Raspunderea Juridica Ca Parte Componenta a Raspunderii Sociale
Răspunderea juridică ca parte componentă a răspunderii sociale
ADNOTARE (în limba română, engleză și rusă)
Lista ABREVIERI…………………………………………………
INTRODUCERE………………………..
CAPITOLUL I. Noțiuni generale despre răspunderea juridică…………………………….. ………
1.1 Delimitări terminologice ale conceptului noțiunii de răspundere juridică………………………….
1.2 Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale…………………………………………………….
1.3 Principiile generale ale răspunderii juridice………………………………………………………………….. .
1.4 Importanța și scopul răspunderii juridice……………………………………………………………………. .
CAPITOLUL II. Caracteristica condițiilor răspunderii juridice……………………………………
2.1 Subiecții răspunderii juridice……………………………………………………………………………………..
2.2 Condițiile răspunderii juridice……………………………………………………………………………………
2.3 Legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă și consecințele survenite……………………………..
CAPITOLUL III. Tipurile răspunderii juridice……………………………………………………………..
3.1. Concepții cu privire la tipurile răspunderii juridice………………………………………………………
3.2 Caracteristica tipurilor (formelor) răspunderii juridice………………………………………………….
3.2.1 Răspunderea penală……………. ………………………………………………………………………………
3.2.2 Răspunderea administrativă……………………………………………………………………………………
3.2.3 Răspunderea disciplinară………………………………………………………………………………………..
3.2.4 Răspunderea materială ………………………………………………………………………………………
3.2.5 Răspunderea civilă……………………………………………………………………………………………….
3.7 Asemănări și deosebiri dintre formele răspunderii juridice……………………………………………
CONCLUZII GENERALE
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERILOR
R.M.- Republica Moldova;
CRM – Constituția Republicii Moldova;
CCRM – Codul Civil al Republicii Moldova;
CPRM – Codul Penal al Republicii Moldova;
CPPRM – Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova;
CPCRM – Codul de Procedura Civilă al Republicii Moldova;
M.O. – Monitorul Oficial;
M.J.- Ministerul Justiției;
art. – articol;
INTRODUCERE
Argument privind actualitatea temei investigate și gradul ei de studiere. Răspunderea juridică este considerată “cheia de boltă ” a întregii răspunderi sociale, dând expresia dreptului în forma sa cea mai concentrată, în ceea ce reflectă stadiul de evoluție a întregii vieți sociale .
Răspunderea juridică evoluează odată cu societatea, se redescoperă odată cu ea și de aceea studiul acestei instituții va fi intotdeauna surprinzător și actual.
Constituind o categorie specială a normelor sociale, regulile juridice reprezintă suportul, fundamentul pe care se instituie și funcționează ordinea juridică în orice societate. Ele orientează, stimulează, influențează și determină comportamentele umane, intervenția normativă specifică, de natură imperativă fiind asigurată, la nevoie, prin forța de constrângere a statului.
Cercetarea științifică a dus la concluzia că răspunderea se poate declanșa doar dacă sunt îndeplinite o serie de condiții, care, de altfel, i-au favorizat acesteia evoluția și i-au determinat complexitatea. Stabilirea condițiilor răspunderii juridice a generat însă controverse în literatura de specialitate.
Astfel, unii autori, enumera între condițiile răspunderii juridice: vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate, atribuind conduitei ilicite valoarea de temei a răspunderii juridice , în timp ce alții, separând temeiul răspunderii juridice, de condițiile sale, identifică un temei obiectiv al răspunderii juridice, care constă în conduită ilicită și un temei subiectiv, constând în vinovăția făptuitorului, astfel încât valoarea de condiții ale răspunderii juridice o dețin doar prejudiciul și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Aceste din urmă abordări impun clarificarea valorilor conduitei ilicite și vinovăției în sfera conceptelor enunțate, și anume, dacă sunt temei sau condiții ale răspunderii juridice, care o pot face operantă.
Considerăm că răspunderea juridică are ca temei conduita ilicită (apreciată ca măsură a conformității între normalitatea activității umane și ordinea de drept), această opțiune a noastră fiind determinată de faptul că noțiunea de temei trebuie să existe și să poată fi utilizată ori de câte ori ne aflăm în fața aplicării unei forme de răspundere în mod concret. Acest lucru se întâmplă, în mod evident, în cazul conduitei ilicite, care este de natură să caracterizeze orice încălcare care determină posibilitatea atragerii răspunderii juridice.
Totodată, fapta ilicită, conduita nepermisă de lege, potrivnică dreptului, obiectiv sau subiectiv, prin care, odată cu încălcarea normei juridice, se aduce atingere ordinii de drept este și prima condiție necesară și esențială pentru declanșarea răspunderii juridice, în oricare dintre formele sale.
În condițiile în care, răspunderea manifestă o tendință de obiectivizare, rezultat al complexității vieții sociale și progresului tehnic, indiferent dacă dreptul nostru admite această realitate doar prin fundamentarea ideii de risc sau garanție, principiul fiind cel al răspunderii pe bază de vinovăție nu vom putea înfățișa vinovăția ca temei, atribuindu-i, în această situație, valoarea de condiție a răspunderii juridice.
Studieriea problemelor referitoare la răspunderea juridică, în general, și la aspecte precum temeiul și condițiile acesteia, în special, impune o abordare specială, actualitatea decurgând în special din evoluția relațiilor sociale existente dar și din apariția altora noi. Rapiditatea cu care evolueză societatea modernă, noutățile realității sociale ivite peste noapte mențin noutatea și actualitatea răspunderii juridice, pentru că, și aceste noi raporturi sociale apărute, raporturi ce sunt legiferate rapid, atrag, în caz de încălcare, sancțiunea răspunderii juridice în ori care din formele acesteia .
Astfel cum a apreciat și profesorul Baltag „răspunderea juridică nu este un fenomen în stagnare; schimbarea și evoluția socială a legislației a conferit un nou vector principiilor, obiectivelor, funcțiilor răspunderii juridice. Un bilanț al acestei evoluții îl reprezintă și apariția unor noi forme ale răspunderii juridice, cum ar fi răspunderea constituțională, financiară, fiscală, procesual civilă, procesual penală. În etapa de constituire se află și formele de răspundere constituțional procesuală, de dreptul familiei, care trebuie să fie abordate cu meticulozitate, pentru a le găsi locul și rolul adecvate în sistemul răspunderii juridice. Actualmente, concepția modernă a răspunderii juridice cuprinde și recunoașterea răspunderii în fața legii nu numai a persoanei, ci și a statului, organelor sale, funcționarilor publici”.
Inexistență unei cercetări științifice și lipsa de cunoștințe față de fenomenele noi generează neclarități și dificultăți în aplicarea normelor de drept și, în acest context, am considerat ca find benefică și necesară o noua aplecare asupra acestei teme.
Scopul și obiectivele tezei. Aprofundarea rolului și locului temeiului și condițiilor răspunderii juridice este importantă atât din punct de vedere teoretic cât și practic. De aceea scopul prioritar al acestei teze este analizarea temeiului răspunderii juridice și analizarea condițiilor răspunderii juridice.
Ținând seama de actualitatea temei și caracterul multilateral al problemei în cauză, scopul prezentei lucrări constă în relevarea împrejurărilor, care prin conținutul lor exonerează persoana vinovată de răspunderea juridică, în realizarea acestui scop ne propunem următoarele obiective:
1 studierea conceptului răspunderii juridice, caracterizarea principiilor și subiecților răspunderii juridice
3 analiza condițiilor (temeiurilor) răspunderii juridice
4 modalitățile răspunderii juridice și relevarea condițiilor care trebuiesc întrunite pentru înlăturarea răspunderii juridice
Lucrarea este concepută ca o îmbinare organică a sintezei, în baza cercetărilor efectuate anterior de alți cercetători. Având o importanță cardinală problema cauzelor exoneratorii de răspundere juridică constituie o problemă de studiu a savanților din diferite domenii ale științelor juridice. Pentru elucidarea temei și scopului propus au fost studiate o serie de monografii atât ale savanților din Republica Moldova, cât și a savanților de peste hotare, cu precădere a savanților din România și Republica Federativă Rusă. Au fost folosite monografii ce țin de știința teoriei generale a dreptului, precum și lucrări speciale, cu referință detaliată a răspunderii juridice.
Structura tezei este determinată de scopul cercetării. Teza cuprinde introducere, un prim capitol de analiză a situației abordării acestei teme în doctrină și legislație, precum și alte doua capitole care tratează exclusiv subiectul ales. Aceste capitole sunt divizate în paragrafe. La final avem o încheiere unde am prezentat concluziile și recomandările noastre. Teza mai cuprinde și lista bibliografiei utilizate, adnotarea și lista abrevierilor utilizate în teză.
CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE DESPRE RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Delimitări terminologice ale conceptului noțiunii de răspundere juridică.
Răspunderea juridica constituie un subiect a cărui tratare provoacă dificultăți in special la nivelul teoriei generale a dreptului. Prezenta in toate ramurile dreptului, instituția răspunderii asigura eficacitatea ordinii de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea si menținerea ordinii sociale.
Cuvântul răspundere în vorbirea obișnuită este plin de sensuri. Cineva spune: “îmi asum răspunderea”, sau “pe răspunderea mea”, sau “ai o mare răspundere”. Expresii ca “vei răspunde” în sens că vei da socoteală, “nu răspund decât în fața Parlamentului, “răspunderea Guvernului”, “răspunderea miniștrilor” sunt o dovadă a sensurilor multiple ale acestui cuvânt.
Răspunderea juridică are însă un conținut precis. Henri Lalou consideră că ideea de răspundere amintește pe cea de obligație și garanție”. La aceasta trebuie adăugată ideea de imputabilitate. Răspunderea se naște în momentul în care există un fapt imputabil subiectului răspunzător. Nu orice obligație înseamnă răspundere. În sensul strict al cuvântului, răspunderea constă în obligația de a suporta sancțiunea regulii de drept pentru un fapt imputabil. În sens larg, răspunderea juridică este un raport de drept particular născut dintr-un fapt juridic deosebit, individualizat prin trăsături specifice. Restituirea plății nedatorate este o obligație și, în ultimă analiză un raport obligațional. Obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-un delict civil este o răspundere juridică civilă și în același timp un raport de drept special.
Conținutul raportului juridic de răspundere este alcătuit din drepturile și obligațiile subiecților între care se leagă răspunderea. Chiar dacă latura obligațională apare mai pregnant asupra subiectului care răspunde, aceasta nu schimbă termenii problemei. Astfel, în raportul de drept penal în prim-plan apare obligația infractorului de a primi pedeapsa pentru faptul imputabil și de a o executa. El are însă în același timp dreptul la o pedeapsă legală, bine individualizată, proporțională cu fapta imputabilă și executată în condițiile prevăzute de lege. După cum statul, ca subiect al acestei răspunderi, este competent (adică are dreptul și obligația) să aplice pedeapsa corespunzătoare, legală, proporționată cu periculozitatea faptei și să asigure executarea ei în limitele strict legale.
Așadar, pe scurt, răspunderea juridică este un raport juridic special. Ea constă în obligația de a suporta sancțiunea prevăzută de lege ca urmare a comiterii unui fapt juridic imputabil. Această obligație însă se încadrează într-un conținut complex, completat de drepturile corespunzătoare, conexe și corelative ei.
Deși dominant este termenul “răspundere”, în literatura juridică se folosește, cu aceeași valoare și sens, termenul de “responsabilitate”. Astfel, Mihail Eliescu în cunoscuta sa monografie consacrată răspunderii civile delictuale intitulează una din secțiunile cărții sale “Raportul dintre răspunderea contractuală și cea delictuală. Problema cumulului celor două responsabilități”. Dacă în acest caz se pare că termenul de responsabilitate este folosit ocazional și cu totul în subsidiar, în alte lucrări el apare dominant în titluri ca “Responsabilitatea funcționarilor de stat”, “Responsabilitatea penală a funcționarilor de stat” sau “Responsabilitatea disciplinară a funcționarilor de stat”. Din context se desprinde cu certitudine că el este folosit ca sinonim cu cel de răspundere. Mircea Costin, în monografia consacrată răspunderii juridice, folosește la un moment dat termenul de “responsabilitate în general” și pe cel de “responsabilitate civilă”, în special.
Și în alte domenii ale culturii termenul de “responsabilitate” ia locul celui de răspundere, spre exemplu în monografia lui Radu Sommer “Autonomie și responsabilitate în artă”. Dicționarul explicativ al limbii române confirmă deopotrivă termenul de “răspundere” și pe acel de “responsabilitate”, dându-le aproape același înțeles. Numai că, atunci când explică cuvântul “răspundere” dicționarul precizează în plus că în sens juridic aceasta înseamnă “consecința rezultată din neîndeplinirea unei obligații legale”. Pentru o mai bună înțelegere a substantivului “răspundere” se trimite la verbul “răspunde”, a cărui etimologie merge la latinescul “respondere” (p.778), care este echivalentul cu “a da asigurări”, “a plăti”, “a se achita” sau “a se supune”, “a asculta”.
În limba spaniolă, de aceeași origine cu limba română, responder înseamnă a răspunde, a garanta, iar de aici substantivul responsabilidad (răspundere). Limbile italiană și franceză folosesc pentru noțiunea în discuție cuvinte unice, respectiv: responsabilita, verbul corespunzător fiind rispondere, și responsabilite, cu verbul repondre.
În limba română prezența celor două sinonime “răspundere” și “responsabilitate” se explică printr-o etimologie multiplă, latină și franceză, care în ultimă analiză rămâne numai latină.
Folosirea frecventă a surselor franceze a pus în circulație la noi termenul de “responsabilitate”. În realitate, fiecare limbă latină pentru desemnarea aceleiași noțiuni are, după cum s-a arătat, termenul ei propriu și unic: la responsabilite în franceză, responsabilidad în spaniolă, responsabilita în italiană și răspundere în română.
Considerăm că autorii Dicționarului de drept civil au procedat judicios folosind numai cuvântul “răspundere”, cum de altfel se petrec lucrurile în doctrina contemporană.
Orice răspundere juridică are un temei, un fundament, fără de care ea nu există. În doctrină nu este un punct de vedere unitar cu privire la această problemă. Foarte des răspunderea juridică este confundată cu sancțiunea juridică. De aceea, problematica privind răspunderea juridică a fost și rămâne în vizorul unor așa savanți ca M.S. Strogovici, V.G. Smirnov, S.N. Bratusi, B.L. Nazarov, I.S. Șamoșenko, M.H. Farukșin, B.T. Bazâlev, P.R. Stavinski, Ia.M. Brainin,V.N.Kudreavțev, I.I.Karpeț, O.E. Leist, Iu.A. Denisov, Gheorghe Boboș, Sofia Popescu, Gheorghe Lupu, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Genoveva Vrabie, Ion Dogaru, Costică Bulai, G.C. Fiodorov, Boris Negru, Vladimir Tokarenko și alții.
