Raspunderea Executorului Judecatoresc2
Răspunderea executorului judecătoresc
Cuprins
Capitolul1.Introducere
Capitolul 2.Executorul judecătoresc.Noțiuni generale
2.1.Profesia de executor judecătoresc
2.2.Drepturile și obligațiile executorului judecătoresc
Capitolul 3.Răspunderea executorului judecătoresc
3.1.Răspunderea disciplinară
3.1.1. Procedura de soluționare a acțiunii disciplinare
3.1.2. Propuneri de lege ferenda privind răspunderea disciplinară a executorului
3.1.3. Drept comparat – Răspunderea disciplinară a executorilor judecătorești în Republica Moldova
3.2.Răspunderea civilă
3.3.Răspunderea penală
Capitolul 4.Asemănări și deosebiri în răspunderea juridică a executorului judecătoresc și alți profesioniști
4.1.Răspunderea avocatului
4.2.Răspunderea Notarul public
4.3.Răspunderea Consilierul juridic
4.4. Răspunderea civilă a magistraților
Capitolul 5.Concluzii
Bibliografie
Capitolul1. INTRODUCERE
Executarea silită reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului procesual civil și o componentă importantă a justiției într-un stat de drept. Încrederea publicului în actul de justiție depinde într-o măsură importantă și de eficacitatea mecanismelor de executare silită, fiind absolut necesar ca o hotărâre judecătorească obținută în urma unui demers judiciar, de multe ori de durată și costisitor, să aibă o finalitate practică concretă, astfel încât justițiabilul să conștientizeze beneficiile din obținerea unui rezultat pozitiv în cadrul procesului. În caz contrar, în lipsa unor mijloace procedurale coerente, clare, suple și rapide care să garanteze ducerea la îndeplinire efectivă a titlului executoriu, partea ar fi în imposibilitate de a se bucura de câștigarea procesului, titlul executoriu conferind astfel creditorului doar un drept teoretic și iluzoriu.
În expunerea de motive a Legii privind noul Cod de procedură civilă se arăta că actualul sistem procedural reglementat de acest act normativ (vechiul Cod de procedură civilă – s.n.) a fost supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții, a condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență, a legii de procedură civilă, cu repercusiuni asupra duratei, eficienței și finalității actului de justiție.
Dat fiind că procedurile judiciare s-au dovedit deseori greoaie, formaliste, costisitoare și de lungă durată, s-a conștientizat faptul că eficacitatea administrării actului de justiție constă în mare măsură și în celeritatea cu care drepturile și obligațiile consfințite prin hotărâri judecătorești intră în circuitul civil, asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor juridice deduse judecății. Astfel, nerespectarea cerințelor procesului echitabil sub aspectul duratei procedurii ori decurgând din neexecutarea hotărârilor judecătorești, a constituit obiectul mai multor cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care România este parte, astfel că dispozițiile noului Cod de procedură civilă urmăresc să răspundă unor deziderate actuale, precum accesul justițiabililor la mijloace și forme procedurale mai simple și accesibile și accelerarea procedurii, inclusiv în faza executării silite.
Așadar, este limpede că prin elaborarea unui nou Cod de procedură civilă legiuitorul a avut în vedere crearea unor proceduri simple și accesibile, precum și celeritatea acestora nu numai în faza judecății, ci și în faza executării silite. Cu toate că apreciem ca fiind pozitivă inițiativa privind elaborarea unui nou Cod de procedură civilă, din păcate, cel puțin în partea care reglementează executarea silită, legiuitorul nu a reușit să realizeze ceea ce și-a propus inițial, ci dimpotrivă, a creat proceduri mult mai greoaie și mai formaliste decât cele existente, cu costuri mult mai mari, inserând anumite dispoziții legale care practic sunt inutile și, în același timp, nu a corelat anumite texte de lege sau au rămas în afara reglementării unele situații care se întâlnesc în practica execuțională, iar despre celeritatea procedurilor nici nu poate fi vorba.
