Raspunderea Juridica Pentru Incalcarea Dreptului LA Munca
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. INSTITUȚIA RĂSPUNDERII JURIDICE – ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1. Evoluția instituției răspunderii juridice
1.2. Conceptul și noțiunea răspunderii juridice
2. FORMELE ȘI CONDIȚIILE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MUNCII
2.1. Formele răspunderii juridice în dreptul muncii
2.2. Condițiile răspunderii juridice în dreptul muncii – momente esențiale în angajarea răspunderii în dreptul muncii
2.3. Condițiile eliberării de răspundere juridică în dreptul muncii
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE..
INTRODUCERE
Actualitatea temei. În teoria dreptului problemele răspunderii juridice tradițional se consideră fiind dintre cele mai actuale și complicate. Răspunderea juridică este o instituție funcțională, de neînlocuit, în sistemul de reglementare și ocrotire a dreptului. De efeciența funcționării mecanismului de reglementare a răspunderii juridice în mare parte depinde starea legalității și ordinii de drept în societate. Subiectul pe care-l propunem spre dezbateri în prezenta lucrare necesită o analiză temeinică sub aspect doctrinar, metodologic și practic, pornind și de la faptul că realitatea pune astăzi în fața teoreticienilor și practicienilor probleme care solicită un alt mod de tratare decît cel tradițional, aplicarea unor noi modele metodologice.
Deși în ultimii ani în domeniul instituției răspunderii juridice, ca fenomen complicat legat de norma juridică, de ramura de drept, de încălcările dispozițiilor legale, de realizarea și aplicarea dreptului, de legalitate, a fost acumulată o experiență considerabilă, pînă în prezent n-a fost elaborată o interpretare unică a acesteia, n-au fost cercetate în profunzime nici problemele responsabilității juridice.
Noile procese apărute în raporturile juridice de stat necesită reexaminarea mai multor reprezentări de drept cu privire la răspunderea juridică. Luînd în considerație că abordarea științifică a problemei asigură funcționarea ei mult mai eficace în practică, este necesară nu doar formularea unei definiții, nu doar delimitarea semnelor caracteristice fundamentale, ci și elaborarea criteriilor de constituire a unui sistem de răspundere juridică. Acest obiectiv ar fi realizabil în condițiile cercetării răspunderii juridice în sistemul de drept național și a desemnării rolului ei în reglementarea juridică a relațiilor sociale.
Transformările care au avut loc în țara noastră în ultimii zece ani și care au atras după sine afirmarea în societate a valorilor general umane au impus necesitatea de a înțelege altfel un șir de categorii statornicite, printre care și instituția răspunderii juridice în dreptul muncii.
Scopul și obiectivele lucrării.Prezenta lucrare are drept scop examinarea complexă a problemelor răspunderii juridice, precum și a răspunderii juridice pentru încălcarea dreptului de muncă.
Întru realizarea acestui scop au fost stabilite următoarele obiective:
Istoricul evoluția instituției răspunderii juridice;
Sudierea, definirea, noțiunii și conceptul răspunderii juridice;
Formele răspunderii juridice în dreptul muncii;
Condițiile răspunderii juridice în dreptul muncii momentele esențiale în angajarea răspunderii în dreptul muncii;
Condițiile eliberării de răspundere juridică în dreptul muncii.
Metodologia cercetarii. Aspectele doctrinare, metodologice și practice ale răspunderii juridice în dreptul muncii nu au constituit deocamdată obiectul cercetărilor științifice complexe în literatura de specialitate a Republicii Moldova. Totuși, nu putem nega faptul că avem cercetători care tratează problemele propuse în discuție, însă o fac într-o manieră selectivă, fără a urmări scopul de a pune în lumină toate conceptele și de a face o analiză multiaspectuală a fenomenului, construind un sistem, accentul fiind pus pe studierea anumitor forme sau încălcări din dreptul muncii.
Inițial, printre cei mai renumiți savanți, ale căror opinii asupra răspunderii juridice la general ne-au servit drept punct de reper, sînt: I. Albu, Gh. Antoniu, L. Barac, M. Bădescu, I. Craiovan, M. Costin, I. Deleanu, M.Eliescu, P. Fauconnet, M. Florea, N. Ghimpa, I. Gliga, I. Grigoraș, V. Guțuleac, I. Humă, A. Iorgovan, H. Lalou, Gh. Mihai, V. Pătulea, L. Pop, N. Popa, S. Popescu, C. Stătescu, I. Ștefănescu, A. Smochină, C.Voicu, G. Vrabie, С. Алексеев, А. Алферов, В. Бабаев, М. Баглай, Б. Базылев, Д. Баxрах, Я. Брайнин, С. Братусь, Н. Витрук, Ю. Денисов, Т.Зражевская, О. Йоффе, Б. Кудрявцев, О.Лейст, Н.Малейн, И.Самощенко, М. Фарукшин ș.a.
Astfel, tema răspunderii juridice pentru încălcarea dreptului de muncă a fost abordată de așa autori ca: Negru В., Scorțescu C. Răspunderea materială.; Scorțescu C. Dreptu lmuncii; Barac L., Răspunderea și sancțiunea juridică; Ghimpu S., A.Țiclea. Dreptul muncii; Mohanu Gh., Dreptul muncii; Negru T. Dreptul muncii; Popa V., Ondina Pană, Dreptul muncii comparat, Sadovei N., Modalitățile legale de apărare a drepturilor salariaților prin intermediul sesizării organelor de justiție a muncii; Secrieru O., Circumstanțele care exclud tragerea salariatului la răspundere material, Ștefănescu I. T., Dreptul muncii; Tufan C., Dreptul muncii etc.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Sub aspect teoretic teza această lucrare constituie o abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, cât și străină, cu referire specială la aspectele răspunderii juridice pentru încălcarea dreptului de muncă.
În acest context, importanța teoretică constă în faptul că lucrarea prezintă prin sine un studiu bine sistematizat și documentat prin soluții practice și poate fi luată în vedere în cadrul studiilor universitare și postuniversitare – la predarea disciplinei dreptului muncii, precum și la propagarea ideilor de combatere a fenomenului cu nuanțe de dinamică în creștere.
Structura și volumul lucrării. Din punct de vedere structural prezenta lucrare este structurată astfel: introducere, două capitole, încheiere, bibliografie.
Capitolul I al prezentei lucrări este denumit „Instituția răspunderii juridice –aspecte introductive”, este consacrat evoluției, noțiunii, importanței, răspunderii juridice în societate. importanța lor. Acest capitol este structurat în două subcapitole: „. Evoluția instituției răspunderii juridice” și „. Condițiile răspunderii juridice în dreptul muncii – momente esențiale în angajarea răspunderii în dreptul muncii”.
Capitolul II al prezentei lucrări este denumit „ Formele și condițiile răspunderii juridice în dreptul” este destinat de a evidenția formele, condițiile răspunderii juridice în dreptul muncii cît condițiile eliberării de răspundere juridică în dreptul muncii. La rîndul său acest capitol este împărțit în trei subcapitole după cum urmează: „. Formele răspunderii juridice în dreptul muncii” și „Condițiile răspunderii juridice în dreptul muncii – momente esențiale în angajarea răspunderii în dreptul muncii” și „Condițiile eliberării de răspundere juridică în dreptul muncii”.
Încheierea conține concluziile la care am ajuns în urma cercetărilor efectuate precum și o recomandare.
Bibliografiea conține 50 de surse teoretice și 5 de acte normative utilizate la elaborarea prezentei teze.
1. INSTITUȚIA RĂSPUNDERII JURIDICE – ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1. Evoluția instituției răspunderii juridice
La momentul actual, vorbind despre evoluția instituției răspunderii juridice, vom începe de la afirmația că este dificil a găsi un alt concept juridic așa de mediatizat și controversat în literatura științifică de specialitate ca cel al răspunderii juridice, fapt pe deplin justificat având în vedere rolul esențial al răspunderii juridice în universul dreptului [14, p. 39]. Abordarea metodologică având la bază paradigma socialului impune luarea în considerare a evoluției societății și a individului pentru a putea înțelege și explica diverse concepte juridice, cel al răspunderii juridice fiind unul fundamental. În acest context, Ion Craiovan întreabă, pe bună dreptate: „Ce am putea înțelege, de pildă, din complexa instituție a răspunderii juridice fără apelul la responsabilitatea socială și la o concepție asupra societății și omului?’’ [19, p. 76].
Pe aceeași linie de gândire, dar aducând în context și noțiunea responsabilității juridice, Lidia Barac menționează complexitatea instituției răspunderii juridice, instrument de bază al dreptului, ea fiind și mijloc de apreciere a comportamentelor supuse normelor juridice, o măsură a activității juridice și a calității ei [10, p. 343].
Încă în .Costin, în lucrarea sa „Răspunderea juridică în dreptul R.S.R." milita pentru noțiunea de răspundere în sens pozitiv – adică, de conformare a comportamentului normelor sociale și de răspundere în sens negativ – adică, de neconformare, aceasta prezentându-se în diferite grade. În ambele cazuri însă funcția reglatoare a normelor sociale este evidentă, iar modalitățile concrete în care se realizează sunt diferite. În timp ce conformarea conduitei se face voluntar, benevol, fără a implica intervenția unor forțe sociale coercitive, exterioare individului, ci numai un grad înalt de conștiință civică, neconformarea nu reprezintă altceva decât o formă de manifestare a contradicției dintre interesul personal, materializat în acțiunea individului contrară normei sociale și interesul social general concretizat în acele norme [17, p. 16].
Abordarea teoretică a răspunderii juridice se complică și prin faptul polisemiei cuvântului răspundere, în special în acele limbi în care nu există, așa cum în limba română, două cuvinte pentru a desemna răspunderea și responsabilitatea. În limba franceză cuvântul „responsabilte" și în limba rusă „ответственность" sunt utilizate și pentru a indica atât acea obligație impusă din exterior de către stat subiectului de drept de a suporta consecințele nerespectării unei norme juridice în vigoare în vederea restabilirii ordinii de drept în societate, cât și autoangajarea liber consimțită, obligația izvorâtă din sistemul de norme juridice devenind o datorie pe care și-o impune subiectul de drept prin autoconstrângere. Prof. N.Popa consideră că responsabilitatea juridică este o atitudine conștientă și deliberată de asumare a grijii față de modul de realizare a normelor de drept privind integritatea ordinii juridice, precum și față de acțiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate în societate [38, p. 209].
De menționat că această polemică vis-a-vis de dimensiunea internă și externă a răspunderii juridice rămâne încă deosebit de aprinsă în literatura juridică din Federația Rusă. În operele savanților ruși răspunderea juridică apare sub denumirea de răspundere juridică pozitiva (sau prospectivă) și răspundere juridică negativă (sau retrospectivă). Unii autori consideră că nu poate fi susținută ideea de a unifica într-un singur concept al răspunderii juridice și aspectul prospectiv și cel retrospectiv, menționând că „este inadmisibilă unificarea într-un singur concept a atitudinii conștiente a individului de a executa obligațiile sale față de societate (binele) și acțiunea ilicită a infractorului (răul)" [54, p. 635] Acestui punct de vedere i se poate replica că unificarea într-un singur concept nu înseamnă acceptarea și egala apreciere a acestor două atitudini ale subiectului de drept, care sunt diametral opuse. Sarcina științifică este de a găsi și a clarifica conținutul complex al conceptului de răspundere juridică, de a sublinia trăsăturile comune și particularitățile tuturor laturilor ce caracterizează conceptul nominalizat. Această activitate poate fi mai eficientă atunci când aceste două laturi ale răspunderii (prospectivă, sau responsabilitatea și retrospectivă, sau propriu-zis răspunderea) nu vor fi examinate separat, ci într-o permanentă confruntare a posibilităților ființei umane libere de consecințe de a face alegerea și de a-și asuma obligația de a urma această alegere, inclusiv consecinrăspundere juridică, de a sublinia trăsăturile comune și particularitățile tuturor laturilor ce caracterizează conceptul nominalizat. Această activitate poate fi mai eficientă atunci când aceste două laturi ale răspunderii (prospectivă, sau responsabilitatea și retrospectivă, sau propriu-zis răspunderea) nu vor fi examinate separat, ci într-o permanentă confruntare a posibilităților ființei umane libere de consecințe de a face alegerea și de a-și asuma obligația de a urma această alegere, inclusiv consecințele ei. Pe această direcție a cercetării prezintă interes ceea ce J.Carbonnier a numit „sursa cosmogoniei noastre juridice" – dreptul roman, pentru a examina în context istoric anumite aspecte ale răspunderii juridice, și anume: cel al obligației și al vinei ca o condiție a răspunderii juridice.
În dreptul roman paguba pricinuită pe nedrept a fost obiectul Legii Aquilla (secolul III a.Hr.), care a pus bazele răspunderii ce i se incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită pe nedrept altei persoane. Legea Aquilla stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau animal din turmă era obligată să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul care a precedat delictul; în al doilea capitol se sancționa creditorul accesoriu (adstipulator) care îl iertase pe debitor în dauna creditorului principal. Al treilea capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor (rănirea sclavilor sau animalelor din turmă, omorârea sau rănirea animalelor mici și deteriorarea lucrurilor neînsuflețite), stabilind o amendă egală cu cea mai mare valoare pe care respectivul sclav, animal sau lucru au avut-o în ultimele treizeci de zile anterioare delictului [27, p. 399].
În compilația lui Justinian, și anume – în Digeste (Pandecte), sintagma referitoare la sclavi a fost înlocuită cu cea de om, dar s-a păstrat sensul că paguba să fie pricinuită pe nedrept [52, p. 89]. Condiția necesară pentru despăgubire era ca paguba să fie pricinuită pe nedrept (iniuria), ceea ce excludea paguba pricinuită cu ocazia legitimei apărări (itaque qui latronem occidit, non tenetur, utique si aliter periculum effugere non potest). Inițial, se cerea ca paguba să fie pricinuită direct de delicvent.
Începând cu epoca clasică, dispozițiile Legii au fost extinse de către jurisprudență și la alte cazuri, astfel încât ea viza orice prejudiciu material adus proprietarului chiar dacă a fost săvârșit dintr-o neglijență cu totul neînsemnată (culpa levissima); deci, oricât de mică era culpa, dauna trebuia reparată. Renumitul autor francez Michel Villey în articolul „Schiță istorică a cuvântului responsabilitate" a avansat ideea că primul sens autentic juridic a reieșit din experiența juridică romană și a trecut în știința juridică, dar la origine avea sensul unei obligații de a restabili justiția.
