Raspunderea Functionarilor Publici

Introducere

Prin organizarea și funcționarea administrației publice din România, pe baza principiilor fundamentale și a celor legale, se creează un cadru propice apropierii tot mai mari dintre cetățeni și autoritățile locale pe care le aleg în scopul satisfacerii oportune a nevoilor și intereselor membrilor colectivităților locale. Prin acestea, crește posibilitatea ca cetățenilor să li se poată apăra drepturile și libertățile fundamentale de către autoritățile locale doar dacă funcționarii publici își îndeplinesc îndatoririle și obligațiile.

Am ales această temă deoarece consider răspunderea funcționarilor se impune în vederea îndeplinirii măsurilor pentru raliere la normele europene, ca răspuns la nevoia de creare a unui funcționar public neimplicat politic, profesionist bazat pe merite și orientat spre performanțe, urmărindu-se separarea funcțiilor politice de cele administrative și îmbunătățirea responsabilității, eficienței și independenței profesionale a funcționarului public.

Lucrarea este structurată în patru capitole.

În primul capitol am prezentat noțiuni despre răspunderea juridică în general făcând referire la caracteristicile, elementele și formele pe care aceasta trebuie să le îndeplinească.

În al doilea capitol am prezentat noțiunile și caracterele funcției publice și a funcționarului public și drepturile și îndatoririle funcționarilor publici. Regimul juridic al funcției publice include și răspunderea acestora pentru modul în care își exercită atribuțiile care le revin.

În al treilea capitol am prezentat răspunderea juridică a funcționarilor publici din punct de vedere disciplinar, contravențional, civil și penal. Tot aici am considerat necesar să prezint cum este reglementată răspunderea juridică a funcționarilor publici în noile coduri. Specificul răspunderii juridice a funcționarilor publici este dat de circumstanțierea locului, timpului și moduluide săvârșire a faptului ilicit, dar și de calificarea pe care subiectul trebuie să o aibă – de funcționar public.

În capitolul patru am prezentat câteva cazuri din jurisprudență referitoare la răspunderea funcționarilor publici.

Am încheiat lucrarea prin prezentarea de concluzii și propuneri pentru îmbunătățirea legislației actuale privind răspunderea funcționarilor publici.

Capitolul I Răspunderea juridică

1.1 Noțiunea de răspundere juridică

Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată, pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă. Ea este întotdeauna legală, de ordin normativ, întrucât nimeni nu-și poate face dreptate singur. În acest fel, există garanții ferme că scopul răspunderii, acela de a conserva sistemul realității sociale, se poate realiza.

Desfășurarea normală a vieții sociale impune respectarea unor norme de conduită, care sunt de natură diferită, nici o persoană neputând încălca drepturile altei persoane. Aceste norme elementare de conduită nu sunt circumscrise exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi precept, cunoscut ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri și la cele mai diferite comunități și orânduiri sociale.

Răspunderea juridică poate fi definită ca „un complex de drepturi și obligații conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice”.

Prin răspunderea juridică s-a urmărit la început pedepsirea făptașului, iar ulterior restabilirea în folosul victimei a situației anterioare producerii vătămării.

Prin urmare răspunderea juridică nu poate fi confundată cu sancțiunea juridică, care este consecința finală a antrenării răspunderii juridice.

Referindu-ne la răspunderea juridică, putem observa marea diversitate sub care aceasta se poate manifesta, existând o răspundere civilă, o răspundere penală, o răspundere administrativă, o răspundere disciplinară, precum și alte feluri de răspundere, specifice diferitelor ramuri de drept.

Caracteristicile răspunderii juridice:

a) are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept.

b) Este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat competente

c) Este o răspundere general-obligatorie, promptă și mai eficientă decât celelalte forme ale răspunderii sociale

d) Consecințele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancțiuni privative de libertate sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală.

e) În stabilirea răspunderii și vinovăției se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic, cât și cele de ordin moral, de echitate, umanitarism

Răspunderea juridică, dincolo de formele concrete pe care le cunoaște, dispune de un fond de reguli comune, de o seamă de principii generale, valabile pentru toate aceste forme, indiferent de particularitățile fiecăreia dintre ele. întocmai ca principiile generale ale dreptului, principiile răspunderii juridice joacă un rol călăuzitor pentru instituția răspunderii juridice și pentru răspunderea juridică privită ca fenomen. Aceste principii generale care guvernează răspunderea juridică sunt caracterizate ca expresii ale unor caracteristici comune tuturor formelor de răspundere juridică.

Principiile răspunderii își propun să explice rațiunea existenței valorilor sociale conservate de normele ce compun această instituție. Ele au valoare explicativă, conținînd temeiurile existenței, evoluției și transformării normelor răspunderii de-a lungul evoluției societății. Principiile răspunderii sunt expresia juridică a fundamentelor vieții sociale, fiindcă ele sunt acele concepte ce orientează restabilirea corectă a normelor încălcate.

La baza responsabilității juridice stau o seamă de principii dintre care amintim:

a) Principiul legalității responsabilității juridice a fost formulat inițial în ramura penala sub forma adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare constituționala si este valabil in toate ramurile de drept. Datorită faptului că infracțiunea este o faptă periculoasă, ea trebuie expres prevăzută de lege, pentru a o deosebi de celelalte fapte ale omului și pentru a determina prevenirea săvîrșirii ei. Aceasta este, fără îndoială, o cerință de ordin principal, deoarece numai legea este în măsură să aprecieze care fapte intră într-o asemeneacategorie, în baza valorilor ce urmează a fi apărate, în așa mod se elimină arbitrarul în aprecierea și calificarea faptelor, atrăgîndu-se atenția asupra conduitei pe care oamenii trebuie să o urmeze.

b) Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu vinovăție consta in aceea ca nimeni nu răspunde decât daca i se imputa si i se dovedește o greșeala si numai in limitele vinovăției sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod esențial la realizarea scopului educativ al răspunderii juridice.

c) Principiul răspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare răspunde doar pentru fapta sa ; cu toate acestea, în ramura civilă s-a instituit atât o răspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor (art. 1000 Cod civil).

Conform prezumției de nevinovăție nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica, nimănui nu i se poate aplica o sancțiune pana când nu i se dovedește vinovăția. Prezumția de nevinovăție este o prezumție relativa ce poate fi răsturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumție se concretizează, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, părții vătămate , in funcție de ramura de drept avuta in vedere.

Principiul răspunderii personale cere ca răspunderea juridică să fie strict legată de persoana care a produs fapta ilicită; proporțiile răspunderii se stabilesc după circumstanțele personale ale autorului faptei.

Chiar și atunci când, în funcție de situație, răspunderea derivă și din fapta altuia ori din acea produsă solidar cu altul, ea se circumscrie numai pentru ceea ce a săvârșit autorul, pe baza evaluării împrejurărilor obiective și subiective care au marcat autorul faptei ilicite, împrejurări proprii atît momentului săvârșirii faptului, cât și a celuia a stabilirii sancțiunii Acest principiu presupune că persoana va răspunde personal pentru fapta sa, adică este de neconceput răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea în grup. Astfel, pentru încălcarea comisă persoana trebuie să suporte singură răspunderea, adică pedeapsa.

d) Principiul justeței sancțiunii sau al proporționalizării sancțiunii cu fapta, cu rezultatul ei, precum si cu gradul de vinovăție al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor formelor de răspundere juridica.

e) Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice ii corespunde o singura imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sancționat de doua ori pentru aceeași fapta (non bis in idem ). Se admite insa cumulul formelor răspunderii juridice în cazul în care prin aceeași fapta sunt încălcate mai multe norme juridice.

Astfel, daca un salariat, aflat în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, săvârșește o infracțiune, el va trebui sa suporte, pe lângă pedeapsa penala corespunzătoare infracțiunii săvârșite, si o sancțiune civila patrimoniala, corespunzătoare obligației de reparare a prejudiciului produs prin infracțiune, precum si o alta sancțiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii încălcate prin neîndeplinirea întocmai a atribuțiunilor de serviciu.

f) Principiul celerității tragerii la răspundere pornește de la ideea ca momentul aplicării sancțiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al săvârșirii faptei, pentru ca sa se producă efectul sancționator, si mai cu seama efectul preventiv al tragerii la răspundere juridica. Scopul aplicării sancțiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar si in prevenirea unor noi încălcări a normelor juridice de către autorul faptei – prevenția individuala – sau de către alte persoane – prevenția generala .

1.2. Elementele și condițiile răspunderii juridice

Pentru existența răspunderii juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existența subiectului răspunderii juridice, existența unei conduite ilicite a subiectului; existența vinovăției; și existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul dăunător.

1. Subiectele răspunderii juridice – pot fi persoane fizice și persoane juridice. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite două condiții: să aibă capacitatea de a răspunde și să acționeze în mod liber. Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul, respectiv, capacitatea persoanei de a înțelege, și de a voi, respectiv complexul de atribute normale cu care este înzestrat individul sănătos mental și maturitatea sa. Capacitatea de a răspunde presupune și un complex de atribute juridice, adică existența unor drepturi și obligații stabilite prin normele de drept, pentru a fi dobândite sau impuse celor ce încalcă normele de drept. Capacitatea de a răspunde este o forma a capacității juridice, alături de capacitatea de folosință, de exercițiu, de a moșteni, electorală, etc.

Capacitatea juridică se definește ca aptitudinea generală și abstractă, stabilită de lege în funcție de vârstă și discernământul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi și obligații într-un raport juridic , adică de a fi titulare de drepturi si obligații.

Libertatea de a acționa – ca o condiție a răspunderii juridice, înseamnă a acționa în cunoștință de cauză, de a acționa pe baza unei decizii neviciate si neconstrâns de altcineva sau altceva, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de acțiune în direcția scopului ilicit propus, urmărit și acceptat.

Subiectele colective (instituții, organizații, organe de stat, autorități publice, fundații, societăți comercia a subiectului; existența vinovăției; și existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul dăunător.

1. Subiectele răspunderii juridice – pot fi persoane fizice și persoane juridice. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite două condiții: să aibă capacitatea de a răspunde și să acționeze în mod liber. Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul, respectiv, capacitatea persoanei de a înțelege, și de a voi, respectiv complexul de atribute normale cu care este înzestrat individul sănătos mental și maturitatea sa. Capacitatea de a răspunde presupune și un complex de atribute juridice, adică existența unor drepturi și obligații stabilite prin normele de drept, pentru a fi dobândite sau impuse celor ce încalcă normele de drept. Capacitatea de a răspunde este o forma a capacității juridice, alături de capacitatea de folosință, de exercițiu, de a moșteni, electorală, etc.

Capacitatea juridică se definește ca aptitudinea generală și abstractă, stabilită de lege în funcție de vârstă și discernământul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi și obligații într-un raport juridic , adică de a fi titulare de drepturi si obligații.

Libertatea de a acționa – ca o condiție a răspunderii juridice, înseamnă a acționa în cunoștință de cauză, de a acționa pe baza unei decizii neviciate si neconstrâns de altcineva sau altceva, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de acțiune în direcția scopului ilicit propus, urmărit și acceptat.

Subiectele colective (instituții, organizații, organe de stat, autorități publice, fundații, societăți comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil și administrativ, (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.

2. Conduita ilicită-cauză a declanșării răspunderii juridice.

Prin conduita omului se înțelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinței și rațiunii sale. Conduita umană poate fi licită sau ilicită prin raportare la prevederile normei de drept. Conduita ilicită poate să constea într-o acțiune sau inacțiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparțin unei persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Acțiunea constă într-un număr de acte materiale contrare normelor; ea este o voință direcționată, exteriorizată a subiectului. Prin normele prohibitive se stabilește ceea ce este interzis, în timp ce prin normele onerative se indică conduita obligatorie, înțelegându-se că prin orice acțiune contrara acesteia sunt încălcate dispozițiile normelor în vigoare. Prin normele permisive se acceptă o anumită conduită, în limitele permise de lege.

Inacțiunea constă dintr-o abținere a persoanei de a face ceva, reținerea de la o acțiune la care ar fi fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act conștient și voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea cerințelor stabilite în norma juridică.

3. Vinovăția – condiție a răspunderii juridice

Vinovăția este starea subiectiva ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică și de conștiință negative fața de interesele si valorile sociale protejate de normele de drept. Formele în care apare vinovăția sunt intenția și culpa (definite și de art. 19 C. pen.).

Intenția- forma vinovăției, prin care acțiunea ilicită este orientată în mod voit, deliberat, spre a produce efectul dorit. Ea presupune: cunoașterea caracterului antisocial al faptei; acceptarea urmărilor ei negative; dorința subiectului de a obține realizarea scopului ilicit.

Condiția pentru răspundere- exteriorizarea intenției.

Culpa -forma ușoară a vinovăției în care autorul faptei ilicite nu prevede consecința faptelor sale, deși trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conține dorința realizării scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilității sau riscului producerii lui. Pentru faptele săvârșite din culpă, răspunderea juridică este mai ușoară.

4. Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător.

Apare ca raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce efectul. Se distinge de condiție – complex de împrejurări care favorizează sau  frânează evoluția cauzei spre efect.

Condițiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă sunt îndeplinite câteva condiții referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legătura cauzala dintre faptă și rezultat și la subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitatea sa de a răspunde și la vinovăția sa. In plus este necesar să nu intervină nici una din cauzele exoneratoare de răspundere.

Fapta ilicită, sau conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii juridice, în lipsa unei exteriorizări a relei intenții, răspunderea juridică nu se poate materializa, gândul vinovat poate determina eventual, răspunderea morală, ca formă a răspunderii sociale.

In general, fapta ilicită consta intr-un comportament (acțiune sau inacțiune) care nesocotește o prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabilește în funcție de dispoziția normei. Astfel, dacă norma interzice o acțiune (norma prohibitivă), conduita ilicită va consta în chiar acțiunea prohibită.

Tot astfel, în cazul normelor ce impun o acțiune, a normelor onerative, inacțiunea determină aplicarea sancțiunii. Este cazul medicului de gardă care nu acordă bolnavului internat de urgență asistența medicală necesară. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului de drept să aleagă o conduită din mai multe posibile, au fost avute îin vedere cu o ocazia studierii normei juridice.

In funcție de natura normei încălcate, faptele ilicite pot fi infracțiuni, contravenții, abateri disciplinare, delicte civile etc.

O a doua condiție necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă în cauzarea unui rezultat vătămător, a unuiprejudiciu fie unei persoane determinate, fie societății în ansamblu. In unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atât ca existentă, cât și ca întindere; în schimb, în cazul dreptului penal, nu este necesară totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea stării de pericol ca urmare a săvârșirii infracțiunii poate fi suficientă pentru a interveni răspunderea penală.

Intre fapta ilicită și prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzală în sensul că prejudiciul trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legăturii cauzale nu este la fel de facilă în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor la care concură mai mulți factori, printre care se poate afla și culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre acești factori a avut caracter determinant și care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a ușura acest proces de analiză, s-a dovedit utilă folosirea noțiunilor de « cauza » și « condiție ». Astfel, se considerăcauz ă a prejudiciului acela dintre factorii interveniți care a putut determina în mod direct și nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influențat, favorizând producerea rezultatului, este considerat că a avut doar rolul de condiție în producerea prejudiciului. Atât acțiunea cat și inacțiunea pot avea caracter cauzal.

Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică, este necesară stabilirea existenței vinovăției, considerată uneori fundamentul subiectiv al răspunderii.Vinovăția constă în atitudinea psihică a autorului faptei față de propria conduită și de rezultatul acesteia.

Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovăția au fost în modul cel mai clar definite de către normele de drept penal. In acest act normativ se stabilește că atitudinea negativă a autorului faptei față de conduita sa și de rezultatul acesteia poate lua forma intenției sau a culpei.Intenția este considerată directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și îl urmărește. Atunci când acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmărește, dar îl acceptă, ne aflăm în fața intenției indirecte.Culpa intervine atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl urmărește, sperând în mod ușuratic că el nu se va produce (imprudența) sau atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia și putea să-l prevadă (neglijența).

Intenția este forma cea mai gravă a vinovăției și, deseori faptele ilicite sunt intenționate numai atunci când se dovedește intenția autorului lor. Culpa, ca ipostază mai puțin gravă a vinovăției, determină, de cele mai multe ori, o formă mai ușoară a răspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul.

In ramura civilă, intenția rea poartă numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub denumirea de greșeală, imprudență, nepricepere sau neatenție, în mod tradițional acoperind și forma intenției din ramura penală.

In situația în care sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiții, se poate aplica sancțiunea. Trebuie subliniat faptul că aplicarea sancțiunii juridice, indiferent de ramura juridică sau de tipul sancțiunii, nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei, ci numai în cadrul și ca o consecință a acesteia.

Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancționat

dacă se va putea stabili existența vreuneia din cauzele care exclud existența răspunderii

juridice. Unele din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite

(minoritatea, iresponsabilitatea, beția involuntara) sau voința acestuia (eroarea de fapt, constrângerea fizica sau moravurile), altele justifică fapta (starea de necesitate, legitima apărare), în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă și rezultatul vătămător (cazul fortuit).

Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția totală involuntară, minoritatea și eroarea de fapt.

In materia civilă, în dreptul muncii sau în dreptul administrativ mai sunt considerate cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terț sau fapta victimei, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competentă (ordinului de serviciu).

Minorul sub 14 ani nu poate răspunde juridic. Minorul peste 14 ani răspunde din

punct de vedere civil, alături de reprezentantul său legal, părinte sau tutore, în cazul răspunderii delictuale, nu însă și în cazul răspunderii contractuale19. In materia dreptului muncii, minorul poate răspunde de la vârsta de 15 ani, când poate deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul răspunde daca a împlinit vârsta de 16 ani, iar dacă are peste 14 ani, răspunde numai dacă i s-a dovedit discernământul. Motivația pentru care legea apără de răspundere juridică persoanele minore este că aceste persoane nu au dezvoltat discernământul necesar.

Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice și nu răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din același motiv, al lipsei discernământului necesar. Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea persoanei de a-și da seama de semnificația faptei sale sau de a-și dirija voința.

Beția involuntara intervine în situația în care discernământul autorului faptei este afectat de ingerarea sau inhalarea unei substanțe alcoolice, halucinogene etc., independent de voința lui.

Constrângerea fizică sau morală sunt cauze ce exonerează de răspundere juridică atunci când, fiind exercitată asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu le-a putut înlătura.

Legitima apărare înlătură răspunderea penală sau contravențională atunci când se stabilește că autorul a săvârșit fapta ilicită ca răspuns la un atac material, direct imediat și injust îndreptat împotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima apărare, este obligatoriu ca atacul să provină de la o persoana fizica responsabilă. In caz contrar, s-ar putea invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima apărare, înlăturând caracterul ilicit al faptei, înlătură și răspunderea de natură civilă.

Starea de necesitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este amenințat el, o altă persoană, sau bunurile acestora, de un pericol grav și iminent, care nu poate fi înlăturat altfel. Aflat în starea de necesitate, făptuitorul își dă seama de rezultatul faptei sale ilicite, dar îl accepta, în dorința de a salva o valoare mai importantă decât cea a prejudiciului cauzat. Starea de necesitate produce efecte atât în ramura penală, cât și în ramura civilă.

Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanță care, alăturându-se actului făptuitorului, determină caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vătămător. Este cazul tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat din timpul războiului, obuz care explodează, rănind o altă persoană sau distrugând un bun material.

Este, de asemenea, cazul persoanei care administrează alteia o substanță toxică dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui medicament. In asemenea cazuri, deși vătămarea produsă se înscrie printre urmările acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, totuși, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind străin de conștiința lui și datorat unei împrejurări imprevizibile. In ambele cazuri este vorba de o cauză străină, neimputabilă, așa cum prevede și C.civ., art. 1082 și urm

Forța majoră a fost considerată, în dreptul civil român clasic, sinonimă cu cazul fortuit.

In prezent, se consideră că forța majoră reprezintă un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit, care exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului.

Distincția dintre cele două prezintă interes dacă avem în vedere că, în dreptul penal, doar cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei, iar, în latura civilă, răspunderea contractuală este înlăturată, în funcție de contract, fie doar de forța majoră, fie atât de forța majoră cât și de cazul fortuit.

Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaște existenta unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Așa cum arata prof. C. Bulai, „nu există eroare în caz de îndoială (dubiu).

Nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijența profesională care a dus la greșeala de calcul sau la aplicarea greșită a unui procedeu științific în exercitarea unei profesii sau meserii (inginer, farmacist, medic chirurg etc.) fiindcă în astfel de cazuri există obligația legală pentru cei în cauză de a cunoaște realitatea”.

Eroarea de drept constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei norme de drept. Daca această eroare poartă asupra unei norme de drept penal, ea nu înlătură caracterul penal al faptei.

Alături de aceste cauze care exclud existența răspunderii juridice, mai pot interveni si alte circumstanțe care deși nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv al răspunderii juridice, totuși împiedică pronunțarea unei hotărâri judecătorești în sensul afirmării vinovăției făptuitorului.

Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal, sau de altă natură, prescripția răspunderii sau a dreptului la acțiune, împăcarea părților sau retragerea acțiunii/plângerii pot împiedica tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite, datorită trecerii unei perioade de timp prea îndelungate de la data încălcării normei juridice – în cazul prescripției răspunderii sau a dreptului la acțiune – ori datorită relațiilor dintre făptuitor și persoana prejudiciată, în celelalte cazuri.

1.3 Formele răspunderii juridice

Rămânând la delimitarea clasică a formelor răspunderii juridice în funcție de natura normei încălcate, vom trece în revista câteva din cele mai des întâlnite forme de răspundere în dreptul românesc, pentru ca proaspătul student să se poată familiariza cu aceste noțiuni de bază.

Răspunderea civilă

Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanță deoarece constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură.

Ca urmare a acestui fapt, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează pe baza celorlalte norme de drept, teoria răspunderii în general fiind elaborată, fundamentată și explicată pe baza răspunderii civile.

Importanța teoretică și practică a răspunderii civile constă și în gradul mare de generalitate a principiilor și normelor sale. Astfel, pe baza art. 998-1003 C. civ., care consacră principii largi și cuprinzătoare, orice activitate prejudiciabilă intră sub incidența acestora și, în orice situație în care lipsește o reglementare expresă specială se va recurge la aceste texte.

Răspunderea civilă de drept comun este cea delictuală, răspunderea contractuală având caracter excepțional, deoarece se pleacă de la premisa că ori de câte ori se cauzează un prejudiciu, iar la baza acestuia nu se află o convenție, suntem în prezența răspunderii delictuale. Răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.

Răspunderea pentru fapta proprie. Din dispozițiile art. 998 –999 C. civ. rezultă că răspunderea delictuală pentru fapta proprie presupune existența a trei elemente obiective, prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul, și existența unui element subiectiv, culpa celui care a cauzat prejudiciul.

Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor. Dispoziția art. 1000, alin. 3, C. civ., conform căreia „comitenții” sunt responsabili „de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”, privește cea mai frecventă formă a răspunderii pentru fapta altuia.

În condițiile economice și sociale din societatea românească, raporturile de prepușenie s-au amplificat și diversificat (ca de altfel în general în societățile contemporane), ceea ce a solicitat și solicită instanțele noastre judecătorești cu rezolvarea a numeroase cauze de răspundere a comitenților și a prepușilor. S-a format astfel o bogată practică judiciară, care pe lângă soluțiile tradiționale cuprinde și multe soluții noi, precum și o vastă și contributivă literatură de specialitate.

Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor necesită îndeplinirea: pe de o parte, a cerințelor generale ale răspunderii, a faptei ilicite a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a culpei prepusului; pe de altă parte, a cerințelor speciale ale acestei răspunderi, adică existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în funcția sau funcțiile ce i s-au încredințat.

Cerințele speciale ale acestei răspunderi au fost îndeaproape precizate în practica judiciară și în literatura de specialitate.

Cu privire la cerința raportului de prepușenie: s-au definit calitățile de comitent și prepus; din dispoziția art. 1000, alin. 3, C. civ. Rezultă implicit că este comitent persoana care primește funcțiile ce i s-au încredințat.

Cu privire la cerința expres prevăzută de lege, ca prepusul să fi săvârșit fapta ilicită „în funcțiile încredințate” (art. 1000, alin. 3, C. civ.), atât în practica judiciară cât și în literatura de specialitate s-au exprimat două interpretări principale, și anume: o interpretare extensivă, mai cuprinzătoare decât formula legii „în funcțiile încredințate”, interpretare dominantă timp îndelungat, conform căreia, în vederea ocrotirii cât mai eficiente a victimelor, fapta prepusului trebuie să aibă o conexiune, o legătură cu funcțiile care i-au fost încredințate, însă că: „răspunderea comitentului este angajată când prepusul a lucrat pentru comitent în marginile scopului în vederea împlinirii căruia i-au fost conferite funcțiile, chiar fără a avea instrucțiunile comitentului, sau chiar împotriva acestor instrucțiuni, ori călcând prohibiția expresă a comitentului”; sau, într-o altă formulare: „dacă prepusul săvârșește fapta în cadrul atribuțiilor de serviciu, chiar dacă îndeplinește aceste atribuții în afara orelor legale de muncă, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru acea muncă, cu nepricepere, în mod necorespunzător, neglijent sau imprudent”; și o interpretare restrictivă, îndreptată „ spre o restrângere a răspunderii comitentului numai la faptele ce au o legătură directă – și nu ocazională, întâmplătoare – cu funcția încredințată”; sau, cum s-a mai spus „răspunderea comitentului nu poate avea loc dacă fapta ilicită și păgubitoare a prepusului, deși săvârșită în timpul exercitării funcției, nu se dovedește a fi aflat într-o corelație necesară cu acea funcție, și, totodată, nu a existat nici cel puțin aparența comiterii faptei în interesul comitentului”; aceasta este interpretarea la care s-a oprit, în ultimul timp, prin două decizii de vădită orientare, și suprema noastă instanță.

Fundamentarea răspunderii comitenților pentru faptelor prepușilor a evoluat în dreptul român, deopotrivă în practica judiciară și în literatura de specialitate, de la concepția subiectivă a întemeierii răspunderii pe elementul subiectiv al culpei comitentului, la concepția obiectivă, independentă de culpa acestuia, întemeiată pe ideea de garanție, adică pe obligația comitentului de a garanta repararea prejudiciului suferit de victimă prin fapta culpabilă a prepusului său.

Răspunderea penală

Răspunderea penală are ca temei săvârșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social și care este săvârșită cu vinovăție. Sancțiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea si se poate aplica doar persoanei fizice.

Răspunderea penală, fără îndoială, este un fenomen complex și procesul realizării sale în practică constă din câteva etape, după cum urmează: intentarea urmăririi penale; tragerea persoanei în calitate de inculpat; pronunțarea sentinței de condamnare cu indicarea pedepsei concrete ce urmează să fie aplicată infractorului; executarea pedepsei; și expirarea termenului antecedentului penal. În mod corespunzător și în concordanță cu schimbarea etapelor procesului de realizare a răspunderii penale se schimbă și organele de drept: de anchetă; de urmărire penală; de judecată; și instituțiile penitenciare. De asemenea, o dată cu parcurgerea succesivă a acestor etape evoluează și suferă schimbări și statutul juridic al persoanei: învinuit, inculpat, acuzat, judecat, condamnat, deținut.

Există două păreri larg răspândite cu privire la definirea răspunderii penale: unii savanți afirmă că aceasta reprezintă obligația unei persoane de a suporta o sancțiune penală datorită faptului că a săvârșit o infracțiune. Această definiție însă a fost supusă criticii deoarece se consideră că ea realizează o confuzie între răspundere și sancțiunea însăși, ignorând faptul că sancțiunea nu constituie decât instrumentul de realizare a răspunderii juridice. După alte opinii, răspunderea juridică trebuie privită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conținut îl formează obligația de a suporta o sancțiune juridică și dreptul de a aplica o sancțiune penală, drept ce aparține statului și care este exercitat prin organele sale specializate. Există însă rezerve și față de această. definiție: susținătorii ei au încercat să exprime o noțiune surprinzând în modul cel mai general și abstract substanța fenomenului în cauză și nu au trasat distincții între elementele de conținut ale raportului juridic și însăși norma juridică. În fine, există și alți autori care afirmă că răspunderea penală conferă conținut și finalitate raportului juridic penal, “determinând obiectiv și subiectiv, activ și pasiv, mecanismul incidenței sancțiunilor penale.

Răspunderea administrativă

Răspunderea administrației publice trebuie divizată, încă de la început, în două mari categorii: pe de o parte răspunderea sa pentru actele administrative pe care le edictează și, pe de altă parte, răspunderea pentru faptele sale ilicite. Dacă prima dintre ele a fost amplu analizată în doctrina noastră, problema fiind discutată practic în aproape orice lucrare de drept administrativ general, cea de a doua nu este cel mai adesea nici măcar amintită sau, în cel mai bun caz, este tratată expeditiv.

In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noțiunea de răspundere administrativă ca formă a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării unei norme de drept administrativ. Aceasta poate fi o răspundere contravenționala, materială sau disciplinară.

Abaterea administrativă este o faptă săvârșită cu vinovăție având un pericol social mai redus decât infracțiunea care atrage aplicarea unor sancțiuni administrative: represive-contravenționale și disciplinare sau o sancțiune reparatorie în cazul pagubelor pricinuite prin acte ilegale.

Răspunderea administrativă contravențională intervine doar în cazul săvârșirii unei contravenții, adică a unei fapte reglementate de lege ca și contravenție. Cele mai întâlnite sancțiuni contravenționale sunt amenzile contravenționale.

Alături de aceste doua forme de răspundere ce au ca obiect o sancțiune represivă, răspunderea administrativă mai cunoaște și o a treia formă – răspunderea materială, ce are ca obiect o sancțiune reparatorie – este vorba de răspunderea organelor administrației publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.

Răspunderea administrativ disciplinară reprezintă prima formă de răspundere specifică dreptului administrativ, ea intervenind pentru săvârșirea ilicitului administrativ propriu-zis, sub forma abaterii disciplinare.

Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe încălcarea unei obligații de drept administrativ, pe săvârșirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizații sau închiderea unei unități economice sunt sancțiuni administrativ-disciplinare atunci când nu însoțesc aplicarea unei sancțiuni contravenționale.

Multă vreme acest gen de răspundere a fost identificat cu cea specifică dreptului muncii, deoarece se asimila statutul oricărei persoane care desfășura o activitate socială, o muncă, celui al salariatului, ceea ce determina calificarea respectivei fapte ca o abatere disciplinară, care atrage după sine răspunderea disciplinară a salariatului.

Abaterile administrative în domeniul executării bugetului de stat reprezintă încălcări ale prevederilor actelor normative privind realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor bugetare, având un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea.

In dreptul muncii s-a fundamentat răspunderea disciplinară și răspunderea patrimonială (materială). Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariat săvârșește cu vinovăție o abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspundere de natură contractuală, bazată pe contractul de muncă. Sancțiunile disciplinare pot merge de la mustrare și avertismentul scris până la concediere. Răspunderea disciplinară își are izvorul prioritar, în normele Codului Muncii.