În lucrările generale de teorie a dreptului se vorbește de “conduita ilicită”, ca “temei obiectiv al răspunderii juridice” și de vinovăție ca “temei subiectiv al răspunderii juridice”. În alte formulări întâlnim “principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție” sau “conduită ilicită, cauză a declanșării răspunderii juridice”. În sfârșit, urmând exemplul unor lucrări de ramură, la baza răspunderii se pun condițiile ei generale: fapta ilicită, rezultatul socialmente dăunător, legătura cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul nociv, vinovăția și capacitatea de răspundere juridică. Este un punct de vedere urmat de literatura juridică recentă.
În dreptul civil, ca bază a răspunderii civile delictuale se ia “elementele constitutive” ale acesteia, sau, cu același înțeles, “condițiile” răspunderii civile delictuale. Unii autori folosesc în același timp și cu același înțeles noțiunea de element și de condiție. În dreptul civil francez se consideră ca fundament al răspunderii civile delictuale “greșeala”, “riscul” sau “ideea de garanție”. În dreptul muncii, pentru fundamentarea răspunderii materiale, specifice acestei ramuri, se consideră a fi necesară întrunirea “cumulativă și exclusivă” a unor condiții determinate.
Autorii de drept penal, în acord deplin cu textul legii penale, consideră că unicul temei al răspunderii penale este infracțiunea. De altfel, și în știința dreptului civil s-a susținut că fundamentul răspunderii civile delictuale îl constituie delictul civil.
Deja cunoaștem că normele juridice orientează, stimulează, influențează și determină comportamentul uman, fiind asigurat la nevoie de forța de constrângere a statului. Totodată, este vorba nu de orice comportament, ci numai de acel care este reglementat de normele juridice. Această conduită poate fi în conformitate cu normele juridice, fiind numită licită, dar poate fi și în contrazicere cu ele, fiind numită ilicită. În cazul conduitei ilicite survine răspunderea juridică. În continuare ne vom opri la câteva definiții ale noțiunii de răspundere juridică, după noi mai importante din literatura juridică.
Răspunderea juridică este o măsură de constrângere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite și exprimată prin aplicarea unor sancțiuni cu caracter material, organizațional sau de ordin personal.
Răspunderea juridică este un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorității, care pot fi instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice. Conținutul acestui raport este complex, fiind format în esență din dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale, în vederea restabilirii ordinii de drept.
Răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.
Majoritatea absolută a savanților juriști susțin că răspunderea juridică și sancțiunea juridică sunt două noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. Răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport. După cum menționează profesorul Boris Negru, acest raport se caracterizează prin următoarele:
unul din subiectele lui întotdeauna este statul (reprezentantul lui oficial), iar celălalt subiect este persoana care a săvârșit fapta ilicită;
conținutul raportului juridic de constrângere stabilit între asemenea drepturi și obligații corelative, cum ar fi obligația statului de a aplica numai sancțiuni prevăzute de lege pentru fapta comisă și dreptul persoanei responsabile de a i se aplica numai această sancțiune și nu alta etc.;
aplicarea sancțiunii se face din numele statului și are drept scop atât restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită, cât și întărirea legalității.
1.2. Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale
Răspunderea juridică și răspunderea socială se coraportă una cu alta prin faptul că au comun același gen și țin de unul și același tip. Astfel sînt studiate nu numai de către teoria dreptului ci și de toate științele juridice.
În societatea contemporană, în condițiile tehnico-științifice, răspunderea socială a omului primește o semnificație deosibită. Dirijarea de către om a unor mașini sau mecanisme, efectuarea unor cercetări științifice sau tehnice etc. dobândesc prin semnificația și valoarea lor, nu numai o importanță națională ci și una mondială.
În condițiile actuale răspunderea socială a omului se pune cu o deosebită acuitate. Conducerea societății, desfășurarea în condiții optime a relațiilor sociale impun o activitate dependentă a diverselor organe, instituții și organizații de stat sau obștești.
Aceste condiții este firesc să facă să crească răspunderea și în același timp, stimularea tuturor factorilor ce participă la elaborarea unor hotărâri și la executarea acestora. Lărgirea atribuțiilor și prin aceasta a competenței și a autonomiei unor organe, instituții și organizații de stat sau obștești, în rezolvarea sarcinilor multiple și complexe nu sînt imposibile fără o lărgire a răspunderii la toate nivelurile. 1
Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care-l aleg membrii societății din multiplele variante posibile în cadrul determinismului social, raportat la interesele generale ale societății și cerințele obiective ale dezvoltării sociale. Acest comportament, în funcție de respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie temeiul antrenării unor reacții, a unor consecințe, pe plan social.
Răspunderea socială presupune o atitudine conștiincioasă, activă, concretizată într-un comportament care corespunde în cel mai înalt grad cerințelor, necesităților sociale obiective, atitudine care rezultă dintr-o hotărâre, act de conștiință și voință a individului. Comportamentul, acțiunile oamenilor au loc în cadrul unui determinism ce este însă relativ întrucât operează într-un cadru limitat, extinzând numeroase posibilități de acțiune lăsate la alegerea individului. Acțiunea legilor sociale obiective se manifestă prin activitatea oamenilor. Alegerea liberă și conștientă a unea din variantele posibile ale comportării – în cadrul acțiunilor legilor obiective – stă la baza răspunderii individului. Omul contemporan mănâncă, bea, privește televizorul, ascultă radioul, citește cărți și ziare – într-un cuvânt, trăiește, folosind o mare cantitate de mărfuri și servicii și totul de ce el are necesitate se poate găsi într-un supermarket, sau într-un alt loc analogic, și ca regulă, el dispune de destule finanțe ca să-și cumpere cele necesare. O asemenea situație e posibilă numai în societatea ce e bazată pe schimbul și repartizarea socială a muncii, în care este încadrat orice individ .
Încadrându-se în cadrul relațiilor sociale, orice individ ocupă în sistemul social de repartizare a muncii o anumită poziție, care cere îndeplinirea anumitor funcții, funcții, care obiectiv sînt strâns legate cu cele ce aparțin altora, în principiu aceasta poziție poate fi deținută de oricine, dar vacanță în condițiile date nu poate rămâne nici cum. Îndeplinindu-și funcțiile individul se încadrează, astfel, în sistemul universal de schimb și ceea ce el a produs, după realizare se întoarce lui înapoi sub acele forme de mărfuri și servicii, de care el consideră că are necesitate. Decăderea căruiva subiect, carieva mărfi, sau activități din cadrul acestui sistem poate duce la dereglarea funcționării normale a lui, în rezultat la ce vor suferi toți participanții sistemului dat. Iată de ce fiecare subiect e responsabil de îndeplinirea funcțiilor sale. Evident, că această răspunderea este socială : neîndeplinirea de către un subiect a funcțiilor sale duce la dereglarea sistemului social.
În acest context profesorul L. I. Spiridonov spune că e necesar de a ține cont de faptul că participând la relațiile de schimb unul cu altul, oamenii trebuiesc priviți nu ca reprezentați biologici de tipul homo sapiens, dar ca membrii societății. De aici rezultă, că în afară de participanții nemijlociți la relațiile sociale – subiecți, care personifică prin sine funcțiile sociale – la aceste relații mai participă încă un subiect și anume cel mai important – societatea. Tot L. I. Spiridonov spune că aceasta nu trebuie de înțeles ( și nici nu înseamnă ) că relațiile ( raporturile ) sociale sînt constituite doar din două funcții sociale, de tipul Robinzon – Sâmbăta, Rocfeler – Garri Smit ș. a. Așa cum în cadrul raportului dintre două părți este prezent întregul, la fel și în cazul relațiilor sociale dintre oameni, înzestrați cu capacități sociale, permanent este prezentă și societatea. În ce ipostază concretă ea se manifestă, depinde de felul relațiilor sociale. Dacă e vorba despre relațiile de producție, atunci aici este prezentă sistema socială a repartizării muncii. Dacă ne referim la relațiile economice actuale, după ele se ascunde piața ( în sensul larg al cuvântului, încadrând și piața muncii, birga ș. a.). Dacă vorbim despre relațiile politice, atunci la spatele subiecților acestora e prezent statul.
Cele spuse lămuresc, că răspunderea socială nu poate fi egalată cu răspunderea pe care o poartă un individ față de altul, cărui prin acțiunile sau inacțiunile sale i-a produs o daună. Pătimaș până la urmă rămâne a fi societatea și răspunderea respectiv trebuie să fie purtată față de ea.
În plan psihologic perceperea răspunderii sociale de către participanți la viața socială se manifestă prin simțul datoriei morale și religioase.
Deoarece, comportarea subiecților ce îndeplinesc anumite funcții social importante nu poate fi lăsată nereglementată, fiind subordonată prin reguli generale de comportare, nerespectarea acestor reguli automat constituie nerespectarea dispoziției normei juridice, după care fapt răspunderea îmbracă forma legală.
Comportamentul persoanei este supus în mod permanent unor aprecieri și reacții din partea societății organizate. Această apreciere, deși pare spontană, se manifestă în fiecare caz în parte, fiind instituționalizată cu ajutorul normelor sociale chemate să modeleze hotărârile, alegerile, comportamentul individului, dirijând activitatea lui în direcția dorită de ordinea socială existentă. Răspunderea socială a atitudinii alese de individ în cazul unei neconcordanțe între conduită lui și normele sociale instituite.
Răspunderea socială cuprinde întreaga sferă a realizării normelor: atât realizarea obligațiilor prevăzute în dispoziția normei, cît și realizarea sancțiunii în caz de nerespectare a dispoziției. În domeniul politic, social sau civic, răspunderea are un înțeles clar, ea referindu-se la realizarea în bune condiții a unor activități, acțiuni etc. În acest sens putem vorbi de răspunderea conducerii de bunul mers al uzinei, răspunderea guvernului unei țări pentru politica internă și externă ș.a. Nerespectarea normelor sociale
poate avea drept consecință aplicarea unor sancțiuni care pot avea un important rol în restabilirea echilibrului social.
Specificul răspunderii juridice, în comparație cu celelalte forme ale răspunderii sociale, constă în faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei de drept. Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea prevederilor normelor legale. Nerespectarea normelor juridice antrenează și răspunderea juridică fixată în ele.
Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin totdeauna unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniul). Temeiul acestei declanșări și întinderea răspunderii se află în lege. Răspunderea este totdeauna legală, nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul percepe și resimte normele ca reguli impuse, expresia unor cerințe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relații. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea, ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta anti-socială
Deci, răspunderea juridică este strâns legată de activitatea unor organe de stat. Stabilirea concretă a răspunderii juridice are la bază nu numai o apreciere socială ( opinie publică, colectiv, societate). Ea se întemeiază pe o constatare oficial făcută, de regulă, de organele de stat investite cu atribuții determinate. Acest lucru este necesar pentru a acorda garanții cît mai depline cetățenilor, pentru a exclude posibilitatea arbitrarului si a ilegalităților. După cum se știe, stabilirea răspunderii juridice are uneori consecințe deosebit de grave: privațiune de ordin material sau personal, pierderea temporară a libertății sau exercițiului unor drepturi. Stabilirea răspunderii juridice face posibilă individualizarea și sancționarea oricărei încălcări a dreptului. Sancțiunea juridică are un caracter mai grav decât sancțiunile politice, morale, etice sau civice. Sancțiunea juridică este mai promptă și mai eficace, realizarea ei este inevitabilă și obligatorie.
Gh. Boboș afirmă, că cu toate că răspunderea juridică prezintă o serie de particularități specifice care-i configurează personalitatea, în raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale, ea se găsește într-o permanentă interdependență și influiențare reciprocă cu aceasta. Fiecare formă a răspunderii sociale acționează asupra tuturor celorlalte forme. Ca rezultat al interacțiunii lor se formează nivelul general al răspunderii sociale. Răspunderea politică, ce se manifestă in participarea activă a cetățenilor la viață politică și de stat, acționează atât asupra răspunderii sale juridice cît și asupra răspunderii sale materiale sau civice. Răspunderea civică se referă, de asemenea, la îndeplinirea unor îndatoriri față de societate, îndatoriri de natură politică, juridică, morală. Influența reciprocă a diferitor forme ale răspunderii sociale se manifestă nu numai pe planul conștiinței, ci uneori și în cumul, alternată, sau înlocuirea unor feluri de sancțiuni cu altele în urma încălcării normelor de drept.
Dintre toți factorii sociali care concură la realizarea concordanței formelor răspunderii sociale cu cerințele obiective, un rol important îndeplinește dreptul, atât prin acțiunea sa preventivă-prescrierea comportamentelor conforme intereselor societății prin stabilirea drepturilor și obligațiilor cetățenilor, a tuturor participanților la raporturile juridice – cît și prin aplicarea sancțiunilor în cazul nerespectării normelor juridice.
În viața socială fiecare individ trebuie să conștientizeze acțiunile sau inacțiunile sale și având reprezentarea consecințelor “gesturilor” sale sociale să suporte efectul acestora. Libertatea nu conturează o conduită a bunului plac, un mediul în care există doar “unul” făcând indiferentă prezență celuilalt sau mai mult îngăduind-o. Fiecare om trebuie să accepte, să permită existența celuilalt, să aibă un comportament care să nu stingenească libertatea semenului.
Valorile sociale generale sînt protejate de normele juridice. Libertatea este integrată acestui sistem de valori. Astfel că îngrădindu-se prin-un comportament negativ libertatea celuilalt, se produce dezechilibru în ordinea socială, fiind încălcate una din normele sociale. Colectivitatea ce a consacrat această valoare nu poate rămâne indiferentă față de un comportament negativ, trecând la tragerea la răspundere acelui ce a acționat.
Un prim aspect ce trebuie relevat este acela al deosebirii dintre răspundere și responsabilitate. Dacă răspunderea privește comportarea omului în limitele unui sistem dictat de societate, acesta devenind culpabil dacă încalcă aceste norme, dacă nu reacționează, în conformitate cu acestea, responsabilitatea se referă la autoangajarea liber consimțită, izvorând din sistemul de norme devenind o datorie pe care și-o impune individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere. Relația dintre responsabilitate și culpabilitate are nu atât implicații juridice, cît în primul rând morale, criteriul de apreciere a comportamentului uman fiind în acest caz interior și nu exterior, fundamentat pe judecăți de valori umane.
În timp ce conformarea conduitei la anumite percepte ale normelor sociale se face în mod voluntar, conștiință civică, din imbold interior, neconformarea, de asemenea voluntară generează un conflict între individ și societate, care nu reprezintă altceva decât o formă de manifestare a contradicției dintre interesul personal materializat în acțiunea individului, contrare prescripțiilor normei purtătoare a interesului social. Limitele, proporțiile și remediile unui asemenea conflict sînt stabilite întotdeauna, de societate pe baza mai multor factori de natură obiectivă și subiectivă între care semnificația acțiunii ostile prescripțiilor sociale, privite în raport și conținutul acestora ocupă un loc central. Se ajunge astfel la problema răspunderii care ar reprezenta cadrul de rezolvare a acestui conflict.