Cuvântul „respondere" în dreptul roman ne dă trimitere la cuvintele solemne pronunțate în cadrul stipulației. Persoana care urma să fie creditor (stipulator) întreba pe viitorul debitor (promissor), dacă se obligă să execute o anumită prestație: „Spondesne…", iar debitorul răspundea „Spondeo". Astfel, „sponsor" în dreptul roman arhaic era un debitor, omul care în dialogul stipulării printr-un răspuns afirmativ la întrebarea stipulantului, viitor creditor, se angaja la o prestație. Cuvântul „a răspunde" implică ideea de a se ține garant al evenimentelor viitoare, a face față unei datorii, sarcini ce i se incumbă. Formula „respondere creditoribus", des întâlnită în textele romane, cerea debitorilor să-și îndeplinească datoria față de creditori.
De aici, „a fi obligat să îndeplinești o obligație" a ajuns să fie „a răspunde în fața justiției". Cuvântul „responsabilitate" nu era în dreptul roman. M.Villey arată că în van vom căuta în dicționarele latine cuvântul „responsabil", el apare doar în Evul mediu, în secolul XIV cu sens de a avea o obligație [53, p. 48].
În tradiția juridică romană exista un sistem de reparare a prejudiciului sau de reprimare a delictelor (civile sau penale) de cei ce sunt, cum am spune noi astăzi, responsabili. Dar din ce cauză? Pentru că sunt vinovați sau pentru că au comis un prejudiciu, producând astfel o injustiție. Motivul regimului roman de reparare a prejudiciilor nu este culpa, ci însuși prejudiciul, iar scopul despăgubirii viza justa repartiție a bunurilor, un just echilibru. Când are loc ruperea acestui echilibru, se produce un prejudiciu contrar dreptului și justiției – „damnum injuria datum"și intervine justiția ce trebuie să reducă acest dezechilibru. Din această perspectivă puțin contează dacă dezordinea a fost sau nu provocată de o greșeală, vină; ordinea perturbată trebuie restabilită, deci, cauza este o stare de lucruri obiectivă-perturbarea ordinii. M.Villey a presupus că juriștii romani în acest caz s-ar fi inspirat din filosofia lui Aristotel (nu se știe prin ce intermediar). Deci, aici ar fi aplicabil conceptul justiției corective al lui Aristotel, când, vorbind despre schimburi, stagiritul nu făcea diferență esențială între deplasarea unui patrimoniu de la un om la altul în urma unui delict, când cel de-al doilea suportă dauna fără a o căuta, sau în urma unui contract deliberat, când această deplasare era voită de ambele părți. Lipsa diferenței se explică prin două elemente comune: că în ambele cazuri ordinea a fost perturbată și s-a născut o obligație de a înlătura dezechilibrul, de aceea trebuia restabilită ordinea și acesta era scopul justiției. Nu în totalitate dreptul delictual roman era fondat pe justiția corectivă, în jurisprudența romană nu era absentă orice considerație de culpă sau vină. Vina ocupa un rol central, mai ales în dosarele penale.
Apoi, culpa a pătruns și în sfera civilă, în cazul unui prejudiciu injust. Deși inițial, după cum am menționat deja, „damnum iniuria datum " însemna doar o lezare injustă a dreptului altuia, mai târziu a apărut schimbarea, căci o frază din Digeste – In lege Aquilla et levissima culpa venit („Conform Legii Aquillia, se pedepsește și culpa ușoară") – avea scopul de a compara obligația născută dintr-un damnum iniuria datum cu răspunderea contractuală, unde se pedepsea doar culpa gravă, iar pentru delict – și cea ușoară Deci, noțiunea de culpă apare la romani.
Faptul că vina nu era o condiție necesară și suficientă a despăgubirii era clar în dreptul roman, căci el cunoștea multiple cazuri când vina nu era necesară pentru a despăgubi, cum sunt cazurile responsabilității fără vină – obligația de a repara dauna cauzată de cei aflați sub puterea lui pater familias, dauna produsă de un animal (ruina edificiului); nu era deci un principiu general.
Sarcina de a determina incidența unui comportament asupra producerii unui prejudiciu s-a pus în dreptul roman mai târziu. „Culpa" în dreptul civil la interpretarea damnum iniuria datum nu s-a admis decât în epoci mai târzii. Ulpian lămurea că culpa nu se aplică copilului, imbecilului și animalului, că nu se poate atribui culpa celui ce nu-i stăpân pe spiritul său. Ulterior, sub această normă s-a pus un fundament umanitar, care i se atribuie lui Marc Aureliu și juristului Modestin: „Nebunul și așa este pedepsit prin nebunia sa". Cazuistica delictului aquillian a furnizat multe cazuri în care culpa aparținea altuia, poate chiar victimei: gât tăiat în timpul raderii de un bărbier ce s-a instalat aproape de un teren de joc și mâna i-a fost lovită de minge; crengi tăiate ce ucid un trecător, deși lucrările au fost semnalate etc.
Dar nici culpa nu a fost apreciată subiectiv, ci ca fapt al agentului se definea prin opoziție întâmplării. Este o culpă atunci când acțiunea este cauza prejudiciului, adică atunci când există legătura cauzală.
Etimologic, sunt responsabili cei asupra cărora este o obligație, fie că ea provine sau nu dintr-un act de voință liberă, și acest sens este calificat de M.Villey ca fiind autentic juridic în dreptul roman.
În secolul III d.Hr., când cazuistica delictelor aquilliene s-a multiplicat, iar noțiunea de culpă permitea pretinderea unei reparații generalizate a prejudiciului, iniuria era deja definită ca rezultatul contrar dreptului: iniuria… est quod non iure fiat [51, p. 68]. IUS trebuie înțeles în sens tradițional roman – ca situație protejată, sferă recunoscută altuia. A comite un act non iure – iniuria – înseamnă a încălca limita cuiva care nu ești tu. Pentru a pretinde injustiție repararea daunei se folosea formula „iniuria vindicare." Această formulă denotă ideea agresiunii patrimoniale, uzurparea puterii și era menită să restabilească echilibrul în relațiile dintre părți. Acest vechi ritual judiciar punea doi adversari față în față în procesul de revendicare. Fiecare din cei doi realizau treptat asupra aceluiași bun un ius, creau în profitul său un drept, pe care îl lansau în fața rivalului său, pronunțând verbe consacrate, acompaniate de gesturi simbolice în cadrul unui dialog.
În acest caz, iniuria ca modalitate a actului era privită nu atât în raport cu subiectul care a comis-o și motivele sale, ci în raport cu rezultatul, situația de non-drept ce se crea. Iniuria fiind delict, cel ce pierdea trebuia să lase suma pe care a consemnat-o și era condamnat la fructe duble, dacă avea lucrul în posesie. Astăzi responsabilitatea implică pentru noi un angajament personal – a accepta dinainte eventuala sancțiune. Instituția obligației de a repara se dublează cu o funcție psihologică: legea responsabilității pe care subiectul o invocă odată cu acțiunea sa nu este contingență, ci chiar condiția libertății lui. În acest sens actul caracterizează persoana și dreptul nostru se formulează ca o etică a comportamentelor.
Definiția obligației dată de Iustinian a fost tradusă de romaniști: „Obligația este legătura de drept prin care suntem constrânși la necesitatea de a plăti un anumit lucru conform dreptului cetății noastre". Yan-Patrick Thomas consideră însă că trebuia tradus după cum urmează: „Obligația este legătura prin care suntem ținuți în virtutea necesității, conform dreptului nostru, să plătim un anumit lucru". Astfel, debitorul nu mai este sediul unei necesități spre care tinde întreaga sa persoană, obligația de a plăti nu era semnul intern al statutului său; debitorul devine obiectul dublu pasiv al unor constrângeri din exterior asupra lui: al constrângerii obligației impuse de datorie și al constrângerii dreptului cetății ce fonda și justifica obligația. Deci, viziunea romană se fonda pe pasivitatea subiectului, neluându-se în considerație particularitățile lui.
Mișcarea în sens invers – de a descoperi în dosul actului pe autor – s-a centrat pe imputare, ceea ce însemna o tehnică procedurală nouă de verificare a faptelor, mânuirea unor instrumente mentale particulare pentru a practica o justiție rațională – timp, durata acțiunii, ideea de cauzalitate. Retorica judiciară penală se purta asupra existenței lucrului și dacă a comis acuzatul fapta ce i se incriminează. În acest proces erau de argumentat: 1) fapta (locul, timpul, durata) și 2) persoana implicată [50, p. 642].
Datele despre persoana vinovatului depășeau sfera scopurilor pe care ritorii le expuneau în rubrica „causa" (argumente ce reieșeau din nume, noroc, șansa, natură, trăsături dobândite, abilități, ce i s-a întâmplat, ce a vorbit). Această listă poate surprinde pe contemporani, căci se exteriorizează interioritatea, individualul se desprinde de social, înnăscutul de dobândit etc. Aceste criterii nu depășeau nici o unitate psihologică sau structura internă a subiectului. Era o logică a contiguității, persoana era o încrucișare de elemente în care se unesc din aproape în mai aproape un nume, familie, cetate, istorie. Individul nu se definea ca o entitate separată.
Într-o astfel de optică crima nu era o manifestare a unui subiect considerat centru autonom al deciziei. Atașat autorului său, actul avea cu autorul său dubla relație: 1) Se adăuga altor acte anterioare și contribuia la desemnarea autorului; 2) Era confirmarea unor achiziții de fapte, conduite proprii autorului. Proba decisivă era considerată concluzia bazată pe faptul că nimănui altuia nu i se putea imputa actul criminal: crima desemna vinovatul.
Retorica judiciară cuprindea 3 proceduri: comparație – confruntarea avantajelor actului cu cele ale abținerii, translatio sau relatio – deplasarea rațiunii de a acționa asupra altui autor, remotio criminalis – executarea ordinului superiorului, de exemplu; adică, să se arate că actul îl depășește fie prin putere, fie prin competență.
În retorica judiciară culpa era chiar actul culpabil și se aplica mai ales la relatio și remotio pentru a găsi cauze de non-imputabilitate. Culpa intervenea și când acuzatul pretindea de a fi activat din ignoranță: accidentală (casus) și ignoranța ce putea fi evitată (culpa). Din aceste exemple rezultă că culpa era legată de cauzalitate. Culpa era fapta altuia sau propria faptă. Culpa era actul al cărui autor era cauza unică, iar dispozițiile subiective ale subiectului erau excluse din această relație pur exterioară.
Sistemul delictual roman se pretează astfel pe două modele interpretative:
1) Primul corespunde cu ceea ce juriștii au numit „responsabilitatea obiectivă". Dreptul aducea un răspuns uniform unui tip de act definit. Într-un astfel de model agentul se află în dosul actului. Corelativ, victima nu obținea o reparație proporțională prejudiciului suferit, dar o satisfacție echivalând cu valoarea socială ce a fost lezată de delict. Procedura se angaja în jurul actului, și nu în jurul actorilor: victimă și autor. De remarcat că puterea politică nu intervenea deloc. Statul era absent, totul era între cetățeni, el nu beneficia de condamnare, nu el iniția acțiunea.
2) Al doilea model era în formare. Delictul a început a fi considerat nu numai un act, ci și o manifestare a persoanei. Culpa a început slab să atragă prezența agentului. Respectiv, victima nu era numai valoare socială încarnată, dar și individ lezat ce tinde tot mai mult la reparații. Principiul reciprocității tinde la o comutare exactă, acest schimb penal evoluează ca un comerț al bunurilor [25, p. 87-89].
Delictul apare ca un dezechilibru patrimonial ce se cuvine a fi reparat. În secolul II a.Chr. se multiplică delictele urmărite public și judecate de tribunale specializate. Pedeapsa părăsește terenul reciprocității și schimbului privat. Publicizarea acestui tip de delicte, consideră Yan-Patrick Thomas, a urmat evoluția monetară a prejudiciului corporal prin mijlocul unei acțiuni estimative de iniuria dată de pretor. Ceea ce afecta devine monopol de stat.
Conceptul generic de act prejudicial sau de vină ce angajează răspundere era necunoscut în dreptul roman. Juriști romani sunt pe nedrept considerați inapți să formuleze abstract concepțiile juridice; ei erau suficient de apți, numai că le deduceau din experiență. În afara delictelor specificate și numite era un vacuum juridic. Sigur, prudenții multiplicau cazurile prin interpretare, dar esențialul rămâne: topica jurisprudențială se baza pe cazurile deja definite. Munca de distincție, definiție pe care juriștii romani o făceau în privința ansamblului de acte recunoscute (altele nu aveau existență) presupunea că acțiunea pertinentă juridic poate fi concepută ca un lucru separat, neutru și catalogabil.
Din contra, abandonul progresiv în Europa modernă a oricărei cazuisitici și învestirea individului prin drept cu subiectivitate în care ansamblul raporturilor erau reduse au introdus actele în categorie generală în care fiecare reprezenta activitatea totală a agentului: vina, obligația, voința, responsabilitatea. În antropologia raționalistă a secolului XVIII, care este cea a Codului civil francez și a celor ce s-au inspirat din el, extinderea noțiunii de om este comparabilă cu cea a faptei omului. Se generaliza și vina, cazuistica nu era moartă, dar servea doar pentru a ilustra, era imaginea, nu realitatea.
Dreptul roman nu a fost același de până la (și inclusiv) compilația lui Iustinian, dar ceva rămâne neschimbat: delictul naște în sarcina autorului obligația de a plăti o poena victimei. Poena nu era chiar o reparație. La origine era o compoziție voluntară, prețul plătit pentru a scăpa de represalii. Legea și edictul pretorului determinau suma și, pas cu pas, poena a ajuns să îndeplinească funcția de reparație. În baza Legii Aquillia fixa o sumă care era o aproximare a însărăcirii victimei ce rezulta din delict. Cu apariția monedei s-a trecut la precizarea valorii, noțiunea de lucru încorporat, legată de cea de valoare, posibil, a apărut tocmai pe terenul estimării, sarcina principală a lui iudex [25, p. 90].
Din cele relatate reiese că răspunderea juridică în dreptul roman a fost mai aproape de ceea ce s-a numit apoi răspundere obiectivă, fiind privită ca o obligație impusă din exterior. Motivul regimului roman de reparare a prejudiciului nu era culpa, ci însăși dauna, scopul fiind restabilirea echilibrului just în relațiile dintre cetățenii romani ca oameni liberi. Sarcina de a stabili incidența comportamentului persoanei asupra producerii unui prejudiciu s-a pus mai târziu, la finele epocii clasice și apoi s-a realizat în compilația lui Iustinian. Aducerea în atenție a unor aspecte ale reglementărilor de drept și jurisprudență romană are menirea de a pune conceptul răspunderii juridice în legătură directă cu problema echilibrului just în relațiile dintre subiecții dreptului și, deci, a justiției.