Răspunderea patrimonială, ca și cea disciplinară, își are izvorul tot în Codul Muncii. Aceasta constă în obligația salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Art.52 alin.(3) din Constituție dispune expressis verbis că “Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”.Constatăm că legea recunoaște o acțiune în regres a statului împotriva acelor magistrați care au acționat cu rea credință în exercitarea funcției lor.

Răspunderea patrimonială a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public. O asemenea formă de răspundere nu are încă o consacrare expresă, ea se deduce din principiile constituționale care ocârmuiesc în prezent societatea, spre exemplu principiul egalității tuturor în fața legii și a autorităților publice coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 alin.1 și 2); garantarea dreptului la viață, precum și la integritate fizică și psihică, prin art.22, drept care poate fi lezat prin limitele unui serviciu public.

Deși noțiunile depedeapsă și sancțiune sunt sinonime, totuși, în drept, sancțiunea apare ca o categorie generală, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancțiune tipică ramurii penale.

In funcție de norma juridica încălcată, sancțiunile vor fi de drept civil, precum despăgubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea situației anterioare,penală ( pedepse, măsuri de siguranță sau educative),adminis trativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplică sancțiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar în dreptul constituțional – suspendarea sau demiterea din funcție, spre exemplu.

Capitolul II Funcția publică și funcționarul public

2.1 Noțiunea și caracterele funcției publice

Organizarea administrației publice implică stabilirea unor funcții publice și pentru fiecare funcție, precizarea unor anumite puteri, atribuții de putere publică.

Funcția publică este definită ca situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Constatăm, din definițiile enunțate, că unul din elementele care dau identitate funcției publice este faptul că prin intermediul ei se exercită prerogative de putere publică. Legiuitorul nu se rezumă numai să precizeze acest lucru, ci și enumeră, în articolul 2(3), care sunt activitățile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, fiind vorba despre:

a)punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

b) elaborare proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentelor necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorității sau instituției publice;

d) consilierea, controlul și auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

f) colectarea creanțelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară sau străinătate, în limita competențelor stabilite d e conducătorii autorităților sau instituțiilor publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

Totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală constituie conform statutului, corpul funcționarilor publici, iar persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei își păstrează calitatea de funcționar public continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici.

Funcția publică se caracterizează prin mai multe trăsături specifice: este titulara unor atribuții determinate și specializate stabilite prin lege sau acte juridice unilaterale emise pe baza legii, are caracter de continuitate, fără limită de timp și fără intermitență, este creată în scopul realizării competenței autorităților publice și serviciilor publice, în general și ale administrației publice în special, titularul este o persoană fizică legal învestită în funcție care realizează atribuțiile funcției în limitele stabilite de legiuitor.

2.2 Noțiunea și trăsăturile funcționarului public

Statutul funcționarilor publici în prezent în vigoare a fost adoptat prin Legea nr. 188 din 8 decembrie 19991. Această lege a suferit ulterior numeroase modificări și completări, cele mai de substanță fiind cele prevăzute în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, lege care a și dispus republicarea Legii nr. 188/1999, dându-se textelor o nouă numerotare. În anul 2006, prin Legea nr. 251/20063, în temeiul art. III din acest act normativ, s-a dispus o nouă republicare a Legii nr. 188/1999, care a avut loc în anul 2007 (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Ultima modificare apare în Monitorul Oficial nr. 471 din 8 iulie 2010 a fost publicata Legea nr. 140/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Funcționarul public este definit în art. 2 alin. (2) din Statut ca fiind „persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică”.

Titularul unei funcții publice este funcționarul public.

Importanța funcționarului public pentru statul de drpet care se ediifică acum în România rezultă și din faptul că, în calitate de instrument prin care administrația își realizează atribuțiile, prerogativele de putere publică, funcționarul public este și cel care, după aderarea României la Uniunea Europeană, va contribui esenția la transpunerea în practică a valorilor Uniunii Europene, la garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, între care se regăsesc și dreptul la o bună administrare și dreptul la o bună guvernare.

Funcționarul public reprezintă persoana legal învestită prin numire într-o funcție publică din structura unui serviciu public administrativ, în scopul îndeplinirii competenței acestuia.

Clasificarea funcționarilor publici

1) Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil identificăm funcționari statutari, care sunt de două categorii: funcționari supuși statutului general; funcționari supuși unor statute speciale.

2) Din punctul de vedere al rigurozității disciplinei, pot fi identificate trei categorii: funcționari publici civili; funcționari publici militari;

3) Din punctul de vedere al felului activitãții proprii în competența funcției respective, pot fi identificate: funcții publice generale; funcții publice specifice.

Funcțiile publice generale reprezintă anasamblul atribuțiilor șir esponsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilro publice, în vederea realizării competențelor lor generale.

Funcțiile publice specifice reprezintă anasamblul atribuțiilor șir esponsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, stabilite în vederea realizării competențelor lor specifice sau care necesită competențe și responsabilități specifice.

4) Un alt criteriu îl reprezintã natura autoritãții publice din care face parte funcția publicã exercitatã de titular, rezultând: funcționari publici care fac parte din structura unor autoritãți de naturã statalã; funcționari publici din structura autorităților autonome locale, funcționari publici care fac parte din structura unor autoritãți administrative autonome.

5) În funcție de nivelul studiilor, identificăm: funcționari publici din clasa I – studii superioare universitare de licență de lungă durată, absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă.

Sunt funcțioanri publici din clasa I

– funcționari publici din clasa a II-a – studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

– funcționari publici din clasa a III-a – studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu diplomă.

Funcțioanrii publici numiți în clasele a II-a și a III-a nu pot ocupa decât funcții de execuție.6) 6) După nivelul atribuțiilor, identificăm: înalți funcționari publici; funcționari publici de conducere; funcționari publici de execuție.

2.3 Funcția publică europeană și funcționarul european

Regimul funcționarului european a împrumutat unele din dimensiunile regimurilor naționale ale funcției publice, peste care s-au suprapus elemente deduse din faptul că el își desfășoară activitatea într-un spațiu pe care doctrina comunitară îl denumește teritoriu comunitar.

Cele mai importante instituții europene sunt: Consiliul Europei, Parlamentul European, Comisia, Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță, Curtea de Conturi.

Acestor instituții principale li se adaugă alte organe, și anume: instituțiile Uniunii Monetare, Comitetele Consultative Economice și Sociale, Mediatorul, Banca Europeană de Investiții și Agenția de aprovizionare – EURATOM. Fiecare dintre aceste organisme are o politică proprie de personal, politică ce este însă grefată pe un statut comun tuturor funcționarilor publici europeni.

Acest Statut comun aplicabil tuturor funcționarilor publici europeni reprezintă reunirea într-un document intern al Comunităților a Regulamentului C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A., nr. 259/68 din 29 februarie 1968, publicat în J.O. L 56 din 4 martie 1968, împreună cu alte texte.

Intervenția acestei reglementări cu valoare de Statut a avut ca principal efect „plasarea funcției publice comunitare în categoria funcțiilor publice așa-zis închise”

Sistemul este asemănător funcției publice franceze sau germane, în care veritabilii funcționari sunt titulari ai posturilor lor și au vocație la carieră.

Noțiunea de funcționar al Comunității

Definirea noțiunii de funcționar al Comunității o regăsim în art. 1 din Statut, potrivit căreia este funcționar al Comunității, în sensul prezentului Statut, orice persoană care a fost numită, în condițiile prevăzute de acest Statut, într-o funcție permanentă dintr-una din instituțiile Comunității, printr-un act scris al autorității învestite cu puterea de numire de această instituție.

Prin această definiție se realizează distincția dintre funcționarii comunitari, pe de o parte, și alte categorii de agenți, pe de altă parte, eventual angajați în regim contractual. Această categorie de personal, angajați pe bază contractuală, în mod temporar, în general 5 ani reînnoibili, este reglementată de Regulamentul nr. 2615/1976.

Din definiția prezentată se desprinde concluzia că dobândirea statutului de funcționar comunitar este condiționată de existența unui act de numire emis de autoritatea competentă. Se constată astfel că funcționarii sunt recrutați printr-un act unilateral al autorității competente și se supun dreptului comunitar în exclusivitate.

Competența de numire a unui funcționar internațional nu poate rezulta decât dintr-un document internațional, care, prevăzând existența funcționarului, stabilește și autoritatea care va trebui să-l numească sau, respectiv, să-l aleagă.

Actul de numire va trebui să menționeze, potrivit art. 3 din Statut, și data de la care numirea produce efecte. Această dată nu poate fi în niciun caz anterioară celei a intrării în funcție a persoanei numite.

Reglementarea situației juridice a funcționarilor printr-un statut determină concluzia că ei sunt supuși unei situații legale și reglementare, ceea ce înseamnă că sunt supuși în mod integral dreptului comunitar cuprins în Statut. Articolul 1 din Statut asimilează și Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor și Mediatorul Uniunii, aplicându-le prevederile Statutului, cu excepția situațiilor în care există dispoziții contrare.

Pe lângă categoria funcționarilor comunitari, noțiunea de personal în dreptul comunitar cuprinde și categoria agenților, care pot fi angajați prin diferite tipuri de contracte și cărora le este aplicabil fie dreptul comunitar, fie dreptul național.

Categoria de personal a agenților include astfel ceea ce, generic, se desemnează cu sintagma de „contractuali” și care, la rândul lor, sunt de două categorii: contractuali de drept comunitar; și contractuali de drept privat local.

Alți autori evocă această categorie prin sintagma „agenți temporari”, admițând că „funcționarilor permanenți li se adaugă agenți temporari, care sunt adesea funcționari naționali, recrutați prin contract de muncă pe durată determinată”.

Contractualii de drept comunitar, la rândul lor, sunt de mai multe categorii:

– temporarii – cei care ocupă un post care se află cuprins în schema de personal, însă autoritatea bugetară a conferit un asemenea caracter postului respectiv. Tot temporari sunt și cei care ocupă în mod vremelnic un post care are caracter permanent, de regulă, în această situație aflându-se personalul de cercetare;

– auxiliarii – acele persoane angajate să îndeplinească sarcini precare prin natura lor sau prin absența titularului. Astfel de posturi, de regulă, nu sunt cuprinse în schemele de personal ale instituțiilor, cu excepția cazurilor de interimat;

– consilierii speciali – acele personalități care sunt angajate în instituțiile comunitare datorită cunoștințelor, renumelui, calificării profesionale excepționale recunoscute. Acestor categorii de persoane, deși sunt angajate pe bază de contract, le sunt aplicabile nu doar prevederile contractelor, ci și, într-o măsură destul de reprezentativă, unele dispoziții din Statutul funcționarilor.

Contractualii de drept privat local. Instituțiile pot să procedeze și la angajarea de agenți locali, pentru a duce la îndeplinire diferite sarcini materiale sau de serviciu din cele mai diverse. Actul juridic prin intermediul căruia sunt recrutați agenții locali este reprezentat de contractul de închiriere de servicii (sau contractul de prestări servicii), care este încheiat în conformitate cu prevederile legale din țara în care agentul local își duce la îndeplinire atribuțiile.

2.4 Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat – articolul 25 din statut.

La acest drept se referă Constituția în două texte, respectiv articolul 29 care reglementează libertatea gândirii, a opiniilor, și articolul 30 care declară caracterul inviolabil al libertății de exprimare a gândurilor, a opiniilor.

În afara serviciului, funcționarul public are îndatorirea să respecte o obligație de măsură, de rezervă, să-și impună un autocontrol în exprimarea opiniilor sale, astfel încât să nu pună în pericol imaginea proprie și a instituției în care lucrează. Legea interzice orice discriminare între funcționarii publici pe criterii etnice, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, sex, orientare sexuală și orice alt criteriu.

Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului și care îl vizează direct este garantat prin articolul 26 din statut.

Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici prin articolul 27 din statut.

Constituția îl consacră în articolul 40, care garantează tuturor cetățenilor dreptul de liberă asociere în partide politice, sindicate și alte forme de asociere.

Dreptul de asociere sindicală “este un drept fundamental, social politic, clasificat, de regulă, în categoria libertăților de opinie, alături de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc., cu care și prin care se explică în ce privește conținutul său”.

Dreptul pe care îl recunoaște articolul 27 din legea cadru a funcționarilor publici presupune pentru funcționarul public următoarele prerogative:

– dreptul de a se asocia liber în sindicate;

– dreptul de a adera la unele sindicate;

– dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora;

– dreptul de a se asocia în alt tip de organizații, cu caracter profesional, sau alte organizații care au ca scop protejarea intereselor profesionale. Legiuitorul este extrem de precis în ceea ce privește determinarea celorlalte tipuri de forme de asociere; pentru a elimina orice dubiu, el enumeră, cu caracter limitativ, care sunt celelalte forme de asociere, alături de sindicate, în care se pot asocia funcționarii publici.

Dreptul la grevă este garantat, în condițiile legii, prin articolul 28 din statut. În prezent greva rămâne interzisă funcționarilor publici în sens strict în Danemarca, Germania și Portugalia.

Dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații – articolul 29 din statut.

Din modul în care este redactat articolul 29 rezultă că legiuitorul a avut în vedere viziunea clasică, în care salariul reprezintă contraprestația unei munci. O asemenea concluzie se desprinde prin interpretarea literară, dar și logică a textului, respectiv “Pentru activitatea depusă, funcționarii publici au dreptul la salariu…”. Rezultă cel puțin câte concluzii:

– dreptul la salariu se naște din faptul că funcționarul public a prestat (a depus) o anumită activitate;

– salariul reprezintă contraprestația activității depusă de salariat;

– între salariu și activitatea depusă trebuie să existe o anumită echivalență, un echilibru.

Între retribuția cuvenită funcționarului public și cea cuvenită salariatului există atât elemente comune, dar și diferențe. Spre deosebire de situația salariatului, care își negociază împreună cu angajatorul salariul, în cazul funcționarului public salariul nu este negociat. El se stabilește ope legis, în mod general și impersonal prin lege.

Promovând soluția clasică a salariului-contrapartidă a muncii prestate, legiuitorul român a ignorat teza cu valoare axiomatică exprimată în doctrină și anume faptul că remunerația cuvenită funcționarului public are ca scop să-i permită acestuia să țină rangul social corespunzător funcției sale.

Potrivit textului de lege în discuție, structura salariului se compune din patru elemente, și anume: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul corespunzător treptei de salarizare și suplimentul gradului și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

Sistemul de salarizare a funcționarilor publici se stabilește prin lege, potrivit articolului 29 alin. (3), fiind vorba despre legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, lege care până în prezent nu a fost adoptată, ceea ce determină doctrina să aprecieze că în privința drepturilor de care beneficiază, funcționarii publici sunt net dezavantajați față de alte categorii de personal din sectorul public.

Dreptul la uniformă, legea prevăzând că funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului, o primesc gratuit – potrivit articolului 30.

Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână – potrivit articolului 32.

Potrivit articolului 41 alin (3) din Constituție, “durata normală a zilei de lucru este în medie, de cel mult 8 ore (subl. ns.).“

Interpretarea corectă presupune că nu se poate depăși media de 8 ore pe zi, ceea ce nu exclude posibilitatea ca durata zilei de lucru să poată fi sub această limită maximă.

Legea reglementează și regimul orelor lucrate peste program (în sens de program normal pentru oricare funcționar public, indiferent că face parte din categoria funcționarilor de conducere sau de execuție).

Numai funcționarii de execuție sunt îndrituiți la recuperarea timpului lucrat peste program sau la plata majorată, cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu acest spor de 100% este de maxim 360 de ore pe an.

Dreptul funcțioanrilor publici de a fi aleși sau numiți în funcții de demnitate publică, în condițiile legii, este recunoscut prin articolul 33.

Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii este recunoscut prin articolul 34.