Profesorul în drept I.S. Somoșenco afirmă : “Pentru a cunoaște mai bine, ce reprezintă răspunderea juridică, pentru a face cunoscută această noțiune societății, e necesar de a vedea mai întâi ce este răspunderea socială și alte feluri de răspunderi nejuridice”.
Categoria răspunderii este analizată de I.S. Samoșenco sub două aspecte: activ și retrospectiv. In primul caz răspunderea reprezintă perceperea de către personalitate a datoriei personale față de societate, față de un colectiv sau față de alte persoane în parte și faptul de a înțelege în sensul acestei îndatoriri a sensului și scopului propriei sale comportări, a corelării acestei comportări cu obligațiile ce le poartă ca personalitate și care rezultă din relațiile sociale ale omului.
Răspunderea în sens retrospectiv este răspunderea purtată pentru comportarea din trecut, dar nu pentru toată, ci numai pentru faptele ce contravin anumitor norme sociale.
După părerea lui I.S. Samoșenco răspunderea în plan retrospectiv joacă un mare rol în sensul reglementării comportării oamenilor. Unicalitatea ei constă în faptul, că ea se include în mecanismul reglementării relațiilor sociale în legătură cu factorii încălcării regulilor de comportare stabilite, sau dacă am avea în vedere rolul ei preventiv, în legătură cu posibilitatea survenirii unei astfel de încălcări.
Esența răspunderii retrospective constă în aceea, că ea reprezintă reacția socială exteriorizată în raport cu persoana ce poartă răspunderea și suportarea nemijlocită de către ea a acestei reacții. Conținutul reacției sociale cuprinde următoarele momente: de la persoana, ce a săvârșit fapta, se cere o lămurire a celor comise ; ea e supusă condamnării, dacă fapta a fost omisă din vina ei; în sfârșit, persoana va simți aplicarea asupra ei aplicarea a diferitor măsuri de constrângere care pot fi de ordin organizațional-politice, personale, morale sau statale.
Rezultă, că conținutul răspunderii retrospective indică pe de o parte supunerea infractorului unei anumite educații sociale ( de către societatea, clasa, stat ș.a.), respectării intereselor normelor sociale și pe de altă parte supunerea infractorului acestei condamnări, suportarea ei.
Răspunderea ca fenomen social a apărut odată cu apariția comunității umane. Apariția societății înseamnă și apariția anumitor drepturi și obligații a membrilor ei, în primul rând, în sfera de lucru. Procesul comunicării se transformă sub forma anumitor obiceie, reguli, tradiții care aveau o mare autoritate și de cele mai dese ori erau respectate benevol. Încălcarea acestora era apreciată ca o tentativă contra intereselor familiei, tribului și era supusă imediat pedepsei. Încă atunci avea loc răspunderea individului.
Existența răspunderii sociale este determinată de un șir de premize atât obiective, cît si subiective. La primele sînt atribuite următoarele argumente: natura socială a omului și reglementarea relațiilor sociale cu ajutorul normelor sociale.
Omul după natura sa este o ființă sociabilă. Esența sa ca totalitatea relațiilor sociale decurge din însăși condițiile producerii materiale, fără care e imposibilă existența omului. Oamenii nu pot produce bunuri fără a se uni într-o anumită formă a activității comune și fără schimbul reciproc de experiență.
Numai în cadrul societății și în contract direct cu ființe de felul său omul poate deveni om și capătă calitatea de ființă socială. În această calitate omul apare ca participant și purtător a diferitor relații sociale. El se află în anumite relații cu societatea în întregime, cu o anumită clasă socială, stat, participă la activitatea uneea sau mai multor organizații obștești. Individul se dovedește a fi membru al diferitor colective – de producere, familial, sportiv, tehnico-științific. Fiecare din relațiile menționate cer de la om dăruire de sine, dar totodată îl cultivă, stimulând dezvoltarea și perfecționarea personalității.
Orice mod de viață colectivă condiționează existența anumitor norme sociale, care reglementează acele relații obișnuite și repetate de membrii colectivului. Aceste relații nu au un caracter normativ în calitate de trăsătură emanentă particulară. Dar relațiile sociale, fără echivoc, dispun de caracterul reglementării cu ajutorul normelor sociale, create de societate special cu acest scop. Nerespectarea acestor norme, încălcarea lor prin comportament sau sub alte forme duce la răspunderea celui ce le-a încălcat. Rezultă că răspunderea poate avea loc numai în cazul în care indivizii au fost preîntâmpinați din timp despre condițiile puse față de comportarea lor, preîntâmpinarea poate îmbrăca forma orală sau scrisă în dependență de normele respective. Impunerea și menținerea normelor date presupune existența supunerii participanților la relațiile sociale voinței expuse în această normă.
Capacitatea de creare a normelor, care ar fi obligatorii pentru toți sau pentru majoritate, sau ar avea capacitatea de a supune voinței lor, o are numai colectivul, clasă socială, societatea. Un individ în parte dispune de așa capacități numai în cazul când reprezintă o anumită formațiune, organizație socială, astfel expunând voința acestea și se bazează pe sprijinul ei. În așa mod, în orice varietate a normelor sociale se manifestă voința colectivă, dar răspunderea, ce survine în cazul încălcării lor, reprezintă prin sine reacția față de fapta dată a formațiunii sociale respective.
O trimitere subiectivă, necesară a răspunderii sociale o constituie libertatea voinței omului.
Normele sociale sînt adresate voinței oamenilor și limitele acelui cadru posibil al activității lor le constituie acele relații sociale, dependente de această voință.
Reglementarea relațiilor sociale cu ajutorul normelor sociale, orientarea comportării oamenilor într-un anumit plan, tragerea la răspundere a individului pentru nerespectarea acestor norme, este posibilă cu condiția existenței liberei voințe a indivizilor.
Dacă în cadrul unor relații sociale omul mai mult sau mai puțin ușor își alege modul de comportare înseamnă că asemenea relații pot fi reglementate de către normele de drept sau morale. Cu toate acestea nu se poate reglementa cu ajutorul dreptului sau a altor norme sociale asemenea relații, participanții cărora sînt lipsiți de posibilitatea alegerii unei anumite hotărâri sau de posibilitatea de a dirija cu faptele sale. Dacă comportarea omului în anumite măsuri, cunoscute, depind de libera sa hotărâre, înseamnă că el poate purta răspundere pentru faptele sale. În același timp nu e posibilă răspunderea persoanei, ce e lipsită întru totul de capacitatea de a-și da seama de acțiunile sale, cum ar fi cazul concret din cauza vârstei sau a unei boli psihice. Deci, omul poartă răspunderea deplină pentru faptele sale dacă el le-a înfăptuit, posedând o deplină libertate a conștiinței.
Personalitatea se formează pe departe numai sub influența factorilor obiectivi (structura și necesitățile organismului, nervozitatea ridicată, trăsături eriditare, mediul obștesc ș.a.). O mare influență în acest sens asupra formării și comportării omului o are mentalitatea. Omul este o sistemă, unicală după modul de autoreglare, care desinestătător se perfecționează. Datorită funcției de verificare a sistemului semnalizator omul poate conștient sa-și formeze anumite sisteme temporare de contactare, să cultive în sine acele trăsături dorite sau să le înlăture pe cele nedorite chemate, să cultive în sine acele trăsături dorite sau să le înlăture pe cele nedorite.
Autoeducarea, autocritica, autocontrolul, conștiința – sînt factori foarte importanți ce determină personalitatea și comportarea ei. De ele depind în mare măsură așa trăsături ale voinței și caracterului ca: sinestatornicia, fermitatea, încăpăținarea, rezistența, disciplina, bărbăția, curajul etc. Dacă am adăuga la toate acestea și faptul că în anumite situații concrete omul, ca ființă conștientă, poate să se lupte cu trăsăturile sale negative ceea se în luptă motivelor face să câștige trăsăturile pozitive în ciuda celor mizere, atunci din prejudicățile fatale ale acțiunilor lui față de “stereotipurile personale” duce la imposibitatea învinuirii pentru un asemenea stereotip.
Autorul D. Erși consideră ca fatală concepția răspunderii, ce e motivată prin libera alegere, deoarece această noțiune, după părerea lui, ține de presupunerea că printre elementele comportării omului există și asemenea ce nu se supun nici unei influențe. Deci, din baza unei asenemea afirmații rezultă că ideia lichidării încălcărilor normative ( legale, sociale), este iluzorie.
Istoria răspunderii juridice, în toate ramurile ei, mărturisește că problema răspunderii a fost arena a două începuturi. Primul reiese din aceea că în sferă influenței juridice, în centrul atenției sînt încintate problemele referitoare la înlăturarea efectelor negative a faptelor și în primul rând la crearea unor așa condiții. Față de care infractorul se acomodează la viața socială. Al doilea se bazează pe aceea că răspunderea aceasta este în primul rând pedeapsa față de infractor pentru toți ceilalți de a nu comite încălcări (infracțiuni), fiindcă în caz contrar numai decît vor urma, prin intermediul normelor de drept, limitări personale.
Cele spuse permite de a face concluzia, că răspunderea socială formează baza răspunderii juridice sau spunând altfel, răspunderea juridică e socială după conținutul său.
Răspunderea juridică – forma cea mai gravă a răspunderii sociale – este una dintre instituțiile de bază ale dreptului, care îl însoțește obligatoriu în timp și spațiu ca o garanție a afirmării lui. Este o parte indispensabilă a unui întreg care nu poate fi conceput fără ea. Răspunderea se ridică ca un obstacol în calea negării dreptului. Ea rămâne în umbră câtă vreme dreptul în acțiunea sa este identic cu el însuși.
Răspunderea juridică este o categorie generală a dreptului și una dintre cele mai importante categorii juridice care este cercetată foarte mult în ultimul timp în literatura juridică de specialitate. Această problemă interesează toate științele juridice de ramură, având o importanță practică deosebită, deoarece cu răspunderea juridică se finalizează orice problemă juridică, contribuind astfel la asigurarea eficacității ordinii de drept, stimulând atitudinea de respectare a legii.
Principiile generale ale răspunderii juridice.
Analiza fundamentului răspunderii juridice, ca fiind fapta omului capabil, contrară legii, antisocială și vinovată, pune în același timp în lumină și principiile care guvernează răspunderea juridică, expuse în unele lucrări din literatura de specialitate.
Considerăm că trebuie reținute următoarele principii ale răspunderii juridice: a) Orice răspundere juridică are un fundament; b) Legalitatea răspunderii juridice, sau principiul legalității răspunderii juridice; d). De regulă, orice persoană răspunde numai pentru fapta sa, altfel spus – principiul răspunderii personale; d) Proporționalitatea răspunderii juridice; e) Principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție; f) Principiul obligativității tragerii la răspundere; g) Principiul operativității răspunderii juridice; h) Principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii.
Orice răspundere juridică are un temei, un fundament. Acesta nu este altceva decât fapta omului cu capacitate juridică, care se caracterizează prin însușirile prezentate în această temă. Lipsa uneia dintre acestea, a unei singure însușiri, înlătură răspunderea juridică sau o poate înlocui cu una mai puțin gravă. Concomitent trebuie de menționat că fiecare modalitate sau tip de răspundere juridică își are temeiurile sale specifice. În acest capitol încercăm să generalizăm temeiurile răspunderii juridice indiferent de ramura de drept, adică să găsim acele condiții pe care trebuie să le întrunească răspunderea juridică în general.
Legalitatea răspunderii juridice, sau principiul legalității răspunderii juridice. Nu există răspundere juridică în afara legii. Legea determină temeiul, nașterea răspunderii juridice, formele și întinderea ei. Principiul legalității rămâne fundamental pentru întreaga activitate de stat. Supremația legii caracterizează întreaga activitate a statului de drept. Este principiul care a triumfat o dată cu revoluțiile moderne, legat de concepția secolului al XVIII-lea, potrivit căreia legea este expresia voinței generale.
Totodată, principiul legalității răspunderii juridice poartă un caracter complex. Acest caracter se manifestă prin faptul că:
răspunderea juridică se face numai în baza normei juridice;
aplicarea sancțiunii ține de competența strictă a statului și a reprezentanților lui oficiali;
organele statului activează în strictă conformitate cu prevederile normelor juridice.
Orice persoană răspunde pentru fapta proprie, sau principiul răspunderii personale. Principiul răspunderii personale presupune răspunderea strictă a persoanei care a săvârșit fapta ilicită. Aceasta este regula răspunderii directe. Nici o răspundere pentru altul sau pentru altceva nu e posibilă decât dacă legea o prevede anume. Cazurile de răspundere indirectă, pentru fapta altuia sau pentru fapta lucrurilor, sunt excepții de la regulă și sunt de strictă interpretare. Aceste cazuri nu pot fi lărgite prin aplicarea principiului ubi cadem ratio legis, ibi idem lex.
Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a săvârșit fapta ilicită, întinderea ei fiind stabilită în funcție de circumstanțele personale ale autorului. Este adevărat că există situații în care răspunderea poate fi atrasă și de fapta altuia ori în mod solidar cu altul, dar, în general, răspunderea se stabilește numai pentru fapta săvârșită de autor și în limitele faptei sale, luându-se în considerare toate împrejurările obiective și subiective ale autorului faptei ilicite, atât în momentul comiterii faptei, cât și în momentul stabilirii sancțiunii.
În cadrul principiului răspunderii personale întâlnim și regula exprimată prin adagiul non bis in idem, care înseamnă că cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, deci de a i se aplica sancțiune juridică numai o singură dată pentru aceeași faptă. Unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură sancțiune juridică. Desigur, acest lucru nu exclude cumulul a diferite forme de răspundere juridică față de aceeași persoană și cu privire la aceeași faptă atunci când printr-o faptă unică se violează simultan norme juridice de natură diferită: civilă, penală etc.
De asemenea, acest principiu nu exclude aplicarea unor sancțiuni cumulative în cadrul aceleiași forme ale răspunderii juridice. De exemplu, în cadrul răspunderii juridice penale se aplică în mod frecvent sancțiuni cumulative constând din îmbinarea mai multor feluri de pedepse care se aplică pentru aceeași faptă: închisoare și lipsirea de a exercita o anumită activitate; amendă și retragerea unui titlu special etc. Esența acestui principiu constă în excluderea posibilității de a aplica față de aceeași persoană și pentru aceeași faptă două sau mai multe sancțiuni identice ca natură – fie penale, fie civile, fie administrative etc., întrucât, după cum am arătat, o singură violare a unei norme juridice poate atrage după sine o singură sancțiune juridică.
Proporționalitatea răspunderii juridice, sau principiul justeței sancțiunii. Întinderea răspunderii trebuie să fie strict proporțională cu fundamentul ei. Sancțiunea este necesară a fi numai pe măsura faptei: nici mai mare, nici mai mică. Este ceea ce în dreptul penal poartă denumirea de “principiul individualizării judiciare a răspunderii penale”. O sancțiune bine dozată este de natură să sporească încrederea în lege și justiție, atât a celui sancționat, cât și a victimei. Răspunderea juridică proporțională satisface deopotrivă sentimentul de justiție și securitate a celor implicați în ea.