1.2. Conceptul și noțiunea răspunderii juridice
Prezentînd în cadrul paragrafului dat conceptul și noțiunea răspunderii juridice, vom porni de la faptul că sfera răspunderii sociale este deosebit de largă și de cuprinzătoare [9, p. 27]. Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum și diferite alte modalități sub care, într-o formă sau alta, membrii societății sunt chemați să dea seama pentru modul în care se comportă în viața socială [45, p. 116]. Între diferite forme ale răspunderii sociale pot exista interferențe sau suprapuneri, fără ca acestea să înlăture individualitatea fiecăreia. Toate aceste forme și individualitatea lor sunt cercetate minuțios de specialiștii în domeniu.
Răspunderea juridică reprezintă un subiect ce provoacă dificultăți, în special la nivelul teoriei generale a dreptului. Acest subiect interesează toate disciplinele juridice de ramură, având o deosebită importanță practică, deoarece cu răspunderea se finalizează orice problemă juridică. Prezentă în toate ramurile dreptului, instituția răspunderii asigură eficacitatea ordinii de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea și menținerea ordinii sociale [54, p. 140].
Conceptul de răspundere juridică, abordat din orice perspectivă, se fundamentează, întâi de toate, pe o baza științifică și teoretică. De fapt, e și firesc ca orice fenomen să fie supus unei cercetări științifice care ar avea drept rezultat scoaterea în lumină a legităților pe care se fundamentează acesta, principiile ce-i sunt specifice, de la care alt fenomen pornește, ce efecte generează etc. Același lucra se întâmplă și cu instituția răspunderii juridice. Este inevitabilă abordarea teoretico-științifică a unor subiecte precum răspunderea juridică; aceasta se bucură de o atenție a specialiștilor în domeniu aflată întotdeauna în crescendo.
Abordarea științifică a unei probleme juridice își are sorgintea în importanța aplicării corecte a prescripțiilor actelor normative. Orice subiect de natură juridică nu poate fi analizat decât prin prisma preceptelor teoretice de la care pornește. Este vorba de precepte teoretice care, prin importanța cunoașterii lor, fac înțeleasă problema și corectă soluționarea acesteia. Cât de pragmatici am dori să fim în tratarea unui subiect, oricum am fi incorecți dacă am face abstracție de fundamentele teoretice ale acestuia. Pe de altă parte, nici teoria fără aplicare practică nu dă rezultatele scontate la elaborarea teoriilor ce vizează diverse subiecte. Din aceste considerente, menționăm că abordarea teoretică conjugată cu cea practică, fundamentată pe prima, a oricărui subiect face cea mai bună asociere întru realizarea dreptului.
De foarte multe ori, problema răspunderii juridice este privită astăzi ca ceva legat de reacția statului la un comportament contrar prevederilor legale adoptat de către un subiect de drept. Această reacție se abordează adeseori ca fiind echivalentul aplicării forței de constrângere a statului. Inerenta și necesitatea aplicării acesteia rezultă din necesitatea suportării consecințelor faptelor sale ilicite de chiar însuși subiectul ce a comis ilegalitatea. Deci, primul rezultat al ilegalității este impactul asupra societății și asupra unor persoane concrete, iar consecința ulterioară ține deja de persoana comitentului faptei. Această din urmă consecință și reprezintă reacția societății, dar nu reacția societății constituie răspunderea juridică, ci reacția statului este forma în care se manifestă această răspundere juridică. Deci, exclusiva reacție a statului ne îndreptățește să vorbim despre răspunderea juridică a subiectului pentru acțiunea/inacțiunea sa (contrară prevederilor legale).
În același timp, știința contemporană tot mai frecvent abordează conexiunea indisolubilă și diferența dintre răspunderea juridică și responsabilitatea juridică. Aceasta la fel ne duce la o cercetare științifică a răspunderii juridice în paralel cu responsabilitatea juridică. Mulți autori caută să dea răspuns la întrebarea: poate oare răspunderea juridică să dea naștere responsabilității juridice? Iar această responsabilitate juridică este caracteristică doar subiectului care conștientizează pericolul unei eventuale fapte, pe care ar putea să o comită, dar pe care nu o comite din cauza acestei conștientizări sau ea caracterizează și subiectul care a comis ilegalitatea, dar care în urma acestei comiteri devine conștient de efectele negative ale comportamentului său și recunoaște că trebuie să suporte consecințele legale ale faptelor sale ilegale? Sunt întrebări bine gândite și fundamentate pe diverse situații posibile și care își caută explicația în știința dreptului. Cei care dau un răspuns afirmativ acestor întrebări [55, p. 9] au și oponenți care, de fapt, susțin altă idee, și anume: că „este lipsită de conținut juridic responsabilitatea juridică dinaintea comiterii unei fapte antisociale (perspektivnaya otvetstvennosti), ea reprezentând nimic altceva decât o răspundere general-socială sau etică" (V.N.Protasov).
Suntem de acord cu autorii din prima categorie, întrucât nu putem neglija conținutul juridic al responsabilității unui subiect față de conținutul normelor juridice. Ar fi incorect să catalogăm această atitudine drept o simplă atitudine față de niște norme sociale. Deși normele juridice sunt mai întâi sociale, totuși atitudinea conștientă față de conținutul lor nu este doar socială, ci și de natură juridică. Deci, conținutul social îl aprobăm, chiar insistăm că el nu poate fi exclus de cel juridic, dar insistăm și asupra completării sau concretizării primului de către al doilea. Atâta timp cât este vorba de norme juridice, nu se poate ca o reacție interioară provocată de conținutul lor la un subiect anume să fie doar de natură socială, ea va fi neapărat și juridică, fapt legat de caracterul juridic al normei, și va corespunde responsabilității juridice.
În literatura juridică rusă aceste două abordări sunt altfel denumite, și anume: răspundere pozitivă și răspundere retrospectivă, primei corespunzându-i responsabilitatea juridică frecvent abordată în literatura juridică autohtonă, iar celei de-a doua – răspunderea juridică ca efect al comiterii unei ilegalități de către subiectul de drept. Din chiar aceste doua laturi ale uneia și aceleiași probleme ne putem da bine seama de importanța teoretizării problemei răspunderii juridice și a paralelei acesteia cu responsabilitatea juridică.
În ceea ce ne privește, obiectul de cercetare al prezentei lucrări este reprezentat de cea de-a doua categorie abordată – răspunderea juridică și viziunile cu caracter științifico-teoretic asupra acesteia. Pentru a elucida problema, vom încerca să prezentăm definiții diverse pe care le-au formulat specialiștii contemporani în domeniu, referitoare la răspunderea juridică, definiții obținute doar în urma unei cercetări minuțioase și asidue a fundamentelor științifico-teoretice ale fenomenului.
În general, în literatura rusă există două direcții de bază în definirea răspunderii juridice. Prima se referă la identificarea răspunderii juridice cu obligația subiectului de a fi tras la răspundere prin aplicarea forței de constrângere a statului, concretizată în limitarea sau lipsirea de drepturi de natură personal-nepatrimonială, organizațională sau patrimonială. Adepții acestei variante de definire a răspunderii juridice (S.S.Alexeev, VD.Ardashkin, B.T.Bazilev, A.S.Bulatov, O.A.Krasavchikov etc.) consideră că nu toate cazurile de apelare la forța de constrângere a statului echivalează cu răspunderea juridică.
Pe de altă parte, pentru cea de-a doua direcție din literatura rusă de specialitate, de definire a răspunderii juridice, nu doar consecințele negative pentru persoana subiectului ilegalității reprezintă răspunderea juridică a acestuia. Răspunderea în acest caz se identifică cu executarea unei obligațiuni de natură juridică generată de aplicarea constrângerii statale sau de altă natură (socială), identificată cu prima. În acest din urmă caz, aplicarea sau neaplicarea răspunderii este determinată de existența sau inexistența constrângerii. Deci, constrângerea constituie factorul determinant în existența sau inexistența răspunderii juridice. În categoria adepților acestei poziții sunt incluși autori precum: I.S.Samoshchenko, A.A.Sobchiak, M.H.Farukshin etc.
În literatura de specialitate autohtonă și română avem la fel diverse abordări teoretice ale fenomenului răspunderii juridice, dar care păstrează în principiu aceeași esență. Spre exemplu, Gh.Avornic, în una din lucrările sale, prezintă multiple abordări pentru conceptul de răspundere juridică. Astfel, dânsul menționează că „răspunderea juridică este o măsură de constrângere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite și exprimată prin aplicarea unor sancțiuni cu caracter material, organizațional sau de ordin patrimonial" [7, p. 490]. Tot aici se invocă și faptul că răspunderea juridică reprezintă „un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice, reprezentat prin agenții, autorități, care pot fi instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice. Conținutul acestui raport este complex, fiind format în esență din dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale, în vederea restabilirii ordinii de drept". În plus, în aceeași lucrare regăsim și abordarea răspunderii juridice ca fiind „complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept".
Conform autorilor romîni Constantin Stătescu și Corneliu Bîrsan, răspunderea juridică are o caracteristică esențială – „posibilitatea aplicării, în caz de nevoie, a constrângerii de stat". Alți autori opinează că noțiunea de răspundere nu poate fi înțeleasă și definită decât dacă se pornește de la formele ei concrete: răspundere juridică civilă, penală, contravențională etc. [18, p. 16].
Profesorul englez A.Hart analizează răspunderea juridică punând în lumină multiplele sensuri ce pot fi atribuite noțiunii de răspundere. În ceea ce privește răspunderea juridică, aceasta este explicată de Hart după cum urmează: atunci când o persoană încalcă norma juridică ce o obligă la o anumită acțiune sau inacțiune, aceasta este obligată de lege să suporte o pedeapsă sau să repare dauna pricinuită. În acest fel, o persoană poate fi trasă la răspundere juridică, este susceptibilă de a fi obligată să suporte pedeapsa sau să repare paguba pricinuită prin fapta sa, fie prin fapta altuia, atunci când legea o desemnează ca răspunzător pentru fapta altuia.
Conform ilustrului savant Nicolae Popa, reacția socială venită din partea societății în cazul răspunderii juridice are anumite trăsături distinctive, fapt pentru care este o reacție instituționalizată pe care o declanșează o faptă reprobabilă, organizată în limitele stabilite de lege [39, p. 202]. Gheorghe Boboș definește răspunderea juridică ca fiind un raport juridic de constrângere, care are ca obiect sancțiunea juridică [11, p. 264].
În opinia autorului Mircea Costin, răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi și obligații. Această din urmă opinie nu este întru totul împărtășită de Genoveva Vrabie, care menționează că ea este admisibilă dar insuficientă. Același autor indică caracterul logic al definiției respective, datorat faptului că atunci când definim răspunderea juridică drept un raport juridic, admitem, implicit, și că acest raport are un conținut format nu doar din obligații, ci și din drepturi. Desigur, este vorba de un raport juridic particularizat prin faptul că nașterea lui nu este urmărită în mod voluntar de subiectul răspunderii care nu urmărește să fie tras la răspundere, ci, dimpotrivă, în toate cazurile speră să o evite. Dar, nu mai puțin este vorba de un raport juridic cu toate trăsăturile lui definitorii.
Altă opinie ce invocă raportul juridic la definirea răspunderii juridice este că răspunderea juridică este situația derivată dintr-un raport juridic anterior, este raportul juridic ce își găsește izvorul într-o faptă ilicită [15, p. 255]. În general, orice abatere de la normele sociale existente atrage după sine o răspundere morală, religioasă, politică sau juridică, care constă în „obligația de a suporta consecințele nerespectării unei reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestei reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite".
Răspunderea juridică, având un sens exact, fără careva echivoc, unii autori menționează că noțiunea de răspundere în acest sens amintește de obligație și de garanție [31, p. 1]. Tot aici se va adăuga ideea de imputabilitate [30, p. 198]. În consecință, răspunderea va fi generată de o faptă (acțiune/inacțiune) imputabilă subiectului. În același scop clarificăm și faptul că nu orice obligație naște sau se identifică cu răspunderea. În opinia lui Gh.Lupu, răspunderea juridică poate fi înțeleasă în sens larg și în sens restrâns. Astfel, în sens strict, răspunderea juridică constă în obligația de a suporta sancțiunea regulii de drept pentru un fapt imputabil. În opinia aceluiași autor, în sens larg, răspunderea juridică este un raport de drept particular născut dintr-un fapt juridic deosebit, individualizat prin trăsături specifice [32, p. 210].
Dându-i o definiție răspunderii juridice, Gh.Lupu se referă la răspunderea juridică ca la „un raport juridic special. Aceasta constă în obligația de a suporta sancțiunea prevăzută de lege ca urmare a comiterii unui fapt juridic imputabil. Această obligație însă se încadrează într-un conținut complex, completat de drepturile corespunzătoare, conexe și corelative ei." Pe de altă parte, represivitatea și educaționalitatea dreptului urmăresc evidențierea „capacității acestuia de a antrena o reacție colectivă constrângătoare față de cel ce violează norma de drept și a cărei anticipare este în măsură să inducă respect și conformare din partea membrilor societății care nu vor să atragă asupra lor sancțiuni juridice" [20, p. 49]. Observăm o altă manieră de a exprima esența răspunderii juridice.
Dacă e să ne referim la formele răspunderii juridice, putem constata și aici unele abordări interesante ale răspunderii juridice. Spre exemplu, în doctrina și legislația civilă întâlnim răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, care au temeiuri diferite. Astfel, răspunderea civilă delictuală va surveni doar în urma comiterii unui delict civil, iar cea contractuală va surveni doar dacă nu se execută obligațiunile contractuale de către părțile contractante.
Se întâmplă deseori să fie confundată răspunderea juridică cu sancțiunea juridică. Drept exemplu în acest sens vom aduce identificarea răspunderii civile delictuale cu sancțiunea civilă „care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cât în considerarea patrimoniului său" [8, p. 117]. Opinăm că nu se poate confunda răspunderea juridică cu sancțiunea juridică. Acest lucru nu face însă ca noi să excludem legătura existentă între ele. Această legătură este evidentă și este caracterizată prin indisolubilitate, astfel încât dacă nu ar fi necesară survenirea răspunderii juridice pentru exercitarea influențelor sale, nu s-ar mai aplica sancțiunea. Altfel spus, sancțiunea este un element prin intermediul căruia se realizează răspunderea juridică. Și invers, răspunderea juridică nu s-ar putea nicidecum realiza fără existența și aplicarea sancțiunii juridice. De aici concluzia că ele nu pot exista în mod separat, dar nici nu se identifică.