Constituția califică regimul concediului de odihnă ca pe o măsură de protecție a muncii, alături de alte măsuri.

Concediului de odihnă îi sunt aferente două categorii de drepturi bănești, și anume: indemnizația de concediu; o primă al cărei cuantum este egal cu salariul de bază din luna anterioară și care se impozitează separat .

Prin instituirea lor se consacră o deosebire între regimul concediului de odihnă al funcționarilor publici și cel al concediului salariaților, în sensul acordării ex lege și a unei prime de concediu, pe lângă indemnizația cuvenită și salariaților. Într-adevăr, în cazul salariaților, prima de concediu se poate acorda numai dacă există o clauză expresă în acest sens în contractul colectiv sau în contractul individual de muncă.

Interdicția ca în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să fie modificate, în alte condiții decât din inițiativa funcționarului – articolul 35.

Textul instituie un principiu proteguitor pentru funcționarul public și anume interdicția ca în perioada în care se află în concediu de boală, de maternitate sau pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să se modifice altfel decât din inițiativa funcționarului public în cauză.

Dreptul funcționarilor publici la condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică este garantat – articolul 36.

Subliniem caracterul imperativ al textului, care impune autorităților publice să asigure funcționarilor publici condiții corespunzătoare de muncă.

Dreptul la asistență medicală, proteze și medicamente, în condițiile legii – articolul 37.

Dreptul la ocrotirea sănătății își află reglementarea în articolul 34 din Constituția României. El a fost receptat îndeosebi din Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, care, în articolul 12, prevede dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală, drept care presupune și obligația de a se asigura tuturor cetățenilor mijloacele necesare realizării acestui deziderat.

Dreptul la pensii și alte drepturi de asigurări sociale – articolul 38.

Este o teză cu valoare axiomatică aceea că funcționarii publici, la fel ca și salariații, beneficiază de două categorii de drepturi bănești:

– drepturi cuvenite pe perioada cât sunt în activitate (salariu, sporuri, diferite indemnizații);

– drepturi cuvenite la încetarea activității, în cazul funcționarului public la încetarea raportului de funcție publică.

În această ultimă categorie se încadrează și dreptul la pensie. Doctrina occidentală definește pensia ca reprezentând un tip de remunerație cuvenit funcționarului public la încetarea exercitării funcției, ca urmare a retragerii sale din activitate.

Dincolo de pensia cuvenită ca urmare a activității prestate, legea reglementează, prin articolul 39, și pensia de urmaș, precum și un drept special al urmașilor de a primi, pe timp de 3 luni, echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcționarului public.

Dreptul de a se bucura de protecția legii – articolul 40.

Este un drept fundamental al funcționarilor publici, sancționat și de legislația penală prin încriminarea unor fapte ca reprezentând infracțiuni (exemplu infracțiunea de ultraj, de ofensă adusă autorității etc.).

Prin legea nr. 251/2006 au fost consacrate noi și speciale forme de protecție, care privesc funcționarii publici cu atribuții de control și inspecție, executare silită a creanțelor bugetare, precum și alte categorii de funcționari publici care desfășoară activități cu grad ridicat de risc profesional. Astfel de măsuri urmează a se stabili la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, sau de către autorități și instituții publice, cu avizul Agenției.

Dreptul funcționarului de a fi despăgubit în situația în care a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor – articolul 41.

Legea consacră o asemenea formă de răspundere patrimonială ca pe un “drept” cuvenit funcționarului public din rațiuni care țin de intenția de a conferi cât mai multă deschidere reglementării, o perspectivă cât mai generoasă și mai aptă de a determina calificarea legii de față ca o lege care să satisfacă coordonatele europene ale instituției funcționarului public.

Prin articolul 40 se consacră, în egală măsură, un drept al funcționarului public și o obligație a autorității sau instituției publice.

Dreptul se acordă în condițiile în care funcționarul public a suferit un prejudiciu material, din culpa autorității sau instituției. Se impune ca prejudiciul să fi fost produs în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

Îndatoririle funcționarilor publici

Funcționarii publici sunt datori să-și îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine și în mod conștiincios îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcționarilor publici – articolul 42.

Din interpretarea sistematică a multora din prevederile legii, inclusiv din interpretarea articolului 42, putem desprinde concluzia că, în mod implicit, sunt consacrate și anumite îndatoriri care privesc nu numai activitatea din timpul serviciului, ci și perioadele care exced acesteia. Spre pildă, în articolul 42 regăsim obligația funcționarului public de a se abține de la orice acțiune care ar aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcționarilor publici. Textul nu precizează expres, dar formularea exhaustivă “de la orice fapte…” atrage concluzia că nu are nici o relevanță felul faptelor, împrejurările în care ar fi săvârșite acestea, faptul că ele ar fi săvârșite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în afara acestora. Singurul lucru care are importanță este ca acea faptă să nu aducă prejudicii autorității sau instituției publice.

Prima dintre aceste îndatoriri prezintă un caracter complex, în sensul că ea este constituită din două tipuri de obligații:

– o obligație de a face, obligație in faciendo, care îi impune funcționarului public un anumit comportament profesional;

– o obligație de a nu face, care este o obligație in abstinendo, prin care funcționarul public este ținut să se abțină de la orice faptă care ar putea cauza un prejudiciu persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcționarilor publici.

Interdicția funcțioanrilor publici de a ocupa funcții de consudere în structurile sau organele de conducere ale partidelor politice sau organizațiilor cărora le este alicabil același regim juridic sau ale asociațiilor și fundațiilor care funcționează pe lîngă ele.

Este interzis să facă parte din partide politice sau organizații cărora le este alicabil același regim juridic sau din asociații și fundații care funcționează pe lîngă ele înalților funcționari publici și funcționarilor publici de conducere.

Toți funcționarii publici au obligația ca în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.

Și prin acest text se instituie o obligație de a nu face, o obligație in abstinendo, care vizează de această dată exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale funcționarilor publici.

Dreptul de a avea anumite afinități politice, de a împărtăși o anumită doctrină, de a crede în ea, este un drept inalienabil și imanent al omului, care nu poate fi interzis de nici o Constituție și de nici o lege.

Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate, potrivit articolului 44. Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de superiorii ierarhici, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. În asemenea cazuri, funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea ei, va trebui să o formuleze în scris. În această situație dispoziția va fi executată de cel care a primit-o, cu excepția cazului în care e vădit ilegală. El are obligația să o aducă la cunoștința superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția.

Legiuitorul reușește să consacre un regim juridic complet al datoriei de supunere, ale cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:

1) Îndatorirea de conformare vizează dispozițiile care sunt date de funcționarii cu funcții de conducere ierarhic superiori.

2) Obligația de conformare față de dispozițiile șefilor direcți nu mai subzistă în situația în care funcționarul public consideră că aceste dispoziții sunt ilegale. Legiuitorul recunoaște, deci, funcționarului public două prerogative, una implicită și cealaltă expresă. Prerogativa implicită este aceea că funcționarul public face o evaluare a dispoziției pe care a primit-o, în scopul de a determina dacă are sau nu un caracter legal, ceea ce atrage obligația – dacă este legală – de a o pune în executare.

3) Refuzul de a executa o dispoziție pe care o apreciază ca fiind ilegală este condiționat de obligația de a-l motiva în scris și bineînțeles de a comunica acest refuz motivat autorului dispoziției ilegale.

4) În situația în care funcționarul public care a emis dispoziția insistă în îndeplinirea ei, este obligat ca tot în scris să formuleze susținerea de a se executa dispoziția respectivă.

5) În situația în care șeful ierarhic a precizat în scris pretenția de a se îndeplini dispoziția contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obligația să o execute fără ca legiuitorul să-i mai recunoască vreo posibilitate de a se opune executării.

6) Se instituie obligația funcționarului de a informa pe șeful ierarhic al celui de la care emană dispoziția ilegală.

Funcționarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat și secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu informațiile de care ia cunoștință în timpul serviciului, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, potrivit articolului 45.

Este analizată și sub titulatura de “discreție profesională”, care are un caracter exhaustiv și include, în opinia noastră, atât obligația de păstrare a secretului de stat și de serviciu, prevăzută de articolul 44, cât și obligația de confidențialitate, reglementată de articolul 45.

Sintagma secret de serviciu evocă actele și faptele prevăzute expres de o normă generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancțiuni penale sau disciplinare.

Legea actuală uzitează cu două concepte și implicit cu două categorii de secrete și anume secretul de stat și secretul de serviciu.

Obligația de a păstra informațiile care reprezintă unul din cele două tipuri de secrete urmează a se respecta în condițiile legii. Este vorba despre legea privind secretul de stat.

Totodată, funcționarii publici trebuie să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției.

Îndatorirea de confidențialitate presupune interdicția de a face publice informații de care funcționarul public ia cunoștință în exercițiul funcției sale.

Constatăm că în cazul funcționarului public, îndatorirea de confidențialitate constituie o îndatorire ex lege, în timp ce, în cazul salariatului, poate rezulta, de regulă, dintr-o clauză contractuală.

Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje. La numirea, precum și la eliberarea din funcție, funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice, declarația de avere, obligația fiind isntituită prin articolul 46.

Această declarație se actualizează anual. Ea este analizată, de regulă, sub denumirea de obligație de dezinteresare și face parte din categoria îndatoririlor care vizează, în egală măsură, atât viața profesională, cât și viața privată a funcționarului public.

Funcționarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de superiorii ierarhici în termenele stabilite, în conformitate cu articolul 47. Totodată, le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor sau să discute direct cu petenții, cu excepția celor cărora le sunt stabilite astfel de atribuții, precum și să intervină pentru soluționarea lor.

Primul alineat impune funcționarilor publici obligația de a rezolva lucrările repartizate de superiorii ierarhici în termenele stabilite. Din modul în care este formulat textul ar trebui să tragem concluzia că funcționarului public îi incumbă numai obligația de a rezolva sarcinile de serviciu repartizate de șefii ierarhici, și, pe cale de consecință, dreptul de a refuza rezolvarea tuturor celorlalte lucrări care nu provin de la conducătorul compartimentului. O asemenea concluzie, în opinia noastră, nu poate fi acceptată atât din considerațiuni teoretice, cât și practice.

C.Perfecționarea pregătirii profesionale

Reglementarea perfecționarii profesionale în Statut a cunoscut mai multe faze. Mai întâi, a fost reglementată exclusiv ca o îndatorire, soluție pe care noi am criticat-o, propunând ca legiuitorul să-i confere statut și de drept, nu numai de îndatorire, pentru că zadarnic consacri obligația funcționarului de a se perfecționa, dacă nu îi recunoști și dreptul de a face acest lucru, și, corelativ, obligația instituției de a garanta acest drept.

Din analiza modului în care este reglementată de lege îndatorirea de perfecționare a pregătirii profesionale, poate fi identificat regimul său juridic și anume:

a) această îndatorire revine tuturor funcționarilor publici, fără distincție între funcționarii de conducere și cei de execuție, dar ea are și statut de drept;

b) se instituie obligația autorității sau instituției publice ca să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecționare profesională organizate la inițiativa sua în interesul autorității sau instituției publice.

c) se recunoaște dreptul funcționarului de a beneficia de salariu pe perioada în care urmează forme de perfecționare profesională organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice sau la inițiativa funcționarului, cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice.

d) Sunt stabilite pentru funcționarul public în cauză atât drepturi cât și obligații speciale.

În situația în care funcționarul public nu-și respectă obligația, el va fi ținut să despăgubească autoritatea sau instituția publică. Astfel, dacă încetează raportul de serviciu din anumite cazuri, altele decât cele care nu pot fi imputabile funcționarului, acesta are obligația să restituie contravaloarea cheltuielilor de perfecționare făcute de autoritatea sau instituția publică.

Funcționarul public care urmează forme de perfecționare cu durata mai mare de 90 de zile într-un an calendaristic, este obligat să se angajeze în scris că va lucra între 2 și 5 ani, dacă cursurile sunt finanțate de la bugetul de stat.

Capitolul III Răspunderea funcționarilor publici

În sfera cercetării fenomenului răspunderii sociale respectiv al celei juridice au fost dezvoltate numeroase cercetări științifice dar din păcate nu atât de numeroase au fost și reglementările juridice în materie .

În prezent pentru răspunderea juridică a funcționarilor publici, sediul materiei îl reprezintă Capitolul VIII din Statutul funcționarilor publici.

Specificul răspunderii juridice a funcționarilor publici este dat de circumstanțierea locului, timpului și modului de săvârșire a faptului ilicit, dar si de calificarea subiectului-activ din punctul de vedere al săvârșirii faptei și pasiv din punctul de vedere al răspunderii juridice-căruia i se cere să aibă calitatea de funcționar public. Astfel, vor fi considerate fapte care atrag răspunderea juridică a funcționarilor publici doar acele fapte ilicite care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

sunt fapte care intră în sfera ilicitului: disciplinar, contravențional, penal sau civil, fiind prevăzute în legislația specifică;

sunt săvârșite cu vinovăție (intenție sau culpă);

sunt generatoare de prejudiciu;

între săvârșirea faptului și producerea prejudiciului există o legătură de cauzalitate

subiectul activ al faptului ilicit, subiect pasiv al răspunderii juridice, trebuie să aibă calitatea de funcționar public,

faptul ilicit, izvor al răspunderii juridice, este săvârșit în timpul serviciului sau în legătură cu activitățile de serviciu.

În perioada interbelică se făcea distincție în literatura de specialitate între greșelile de serviciu – care deși erau fapte realizate cu intenția de a îndeplini sarcinile de serviciu produc un prejudiciu particularului, de exemplu rătăcirea unei petiții sau îndreptarea ei spre o instituție sau autoritate necompetentă, și greșeli personale de serviciu – care sunt săvârșite cu intenția evidentă de a produce un prejudiciu, de a nu își îndeplini atribuțiile de serviciu în condiții normale, de exemplu reținerea nejustificată sau chiar distrugerea unei cereri depuse de petiționar cu intenția ca aceasta să nu fie rezolvată.

Art. 75 din statut prevede ca încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională civilă sau penală, după caz. Rezulta astfel ca principalele forme de manifestare a răspunderii juridice a funcționarilor publici sunt:

răspunderea disciplinară;

răspunderea contravențională;

răspunderea penală;

răspunderea civilă.

Având în vedere ramura de drept în care pot fi încadrate normele juridice prin încălcarea cărora se angajează răspunderea juridică, diferentiate prin natura juridică diferită a valorii ocrotite, putem clasifica răspunderea juridică drept:

a) raspundere juridică de drept public: disciplinară; contravențională; penală.

b) raspundere juridică de drept privat: civilă.

3.1 Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici

Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea acestora.

Răspunderea disciplinară trebuie să rezulte din lege, care trebuie să definească și latura obiectivă adică acțiunile și inacțiunile și eventual împrejurările de timp și spațiu în care acestea trebuie să se producă pentru a fi calificate drept abateri disciplinare.

În doctrină au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public; intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public; subiectul activ este un funcționar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituția publică la care acesta este încadrat; procedura de constatare, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale; abaterile și sancțiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale.

Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; neglijență repetată in rezolvarea lucrărilor; absente nemotivate de la serviciu; nerespectarea in mod repetat a programului de lucru; intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri in afara cadrului legal; nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter; manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea; desfășurarea, în timpul programului de lucru, a unor activități cu caracter politic; refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu; încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici; alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

Abaterea disciplinară a fost definită ca reprezentând fapta săvârșită cu vinovăție de cate funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publica sau în legătura cu acesta și care afectează statutul sau socio profesional și moral.

Într-o altă opinie, abaterea disciplinară a fost definită ca abaterea săvârșită, in general, de la îndatoririle de serviciu, din culpa funcționarului și care nu constituie o infracțiune, fiind sancționată, de regulă, de către organele administrative, iar nu de care instanțele judecătorești .