Principiul justeței sancțiunii presupune, în primul rând, proporționalitatea sancțiunii în raport cu gravitatea faptei ilicite. Eficiența răspunderii juridice depinde, în mare măsură, de alegerea corectă a sancțiunii, în al doilea rând – de individualizarea pedepsei.
Principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție. Potrivit acestui principiu, orice subiect de drept poate fi sancționat numai atunci când este vinovat și numai în limitele vinovăției sale. Vinovăția este unul din temeiurile tragerii la răspundere juridică la care ne vom opri mai detaliat. Totodată legea prevede și unele abateri de la acest principiu, când răspunderea se poartă indiferent de vinovăție. În asemenea cazuri se prevede mecanismul respectiv de recuperare, legată de răspunderea pentru vinovăția altuia.
Principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu vinovăție are o mare importanță și pentru realizarea efectului educativ pe care îl are răspunderea juridică. Prin stabilirea răspunderii juridice se urmărește îndreptarea în viitor a autorului faptei ilicite. Efectul educativ al răspunderii ar fi de neconceput dacă o persoană ar fi sancționată și atunci când nu i s-ar putea imputa nimic. Aplicarea unei sancțiuni atunci când subiectul este vinovat va avea asupra acestuia o înrâurire educativă, el evitând pe viitor să mai săvârșească asemenea fapte (avem în vedere individul normal, obișnuit, iar nu pe cel care săvârșește în mod repetat fapte antisociale).
Principiul obligativității tragerii la răspundere. Orice faptă ilicită trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care au comis-o și, ținându-se cont de toate împrejurările care au importanță la stabilirea corectă a răspunderii juridice aceste persoane să fie sancționate în conformitate cu prevederile sancțiunii normei juridice violate, în virtutea realizării scopului tragerii persoanei la răspunde juridică.
Principiul operativității răspunderii juridice. Aplicarea sancțiunii reprezintă reacția societății prin forța de constrângere a statului față de faptele ilicite. O asemenea reacție trebuie să fie operativă. În caz contrar, răspunderea juridică își va pierde efectul dorit. Tărăgănarea răspunderii poate provoca o neîncredere în capacitatea statului de a lua măsurile respective față de răufăcători.
Principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii. O persoană nu poate fi pedepsită pentru una și aceeași faptă de mai multe ori. Aceasta nu exclude aplicarea mai multor forme de răspundere juridică pentru faptele ilicite prin care au fost încălcate mai multe norme juridice. Plus la aceasta, nu se exclude și aplicarea, pe lângă răspunderea juridică, a altor categorii de răspundere socială.
Importanța și scopul răspunderii juridice
Ca sancțiune îndreptată împotriva aceluia care a încălcat dispoziția regulii de drept, funcția primordială a oricărei forme de răspundere juridică este aceea de apărare a valorilor sociale puse sub scutul legii, a societății cu întregul ei și a personalității umane. Este, cu alte cuvinte, o funcție de autoapărare a societății împotriva factorilor nocivi generați de însuși corpul social. Această funcție de apărare este înscrisă în cele mai importante acte normative ale statului nostru (art.1 pct.3 din Constituția RM, art.2 din Codul penal al RM, art.1 din Codul civil al RM etc.).
Apărarea socială prin aplicarea răspunderii juridice este o idee veche care se găsește în legile lui Manu, la filosofii și jurisconsulții romani și care a fost formulată în cele din urmă de Bentham.
Apărarea socială se realizează, în primul rând, prin însăși reglementarea legală a răspunderii juridice în diferite ramuri ale dreptului. Existența răspunderii în forma ei abstractă constituie un avertisment pentru toți cei tentați să devină subiectul ei, încălcând legea cu vinovăție. Din acest punct de vedere s-ar putea spune că legea veghează, stă de pază la ordinea socială.
Aplicarea răspunderii în concret realizează prevenirea specială și generală. Cu alte cuvinte, îl pune pe cel certat cu legea în imposibilitatea de a-și continua activitatea antisocială, pe de o parte, iar, pe de altă parte, constituie un model de urmat pentru cei ispitiți să facă rău.
Urmărind repunerea lucrurilor în starea anterioară, restabilirea ordinii de drept, revenirea la armonia socială, răspunderea juridică are un caracter reparator. Scopul său este constant în a repara ce mai este posibil.
În sfârșit, scopul educativ pentru cel supus răspunderii și pentru semenii săi este prezent în oricare din formele ei. Ceea ce nu a putut face familia, școala, mediul social prin toți factorii săi, încearcă să facă justiția.
Pe scurt, și în concluzie, finalitatea (scopul) răspunderii juridice constă în apărarea valorilor sociale puse sub scutul legii, în primul rând a personalității umane, în restabilirea armoniei sociale și educarea omului.
CAPITOLUL II. CARACTERISTICA CONDIȚIILOR RĂSPUNDERII JURIDICE
Aici trebuie de precizat că în literatura juridică de specialitate nu există un punct de vedere comun cu privire la temeiurile răspunderii juridice. Aceasta pentru că majoritatea cercetătorilor se refereau la una din modalitățile răspunderii juridice, și nu la răspunderea juridică în general. Analizând diferite puncte de vedere la acest capitol, am ajuns la concluzia că pentru survenirea oricărui tip de răspundere juridică sunt necesare următoarele condiții:
subiecții dreptului,
fapta ilicită,
vinovăția,
survenirea unui rezultat dăunător (a unor consecințe negative),
legătura cauzală dintre fapta ilicită și consecințele care au survenit.
În viziunea profesorului universitar Sofia Popescu, condițiile de a căror îndeplinire depinde stabilirea răspunderii juridice sunt clasificate în două grupe, și anume: 1) condiții obiective în categoria cărora intră: a) fapta ilicită și b) legătura cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul ilicit produs; 2) condiții subiective. Condițiile subiective sunt de natură psihologică și constau în atitudinea psihică a persoanei față de fapta ilicită și consecințele acesteia.
Condițiile amintite sunt condiții pozitive. La ele se referă doctrina dominantă. Dar, în afara acestora, uneori se consideră că mai este necesară încă o condiție de a cărei îndeplinire depinde stabilirea răspunderii juridice în sarcina unei persoane. Este vorba despre o condiție negativă, și anume – despre inexistența unor împrejurări care exclud răspunderea juridică.
Pentru fundamentarea răspunderii juridice legislația penală mereu reînnoită în procesul ei de perfecționare exprimă un punct de vedere clar, precis și indubitabil când precizează că “infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Așadar, fundamentul unic și exclusiv al răspunderii penale este infracțiunea, pe care Codul penal o definește la articolul 14 alin.(1) ca fiind “o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală”. Doctrina penală urmează cu consecvență logica textului legal, reținând că “infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale”.
Exemplul din domeniul dreptului penal nu rămâne izolat. În dreptul muncii s-a exprimat opinia că pentru “a lua naștere răspunderea disciplinară, este necesar ca o persoană încadrată în unitate să fi săvârșit o abatere de la disciplina muncii”. Și se conchide, în termeni clari și preciși, că abaterea disciplinară este “condiția necesară și suficientă, unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare, care se exprimă prin aplicarea sancțiunilor disciplinare”.
Este interesantă remarca acelorași autori, potrivit căreia este vorba, în acest caz, de o regulă de principiu ce are un conținut similar cu regulile aplicabile în materia răspunderii penale sau contravenționale.
La rândul său, Codul muncii enunță definiția abaterii ca fiind: “încălcarea cu vinovăție de către cel încadrat în muncă – indiferent de postul pe care îl ocupă – a obligațiilor sale, inclusiv a normelor de comportare” (art.100 alin.1).
Acest mod de abordare a problemei a fost adoptat și în tratarea răspunderii civile delictuale. În legătură cu fundamentul acesteia s-a afirmat în termeni categorici că așa “…cum în dreptul penal unicul temei al răspunderii este infracțiunea, în dreptul civil unicul temei al răspunderii civile delictuale este delictul civil”. A nu aborda astfel fundamentul răspunderii civile delictuale înseamnă a ocoli și, prin aceasta, a estompa o noțiune precisă, clar reglementată de lege, care își merită locul ei în știința dreptului civil așa cum categoria de infracțiune sau cea de contravenție ocupă un loc bine definit în dreptul penal și, respectiv, în dreptul administrativ. Aceasta cu atât mai mult cu cât Codul civil al Republicii Moldova, ca și cel francez, ia ca punct de plecare în această materie delictul civil.
Noțiunea, temeiul și condițiile generale ale răspunderii delictuale sunt conturate în art.1398 din Codul civil al Republicii Moldova, din al cărui conținut rezultă că delictul civil constă în fapta omului contrară legii și culpabilă, prin care se cauzează altuia un prejudiciu. Este tot ce se desprinde din acest text legal. Nici mai mult, nici mai puțin.
Analiza sumară a categoriilor fundamentale ale dreptului care se intersectează în această problemă, și anume: norma juridică cu structura ei (ipoteză, dispoziție, sancțiune), faptul juridic și raportul juridic, duce la concluzia axiomatică în teoria dreptului că, potrivit normei juridice, un raport juridic are ca izvor sau fundament întotdeauna un fapt juridic. Altfel spus, raportul juridic se naște pe baza regulii de drept ca urmare a survenirii unui fapt juridic, conturat în abstract în ipoteza normei. Or, răspunderea juridică nu este altceva decât un raport juridic particular guvernat de aceleași reguli. În consecință, și fundamentul ei, al răspunderii juridice, este tot un fapt juridic care însă trebuie să satisfacă anumite cerințe ale legii. Acest fapt juridic poate fi o infracțiune, un delict civil, o contravenție, o abatere disciplinară sau orice altă conduită umană care întrunește trăsăturile prevăzute de lege. Fundamentul răspunderii juridice ca faptă a omului responsabil se particularizează față de faptul juridic în general, după cum se particularizează de la o ramură de drept la alta. Dar, în oricare ramură a dreptului s-ar pune problema, pentru ca fapta omului să devină temei al răspunderii juridice, ea trebuie să fie: ilicită, culpabilă și antisocială.
2.1. Subiecții răspunderii juridice.
Analizând fapta ilicită, am menționat că ea are: un obiect de atentare sau pericol social pe care îl prezintă, o latură obiectivă, care este compusă dintr-o acțiune sau inacține, un rezultat dăunător și un raport de cauzalitate dintre fapta socialmente periculoasă și consecințele care au survenit, în unele cazuri ca elemente facultative fiind timpul, locul, mijloacele, uneltele comiterii faptei ilicite; o latură subiectivă, al cărei element de bază este vinovăția ce reprezintă atitudinea psihică a persoanei față de fapta sa prejudiciabilă și consecințele care au survenit. Elemente facultative sunt motivul și scopul comiterii faptei ilicite, care uneori au o importanță calificativă, de exemplu: în dreptul penal infracțiunile contra păcii și securității omenirii, infracțiunile de război. Și, în sfârșit, orice faptă ilicită își are și subiecții săi.
Aici dorim să ne oprim în mod special asupra subiecții răspunderii juridice. Subiect al răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se exercită constrângerea de stat prin aplicarea de sancțiuni juridice. Calitatea de subiect al răspunderii juridice intervine în toate cazurile când are loc săvârșirea unei fapte ilicite. Nu există fapte ilicite care nu au un subiect. În lipsa acestuia nu poate fi vorba de faptă ilicită. Ce-i drept, sunt anumite excepții, strict determinate de lege, când răspunderea juridică intervine pentru anumite persoane fără ca acestea personal să fi săvârșit fapte ilicite. De exemplu, persoana răspunde pentru dauna pricinuită de animalele sau păsările care se află sub ocrotirea sa.
Subiect al răspunderii juridice poate fi atât o persoană fizică, cât și anumite colectivități.
Persoana fizică Pentru ca o persoană fizică să fie considerată subiect al răspunderii juridice, ea urmează să corespundă unor condiții: să aibă capacitatea de a răspunde și să acționeze în mod liber. Capacitatea de a răspunde nu trebuie confundată cu capacitatea de folosință și nici cu cea de exercițiu. Ea e o formă specifică a capacității juridice ce atribuie subiectului de drept capacitatea de a răspunde pentru fapta ilicită, ultima fiind o manifestare a voinței ei. A acționa în mod liber înseamnă a-ți propune anumite scopuri și a decide în ce mod ele pot fi atinse.
Subiecte ale răspunderii juridice pot fi doar persoanele capabile de a înțelege caracterul faptei sale și consecințele acesteia. Din aceste considerente legiuitorul fixează în mod expres vârsta de la care persoanele fizice sunt responsabile. Remarcăm și faptul că anumite fapte ilicite pot fi săvârșite în exclusivitate doar de persoanele fizice. Așa, de exemplu, toate abaterile disciplinare, majoritatea componențelor de infracțiune pot fi săvârșite numai de persoane fizice, responsabile, care la momentul comiterii faptei ilicite au atins vârsta de șaisprezece ani, iar pentru unele categorii de fapte ilicite – paisprezece ani.
Subiecți colectivi. Dacă persoanele fizice, în condițiile legii, pot fi subiecți ai răspunderii juridice în toate cazurile, atunci subiecții colectivi (în primul rând persoanele juridice) pot să răspundă numai din punct de vedere civil, comercial și, în cazuri mult mai rare, administrativ. De cele mai multe ori ca subiecți ai răspunderii juridice apar colectivitățile. Indiferent de forma răspunderii juridice la care sunt supuși subiecții colectivi, sancțiunile sunt în special de ordin patrimonial.
2.2. Condițiile răspunderii juridice
Este aspectul cel mai constant, ca trăsătură a faptului juridic ce constituie fundamentul răspunderii. Ilicitul rezidă în impactul dintre conduita umană și prescripția normei juridice. Este ilicită conduita umană care este contrară dispoziției normei juridice. Caracterul ilicit nu este susceptibil de gradare ca în cazul culpei sau al caracterului antisocial. Fapta ilicită are două modalități de comportare ilicită, și anume: acțiunea și inacțiunea.
Acțiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite. Ea presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice care interzice ceva. Drept exemple pot servi: violul (art.171 din Codul penal al RM), furtul (art.186 din Codul penal al RM) etc. Inacțiunea constă dintr-o abținere da la acțiune, impusă persoanei prin norma juridică, cum ar fi bunăoară: neacordarea de ajutor unui bolnav și lăsarea în primejdie (art.162, 163 din Codul penal al RM).
În dependență de ramura de drept, de gradul de pericol social și de sancțiunile ce se aplică pentru săvârșirea diferitelor fapte ilicite, fapta ilicită poate îmbrăca diferite forme, și anume: a) infracțiune, b) contravenție administrativă, c) abatere disciplinară, d) prejudiciu material cauzat de angajați, e) faptă ilicită civilă (delicte și cauzarea prejudiciului material și moral).