Pe de altă parte, există opinii care diferențiază și sancțiunea de pedeapsă, acest lucru fiind valabil mai ales pentru ramurile de drept privat. Spre exemplu, în cazul răspunderii civile delictuale este bine știut că ceea la ce este ținut să execute personajul care a comis delictul civil se poate transmite prin succesiune. Tocmai din aceste considerente se susține că dacă ar avea caracter de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală nu ar putea avea efecte asupra moștenitorilor persoanei vinovate de comiterea delictului civil. Acest caracter specific face deci diferențierea dintre sancțiunea de tip pedeapsă și sancțiunea fără caracter de pedeapsă. În viziunea acestor autori, sancțiunea din diferite ramuri ale dreptului diferă ca natură juridică, astfel încât în dreptul penal, spre exemplu, avem doar sancțiuni care sunt totodată și pedepse, ele nefiind aplicabile decât persoanei infractorului. Ceea ce este specific pentru pedepse este faptul că ele au un caracter strict personal, urmărind să aducă o restrângere sau chiar o interzicere de drepturi, uneori o blamare socială, ori să oblige pe făptuitor la anumite prestații (cum sunt, de exemplu, amenzile penale ori amenzile contravenționale) ca moduri de sancționare a săvârșirii unor fapte ilicite. Caracterul strict personal al pedepselor – indiferent de natura acestora – are drept consecință faptul că aplicarea și executarea lor nu se poate face decât atâta timp cât cel ce a săvârșit fapta se află în viață. Această precizare se referă chiar și la pedepsele cu caracter patrimonial, cum ar fi, de exemplu, amenzile penale. În adevăr, ca și pedeapsa privativă de libertate, nici amenda nu se poate aplica și nu poate fi executată decât dacă cel condamnat este în viață la momentul aplicării și executării ei. Nu este însă exclus faptul cumulării unei sancțiuni civile cu una de altă natură, spre exemplu – contravențională sau penală, ceea ce va da altă nuanță întregului tablou. În acest din urmă caz, sancțiunea civilă se va moșteni, pe când cea cu care se cumulează ea, în mod absolut evident – nu.
De cele mai multe ori, literatura științifică de specialitate susține diferențierea răspunderii de sancțiune. Răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport. Autorul Boris Negru detașează câteva caractere specifice respectivului raport, și anume:
– Unul dintre subiecte este obligatoriu statul, iar pe de altă parte participă persoana care a comis ilegalitatea;
– Conținutul acestui raport este reprezentat de drepturi și obligații corelative, precum obligația statului de a aplica exclusiv sancțiunile reglementate de lege pentru fapta concretă comisă și dreptul persoanei responsabile de a i se aplica exclusiv această sancțiune, și nicidecum alta;
– Aplicarea sancțiunii se face din numele statului și are drept scop atât restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită, cât și consolidarea legalității [35, p. 490].
Și Genoveva Vrabie face delimitarea răspunderii de sancțiune. Astfel, se menționează că aceste două fenomene sunt asociate, dar nu se confundă. Inițial, reacția colectivă a urmărit atât pedepsirea făptașului, cât și restabilirea, în folosul victimei, a situației anterioare vătămării, adică reparațiunea. Pornind de la acest lucru, profesorul Mircea Eliescu, sublinia că despăgubirea mai prezintă și astăzi unele aspecte prin care ea se leagă de noțiunea de pedeapsă, existând cazuri în care despăgubirea nu urmărește repararea prejudiciului, ci reprimarea unui dol sau a unei culpe [22, p. 6]. Legătura existentă între răspundere și sancțiune se manifestă în toate cazurile, dar cel mai ușor a fi observată este în cazul comiterii unei infracțiuni. Astfel, în dreptul penal există principiul conform căruia nu există pedepse fără crime. În consecință, fără infracțiune nu poate fi vorba de răspundere penală și fără răspundere penală nu se poate aplica o pedeapsă [37, p. 102].
Există, bineînțeles, și un mecanism bine gândit și pus la punct al realizării răspunderii juridice sau al materializării normelor ce prevăd răspunderea juridică pentru comiterea unei ilegalități. Mecanismul respectiv este pus în funcțiune cu ajutorul organelor competente prevăzute de legislația în vigoare. Respectivul mecanism este extrem de important, fapt ce se datorează rolului lui de a transpune răspunderea juridică în realitate în așa fel, încât aceasta să nască responsabilitate juridică și ordine legală în societate.
Pentru a pune în lumină mecanismul de care vorbim, va trebui să evidențiem elementele lui cele mai importante, și anume:
– Normele juridice ce reglementează modalitatea de tragere la răspundere;
– Principiile tragerii la răspundere juridică (legalitatea, celeritatea, o încălcare – o singură pedeapsă etc.);
– Actele de aplicare a dreptului, care consfințesc aplicarea răspunderii juridice;
– Statutul juridic al făptuitorului;
– Limitările statutului juridic al făptuitorului [33, p. 95].
Rolul cel mai important în aplicarea mecanismului menționat revine de multiple ori organelor de drept care au o responsabilitate juridică, astfel încât orice aplicare incorectă a legii, în general, și a instituției răspunderii juridice, în special, atrage consecințe de tipul sancțiunilor, deci atrage răspundere juridică. Chiar și organele de conducere a statului tot au o anumită responsabilitate care, o dată ce se dovedește a fi lipsă, atrage sancțiuni juridice.
2. FORMELE ȘI CONDIȚIILE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MUNCII
2.1. Formele răspunderii juridice în dreptul muncii
Vorbind în cadrul paragrafului dat despre formele răspunderii juridice în dreptul muncii, vom porni de la afirmația conform căreia, răspunderea din dreptul muncii îmbracă două forme:
răspunderea disciplinară;
răspunderea materială [26, p. 79].
Vorbind inițial despre răspunderea diciplinară, vom porni de la faptul că, disciplina [29, p. 31] muncii reprezintă o obligație juridică, având caracter de sinteză, care însumează și rezumă, în esență, totalitatea îndatoririlor asumate de către persoana respectivă prin încheierea contractului individual de muncă [50, p. 639]. În acest context, termenul de „disciplină” provine din limba latină, unde avea semnificația, pe de o parte, de sistem, regulă, principii morale, bună rânduială, iar, pe de altă parte, instruire, școală, învățătură, știință, deprindere.
Disciplina muncii este specifică relațiilor sociale de muncă și poate fi definită ca ordinea necesară în cadrul executării raportului social de muncă și în cadrul unui colectiv determinat, ce rezultă din respectarea de către cei ce compun colectivul a unor norme de conduită care asigură desfășurarea în condiții de eficiență a procesului muncii [36, p. 18].
În conformitate cu art. 201 din Codul Muncii al Republicii Moldova, disciplina muncii reprezintă obligația tuturor salariaților de a se subordona unor reguli de comportare stabilite în conformitate cu prezentul cod, cu alte acte normative, cu convențiile colective, cu contractele colective și cu cele individuale de muncă, precum și cu actele normative la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul intern al unității.
Doctrina definește disciplina muncii ca fiind „ordinea necesară în cadrul executării raportului social de muncă și în cadrul unui colectiv determinat, fie că rezultă din respectarea, de către cei ce compun colectivul, a unor reguli sau norme de conduită, care asigură desfășurarea, în condiții de eficiență, a procesului muncii [40, p. 357]. În conformitate cu opinia savantului român Ion Traian Ștefănescu, disciplina muncii reprezintă o obligație juridică, având caracter de sinteză, deoarece însumează și rezumă, în esență, totalitatea îndatoririlor de serviciu asumate de persoana respectivă prin încheierea contractului individual de muncii. Sub aspectul finalității sale, disciplina muncii poate fi definită ca starea de ordine existentă în desfășurarea procesului de muncă, rezultând din respectarea întocmai a normelor ce reglementeaă acest proces și din îndeplinirea de către toți participanții a obligațiilor asumate prin încheierea contractelor individuale de muncă [51, p. 640].
Izvoarele disciplinei muncii sunt reprezentate de actele normative de domeniu care reglementează relațiile de muncă și concomitent, disciplina muncii. Evident că este vorba mai întâi de toate de Codul muncii, contractele colective de muncă, contractul individual de muncă, actele de genul regulamentelor interioare, statutelor de personal, statutelor disciplinare etc. În conformitate cu stipulațiile fiecărui act, angajatul are un set de obligații și drepturi de care poate face uz. Încălcarea acestor acte prin nerespectarea obligațiilor de serviciu în general atrag răspundere specifică dreptului muncii – răspunderea disciplinară. Fapta care atrage răspundere disiciplinară este denumită de literatura de specialitate abatere disciplinară. Pentru considerarea abaterii disciplinare și pentru tragerea la răspundere disciplinară este obligatorie întrunirea cumulată a următoarelor elemente definitorii: existența faptei ilicite, calitatea de salariat (angajat) a celui ce a înfăptuit ilegalitatea, săvârșirea faptei cu vinovăție, un rezultat dăunător și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat [24, p. 56].
În sensul de mai sus, vom aborda gîndul conform căruia, în varianta cea mai generală, răspunderea discipinară intervine în urma unei abateri disciplinare, care este o formă de conduită ce se manifestă prin încălcarea cu vinovăție de către funcționarul public a obligațiilor sale de seviciu și a disciplinei muncii [21, p. 209].
Răspunderea disciplinară este o instituție specifică dreptului muncii și constă într-un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice salariat, indiferent de funcția sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor disciplinare [23, p. 96].
Deci, în cazurile în care abaterea este săvârșită, răspunderea disciplinară își exercită întreita sa funcție, sancționatoare, preventivă și educativă. În sensul dat, disciplina muncii ca principiu – nerespectându-se pot fi omise, în acest fel, două aspecte esențiale: primul, angajatorul, care stabilește, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanților salariaților, norme interne de disciplină, este îndatorat și el să respecte disciplina muncii; al doilea, însuși statul, exprimând interesul public, este interesat și trebuie să consacre legislativ disciplina muncii – parte componentă, în condițiile statului de drept, a disciplinei sociale – ca principiu care vizează, deopotrivă, părțile contractelor individual și colectiv de muncă [48, p. 26].
Răspunderea disciplinară a salariaților se caracterizează prin următoarele trăsături:
este de natură contractuală, pentru că numai încheierea contractului individual de muncă are ca urmare incidența obligației salariatului de a respecta toate regulile care configurează disciplina muncii;
se transpune într-o constrângere materială sau de ordin moral;
are un caracter exclusiv personal; caracterul intuitu personae al contractului individual de muncă face de neconceput o răspundere disciplinară pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei răspunderi asupra moștenitorilor salariatului (ca în cazul răspunderii de natură civilă);
exercită atât o funcție sancționatorie, cât și una preventivă și educativă (deoarece apără și restabilește ordinea interioară din unitate, atunci când a fost încălcată).
În continuare vom menționa că faptele care atrag după sine răspunderea disciplinară se numesc abateri disciplinare care se realizează prin acțiuni sau inacțiuni săvârșite cu vinovăție de către salariați, prin care aceștia au încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Abaterea disciplinară reprezintă o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Săvârșirea abaterii disciplinare reprezintă condiția necesară și suficientă, temeiul unic al răspunderii disciplinare. Condiția săvârșirii abaterii disciplinare, ca temei unic al răspunderii disciplinare, trebuie înțeleasă în sens larg. Spre a răspunde disciplinar, se impun a fi întrunite următoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare:
– obiectul (relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă);
– latura obiectivă (respectiv fapta – acțiune sau inacțiune – care înfrânge obligațiile pe care le presupune derularea raportului de muncă);
– subiectul (întotdeauna o persoană fizică, în calitate de subiect calificat, respectiv un salariat sau un funcționar public);
– latura subiectivă (vinovăția – intenția, directă și indirectă și culpa din ușurință sau nesocotință) care trebuie să se aprecieze concret în funcție de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile și experiența salariatului respectiv [21, p. 106].
Fapta ilicită (abaterea disciplinară) se impune să se afle într-o legătură cauzală cu un rezultat nociv. Dacă sunt probate elementele constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv înfrângerea obligațiilor de serviciu și vinovăția, rezultatul dăunător și legătura cauzală se prezumă.
În conformitate cu art. 57 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public nr. 158-XVI din 04.07.2008, constituie abateri disciplinare:
a) întîrzierea sistematică la serviciu;
b) absențele nemotivate de la serviciu mai mult de 4 ore pe parcursul unei zile lucrătoare;
c) intervențiile în favoarea soluționării unor cereri în afara cadrului legal;
d) nerespectarea cerințelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidențialității informațiilor de care funcționarul public ia cunoștință în exercițiul funcției;
e) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu;
f) neglijența repetată sau tergiversarea sistematică a îndeplinirii sarcinilor;
g) acțiunile care aduc atingere prestigiului autorității publice în care activează;
h) încălcarea normelor de conduită a funcționarului public;
i) desfășurarea în timpul programului de muncă a unor activități cu caracter politic specificate la art.15 alin.(4);
j) încălcarea prevederilor referitoare la obligații, incompatibilități, conflict de interese și restricții stabilite prin lege;
k) încălcarea regulilor de organizare și desfășurare a concursului, a regulilor de evaluare a performanțelor profesionale ale funcționarilor publici;
l) alte fapte considerate ca abateri disciplinare în legislația din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.
Pentru inițierea răspunderii disciplinare nu este necesar să se producă un prejudiciu material, ci e suficient să se producă abaterea – fapta prin care s-a încălcat cu vinovăție obligațiile de muncă sau normele de comportare în câmpul muncii. Răspunderea disciplinară se aplică numai pentru fapte care au fost comise pe durata acțiunii contractului de muncă, și nu în afara lui.
Răspunderea disciplinară beneficiază de sancțiuni tipice, specifice, fiind confirmate în art.206 din Codul muncii al Republicii . Acestea sunt următoarele: a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră; d) concedierea. Pentru unele categorii de salariați (funcționari publici, militari etc.) legislația în vigoare poate prevedea și alte categorii de sancțiuni. Totodată, se interzice strict de a aplica amenda sau alte sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă.
Astfel, răspunderea disciplinară are caracter represiv-educativ, întrucât contribuie la educarea angajaților în spiritul executării cu bună-credință a contractului de muncă și la realizarea conștiincioasă a obligațiilor de serviciu.
Cît despre răspunderea materială, vom menționa că datorită naturii sale juridice, care are un caracter complex, răspunderea materială a provocat discuții în literatura juridică. Unii autori afirmă că este o varietate a răspunderii juridice contractuale, datorită caracterului său patrimonial [6, p. 35]. Totodată, răspunderea materială posedă unele trăsături care o deosebesc de răspunderea contractuală din dreptul civil și care o determină a fi categorie juridică independentă. Aceste semne sunt următoarele:
este condiționată de existența raportului juridic de muncă care se deosebește de un contract civil;
este o răspundere limitată, numai pentru daune efective, numai pentru prejudicii actuale și se execută silit numai asupra unei cote din salariu;
este fundamentată pe vinovăție;
în principiu, este o răspundere individuală. Totodată trebuie să menționăm că Codul muncii în vigoare instituie, în art.340, noțiunea de răspundere materială colectivă, care se aplică atunci când, datorită caracterului serviciilor prestate, este imposibilă delimitarea responsabilităților;
este reglementată prin norme imperative, modificarea ei prin voința părților este inadmisibilă;
impune o procedură specifică de recuperare a prejudiciului [21, p. 109].
