un număr nedefinit de căpitani, locotenenți și sublocotenenți sunt aghiotanți.

Toți ofițerii supranumerari nu au drept la vreo plată. Mulți dintre ei au funcții civile,mai ales ofițerii superiori. Ei sunt prefecți, subprefecți, judecători, inspectori financiari, etc. Uniforma militară acoperă orice fel de profesie;aptitudinea este cea mai neînsemnată dintre condițiile de care să se fi preocupat cineva până în prezent.

Pentru că tot semnalez rezultatele imperfecțiunilor și viciile, nu pot să trec sub tăcere ceea ce s-a petrecut anul acesta la recrutare.

Am mai spus Excelenței voastre că recrutarea se făcea ca și în Franța,prin tragere la sorți, dar că diferitele operațiuni de amănunt lăsau mult de dorit – datorită lipsei de oameni luminați și conștiincioși, venalității funcționarilor și lipsei de supraveghere și represiune.

În Muntenia, tragerea la sorți a avut loc în luna aprilie și potrivit obiceiurilor acestei țări numai Ministrul de Interne, era acela care prin agenții săi procedează la tragere și la revizie. Oamenii recrutați au fost îndrumați către corpurile lor în luna mai. I-am putut vedea în detașamente și constata că această recrutare a fost dintre cele mai proaste: tineri care în mod evident nu aveau nici vârsta, nici statura, oameni care în mod cert depășiseră 30-35 de ani și diformi;foarte puțini tărani frumoși și viguroși, numai cei care, fiind foarte săraci, nu au putut să cumpere favorurile comisiei de revizie în schimbul unei anumite sume. Anul trecut au fost aici peste 90 de scutiri, anul acesta numarul acestora a fost foarte scăzut. Consiliul de revizie a primit banii. În loc să-i lase să intre în visteria statului, a cerut, fără îndoială o sumă mai mică decât cea fixată pentru scutiri, iar cel supus recrutării, valid și bine legat, dar având câțiva ducați, a obținut scutirea, în timp ce erau admiși buni pentru serviciu acei ce nu aveau nici una din calitățile cerute, dar care erau săraci. Un număr destul de mare din acețti recruți au trebuit sau vor fi trimiși înapoi. Nu știu ca aceste consilii de revizie să fi fost pedepsite sau măcar mustrate. Fostul minister era de o îngăduință deosebită pentru toți agenții săi.

În Moldova s-a mers și mai departe; nu s-au făcut recrutări. Ministrul de Interne a considerat că este cazul să se ocupe de aceasta și se crede că anul acesta va trebui să se lipsească de contingentul moldovenesc, afară de cazul că noul ministru nu va repara greșeala voită a predecesorului său. Fostul minister cu toate că era atotputernic, lăsa deoparte cu multă ușurință problemele importante, pentru a se ocupa de nimicuri sau de proiecte nerealizabile.

Din fericire, de câtva timp s-a intrat pe o nouă cale și este drept de notat îmbunătățirile ce au rezultat deja, din această situație sau care vor rezulta.

În scrisoarea mea din 3/15 mai trecut anunțam Excelenței voastre că Altețea sa prințul domnitor, dispusese contopirea celor două școli militare la Iași; adăugam că s-ar putea ca această dispoziție să nu fie menținută, că ea urma să fie obiectul unor interpelări în Cameră și că probabil va fi nevoie să se revină la textul legii votate in 1860.

Interpelările anunțate nu au avut loc. Prințul însuși a fost acela care, după încheierea sesiunii a recunoscut necesitatea de a reveni asupra deciziei sale. Trei motive au contribuit de a-l convinge de inconvenientele acestei măsuri și de avantajele contopirii la București.

Fapte foarte grave de indisciplină s-au produs la Școala de la Iași și au dus la îndepărtarea unui număr mare de elevi;

S-a constatat imposibilitatea de a se găsi la Iași și de a amenaja în scurt timp un local convenabil și încăpător, în timp ce acest local exiista la București;

În sfârșit, Alteța sa asistând la solemnitatea cu care se încheie în fiecare an cursurile Școlii de la București, a fost încântată de ținuta și exercițiile elevilor și și-a manifestat pe față întreaga sa satisfacție.

Câteva zile după acestă ceremonie, decretul de contopire la București era publicat în Monitor, iar directorul școlii de la Iași primea de la Minister ordinul de a porni la drum cu elevii săi pentru a ajunge în Capitală înainte de 1 septembrie , data fixată pentru începerea cursurilor.

Sper că de data aceasta hotărârea va fi definitivă.

Tabăra stabilită pe platoul Colentinei a dat deja rezultate cu mult superioare decât acelea considerate că puteau fi sperate. Instalarea trupelor s-a făcut în mod ordonat, au fost date ordine precise, pentru organizarea serviciului, pentru lucrul de fiecare zi și aceste ordine au fost bine executate. Instrucția la toate corpurile a început imediat după noua metodă. Batalionul de vânători pedeștri a continuat exercițiile sale speciale, sub conducerea căpitanului Lany, care a ținut în același timp, ofițerilor superiori și căpitanilor de infanterie cursuri practice, puse de îndată în aplicare la regimente. Generalul Florescu asista la toate cursurile și la toate exercițiile, asigurându-se de prezența ofițerilor și îndemnându-i prin exemplul său să muncească cu seriozitate.

Această metodă și-a dat roadele. Trupele de infanterie din tabără au făcut progrese foarte sensibile; ele încep să execute binișor manevrele, la închiderea taberei instrucția lor va fi foarte avansată cu toate că încă nu s-au tipărit și nu au fost distribuite ofițerilor toate regulamentele. Fapt remarcabil este că acești ofițeri atât de puțin obișnuiți mai înaninte cu o muncă organizată, au prins gust de cursuri și manevre și că un mare număr dintre ei au dat dovadă de un zel și de o sârgunță demne de laudă.

Cavaleria are are patru escadroane în tabără, a ănceput de asemenea aplicarea teoriei franceze. Un ofițer, absolvent al Școlii din Saumur este însărcinat cu predarea lecțiilor și cu formarea subofițerilor instructori. Progrese sunt, dar ele sunt lente, mai întâi pentru că un singur ofițer nu poate fi de ajuns pentru această instruire și mai apoi pentru că acest ofițer nu este decât sublocotenent și nu are autoritatea necesară, cu tot sprijinul pe care îl primește pentru a învinge toate împotrivirile.Au mai fost în același regiment, doi căpitani, absolvenți și ei ai Scolii din Saumur, cu note bune, dar birourile Ministerului cu bunăvoința și inteligența lor obișnuită au facut din unul dintre ei, căpitan cu îmbrăcămintea și din celălalt căpitan de jandarmi. Aceste greșeli nu vor întârzia să fie îndreptate din ordin superior.Se va putea atunci merge mai bine și mai repede și de îndată ce primele principii vor fi bine puse și bine înțelese se va trece în special, la instrucția individuală a cavaleristului, absolut necesară, aici mai mult ca oriunde în altă parte.