Trebuie deosebit însă ilicitul în general de ilicitul specific fiecărei ramuri de drept. Dacă prin ilicit, în general, se înțelege conduita omului contrară legii, prin ilicit penal, administrativ, civil, etc. se înțelege conduita contrară dispoziției normei penale, administrative, civile.
Infracțiunea și răspunderea pentru comiterea ei nu există dacă nu s-a încălcat legea penală, deci in afara ilicitului penal. Așa bunăoară, în conformitate cu prevederile alin.(1) art.14 din Codul penal al Republicii Moldova, prin infracțiune se înțelege o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală. Dintre toate formele de fapte ilicite infracțiunea prezintă cel mai înalt grad de pericol social. Tot din definiție rezultă că existența infracțiunii este de neconceput în afara determinării exprese făcute de legea penală. Nu întâmplător în dreptul penal se ia la bază un principiu cunoscut încă din antichitate: nullum crimen sine lege (nu există crimă fără să fie prevăzută de lege).
Contravențiile în dreptul administrativ constituie exemplu de ilicit administrativ. În conformitate cu art.9 din Codul Republicii Moldova cu privire la contravențiile administrative, prin contravenție administrativă se înțelege fapta (acțiunea sau inacțiunea) ilicită ce atentează la personalitate, la drepturile persoanelor juridice etc.
Delictul civil, ca fundament al răspunderii civile delictuale, nu poate fi conceput în afara încălcării normei juridice civile. De exemplu, în conformitate cu alin.(1) art.1398 din Codul civil al Republicii Moldova, “cel care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, și prejudiciul moral cauzat prin acțiune sau omisiune”.
Evident, nu se poate nega legătura strânsă, aparent până la identificare, între ilicitul penal și cel civil sau între ilicitul administrativ și cel civil. Ele nu se identifică însă chiar când sunt generate de același fapt. Numai norma a cărei dispoziție a fost încălcată determină natura juridică penală, administrativă sau civilă. Este adevărat că, de regulă, ceea ce este ilicit în penal este ilicit și în civil, și reciproc. Dar, nu se poate ignora că adesea ilicitul penal nu interesează legea civilă, după cum ilicitul civil poate lăsa indiferentă legea penală. Mai mult, și trebuie admis nu ca regulă, ci ca posibil: în unele cazuri ceea ce este admis de norma penală sau administrativă și considerat ca licit și oportun poate fi interzis de legea civilă. Numai astfel se explică de ce în cazul stării de extremă necesitate (art.38 din Codul penal al RM) o conduită ilicită din punct de vedere penal poate da naștere la o acțiune civilă în reparație din punctul de vedere al dreptului civil.
Indiferent cum s-ar manifesta ilicitul, prin încălcarea unui drept subiectiv, a unui “interes legitim”, a unui raport juridic, întotdeauna este vorba, în ultimă analiză, de încălcarea dispoziției regulii de drept, a dreptului obiectiv.
Este o trăsătură de ordin subiectiv, de natură psihică. Ea reprezintă “o anumită atitudine a conștiinței și a voinței față de faptă și urmări, anume: și-a dat seama despre faptă și a voit urmările (intenție) sau nu și-a dat seama, dar putea să-și dea seama (culpa)”. Această atitudine psihică – precizează I. Oancea – constituie însuși conținutul vinovăției. Și apoi conchide că “vinovăția este atitudinea conștiinței și a voinței” autorului faptei ilicite și socialmente periculoase “față de faptă și urmări, sintetizată de intenția sau culpa” cu care o săvârșește.
Diferite denumiri sunt legate de formele vinovăției care se stabilesc în funcție de doi factori de ordin psihic: unul intelectiv și altul volitiv. Este vorba de un proces de conștiință, de înțelegere și prevedere și unul de voință, de atitudine. Evident, nu lipsesc elementele de ordin afectiv, stările emoționale (ura, frica, sentimentele de răzbunare etc.). Definitorii sunt însă factorul intelectiv și cel volitiv.
Vinovăția presupune și implică recunoașterea capacității omului de a pătrunde și a aprecia un lucru la justa lui valoare. Nu poate fi vorba de vinovăție atunci, când fapta ce i se atribuie unei persoane nu-i aparține ei sau dacă această faptă e un rezultat ce nu depinde de voința ei. Orice faptă săvârșită de o persoană, înainte de a deveni realitate, apare sub forma unei idei de comportament. Mai apoi, ideea este urmată de hotărârea realizării ei practice. Ca rezultat, vinovăția se manifestă ca o legătură între conștiința omului și consecințele survenite în urma faptei sale ilicite.
Din cele menționate mai sus rezultă că vinovăția se poate manifesta prin următoarele forme: a) intenție; și b) culpă (imprudență).
Intenția, ca formă a vinovăției, se caracterizează printr-un complex de factori psihici printre care un rol primordial îi revine cunoașterii caracterului antisocial al faptei și acceptării urmărilor ei negative. Intenția, la rândul ei, poate fi directă și indirectă care rezultă chiar din legislația în vigoare (de pildă, prevederile art.17 din Codul penal al RM). În literatura juridică, îndeosebi în cadrul științelor de ramură, se cercetează mai multe feluri de intenții.
Intenția directă are loc atunci, când persoana (subiectul, făptuitorul) își dă seama de caracterul socialmente periculos al acțiunii sau al inacțiunii sale, a prevăzut survenirea consecințelor negative ale acesteia și dorește săvârșirea acestei fapte cu survenirea anume a acestor consecințe, acționând anume în acest scop. Atentatul de la Dallas din 22 noiembrie 1963 este un exemplu. Autorul crimei a dorit moartea Președintelui Kennedy, ceea ce a și realizat. Cele mai multe infracțiuni prevăzute de Codul penal se comit cu intenție directă (furtul, tâlhăria, violul etc.).
Intenția indirectă presupune că subiectul prevede caracterul ilicit al faptei sale și al urmărilor acesteia, că nu dorește, dar conștiincios admite și acceptă producerea faptei și a urmărilor ei. În același exemplu, autorul crimei, executând focul către mașina prezidențială, a acceptat și posibilitatea altor victime. Sau cel care incendiază un imobil și are cunoștință de existența în el a unor ființe vii acceptă moartea acestora ca urmare a faptei sale de incendiere.
Culpa (imprudența) este acea formă a vinovăției, în care autorul unei fapte ilicite nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă, sau, prevăzându-le, spera în mod ușuratic că ele nu se vor produce. Imprudența îmbracă două forme:
a) sineîncrederea – când autorul prevede caracterul ilicit al faptei sale și urmările acesteia, nu le dorește, nu le acceptă, dar, în virtutea unor împrejurări, speră cu ușurință că nu se vor produce (de pildă, conducătorul auto cu o mare experiență, încălcând regulile circulației rutiere, consideră că, în virtutea măiestriei sale profesionale, va putea evita accidentul rutier);
b) neglijența – când autorul faptei nu a prevăzut posibilitatea survenirii unor asemenea consecințe negative, deși trebuia și putea să le prevadă. Se află în această situație cel care a lăsat calea deschisă unei surse de energie (gazul deschis, apa etc.), care încalcă regulile elementare ale tehnicii securității.
Clasificarea tipurilor și formelor de vinovăție au o importanță deosebită atât teoretică, cât și practică, deoarece face posibilă stabilirea sancțiunii mai oportune. Formele vinovăției prezintă o importanță deosebită în dreptul penal, unde pot determina însăși calificarea faptului. Furtul nu poate fi comis decât cu intenție directă (art.186 din Codul penal al RM). Omorul poate fi comis și din culpă (art.149 din Codul penal al RM).
Culpabilitatea sau vinovăția, ca trăsătură a fundamentului răspunderii juridice, rezultă din textele legale și nu sunt posibile derogări atâta timp cât ele nu sunt expres prevăzute de lege. Așa bunăoară, în conformitate cu alin.2 art.1398 din Codul civil al Republicii Moldova, prejudiciul cauzat prin fapte ilicite sau fără vinovăție se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege. Problema se pune în termeni similari în toate ramurile dreptului. Considerăm absolut just punctul de vedere exprimat în doctrină, potrivit căruia nu există răspundere fără vină. Aceasta nu înseamnă că unii autori nu împărtășesc sub anumite rezerve și teza contrară.
Concepția răspunderii fără culpă, bazată pe teoria riscului, s-a născut către sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind susținută în special de Saleilles și Josserand. După cum se exprimă Gaudmet, formulei clasice “fiecare este responsabil de prejudiciul cauzat prin culpa sa” i se substituie formula nouă: “fiecare trebuie să suporte riscul prejudiciului cauzat prin faptul său”. Gaudmet, ca și Capitant, la timpul său, îl citează pe Ihering: “Istoria ideii de culpă se rezumă la abolirea ei constantă”.
Împotriva răspunderii fără culpă s-a ridicat încă la începutul secolului al XX-lea o autoritate în materie de talia lui Planiol. Marcel Planiol afirmă că “orice caz de responsabilitate fără culpă, dacă ar fi admis, ar fi o injustiție socială; aceasta ar fi pentru dreptul civil echivalent cu ceea ce ar fi în dreptul penal condamnarea unui inocent”.
Mai aproape de contemporaneitate, având în vedere dreptul belgian, inspirat ca și al românilor din cel francez, Henri de Page, referindu-se la teoria riscului pe care se bazează răspunderea obiectivă, consideră că “ea nu este în orice caz cea a Codului civil”. În dreptul civil belgian ea pare să fie o “teorie avortată”, care nu poate, “cu atât mai puțin la epoca actuală, să joace rolul de teorie generală a responsabilității civile”.
În literatura juridică din România s-a susținut necesitatea elementului culpă, ca una din condițiile fundamentale ale răspunderii civile delictuale. În termeni categorici, Traian Ionașcu și Eugen Barasch afirmau că “…în dreptul nostru civil… – nu există – în orice caz nu exista, singurul aspect care interesează aici — răspunderea civilă delictuală fără culpă. Nu există și nu poate exista”.
Controversa a continuat. Alți autori au considerat că, mai ales azi, în epoca descoperirii și utilizării în scopuri pașnice a energiei nucleare “revenirea la răspunderea bazată exclusiv pe culpă este cu atât mai puțin de conceput…”.
În acest duel de controverse, considerăm că, în orice ramură de drept
ne-am situa, răspunderea fără culpă nu e posibilă. Oricine răspunde fiindcă este vinovat. Fără culpă poate fi vorba de o obligație pur și simplu, dar nu de răspundere. Faptul uman lipsit de pecetea vinovăției încetează să mai fie imputabil. Cel care în calea sa a găsit un lucru pierdut este obligat să-l restituie celui în drept să-l primească, dar nu este vinovat că l-a găsit și, în consecință, nu poate fi subiect al răspunderii juridice. El devine vinovat numai când refuză restituirea și, în consecință, poate fi autor al răspunderii juridice.
Rolul culpei în stabilirea răspunderii diferă de la o ramură la alta de drept. În unele cazuri ea poate constitui o măsură a răspunderii. Așa este în dreptul penal, administrativ sau în răspunderea disciplinară. În alte cazuri, ca în răspunderea civilă sau materială, ea rămâne necesară fără să influențeze întinderea răspunderii.
Vinovăția sau culpabilitatea este desemnată în actele noastre normative prin cuvinte, precum: “greșeală”, “neglijență” sau “imprudență”, “vinovăție” (art.14 din Codul penal al RM, art.1398 din Codul civil al RM), “intenție” (art.17 din Codul penal), “imprudență” (art.18 din Codul penal), infracțiune săvârșită cu două forme de vinovăție (art.19 din Codul penal), faptă săvârșită fără vinovăție sau cazul fortuit (art.20 din Codul penal).
Pentru a deveni fundament al răspunderii juridice, fapta umană ilicită trebuie să aibă, în mod necesar, în cadrul unei cauzalități precise, consecințe negative în planul relațiilor sociale. Consecințele negative se pot manifesta în diferite modalități: diminuarea unui patrimoniu, tulburarea bunului mers al unei instituții, vătămarea integrității fizice sau morale a unei persoane sau, pur și simplu, punerea în pericol a unei valori sociale fără ca aceasta să fie atinsă direct. Furtul unui bun are consecințe efective, evidente. O tentativă de omor intenționat (art.145 alin.(2) din Codul penal al RM) este fără un rezultat concret, dar pericolul social a fost creat. Ca și în cazul în care hoțul băgând măna în buzunar nu găsește banii sperați.
2.3. Legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă și consecințele survenite.
Legătura cauzală a faptei ilicite și a rezultatului dăunător este obiectivă. Caracterul obiectiv al legăturii cauzale înseamnă că aceasta există independent de voința omului și de recunoașterea ei. Știința dreptului pornește de la premisa conform căreia răspunderea juridică se declanșează și subiectul faptei ilicite este tras la răspundere cu condiția că rezultatul ilicit este o consecință nemijlocită a faptei (a acțiunii sau a inacțiunii) sale ilicite. Raportul cauzal exclude faptele întâmplătoare care pot uneori interveni.
În unele cazuri raportul de cauzalitate se stabilește cu ușurință, legătura dintre cele două fenomene analizate fiind într-atât de vădită încât nu comportă discuții. Însă în natură și în viață socială evenimentele sînt adesea deosebit de complexe și se succid în așa fel, încât e greu să se stabilească totdeauna cu ușurință dacă fapta ilicită cercetată constituie sau nu fenomenul care a produs efectul, dacă este cauza rezultatului (prejudiciului). Așa se explică varietatea foarte mare a tezelor și sistemelor (teoriilor) propuse în literatura juridică pentru rezolvarea problemei legăturii cauzale în drept.
Întrebarea cu privire la faptul, este legătura cauzală, dintre fapta socialmente periculoasă și prejudiciu (rezultatul negativ), un element obligator la condițiile pentru care ar surveni răspunderea juridică sau nu, nu provoacă îndoieli sau bănuieli și este rezolvată în sensul pozitiv. Fără legătură cauzală între fapta ilicită și rezultatul prejudicios nu poate fi vorba despre răspunderea juridică.
Într-un număr mare de cazuri întrebarea despre legătura cauzală nu apare în fața instanței judiciare, așa cum această legătură dintre acțiune și rezultat des este evidentă. Spre exemplu, un călăreț îl lovește din mers pe un trecător și-i produce o careva daună, atunci legătura cauzală între acțiune și prejudiciu e atât de clară, încât prezența ei nimeni nu o va contrazice.
Întrebarea despre legătura cauzală aici se hotărăște de la sine o dificultate esențială o constituie această problemă în cazul, când prejudiciul e produs de acțiunile nu doar careva persoane concrete, dar de acțiunile unui cumul întreg de factori și circumstanțe, care complică cazul dat. Așa deci în cazul exemplului de mai sus, dauna persoanei poate fi complicată încă din cauza următoarelor circumstanțe atât obiective cît și subiective, cum ar fi; noaptea întunecoasă, cel ce mergea călare era nevoit să se grăbească, de oarece urmărea un infractor; pătimașul era biat și nu a auzit strigătele călărețului; calul a început să alerge de oarece s-a speriat de o împușcătură neașteptată; o persoană ce stătea în drept cu pătimașul l-a împins spre cal sau el a căzut singur de oarece era ghețuș; urmările loviturilor primite au dat de știut doar peste un an etc. Cazuri ca acestea sau asemănătoare, încurcate, sînt descurcate des în cadrul anchetei judiciare.