În orice caz, abaterea disciplinară este întotdeauna o faptă concretă, care trebuie analizată sub toate elementele care-i constituie conținutul: subiect, obiect, latură obiectivă, latură subiectivă, sancțiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine, cu rigoarea necesară, toate aceste elemente.

Faptul ca legiuitorul a optat pentru o enumerate exhaustive a abaterilor disciplinare demonstrează, potrivit doctrinei, preocuparea de a asigure stabilitatea in serviciu a functionarului public.

Sunt indicate astfel de legiuitor, fapte care privesc nerespectarea programului de activitate, modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, comportamentul profesional al functionarului public precum si incălcarea anumitor obligații ale functionarilor publici, cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special .

În doctrină s-a susținut, pe de-o parte, ca aceasta enumerate limitativă reprezintă un pas înainte față de alte reglementări, dar pe de altă parte unele abateri disciplinare sunt definite sumar, iar altele ridică unele probleme, putând determina freautăți în înțelegerea și aplicarea concretă a sancțiunii.

Sancțiunile disciplinare sunt: mustrarea scrisă; diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni; suspendarea dreptului de avansare in gradele de salarizare sau, după caz, de promovare in functia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani; retrogradarea in treptele de salarizare sau retrogradarea in functia publica pe o perioadă de până la un an; destituirea din functia publica.

Din continutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sanctiunile disciplinare aplicabile functionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege; nu sunt stabilite pentru fiecare abatere disciplinara, aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autoritații competente cu sancționarea; sunt instituite intr-un sistem ierarhic, ce are insa un caracter relativ, putând fi aplicată o sanctiune mai grave, chiar dacă, in prealabil, nu fusese aplicată alta mai ușoară; au caracter personal, aplicându-se funcționarului public vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare .

Unii autori au delimitat aceste sanctiuni disciplinare după cum se regăsesc și in sfera dreptului muncii în: sancțiuni comune si sancliuni specifice.

La individualizarea sanctiunii disciplinare se va tine seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, imprejurările in care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcționarului public, precum fi de existenta in antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în conditiile legii.

Legea prevede astfel principiul individualizării sancțiunii disciplinare, principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcționarului public.

Cu alte cuvinte, aplicarea sancțiunii disciplinare de către autoritatea competenta trebuie sa se bazeze pe o apreciere obiectiva, realistă, care să asigure tot rolul preventiv-educativ al sancțiunii, cât și pe cel reparator .

Potrivit unor modificări ulterioare aduse legii, sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mat târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare. Se introduce astfel un termen de prescripție a aplicării sancțiunii, de maxim 2 ani.

Legea stabilește o procedură diferită de sancționări în funcție de gravitatea abaterii disciplinare săvârșite.

Mustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenta legală de numire in functia publică.

Celelalte sanctiuni disciplinare se specifică de persoana care are competenta legală de numire in functia publică, la propunerea comisiei de disciplină.

Sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea functionarului public. Audierea functionarului public trebuie consemnată in scris, sub sanctiunea nulitătii. Refuzul functionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaratie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal.

Prin aceste ultime dispoziții se consacră regula cercetării prealabile, foarte important fiind modul în care se face audierea, aceasta trebuind să fie făcută în scris sub sancțiunea nulității, fiind transpuse astfel in practică principiile constituționale privind dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție.

Pe perioada cercetării administrative, în situația in care funcționarul public care a săvârșit o abatere disciplinară poate influenta cercetarea administrativă, conducătorul autorității sau instituției publice are obligația de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influența cercetarea sau, după caz, de a dispune mutarea temporară a funcționarului public in cadrul altui compartiment sau altor structuri a autorității ori instituției publice.

Într-un articol distinct, Statutul reglementează, în detaliu, procedura de constituire in cadrul autorităților sau al instituțiilor publice a comisiilor de disciplină.

Pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare, și propunerea sancțiunii disciplinare aplicabile funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice se constituie comisia de disciplină.

Acestea sunt structuri competente se cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare și să propună sancțiunea aplicabilă funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice respective. Modul de constituire, organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, precum și componența, atribuțiile, modul de sesizare fi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Fiind o propunere, comisia de disciplină va întocmi un act pregatitor, pe baza căruia, cel in drept, conducatorul compartimentului ori al serviciului public, după caz, va emite ordinul sau dispozitia (acte administrative de autoritate) de aplicare a sanctiunii disciplinare.

Comisia de disciplină pentru înaltii functionari publici este compusă din 5 înalți functionari publici, numiti prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului internelor si reformelor administrative.

Persoana competentă să aplice sanctiunea disciplinară nu poate aplica o sanctiune mai gravă decât cea propusă de comisia de disciplină, putând însă aplica o sancțiune mai ușoară, cu obligatia motivarii acesteia.

Potrivit legii, functionarul public nemultumit de sanctiunea aplicate se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau a dispozitiei de sanctionare.

Această prevedere a fost privită în doctrina consacrată functiei publice ca prezentând o semnificatie deosebită, deoarece tranșează, cu claritate, deosebirea de regim juridic dintre salariat și functionarul public, demonstrand apartenenta acestei institutii la ramura dreptului public .

Față de prevederile Statutului, in doctrină s-a apreciat ca, in absența altor dispozitii procedurale speciale, aceste litigii urmează să fie soluționate de către instanta judecatoreasca potrivit legii contenciosului administrativ. Există însă o derogare de la procedura comună, Statutul adăugând la soluțiile pe care le poate pronunta instanta de judecata și pe aceea a modificării ordinului sau dispozitiei de sanctionare.

Dacă sanctiunea aplicată este legală sub aspect procedural si, in caz contrar, se va dispune anularea actului de sanctionare, find inutil controlul de fond.

Controlul de fond are ca obiect verificarea existentei faptei imputabile functionarului public, care poate fi făcută pe baza documentelor care au star la baza emiterii actului de sanctionare, a vinovătiei acestuia, a consecintelor faptei savârsite și a legăturii de cauzalitate dintre fapta comisă și consecintele produse. In urma controlului de fond se va aprecia dacă sunt indeplinite conditiile aplicării sancțiunii disciplinare și dacă individualizarea sancțiunii s-a făcut in mod corect. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, se va dispune anularea actului de sanctionare.

Instanța de contencios poate dispune, la cererea părților din proces, modificarea actului de sancționare, în sensul aplicării unei sancțiuni disciplinare, proportionale cu gravitatea faptei comisă de functionarul public.

Sanctiunile disciplinare se radiază după cum urmează: in termen de 6 luni de la aplicare, mustrarea scrisă; in termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, celelalte sancțiuni disciplinare cu excepția destituirii din funcția publică; în termen de 7 ani de la aplicare, destituirea din funcția publică. În primele două cazuri, radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice.

Radierea de drept a sancțiunilor disciplinare reprezintă un principiu al regimului juridic aplicabil răspunderii disciplinare a funcționarilor publici.

Un element de noutate recent introdus in Legea privind Statutul functionarilor publici îl reprezintă cazierul administrativ eliberat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, conform bazei de date pe care o administrează, pentru evidențierea situației disciplinare a funcționarului public.

Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancțiunile disciplinare aplicate funcționarului public fi care nu au fost radiate in condițiile legii.

Cazierul administrativ este necesar în următoarele cazuri:

a) desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcționarilor publici;

b) desemnarea unui funcționar public în calitate de președinte și membru in comisia de disciplină;

c) desemnarea unui functionar public ca membru în comisia paritară;

d) ocuparea unei functii publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici sau categoriei funcționarilor publici de conducere;

e) în orice alte situații prevăzute de lege.

Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea:

a) funcționarului public interesat;

b) conducătorului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

c) președintelui comisiei de disciplină;

d) altor persoane prevăzute de lege.

3.2 Răspunderea contravențională a funcționarilor publici

Răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.

Referitor la această prevedere legală, în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravențională, având în vedere acele fapte ce constituie contravenții, în cadrul răspunderii administrative a funcționarilor publici, săvârșite în timpul și în legătură cu atribuțiile de serviciu, diferite de cele săvârșite în afara activității profesionale, asemeni oricărui cetățean, care implică o răspundere contravențională potrivit dreptului comun în materie.

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat.

Această dispoziție nu are în vedere termenul în care poate fi atacat procesul verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii și nici faptul că dispozițiilor din Statut le este aplicabil dreptul comun în materia răspunderii contravenționale.

Față de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativ – contravenționale prin care a fost stabilită competența judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția, de a soluționa plângerea contravenientului, Statutul prevede expres competenta judecătoriei în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat, de a soluționa plângerea acestuia, care poate sa nu fie cea de la locul săvârșirii contravenției.

Deoarece dreptul comun al contravențiilor stabilește și calea de atac a recursului la secția de contencios administrativ a tribunalului, vom interpreta ca acesta poate fi exercitat și de către funcționarii publici.

3.3 Răspunderea penală a funcționarilor publici

În ce privește răspunderea penală a funcționarului public, aceasta intervine pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupa.

Factorii care conduc la apariția necesității de protecție penală sunt reprezentați de faptele care pot constitui o infracțiune reglementată de legea penală :

1) infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție, infracțiunile de fals și infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul; (luarea și darea de mită – art. 254 și 255 C.pen, primirea de foloase necuvenite – art. 256 C.pen, traficul de influență și cumpărarea traficului de influență art. 257 C.pen )

Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, a introdus sancționarea unor fapte din sfera economică:

a) stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate a bunurilor aparținând statului în cadrul procedurilor de privatizare;

b) acordarea de credite sau de subvenții cu încălcarea legii;

c) utilizarea creditelor sau a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate;

d) influențarea operațiunilor economice ale unui agent economic de către cel ce are sarcina de a-l supraveghea, de a-l controla sau de a-l lichida

e) efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale;

f) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.

Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice în art. 28 face referire la sancțiunea impusă pentru fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului constituie infracțiunea de fals în declarații și se pedepsește potrivit Codului penal.

In cazul în care funcționarul public este trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la lit. h) se va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține.

Dacă instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv își va relua activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.

De la momentul începerii urmăririi penale, în situația în care funcționarul public poate influența cercetarea, persoana care are competența numirii în funcția publică are obligația să dispună mutarea temporară a funcționarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorității ori instituției publice.

Regimul răspunderii penale consacrat de dreptul comun, i se adaugă instituția suspendării funcționarului public care va fi dispusă de conducătorul autorității sau instituției publice, în mod obligatoriu, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Statut.

Noțiunea de funcționar public din dreptul penal are o sferă mai largă decât cea din dreptul administrativ. Acesta din urmă trebuie să fie învestit oficial cu îndeplinirea funcției (nu este indiferent modul de învestire) și trebuie să fie remunerat pentru munca depusă (nu este indiferent dacă este retribuit sau nu).

Așadar, legea privind statutul funcționarului public restrânge sfera noțiunii de funcționar public, în sensul legii funcționarul public fiind persoana numită într-o funcție publică [art. 2 alin. (2)]. Potrivit art. 2 alin. (1), funcția publică reprezintă „ansamblul atribuțiilor și respon sabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.

Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa legii, putând fi completate printr-o hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului județean sau local.

Deosebit de importante sunt și prevederile art. 6 alin. (1) lit. b) și e), potrivit cărora personalul salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului, precum și persoanele numite sau alese în funcții de demnitate publică nu intră sub incidența dispozițiilor prezentei legi. Așadar, nu sunt funcționari publici din punct de vedere administrativ, idee de neconceput în raport cu scopul legislației penale și interesul societății, în general. Tot astfel, în conformitate cu art. 6 alin. (1) lit. a, personalul contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care efectuează activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere, reparații și deservire, pază, precum și alte categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică nu au calitatea de funcționar public, ci li se aplică legislația muncii.

Sub aspect penal, ambele categorii de persoane sus-menționate au calitatea de funcționar și vor răspunde ca atare pentru faptele care presupun această calitate a subiectului activ.

În dreptul muncii, în locul noțiunii de „funcționar” se folosește noțiunea de „salariat” sau „angajat”, aceasta referindu-se numai la persoanele care îndeplinesc o activitate în baza unui contract individual de muncă legal încheiat, indiferent dacă angajatorul (patronul) este o persoană fizică sau juridică. În această categorie intră atât salariatul care execută o însărcinare în serviciul unei persoane juridice cu caracter patrimonial (societăți comerciale, societăți sau asociații agricole, regii autonome de exploatare a cărbunelui, țițeiului, minereuri feroase și neferoase, cooperativele meșteșugărești sau de consum etc.), cât și în serviciul persoanelor juridice cu caracter nepatrimonial, cu scop nelucrativ (sindicate, uniuni de scriitori, artiști plastici, compozitori, organizații sportive, fundații etc.)

Noțiunea de salariat sau angajat este sinonimă cu cea de funcționar sub aspect penal, presupunând atât învestirea legală în funcție, cât și retribuția.

În practica judiciară s-a considerat că au calitatea de funcționari și pot fi subiecți activi ai infracțiunii de luare de mită contabilul-șef al unei întreprinderi de transport care a primit o sumă de bani pentru a angaja o persoană ca taxator de autobuz (deși contabilul nu semna actul de angajare, el îi examina pe candidați și întocmea un referat cu privire la rezultatul examinării); șeful serviciului personal al unei schele de produse petroliere, care a pretins și primit diverse sume de bani de la mai multe persoane pentru a le facilita angajarea (chiar dacă nu avea atribuții de angajare a personalului, aceasta efectuându-se de directorul unității și chiar dacă sumele respective le-a primit cu titlu de împrumut), deoarece, potrivit fișei postului, între obligațiile ce îi reveneau inculpatului în calitate de șef al serviciului personal era și aceea de a face parte din comisia de examinare a noilor angajați, de a propune organigrama schelei și încadrarea personalului; profesorul care, fiind membru al comisiei de bacalaureat, a primit sume de bani pentru a asigura reușita unui candidat la acest examen; ofițerul de poliție care a pretins și a primit sume de bani în scopul de a nu întocmi acte de cercetare în cazul unor infracțiuni de speculă; controlorul de bilete CFR care, în timpul exercitării funcției, a primit sume de bani de la mai mulți călători spre a nu încheia actele constatatoare ale contravențiilor săvârșite, locțiitorul șefului de unitate la o cooperativă meșteșugărească ce a cerut și primit pentru sine o sumă de bani spre a repara un frigider aflat în termen de garanție.

Calitatea cerută de textul încriminator există chiar și atunci când funcționarul are atribuții limitate în legătură cu îndeplinirea actului, cum ar fi atunci când are competența de a acorda avizul favorabil fără de care cererea de obținere a unei autorizații nu poate fi supusă aprobării sau când are competența de a efectua un act ce reprezintă o parte din actul final constând în dosarul de pensie. Dimpotrivă, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită, neavând calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 254 C.pen, angajatul muncitor electrician care primește foloase materiale pentru a nu-și îndeplini obligația generală prevăzută în contractul de muncă de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă.

3.4 Răspunderea civilă a funcționarilor publici

Potrivit Statutului, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:

a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează.;

b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Într-o formă sintetică, în doctrină s-a relevat că răspunderea patrimonială a funcționarilor publici intervine în cazul în care aceștia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii, fie autorității sau instituției publice din care fac parte, fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat.

În ce privește modul de reparare a pagubelor aduse autorității sau instituției publice, în primele două situații, aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar, în a treia situație, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, și irevocabile.

0 problemă care s-a ridicat în doctrină a fost aceea a persoanei îndreptățite să emită ordinul sau dispoziția de imputare, în cazurile în care cel care a produs pagubele în primele două situații este chiar conducătorul autorității sau instituției publice păgubite. Un posibil răspuns ar fi conducătorul serviciului ierarhic superior al autorității sau al instituției publice ierarhic superioare.