Artileria are doar o baterie în tabără; căpitanul care o comandă se srăduie, ținând seama totodată de diferența de material, să pună în aplicare teoriile noastre. La București s-a înființatt un prim așezământ de artilerie, o fabrică de capse și o turnătorie de proiectile.Acest așezământ a fost organizat de un locotenent belgian, sosit din Belgia anul trecut, cu toate mașinile și cu mecanicii, chimiștii și muncitorii necesari pentru a le monta și a le face să funcționeze. Această lucrare este azi terminată și fabricarea a început.

Cât despre batalionul de geniu, el este ocupat în acest moment să continue șoseaua de la Buzău la Focșani. Voi avea prilejul să vorbesc Excelenței voastre de munca lui, la întoarcerea mea din călătoria pe care urmează s-o fac. Această călătorie nu este decât un turneu de inspecție generală.

Domnul subintendant Le Cler tocmai și-a terminat inspecția administrativă și potrivit Alteței sale, generalul Florescu trebuie să înceapă imediat inspecția generală. Vom pleca în câteva zile. De data aceasta ne vom mulțumi să vedem destul de repede corpurile și să le arătăm în ce constă această inspecție despre care nimeni nu are cea mai mică idee. Vom avea de strâns note asupra personalului și de stabilit propunerile pentru avansarea la alegere și pentru funcții speciale. Controlul exercitat asupra șefilor de corpuri, examinarea specială a ofițerilor, examinarea instrucției trupei, urmările probabile ale acestui control și examene vor avea o mare înrâurire asuprra cadrelor armatei și vor inspira tuturor o teamă salutară.

Am terminat un regulament referitor la avansări, în concordanță cu noile legi privind ierarhia și avansarea și cu vechea reglementare a poziției ofițerilor. Întrucât nu erau decât trei poziții, aceea de activitate, aceea de retragere și aceea de în afara cadrelor, am făcut ca în aceasta din urmă să intre deosebirea de motive pentru care ofițerii s-ar fi putur găsi în ea, în scopul de a determina în consecință condițiile întoarcerii lor în activitate. Am toate motivele să cred că acest regulament va fi aprobat și publicat de îndată ce se va termina traducerea sa. Dacă mai târziu, Camera s-ar hotărâ să adopte legea propusă privitoare la poziția ofițerilor, nu aș avea decât puține modificări de făcut lucrării mele;îmi va fi deajuns să schimb câțiva termeni.

Regulamentul serviciului interior a fost tipărit și distribuit. Acela al serviciului de campanie nu va întârzia să fie și el.

(…)

Vă rog să binevoiți a primi, domnule mareșal, asigurarea profundului meu respect.

Șeful de escadră de stat-major, în misiune,

E. Lany

Exclenței sale, domnului mareșal conte Randon, ministru de Război, Paris

CAP IV

ARMATA ROMÂNĂ ÎN TIMPUL LUI CAROL I

După 7 ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza, a abdicat la 11/23 februarie 1866.Corpurile legiuitoare(Camera și Senatul), întrunite în ședință extraordinară în aceeași zi au proclamat instituirea monarhiei constituționale, alegănd ca domnitor un principe străin (Filip de Flandra). Acesta nu a primit tronul, la 2 aprilie, locotenența domnească instituită după abdicarea lui Cuza a organizat plebiscitul pentru alegerea ca Domn al României a Prințului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, proclamat la 10 mai de către Adunarea Națională, domnitor al țării sub numele de Carol I.

În perioada 1866-1877, România cunoaște o evoluție progresivă pe toate planurile, lupta pentru câștigarea independenței depline constituind trăsătura dominantă a acestor ani. În vederea realizării acestui obiectiv, guvernele României și domnitorul Carol I au inițiat o gamă largă de acțiuni diplomatice, propagandistice, economice și de altă natură, pentru dobândirea prin mijloace pașnice a independenței depline a statului.

În tot acest timp s-au făcut modificări semnificative în organizarea militară, inclusiv s-a adoptat Legea de pregătire militară și înarmare a poporului.

Organizarea militară

În anul 1867 din cele 3 companii de săpători se organiză din nou un batalion de geniu de 4 comppanii ; compania de pontonieri se adminitra separat, deși făcea parte din trupele de artilerie. Escadronul și compania de jandarmi din Iași se contopiră formând o companie mixtă compusă din pedeștri și călări. Aceleași transformări le suferiră și jandarmi din districtele Cahul, Bolgrad și Ismaiil. Tot în acel an jandarmii din Iași se organizară într-o companie ppedestră și un escadron călare, iar cei ai orașelor numai în escadroane călări. Tot la Iași, pompierii se organizară într-o singură companie.

Dorobanții se reorganizaseră în 8 divizioane, împărțindu-se în câte doua la cele 4 divizii teritoriale.

În următorul an, 1869, compania de săpători a fost încorporata în I –ul regiment de artilerie,după aceea in al II-lea. Se înființă un al doilea batalion de geniu, iar artileria se mări cu un nou regiment dotat cu tunuri de oțel. Regimentul al II-lea primi aceeste tunuri numai în anul 1870.

Batalionul I de vânători a fost redus doar la 44 companii; celelalte companii au fost folosite la inființarea regimentului al VIII-lea infanterie. De asemenea au fosr reduse la doar 4 comapnii și batalioanele II și III de vânători, pentru a forma un al IV-lea batalion.

Cele 2 regimente de cavalerie au fost dotate cu uniformă de husari și înarmați cu carabine și cu săbii. Regimentul I se transformă în „vânători călări” iar al doilea în „călărași”.

În privința recrutării grănicerilor se hotărâ, ca să se facă întocmai ca în armata permanentă, pentru oamenii de la 21 la 29 de ani; cei peste 29 au rămas în condițiile de mai dinainte.

Tot în acest an s-au format și milițiile, organizate în felul următor: se împărțiră în batalioane a câte 6 companii fiecare. Batalioanele, corespunzătoare districtelor țării erau comandate de majorii din armata permanentă, iar companiile erau comandate de căpitani.

Garda orășenească se formase în anul 1866 și se împărțea în legiuni aflate în capitalele principalelor districte. În fruntea gardei sta un inspector general.

Anii 1869 și 1870 sunt deasemenea de o mare însemnătate pentru mișcările strategice ale armatei. Se înființă o tabăra mare la Furceni, pe țărmul stâng al Siretului. La formarea acestei tabere au participat: ambele batalioane de geniu, ambele regimente de artilerie, 7 regimente de infanterie de linie, batalioanele I și III de vânători, regimentul I de vânători călări și regimentul de călărași.

În tabără se înființă un al III-lea regiment de cavalerie numit “roșiori”.

În 1869 divisionul echipajelor se împărți iarăși în 2 escadroane cu administrație separată.

Escadroanele dorobanților și companiile grănicerilor au fost supuse din nou unei reforme: primele se împărțeau în divizioane iar celelalteîn batalioane. Datorită punerii în funcțiune a infrastructurii căilor ferate, în 1870, trenul echipajelor s-a redus la un singur escadron cu un efectiv mai numeros.