În continuare vom menționa că în conformitate cu prevederile art. 327 alin. (1) din CM al RM, partea contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, în legătură cu exercitarea obligațiilor de muncă, un prejudiciu material și/sau moral celeilalte părți repară acest prejudiciu conform prevederilor CM și altor acte normative.
În literatura de specialitate s-a afirmat, pe bună dreptate, că răspunderea materială în dreptul muncii nu este o formă specifică de răspundere juridică, ci o varietate a răspunderii civile contractuale. La aceeași concluzie a ajuns și Plenul Curții Supreme de Justiție, care a specificat că răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat uneia dintre părți în timpul executării contractului individual de muncă, potrivit legislației muncii, are natura juridică a unei varietăți a răspunderii civile contractuale cu particularitățile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.
Răspunderea materială în dreptul muncii este o formă a răspunderii civile contractuale, care rezidă în obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți, în legătură cu exercitarea obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă.
Legislația stabileste două moduri de raspundere materială: 1) răspunderea salariatului fată de patron; 2) răspunderea patronului fată de salariat.
Răspunderea material a salariatului se reduce la obliația acestuia de a-i recupera prejudiciul adus. Regulile generale sînt stabilite de Codul Muncii al RM. Aici se stipulează obligația salariatului de a repara prijudiciul adus patronului, dar cu garanțiile de păstrare a salariului,cît și a patronului de a crea toata conditiile necesare pentru păstrarea avutului dat în răspunderea salariatului.
Răspunderea materială a salariatului este individuală și se aplică indiferent dacă salariatul a fost tras la răspundere adminisrtativă, disciplinară sau penala. Dreptul muncii interzice patronului de a pretinde de la salariat o reconpensă de marimea acelui venit pe care ar fi putut să-l obțină dar, nu l-a obținut din vina acțiunilor sau inacțiunilor salariatului. De exemplu, el nu poate cere restituirea cheltielelor suportate în legatură cu faptul că salariatul a absentat și utilajul din uzină n-a funcționat.Răspunderea este prevazuta numai pentru dauna reala.Salariații poartă răspundere pentru paguba adusă nemijlocit patronului.
Deaseamenea legislatia muncii mai stabilește două modalitați de răspundere materială: răsp- underea materială limitată și răspunderea materială deplină. Răspunderea materială limitată constă în obligația salariatului de a recupera dauna adusă în limitele stabilite de legislație. Aceasta constituie o parte a cîștigului salariatului.Dacă recuperarea daunei depășește limita stabilită, ea nu poate fi reținută în întregime de la salariat. Dacă legea stabilește răspunderea materială a salariatului,dar nu indică felul ei sau limita ei specială,atunci acest salariat răspunde pentru dauna adusă în mod direct,dar ca să nu depașească cîștigul midiu lunar. În special această răspundere pentru dauna adusă în mod direct,dar ca să nu depașească cîștigul midiu lunar. În special această răspundere survine pentru distrugerea prin neglijență a prorietații patronului, materialelor, instrumentelor. Răpunderea materială deplină este obligația salariatului de a recupera prejudiciul cauzat în marime deplină, fără nici o resticție sau limitare [38, p. 287].
Din analiza prevederilor art. 327-347 din CM al RM rezultă că răspunderea materială în dreptul muncii poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
a) este o răspundere contractuală;
b) la baza răspunderii materiale stă vinovăția celui în cauză. Așadar, în cadrul ei nu funcționează, ca regulă, prezumția de vinovăție;
c) esre reglementată prin normele legale imperative; modificarea ei prin clauze ale contractului individual de muncă, derogatorii de la lege în defavoarea salariatului, este inadmisibilă.
Potrivit art. 327 alin. (2) din CM al RM, contractul individual de muncă și/sau cel colectiv de muncă pot specifica răspunderea materială a părților; în acest caz, răspunderea materială a angajatorului față de salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului față de angajator – mai mare decît cea prevăzută de CM și de alte acte normative;
d) esre o răspundere individuală. Ea exclude, în principiu, solidaritatea, spre deosebire de raporturile juridice civile;
e) sub aspectul cuantumului prejudiciului ce se poate recupera, răspunderea materială în dreptul muncii are o natură dublă, și anume – răspunderea materială a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului este guvernată de principiul reparării parțiale a prejudiciului cauzat.
Cu alte cuvinte, în situația în care salariatul prejudiciază pe angajator, el suportă, conform prevederilor art. 336 din CM al RM, răspunderea materială în limitele salariului mediu lunar. Dar, în același timp, se cere de menționat că principiul răspunderii materiale parțiale nu are aplicație în cazul în care angajatorul cauzează salariatului un prejudiciu material și/sau moral. Astfel, răspunderea materială în dreptul muncii poartă, de regulă, un caracter intuitu personae, adică este o răspundere personală sau individuală. Așadar, răspunderea materială se stabilește în sarcina unei singure persoane, care este vinovată de producerea pagubei prin fapta sa proprie.
În unele cazuri legislația muncii instituie și o răspundere coletctivă. Această formă a răspunderii materiale survine în cazul cauzării prejudiciului angajatorului de către un colectiv de salariați. Potrivit art. 340 alin. (1) din CM al RM, în cazul în care salariații execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea, vînzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat și încheierea cu acesta a unui contract cu privire la răspunderea materială individuală deplină, poate fi instituită răspunderea materială colectivă.
Autorul romîn Alexandru Țiclea a semnalat faptul că răspunderea colectivă este, de asemenea, o răspundere personală, care reprezintă însă,o multitudine de răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovății concurente în producerea prejudiciului unic.
Legislația muncii nu prevede răspunderea materială solidară. În legătură cu aceasta, salariații, în caz de cauzare a prejudiciilor materiale în timpul cînd își îndeplinesc îndatoririle de muncă, poartă răspundere materială în cote părți, ținîndu-se cont de gradul vinovăției lor, de forma și limitele răspunderii materiale [46, p. 333].
Aplicarea răspunderii materiale solidare este posibilă în cazuri excepționale, doar atunci, cînd există sentința judecătorească, prin care s-a constatat că prejudiciul a fost cauzat prin acțiunile premeditate ale mai multor persoane, care aveau o intenție comună de a-l pricinui. Astfel, fiecare dintre ele este obligată să repare complet paguba cu drept de a înainta ulterior o acțiune de regres față de ceilalți participanți.
2.2. Condițiile răspunderii juridice în dreptul muncii – momente esențiale în angajarea răspunderii în dreptul muncii
Vorbind în cadrul paragrafului dat despre condițiile răspunderii juridice în dreptul muncii, vom porni de la analiza inițială a condițiilor răspunderii juridice disciplinare. Astfel, la momentul actual, unicul temei pentru antrenarea răspunderii diciplinare îl constituie abaterea disciplinară. Dar în timp ce fiecare faptă ce constituie infracțiune sau contravenție este specificată expres în lege, CM al Republicii Moldova nu cuprinde asemenea reglementări, enunțînd în art 206-208 doar tipurile sancțiunilor disciplinare, organele abilitate cu aplicarea sancțiunilor disciplinare, precum și procedura de aplicare a acestora.
În continuare, vom face referință inițial la faptul că sancțiunile disciplinare generale și condițiile aplicării lor sunt determinate de Codul muncii expres și limitativ. Legea nu indică, însă, pentru care dintre abaterile disciplinare se aplică una sau alta dintre sancțiunile disciplinare. Rămîne, deci, o problemă de apreciere lăsată la latitudinea angajatorului în funcție de gravitatea abaterii și scara sancțiunilor disciplinare.
Conform art. 206 din Codului Muncii al Republicii Moldova, pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice față de salariat următoarele sancțiuni disciplinare:
a) avertismentul;
b) mustrarea;
c) mustrarea aspră;
d) concedierea (în temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.g)-r).
În sensul prevederilor legale, legislația Republicii în vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariați și alte sancțiuni disciplinare, în acest sens fiind interzise aplicarea amenzilor și altor sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă. Astfel, pentru încălcarea disciplinei în muncă, angajarea răspunderii disciplinare a salariaților prin aplicarea sancțiunilor disciplinare, este caracterizată de următoarele trăsături:
– este de natură contractuală, pentru că numai încheierea contractului individual de muncă are ca urmare incidența obligației salariatului de a respecta toate regulile care configurează disciplina muncii;
– se transpune într-o constrângere materială sau de ordin moral;
– are un caracter exclusiv personal; caracterul intuitu personae al contractului individual de muncă face de neconceput o răspundere disciplinară pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei răspunderi asupra moștenitorilor salariatului (ca în cazul răspunderii de natură civilă);
– exercită atât o funcție sancționatorie, cât și una preventivă și educativă (deoarece apără și restabilește ordinea interioară din unitate, atunci când a fost încălcată) [50, p. 641].
În continuare vom spune că sancțiunile disciplinare aplicabile salariatului, în cazul comiterii abaterii disciplinare și al îndeplinirii condițiilor răspunderii disciplinare, sunt prevăzute expres și limitativ în lege. Menționăm, însă, că abaterile disciplinare nu sunt determinate în individualitatea lor [52, p. 65] și, ca urmare, nu se indică pentru ce anume fapte se aplică una sau cealălaltă din sancțiunile disciplinare.
În conformitate cu art. 208 din Codul Muncii al Republicii , pînă la aplicarea sancțiunii disciplinare, angajatorul este obligat să ceară salariatului o explicație scrisă privind fapta comisă. Refuzul de a prezenta explicația cerută se consemnează într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului și un reprezentant al salariaților. În funcție de gravitatea faptei comise de salariat, angajatorul este în drept să organizeze și o anchetă de serviciu. În cadrul anchetei, salariatul are dreptul să-și explice atitudinea și să prezinte persoanei abilitate cu efectuarea anchetei toate probele și justificările pe care le consideră necesare.
Evident că alegerea unei sancțiuni disciplinare enumerate de lege în mod gradat trebuie să recurgă la criteriile generale pe care tot legea le prevede, precum: cauzele și gravitatea faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, gradul de vinovăție, antecedentele, urmările abaterii.
Sancțiunea disciplinară se aplică, de regulă, imediat după constatarea abaterii disciplinare, dar nu mai tîrziu de o lună din ziua constatării ei, fără a lua în calcul timpul aflării salariatului în concediul anual de odihnă, în concediul de studii sau în concediul medical. Sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată după expirarea a 6 luni din ziua comiterii abaterii disciplinare, iar în urma reviziei sau a controlului activității economico-financiare – după expirarea a 2 ani de la data comiterii. În termenele indicate nu se include durata desfășurării procedurii penale.
Existența sancțiunilor specifice nu exclude aplicarea față de salariații din domeniile respective a sancțiunilor generale.
În principiu, se impune soluția aplicabilității sancțiunilor disciplinare generale în toate domeniile, dar numai în măsura în care nu contravin specificului respectiv și, în orice caz, fără a se substitui unor sancțiuni disciplinare speciale [46, p. 333].
Sistemul sancțiunilor disciplinare cunoaște o anumită dinamică, fiind perfectibil în raport cu experiența acumulată într-o sau alta de noile cerințe economico-sociale. Astfel, în România, proiectul noului Cod al muncii prevede, ca o sancțiune disciplinară nouă, suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăși zece zile lucrătoare și renunță la mustrare, ca sancțiune disciplinară.
După cum am menționat anterior, codul muncii al Republicii prevede, în art. 206 sancțiuni disciplinare: (1) Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice față de salariat următoarele sancțiuni disciplinare:
a) avertismentul;
b) mustrarea;
c) mustrarea aspră;
d) concedierea (în temeiurile prevăzute de art. 86, alin. 1, lit. g-k, m și o-r).
Legislația în vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariați și alte sancțiuni disciplinare. Se interzice aplicarea amenzilor și altor sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă. Pentru aceeași abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancțiune. La aplicarea sancțiunii disciplinare, angajatorul trebuie să țină cont de gravitatea abaterii disciplinare omise și de alte circumstanțe obiective.
Procedura aplicării sancțiunilor disciplinare salariatului trebuie să respecte, pe de o parte, eficiența combaterii unor acte și comportări dăunătoare procesului muncii, iar pe de altă parte, să garanteze stabilirea exactă a faptelor și să asigure dreptul de apărare al jurnalistului. Este de remarcat că regulile procedurale în această materie, prevăzute de lege, sunt mai puțin dezvoltate decât în cadrul reglementărilor la alte categorii ale răspunderii.
Sancțiunea disciplinară se aplică de către organul de conducere al instituției de presă, potrivit competenței stabilite de lege. Conform art. 210 din Codul Muncii al Republicii , sancțiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziție, decizie, hotărîre), în care se indică în mod obligatoriu:
a) temeiurile de fapt și de drept ale aplicării sancțiunii;
b) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
c) organul în care sancțiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziția, decizia, hotărîrea) de sancționare se comunică salariatului, sub semnătură, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data cînd a fost emis și își produce efectele de la data comunicării. Refuzul salariatului de a confirma prin semnătură comunicarea ordinului se fixează într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului și un reprezentant al salariaților.
Acțiunea disciplinară, care se finalizează în actul de sancționare – ordin, decizie, dispoziție – și are drept efect executarea sancțiunii de către cel vinovat, nu este o acțiune în sens jurisdicțional, ci o prerogativă a celor ce conduc procesul de muncă, arătându-și temeiul în contractul individual de muncă.
În prima fază a acțiunii disciplinare se realizează o cercetare a abaterii disciplinare, se ascultă cel învinuit, se verifică susținerile făcute de acesta în apărare. Nerespectarea lor atrage nulitatea absolută a actului de sancționare. Aplicarea sancțiunii disciplinare îi revine angajatorului care poate sancționa salariații ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară [34, p. 166]. Din punct de vedere al răspunderii disciplinare, al aplicării și stabilirii sancțiunilor, poziția preeminentă o au organele unipersonale de conducere, în raport de anumite criterii, competența de sancționare fiind repartizată între mai multe organe. Aplicarea sancțiunii disciplinare este un act unilateral al unității, act de drept al muncii care poate fi îndeplinit în baza consimțământului general și prealabil dat la încheierea contractului de muncă. Deoarece nu este un act jurisdicțional, decizia de sancționare este revocabilă [52, p. 6].
Sancțiunea disciplinară poate fi stabilită și trebuie să fie comunicată în scris în cel mult 30 de zile de la data când cel în drept să o aplice a luat cunoștință de săvârșirea abaterii. Aplicarea sancțiunii nu se va putea face, însă, mai târziu de șase luni de la data săvârșirii abaterii. Data luării la cunoștință de către conducerea unității despre săvârșirea abaterii este, cel mai târziu, data când referatul cu dosarul de cercetare a fost înregistrat la registratura unității, al cărei organ de conducere este competent, potrivit legii, să aplice sancțiunea.