Curentele filozofice de bază rezolvă problema legăturii cauzale în moduri diferite. Idealiștii cercetează problema dată ca pe o categorie subiectivă, ca pe ceva caracteristic (specific) numai conștiinței noastre, și concordată la evenimentele sociale cu ajutorul logicii. Materialiștii cercetează raportul cauzalității ca pe o categorie obiectivă – reală, reflectată în conștiința noastră.
Rezolvând problema cauzalității în drept, juriștii nu pot să se abată de la aceste curente ideologice intru totul și trebuie să inventeze și o metodă proprie, independentă și curat juridică.
Conform teoriei “conditio sine qua non” (teoria condițiilor) legătura cauzală între fapta ilicită a persoanei și prejudiciu e recunoscută atunci, când această acțiune a fost una din condițiile obligatorii pentru survenirea prejudiciului. Cu alte cuvinte această teorie vorbește despre egalitatea tuturor celorlalte momente cu excepția condițiilor, care într-un mod sau altul au contribuit la survenirea rezultatului. Criminaliștii lămuresc această teorie foarte des prin următorul exemplu, simplu: un om, ce a fost ușor rănit, a murit pe drum spre spital într-un accident rutier întâmplător, sau a murit în spital din cauza deservirii medicale proaste. Din punctul de vedere a teoriei menționate, rana ușoară o putem califica ca pricină (cauza) a morții persoanei, dar pe pricinuitor să-l trădăm ca pe un ucigaș: condițiile obiective pentru survenirea răspunderii penale în acest caz sînt evidente, și dacă o asemenea răspundere nu va surveni (în cazul dat pentru omor) nu din cauza laturii subiective a componenței de infracțiune (pentru lipsa vinovăției) . În așa mod, conform opiniei reprezentanților teoriei date persoanei ce a comis acțiunea îi pot fi incriminate și rezultatele întâmplătoare și foarte îndepărtate ale acțiunii lor, fapt ce duce la lărgirea considerabilă (practic nelimitată) a răspunderii.
A.A. Piontkovschii subliniază că dacă criminaliștii găsesc ieșirea din situația complicată, în care îi pune teoria cauzalității (“conditio sine qua non”), prin intermediul limitării volumului răspunderii, cu ajutorul stabilirii vinovăției subiective a personalității, atunci civiliștii des se văd lipsiți de această posibilitate, de oarece în sfera dreptului civil în cele mai dese cazuri răspunderea pentru rezultatul acțiunii (sau inacțiuni) survine și fără prezența vinovăției. Cu toate acestea, acele urmări separate, care survin în legătură cu săvârșirea acțiunii date și din punctul de vedere al teoriei ”conditio sine qua non”, ele sînt cauzări, trebuie să dea temei pentru a se cere repararea prejudiciului.
Nu mă voi opri la aceea de ce civiliștii considerau teoria cauzalității mai puțin comodă și au preferat teoria adecvată. Voi menționa doar ce e mai important: teoria “conditio sine qua non” nu acorda nici o atenție momentului “întâmplător” ca o categorie obiectivă, nu înțelegea legătura ei cu necesitatea și cerceta cauzalitatea nu ca pe o realitate obiectivă, dar ca pe o formă a conștiinței noastre, așa cum recunoașterea egalității tuturor cauzelor și condițiilor, care participă în final, de fapt înseamnă recunoașterea acestui rezultat fără pricini. Anume cu aceasta teoria dată nu se deosebește, dar e asemănătoare teoriei adecvate. Acestea sînt doar variante ale uneea și aceleiași concepții idealiste a cauzalității.
“Comoditatea” teoriei adecvate pentru civiliști consta în următoarele. Reprezentații teoriei adecvate tratează cauzalitatea ca pe o deprindere a conștiinței noastre, adică ca pe ceva subiectiv, dar nu ca pe o legătură reală ce există între fenomenele lumii exterioare, dar ca pe o categorie, străpunsă de către conștiința noastră. Acest înțeles poate fi atins cu ajutorul deducțiilor logice: așa cum și părtașii teoriei anterioare (cauzalității), adecvadiștii prin cuvinte recunosc, că toate fenomenele în natură și în societate, condițional sînt întemeiate, dar așa cum cazuri condiționale sunt multe, atunci ca condiție obligatorie a faptei ilicite (prejudiciu) pot fi recunoscute doar acele acțiuni ale făptașului, care nu numai în cazul dat concret, dar în general (de obicei, permanent) aduc anume la aceasta și nu la alt prejudiciu. Cu alte cuvinte, după părerea reprezentanților teoriei date, rezultatul întodeauna trebuie să coincidă cu închipuirile obișnuite, adică să fie tipic, adecvat.
Teoria materialistă a cauzalității, dacă am expune-o pe scurt, ar putea fi redusă la următoarele poziții de bază.
Materialismul dialectic, clasifică toate legăturile obiective între fenomene în necesare și întâmplătoare, obligatorii sînt așa niște relații, care în prezent datorită anumitor condiții numaidecât survin. Un semn distinctiv al legăturii necesare îl reprezintă caracterul ei rezistent. Rezultă că acea concordantă între evenimente, care în anumite condiții devine esențială, distinctivă, și este legătura necesară.
Spre deosibire de legăturile necesare cele întâmplătoare sînt acele, ce pot și să nu ia loc, dar întâmplătoare sînt acele, ce pot și să nu ia loc, dar în circumstanța cărorva condiții totuși se evidențiază. Rezultă că specific pentru legătura întâmplătoare este caracterul ei nestabil: ea apare în procesul dat ca ceva intermediar, nu distinctiv (de baza), fără ca acest proces s-ar fi produs desinestător.
Cum coraportă aceste două noțiuni (necesitatea și întâmplarea) teoria materialistă v-oi expune câteva momente. Prin nenumărate exemple de viață socială și a naturii Enghels s-a străduit să arate că necesitatea și întâmplarea, dacă le-am analiza separat, se transformă una în alta, dar dacă le am analiza coraportându-le una alteia, în dependență de un anumit eveniment, atunci ele se schimbă cu locul.
Concepția dată susține că aceste două momente nu se exclud dar se completează reciproc, sînt strâns legate între ele: întâmplarea este necesară (obligatorie, de oarece fiecare întâmplare se conține în unul din evinimentele de bază, diriguitoare a societății, naturii. Dar cu toate acestea întâmplarea nu e necesară, deoarece întâmplarea nu are un caracter esențial în cadrul procesului de dezvoltare a legității date și în locul unei întâmplări, în cadrul condițiilor aceleiași legități, posibilă o altă, condiționată de alte motive. În așa fel, întâmplarea și necesitatea, ca fenomene a lumii obiective pot fi corect înțelese doar într-o strânsă legătură una cu cealaltă. Prăbușirea unor straturi de rocă într-o mână, pentru extragerea minereurilor, și urmările dăunătoare ce le-au suportat minerii pot fi lămurite uneori ca întâmplătoare, având în vedere procesul de lucru al minelor, dar cu toate acestea, dacă am analiza aceste fenomene în dependența de procesele firești ce se petrec în scoarța terestră, atunci e imposibil de a le analiza ca pe niște fenomene nefirești (nenecesare). Cu alte cuvinte, evenimentul dat (prăbușirea raii și leziunile muncitorului) în ambele cazuri condiția e întemeiată, dar în primul caz (având în vedere procesul de lucru al minelor) condiția este întâmplătoare, dar în cel de al doilea caz (în legătură cu procesele firești ce se petrec în scoarța terestră) – condiție necesară.
CAPITOLUL III. TIPURILE RĂSPUNDERII JURIDICE
3.1. Concepții cu privire la tipurile răspunderii juridice
Pentru stabilirea formelor răspunderii juridice, în literatura juridică
s-au propus diferite criterii, cum ar fi: “natura, gravitatea și rezultatul dăunător al încălcării obligațiilor prevăzute de lege”; natura și importanța socială a interesului lezat prin fapta ilicită, pe de o parte, și particularitățile definitorii ale conduitei ilicite din punctul de vedere al normei juridice încălcate și al interesului social lezat, pe de altă parte.
Compararea și delimitarea formelor răspunderii juridice prezintă importanță teoretică, dar mai ales practică, deoarece stabilirea naturii juridice a răspunderii în fiecare caz concret privește calificarea juridică a situației de fapt, ca fază a aplicării dreptului, de interes major, atât pentru individ, cât și pentru întreaga societate.
Sau, în raport cu criteriul naturii și importanței sociale a interesului lezat, în literatura juridică maghiară se propune următoarea clasificare a formelor răspunderii juridice:
– răspunderea față de întreaga societate, formă care include numai răspunderea penală;
– răspunderea față de un organ al statului, adică răspunderea administrativă;
– răspunderea față de o colectivitate mai restrânsă de indivizi, formă sub care se manifestă răspunderea din dreptul muncii și din dreptul cooperatist-agricol;
– răspunderea față de persoana vătămată în drepturile ei legitime, formă sub care se prezintă răspunderea civilă.
În ce ne privește, considerăm că delimitarea naturii juridice a oricărei forme de răspundere este determinată de normă, mai precis de dispoziția normei juridice încălcate. Norma juridică încălcată îi conferă răspunderii juridice o anumită formă: constituțională, civilă etc. Alt criteriu nu poate fi, pentru că nu există răspundere juridică în afara normei juridice. În ultimă analiză, răspunderea juridică este un raport de drept, deci o relație socială reglementată de norma juridică.
Temeiul nașterii raportului juridic îl constituie faptul juridic.
Pentru apariția oricărui raport juridic este necesar să fie întrunite împrejurările prevăzute în ipoteza normei juridice ale cărei dispoziții instituie regula de conduită în virtutea căreia se naște raportul juridic respectiv. Nu există răspundere fără fapt juridic. Nu există fapt juridic în afara normei juridice. El, faptul juridic, împreună cu norma juridică, constituie premisele răspunderii juridice, iar toate, împreună, luate ca judecăți, alcătuiesc un silogism.
De aceea, pentru a reclama o răspundere juridică este mai întâi necesar a se stabili existența unui fapt juridic și natura lui: infracțiune, delict civil, abatere disciplinară etc. Deși nu toate faptele juridice poartă o denumire specială, mai ales când este vorba de ramurile de drept mai recente, ele pot naște răspunderi juridice diferite. În lumina considerentelor de mai sus, socotim că există cel puțin următoarele forme de răspundere juridică:
răspundere constituțională;
răspundere administrativă;
răspundere disciplinară;
răspundere penală;
răspundere civilă;
răspundere comercială;
răspundere materială;
răspundere patrimonială a membrilor cooperatori;
răspundere familială.
De unele forme de răspundere, ca cea constituțională, comercială sau familială, literatura juridică nu amintește sau, aducându-le în discuție, lucrările de ramură nu le denumesc.
Răspunderea Guvernului în fața Parlamentului, răspunderea Președintelui Republicii, a deputaților, toate acestea reprezintă o răspundere constituțională.
Codul familiei al Republicii Moldova dispune decăderea din drepturile părintești sau, mai precis, decăderea din ocrotirea părintească precizând cauzele: “dacă părinții se eschivează de la exercitarea obligațiilor părintești, inclusiv de la plata pensiei de întreținere; refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituție curativă, educativă, dintr-o instituție de asistență socială sau alta similară; fac abuz de drepturile părintești; se comportă cu cruzime față de copil, aplicând violența fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului; prin comportare amorală, influențează negativ asupra copilului; suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie; au săvârșit infracțiuni premeditate contra vieții și sănătății copiilor sau a soțului; precum și în alte cazuri când aceasta o cer interesele copilului”. Decăderea din drepturile părintești are loc numai pe cale judiciară (art.67 și art.68 din Codul familiei).
În literatura juridică se consideră că “după natura lor, adică după ramura de drept căreia îi aparțin, sancțiunile pe care legea le prevede pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii părintești se deosebesc în sancțiuni de dreptul familiei, sancțiuni de drept civil, sancțiuni de drept administrativ și sancțiuni de drept penal”. Sau, doctrina vorbește, în lipsa unei reglementari precise, de decăderea creditorului din dreptul de întreținere. Profesorul I.Albu, consideră de o “vădită valoare moral-juridică” opinia potrivit căreia “dacă cel îndreptățit la întreținere s-a făcut vinovat de anumite fapte grave față de cel îndatorat la întreținere, instanțele judecătorești sunt îndreptățite, în temeiul dispozițiilor de principiu ale legislației în vigoare, potrivit cărora drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute și ocrotite de lege numai dacă sunt exercitate potrivit legii și regulilor de conviețuire socială – să refuze acordarea întreținerii sau să decadă pe creditor din dreptul la întreținerea deja acordată”.
Indiferent de nuanțele care variază de la specialist la specialist, se consideră că, în general, genul răspunderii juridice (penale, civile etc.) este determinat de natura normei juridice încălcate. Există, desigur, și alte criterii de delimitare a formelor răspunderii juridice. Corelativ cu cele două mari diviziuni ale dreptului, în literatura de specialitate se face distincție între răspunderea de drept public și răspunderea de drept privat.
Un alt criteriu de delimitare este subiectul căruia îi incumbă răspunderea, subiect care poate fi un individ sau o colectivitate. Există ramuri de drept în cadrul cărora răspunderea nu poate fi decât individuală. Este cazul dreptului muncii și, în cea mai mare parte, al dreptului penal. Numai în societatea primitivă răspunderea penală era considerată colectivă, în sensul că dacă membrul unui clan, trib sau grup familial comitea o infracțiune, toți ceilalți membri ai clanului sau ai tribului erau răspunzători pentru fapta săvârșită.
Continuând enumerarea criteriilor posibile de delimitare a formelor răspunderii juridice, amintim și izvorul obligației, precum și modul de stabilire a întinderii obligației de reparațiune.
Modalitatea de stabilire a răspunderii reprezintă un alt criteriu de demarcare a diferitelor forme ale răspunderii juridice. Astfel, în cazul răspunderii penale acțiunea de tragere la răspundere este inițiată din oficiu (ex. officio), în timp ce activitatea de stabilire a răspunderii civile este inițiată la insistența persoanei ale cărei interese au fost lezate.
Ni se pare oportun să propunem un criteriu nou de clasificare a modalităților răspunderii juridice – în dependență de tipurile acesteia reglementate de legislația în vigoare. În conformitate cu legislația Republicii Moldova în vigoare, se deosebesc următoarele tipuri ale răspunderii juridice, în dependență de pericolul social al faptei ilicite și de gravitatea sancțiunilor juridice, și anume:
răspunderea penală,
răspunderea administrativă,
răspunderea disciplinară,
răspunderea materială,
răspunderea civilă.