Având în vedere importanța executării silite, precum și rolul executorului judecătoresc în cea de-a doua fază a procesului civil, ne-am propus să realizăm o cercetare aprofundată a răspunderii executorului judecătoresc în exercitarea atribuțiilor stabilite de lege în vederea punerii în executare a titlurilor executorii.
Garanția unei proceduri eficiente și uniforme de executare silită poate fi asigurată numai de către stat, a cărui răspundere poate fi angajată prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, executorul judecătoresc constituind elementul esențial al statului de drept, în vreme ce autoritățile au obligația să ia toate măsurile necesare pentru ca acesta să poată „dirija” eficient și cu celeritate procedura de executare.
Lucrarea de fata este structurata pe cinci capitole mari menite să redea o imagine de ansamblu asupra răspunderii executorului judecătoresc.
În primul capitol este prezentată succint o introducere privind executarea silită și importanța acesteia în zilele noastre.
Cel de-al doilea capitol tratează noțiunea de executor judecătoresc cu atribuțiile, obligațiile și drepturile ce îi revin acestuia potrivit legilor în vigoare.
În cel de-al treilea capitol am detaliat răspunderea disciplinară, civilă și penală a executorului judecătoresc, astfel vom vedea că cele trei feluri de răspundere juridică coexistă, neexcluzându-se una pe alta.
În capitolul patru am realizat o sinteză a răspunerii juridice a celorlalți profesioniști : avocatul, notarul, consilierul juridic și judecătorul.
Ultimul capitol relatează o serie de concluzii cu privire la răspunderea executorului judecătoresc.
Capitolul 2.EXECUTORUL JUDECĂTORESC.NOȚIUNI GENERALE
2.1.Profesia de executor judecătoresc
Executorii judecătorești de astăzi sunt continuatorii, în epoca modernă, a acelui corp al portareilor instituit potrivit legii de organizare judecătorească din 4 iulie 1865, pe lângă fiecare tribunal și curte de apel, cu atribuții vizând executarea somațiilor, comandamentelor, urmăririlor imobiliare, executarea sentințelor și deciziilor judecătorești, comunicarea actelor de procedură etc. Portareii și agenții de execuție nu erau retribuiți de stat, pentru serviciile lor percepând o serie de taxe conform Regulamentului din 1868 (modificat apoi in 1910 si 1912).
După Primul Razboi Mondial, prin legea de unificare a organizării judecătorești din 1924 corpul portareilor funcționa pe lângă tribunale și judecătorii și avea drept atribuții îndeplinirea actelor de procedură, a urmăririlor sau executărilor silite ordonate de justiție. Recrutați dintre licentiați in drept, portareii erau supuși prevederilor Regulamentului de administrație publică pentru serviciul portareilor și pentru taxarea actelor de procedură și executare din 1925.
Începand cu 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, serviciul executorilor judecatorești s-a etalizat, organizat pe lângă tribunale și a dobândit caracter public. Post-1989 – mai întâi prin Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească și Regulamentul privind activitatea executorilor judecătorești s-a declansat procesul de reorganizare a statutului profesiei.
Legea nr. 188/2000, cu modificările ulterioare a oferit profesiei de executor judecătoresc și practicanților săi o reglementare de tip european, caracteristică economiei de piață și deschiderii spre cercetare a activității de justiție.
Executorii judecătorești sunt acele persoane cărora legea le-a încredințat sarcina de a proceda la executarea silită a dispozițiilor civile cuprinse într-o hotărâre judecătorească ori într-un alt titlu executoriu.
Profesia de executor judecătoresc este liberală și independentă.Competența materială a executorilor judecătorești este punerea în executare a dispozițiilor civile din titlurile executorii, dacă legea nu prevede altfel. Executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor. Competența teritorială a executorilor judecătorești este reglementată prin Codul de procedură civilă sau prin legi speciale.