În ceea ce privește conținutul deciziei de sancționare, relevăm că noul Cod al muncii din România prevede că: sub sancțiunea nulității absolute în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267, alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea (deși salariatul a fost convocat în scris în vederea desfășurării cercetării disciplinare, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii, el nu se prezintă fără un motiv obiectiv – n.n.);
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată. (art. 268, alin. 2).
Tot în articolul menționat mai sus se prevede că decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile de la momentul la care a fost emisă și își produce efectul de la momentul comunicării (art. 268, alin.3). Necomunicarea deciziei în termenul de 5 zile nu are drept consecință decăderea angajatorului din dreptul de a aplica sancțiunea. Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătura de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată la domiciliul sau reședința comunicată de acesta. Decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării (art. 268, alin.5).
Considerăm că aceste noi reglementări aduc o serie de simplificări și precizări, instituind o procedură unificatoare în materie, eliminând unele lacune, promovând unele soluții în probleme controversate și care au fost sesizate în literatura de specialitate, ca, de pildă, cele referitoare la organul care aplică sancțiunea disciplinară, competența instanței de judecată în această materie și altele [49, p. 235].
Termenul de validitate a sancțiunii disciplinare nu poate depăși un an din ziua aplicării. Dacă pe parcursul acestui termen salariatul nu va fi supus unei noi sancțiuni disciplinare, se consideră că sancțiunea disciplinară nu i-a fost aplicată. Angajatorul care a aplicat sancțiunea disciplinară este în drept să o revoce în decursul unui an din proprie inițiativă, la rugămintea salariatului, la demersul reprezentanților salariaților sau al șefului nemijlocit al salariatului.
Spre deosebire de legislația muncii anterioară, care reglementa expres reabilitarea disciplinară, noul Cod al muncii din România nu cuprinde nici o referire sub acest aspect. Este, însă, inadmisibil ca reabilitarea penală să fie posibilă, iar reabilitarea disciplinară, nu.
Singura soluție rămâne – evident, dacă părțile cad de acord – ca problematica reabilitării disciplinare să fie cuprinsă în contractele colective de muncă, reglementare admisibilă, fiind în favoarea salariaților.
Lafel, analizînd condițiile răspunderii juridice materiale, vom expune gîndul conform căruia, din analiza prevederilor art. 329-332 din CM al RM, rezultă că, pentru tragerea la răspundere a angajatorului este necesară constatarea existenței cumulative a următoarelor elemente: să existe fapta ilicită a angajatorului, atunci cînd acesta este persoană fizică autorizată în modul prevăzut de lege, iar dacă angajatorul este persoană juridică, fapta ilicită poate să fie săvîrșită de către organele de conducere sau de oricare dintre salariați în calitate de persoane prepuse; salariatul să fi suferit un prejudiciu material și/sau moral în legătură cu prearaucisă exite o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat; să existe culpa angajatorului. Aceasta este în mod relativ prezumată, angajatorul avînd posibilitatea să demonstreze existența unei împrejurări cu caracter de forță majoră, care nu i se impută conform normelor legale.
În același timp, putem releva următoarele elemente ale răspunderii materiale a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului: cel care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat al unității păgubite; fapta ilicită și personală a salariatului trebuie să fie săvîrșită în legătură cu munca sa. Dacă fapta este săvîrșită în timpul programului de muncă, dar nu este în legătură cu munca, salariatul va răspunde conform normelor de drept civil (răspundere delictuală); prejudiciul reprezintă o modificare a patrimoniului angajatorului și constă în diminuarea activului sau în creșterea pasivului patrimonial; prejudiciul trebuie să fie un rezultat al faptei ilicite săvîrșite de salariat; existența vinovăției salariatului în cauzarea prejudiciului.
În ceea ce privește prima condiție, se cere remarcat faptul că, potrivit prevederilor art. 219 alin. (1) din C.M. al RM, poartă răspundere materială conform Codului Muncii și ucenicii, care își desfășoară activitatea în baza contractului de ucenicie la locul de muncă, precum și salariații care au încheiat contracte de formare profesională continuă.
În condiția cauzării de prejudiciu unității, salariatul detașat va purta răspundere materială față de unitatea cesionară (cu care se află în raporturi juridice de muncă pe durată determinată). Sub acest aspect, Plenul Curții Supreme de Justiție a ajuns la o altă soluție – în condiția cauzării de prejudiciu unității, salariatul va purta răspundere materială față de unitatea de unde a fost detașat, nefiind răspunzător față de unitatea la care este angajat.
Potrivit pct. 8 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți, dreptul de reparare a prejudiciului în cazul neexecutării de către angajator a obligațiilor este recunoscut tuturor salariaților, indiferent dacă sînt angajați pe o durată determinată sau nedeterminată, importantă fiind existența raportului juridic de muncă la momentul producerii faptei cauzatoare de prejudiciu.
În același timp, dacă fapta care a cauzat prejudiciu s-a produs ca urmare a executării de către persoana angajată a unei lucrări în baza altui tip de contract decît cel de muncă (de exemplu, contractul de antrepriză), în asemenea cazuri sînt aplicabile normele civile ale răspunderii contractuale sau delictuale, cu excepțiile care decurg din conținutul art. 2 alin. (3) din CM al RM.
Există situații în care persoanele, deși nu au calitatea de salariat, suportă răspunderea materială conform prevederilor CM, de exemplu, cînd prejudiciul cauzat angajatorului a fost descoperit după încetarea contractului individual de muncă, încheiat cu salariatul vinovat în producerea acestuia. În conformitate cu prevederile art. 327 alin. (3) din CM al RM, încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material și/sau a celui moral nu presupune eliberarea părții contractului individual de muncă de repararea prejudiciului prevăzută de CM și de alte acte normative.
Pentru angajarea răspunderii materiale a salariatului, prejudiciul trebuie să fie: efectiv – să existe o diminuare a patrimoniului, dar să nu fie evaluat și prin venitul ratat; real – valorile trebuie să fie obiectiv pierdute, dar nu numai nominal; cert – să fie evaluat într-o sumă de bani determinată, nefiind posibilă emiterea ordinului de imputare în baza unor elemente de determinare pe viitor; actual nefiind posibilă imputarea unor plăți care vor surveni în moc anticipativ; direct – să fi fost cauzat nemijlocit unității.
Salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazurile cînd:
– Între salariat și angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrității bunurilor și altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri (art.339).Contractul cu privire la răspunderea materială prevede o concretizare a obligațiilor a administrației și salariatului pentru asigurarea păstrării patrimoniului întreprinderii ce i-au fost încredințate salariatului și răspunderea patrimonială deplină a salariatului pentru neasigurarea păstrării și pentru deteriorarea bunului ce constituie patrimonial întreprinderii.
În cazul cînd un grup de personae îndeplinesc lucrări legate de păstrarea, prelucrarea transportarea bunurilor, cînd e imposibil a stabili răspunderea materială a fiecărui salariat,se permite încheierea unei înțelegeri privind răspundere material colectiva.
– Prejudiciul a fost cauzat în urma acțiunilor sale culpabile intenționate, stabilite prin hotărîre judecătorească. Răspuderea conform acestui temei survine numai atunci cînd faptul despre săvîrșirea acestui delict este stabilit de judecata în urma unui proces penal .
– Prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică. Daca un salariat pricinuiește un prjudiciu în stare de ebrietate el poartă răspundere material deplină. Starea de ebrietate a salariatului trebuie sa fie demonstrată de administrație.
– Prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenționată a materialelor, semifabricatelor, produselor (producției), inclusiv în timpul fabricării lor, precum și a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecție și a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosință. Răspunderea în baza acestor motive este diferențiată în dependență de cauzele provocării daunelor și tipurile de bunuri predate salariatului în îngrijire.
– În conformitate cu legislația în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de muncă.
– Prejudiciul a fost cauzat în afara exercitării obligațiilor de serviciu.Salariatul poate pricinui un prejudiciu atît în timpul de muncă, cît și în timpul liber.Practica judiciară reiese din faptul că pentru exploatarea mijloacelor tehnice în scopuri personale, pricinuirea daunei în afara exercitării obligațiilor de serviciu,salariatul poartă răspundere material în baza legislației civile,incluzînd și veniturile dobîndite de la folosirea mijoacelor tehnice [38, p. 287].
Mărimea prejudiciului cauzat se determină reieșind din prețul de cost al valorilor materiale. În cazul sustragerii, pierderii, distrugerii sau deteriorării bunurilor angajatorului atribuite la mijloacele fixe, mărimea prejudiciului material se calculează pornindu-se de la costul de inventar (prețul de cost) al valorilor materiale, minus uzura, conform normelor stabilite.
În caz de sustragere, lipsă, distrugere sau deteriorare intenționată a valorilor materiale (cu excepția celor menționate , prejudiciul se stabilește pornindu-se de la prețurile din localitatea respectivă la data cauzării prejudiciului, conform datelor statistice.
Salariatul vinovat de cauzare angajatorului a unui prejudiciu material îl poate repara benevol, integral sau parțial.
Se permite repararea prejudiciului material cu achitarea în rate dacă salariatul și angajatorul au ajuns la un acord în acest sens. În acest caz, salariatul prezintă angajatorului un angajament scris privind repararea benevolă a prejudiciului, cu indicarea termenelor concrete de achitare. Dacă salariatul care și-a asumat acest angajament a încetat raporturile de muncă cu angajatorul, datoria neachitată se restituie în modul stabilit de legislația în vigoare [46, p. 243].
Cu acordul scris al angajatorului, salariatul poate repara prejudiciul material cauzat substituindu-l printr-un echivalent sau îndreptînd ceea ce a deteriorat. Reuzul salariatului de a repara benevol prejudiciul cauzat el este tras la răspundere în mod stabilit de lege.
Angajatorul este obligat să repare integral prejudiciul material și cel moral cauzat salariatului în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligațiilor de muncă sau ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci.
Prejudiciul moral se repară în formă bănească sau într-o altă formă materială determinată de părți. Litigiile și conflictele apărute în legătură cu repararea prejudiciului moral se soluționează de instanța de judecată, indiferent de mărimea prejudiciului material ce urmează a fi reparat.
În cazul in care angajatorul este cel care isi prejudiciaza un salariat, raspunderea sa va fi foarte asemanatoare cu cea de drept comun. Aceasta deoarece angajatorul nu beneficiaza de masurile de protectie de care beneficiaza salariatii, care pot fi urmariti pentru pagubele produse numai in mod limitat.
Conditiile generale pentru angajarea răspunderii angajatorului sunt aceleași ca și incazul răspunderii salariatului fată de angajator:
– Existețta unei fapte ilicite. Poate fi vorba despre o acțiune, cum este o concediere nelegală sau o suspendare nelegală a contractului de muncă, ori de o inacțiune, cum ar fi neacordarea unor drepturi bănesti.
– Salariatul sa fi suferit un prejudiciu material sau moral. Angajatorul este obligat, în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile, contractuale, sa îl despagubeasca pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Angajatorul nu datorează despăgubiri numai în ipoteza prejudicierii materiale a salariatului său, ci și pentru eventualele prejudicii morale produse acestuia. Reglementarea nu este simetrică, în sensul că salariatul nu va răspunde pentru prejudiciile morale pe care le-ar produce.
Ca de exemplu, salariatul este concediat disciplinar pentru săvîrșirea abaterii constînd în nerespectarea obligației de fidelitate față de angajator. Instanța constata însă nelegalitatea concedierii deoarece, de fapt, salariatul nu și-a încalcat aceasta obligație. Ca urmare, salariatul va putea pretinde nu numai acoperirea prejudiciului material suferit dar și a prejudiciului moral, constand în afectarea reputației profesionale.
– Între fapta ilicită și prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate
– Vinovăția angajatorului în săvîrșirea faptei
Pericolul cauzării daunei în viitor poate servi drept temei pentru o acțiune de interdicție a activității ce creează astfel de pericol [38, p. 285].
Daca dauna pricinuită este consecința exploatării întreprinderii, clădirii sau altei activități de producție,care continuie să cauzee daună sau amenință cu o nouă daună, judecata este în drept de a-l obliga pe răspunzător, pe lîngă compensarea daunei,să suspendeze activitatea respectivă.
Angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de posibilitatea de a munci. Această obligație survine, în particular, în caz de:
a) refuz neîntemeiat de angajare;
b) eliberare ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă;
c) staționare a unității din vina angajatorului, cu excepția perioadei șomajului tehnic
d) reținere a eliberării carnetului de muncă;
e) reținere a plății salariului;
f) reținere a tuturor plăților sau a unora din ele în caz de eliberare din serviciu;
g) răspîndire, prin orice mijloace (de informare în masă, referințe scrise etc.), a informațiilor calomnioase despre salariat;
h) neîndeplinire în termen a hotărîrii organului competent de jurisdicție a muncii care a soluționat un litigiu (conflict) avînd ca obiect privarea de posibilitatea de a munci.
În caz de reținere, din vina angajatorului, a salariului , a indemnizației de concediu (, a plăților în caz de eliberare sau a altor plăți cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc suplimentar, pentru fiecare zi de întîrziere, 0,1 la sută din suma neplătită în termen (art.330 C.M).
Dreptul la despăgubire îl au toți salariații indiferent de caracterul relațiilor de mncă cu patronii (permanenți, temporari sau sezonieri etc.),stagiul de muncă etc., pecum și alte personae, pentru care sînt obligați să achite plățile pentru asigurare social de stat, au dreptul la despăgubirea daunei,primite în urma mutilării sau altei vătămări ale sănătății, legate de îndeplinirea de către ei a obligațiilor de muncă [38, p. 286].
Angajatorul care, în urma îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor sale prevăzute de contractul individual de muncă, a cauzat un prejudiciu material salariatului repară acest prejudiciu integral. Mărimea prejudiciului material se calculează conform prețurilor de piață existente în localitatea respectivă la data reparării prejudiciului, conform datelor statistice.
2.3. Condițiile eliberării de răspundere juridică în dreptul muncii
Condițiile eliberării de răspundere juridică în dreptul muncii, vizează:
Condițiile eliberării de răspundere diciplinară;
Condițiile eliberării de răspundere materială.
Condițiile eliberării de răspundere diciplinară. Cauzele de exonerare de răspundere disciplinară cauzele de nerăspundere disciplinară se aplică prin analogie cu cele din materie penală, în măsura în care corespund specificului raportului juridic de muncă [47, p. 76]. Sunt, astfel, cauze de exonerare (sau de neresponsabilitate) următoarele:
– legitima apărare;
– starea de necesitate;
– constrângerea fizică sau constrângerea morală;
– cazul fortuit;
– forța majoră;
– eroarea de fapt;
– executarea ordinului de serviciu emis în mod legal;
– infirmitatea.