În 1871 s-au desființat al doilea batalion de geniu și regimentul de vânători călări. Oamenii din cel din urmă au trecut o parte la celelalte 2 regimente de cavalerie sau la școala de cavalerie, recent înființată. Uniforma și denumirea li s-a schimbat deasemenea: din călărași și roșiori s-au format regimentele I și II de roșiori. Dorobanții de până acum se vor numi mai departe călărași.

În anul 1872, foștii dorobanți, numiți acum călărași se organizară în regimente.Tot în regimente s-au organizat și grănicerii care de aici înainte vor purta denumirea de dorobanți. Milițiile se încorporaseră în regimentele de dorobanți, iar garda orășenească funcționa sub ministerul de război.

O schimbare importantă se petrecu și în Școala Militară. Aceasta se împărți în două: prima școala fiilor de military din Iași, iar a doua școala de infanterie și cavalrie din București. Elevii foarte buni din prima școala, după 4 ani trec în cea de-a doua.Numărul elevilor din ambele școli e de 120. În Școala de infanterie și cavaleriee, în afară de elevvii școlii din Iași mai pot fi admiși și studenți bacalaureați. Cursurile în Școala din București sunt de 2 ani.Elevii buni, după susținerea examenelor, primesc gradul de sub-locotenent în armata permanentă. Ei sunt bursieri sau semi-bursieri, iar o parte întreținuți de familie.

În anul 1873, regimental II artilerie este dotat cu tunuri de bronz.

Conform Legii din 27 mai 1872, Armata Română este compusă din :

Armata permanentă cu rezerva ei (912 ofițeri asimilați, 147 funcționari civili, 17.576 trupe, 449 cai ofițerești și 2683 cai de trupă).

Armata teritorială 551 ofițeri asimilați, 60 funcționari civili, 35.031 trupe, 412 cai ofițerești și 10.906 cai de trupă).

Milițiile

Garda orășenească

1.Armata permanentă

Șeful suprem al armatei este Domnitorul, a cărui casă militară se compune din aghiotanți și ofițeri de ordonanță. Administrația militară este sarrcina a Ministerului de Război. Statul –major general este compus din ofițeri generali, iar corpul de stat major, din ofițeri de la colonel până la căpitan inclusiv. Pe timp de pace, generalii au sarcina de a comandata diviziile teritoriale și de a face inspecții.

Trupa se compune din: 8 regimente de linie, 4 batalioane de vânători pe jos, 1 batalion de pompieri pentru capital și o companie pentru Iași, 2 companii de jandarmi pedeștri și o companie de disciplină. Toate acestea formează infanteria.

Cavaleria constă în: 2 regimente de roșiori, 1 escadron de instrucțiune, 5 escadroane de jandarmi călări.

Artileria: 2 regimente de câte 8 baterii, din care una călare, 1 companie de pontonieri, 1 companie de uvrieri de artilerie, 1 secțiune de tren.

Flotila constă în 2 vapoare cu o companie, geniul dintr-un batalion de 4 companii.

Trupele de administrație sunt alcătuite din o comapnie de uvrieri, 1 companie sanitară și 1 escadron de tren.

Pe timp de pace, regimentul de infanterie are un efectiv de 2074 de oameni, cu ofițeri, batalionul de vânătoare are 669 de oameni, cel de pompieri 1020 de oameni, regimentul de cavalerie 773 de oameni, din care 46 ofițeri. Artileria are un stat-major special astfel că un regiment de artilerie se compune din 8 baterii de câte 6 piese fiecare, iar pe timp de pace artileria numără 1094 de oameni.

Recrutarea se fîcea prin tragerea la sorți, prin aranjamente de bună voie și prin reangajări. Vârsta recrutării este de 21 de ani. Serviciul militar durează 8 ani, 4 ani în activitate și 4 ani în rezervă. Recrutarea pentru flotilă se face dintre oamenii de pe lângă Dunăre și Marea Neagră.

În caz de război, rezervele sunt chemate sub drapel.

2.Armata teritorială

Aceasta se compune din 8 regimente de infanterie numiți dorobanți, 8 regimente de cavalerie sau călărași, 33 de baterii, câteuna pentru fiecare district.

Regimentele de dorobanți se compun din 33 de batalioane. Pe timp de pace ele sunt însărcinate cu paza frontierelor, cu poliția vămilor și garnizoana prin diferite districte. Regimentele de călărași cumprin 33 de escadroane care fac de serviciu prin județe. Organizarea batalioanlor de dorobanți este identică cu organizarea batalioanelor de linie.

În fiecare companie sau escadron dia armata teritorială, oamenii sunt împărțiți în câte 4 serii; serviciul fiecărei serii începe duminica și termină în duminica următoare. Astfel oamenii sunt o săptămână de serviciu și 3 săptămâni acasă. Serviciul este peste tot 8 ani, 6 ani în acctivitate și 2 ani în rezervă.

Recrutarea oamenilor din armata tritorială se face în același timp și în același mod ca pentru armata permanentă; primele numere trase la sorți trec în armata permanentă, iar următoarele în armata teritorială. Călărașii se recrutează din rândul tinerilor care au mijloacele necesare de a-și procura calul. Fiecare călăraș servește în județul său.

Trupele teritoriale se mobilizează și se concentrează ca cele permanente.

3.Milițiile

Milițiile se compun din 2 clase: clasa întâi cuprinde oameni de la 21 până la 20 de ani, iar clasa a doua de la 29 la 37 de ani. Oamenii din clasa a doua provin fie din armata permanentă și teritorială, fie din prima clasă.

Milițienii snt organizați în batalioane ți escadroane, fiecărui district corespunzându-i câte un batalion și un escadron.Pentru instrucție , cei dn clasa întâi sunt chemați de ori pe ani, primăvara și toamna, iar cei din clasa a doua numai toamna.Perioada de instrucție e de 15 zile, iar instrucția este supravegheată de cadre ale armății teritoriale.

Ierarhia ofițerilor e întocmai ca în armata permanentă. Ofițerii sunt aleși din rangurile armății sau chiar dintre milițieni.

4.Gloatele și garda orășenească

Toți oamenii apți cu vârsta între 37 și 46 de aniaparțin gloatelor și gărzii orășenești. Pe timp de război, gloatele se organizează în mici grupuri spre a menține ordinea în comunele lor. Cei mai potriviți pot fi chemați să coopereze cu milițiile.Pe timp de pace, când armata permanentă și teritorială sunt concentrate la manevre, gloatele și garda orășenească fac serviciul de garnizoană.

Flotila

În domeniul politicii navale, în pofida unor incertitudini s-au semnalat și unele realizări. Astfel în anul 1867, căpitanul Caralea Ion a întocmit un regulament (instrucțiuni) prin care sse încerca să se dea o organizare corespunzătoare activităților multiple de la bordul navelor.