În trecut, executorii judecătorești au fost considerați ca funcționari publici cărora legea le-a trasat sarcina de a proceda la urmărirea silită a creanțelor recunoscute prin hotărâri judecătorești sau alte titluri executorii. Ei erau numiți de ministrul justiției și își desfășurau activitatea sub controlul administrativ al președinților de instanțe. Legiuitorul a renunțat, în urmă cu mai puțin de un deceniu, la vechea reglementare și a creat practic o instituție nouă organizată pe baze liberale.
Prin Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind executorii judecătorești, s-a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activității de executare silită, dar, și o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le implică un atare serviciu de interes public.
Economia românească se confruntă, adeseori, cu dificultăți majore, unele dintre ele determinate de neîncasarea unor creanțe la timp. Noua reglementare contribuie la o mai promptă urmărire a dispozițiilor cuprinse în titlurile executorii. Ea determină o schimbare a rolului executorilor judecătorești în realizarea executării silite și considerarea lor nu numai ca auxiliari ai justiției ci și ai părților.
Într-adevăr, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, „executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte, „actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”. În fine, mai este de observat că, în principiu, activitatea executorilor judecătorești se desfășoară la cererea persoanei interesate (art. 49 din Legea nr. 188/2000), iar pentru serviciile prestate aceștia au dreptul la un onorariu (art. 37 din Legea nr. 188/2000).
Executorii judecătorești care funcționează, în prezent, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 188/2000, nu sunt singurele persoane sau organe cărora li s-a conferit dreptul de a proceda la executarea silită a titlurilor executorii. Într-adevăr, creanțele bugetare se execută de organele financiare, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală, unele creanțe se execută de executorii proprii ai instituțiilor de credit, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006, iar activele bancare se pot executa și prin intermediul executorilor proprii ai Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare.
Astfel, procedura de executare silită este în mod serios afectată, punând în pericol scopul procesului civil și implicit drepturile câștigate de creditor, drepturi care pot deveni iluzorii, creând o situație specială și de protecție excesivă pentru debitor.
2.3.Drepturile și obligațiile executorului judecătoresc
Drepturile și obligațiile executorilor judecătorești rezidă din norme constituționale, din dispozițiile Noului cod de procedură civilă și din Legea 188/2000 privind executorii judecătorești, din regulamentul de aplicare a acestei legi și din Statutul profesiei de executor juecătoresc.
Profesia de executor se caracterizează prin liberalism și independență astfel că drepturile și îndatoririle acestora nu se mai întâlnesc în cazul ator subiecte de drept.
Membrii Uniunii au următoarele drepturi:
a) să aleagă și să fie aleși în organele reprezentative ale Uniunii și ale Camerelor, în condițiile prevăzute în prezentul statut;
b) să participe la manifestările organizate de Uniune și de Camera din care fac parte;
c) să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii și ale Camerelor și să primească informațiile solicitate;
d) să poarte însemnele Uniunii;
e) să beneficieze anual de concediu de odihnă;
f) să primească distincții pentru merite deosebite, la propunerea Camerei din care fac parte sau a Consiliului Uniunii, în condiții și modalități ce vor fi stabilite ulterior;
g) să beneficieze de asigurări sociale de stat, în condițiile legirin liberalism și independență astfel că drepturile și îndatoririle acestora nu se mai întâlnesc în cazul ator subiecte de drept.