In cea de-a treia situație, răspunderea funcționarului public își are originea în art. 52 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

Împotriva ordinului sau a dispoziției de imputare, funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.

In doctrină s-a remarcat, pe deplin întemeiat, că legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcționarul se poate adresa instanței de contencios administrativ și nici dacă procedura prealabila pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. Din modalitatea de redactare s-ar părea că nu este necesară efectuarea procedurii prealabile .

Dreptul conducătorului autorității sau al instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei.

Funcționarii consulari, angajații consulari și membrii personalului de  serviciu nu sunt supuși jurisdicției penale, civile și administrative a statului de reședință pentru orice act îndeplinit în exercitarea atribuțiilor oficiale. Funcționarii consulari și angajații consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de reședință pentru actele  săvârșite în exercitarea funcțiilor consulare. Prin excepție, aceste  dispoziții nu se aplică în cazul acțiunii civile care rezultă din încheierea unui contract de către un funcționar consular sau angajat consular, pe care acesta l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului  trimițător sau când aceasta este intentată de un terț pentru o pagubă  rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reședință de un vehicul, o  navă sau o aeronavă. Șeful de oficiu consular nu este supus jurisdicției penale, civile și administrative a statului de reședință, cu excepția cazului în  care acțiunea civilă rezultă din încheierea unui contract pe care șeful de post consular nu l-a făcut în mod expres sau implicit în numele statului trimițător  sau când a fost intentată de un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un  accident cauzat în statul de reședință de un vehicul, o navă sau o aeronavă. Aceștia nu mai pot invoca imunitatea de jurisdicție față de o cerere reconvențională legată direct de cererea principală civilă sau administrativă introdusă de funcționarii consulari. O problemă controversată atât în doctrină, cât și în practica statelor o  constituie inviolabilitatea personală a funcționarului consular. Noțiunea de inviolabilitate are un dublu sens: în sens larg, pozitiv, prin inviolabilitate se înțelege obligația statului respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din partea oricui, în al doilea rând, în sens restrâns, negativ, statul în cauză trebuie să se abțină în a  supune persoana consulului unor măsuri restrictive de libertate.

3.5 Răspunderea funcționarilor publici în viziunea noilor coduri

Funcționar public, în sensul legii penale (art.  175), este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;  exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;  exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În concluzie, raportându-ne și la art. 267 alin. (1) din noul Cod penal și , respectiv,  la art. 175  din noul Cod penal , socotim că și pentru alte persoane cu atribuții de control este necesară condiția exercitării unei funcții publice de orice natură, mai corect spus decât ”funcționării într-o unitate publică ”.   Va fi sarcina jurisprudenței să cantoneze o explicație.
Potrivit art.  288 alin.  (3)  din Codul nou de procedură penală,  în cazul infracțiunilor săvârșite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce privește infracțiunile prevăzute la art. 413-417 din Codul penal.  Elementul de noutate constă în faptul că nu mai este necesară informarea comandantului.

O noutate constă în înlăturarea dispozițiilor alin.  ultim al fostului  art.  221, care prevedea sesizarea organul de urmărire penală în cazul producerii unei pagube unei unități publice.

O primă observație de discutat este aceea dacă nu cumva se suprapun organele inspecțiilor de stat , cu organele de control ale altor persoane juridice de drept public.

Fostul art.  214 din Codul de procedură penală anterior, departaja persoanele între ele, adăugând ”ale altor unități la care se referă art. 145 din Codul penal.  .  .   ”.

Organele de control și cele de conducere aveau obligații ”pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de cei aflați în subordine ori sub controlul lor”, în timp ce organele inspecțiilor de stat, alte organe de stat, precum și ale unităților la care se referă art. 145 din Codul penal, aveau obligații pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează potrivit legii.  Noua formulare, mai succintă poate crea probleme în practică.

Formularea art.  61 distinge deci între organe de conducere (propriu-zise) și organe ( cu atribuții strict) de control.

Organele de ordine publică și siguranță națională  pot fi privite ca fiind alți subiecți procesuali (art. 34) în calitate de organe speciale de constatare pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor (generale  prevăzute de legea lor de organizare și funcționare).  Codul nu ne lămurește când exercitarea propriilor atribuții se transformă în obligații penale.

Mai  amintim că  art. 291 face vorbire de sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere într-o unitate publică  și de alte persoane cu atribuții de control, care au luat cunoștință de săvârșirea în acea unitate a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, și care este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală și să ia măsuri să nu dispară urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă. Se ridică întrebarea dacă și pentru alte persoane cu atribuții de control este necesară condiția funcționării într-o unitate publică  .  Vorbind de ” acea unitate” s-ar putea crede la o interpretare de text că este vorba doar de o unitate  publică.  În acest fel s-ar restrânge sfera fostului art.  227 din Codul de procedură penală:

Referitor la sesizări făcute de persoane cu funcții de conducere și de alți funcționari , art. 227 din Codul penal anterior ( Art. 227 alin. 2 și denumirea marginală au fost modificate prin Legea nr. 281/2003.  ) se refera la orice persoană cu funcție de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal sau cu atribuții de control, care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală și să ia măsuri să nu dispară urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă.

Mai observăm că fostul  cod  penal  sancționa omisiunea sesizării organelor judiciare ca fiind fapta funcționarului public care, luând cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

Dacă fapta este săvârșită de către un funcționar public cu atribuții de conducere sau de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani ( Art. 263).

Omisiunea sesizării este sancționată în   art. 267 alin. (1) din noul Cod penal limitând obligația la funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. În alin. (2) se  incriminează omisiunea sesizării din culpă.

Conflictul de interese în forma penală

Prin proiectul de modificare a Codului penal se intenționează completarea secțiunii fapte de corupție cu un nou articole Art. 2531 – (1) Fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a produs, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul IV inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durată maximă.

Capitolul IV Cazuri de răspundere a funcționarilor publici în jurisprudență

4.1 Cazuri privind răspunderea disciplinară a funcționarilor publici

1. Funcționar public. Răspundere disciplinară. Mutarea temporară dintr-o funcție publică de conducere într-una de execuție pe durata cercetării disciplinare. Legalitate.

Legea nr. 188/1999, art. 77 alin. (7)

Este justificată aplicarea în cadrul procedurii atragerii răspunderii disciplinare a funcționarilor publici a măsurii prevăzute de art. 77 alin. (7) din Legea nr. 188/1999 republicată, constând în  mutarea temporară în cadrul altui compartiment al instituției publice, aplicată directorului executiv al instituției – în privința căruia se realiza cercetarea administrativă – întrucât s-a apreciat în mod rezonabil că din funcția respectivă, acesta ar fi putut influența desfășurarea cercetării referitoare la unele disfuncționalități în activitate, ce i se imputau. 

Faptul că după 2 zile de la data emiterii actului administrativ de mutare într-o funcție de execuție, directorul executiv a fost internat intr-un spital, nu atrage incidența art. 36 din Legea nr. 188/1999, potrivit căruia, raportul de serviciu nu poate fi modificat in perioada concediilor de boală, întrucât legalitatea unui act administrativ trebuie apreciată prin raportarea la situația de fapt si de drept existentă la momentul emiterii sau adoptării sale, iar nu in funcție de evenimente sau împrejurări ulterioare si imprevizibile.

I.C.C.J. , Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 1210  din 21 martie 2008

Notă: Instanța a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 188/1999, în forma republicată în M.Of. nr. 65 din 29/05/2007

            Prin cererea formulată la Curtea de Apel Constanța, reclamantul IB a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se anuleze decizia nr.274 din 20.06.2007 emisă de pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, precum și plata cheltuielilor de judecată.

            În motivarea contestației, acesta a arătat că până la data de 25.06.2007 a deținut funcția publică de director executiv al Casei Județene de Pensii Constanța. Prin decizia atacată a fost mutat temporar, pe perioada cercetării administrative, pe funcția publică de execuție de consilier clasa I, gradul profesional superior, treapta de salarizare I, la Direcția Economică și Evidență Contribuabili – Serviciul evidență contribuabili. Această măsură, în opinia reclamantului, reprezintă o modificare nejustificată a raportului de serviciu în condițiile în care, din cuprinsul deciziei nu rezultă că mutarea s-a făcut în interesul instituției publice pe care a condus-o, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr.188/1999. Ulterior, a invocat ca motiv de nulitate a deciziei, emiterea acesteia în perioada în care se afla internat în spital.

            Prin sentința civilă nr.750 din 8.11.2007, Curtea de Apel Constanța – Secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de către reclamantul IB, a anulat decizia nr.274/2007 emisă de pârâtă și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 8 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

            Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că decizia nr.274/2007 emisă de pârâtă a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.36 și art.77 alin.7 din Legea nr.188/1999. S-a arătat că la data de 22.06.2007 contestatorul a fost internat în Spitalul Militar de Urgență Constanța, fiind externat la 26.06.2007 și în continuare s-a aflat în concediu de boală. În aceste condiții, a precizat totodată curtea de apel, decizia a cărei anulare s-a solicitat a fost comunicată Casei Județene de Pensii Constanța la data de 22.06.2007, ora 10,30 dată la care contestatorul se afla deja internat în spital, astfel că modificarea raportului de serviciu nu se putea face decât din inițiativa acestuia.

            Referitor la condițiile prevăzute de art.77 alin. (7) din Legea nr.188/1999, instanța de fond a reținut că acestea nu au fost întrunite întrucât, așa cum rezultă chiar din preambulul deciziei atacate, controlul de gestiune era deja finalizat, astfel că s-a apreciat greșit că  prin menținerea în funcție a reclamantului ca director executiv, acesta mai putea influența controlul inițiat de către pârâtă.

            Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, invocând motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

            Recurenta susține că instanța de fond a aplicat greșit legea, reținând eronat că dispozițiile art.77 alin.(7) din Legea nr.188/1999 s-ar aplica numai în condițiile art.91 din aceeași lege. În realitate, consideră recurenta, art.77 se găsește în capitolul VIII „Sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici”, pe când art.91 vizează „Modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al funcționarului public”.

            Într-o critică distinctă, recurenta combate analiza pe care curtea de apel a făcut-o cu referire la condițiile aplicării art.77 alin.(7) din lege. Arată că textul indicat impune mutarea temporară a funcționarului public atunci când prin natura funcției exercitate acesta ar putea influența cercetarea administrativă. Faptul că la data emiterii deciziei controlul de gestiune era finalizat este irelevant, câtă vreme cercetarea administrativă era în curs de desfășurare.

            Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

            A arătat că dispozițiile unui act normativ trebuie examinate sistemic iar nu trunchiat, concluzia sa fiind că și în cazul aplicării dispozițiilor art.77 alin.(7) din lege se produce o modificare a raporturilor de serviciu, modificare ce trebuie efectuată cu respectarea principiului stabilității funcționarului public, iar nu discreționar. Mai indică faptul că nu s-a probat de partea adversă că ar fi putut influența cursul cercetării administrative.

            Referitor la incidența art.36 din Legea nr.188/1999, intimatul susține că instanța de fond a reținut corect că măsura dispusă este nelegală, fiind comunicată la o dată la care el era internat în spital.

            În cadrul probei cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedură civilă, părțile au depus la dosarul cauzei acte aflate în dosarul comisiei de disciplină constituite în cadrul C.N.P.A.S. care cercetează aspectele sesizate de Președintele C.N.P.A.S. (nr.1 din 20.06.2007), precum și Decizia nr.575/ 19.12.2007 prin care Președintele C.N.P.A.S. l-a sancționat pe intimat cu retrogradarea în funcția publică de execuție de consilier, clasa I, gradul profesional superior, treapta de salarizare I, pe o perioadă de 1 an, cu menținerea drepturilor salariale, exclusiv indemnizația de conducere în procent de 50%.

            Recursul este fondat.

            Actul administrativ dedus controlului de legalitate de către intimatul-reclamant IB este Decizia nr.274 din 20.06.2007 emisă de Președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

            Prin această decizie intimatul-reclamant, care deținea funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de Pensii Constanța, a fost mutat temporar, pe perioada cercetării administrative, în conformitate cu prevederile art.77 alin.(7) din Legea nr.188/1999 republicată, în funcția publică de execuție de consilier, clasa I, gradul profesional superior, treapta de salarizare I, la Direcția Economică și Evidență Contribuabili – Serviciul evidență contribuabili, cu menținerea drepturilor salariale avute, mai puțin indemnizația de conducere în procent de 50%.

            Motivele de nelegalitate reținute de instanța de fond, astfel cum au fost expuse în cele ce preced, vizează, pe de o parte, încălcarea prevederilor art.36 din Legea nr.188/1999 și, pe de altă parte, greșita aplicare a dispozițiilor art.77 alin.(7) din aceeași lege, în condițiile în care controlul de gestiune era finalizat.

            Din această perspectivă, critica referitoare la corelația dintre art.77 alin.(7) și art.91 din Legea nr.188/1999 apare ca fiind nepertinentă, întrucât instanța de fond nu s-a raportat în cuprinsul argumentației soluției adoptate la acest din urmă text, care stabilește condițiile în care se poate dispune mutarea definitivă ori temporară a unui funcționar public în cadrul altui compartiment al autorității. Este adevărat că în cererea de chemare în judecată reclamantul invocase și încălcarea dispozițiilor art.91 alin.(3) din lege, dar instanța de fond nu a considerat necesar să se raporteze la acest text legal, în considerarea naturii speciale a mutării temporare la care se referă art.77 alin.(7) din Legea nr.188/1999 republicată, dispusă în cadrul procedurii de atragere a răspunderii disciplinare a funcționarilor publici.

            Cât privește incidența dispozițiilor art.36 din Legea nr.188/1999 republicată, Înalta Curte reține că potrivit acestui text raportul de serviciu nu poate fi modificat „în perioada concediilor de boală”.

            Necontestat, actul administrativ atacat a fost emis la data de 20.06.2007.

            Din biletul de internare nr.1591 întocmit de Spitalul Militar de Urgență Constanța rezultă că intimatul-reclamant a fost internat în această instituție spitalicească în perioada 22 – 26.06.2007 iar ulterior a beneficiat de concediu medical.

            Prin urmare nu se poate considera că raportul de serviciu a fost modificat „în perioada” în care intimatul-reclamant s-a aflat în incapacitate temporară de muncă din motive medicale, ci anterior acestui moment.

            Legalitatea unui act administrativ se apreciază prin raportare la situația de fapt și de drept existentă la momentul emiterii ori adoptării sale iar nu în funcție de evenimente ori împrejurări ulterioare și imprevizibile.

            Analiza pe care o face recurenta în cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, referitoare la condițiile aplicării art.77 alin.(7) din Legea privind Statutul funcționarilor publici, este corectă.

            Potrivit acestui text de lege:

            „Pe perioada cercetării administrative, în situația în care funcționarul public care a săvârșit o abatere disciplinară poate influența cercetarea administrativă, conducătorul autorității sau instituției publice are obligația de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influența cercetarea sau, după caz, de a dispune mutarea temporară a funcționarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri a autorității ori instituției publice”.

            Faptul că la data emiterii deciziei examinate era deja întocmit procesul-verbal de control înregistrat la Registratura Generală a Casei Județene de Pensii Constanța cu nr.4072/ 16.06.2007 este, într-adevăr, irelevant, câtă vreme cercetarea administrativă era în curs iar intimatul-reclamant îndeplinea funcția de director executiv al instituției publice, putându-se prezuma în mod rezonabil că „ar putea influența” această cercetare referitoare la unele disfuncționalități economico-financiare care i se imputau.

            Recursul a fost admis.

4.2 Cazuri privind răspunderea contravențională a funcționarilor publici

Amendă aplicată conducătorului autorității publice în temeiul art. 24 din legea nr. 554/2004.