Prin Decretul nr 1867, navele și efectivele sunt organizate într-un corp militar cu denumirea Corpul Flotilei, împărțit la rândul său în două companii. Prima formată din oameni de manevră și ateliere iar cea de-a doua din mecanici.

În luna mai 1867 a sosit în țară vaporul și cele 4 șlepuri contractate pe timpul lui Cuza în Austria.Șlepurile au primit numere de ordine, vaporul fiind încadrat în flotilă cu numele provizoriu de Vaporul cel nou, până în aanul 1969 când este botezat cu numele Ștefan cel Mare.

Deoarece perfecționarea pregătirii ofițerilor în străinătate era costisitoare, în anul 1872 se găsește o soluție națională care rezolvă această situație.Prin Decizie Ministerială la 17 noiembrie 1872, se creează la Galați o Școală specială cu durata de 2 ani pentru ofițerii și sub-ofițerii din Corpul Flotilei. Din Regulamentul de funcționare al școlii rezultă că ea se dividea în două secțiuni, una pentru ofițeri și alta pentru sub-ofițeri. Directorul Școlii era comandantul Flotilei, iar ca profesori funcțional ofițeri cu experiență.

În anul 1873, navele flotilei spores cu o canonieră, comandată în Franța lângă Toulon, botezată cu numele Fulgerul, iar un an mai târziu intră în compunerea flotilei șalupa Rândunica , construită în Anglia, ea fiind armată cu torpile de școndru și o mitralieră cu zece țevi.

Vaporul România – acuarelă

În preajma Războiului de Independență România dispunea de 4 nave moderne: România (vas cu roate), de 130 de tone, Ștefan ce Mare (yaht regal) de 325 de tone, Fulgerul (șalupă canonieră) de 85 de tone și Rândunica (șalupă torpilatoare) de 9 tone, un număr de sționare, șalupe canoniere și bărci amplasate în principalele porturi.

Cucerirea Independenței de Stat a României

Uniforma armatei române 1830-1878

În perioada 1 8 6 6 – 1877 s-a produs o transformare a înfățișării militarului român. Față de perioadele anterioare, când, sub „Regulamentul Organic”, apoi sub regimul Convenției de la Paris, militarii au fost echipați cu uniforme tip rusesc, între 1859-1861 a început unificarea uniformelor armatelor moldoveană și munteană. Procesul s-a încheiat în 1863, la aceasta contribuind comisia de „uniformitate” aflată la Focșani și condusă de generalul medic Carol Davila, care s-a inspirat din uniformele franceze și piemonteze1.

Infanteria – 1830 Moldova Cavaleria 1843 – Moldova

O contribuție a avut-o și Misiunea Militară franceză condusă de maiorul Eugene Lamy, care a înlesnit cumpărarea uniformelor și a echipamentului de la firma condusă de Alexis Godillot, furnizoarea armatei franceze. Totuși, perioada lui Cuza a fost caracterizată de cheltuieli nejustificate în domeniul echipării armatei, fapt ce a dus ulterior la rezilierea contractului, urmată de o anchetă severă imediat după căderea lui Cuza2.

Regimentul II Lăncieri – 1861 Ofițeri de Stat Major -1860

La 1866, când Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit domn al Principatelor Unite, armata română permanentă avea o înfățișare foarte asemănătoare cu armata celui de-al doilea imperiu francez. Singurele elemente de originalitate se regăseau în uniformele armatei teritoriale, alcătuită din dorobanți, jandarmi și grăniceri, care, de la început, au adoptat croieli naționale specifice în linia uniformelor3.

Principele Carol I, ofițer de carieră, format și educat la școala militară germană, a urmărit încă de la început, în spiritul respectului față de banul public, ca armata să renunțe la uniformele fastuoase și să adopte o ținută mai sobră și mai economică.

Legea din 1868

Primele modificări mai importante au avut loc după votarea Legii privind organizarea puterii armate din 1868. Noile transformări organizatorice s-au regăsit în „Regulamentul uniformelor”, publicat la 22 iulie/3 august 18684. După cum se remarca recent Contrar opiniilor potrivit cărora, odată cu venirea domnitorului Carol pe tronul României, armata română a suferit un proces de „prusacizare”, un studio mai atent efectuat asupra structurilor militare, uniformelor și echipamentului arată că acest lucru nu s-a întâmplat cu adevărat. Militarii români și-au păstrat aerul „latin”, chipiul fiind în continuare coifura cea mai des utilizată. Cromatica uniformelor a devenit însă mai sobră, predominant fiind bleumarinul (la tunică) și griul (pantalonii și mantalele), agrementat cu roșu (paspoale, epoleți) și galben (galoanele de grad, nasturii5).

Procesul de modernizare și introducere a unor elemente originale, specific românești, în croiala ținutelor armatei române s-a desfășurat în concordanță cu cerințele câmpului de luptă, cu dezvoltarea armatelor și uniformelor europene6. În 1868 s-au adus modificări aproape tuturor uniformelor armatei române.

Cele mai importante modificări s-au produs la uniformele cavaleriei, unde s-au introdus tunicile cu brandenburguri și pantaloni cu găitane în culori specifice fiecărei component (roșiorii – tunici roșii, cu pantaloni albastru vinețiu, vânătorii călări – tunici castanii, dorobanții – tunică din postav bleumarin, pantaloni din postav roșu, căciulă neagră de astrahan și cizme)7, și la cele ale artileriei, militarii acesteia fiind echipați cu tunici castanii și pantaloni gri.

Geniul a continuat să poarte uniforme constând din tunică și pantaloni bleumarin, manta gri și chipiu roșu. Uniformele medicilor, intendenților și administratorilor au cunoscut, de asemenea, modificări8.

Infanteria dispunea de chipiu bleumarin, tunică bleumarin, pantaloni de postav gri (pantaloni albi vara), cizme, manta din postav gri cu capișon.

Vânătorii aveau tunică de postav castaniu, cu epoleți de culoare verde, coifură formată dintr-o pălărie cu pene, manta gri, iar în picioare, aveau cizme.

Grănicerii purtau o tunică din postav negru și manta din postav gri, ca la infanterie.

Jandarmii pedeștri și călări – tunică de postav bleumarin, pantaloni și manta ca la infanterie (gri), cu cască tip prusian – constituiau o excepție, având o uniformă de inspirație germană9.

Elevii de școală militară purtau tunică albastru deschis, pantaloni din postav gri și manta la fel ca infanteria10. Echipamentul era format din raniță pătrată, din pânză gudronată neagră, pe care se fixau gamela, foaia de cort și mantaua rulată în formă de potcoavă, iar deasupra raniței se fixa geamantănașul din mușama neagră în care soldatul își ținea o parte din efecte. Sacul de merinde se purta în bandulieră pe șoldul drept, bidonul de apă (din sticlă sau metal), pe șoldul stâng, lopata mică de infanterie „Linneman” (introdusă în 1873), iar la gât militarul purta o „carte de identitate” din hârtie cerată, în care era trecut regimental din care făcea parte11.