Membrii Uniunii au următoarele drepturi:
a) să aleagă și să fie aleși în organele reprezentative ale Uniunii și ale Camerelor, în condițiile prevăzute în prezentul statut;
b) să participe la manifestările organizate de Uniune și de Camera din care fac parte;
c) să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii și ale Camerelor și să primească informațiile solicitate;
d) să poarte însemnele Uniunii;
e) să beneficieze anual de concediu de odihnă;
f) să primească distincții pentru merite deosebite, la propunerea Camerei din care fac parte sau a Consiliului Uniunii, în condiții și modalități ce vor fi stabilite ulterior;
g) să beneficieze de asigurări sociale de stat, în condițiile legii;
h) să își exercite personal atribuțiile sau în asociere cu persoane compatibile și să se bucure de stabilitate în funcție, neputând fi transferați în altă localitate fără acordul lor, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;
Potrivit art. 36 din Legea nr.188/2000, republicată, executorul judecătoresc își exercită atribuțiile personal. Așadar, nicio altă persoană, atât din cadrul biroului, cât și din afaa acestuia, nu poate îndeplini atribuțiile executorului judecătoresc și nici acesta nu poate delega atribuțiile sale unei alte persoane, cu excepția executorului judecătoresc stagiar care funcționează în cadrul biroului său.
Prin art. 38 alin.1 din lege, executorii judecătorești au dreptul de a fi protejați în execitarea profesiei, astfel că lovirea sau alte acte de violență săvârșite împotriva executorului în timpul execitării profesiei se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Prin acest articol executorul beneficiază de o protecție din partea statului datorită importanței deosebite pe care acesta o desfășoară.
În ceea ce privește îndatoririle executorilor judecătorești, aceștia au obligația de a păstra secretul profesional, astfel că potrivit art. 196 C.pen. divulgarea secretului profesional constituie infracțiune.
Executorii au de asemenea obligația de a participa la programe de formare profesională, de a nu dobândi bunuri care au făcut obiectul executării silite și de a nu-și face reclamă.
Potrivit art.54 din statut membrii Uniunii mai au următoarele obligații :
a) să respecte dispozițiile legii, precum și ale regulamentului;
b) să respecte dispozițiile prezentului statut și hotărârile Uniunii și ale Camerelor;
c) să acționeze pentru realizarea scopului Uniunii;
d) să respecte normele eticii și principiile deontologiei profesionale;
e) să participe la adunările și manifestările inițiate de organele de conducere ale Uniunii și Camerelor, la activitățile profesionale, precum și la ședințele organelor de conducere din care fac parte;
f) să achite cu regularitate cotele de contribuție și cotizațiile stabilite de Uniune, de Camere și de Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, pentru formarea bugetelor acestora;
g) să aibă un comportament demn atât în afara profesiei, cât și în exercitarea acesteia;
h) să răspundă în termenul stabilit la toate solicitările Camerei sau ale Uniunii.
i) să se asigure pentru malpraxis, urmând a face dovada în acest sens Camerei din cadrul căreia face parte.
Capitolul 3. RĂSPUNDEREA EXECUTORULUI JUDECĂTORESC
Legea 188/2000 republicată reglementează doar două tipuri de răspundere a executorilor judecătorești, respectiv, răspunderea civilă și cea disciplinară. Răspunderea penală nu este reglementată în acest act. În cazul în care executorul comite o faptă penală se aplică principiile și regulile dreptului penal și ale dreptului procesual penal.
Este important de reținut că cele trei feluri de răspundere juridică coexistă, ele neexcluzându-se una pe alta. Așadar, pot exista situații în care un executor judecătoresc, pentru aceeași fapta, comisă cu vinovație, poate răspunde civil, penal și disciplinar. De exemplu, un executor judecătoresc care comite un abuz răspunde penal pentru comiterea infractțunii de abuz în serviciu, poate fi obligat la despăgubiri, dacă prin fapta sa a creat un prejudiciu părților civile, putând răspunde și disciplinar, prin excluderea din profesie, în situația în care abaterea comisă este foarte gravă.
Dispozițiile legale cu privire la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ sumare. Mai exact, doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu atât de Legea nr. 188/2000, cât și de Regulamentul de aplicare a acesteia. În privința răspunderii penale, Legea nr. 188/2000 nu conține norme derogatorii de la dreptul comun. Totuși, răspunderea penală a executorului judecătoresc este vizată în mod implicit de unele dispoziții cuprinse în reglementările privitoare la exercitarea profesiei.