În continuare ne vom opri succint la analiza generală a fiecărei modalitățăți de răspundere juridică.
3.2 Caracteristica tipurilor (formelor) răspunderii juridice
3.2.1 RĂSPUNDEREA PENALĂ. Este cea mai gravă modalitate de răspundere juridică, care survine în rezultatul comiterii unor infracțiuni prevăzute de legislația penală în vigoare pentru a căror comitere se aplică pedepsele penale stabilite în sancțiunile normelor de drept penal violate.
Ea mai este definită și ca un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută de legea penală și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept”.
În conformitate cu art.50 din Codul penal al Republicii Moldova, se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracționale și a persoanelor care le-au săvârșit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită, iar componența infracțiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale. Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii prevăzute de legea penală și care este dovedită de către organele competente ale statului.
Formele de sancționare (pedepsele penale) în cazul săvârșirii infracțiunilor pot fi: amenda; privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate; retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare și a distincțiilor de stat; munca neremunerată în folosul comunității; arestul; trimiterea într-o unitate militară disciplinară (pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar în termen); închisoarea; detențiunea pe viață – pentru persoanele fizice și amenda; privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate; lichidarea – pentru persoanele juridice care desfășoară activitate de întreprinzător.
3.2.2 RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ. O altă modalitate de răspundere juridică, care este reglementată de normele dreptului administrativ. Ea survine în rezultatul comiterii unei contravenții administrative pentru care organele împuternicite să examineze cauzele cu privire la contravențiile administrative aplică o sancțiune administrativă concretă.
Particularitățile specifice ale răspunderii administrative sunt:
survine numai pentru o contravenție administrativă, comisă de o persoană juridică sau de o persoană fizică responsabilă, care a atins o anumită vârstă (regula generală – 16 ani);
acest tip de răspundere este prevăzut de normele dreptului administrativ, care se conțin în izvoarele ramurii de drept administrativ;
există o singură grupă specială de organe (persoane oficiale), împuternicite să examineze cazurile cu privire la contravențiile administrative;
pentru săvârșirea contravențiilor administrative sunt prevăzute sancțiuni administrative concrete;
procedura de aplicare a sancțiunilor administrative este simplă și operativă.
Contravenție administrativă se consideră acțiunea sau inacțiunea ilegală, culpabilă (premeditată sau imprudentă), ce atentează la ordinea de stat sau publică, la proprietate, la drepturile și libertățile cetățenilor, la modul stabilit de administrare pentru care legislația prevede răspundere administrativă. Ilegalitatea contravenției administrative se exprimă prin aceea că este o faptă interzisă de legislația administrativă.
În caz de săvârșire a contravențiilor administrative, legislația Republicii Moldova prevede aplicarea sancțiunilor administrative. Sancțiunea administrativă este o măsură de răspundere (constrângere) și se aplică în scopul educării persoanei care a comis o contravenție administrativă, în spiritul respectării legilor Republicii Moldova, a regulilor de conviețuire, precum și în scopul de a preveni comiterea unei noi contravenții de către contravenientul însuși, cât și de alte persoane. Legislația astăzi în vigoare stabilește următoarele sancțiuni administrative: avertismentul; amenda; ridicarea contra echivalent a obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenției administrative; confiscarea obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenției administrative; arestul administrativ.
Conform legislației în vigoare, cazurile cu privire la contravențiile administrative sunt examinate în țara noastră de:
comisiile administrative de pe lângă organele executive ale administrației publice locale;
judecătorii;
organele de interne;
organele departamentelor, inspectoratelor de stat și alte organe sau persoane cu funcție de răspundere împuternicite pentru aceasta.
3.2.3 RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ. Este reglementată de normele dreptului muncii (în special, de normele Codului muncii, precum și de statutele disciplinare sau alte acte normative pentru unele categorii de angajați), care se aplică tuturor categoriilor de angajați (muncitori, slujbași, funcționari publici etc.), indiferent de statutul juridic și forma de proprietate a întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor (unități), pentru încălcarea disciplinei muncii (comiterii unei abateri disciplinare), pentru care administrația întreprinderii, instituției sau organizației aplică una din sancțiunile disciplinare prevăzute de legislația muncii pentru acea categorie de angajați care a comis abaterea disciplinară.
Sancțiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere, prevăzute de lege și aplicate de către organele împuternicite față de salariați care au comis abateri disciplinare. În conformitate cu art… din Codul muncii, pentru încălcarea disciplinei muncii administrația unității aplică următoarele sancțiuni disciplinare: observație; mustrare; mustrare aspră; concediere. Legislația cu privire la răspunderea disciplinară, statutele și regulamentele disciplinare pot să prevadă pentru unele categorii de salariați și alte sancțiuni disciplinare.
Sancțiunea disciplinară se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul de angajare (alegere, confirmare sau numire în funcție) a salariatului respectiv. Salariaților care poartă răspundere disciplinară conform statutelor și regulamentelor disciplinare de asemenea li se pot aplica sancțiuni disciplinare – de către organele ierarhic superioare. Salariații care dețin funcții elective pot fi concediați numai prin hotărârea organului de care au fost aleși și numai în termenele prevăzute de legislație.
Sancțiunea disciplinară se aplică imediat după constatarea ei, dar nu mai târziu de o lună din ziua constatării. Timpul, când salariatul a fost bolnav sau se află în concediu, se exclude din acest termen. În orice caz, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată la expirarea termenului de 6 luni din ziua săvârșirii abaterii. Până la aplicarea sancțiunii disciplinare salariatului trebuie să i se ceară o explicație în scris. Refuzul de a o da se fixează într-un proces-verbal.
Pentru o singură abatere poate fi aplicată o singură sancțiune disciplinară, ținându-se cont de gravitatea ei, de împrejurările în care a fost comisă, de comportarea anterioară și de atitudinea celui ce a comis-o față de muncă. Ea se oformează printr-un ordin (dispoziție) care se aduce la cunoștință salariatului contra semnătură.
Sancțiunea disciplinară poate fi atacată în organele de soluționare a litigiilor de muncă. Dacă în curs de un an de la data aplicării sancțiunii disciplinare salariatului nu i se va aplica o nouă sancțiune disciplinară, se consideră că acesta nu a fost supus sancțiunii disciplinare. Organul care a aplicat sancțiunea disciplinară poate să o anuleze până la expirarea anului, din inițiativa conducătorului sau colectivului de muncă, dacă cel sancționat nu a comis o nouă încălcare disciplinară și s-a manifestat ca lucrător conștiincios.
3.2.4 RĂSPUNDEREA MATERIALĂ. La fel este o modalitate de răspundere juridică reglementată de normele dreptului muncii pentru comiterea unui prejudiciu material cauzat prin comportarea ilicită de către o parte a raportului juridic de muncă celeilalte părți în procesul de muncă la întreprinderi, instituții și organizații. Astfel, răspunderea materială pentru paguba adusă unității se pune în sarcina salariatului, dacă ea a fost cauzată din vina lui. La rândul său, unitatea poartă răspundere materială pentru dauna cauzată salariatului prin vătămarea sănătății și prin alte acțiuni sau inacțiuni ilicite.
Recuperarea prejudiciului depinde de modalitatea de răspundere materială, care poate fi: limitată (parțială) sau totală (deplină). Potrivit legislației muncii, răspunderea salariatului este limitată la o anumită parte a câștigului, însă în orice caz ea nu trebuie să depășească mărimea deplină a prejudiciului cauzat. Mai mult, la stabilirea valorii pagubei se ia în considerare numai paguba reală, directă: veniturile nerealizate nu se iau în considerare. Este de asemenea interzis a se pune în sarcina salariatului răspunderea pentru paguba care poate fi trecută în categoria riscului economic de producție normal.
Răspunderea materială limitată constituie obligația salariatului de a compensa unității prejudiciul material cauzat de el, în limitele câștigului mediu lunar sau ale salariului de funcție pentru trei luni. Răspunderea materială limitată de câștigul mediu lunar se aplică, de regulă, în cazurile cauzării prejudiciului din neglijență, de exemplu pentru deteriorarea materialelor, semifabricatelor, instrumentelor, produselor, aparatelor de măsurat, îmbrăcămintei speciale și altor obiecte, pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosință.
Răspunderea materială în limitele a trei salarii de funcție se aplică numai față de persoanele oficiale vinovate de concedierea sau transferul nelegitim al salariatului. Aceste persoane sunt obligate, prin decizie judecătorească, să repare paguba cauzată unității în legătură cu plata pentru timpul absenței forțate de la muncă sau pentru timpul prestării unei munci cu o retribuție mai mică. Obligația de reparare a prejudiciului se pune în sarcina persoanei oficiale în cazul când concedierea sau transferul s-au făcut cu încălcarea vădită a legii sau când administrația a reținut executarea hotărârii instanței judecătorești de reintegrare în muncă.
Răspunderea materială deplină constituie obligația salariatului de a compensa unității prejudiciul material în volum integral. Cazurile tragerii la răspundere materială deplină sunt expres reglementate în legislația muncii, și anume:
când între salariat și unitate a fost încheiat un contract scris, prin care salariatul și-a asumat răspunderea materială deplină pentru neasigurarea integrității bunurilor și a altor valori, care i-au fost predate pentru păstrare sau pentru alte scopuri;
când salariatul a primit bunurile sau alte valori spre decontare pe baza unei procuri unice sau pe baza altor documente unice;
când paguba a fost pricinuită de acțiunile criminale ale salariatului, stabilite de sentința instanței de judecată;
când paguba a fost pricinuită prin lipsuri, distrugerea intenționată a materialelor, semifabricatelor, produselor, inclusiv în timpul confecționării lor, precum și a instrumentelor, aparatelor de măsurat, îmbrăcămintei speciale și a altor obiecte, pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosință;
când salariatului îi revine, în conformitate cu legislația, răspunderea materială deplină pentru paguba pricinuită unității în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă;
când paguba a fost pricinuită nu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă.
În cazul când salariații execută în comun diferite feluri de lucrări, legate de păstrarea, prelucrarea, livrarea, transportul sau folosirea în procesul de producție a valorilor ce le-au fost predate și este imposibil a delimita răspunderea materială a fiecărui salariat, se încheie un contract de răspundere materială colectivă.
Pentru repararea prejudiciului cauzat unității este necesar a stabili mărimea lui. Potrivit legislației muncii în vigoare, mărimea prejudiciului se stabilește reieșind din pierderile efective, pe baza datelor evidenței contabile, pornind de la valoarea de inventar (prețul de cost) a valorilor materiale, scăzându-se uzura după normele stabilite. Salariatul poate să repare prejudiciul de bună voie, în întregime sau parțial. Cu consimțământul patronului el poate să transmită pentru repararea prejudiciului bunuri în valoare egală sau să repare ceea ce a fost deteriorat.
Repararea prejudiciului ce depășește salariul mediu lunar se face în baza unei dispoziții a administrației prin reținere din salariul angajatului. În cazul când salariatul nu este de acord cu recuperarea sau mărimea prejudiciului, el se adresează în comisia pentru soluționarea litigiilor de muncă sau în instanța de judecată. Repararea prejudiciului se face indiferent de tragerea salariatului la răspundere disciplinară, administrativă sau penală.
Răspunderea materială a unității față de salariat se aplică pentru:
concedierea nelegitimă din muncă; înscrierea incorectă în carnetul de muncă a formulei de concediere, care a împiedicat angajarea la lucru; reținerea eliberării carnetului de muncă; reținerea executării hotărârii organului de soluționare a litigiilor de muncă privind reintegrarea în muncă a persoanei concediate sau transferate nelegitim;
încălcarea de către unitate a dreptului salariatului la ocrotirea sănătății și a vieții urmată de vătămarea sănătății sau de deces;
încălcarea de către unitate a dreptului salariatului la ocrotirea proprietății personale, care a avut drept rezultat deteriorarea, distrugerea sau sustragerea lucrurilor personale ale salariatului în timpul muncii.
3.2.5 RĂSPUNDEREA CIVILĂ. Răspunderea civilă poate fi definită ca una dintre cele mai vechi și mai importante modalități de răspundere juridică care survine în rezultatul cauzării unui prejudiciu de ordin patrimonial sau moral, care constă într-un raport de obligații, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa altei persoane ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare. În cadrul răspunderii civile există:
răspunderea contractuală, ca răspundere a debitorului care nu își execută sau își execută în mod necorespunzător obligația pe care a contractat-o și
răspunderea delictuală care îi revine oricărei persoane care a cauzat altuia, prin culpă, o pagubă. La rândul ei, răspunderea delictuală se divizează în:
răspundere directă care înseamnă răspundere pentru fapta proprie și
răspundere indirectă care include: răspunderea pentru fapta altuia pe care o poartă anumite persoane (părinte, comitent etc.); pentru paguba cauzată prin fapta altei persoane a cărei supraveghere le revine din punct de vedere legal (copil, minor, ucenic, elev, prepus); răspunderea pentru fapta animalului care îi revine proprietarului sau celui în a cărui pază se află– pentru paguba cauzată de animal; răspunderea pentru fapta edificiilor care revine proprietarului unei clădiri – pentru paguba pricinuită prin ruinarea acesteia, ca urmare a unei greșeli de întreținere sau a unui viciu de construcție; răspunderea supraveghetorului lucrurilor – pentru paguba cauzată altuia prin fapta acestor lucruri.
De asemeni, este necesar să amintim că așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate”, aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudiciu adus mediului se face prin adaptarea lor la particularitățile raporturilor juridice de drept al mediului, fiind vorba despre o răspundere obiectivă, fundamentată pe ideea de risc, riscul ecologic având anumite particularități. Reglementările moderne în domeniul protecției mediului înconjurător și al reparării daunelor aduse acestuia cuprind elemente noi care depășesc cadrul instituției clasice a răspunderii civile delictuale, recurgându-se la instituția răspunderii fundamentată pe risc și garanții.
3.7. Asemănări și deosebiri dintre formele răspunderii juridice
Cât privește instituția răspunderii juridice, ea are la bază elemente esențiale, comune tuturor ramurilor dreptului. Diferite forme de răspundere juridică prezintă, pe lângă deosebiri, și asemănări majore. Astfel, indiferent de forma ei, răspunderea juridică se stabilește în toate cazurile de către stat – unicul titular al prerogativei de a restabili ordinea de drept încălcată. În societatea modernă este de neconceput o tragere la răspundere privată.
După analiza făcută de noi mai sus observăm că există asemănări și între răspunderea penală și răspunderea administrativă. Întâi de toate, răspunderea administrativă, ca modalitate de răspundere juridică distinctă, este relativ mai nouă. Ea a fost separată o dată cu adoptarea Codului Republicii Moldova cu privire la contravențiile administrative. Cu toate acestea, o parte din infracțiunile prevăzute de Codul penal au fost trecute în categoria de contravenții administrative, asemănările însă păstrându-se, cum ar fi bunăoară: furtul în proporții mici, huliganismul neagravant, încălcarea diferitelor categorii de reguli etc. Ele se aseamănă de asemeni și prin formele vinovăției, și prin faptul că actul normativ care le reglementează trebuie să conțină prevederi exprese; se aseamănă și prin cauzele care exclud răspunderea juridică, de pildă: legitima apărare, extrema necesitate etc.