Art. 24 din Legea nr. 554/2004 – privind contenciosul administrativ

În ipoteza neexecutării unei hotărâri definitive și irevocabile în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau, în lipsa termenului, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, poate fi aplicată persoanei obligate sau conducătorului autorității publice amenda de 20\% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, începând cu data sesizării instanței de judecată, realizată de către reclamant. De asemenea, pot fi acordate reclamantului și despăgubirile prevăzute de art. 24 alin. 2 teza finală din Legea nr. 554/2004,cu condiția dovedirii cuantumului acestora.

(Decizia nr. 817/R-C/8 august 2007 a Curții de Apel Pitești – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal )

Prin sentința nr.466/22.05.2007, Tribunalul Vâlcea – Secția comercială și de contencios administrativ a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.M. și, în baza art. 24 alin.2 din Legea nr.554/2004, a aplicat pârâtului L.A. -Primarul comunei Gușoeni o amendă în cuantum de 20\% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data comunicării hotărârii, salariul brut pe economie pentru anul 2007 fiind 440 lei. A obligat pe pârât la 300 lei RON despăgubiri pentru întârziere către reclamant. A fost respinsă acțiunea față de pârâtul C.V., secretarul Comunei Gușoeni, județul Vâlcea.

În motivarea sentinței, prima instanță a reținut că reclamantul deține în comuna Gușoeni, sat Spârleni, județul Vâlcea, casă și dependințe, precum și terenul aferent în suprafață de 1500 m.p., pentru care a fost obligat Consiliul Local al comunei Gușoeni să emită act constatator privind evidența imobilelor din rolul agricol, potrivit sentinței civile nr.689din 16 mai 1995, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 584/1994, cu precizarea că potrivit contractului devânzare-cumpărare autentificat sub nr.3454 din 16.XI.1993 de Notariatul de Stat, reclamantul a dobândit de la D.I. și D.E.un teren în suprafață de 8190 m.p. Însă, așa cum se arată prin întâmpinarea formulată de Consiliul Local Gușoeni îndosarul menționat, vânzătorii nu au fost proprietarii suprafeței de 6.690 m.p. pe care au înstrăinat-o lui D.M., motivpentru care cererea reclamantului a fost admisă în parte.

Prin sentința nr.118/CAF din 14.02.2006, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 30/CAF/2006, aufost obligați pârâții Primatul comunei Gușoeni – L.A. și secretarul comunei Gușoeni – C.V. să soluționeze cererilereclamantului înregistrate la Primăria comunei Gușoeni, județul Vâlcea sub nr.1391 din 12 iulie 2005, nr.2024 din26.09.2005 și nr.2551 din 09.XI.2005, iar prin sentința civilă nr.639/CAF din 3.X.2006, pronunțată de Tribunalul Vâlceaîn dosarul nr.4651/90/2006, a fost obligată Comuna Gușoeni, județul Vâlcea, să elibereze certificat fiscal și extras dinplanul cadastral pentru imobilele proprietatea reclamantului situate în comuna Gușoeni, județul Vâlcea, sentințele fiinddefinitive și irevocabile și investite cu formulă executorie.

Prin adresa nr.976 din 13.04.2007, Primăria comunei Gușoeni, prin Primar L. A., a înaintat reclamantuluiExtras Plan de Situație privind terenul situat în pct. Mat" însă pe numele D.I., tatăl reclamantului, nerespectându-seîntocmai sentințele Tribunalului Vâlcea puse în executare la cererea reclamantului în conformitate cu dispozițiile art. 25din Legea nr.554/2004.

Având în vedere dispoz. art. 24 din Legea nr. 554/2004 și faptul că pârâtul L.A. nu a fost de rea credință,înaintând reclamantului prin poștă Extras Plan – Situație ale imobilelor situate pe raza comunei Gușoeni, județul Vâlcea,dar pe numele tatălui reclamantului, cât și faptul că pârâtul C.V. nu are atribuțiuni în acest sens, ci doar pentru avizareapentru legalitate a actelor administrative emise de Primar, s-a apreciat că acțiunea reclamantului este în parte întemeiată,urmând a fi admisă în acest sens. În privința cuantumului despăgubirilor, prima instanță a considerat că suma de 300 leidespăgubiri pentru întârziere în sarcina Primarului este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamant.

Împotriva sentinței a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

Astfel, reclamantul a arătat că prima instanță doar îl amenință" pe Primar cu aplicarea amenzii începând cudata comunicării hotărârii și nu îi aplică în mod efectiv o amendă. Prima instanță nu a avut în vedere la pronunțareasentinței faptul că Primarul pârât a fost de rea credință și nu și-a executat benevol obligațiile impuse prin cele douăhotărâri judecătorești definitive și irevocabile și învestite cu formulă executorie. În plus, amenda trebuia determinată însumă concretă și aplicată de la expirarea termenului de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârilor ce trebuiauexecutate, conform art.24 din Legea nr.554/2004.

În privința despăgubirilor acordate de prima instanță, reclamantul a arătat că suma de 300 lei nu acoperă nicicheltuielile de transport pentru fiecare termen de judecată, iar instanța nu a luat în considerare pierderile efectiv suferite șiumilința acestuia în fața oficialităților comunei Gușoeni.

Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs de fapt invocate, încadrate de instanță în dispozițiileart.304 pct.9 Cod pr.civilă, dar și sub toate aspectele conform art.3041 Cod pr.civilă, curtea a constatat că recursul esteîntemeiat pentru cele ce urmează:

Conform art.24 din Legea nr.554/2004 Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, săînlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executareahotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de ladata rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendăde 20\% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere."

Prin urmare, neexecutarea benevolă a hotărârilor judecătorești irevocabile în termenul de mai sus, atrageaplicarea unei amenzi în măsura și de la momentul în care persoana îndreptățită să pretindă executarea cere acest lucru(cere aplicarea amenzii).

Din prima zi ce urmează termenului de 30 zile sus-arătat, reclamantul avea posibilitatea de a cere aplicareaamenzii și despăgubiri, aceste sancțiuni nefiind aplicabile din oficiu.

Cum reclamantul nu s-a mai adresat pârâtului după acest termen pentru executarea hotărârilor (din înscrisurilede la dosar nereieșind contrariul) și cum sesizarea instanței de executare s-a făcut doar la data de 21.03.2007, rezultă căamenda poate fi aplicată pârâtului începând cu această dată.

Celelalte motive de recurs nu au fost reținute de Curte, vădindu-se a fi nefondate.

Astfel, prima instanță a aplicat amenda legală pârâtului și nu doar l-a amenințat" cu aplicarea ei.

Prima instanță a luat în considerare atitudinea pasivă culpabilă a pârâtului, motiv pentru care a admis acțiuneareclamantului.

Amenda este legal și corect determinată prin indicarea procentului de aplicat asupra salariului minim brut peeconomie, calculat pentru fiecare zi de întârziere în executare.

Recurentul-reclamant nu a dovedit cuantumul pretențiilor solicitate, iar în privința motivării acestora s-a referitdoar la dobânda pe care ar fi obținut-o dacă ar fi vândut imobilele. Nici un înscris din dosar nu dovedește pretențiilereclamantului (formulate la filele 1 și 30 dosar fond), calculul personal al pretinselor daune nefiind o dovadă în sensul legii.

Împrejurarea că în cererea de recurs, reclamantul recurent se referă și la umilințele suportate din parteaoficialităților" comunei Gușoeni, nu poate fi considerată o schimbare a categoriei daunelor cu care a învestit primainstanță (din daune materiale în daune morale), schimbare care – de altfel – nu poate fi formulată în faza de recurs. Deasemenea, referirea la cheltuielile efectuate cu și în timpul procedurii judiciare nu are legătură cu daunele cerute princererea de chemare în judecată.

Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin.1, 2 și 3 rap. la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a admis recursul și amodificat în parte sentința în sensul că a aplicat amendă pârâtului Primarul Comunei Gușoeni de la data de 21.03.2007,menținând celelalte dispoziții din hotărâre.

4.3 Cazuri privind răspunderea penală a funcționarilor publici

1. Prezentarea cazului: În cursul lunii aprilie 2008, inculpatul Sandu Costel, în calitate de primar al comunei Plugari, județul Iași, fiind determinat și ajutat de inculpații Alexandru Gheorghe, Sofronie Ioviță și Prodan Daniela, a dispus în mod nelegal arendarea cu titlu gratuit a suprafeței totale de 703,80 ha de pajiști (pășune și fânețe), aflată în domeniul public al comunei Plugari, către Prodan Daniela (cumnata lui Sofronie Ioviță). În cuprinsul acestui contract de arendă, la redactarea căruia a contribuit și Sofronie Ioviță, inculpatul a făcut mențiuni nereale cu privire la persoanele membre ale asociației respective cât și cu privire la faptul că beneficiar al contractului ar fi Asociația Crescătorilor de Bovine și Ovine Plugari, județul Iași, persoană juridică inexistentă la momentul încheierii contractului, documentul fiind semnat de Prodan Daniela în calitate de arendaș. În cursul anului 2009, inculpatul Sandu Costel a înlocuit acest contract cu un altul similar, modificând termenul de arendare și suprafața. În această modalitate, Consiliului Local Plugari a fost prejudiciat cu suma de 25.154 lei, reprezentând contravaloarea taxei de pășunat.

Ulterior, Prodan Daniela, în scopul de a obține ajutoare financiare provenite din bugetul comunității europene aferente schemelor de sprijin pe suprafață (S.A.P.S.) pentru campanile din anii 2008 și 2009, a folosit acest contract la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) Iași, ocazie cu care a depus un alt înscris fals în care era consemnat în mod nereal că s-au efectuat lucrări de întreținere a pajiștilor arendate.
În această modalitate, Prodan Daniela și Asociația Crescătorilor de Bovine și Ovine Plugari, județul Iași, au obținut, în mod nelegal, suma totală de 233.982,92 lei, sumă cu care A.P.I.A s-a constituit parte civilă.

Cadrul legal : Art. 248 C. pen : Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se refera art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Art.290 C.Pen: Falsificarea unui înscris sub semnãturã privatã prin vreunul din modurile arãtate în art. 288, dacã fãptuitorul foloseste înscrisul falsificat ori îl încredinteazã altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinte juridice, se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendã.

Art. 132 din Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție : Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Art. 181 Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție: Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Rezolvare : Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Iași au dispus trimiterea în judecată a inculpaților:

SANDU COSTEL, primar al comunei Plugari, județul Iași, în sarcina căruia s-au reținut următoarele infracțiuni:

– abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial (art.248 C.pen și art. 132 din Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție )

– fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, (art.290 C.pen)

– complicitate la infracțiunea de folosire sau prezentare de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, în formă continuată (art. 181 alin. (1) din. Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție)

ALEXANDRU GHEORGHE, viceprimar al comunei Plugari, județul Iași, în sarcina căruia s-au reținut următoarele infracțiuni:

– instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial

– instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată,

– complicitate la infracțiunea de folosire sau prezentare de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor,

SOFRONIE IOVIȚĂ, fost referent pe probleme de fond funciar în cadrul Primăriei Plugari, în sarcina căruia s-au reținut următoarele infracțiuni:

– complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial,

– complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată,

– complicitate la infracțiunea de folosire sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor,

PRODAN DANIELA în sarcina căreia s-au reținut următoarele infracțiuni:

– folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor,

– complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial,

– fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată,

Asociația Crescătorilor de Bovine și Ovine Plugari, județul Iași, persoană juridică în sarcina căreia s-au reținut următoarele infracțiuni, săvârșită prin reprezentanți legali:

– folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor,

– complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial,

– fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată.

Consiliul Local Plugari nu s-a constituit parte civilă. În vederea recuperării pagubei create, procurorii au dispus instituirea sechestrului asigurător asupra unor sume de bani aparținând inculpatei Prodan Daniela și Asociației Crescătorilor de Bovine și Ovine Plugari, județul Iași. Dosarul a fost înaintat spre judecare la Judecătoria Iași în iunie 2010 .

2. Prezentarea cazului : La sfârșitul lunii februarie 2010 – începutul lunii martie 2010, inculpata Buliga Georgeta, judecător la Curtea de Apel Iași, a pretins și primit de la inculpatul Popescu Liviu, suma de 4.000 euro, susținând că banii sunt pentru colegele sale de complet, judecătoare la aceeași curte de apel. Susținerea procurorilor conduce la ideea ca, de fapt, toți trei judecătorii din complet au solicitat mita, iar Buliga a fost eventual intermediarul intre Popescu și colegele sale de complet.

In aceste condiții, conform apărătorilor judecătorului Buliga, nu poate fi reținută infracțiunea de trafic de influență, pentru că Georgeta Buliga nu a cerut banii cu promisiunea ca le va influenta pe cele doua colege, ci doar a intermediat. Cu aceeași ocazie, inculpata a pretins și o sumă pentru sine, al cărei cuantum nu l-a precizat. Banii au fost pretinși și primiți pentru ca inculpatul Popescu Liviu să obțină o soluție favorabilă într-un proces civil referitor la partajarea, pe cale judiciară, a bunurilor aparținând inculpatului Popescu Liviu și fostei sale soții, dosarul fiind în stadiu de recurs.

Buliga Georgeta și celelalte două judecătoare făceau parte din completul învestit cu soluționarea acestui dosar ce viza, în principal, un apartament în municipiul Iași, un teren în județul Iași și două autoturisme.

În condițiile în care Judecătoria Iași și Tribunalul Iași constataseră că fosta soție a învinuitului Popescu Liviu avusese o contribuție de 90% în dobândirea bunurilor comune și îi fuseseră atribuite o mare parte din acestea, la data de 12 martie 2010, completul din care făcea parte Buliga Georgeta a modificat în tot aceste hotărâri, dând câștig de cauză lui Popescu Liviu.

Ulterior pronunțării acestei decizii, Buliga Georgeta i-a mai pretins lui Popescu Liviu încă 1.000 euro, susținând că banii sunt pentru una dintre membrele completului de judecată.
La data de 26 noiembrie 2010, Popescu Liviu a remis inculpatei suma de 1.000 de euro solicitată pentru colega sa de complet, ocazie cu care magistratul Buliga Georgeta a acceptat o altă sumă, 3.000 euro, care i s-ar cuveni ei pentru „ajutorul” dat în obținerea unei hotărâri favorabile lui Popescu Liviu.

La data de 27 noiembrie 2010, inculpata Buliga Georgeta a primit suma de 3.000 de euro, constatându-se săvârșirea infracțiunii flagrante.

Cadrul legal: Potrivit art. 254 Cod penal, constituie infracțiune "fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori accepta promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri".Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sancționarea faptelor de corupție, s-au adus unele modificări în structura și conținutul acestei infracțiuni.

Potrivit art. 257 Cod penal, constituie infracțiune „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă ca are influenta asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu".

Rezolvare: Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei BULIGA GEORGETA, judecător la Curtea de Apel Iași – Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sarcina căreia s-au reținut infracțiunile de luare de mită și trafic de influență și, în stare de libertate, a inculpatului POPESCU LIVIU, în sarcina căruia s-au reținut infracțiunile de dare de mită și cumpărare de influență.

Prin hotărârea din 27 noiembrie 2010, Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători a încuviințat luarea măsurii preventive a arestării față de magistratul judecător Buliga Georgeta.

Inculpatei i s-au adus la cunoștință acuzațiile în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 3 Cod de procedură penală. La data de 28 noiembrie 2010, procurorii anticorupție au dispus reținerea acesteia pe o perioadă de 24 de ore, iar la data de 29 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a dispus arestarea preventivă a inculpatei Buliga Georgeta pe o perioadă de 29 de zile.(comunicat nr. 629/VIII/3 din 29 noiembrie 2010).