Astfel, de pildă, potrivit art. 44 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, aceștia sunt obligați să respecte reglementările legale și statutare în materie financiar-contabilă, sub sancțiunea atragerii răspunderii juridice, conform legii. Este evident că în acest caz legiuitorul are în vedere și nesocotirea legii penale.
Răspunderea executorilor judecătorești, indiferent de forma sa, pune în lumină o faptă săvârșită de către aceștia în exercitarea atribuțiilor profesionale. În cele ce urmează vom analiza fiecare formă de răspundere specifică activității executorului judecătoresc.
3.1.Răspunderea disciplinară
Răspunderea disciplinară are o reglementare amănunțită în actele normative privitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Acestea cuprind norme privitoare la abaterile disciplinare, la sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătorești și la procedura de aplicare a acestora.
Putem defini răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc ca fiind acea situație juridică, prin care se concretizează raportul sancționator fără caracter civil sau penal, stabilit între subiectul activ al faptei și subiectul activ al răspunderii, în cazul săvârșirii cu vinovăție de către primul a unei abateri disciplinare.
Pentru ca răspunderea disciplinară a executorului să poată fi antrenată trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții precum: existența unui subiect al abaterii disciplinare, existența unei fapte de neîndeplinire a unor obligații de serviciu, lezarea unei valori sociale și existența unei legături de cauzalitate între fapta comisă și rezultat, și în cele din urmă fapta să fie comisă cu vinovație, atât sub formă de intenție cât și sub formă de culpă.
Acest tip de răspundere are un caracter personal astfel că executorul judecătoresc nu poate răspunde pentru fapta altei persoane.
Prin abatere disciplinară se întelege acea faptă prin care se nesocotește una sau mai multe obligații de serviciu.
Abaterile disciplinare ce pot fi săvârșite de executorii judecătorești sunt:
a) nerespectarea secretului profesional;
b) încălcarea incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege;
c) săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri;
d) neîndeplinirea obligațiilor privind formarea profesională a executorilor judecătorești stagiari, angajați pe bază de contract;
e) întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor;
f) absența nejustificată de la birou.
g) omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2).
Enumerarea abaterilor disciplinare, în art. 47 din Legea nr. 188/2000, are un caracter limitativ, unele dintre acestea fiind foarte riguros circumstanțiate la săvârșirea anumitor fapte, cum sunt cele legate de nerespectarea secretului profesional; încălcarea incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege și neîndeplinirea obligațiilor privind formarea profesională a executorilor judecătorești stagiari.
Obligatia executorului judecătoresc de a păstra secretul profesional este reglementată de art.43 din Legea 188/2000, astfel că acesta este obligat să pastreze secretul informațiilor primite, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. În cazul în care executorul este martor în fața unei instanțe judecătorești poate fi scutit de păstrarea secretului profesional.
Această obligație revine de asemenea și personalului angajat în cadrul biroului executorului judecătoresc, cu privire la actele și faptele de care au luat la cunostință în cadrul activității lor, exceptând cazurile în care legea sau parțile interesate îi eliberează de această obligație.
Așadar, în situația în care executorul judecătoresc dă informații cu privire la actele sau faptele despre care a luat la cunostință în cadrul executării silite (de exemplu face publice conturile unei persoane fizice sau juridice) sau în situația în care permite accesul la actele din arhiva biroului altor persoane, în afara părților, succesorilor și reprezentanților acestora precum și acelora care justifică un drept sau un interes legitim (de exemplu, permite unui terț care nu are legatură cu executarea silită, să studieze anumite dosare execuționale aflate în arhiva sa) comite abaterea disciplinară de nerespectare a secretului profesional.