Executarea unui ordin de serviciu vădit ilegal, emis cu încălcarea normelor juridice privind competența organului emitent, conținutul și forma ordinului respectiv, nu-l exonerează pe salariat de răspundere disciplinară.
În situația în care funcționarul public apreciază că dispoziția primită este ilegală are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției respective. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea ei, trebuie să-și formuleze această poziție în scris. În această situație, trec pe prim plan subordonarea și rigorile disciplinare și, ca urmare, dispoziția va trebuie să fie executată de cel care a primit-o.
Teoretic, este posibil ca dispoziția pe care a executat-o, în aceste condiții, funcționarul public, să aibă totuși caracter ilegal. Dar, cel care a executat-o nu va răspunde disciplinar, dacă a urmat prealabil procedura prescrisă de lege. Răspunderea va reveni, deci, numai celui care a stăruit în a da un ordin ilegal [49, p. 260].
Condițiile eliberării de răspundere materială. Salariatul poate fi tras la răspundere materială pentru dauna cauzată angajatorului doar în cazul dacă acest prejudiciu a fost cauzat prin fapta sa săvârșită cu vinovăție. Astfel, art.334 din Codului muncii al Republicii Moldova este intitulat "Circumstanțele ce exclud răspunderea materială a salariatului" și dispune că salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră, confirmate în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare a unei obligații legale sau contractuale, precum și în limitele riscului normal de producție. Bazându-ne pe această prevedere legală, stabilim următoarele cazuri de excludere a răspunderii materiale a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului:
– prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră în confirmate cu modul stabilit;
– prejudiciul a fost cauzat în cazuri de extremă necesitate;
– prejudiciul a fost cauzat în cazuri de legitimă apărare;
– prejudiciul a fost cauzat în cazuri de executare a unei obligații legale;
– prejudiciul a fost cauzat în cazuri de executare a unei obligații contractuale;
– prejudiciul a fost cauzat în limitele riscului normal de producție.
Astfel, salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră, în confirmate cu modul stabilit de legislația în vigoare. Codul muncii al Republicii Moldova nu cuprinde în reglementările sale o definiție a noțiunii "forță majoră". În conformitate cu prevederile Regulamentului privind eliberarea de certificat ce atestă forța majoră, elaborat de Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, prin forță majoră se înțelege evenimentele imprevizibile care sunt invocate de fenomene ale naturii: incendii, ploi torențiale și al. sau circumstanțele sociale: revoluții, blocade, interdicții la nivel statal privind importul sau exportul etc. Lista acestor fenomene sau circumstanțe nu poate fi exhaustivă [43, p. 176].
Stabilirea evenimentelor ca forță majoră este determinată de trei criterii:
evenimentele sunt imprevizibile, ele nicidecum nu puteau fi cunoscute de către salariat;
evenimentele sunt obiectiv de neîntâmpinat sau invincibile;
evenimentele sunt excepționale.
Evenimentul poate fi recunoscut ca forța majoră prin certificat, care se eliberează la cererea agentului economic parte în contract. Acesta prezintă Camerei de Comerț și Industrie următoarele:
– cererea, semnată de conducător, în care se indică denumirea, forma juridică de organizare, sediul solicitantului; fondul cererii – de ce evenimentul care a împiedicat îndeplinirea obligațiilor contractuale trebuie calificat ca forță majoră;
– copia de pe contract, care conține clauza de forță majoră;
– documentul eliberat de organul competent care certifică producerea evenimentului indicat în cerere (incendiu, inundație, secetă, epidemie), actul normativ care confirmă interdicția import-export etc.;
– copiile de pe specificații;
– documentul privind volumul obligațiilor îndeplinite conform contractului;
– bonul de plată a taxei pentru examinarea cererii de eliberare a certificatului.
Pot fi solicitate, după caz, și alte documente.
Cererea de eliberare a certificatului și documentele anexate, prezentate Camerei de Comerț și Industrie, se înregistrează în registrul general al instituției și într-un registru special de evidență a materialelor de acest gen, inclusiv evidența certificatelor. Cererea și materialele prezentate și înregistrate conform celor menționate mai sus sunt examinate de Camera de Comerț și Industrie. Aceasta elaborează o încheiere, în care constată că evenimentul produs (evenimentele produse) poate fi calificat, în funcție de condițiile contractuale, ca forță majoră ce a împiedicat în mod obiectiv îndeplinirea obligațiilor contractuale, adică determină evenimentul de forță majoră [42, p. 24].
Camera de Comerț și Industrie poate consulta specialiști în materia examinată și poate verifica circumstanțele în care a avut loc forța majoră (fenomenul). După determinarea evenimentelor de forță majoră, Camera de Comerț și Industrie eliberează certificatul pe o blanchetă cu antetul instituției și cu denumirea "Certificat". În certificat trebuie să se indice:
– seria, numărul și data eliberării;
– părțile contractuale;
– numărul și data contractului;
– locul, timpul desfășurării evenimentului de forță majoră.
Certificatul trebuie să conțină informația care să permită părților contractante a determina caracterul fenomenelor sau circumstanțelor, legătura lor cauzală cu imposibilitatea îndeplinirii parțiale ori depline a obligațiilor contractuale.
Certificatul se eliberează în limba de stat. La cererea solicitantului, certificatul poate fi eliberat într-o altă limbă, în baza traducerii efectuate de către structurile abilitate. Certificatul este semnat de Președintele Camerei de Comerț și Industrie sau de vicepreședintele căruia i s-a delegat această funcție.
Poate fi eliberat, la cerere, duplicat al certificatului. Certificatul se eliberează în termen de o lină de la data depunerii cererii și materialelor conform pct.7 al Regulamentului. Dacă sunt solicitate materiale suplimentare, termenul de o lună se stabilește de la data prezentării lor. La cererea solicitantului, cu acordul Președintelui Camerei de Comerț și Industrie, procedura de eliberare a certificatului poate fi urgentată.
În cazul în care Camera de Comerț și Industrie constată, din materialele prezentate și din situația reală, că evenimentul nu este de forță majoră, nu eliberează certificat. Faptul se comunică în scris solicitantului in termen de o lună. În comunicare se vor indica motivele pentru care certificatul nu poate fi eliberat. La depunerea cererii de eliberare a certificatului, solicitantul plătește o taxă la tarifele Camerei de Comerț și Industrie. Cuantumul taxei depinde de complexitatea cazului și se stabilește prin acord. Cheltuielile suplimentare suportate de Cameră le plătește solicitantul.
La fel, este necesar de a apela la prevederile Codului civil al Republicii și de a face analogia dreptului – a prevederilor normative a două ramuri din domeniul dreptului privat (astfel, facem analogia cu prevederile art. .civ. RM). Așadar, neexecutarea obligației, care se datorează unei forțe majore, nu este imputabilă salariatului, dacă survenirea sau efectele acesteia nu au putut fi cunoscute de către salariat la momentul nașterii obligației sau dacă salariatul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forței majore ori a consecințelor ei. Dacă este doar temporală, forța majoră poate fi invocată numai în perioada în care are efect asupra executării obligației.
Dacă salariatul nu-și poate executa obligațiile din cauza forței majore, el trebuie să notifice angajatorului aceste obligații și despre efectele ei asupra executării. Dacă notificarea nu a ajuns la angajator într-un termen rezonabil de la data la care salariatul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre forța majoră, acesta din urmă răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării, însă doar cu condiția că aceasta intră în obligațiile disciplinare.
La fel, vinovăția salariatului se exclude dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de extremă necesitate. Extrema necesitate este definită în Codul penal al Republicii Moldova, în art.38, care prevede că "este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane sau un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel. Nu este în stare de extremă necesitate persoana care. În momentul săvârșirii faptei, își dă seama că provocă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce daca. pericolul nu era să fie înlăturat".
Fapta salariatului pentru care acesta nu va purta răspundere materială este acea faptă care a fost săvârșită în cazuri de legitimă apărare. Și în acest caz este nevoie de a apela la prevederile Codului penal al Republicii Moldova, deoarece doar în acest act normativ se dă definiția legitimei apărări. Astfel, art.36 C. pen. RM prevede că este în stare de legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material și real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat or interesul public.
Este în stare de legitimă apărare și persoana care săvârșește fapta sus-menționată pentru a împiedica pătrunderea, însoțită de violență periculoasă pentru viața sau sănătatea persoanei ori de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe, într-un spațiu de locuit sau într-o altă încăpere.
Alt caz de excludere a răspunderii materiale a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului este cazul când prejudiciul a fost cauzat prin executarea unei obligații legale. Astfel, în cazul apariției unui litigiu, instanța de judecată va trebui să constate ce obligații legale are salariatul, prin a căror executare a fost cauzat prejudiciul. Astfel, salariatul nu poate fi obligat la dezdăunarea angajatorului, dacă prejudiciul a fost cauzat prin fapta care se încadrează în obligația salariatului de a respecta prevederile legislative referitoare la igienă și securitatea muncii, obligație care urmează a fi respectată de salariat chiar și în cazul în care acest lucru nu a fost expres prevăzut în contractul individual de muncă.
Nu va fi tras la răspundere materială și salariatul care a cauzat prejudiciul în caz de executare a unei obligații contractuale. În acest caz, este necesar a determina, în primul rând, ce obligații sunt prevăzute în contractul individual de muncă. Astfel, dacă în contractul individual de muncă este prevăzută clauza de confidențialitate și salariatul divulgă date, interzicerea divulgării cărora este expres prevăzută în contractul individual de muncă, atunci salariatul va fi tras la răspundere materială.
În practica judiciară a apărut problema stabilirii obligațiilor contractuale ale salariatului în caz dacă contractul individual de muncă nu a fost încheiat. La momentul actual această problemă nu are o soluție legală. Astfel, instanța de judecată va stabili toate circumstanțele cauzei, va utiliza toate probele, inclusiv proba cu martori, și va determina dacă o obligație, a cărei nerespectare a dus la cauzarea prejudiciului, a fost negociată de salariat și angajator în momentul încheierii contractului individual de muncă. Dacă nu a fost respectată forma scrisă, atunci salariatul va fi obligat să dovedească faptul admiterii la lucru de către angajator sau de către o altă persoană cu funcție de răspundere din unitate [46, p. 335].
Salariații nu răspund pentru prejudiciul care a fost cauzat în limitele riscului normal de producție. Este necesar a menționa care sunt limitele riscului normal nedeterminat în oarecare act legislativ, creând mari dificultăți în ceea ce privește determinarea faptei salariatului, dacă aceasta se încadrează sau nu în limitele riscului normal de producție. Astfel, instanța de judecată va stabili toate circumstanțele cauzei și va numi o expertiză judiciară pentru a stabili dacă prejudiciul cauzat de către salariat angajatorului este sau nu prejudiciu care a fost cauzat în limitele riscului normal de producție.
În conformitate cu art.334 alin.(2) din Codul muncii al Republicii Moldova, salariații nu răspund pentru pierderile inerente procesului de producție, care se încadrează în limitele prevăzute de normele tehnologice sau de legislația în vigoare, pentru prejudiciile materiale provocate în circumstanțe neprevăzute, care nu puteau fi înlăturate, precum în alte cazuri similare.
Este necesar a preciza că "limitele prevăzute de normele tehnologice" este o formulare care nu-și găsește altă relevare în actele legislative referitoare la dreptul muncii. Astfel, în cazul apariției unui litigiu, instanța de judecată va trebui să stabilească de fiecare dată care anume sunt limitele prevăzute de normele tehnologice, ținându-se cont și de toate circumstanțele cauzei.
ÎNCHEIERE
Ca rezultat al cercetării problemei date și reieșind din cele expuse mai sus, vom formula următoarele concluzii:
În procesul tratării metodologice a categoriei răspunderii juridice s-au conturat cîteva viziuni de bază asupra sensului și esenței acesteia. La baza divizării sau ramificării acestor concepții stă abordarea diferită a esenței conținutului răspunderii juridice și a momentului apariției acesteia. Generalizînd opiniile expuse privind răspunderea juridică, desprindem trei momente importante: în primul rînd, răspunderea este indisolubil legată de ilicitate; în al doilea rînd, ea se exprimă prin aplicarea față de subiectul ilicității a măsurilor de constrîngere de stat; în al treilea rînd, însuși actul de aplicare a forței de constrîngere conține condamnarea acțiunilor comitentului.
Problemele metodologice ale răspunderii juridice sînt legate de următoarele interpretări ale ei: Răspunderea juridică este legată de comportamentul ilicit al individului, care atrage aplicarea forței de constrîngere a statului, a sancțiunii. Comportamentul conformat legii nu este nicidecum examinat prin prisma răspunderii juridice; Răspunderea juridică este abordată în doctrină drept concept cu dublu aspect, ce include aspectul negativ și aspectul pozitiv: răspunderea negativă (retrospectiva) ca reacție la încălcarea legii și răspunderea pozitivă (prospectivă.). Răspunderea juridică, astfel, apare nu doar ca o consecință negativă a unui comportament ilicit, ci și ca o atitudine conștientă față de reglementările legale, responsabilitate față de comportamentul propriu față de societate și valorile sale, atitudine care servește premisă pentru excluderea încălcării literei legii; Prin răspundere juridică se pot înțelege concomitent mai multe fenomene sociale, printer care răspunderea juridică pentru ilicități și răspunderea managerială pentru activitățile încredințate; Răspunderea juridică poate fi concepută numai prin formele ei de realizare: realizare benevolă și realizare coercitivă de stat, ambele presupun diferite forme de manifestare. Sîntem de acord cu multe dintre abordările care explică conținutul și esența răspunderii juridice, dar nu acceptăm opina autorilor care țin să stabilească sensul răspunderii juridice pentru a unifica aspectele „pozitiv” și „negativ”.
Pornind de la inevitabilitatea operării modificărilor raportate pe parcurs, toate formele de răspundere existente la ora actuală au fost influențate de trecerea timpului. Evoluînd diversele forme de organizare a societății care au constituit mediul în care s-a manifestat răspunderea socială, formulăm următoarea definiție: răspunderea socială reprezintă o conexiune dinamică reciprocă între persoană și societate, caracterizată prin drepturi și obligații corelative vis-a-vis de respectarea prescripțiilor normelor sociale, executarea lor generînd aprobarea din partea societății, stimularea, iar un comportament ce nu corespunde normelor sociale și încalcă ordinea publică generînd aplicarea de sancțiuni de ordin personal sau material.