Uniformele flotilei s-au modificat în 1870 12, când marinarii au început să poarte o ținută devenită tradițională și care nu a cunoscut până la Primul Război Mondial decât mici modificări în anii 1875, 1882 și 1903. Aceasta era formată din beretă bleumarin cu panglică pe care scria numele bastimentului, spențer bleumarin, bluză bleumarin cu guler albastru, cravată neagră, tricou alb cu dungi orizontale albastre, pantaloni largi bleumarin (sau albi pe timp călduros), o manta scurtă („cabana”), pantofi sau cizme13. Ofițerii purtau, la marea ținută tip frac bleumarin, epoleți cu franjuri, bicorn negru, pantaloni bleumarin cu lampas auriu, centiron din mătase albastră, iar la ținuta de bord, redingotă cu cămașă albă și papion negru, șapcă bleumarin, pantaloni bleumarin fără lampas14.

Uniformele ofițerilor și generalilor din corpurile speciale (statul-major al armatei, statul-major domnesc, aghiotanții domnești) erau ca la modelul general al armatei, cu chipiu roșu, eghileți și lampas roșu dublu (ofițerii de stat-major), tunică bleumarin și pantaloni gri cu lampas roșu dublu, manta gri (ofițeri din statul-major domnesc), bleumarin închis, pantaloni gri cu dublu lampas și vipușcă roșie, manta gri cu glugă și revere roșii și cizme negre (generalii și aghiotanții domnești)15.

Regulamentul din 1872

Procesul de transformare și tipizare a ținutelor, cu modificări importante, a continuat prin intrarea în vigoare a Legii de organizare a armatei din 187216 și a „Regulamentului uniformelor” din 9/21 iunie 1873, prin care a fost păstrată cea mai mare parte a ținutelor din 1868. O caracteristică a fost extinderea culorii bleumarin la majoritatea ținutelor unităților din armata permanentă, precum și la cele teritoriale. Infanteria de linie a continuat să poarte același tip de uniforme – chipiu și tunică bleumarin, pantaloni și manta gri, cizme negre17 – iar vânătorii, tunici de culoare maro cu paspoale verzi, pălării negre cu pene negre, pantaloni gri și manta gri18.

Infanteria teritorială, alcătuită din dorobanți19, a moștenit de la grăniceri, din care proveneau, o uniformă inspirată din costumul țărănesc, compusă din căciulă „cucă”, ornată

cu o pană de cocoș, ie și ițari albi și, pentru vremea nefavorabilă, o manta cenușie. Încălțămintea consta din opinci20. Manșetele și contra-epoleții erau de culoare albastru deschis, iar mantaua – gri. Din 12/ 24 februarie 1877, dorobanții au primit și cizme21.

Cavaleria permanent (roșiorii) a fost echipată cu căciuli negre, tunici roșii „a la hussarde”, cu brandenburguri negre, pantaloni albi cu găitane negre, cu egretă roșie din păr de cal, călărașii – cu căciuli negre, cu fundul din postav roșu, cu egretă roșie din păr de cal, tunici din postav vânăt, de asemenea cu brandenburguri roșii, cu brâu roșu, leduncă22 și culoare distinctivă în funcție de regiment.

Cavaleria teritorială, călărașii și călărașii milițieni au preluat uniformele foștilor dorobanți călări – tunici bleumarin închis, cu brandenburguri roșii și pantaloni albi cu găitane – adoptată încă din 185623.

Milițienii, urbani și rurali, dispuneau de bluză bleumarin cu guler, manșete, contraepoleți și bandă pe piept de culoare albastru-închis, restul era ca uniforma

dorobanților24, iar cei din garda orășenească au adoptat uniforma infanteriei, cu petlițe și manșete de culoare bleumarin, cu paspoale roșii25.

Ofițerii de dorobanți și milițieni aveau uniforma infanteriei de linie, însă culoarea distinctivă era albastrudeschis. Trebuie remarcat că dorobanții și călărașii au continuat să poarte uniforme ce aveau elemente cu un pronunțat specific românesc.

Pompierii, care din 1874 au primit și rolul de artilerie teritorială în caz de război, aveau coif de alamă, cu creastă de metal alb și panaș roșu, tunică bleumarin, pantaloni gri, manta gri, restul echipamentului fiind asemănător cu cel

al trupelor terestre26.

Jandarmii pedeștri și călări au continuat să poarte uniforma decretată în 1868, uniform căreia i s-au adus unele modificări ce nu au schimbat alura generală a acestor trupe 27. Au păstrat aceleași uniforme, ca în 1868, artileria, trupele de tren, geniștii, pontonierii, medicii și serviciul sanitar, uvrierii de administrație, intendența, administrația, elevii de școală militară, garda civică și miliția, uniforme identice cu cele ale infanteriei permanente28.

Prin regulamentul din 1873, au fost instituite patru ținute: marea ținută, ținuta de serviciu, ținuta de campanie și ținuta de zi, deosebirile între aceste ținute se făceau, în principal, prin accesoriile (egrete, penaje, pompoane) care se purtau la coifuri, iar în cazul of ițerilor, prin epoleți (metalici, cu franjuri, la marea ținută sau treflă, la celelalte ținute) și prin șarf (respectiv brâu, la cavalerie), pentru toate ținutele, mai puțin cea de zi29. Ca o remarcă generală pentru această perioadă, se constată o diversificare și modificare a echipamentului militarilor în sensul modernizării și funcționalității lor mai ales în campanie, al modificării în mai mare măsură a culorilor uniformelor unor arme, care se vor distinge prin croiala tunicilor, cu unul sau două rânduri de nasturi, și prin paspoalele specifice.

Cetățenul militar – soldă și lefuri 1829 – 1878

În conformitate cu Regulamentul pentru reforme inValahia din 4 iulie 1829, „Dorobanții, a căror cea mai mare parte vor fi călări, vor lua de la stăpanire leafă (70 de lei pe lună de dorobanț călare, 45 de lei dorobanțul pe jos)”. Intre 1830-1859, au avut loc o serie de imbunătățiri și reforme militare, printre care ,,Se stabilesc reguli pentru pensiile militarilor, după ieșirea din serviciu”.„La 18 ianuarie 1830, colonelul Solomon s-a prezentat in fața Divanului și a fost primit cu cea mai mare cinste și mulțumire ce poate avea un ostaș pentru izbanzile sale. Marele vornic Gheorghe Filipescu a spus următoarele către adunare: „Iată, boierilor, omul cel adevărat nobil care cinstea și nobilitatea și-a caștigat-o cu vrednicia, brațul, sabia și sangele său, dimpreună cu vitejii săi tovarăși de arme, nobilitate cuviincioasă vredniciei omului și care acum cateva veacuri o dobandeau strămoșii noștri apărand patria de ale căror drepturi noi astăzi ne bucurăm”.