Totuși, constatăm și existența unor abateri disciplinare ce permit încadrarea în conținutul lor a unui complex mai larg de împrejurări sau de fapte ce aduc atingere disciplinei ce trebuie urmată de orice executor judecătoresc. Prima dintre aceste abateri este cea privitoare la săvârșirea unor „fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri”. Determinarea concretă a faptelor care se încadrează în spațiul normativ al acestei abateri nu poate fi făcută decât prin raportarea la gama relativ variată a obligațiilor de natură profesională și de deontologie și care sunt precizate în Legea nr. 188/2000, în Regulamentul de aplicare, în Statutul Uniunii Naționale a Executorilor judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc.
Așa fiind, considerăm că se încadrează în această abatere și nesocotirea obligațiilor prevăzute de art. 12 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, cum sunt cele privitoare la respectarea normelor eticii și principiilor deontologiei profesionale sau la un comportament demn atât în afara profesiei, cât și în exercitarea acesteia. Interpretarea noastră este legitimată și prin dispozițiile art. 56 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc. Potrivit acestui text: „Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară”.
A doua abatere având un caracter generic este cea prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000: întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor. Această abatere disciplinară se realizeaza prin două modalități: întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor. Astfel că oricare dintre acestea poate antrena răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei întârzieri „perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice,ceea ce presupune cel puțin trei întârzieri iar cea de-a doua modalitate conferă un caracter de relativă generalitate abaterii deoarece se raportează la o gamă mai largă de acțiuni de natură a reprezenta o exercitare defectuoasă a obligațiilor profesionale.
Actele emise de executorul judecătoresc se îndeplinesc de către acesta în timpul programului de lucru, la sediul biroului sau la locul efectuării executării.
Potrivit art.53 alin 1 din Lege, refuzul executorului de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se motivează în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului în cazul în care părțile stăruie în cererea de efectuare a actului.
În cazul în care se strecoară erori materiale sau omisiuni în actele efecutate de către executor, acestea vor fi îndreptate, la cerere sau din oficiu. Cererea de îndreptare a erorii materiale sau de completare a actului trebuie soluționată de urgență.
Astfel putem spune că există o serie de fapte care se încadrează în cele două modalități de abateri și care pot duce la antrenarea răspunderii disciplinare.
Absența nejustificată de la birou presupune și ea o analiză mai atentă, astfel că deplasarea pe teren a executorului, prezența la sedintele Camerei sau Uniunii, participarea la cursuri de formare profesională nu pot fi considerate absență nejustificată de la birou.
De asemenea trebuie facută diferența între programul de lucru al biroului executorului judecătoresc și programul de lucru al executorului judecătoresc.Astfel că cele două noțiuni nu sunt identice, biroul executorului judecătoresc trebuie să aibă un program de 8 ore pe zi, timp în care executorul judecătoresc se poate afla pe teren.
Sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătorești sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amendă de la 500 lei la 3.000 lei, care se face venit la bugetul Camerei executorilor judecătorești în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv. Neachitarea amenzii în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a stabilit sancțiunea disciplinară atrage suspendarea de drept din funcție a executorului judecătoresc până la achitarea sumei. Hotărârea definitivă constituie titlu executoriu; ;
d) suspendarea din funcție pe o durată de la o lună la 6 luni;
e) excluderea din profesie.
Pentru aplicarea unei sancțiuni disciplinare legea stabilește o individualizare a sancțiunii în funcție de mai multe criterii: împrejurările săvârșirii faptei, cauzele și gravitatea abateri comise, gradul de vinovăție al executorului, consecințele faptei, existența unor antecedente. Cu toate acestea inainte de aplicarea sancțiunii există o procedură obligatorie ce constă în audierea executorului judecătoresc și cercetarea în prealabil a faptei.
Legea enumeră sancțiunile disciplinare în funcție de gravitate, astfel că mustrarea este cea mai ușoară sancțiune și este defapt o atenționare la adresa executorului pentru că nu a respectat obligațiile ce îi revin prin lege în sarcina sa. Prin intermediul avertismentului executorului îi se pune în vedere că în situația comiterii altor abateri disciplinare se vor aplica sancțiuni mai grave.