La fel se constată asemănări între variatele forme de răspundere, proprii uneia și aceleiași ramuri de drept. Astfel, atât existența răspunderii civile contractuale, cât și a răspunderii civile delictuale, depinde de aceleași condiții: un prejudiciu patrimonial, o faptă ilicită, în principiu culpabilă, și o legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită.
De asemeni, se pot constata asemănări și între răspunderea materială a angajaților, reglementată de normele dreptului muncii, și răspunderea contractuală, reglementată de normele dreptului civil, în ceea ce privește elementele de care depinde existența lor, care și într-un caz și în altul sunt: prejudiciul de natură patrimonială, culpa autorului prejudiciului și raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită.
Referindu-se la clasica deosebire care se face între răspunderea civilă, ca obligație de a repara paguba cauzată unei persoane, și răspunderea penală, ca obligație de a suporta pedeapsa care constituie sancțiunea pentru infracțiune, Mihai Eliescu remarcă: “Dar hotarul dintre cele două răspunderi nu este pe
de-a-ntregul neted”. Dreptul zilelor noastre vede ideea de reparațiune pătrunzând în dreptul penal, sub forma reparării daunelor sociale provocate prin infracțiune, prin măsuri potrivite de siguranță. Domeniul răspunderii instituite de dreptul penal și cel al răspunderii cârmuite de dreptul civil se intersectează (acțiunea civilă într-o cauză penală). Cele mai multe infracțiuni sunt totodată delicte civile care obligă la reparațiune (de exemplu, furtul, omorul, distrugerea intenționată a averii proprietarului etc.).
Cu toate asemănările evidențiate mai sus, fiecare modalitate de răspundere juridică își are și specificul său, cu alte cuvinte – se deosebesc între ele. Astfel, toate ele sunt reglementate de norme juridice diferite: civile, penale, de muncă etc. Așa bunăoară, răspunderea penală este personală și se întemeiază întotdeauna pe vinovăție, în timp ce în dreptul civil există și cazuri de răspundere obiectivă, fără culpă.
Răspunderea penală nu implică întotdeauna încălcarea unui drept subiectiv al altei persoane, pe când răspunderea civilă intervine, de regulă, când fapta ilicită constituie nu numai o încălcare a dreptului obiectiv, ci și o încălcare a dreptului subiectiv al unei persoane. În cazul răspunderii penale, statul reprimă, în interesul menținerii ordinii în societate, faptele pe care legea penală le incriminează, socotindu-le antisociale, iar răspunderea civilă delictuală este organizată în interesul particularilor păgubiți prin fapta ilicită.
În conformitate cu principiul legalității încriminării și pedepsei, o faptă nu constituie infracțiune, decât dacă este prevăzută expres de legea penală, în timp ce legea nu conține descrierea delictelor civile, ci numai dispoziții de principiu care permit încadrarea faptei ilicite în categoria celor menționate. Răspunderea civilă este întotdeauna condiționată de producerea rezultatului păgubitor, în schimb răspunderea penală poate să urmeze și fără survenirea consecințelor prevăzute de normă (de exemplu, toate tentativele se pedepsesc fără ca să survină rezultatul vătămător).
Răspunderea penală fiind foarte aproape de răspunderea administrativă, se deosebește întâi de toate de aceasta după gradul pericolului social, prima fiind reglementată de normele dreptului penal pentru fapte care constituie infracțiuni, a doua – de normele dreptului administrativ pentru fapte care sunt contravenții administrative. La fel, procedura de tragere la răspundere penală este mai complicată și anevoioasă, pe când cea de tragere la răspundere administrativă este mult mai simplă și operativă. Persoanele care au fost condamnate pentru infracțiuni penale au antecedente penale, pe când tragerea persoanei la răspundere administrativă nu naște asemenea urmări. Nu în ultimul rând la răspundere penală poate să tragă doar instanța de judecată, pe când la răspundere administrativă există o grupă întreagă de organe și persoane cu funcție de răspundere competente să examineze cazurile cu privire la contravențiile administrative.
Având foarte multe puncte de tangență comune, răspunderea materială a angajaților se deosebește de răspunderea contractuală civilă prin următoarele: cea materială este reglementată de normele dreptului muncii, pe când cea contractuală civilă – de normele dreptului civil. La răspundere materială pot fi trași doar angajații, iar la răspundere contractuală civilă practic toți subiecții raportului juridic civil, părți ale unui contract civil. La fel există o deosebire esențială în ceea ce privește modul, procedura și mărimea prejudiciului cauzat.
Prelungind semnalarea deosebirilor între reglementările cu privie la răspundere ce există în diferite ramuri de drept, ne vom referi la răspunderea internațională, care se deosebește de formele de răspundere existente în dreptul intern. În literatura de specialitate se subliniază originalitatea răspunderii internaționale a statelor, autonomia ei față de răspunderea din dreptul național. Se arată că răspunderea internațională reprezintă o relație de la stat la stat, ceea ce presupune că faptul ilicit din punct de vedere internațional să fi fost săvârșit de un subiect de drept internațional și să se fi produs daune materiale sau de altă natură unui alt subiect de drept internațional.
Răspunderea internațională reprezintă un corolar al principiului fundamental al egalității statelor și este marcată de o anumită finalitate practică, pașnică, fiind admisă pentru evitarea războiului și limitarea folosirii forței în viața internațională. Instituția răspunderii internaționale se află într-un proces de desprindere de răspunderea civilă din dreptul intern, de definire și maturizare, în dreptul internațional contemporan sfera răspunderii fiind mai largă, având loc și o extindere a temeiurilor ei.
CONCLUZII GENERALE
Ajuns la finele lucrării, voi face o privire generalizatoare la întreg conținutul ei și da o noțiune generală fenomenului – răspunderea juridică.
În primul capitol am dezvăluit: aspectul social al răspunderii juridice, momentele tangențiale ale răspunderii juridice cu alte forme ale răspunderii sociale, precum și deosebirile, semnele distinctive dintre ele; noțiunea răspunderii juridice.
Capitolul doi analizează condițiile răspunderii juridice. Insemnătatea acestei intrebări e determinată de legătura nemijlocită a instituției răspunderii cu cea a învinuirii și constrîngerii statale. Caracterul temeiurilor răspunderii juridice unui sau altui sistem de drept reprezintă un indicator al democratismului regimului politic respectiv.
Capitolul trei este consacrat modalităților răspunderii juridice. De fapt este și miezul acestei lucrări. El analizează fiecare modalitate de răspundere juridică în parte, făcînd totodată analiza tuturor momentelor similare și distinctive a acestora.
În societatea umană nu-i este nimănui îngăduit să încalce sfera drepturilor altei persoane provocând altcuiva vre-un prejudiciu prin activitatea sau abținerea sa. Această normă elementară de conduită nu este circumscrisă exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi percept cunoscut, ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri, și la cele mai diferite comunități și orânduiri sociale.
Transpusă în planul dreptului civil, penal ș.a.m.d. această regulă se formulează în termenii următori: oricine săvârșește o faptă prin care se cauzează o daună altuia, sau o infracțiune, sau un delict este obligat să repare acea daună, să suporte pedeapsa (constrângerea din partea statului) pentru cele comise. Aceste obligații sau constrângeri pot surveni nu numai pentru fapte (acțiuni) dar și pentru inacțiuni, care au adus la același rezultat.
Această regulă fundamentală de comportare este cunoscută în drept sub denumirea principiul răspunderii, iar totalitatea normelor prin care se reglementează aplicarea în practica a acestui principiu formează situația răspunderii.
B I B L I O G R A F I E
Constituția Republicii Moldova, Monitorul Oficial, nr.1, 12.08.1994.
Codul Penal al Republicii Moldova adoptat prin Legea nr. 985-XVdin 18 aprilie 2002 (Monitorul Oficial Nr.128-129 din 13 septembrie 2002, art.1012);
Codul de Procedura Penală al Republicii Moldova, N 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial al R. Moldova N 104-110 din 07.06.2003.
Codul civil al Republicii Moldova, N 1107-XV din 6.06.2002, Monitorul Oficial al R. Moldova N 82-86 din 22.06.2002;
Codul de procedură civila al Republicii Moldova, N 225-XV din 30.05.2003, Monitorul Oficial al R. Moldova N 111-115 din 12.06.2003.
* * *
Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Univers enciclopedic, București 1998.
Dicționar latin-român. – București: Editura Științifică, 1962.
Dicționar spaniol-român. – București: Editura Științifică, 1964.
* * *
Albu Ion, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor. – Cluj-Napoca: Dacia, 1984.
Anghel Ion M., Anghel Viorel I, Răspunderea în dreptul internațional. – București: Lumina Lex, 1998.
Anghel M., Deak Fr., Popa M.. Răspunderea civilă. – București: Editura Științifică, 1970.
Avornic Gh., Teoria Generală a dreptului, Cartier, Chișinău 2004.
Baeș S., Roșca N. Drept Civil, parte generală, Chișinău 2004.
Baltag Dumitru, Teoria generală a dreptului. – Cimișlia: TIPCIM, 1996
Baltag Dumitru, Paroșanu Niculina. Pedeapsa- element structural în sistemul răspunderii juridice. Teoria răspunderii juridice. Chișinău, 2011, p.22
Barac L. Elemente de teoria dreptului. București: All Beck, 2001. p.98
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina Lex, 1997. p.159-160
Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept internațional contemporan. București: All Beck, 2000. p.87
Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului, Bons Ofices, 2006.
Andrei Negru, Zaharia Victor, Teoria Generală a Dreptului și Statului în Definiția și Scheme, Note de Curs, Chișinău 2009
Bobos Gh., Teoria generala a dreptului, Cluj-Napoca, 1992.
Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, ALL, București 1993.
Costin Mircea. Răspunderea juridică. – Cluj: Dacia, 1974.
Craiovan I., Tratat elementar de Teoria Generală Dreptului, Ed, ALL, București 2001.
Crețu V., Avornic Gh., Baeș S., Guceac I., Negru B., Negru T., Negru C., Zabunov D., Bazele statului și dreptului Republicii Moldova. – Chișinău: Cartier, 1997.
Dogaru Ion, Dănișor Dan Claudiu, Dănișor Gheorghe, Teoria generală a dreptului. – București: Editura Științifică, 1999.
Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală. – București: Editura Academiei RSR, 1972.
Gheorghe C.Mihai, Radu I.Motică. Fundamentele dreptului. Optima justitia. – București: ALL BECK, 1999.
Gheorghe Mihai, Inevitabilul Drept, Ed. ALL, București 2002.
Ghimpu Sanda și colectivul. Dreptul Muncii. Tratat. Vol. B. – București: ESE, 1979.
Hanga Vladimir, Mari legiuitori ai lumii, Lumina Lex, București 1994.
Humă Ioan, Teoria Generală a Dreptului, Focșani, 1997.
Jakota Mihai Vasile Dreptul Roman, Vol. I, Chemarea, Iași, 1993.
Lupu Gheorghe, Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. – Chișinău: Lumuna, 1997.
Marx K., Engels F., Opere. Vol.I. – București: Editura Politică, 1960.
Motică Radu I., Mihai Gheorghe, Introducere în studiul dreptului, Vol. II, Alma mater, Timișoara 1995.
Motiu Dorel, Teoria generala a dreptului, Cluj-Napoca,1995.
Oancea I. Tratat de drept penal. Partea Generală. – București: ALL 1999.
Pop L. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 1998. p.163.
Popa Nicolae, Teoria Generală a Dreptului, București 1997.
Popescu Adam, Teoria dreptului. – București: Editura Fundației “România de mâine”, 1999
Popescu Sofia, Teoria Generală a Dreptului, Lumina Lex 2002.
Popescu T. R., Anca P. Teoria generală a obligaților. – București: Editura Științifică, 1968.
Șandai Ioan, Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991.
Vrabie Genoveva, Popescu Sofia. Teoria generală a dreptului. – Iași: Ștefan Procopiu, 1995.
* * *
Bolintineanu Alexandru, Probleme ale răspunderii internaționale a statelor // Studii de drept românesc. – 1995. – Nr.2.
Ioffe O.S., Vina și răspunderea în dreptul sovietic // Statul și dreptul sovietic. – 1972. – Nr.9. (în limba rusă)
Ionașcu Traian, Barasch Eugen, Răspunderea civilă delictuală. Culpa ca element al răspunderii civile delictuale // SCJ. – 1970. – Nr.1.
Lupu Gheopghe, Actele administrative ca izvor al răspunderii civile // Analele Științifice alе Universității “AI.I. Cuza”. Tomul XXII. – Iași, 1976.
Lupu Gheorghe, Lupu Vasile. Fundamentul și finalitatea răspunderii juridice // Analele Științifice ale Universității “AI.I. Cuza”. Secțiunea de Științe juridice, Tomul XXXIII. – Iași (serie nouă), 1987.
Lupu Gheorghe. Despre noțiunea de ilicit civil // Analele Științifice ale Universității “AI.I. Cuza”. din Iași. Tomul XX. – lași (Serie nouă), 1974.
Malein N.S., Vina, condiție necesară a răspunderii patrimoniale // Statul și dreptul sovietic. – 1971. – Nr.2.
Marinescu Daniela și Tomescu Milena, Particularitățile răspunderii civile pentru daune aduse mediului înconjurător. – În: Studii de drept. Vol.II. – Timișoara: Universitas Timisientis (Tipografia Universității de Vest din Timișoara), 1998.
* * *
Maтвеев Г.K. Основы гражданской ответственности. – Москва: Юридическая литература, 1970.
Алексеев С. С., Проблемы теории государства и права. Юридическая литература, – Москва 1999.
Венгеров А.Б., Теория государства и права, Новый Юрист, Москва, 1998.
Енгибарян Р.В., Краснов Ю.К.. Теория государства и права. – Москва: Юристъ, 1999.
Коваленко А. И., Общая теория государства и права. – Москва: ТЕИС, 1996.
Комаров С.А., Общая теория государства и права, Ток, Москва 1998.
Лазарев В.В., Липень С.В.. Теория государства и права. – Москва: Спарк, 1998.
Малько А.В.. Теория государства и права в вопросах и ответах. – Москва: Юристъ, 1997.
Матузов Н. И., Малько А. В., Теория государства и права. – Москва: Юристъ, 1999.
Пиголкин А.С., Общая теория права. – Москва: Изд-во МГТУ им. Н.Э. Баумана, 1996.
Спиридонов Л. И., Теория государства и права, 1996.
Фёдоров Г.К., Теория государства и права. – Кишинэу, 1998. 2002
Хропанюк В.Н., Теория государства и права. – Москва, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Juridica Ca Parte Componenta a Raspunderii Sociale (ID: 129413)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.