La 31 iulie 1830, costurile pentru intreținerea armatei – 2 batalioane pedestrime cuprinzand 43 ofi țeri și 1.120 ranguri de jos și 2 escadroane de cavalerie, cuprinzand 15 ofi țeri și 364 ranguri de jos, erau: 471 lei imbrăcămintea cavaleriei, plus 121 lei pentru intreținerea și potcovitul calului, 449 lei de fi ecare om, 13 parale pentru soldatul de infanterie, 628 lei 32 parale subofi țerul de infanterie, 635 lei cel de cavalerie, plus 120 lei pentru intreținerea și potcovitul calului … Cei ce fac 18 ani in slujbă, tatăl, mama și soția vor slobozi de-a pururea de toate dările și el va fi socotit de veteran, slobod și scutit toată viața de dări de bani, de angării și de cvartir ostășesc” .

Bugetul anului 1830 in Muntenia, pentru efectivul de 4.772 oameni era de 2.500.000 lei.

In 1831, dorobanții primeau de la Vistierie o soldă lunară, care era de 10 lei pentru sergenți, 5 lei pentru căprari și 2 lei pentru soldați. In Muntenia, vistieria cheltuia anual 48.420 lei și 670.500 din cutia satelor. Statul major al hatmanului in Moldova era compus din „hatmanul (general inspector) leafă 24.000 lei, nutreț la 6 cai lei 792. Total 24.792. 2 aghiotanți aleși din numărului stegarilor regimentului, 2 cai – lei 528. 1 colonel adjutant, comandant, lei 7.200, 3 cai lei 396, total – 7.596. Cancelaria sa: 2 aghiotanți maiori, căpitani sau locotenenți 3.000 lei, 6.000, 2 cai lei 528, total 6.528. 6 scriitori: 240, 1.440, 180 hrană (1.080), lei 2.520. Cheltuiala cancelariei și scriitorilor lei 4.000.

Total general: lei 45.964” .

„Privilegii: Pană la 1830, cand se reorganizează oștirea pe temelii noi, in Țările Romane privilegiile vechi se mențin și unele trec și in noua organizare militară, altele dispar. Atat ofi țerii cat și gradele inferioare se bucură de foloase care le trag in calitatea lor militară. Așa ofițerii, pot locui in case, gratuit, socotindu-se in cuartier, cu drept de lumină și incălzit, de transport in județ, pentru indeplinirea serviciului lor la granițe, carantine, ocne etc., unde se afl ă și trupa lor. La ieșirea din oștire, rangul căpătat in ea da dreptul la un rang politicesc, dacă avea 3 ani vechime și la un rang mai mare, dacă vechimea in gradul ofi țeresc era de 6 ani”.

Pensii

„In Regulamentul intocmit de Obșteasca Adunare in 1831, la art. 21 se spune: „Cel ce va sluji cu cinste statului in curgere de 8 ani și se va trage din slujbă, va lua sub numire de pensie, o a treia parte din leafa ce primea in cea din urmă slujbă, in care s-a afl at; cum și dacă va fi slujit 16 ani, să primească două părți din leafa sa; iar slujind 24 de ani și trăgandu-se din slujbă, să primească toată leafa. Iar art. 25: „Slujbașul obștesc care din pricina vreunui șacatlac (accident – n.n.) pricinuit din slujbele in care s-a afl at, va fi silit a se trage din slujbă, mai inainte de implinirea serviciului de 8 ani, să ia pensia ce s-a hotărat celor ce au slujit 8 ani; sau de i se va fi intamplat moarte din pricina slujbei, pensia ce s-ar fi cuvenit lui să o ia văduva sau copiii lui, insă aceasta pentru slujbașii civili, iar pentru militari să se mărginească sorocul pe 6 ani”.

Lefurile erau pentru colonei – 7.200 lei, maiori șefi de batalioane – 5.000 lei, căpitani șefi de companii – 3.000 lei, locotenenți șefi de plutoane – 2.400 lei, aghiotanți – 132 lei, sergenți majori – 300 lei, subofi țeri furieri – 240 lei.

În 1828, odată cu alcătuirea Regulamentului Organic, au fost introduse gradele militare după modelul rusesc, vechile denumiri ale rangurilor boierești fi ind inlocuite astfel: postelnicul, vornicul de oraș, vornicul de temniță și aga deveneau colonei (polcovnici, polc, regiment), clucerul – maior, paharnicul – căpitan, serdarul – locotenent (parutcic), pitarul – sublocotenent (praportcic) iar conțopistul – cadet. Pentru administrația și indestularea armatei exista așanumita ,,Dejurstvă”, cu personalul aferent, sub conducerea hatmanului. Plățile se făceau trimestrial.

In 1833, șeful miliției avea o leafă de 30.000 lei pe an, adjutanții Dejurstvei – 5.000 lei, polcovnicul – 14.200 lei, maiorul – 10.000 lei, căpitanul – 5.000 lei, locotenenții – 3.100 lei, stegarul – 2.500 lei, doctorul I – 7.048 lei, doctorul II – 4.400 lei.

In 1834, bugetul miliției a fost redus de la 850.000 lei la 650.000 lei. Incă din 1834, căsătoriile ofi țerilor erau aprobate de domnitor.

In 1839, bugetul oștirii Moldovei era de 171.360 lei, iar in 1843, de 2.525.926 lei.

In 1849, s-a regularizat plata lefurilor ofi țerilor, pe arme. Astfel, leafa praporcicului (sublocotenent) de artilerie, ca și a celui de cavalerie era de 10 galbeni pe lună (370 lei vechi, echivalentul a 120 franci de mai tarziu). In anul 1850, a fost inființat ștabul domnesc, separat de ștabul oștirii, alăturat voievodului, bugetul ștabului fiind de 138.548 lei.

In anul 1852 a fost promulgată „legea prin care se prescribe că la ieșirea din serviciu după implinirea termenului, ofi țerul să aibă drept la o plată din partea țării, ca pensiune. Pentru aceasta se hotărăște ca reținere din soldă un leu la suta de lei. Iar pentru gradele inferioare se legiuiește că pentru fi ecare recrut satele de unde provin să depună la Departamentul Finanțelor suma de 300 de lei sub numele de „binefacere”, sumă care se da recrutului după ce iși termina serviciul militar activ”.

In 1855, bugetul oștirii in Muntenia era de 5.004.483 lei pentru efectivul de 6.547 oameni și 867 cai, trupe regulate, la care se adaugă 12.890 oameni trupa neregulată sau militia națională, adică dorobanții și grănicerii.

In 1857, lefurile erau de 30.000 lei pe an pentru șeful miliției, 24.000 lei pentru colonel, 12.000 lei – maior, 6.000 lei – căpitan, 3.800 lei – locotenent, 300 lei – sergent major, 45 lei soldatul de infanterie, 96 lei – soldatul de cavalerie, 120 lei – artileristul, pompierii și Flotila – 96 lei. In conformitate cu Legea din 1852, gradelor superioare li se rețineau din leafă 2 parale la un leu pe lună pentru fondul de pensii. După bugetul anului 1865, Armata Romaniei era de 45.497 oameni și 13.418 cai.