În ceea ce privește sancțiunea prevăzută în art.49 lit.c) aceasta are caracter patrimonial iar amenda trebuie plătită în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărâri prin care s-a stabilit aplicarea sancțiunii.
Potrivit art. 48 alin.5 din Legea nr.188/2000, în acest caz, hotărârea rămâne definitivă, fie după soluționarea contestației împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești de către Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ, fie, în cazul în care nu s-a formulat contestație, după trecerea termenului de 15 zile în care hotărârea poate fi atacată, și nicidecum după soluționarea recursului de către Curtea de apel.
Suspendarea din funcție a executorului judecătoresc se face doar după rămânerea definitivă a hotărârii printr-un ordin emis de către ministrul justiției în care se constată suspendarea executorului și care se comunică și părților interesate.Tot prin ordin se va dispune și încetarea suspendării în cazul în care au dispărut împrejurările care au determinat-o.
În termen de 10 zile de la primirea ordinului de suspendare, colegiul director al Camerei executorilor judecătorești va delega un alt executor din circumscripția altei judecătorii situate în raza aceleiași curți de apel, pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute în art.7 din lege în cazul în care executorul care a săvârșit fapta nu are un asociat sau nu există alt executor în aceeași circumscripție.
Cea mai gravă sancțiune o constituie excluderea din profesie, astfel încetând calitatea de executor judecătoresc potrvit art. 23 alin.1 lit.d) din lege.
Pentru ca acestă sancțiune să fie aplicată trebuie ca faptele executorului judecătoresc să fie foarte grave și să lezeze în mod serios onoarea și prestigiul profesiei, să fie încălcate grav dispozițiile legale precum și incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege.
Arhiva executorului care și-a încetat activitatea va fi inventariată și sigilată de către o comisie formată din doi reprezentanți desemnați de colegiul director al Camerei executorilor judecătorești.
Potrivit dispozițiilor art.48 alin.1, titularii acțiunii disciplinare împotriva executorului sunt ministrul justiției și Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești. Termenul în care poate fi introdusă acțiunea este de un an de la data luării la cunoștință de existența unei abateri, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii ei.
3.1.1.Procedura de soluționare a acțiunii disciplinare
Acțiunea disciplinară se judecă de către Consiliul de disciplină ales de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești pentru o perioadă de 3 ani, care este format din 3 membri.
Pe durata mandatului membrilor Consiliului de disciplină vor fi aleși trei supleanți de către Adunarea generală a fiecărei Camere.
Consiliul de disciplină își desemnează președintele și vicepreședintele după confirmarea primită de la Colegiul director al Camerei, activitatea consiliului fiind însă independentă.
Sedințele de judecată ale Consiliului de disciplină au loc la sediul Camerei executorilor astfel că în cazul ținerii ședinței la sediul unuia dintre executori , hotatârea dată va fi lovită de nulitate. La ședință poate participa orice executor din cadrul Camerei respective iar evidența lucrărilor va fi ținută de un secretar.
În cadrul răspunderii disciplinare calitate procesuală nu are decât executorul judecătoresc și titularul acțiunii disciplinare ( Colegiul director al Camerei sau ministrul justiției) indiferent de cine promovează acțiunea( creditor, debitor, alte persoane interesate).
Prin art.67 alin.2 din regulamentul de aplicare al Legii 188/2000 se prevede obligativitatea efectuării unei cercetări prelabile de către inspectori de specialitate din cadrul Ministerului de justiție sau de Colegiul director al camerei executorilor judecătorești.
În cazul cercetării prealabile ministrul justiției se autosesizează iar Colegiul director al camerei se poate autosesiza sau poate fi sesizat de Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești prin președinte sau înlocuitorul acestuia. În termen de 60 de zile de la data sesizării sau autosesizării se va efectua cercetarea prealabilă, executorul în cauză va fi anchetat și îi se va aduce la cunoștință conținutul dosarului urmând a promova sau nu acțiunea disciplinară.