Cat îl privește pe judecătorul Curții de Apel București care a emis mandatul de arestare pe numele judecătorului Georgeta Buliga, acesta și-a motivat decizia prin faptul că “inculpata a transformat o presupusă relație de rudenie într-o afacere personală, urmărind, pe lângă obținerea beneficiilor în nume propriu, și obținerea unor importante sume de bani în numele altor persoane”. Mai mult, judecătorul a ajuns la concluzia că Buliga s-a folosit de funcția pe care a avut-o, pretinzând și primind suma de 8.000 euro de la învinuit (..), lezând astfel prestigiul, autoritatea și credibilitatea de care trebuie să se bucure magistrații (…). „ În soluționarea pricinii respective, inculpata nu a procedat cu obiectivitate, iar motivația oferita de aceasta pentru conduita și modul de operare nu pot fi reținute și acceptate de către Curte. In

cauza exista probe si indicii din care rezulta ca între inculpată și învinuitul Popescu Liviu a fost o înțelegere (…) s-a creat o legătură pe care – fiecare dintre ei, înțelegea să o folosească în interes personal și să obțină avantaje (…). Din actele existente la dosarul cauzei, se deduce – în mod clar – ca cei doi s-au sprijinit pentru obținerea rezultatului dorit”. In final, judecătorul Curții de Apel București a susținut că Buliga a fost cea care l-a chemat pe Popescu în casa sa, pentru a-i cere bani. “Relevant – în cauza – este nu doar faptul ca inculpata a acceptat sa se întâlnească cu Popescu Liviu chiar la domiciliul sau, ci mai mult, din convorbirile telefonice și înregistrările audio video, putând conchide ca ea însăși l-a chemat pe învinuit în acel loc, iar învinuitul știa de ce anume era chemat, care era scopul”.

Dosarul a fost înaintat spre judecare la Curtea de Apel Bacău, instanță desemnată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma cererii de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei, formulată de procurorii anticorupție, în baza art. 61 indice 1 din Cpp.
Precizez că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale și trimiterea rechizitoriului la instanță, spre judecare, situație care nu poate în niciun fel să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.

Pe de alta parte, judecătorul Georgeta Buliga si-a depus la Consiliul Superior al Magistraturii, in 30 noiembrie, cererea de pensionare.

4.4 Cazuri privind răspunderea civilă a funcționarilor publici

1. Principiul neretroactivității efectelor actelor administrative. Condiționarea răspunderii civile a funcționarului public de existența vinovăției.

Legea nr.188/1999

Decizia prin care funcționarului public, ce fusese încadrat cu nerespectarea dispozițiilor legale, îi este stabilit retroactiv un alt salariu,  este nelegală, fiind emisă cu nesocotirea principiului conform căruia actele administrative produc efecte numai pentru viitor. Este nelegală și decizia de imputare a sumelor încasate ca urmare a greșitei încadrări, în condițiile în care pentru declanșarea răspunderii civile împotriva unui funcționar public pe temeiul art. 72 din Legea nr. 188/1999, este necesară dovedirea culpei acestuia.

                             Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,

                                                                   Decizia nr. 1658 din 20 martie 2007

Notă: Instanța a avut în vedere prevederile art.72 din Legea nr. 188/1999 în forma republicată în M.Of. nr. 251 din 22/03/2004. Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, articolele căpătând o nouă numerotare.

            Prin cererea înregistrată la Tribunalul  Buzău, reclamantul MV a chemat în judecată Inspecția Piscicolă, solicitând anularea deciziei nr. 74 din 6 aprilie 2005, deciziei nr. 75 din 6 aprilie 2005, pe care le-a considerat nelegale și netemeinice.

            Prin sentința nr. 589 din 22 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Buzău – Secția comercială și de contencios administrativ a fost declinată competența de soluționare a cererii reclamantului împotriva Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură în favoarea Curții de Apel  Ploiești .

            Curtea de Apel  Ploiești – Secția comercială și de contencios-administrativ, prin sentința nr. 213 din 26 octombrie 2006, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului.

            Pentru a motiva această soluție instanța de fond a reținut faptul că reclamantul a participat la concursul organizat pentru funcția publică de consilier principal.

            S-a efectuat un control și s-a constatat că o parte din cei încadrați, între care și reclamantul, au fost salariați și încadrați cu nerespectarea dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 1209/2003, acordându-se alte trepte de salarizare decât cele legale și beneficiind de drepturi salariale necuvenite.

            Pârâta a emis decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 prin care a anulat decizia inițială de încadrare a acestuia și s-a procedat la încadrarea lui legală, potrivit art. 49 alin. 1 și  2 din Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 și Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 prin care s-au imputat acestuia sumele încasate necuvenit.

            S-a apreciat că acțiunea reclamantului este nefondată pentru că, potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, repararea pagubelor aduse autorităților și instituțiilor publice se dispune de către conducătorul autorității sau instituției respective prin emiterea unui ordin sau dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

            Deciziile emise respectă principiul înscris în art. 72 lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind răspunderea civilă a funcționarilor publici care poate fi antrenată și în situația în care i s-au acordat drepturi salariale  necuvenite și care trebuie restituite.

            Referitor la nerespectarea condițiilor de formă și conținut a deciziilor contestate s-a considerat că acest motiv este nefondat pentru că Legea nr. 188/1999 nu reglementează, sub sancțiunea nulității conținutul dispoziției de încadrare, nu se poate reține nulitatea acestora.

            Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat recurs.

            Acesta susține că prin Deciziile nr. 74 și 75 din 6 aprilie 2005 s-a dispus în mod nelegal asupra funcției și salarizării sale, cu efecte retroactive, ceea ce încalcă principiul neretroactivității.

            Pentru că prin art. 1 din Decizia nr. 74/2005 s-a anulat Decizia nr. 53/2004, iar prin art. 2 a fost încadrat în funcția de consilier A II – 3 rezultă că raportul public de serviciu inițial a fost modificat unilateral de instituția publică.

            Deciziile atacate sunt considerate nelegale și prin raportare la prevederile art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999 prin care se garantează stabilitatea funcției publice.

            Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului.

            Pe cale de excepție, a fost invocată inadmisibilitatea acțiunii în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamantul nu a efectuat procedura prealabilă la autoritatea emitentă a actului sau la autoritatea ierarhic superioară celei emitente.

            Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond având în vedere faptul că prin Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 nu se modifică încadrarea reclamantului, ci numai a fost modificată treapta de salarizare în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003, care nu echivalează cu modificarea raportului de serviciu.

            Recursul este fondat.

            Reclamantul a participat la concursul organizat de Inspecția Piscicolă pentru ocuparea funcției de consilier principal în cadrul Filialei Bazinului Inferior al Dunării și prin Decizia Inspectoratului General nr. 53 din 17 august 2004 a fost numit în funcția publică de consilier principal clasa I, gr. 3, cu un salariu de încadrare de 7.850.000 lei.

            Prin Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 emisă de Inspectoratul General al Inspecției Piscicole au fost anulate prevederile art. 1 din Decizia nr. 53 din 17 august 2004, care se referă la încadrarea și salarizarea reclamantului, și s-au stabilit retroactiv salariile de încadrare pentru funcția  de consilie principal A II – 3 pentru reclamant în perioada 23 august 2004 – 31 martie 2005, invocându-se dispozițiile O.U.G. nr. 82/2004 și ale O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, recomandările  conținute în Raportul de audit nr. 48/07 din 11 februarie 2005 aprobat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și dispozițiile art. 49 alin. 1 și 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici.

            Invocându-se aceleași considerente, prin Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 emisă de Inspectoratul General al Inspecției Piscicole i-a fost imputată suma de 28.711.705 lei reprezentând drepturi salariale acordate necuvenit în perioada 23 august 2004 – 31 martie 2005, urmând ca suma să fie recuperată în conformitate cu angajamentul de plată nr. 28 din 6 aprilie 2005.

            Referitor la prima Decizie, nr. 74 din 6 aprilie 2005 se constată că art. 49 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 s-a referit la modul de stabilire a salariilor de bază pentru anul 2003 în ce privește candidații declarați admiși la concursul pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție în condițiile art. 48, text care  a fost aplicabil și la nivelul anului 2004, în conformitate cu art. 28 din O.U.G. nr. 123/2003.

            La emiterea deciziei, însă, nu s-a ținut seama de faptul că efectele unui act administrativ se produc numai pentru viitor și nu pot retroactiva.

            Cum prin această decizie se prevăd efecte și pentru trecut, va fi modificată parțial decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005, în sensul că, aceasta va produce efecte numai pentru viitor, respectiv începând cu data emiterii sale – 6 aprilie 2005 astfel că instanța de fond a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii.

            Nu pot fi reținute susținerile reclamantului privind modificarea raportului public de serviciu, pentru că potrivit art. 75 din Legea nr. 188/1999 modificarea raporturilor de serviciu se realizează prin delegare, detașare, transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice sau exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere, ceea ce nu s-a produs în speță.

            Pentru că, inițial, încadrarea a fost greșită s-a procedat la încadrarea legală,  singura nelegalitate fiind legată de efectul retroactiv al deciziei.

            În privința celei de-a doua decizii prin care i-a fost  imputată suma încasată în perioada 27 august 2004 – 30 martie 2005, ca urmare a greșitei încadrări, se constată că aceasta este nelegală.

            În decizie se face referire la un angajament de plată, dar care nu a fost prezentat la dosar, iar reclamantul susține că nu a semnat un asemenea angajament.

            Este adevărat că prin art. 72 din Legea nr. 188/1999 este prevăzută răspunderea civilă a funcționarului public pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit, dar, în cauză, nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi avut vreo culpă, mai ales că sumele reprezintă plata pentru funcția publică exercitată de reclamant. Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 a fost anulată pentru efectele sale retroactive, iar în decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 se face trimitere la art. 2 din Decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005, astfel că Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005 este nelegală.

            Pe fond, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată  de reclamant, va fi modificată decizia nr. 74 din 6 aprilie 2005 în sensul că aceasta își va produce efectele începând cu data emiterii sale – 6 aprilie 2005 și va fi anulată Decizia nr. 75 din 6 aprilie 2005.

            Excepția inadmisibilității cererii reclamantului invocată de intimata-pârâtă pentru că nu ar fi fost efectuată procedura prealabilă,  va fi respinsă pentru că Legea nr. 188/1999 în forma aplicabilă în cauză nu prevedea parcurgerea procedurii prealabile, chiar dacă litigiile erau soluționate de instanțele de contencios-administrativ.

Concluzii

Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată, pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă. Ea este întotdeauna legală, de ordin normativ, întrucât nimeni nu-și poate face dreptate singur. În acest fel, există garanții ferme că scopul răspunderii, acela de a conserva sistemul realității sociale, se poate realiza.

Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate.

Funcționarii publici au reglementate drepturile și obligațiile, răspunderea, incompatibilitățile și în general regimul de ocupare și exercitare a funcției, într-un statut special, expresie a situației juridice a acestora.

Fiind vorba de un regim de drept public, în speță de drept administrativ, derogatoriu de

la dreptul comun, acesta presupune si drepturi și obligații speciale care au în vedere că funcționarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public și că trebuie să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele publice, generale, căutând pe toate căile să

înlăture aspectele birocratice din regimul funcțiilor publice, cu care sunt dotate serviciile administrației publice a statului și a colectivităților locale.

Cât privește drepturile, acestea nu sunt avantaje create în reprezentarea funcționarului public, ca persoană, ci în vederea exercitării în bune condiții a funcției în care a fost numit.

Când vorbim de răspunderea funcționarilor publici, avem în vedere răspunderea funcționarilor supuși Statutului funcționarilor publici, al căror regim juridic constituie, de altfel, obiectul prezentei lucrări.

Răspunderile disciplinară, contravențională, civilă sau penală ale funcționarilor publici sunt atrase de încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu. Rezultă că ele reprezintă forme de răspundere subiectivă, bazată pe culpă, absența elementului subiectiv determinând imposibilitatea intervenției lor.

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, definită de lege ca reprezentând încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege.

În ceea ce ne privește, am definit abaterea disciplinară ca reprezentând fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publică sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său socio-profesional și moral

Constatăm că textul introduce principiul conform căruia răspunderea juridică a funcționarului public, ca și a administrației, în ansamblul său, se poate angaja doar când are loc comiterea unor ilegalități, neexistând răspundere atunci când se acționează legal și în conformitate cu procedurile administrative specifice autorității sau instituției publice respective.

Răspunderea civilă a funcționarilor publici este angajată pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice; pentru nerestituirea în termen legal a sumelor acordate necuvenit și pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Pentru recuperarea sumelor,autoritatea sau instituția publică poate emite o dispoziție de imputare sau poate să-și asume un angajament de plată, împotriva cărora funcționarul public poate face contestație la instanța de contencios administrativ competentă.

În ce privește răspunderea penală a funcționarului public, aceasta intervine pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupa.

Propuneri pentru îmbunătățirea legislației

delimitarea categoriei funcționarilor publici de personalul contractual prin definirea clară a sintagmei prerogativă de putere publică.

aplicarea regulilor privind mobilitatea tuturor categoriilor de funcționari publici, inclusiv categoriei înalților funcționari publici

protecția juridică a funcționarului public în ceea ce privește răspunderea civilă/penală

simplificarea procedurilor de ocupare a funcțiilor publice

descentralizarea competenței de organizare a concursurilor, cu accent pe rolul de monitorizare al ANFP

întărirea rolului formării profesionale în administrația publică.

Bibliografie

Apostol Tofan Dana, Drept administrativ, Editura C.H. Beck, 2008

Brezoianu Dumitru, Administrația publică în România, Editura C.H.beck, București, 2008

Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, 2008

Bulai Costică, Bogdan Nicolae Bulai, Manual de drept penal, Editura Universul Juridic,2007

Boulois J., Droit institutionel de l’Union Européene, 6e édition, Montchrestien, Paris, 1997

Flamânzeanu Ion, Răspunderea juridică, Editura Pro Universitaria, 2010

Giurgiu Liviu, Drept administrativ, Editura Pro Universitaria, București, 2011

Goldeanu Romeo, Luarea și darea de mită, Editura Hamangiu, București, 2009

Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2010

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, București, 2005

Ion Traian Ștefănescu Tratat teoretic și practic de dreptul muncii, Editura Universul Juridic,București, 2010

Mastacan Olivian, Răspunderea penală a funcționarilor publici, Editura Hamangiu, București, 2009

Mazilu Dumitru, Diplomația, Editura Lumina Lex, București, 2009

Moldovan Aurel Teodor, Drept penal. Partea generală, Editura Lux Libris, 2009

Muraru Ioan, Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida Constituția României comentată, Editura C.H.Beck, București, 2008

Petrescu Rodica, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009

Pop Liviu, Tratat de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, 2009

Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura C.H.Beck, 2008

Preda Mircea, Manual de administrație publică și drept administrativ, Editura universul Juridic, bucurești, 2008

Rideau J., Droit institutionel de l’Union Européenne, 2e édition, L.G.D.J., Paris, 1996

Rebreanu Veronica, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, 2009

Santai Ioan, Administrație Publică, Editura Tehno Media, 2011

Stănescu Constantin, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Hamangiu, 2009

Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, 2009

Vedinaș Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic,București, 2011

Vedinaș Verginia, Statutul funcționarilor publici, Editura Universul Juridic, București, 2009

Radu Carp-Strategii și propuneri de reformă a admninistrației publice în perspectiva integrării europene, în Revista de Drept public nr. 2/2006

Verginia Vedinaș- Considerațiia supra proiectului de lege pentru modificarea și completarea legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în Revista de Drept Public nr. 2/2006

*** Codul civil și 10 legi uzuale, Editura Hamangiu, 2010

www.crj.ro

www.legalis.ro

www.scj.ro