În doctrina juridică antică, medievală și modernă noțiunea de “răspundere” era studiată alături de noțiunea de “responsabilitate”. Mai cu seamă aceasta se datorează faptului că în uzul științific se regăsește atît unul cît și celălalt termen, abordarea fiind atît din perspectivă socială cît și juridică. Considerăm că răspunderea și responsabilitatea nu comportă același sens, deoarece se întemeiază pe factori externi diferiți, sînt diferite și obiectivele la care se raportează. Răspunderea și responsabilitatea nu coincid nici în ce privește natura lor, răspunderea este mai ales de ordin normativ, în timp ce responsabilitatea fiind de ordin normativ, este preponderent de ordin valoric.
Răspunderea din dreptul muncii îmbracă două forme: răspunderea disciplinară; răspunderea materială.
Răspunderea disciplinară este o instituție specifică dreptului muncii și constă într-un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice salariat, indiferent de funcția sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor disciplinare.
Faptele care atrag după sine răspunderea disciplinară se numesc abateri disciplinare care se realizează prin acțiuni sau inacțiuni săvârșite cu vinovăție de către salariați, prin care aceștia au încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Pentru inițierea răspunderii disciplinare nu este necesar să se producă un prejudiciu material, ci e suficient să se producă abaterea – fapta prin care s-a încălcat cu vinovăție obligațiile de muncă sau normele de comportare în câmpul muncii. Răspunderea disciplinară se aplică numai pentru fapte care au fost comise pe durata acțiunii contractului de muncă, și nu în afara lui.
Răspunderea disciplinară beneficiază de sancțiuni tipice, specifice, fiind confirmate în art.206 din Codul muncii al Republicii . Acestea sunt următoarele: a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră; d) concedierea. Pentru unele categorii de salariați (funcționari publici, militari etc.) legislația în vigoare poate prevedea și alte categorii de sancțiuni. Totodată, se interzice strict de a aplica amenda sau alte sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă.
Răspunderea disciplinară are caracter represiv-educativ, întrucât contribuie la educarea angajaților în spiritul executării cu bună-credință a contractului de muncă și la realizarea conștiincioasă a obligațiilor de serviciu.
Datorită naturii sale juridice, care are un caracter complex, răspunderea materială a provocat discuții în literatura juridică. Unii autori afirmă că este o varietate a răspunderii juridice contractuale, datorită caracterului său patrimonial.
Răspunderea materială posedă unele trăsături care o deosebesc de răspunderea contractuală din dreptul civil și care o determină a fi categorie juridică independentă. Aceste semne sunt următoarele: este condiționată de existența raportului juridic de muncă care se deosebește de un contract civil; este o răspundere limitată, numai pentru daune efective, numai pentru prejudicii actuale și se execută silit numai asupra unei cote din salariu; este fundamentată pe vinovăție; în principiu, este o răspundere individuală. Totodată trebuie să menționăm că Codul muncii în vigoare instituie, în art.340, noțiunea de răspundere materială colectivă, care se aplică atunci când, datorită caracterului serviciilor prestate, este imposibilă delimitarea responsabilităților; este reglementată prin norme imperative, modificarea ei prin voința părților este inadmisibilă; impune o procedură specifică de recuperare a prejudiciului.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Codul muncii al Republicii Moldova Nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.159 din 29.07.2003
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc& lang=1&id=326757
Legea Republicii Moldova Nr. 158 din 04.07.2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 230-232 din 23.12.2008.
http://lex.justice.md/md/336193/
Hotărîrea Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Nr.11 din 03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, Nr.2, p. 9-15.
Regulamentulul Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Moldova Nr. 16/4 din 21.12.2004 privind eliberarea certificatului ce atestă evenimentul de forță majoră. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.51-54 din 01.04.2005.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=314091
Codul muncii al României din 24.01.2003. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 72 din 05.02.2003. http://www.legislatiamuncii.manager.ro/Codul-muncii-actualizat-2011.html
Monografii, articole de specialiutate
Anghel I. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970. 450 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru В. ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier juridic, 2004. 490 p.
Baieș S., Baieșu A., Cebotari V. ș.a. Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Vol. II. Chișinău: Cartier, 2005. 117 p.
Baltag D. Abordarea științifică a conceptului răspunderii juridice în știința teoretico-juridică contemporană. În: Revista Națională de Drept, 2007, Nr.2, p. 27-29.
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina LEX, 1997. 343 p.
Boboș Gh. Teoria generală a statului și dreptului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1983. 264 p.
Cercelescu C. M. Regimul juridic al presei. București: Teora, 2002. 24 p.
Chicu O. Aspecte istorico-teoretice privind răspunderea juridică. În: Revista Națională de Drept, 2008, Nr.9, p. 39-41.
Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. Curs. București: Editura Academiei Universitatea Ecologică, Facultatea de Drept, 1990. 255 p.
Costin M. Răspunderea juridică în dreptul R.S.R. Cluj: , 1972. 231 p.
Craiovan I. Metodologie juridică. București: Universul juridic, 2005. 384 p.
Craiovan I. Teoria generală a dreptului. București: Editura Militară, 1997. 324 p.
Creangă I. Curs de Drept Administrativ. Chișinău: Lumina, 2004. 209 p.
Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. București: Editura Academiei, 1972. 453 p.
Ghimpu S., Țiclea A. Dreptul munci. Vol.II. București: Casa de Editură și Presă Șansa, 1994. 342 p.
Ghimpu S. Dreptul Muncii Chișinău: ALL BECK, 2001. 450 p.
Giuliani A. Imputation etjustification. In: Archives de philosophie du droit. T.XXII. Paris: Sirey, 1997, p.98-99.
Guțu A. Formele răspunderii juridice. În: Revista Națională de Drept, 2006, Nr.4, p. 79-80.
Hanga V. Drept privat roman. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978. 399 p.
Hart H.L.A. Description of responsability and Rights. In: Fredom and Responsability, in Philosophy and Law. : Press, 1961, p. 76-79.
Ivan I. Răspunderea juridică a polițistului. Cluj-Napoca: Hyperion, 1997. 310 p.
Josserand L. Cours de Droit civil positif françois. Paris: Sirey, 1930. 198 p.
Lalou H. La responsabilite civile. Paris: Dalloz, 1930. 575 p.
Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 480 p.
Miculescu P. Statul de drept. București: Lumina Lex, 1998. 245 p.
Mohanu Gh. Dreptul muncii, tratat, vol. I. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982. 380 p.
Negru B. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 490 p.
Negru T. Dreptul muncii. Chișinău: Bons Offices, 1995. 380 p.
Oancea I. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea Generală. Vol. 1. București: Editura Academiei, 1961. 302 p.
Popa N. Prelegeri de sociologie juridică. București: Editura Academiei, 1989. 320 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Tipografia Universității din București, 1992. 345 p.
Popa V., Pană O. Dreptul muncii comparat. București: Lumina Lex, 2003. 430 p.
Romandaș N. Dreptul muncii, curs de prelegeri. Chișinău: Lumina, 1997. 410 p.
Sadovei N. Modalitățile legale de apărare a drepturilor salariaților prin intermediul sesizării organelor de justiție a muncii. În: Dreptul muncii, 2007, Nr.3, p. 24-26.
Secrieru O. Circumstanțele care exclud tragerea salariatului la răspundere material. În: Revista Națională de Drept, 2009, Nr.10-12, p. 176-179.
Speranția E. Introducere în filosofia dreptului. Cluj: Cartea Românească, 1946. 350 p.
Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: ALL, 1997. 490 p.
Ștefănescu I. T. Dreptul muncii. București: Lumina Lex, 2000. 380 p.
Ștefănescu I.T., Beligrãdeanu Ș. Codul muncii prezentare de ansamblu, analiza textelor esențiale, textul integral. București: Lumina Lex, 2003. 280 p.
Ștefãnescu I. T. Modificările Codului muncii – comentate. București: Lumina Lex, 2005. 357 p.
Ștefănescu I. T. Tratat de dreptul muncii, vol. 1. București: Lumina Lex, 1999. 700 p.
Traian Ștefănescu I. Tratat de Dreptul Muncii. București: Lumina Lex, 2003. 780 p.
Tufan C. Dreptul muncii. București: Global Lex, 2001. 380 p.
Villey M. Esquisse historique sur le mot „ responsable " II Archives de philosophic du droit. LXXII. Paris: Sirey, 1997. 500 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. lași: „Ștefan Procopiu", 1993. 460 p.
Wontiez Cl. Introduction au droit social, 5e edition. Paris: Universite De Boeck, 1999. 400 p.
Yan-Patrick Th., Acte. Agent Societe. Sur l'homme coupable dans lapenseejuridique romaine. În: Archives de philosophic du droit, LXXII. Paris: Sirey, 1997, p. 53-55.
Марченко M.H. Проблемы теории государства и права. Москва: Норма, 2001. 680 c.
Перетерский И.С. Дигесты Юстиниана. Москва: Госюриздат, 1956. 560 c.
Шиндяпина М.Д. Стадии юридической ответственности. Москва: Госюриздат, 1998. 450 c.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Codul muncii al Republicii Moldova Nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.159 din 29.07.2003
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc& lang=1&id=326757
Legea Republicii Moldova Nr. 158 din 04.07.2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 230-232 din 23.12.2008.
http://lex.justice.md/md/336193/
Hotărîrea Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Nr.11 din 03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, Nr.2, p. 9-15.
Regulamentulul Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Moldova Nr. 16/4 din 21.12.2004 privind eliberarea certificatului ce atestă evenimentul de forță majoră. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.51-54 din 01.04.2005.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=314091
Codul muncii al României din 24.01.2003. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 72 din 05.02.2003. http://www.legislatiamuncii.manager.ro/Codul-muncii-actualizat-2011.html
Monografii, articole de specialiutate
Anghel I. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970. 450 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru В. ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier juridic, 2004. 490 p.
Baieș S., Baieșu A., Cebotari V. ș.a. Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Vol. II. Chișinău: Cartier, 2005. 117 p.
Baltag D. Abordarea științifică a conceptului răspunderii juridice în știința teoretico-juridică contemporană. În: Revista Națională de Drept, 2007, Nr.2, p. 27-29.
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina LEX, 1997. 343 p.
Boboș Gh. Teoria generală a statului și dreptului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1983. 264 p.
Cercelescu C. M. Regimul juridic al presei. București: Teora, 2002. 24 p.
Chicu O. Aspecte istorico-teoretice privind răspunderea juridică. În: Revista Națională de Drept, 2008, Nr.9, p. 39-41.
Ciobanu D. Introducere în studiul dreptului. Curs. București: Editura Academiei Universitatea Ecologică, Facultatea de Drept, 1990. 255 p.
Costin M. Răspunderea juridică în dreptul R.S.R. Cluj: , 1972. 231 p.
Craiovan I. Metodologie juridică. București: Universul juridic, 2005. 384 p.
Craiovan I. Teoria generală a dreptului. București: Editura Militară, 1997. 324 p.
Creangă I. Curs de Drept Administrativ. Chișinău: Lumina, 2004. 209 p.
Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. București: Editura Academiei, 1972. 453 p.
Ghimpu S., Țiclea A. Dreptul munci. Vol.II. București: Casa de Editură și Presă Șansa, 1994. 342 p.
Ghimpu S. Dreptul Muncii Chișinău: ALL BECK, 2001. 450 p.
Giuliani A. Imputation etjustification. In: Archives de philosophie du droit. T.XXII. Paris: Sirey, 1997, p.98-99.
Guțu A. Formele răspunderii juridice. În: Revista Națională de Drept, 2006, Nr.4, p. 79-80.
Hanga V. Drept privat roman. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978. 399 p.
Hart H.L.A. Description of responsability and Rights. In: Fredom and Responsability, in Philosophy and Law. : Press, 1961, p. 76-79.
Ivan I. Răspunderea juridică a polițistului. Cluj-Napoca: Hyperion, 1997. 310 p.
Josserand L. Cours de Droit civil positif françois. Paris: Sirey, 1930. 198 p.
Lalou H. La responsabilite civile. Paris: Dalloz, 1930. 575 p.
Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 480 p.
Miculescu P. Statul de drept. București: Lumina Lex, 1998. 245 p.
Mohanu Gh. Dreptul muncii, tratat, vol. I. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982. 380 p.
Negru B. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 490 p.
Negru T. Dreptul muncii. Chișinău: Bons Offices, 1995. 380 p.
Oancea I. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea Generală. Vol. 1. București: Editura Academiei, 1961. 302 p.
Popa N. Prelegeri de sociologie juridică. București: Editura Academiei, 1989. 320 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Tipografia Universității din București, 1992. 345 p.
Popa V., Pană O. Dreptul muncii comparat. București: Lumina Lex, 2003. 430 p.
Romandaș N. Dreptul muncii, curs de prelegeri. Chișinău: Lumina, 1997. 410 p.
Sadovei N. Modalitățile legale de apărare a drepturilor salariaților prin intermediul sesizării organelor de justiție a muncii. În: Dreptul muncii, 2007, Nr.3, p. 24-26.
Secrieru O. Circumstanțele care exclud tragerea salariatului la răspundere material. În: Revista Națională de Drept, 2009, Nr.10-12, p. 176-179.
Speranția E. Introducere în filosofia dreptului. Cluj: Cartea Românească, 1946. 350 p.
Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: ALL, 1997. 490 p.
Ștefănescu I. T. Dreptul muncii. București: Lumina Lex, 2000. 380 p.
Ștefănescu I.T., Beligrãdeanu Ș. Codul muncii prezentare de ansamblu, analiza textelor esențiale, textul integral. București: Lumina Lex, 2003. 280 p.
Ștefãnescu I. T. Modificările Codului muncii – comentate. București: Lumina Lex, 2005. 357 p.
Ștefănescu I. T. Tratat de dreptul muncii, vol. 1. București: Lumina Lex, 1999. 700 p.
Traian Ștefănescu I. Tratat de Dreptul Muncii. București: Lumina Lex, 2003. 780 p.
Tufan C. Dreptul muncii. București: Global Lex, 2001. 380 p.
Villey M. Esquisse historique sur le mot „ responsable " II Archives de philosophic du droit. LXXII. Paris: Sirey, 1997. 500 p.
Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. lași: „Ștefan Procopiu", 1993. 460 p.
Wontiez Cl. Introduction au droit social, 5e edition. Paris: Universite De Boeck, 1999. 400 p.
Yan-Patrick Th., Acte. Agent Societe. Sur l'homme coupable dans lapenseejuridique romaine. În: Archives de philosophic du droit, LXXII. Paris: Sirey, 1997, p. 53-55.
Марченко M.H. Проблемы теории государства и права. Москва: Норма, 2001. 680 c.
Перетерский И.С. Дигесты Юстиниана. Москва: Госюриздат, 1956. 560 c.
Шиндяпина М.Д. Стадии юридической ответственности. Москва: Госюриздат, 1998. 450 c.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Juridica Pentru Incalcarea Dreptului LA Munca (ID: 129417)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.