„Cu iubirea sa de patrie și cu insușirile ostășești moștenite și transmise din generație in generație, ofi țerul roman și-a făcut in conștiință, in toate timpurile și cu toată puterea sufl etului său, datoria către țară, și vremurile din trecut nu i-au pretins pentru aceasta aproape altceva decat curaj și credință”. „ … Din punctul de vedere al pregătirii, personalul unei armate moderne trebuie impărțit in următoarele categorii bine distincte.

Un personal cu pregătire bine dezvoltată tehnico-tactică destinat a conduce unitățile și celulele de luptă, precum și a deservi și intrebuința armamentele automate și gurile de foc. Un personal compus din specialiști tehnici destinați a intreține și deservi diferitele mașini de război, vehicule mecanice și armamente, ca ingineri, mecanici, aeronauți, șoferi, chimiști etc. Din aceștia, o parte răman in zona interioară unde indeplinesc funcțiuni de specialitatea respectivă. Auxiliarii necesari indeplinirii diferitelor servicii ajutătoare in unități, formațiuni și stabilimente. Și din aceștia, o parte intră chiar in compunerea armatelor de operațiuni, iar o parte răman in zona interioară.

Dintre aceste trei mari categorii, o primă categorie o constituie specialiștii militari propriu-ziși, a căror pregătire militară trebuie să fi e completă”.

Remunerarea cadrelor Armatei:

General Corp Armată căsătorit ……………….128.357 lei

General Divizie cu gradație c.f.c……………….114.114 lei

General Divizie fără gradație c.f.c……………..107.342 lei

General de Brigadă c.f.c…………………………..103.342 lei

Colonel cu gradație c.f.c……………………………90.658 lei

Colonel fără gradație c.f.c………………………….84.621 lei

Locotenent-colonel cu gradație c.f.c……………79.652 lei

Locotenent-colonel fără gradație c.f.c…………74.684 lei

Maior cu gradație c.f.c………………………………71.680 lei

Maior fără gradație c.f.c…………………………….68.193 lei

Căpitan cu o gradație c.f.c…………………………59.180 lei

Căpitan fără gradație c.f.c………………………….56.652 lei

Locotenent fără gradație c.f.c…………………….51.206 lei

Sublocotenent c.f.c…………………………………..46.242 lei

Plutonier major șef c.f.c…………………………….39.845 lei

Plutonier major cu două gradații c.f.c………….35.504 lei

Plutonier major cu o gradație c.f.c………………33.477 lei

Plutonier major fără gradație c.f.c……………….31.770 lei

Plutonier cu o gradație c.f.c……………………….30.050 lei

Plutonier fără gradație c.f.c………………………..28.743 lei

Sergent major fără gradație c.f.c…………………23.531 lei

Sergentul are soldă pe zi de …………………………….40 lei

Sergent major fără gradație c.f.c…………………23.531 lei

Sergentul are soldă pe zi de …………………………….40 lei

Caporalul idem………………………………………………30 lei

Fruntaș și soldat idem…………………………………… 20 lei.

Notă: La ofi țeri și subofi țeri, pentru fi ecare copil se acorda o indemnizație de 6.000 lei. Pentru necăsătoriți, se acorda o indemnizație de chirie de 8% la solda de bază + indemnizația de activitate. Idem pentru căsătoriți fără copii de 12%. Idem pentru căsătoriți cu copii de 16%. Gradele inferioare sergenți, caporali, fruntași și soldați primeau gratuit in cazărmi: hrană, echipament și imbrăcăminte.

Legi privitoare la organizarea armatei române

Cadrul legislativ național

Primele legi constituționale referitoare la organizarea Armatei Romane au apărut in Țările Romane in secolul al XIXlea. Tratatul de la Adrianopol, incheiat in urma confl ictului ruso-otoman din 1828-1829, stipula dreptul Principatelor dunărene de a dispune de o fl otă armată „pentru serviciul carantinelor, pentru paza siguranței frontierelor” și menținerea ordinii interne, prevederi dezvoltate in anii 1831-1832, de Regulamentele Organice. Cu toate acestea, structurile militare pămantene au funcționat incă din secolul al XV-lea, după cum afi rmă I. Bogdan in comunicarea asupra „Organizării armatei moldovenești”, prezentată la Academia Romană la 3 aprilie 1908. Autorul compară cetele războinice ale boierilor cu „banderiile nobililor unguri”. Cetele, unități de război neomogene, se grupau in palcuri, iar palcurile constituiau oastea. Domnii fanarioți au renunțat la oastea boierilor, pentru siguranța proprie fi ind agreați mercenarii, circa 1.000 de albanezi. „Armata Romană, ca instrument de război, in ințelesul modern – precizează colonelul Laurențiu Barzotescu – este o armată nouă, ca insăși statul roman. Slabele sale inceputuri se ridică de abia la anul 1831”.

In privința fazelor evolutive ale organismului militar romanesc, generalul C.I. Brătianu sublinia: „Scopul lui Mircea și al tuturor domnilor romani pană la epoca fanarioților in cele două țări surori a fost totdeauna nu pentru a impune guvernul lor națiunii, ci pentru a apăra existența acestei țări, independența națională. [ … ] Mircea și toți domnitorii romani, spre a ajunge la scopul lor de apărare temeinică a țărișoarei lor, nu organizaseră puterea publică in cazărmi, adică nu formară armate permanente ca cele de astăzi; fi ecare văzuse bine că acest sistem este incompatibil cu aspirațiunile lor, cu caracterul romanilor, cu avuția țării și cu necesitățile ei. Toți erau convinși de ceea ce fi losofi i practici și marii istorici afi rmaseră și afi rmă incă, că Intinderea obiceiurilor militare la toți cetățenii este cel mai sigur mijloc de a forma un popor viguros de corp și de spirit. […] De aici, din sanul satelor și cătunelor țării, marii noștri domnitori, eroii timpurilor de glorie ai neamului romanesc, scoteau ca dintr-o tabără modernă cetele lor de armată teritorială, cele de dorobanți, roșiori, verzișori, călărași, vanători, tunari, etc. Această armată teritorială dovedea lumii că trăiește la Dunăre o mană de bravi, un neam de viteji, care se impotriviseră tuturor barbarilor, duseseră o luptă uriașă de atatea veacuri cu poporul cuceritor al Osmanliilor, știind să-și păstreze limba, credința și moșia”.

Legitimarea oștirii permanente

Prima incercare de introducere a sistemului constitutional a fost făcută de micii boieri moldoveni in 1822, sub domnia lui Ioniță Sandu Sturdza, proiectul de Constituție intocmit la 3 septembrie 1822, cunoscut sub numele de „Proiectul cărvunarilor” nefi ind adoptat. „Generalul rus Kiseleff , care guverna ambele principate cu titlul de președinte deplin imputernicit al Divanurilor Moldovei și Țării Romanești”, urmand ideea guvernului său de a „supune pe moldoveni și munteni obiceiurilor și regulilor rusești și a statornici hotarul Rusiei la Dunăre”, pune să se intocmească pentru administrația celor două țări romanești un fel de constituție, numită Regulamentul Organic”. Regulamentele Organice au pus bazele noii organizări militare, inspirată de organizarea armatei ruse. Art. 1 al Regulamentului Ostășesc defi nește scopul armatei, respectiv „Spre paza granițelor pe cat se atinge de negoț și carantine” și „spre paza bunei oranduieli și a obșteștei liniștiri in Prințipate”. Pe baza acestor Regulamente, in septembrie 1834 in Țara Romanească s-a constituit, cu fi rman turcesc, o armată compusă dintr-un regiment de cavalerie, cu 33 stabofi țeri, 164 oberofi țeri, 501 unterofi țeri, 81 muzicanți, 6 medici, 3.541 soldați, formand infanteria. Armata Moldovei era mai restransă numeric, respectiv 8 stabofi țeri, 30 oberofi țeri, 182 unterofi țeri, 892 soldați de infanterie, un escadron de cavalerie cu 204 soldați și un bastiment cu 22 marinari.

Serviciul militar era de 6 ani, varsta de recrutare fiind de 20-30 de ani. Militarul căsătorit era scutit de impozite pe tot timpul serviciului, atat el cat și familia sa. Cei fără părinți și familie puteau dobandi scutirea pentru o rudă sau un consătean. Cei care efectuau trei termene scuteau de impozite pe viață soțiile, părinții și copiii.

Bugetul Armatei de 5.004.583 piaștri, aproximativ 2.500.000 lei, era de 1/6 din bugetul general. Ofi țerii erau recrutați din randul boierilor și al feciorilor de boieri, numai in gradul de iuncăr. După 1848, efectivele trupelor regulate din Moldova erau de 4.514 oameni și 1.130 cai.

Prin art. 42, 43, 44 și 45 ale Convenției de la Paris din 7 august 1858, s-au creat condiții favorabile de unifi care a armatelor celor două Principate chiar inaintea unificării lor, aproband: „un singur comandant peste ambele armate; o culoare comună pentru steagurile celor două armate; dreptul de a intruni aceste armate și a le intrebuința pentru apărarea hotarelor amenințate ale țărilor lor”. Crearea Corpului de Stat Major General, la 12 noiembrie 1859 și unificarea Ministerelor de Război ale Principatelor Unite sub Alexandru Ioan Cuza au pus bazele renașterii militare naționale și organizării Armatei Romane pe baze moderne și a determinat reglementarea juridică a funcționării organismului militar național. Astfel, domnia lui Cuza a constituit „adevărata perioadă de reorganizare a Armatei Romane”, tabăra de la Florești-Prahova, unde au fost concentrați, in baza Decretului din 14/26 aprilie 1859, 12.000 de ostași, formand 7 batalioane de infanterie, 1 batalion de grăniceri, 15 tunuri, 6 escadroane de lăncieri și 7 escadroane de călărași, fiind prima manifestare militară a Principatelor Unite. Inspectand, in aprilie 1859, trupele incartiruite la Florești, Alexandru Ioan Cuza a exclamat: „Sunt mulțumit de Dumneavoastră și vă stă in mană ca intr-o zi țara noastră să vă datorească mărirea”.

Ulterior, au fost adoptate Legea pentru instrucțiunea armatei Principatelor Unite ale Romaniei din 13 mai 1860, Legea pentru inaintare in oștire (1862), Legea pentru ierarhia militară (1862), care a prevăzut principiul proprietății gradelor, rămas in vigoare și astăzi, Legea pentru recrutarea armatei (decembrie 1864) și Legea asupra poziției ofi țerilor din 3 decembrie 1864. In cuvantul asupra Proiectului de organizare militară, rostit in ședința Adunării Naționale de la 7 februarie 1864, Mihail Kogălniceanu, sfetnicul ce mai apropiat al domnitorului Unirii a caracterizat sintetic esența legii de organizare militară: „Se introduce intr-un sistem cu totul special … organizat astfel precum l-a avut in vechime națiunea și precum l-a cerut: adică armata de linie, milițiile și ridicarea gloatelor …”. Cat privește calitatea factorului uman, subintendentul Le Cler, membru al Misiunii Militare Franceze menționa la adresa soldatului roman: „Ascultător, inteligent, sobru, foarte răbdător, tare și bun mărșăluitor; regiunile muntoase dau foarte frumoși oameni; talia mijlocie a armatei este mai mare ca talia armatei franceze. Bine comandați, acești oameni ar valora cat cei mai buni soldați europeni”. Prin Legea asupra poziției ofi țerilor din 1864, publicată in „Monitorul Oastei” nr. 28 din 23 decembrie 1864, pensia era acordată dacă ofi țerul avea varsta de maxim 47 de ani și 25 de ani de serviciu. Se acordau pensii de reformă și pensii de retragere.

In baza Legii pentru pensiunile și ajutoarele subofi țerilor și soldaților in retragere din iulie 1865, gradele inferioare care au servit peste 25 de ani sub drapel, precum și cei răniți in război sau cu ocazia salvării unui cetățean in pericol aveau drept de pensie. De asemenea, văduvele ofi țerilor decedați aveau dreptul la jumătate din pensia cuvenită soțului. Pensiile erau plătite de către Casa Dotației Oastei.

Legi și pensii speciale

Constituția din 30 iunie 1866 prevedea la Titlul V, art. 118: „Tot Romanul face parte din Armata regulată sau din Miliții sau din Garda cetățenească, conform legilor speciale (subl.n.). Gradul este proprietatea ofi țerului”. Organizarea armatei și-a urmat evoluția pe baza Legii pentru impărțirea comandamentelor armatei in diviziuni teritoriale (martie 1866), Legea pentru Organizarea puterii armate in Romania (1868), in temeiul cărora se explicitează termenii de armată activă și de rezerva armatei permanente. De asemenea, art. 6 acorda facilitatea ca un militar să servească două sau trei termene de activitate, iar prin art. 7, privilegiul ca „tinerii in varstă de 17 ani care, inainte de operațiunea recrutării, s-ar angaja pe cont propriu in armată pentru un an, vor fi scutiți de restul serviciului militar și vor trece direct in miliții”.

In baza Legii generale pentru pensii din 1868, publicată in „Monitorul Oastei” nr. 7 din 26 februarie 1868, pensia era acordată pentru militarii cu varsta de 50 de ani impliniți și minim 18 ani de serviciu.

Un element de personalizare a statutului cadrelor militare l-a reprezentat Regulamentul privind căsătoriile militarilor din 26 octombrie 1870, care prevedea: „Ofi țerii superiori vor dovedi numai perfecta moralitate a viitoarelor lor soții; căpitanii vor

dovedi și un venit de 150 galbeni; ofi țerii inferiori vor dovedi un venit de 300 galbeni”.

Incepand din preajma anului 1872, influența germană a luat locul celei franceze in privința organizării și modernizării instituției militare. Intr-adevăr, Legea asupra Organizării Armatei din 1868 a fost modifi cată in 1872, 1874, 1876 (in privința recrutării), 1877 și 1891.