Executorul judecătoresc împotriva căruia a fost promovată acțiunea disciplinară are dreptul să cunoască toate actele dosarului, să solicite probe în apărare sau să fie asistat de un avocat.Refuzul executorului judecătoresc cercetat de a face declarații sau de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal și nu împiedică finalizarea cercetării.
Cercetarea prealabilă a executorului este obligatorie iar nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a actului prin care se propune sancționarea.
După sesizarea cu o acțiune disciplinară se înregistrează cauza, se fixează termenul sedinței și se citează părțile și martorii dacă este cazul. În cazul în care executorul nu se prezintă la termenul de judecată fixat, judecarea se va face în lipsă.
În situația amânării cauzei se va întocmi un proces-verbal în care vor fi consemnate cauzele amânării, acesta trebuie să conțină elementele unei încheieri de ședință și are rolul de a consemna toată activitatea desfășurată la termenele de judecată. Nesemnarea procesului-verbal de către președinte și secretar duce la nulitatea acestuia.
După administrarea tuturor probelor dacă se constată că executorul a săvârșit o abatere disciplinară se va dispune aplicarea unei sancțiuni prevăzute în art.49 din lege iar dacă acțiunea disciplinară nu îndeplinește condițiile legale, se va dispune respingerea acțiunii și închiderea dosarului.
În practică au existat o serie de discuții privind aplicarea doar a sancțiunii cerute de către titularul acțiunii sau a sancțiunii corespunzătoare faptei. Asfel considerăm că, Consiliul de disciplină are libertate deplină de a aplica sancțiunea pe care o consideră potrivită în funcție de gravitatea faptei comise și de consecințele produse.
Hotărârea dată de către Consiliul de disciplină se ia cu majoritatea voturilor membrilor completului de judecată și se comunică în termen de 15 zile de la pronunțare părților.Aceasta trebuie să cuprindă: numărul de dosar, numele membrilor completului de judecată si cel al secretarului, numele și domiciliul sau sediul părților, susținerile și descrierea abaterii disciplinare, probele administrate, textele de lege aplicate, soluția și data pronunțării, indicarea căii de atac și mențiunea dacă pronunțarea s-a facut în prezența sau în lipsa părților.
Rezultatul deliberării se va consemna în minută care va fi semnată de către toți membrii Consiliului de disciplină, în caz contrar hotărârea va fi nulă de drept.
Părțile pot face contestație în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești formată dintr-un complet de 5 membrii, aleși sau validați de Congresul Uniunii. Procedura de soluționare a contestației este aceeași ca și în cazul soluționării acțiunii disciplinare iar hotărârea dată trebuie să conțină aceleași elemente, aceasta fiind definitivă.
Potrivit art.55 alin.4 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești părțile pot declara recurs, care se soluționează de către curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al executorului judecătoresc. Acesta se depune la secretariatul Comisiei Superioare de Disciplină, iar după primirea cererii prin care se declară recursul, dosarul cauzei este înmânat președintelui Comisiei, care va dispune prin rezoluție înaintarea acestuia la curtea de apel competentă.
Cheltuielile efectuate cu soluționarea cauzei vor fi suportate de către Camera executorilor dacă acțiunea este respinsă sau de către executorul judecătoresc dacă acțiunea este admisă.
Potrivit art.57 din Statutul profesiei de executor de judecătoresc sancțiunea mustrării și avertismentului se prescrie în termen de 6 luni. Legiuitorul nu prevede momentul de la care curge termenul, însă considerăm că acesta curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Sancțiunea amenzii se prescrie în termen de 1 an de la data achitării iar sacțiunea suspendării din funcție în termen de 3 ani de la data la care a expirat perioada de suspendare.
3.1.2. Propuneri de lege ferenda privind răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc
Legea 188/2000 și celelalte acte normative care reglementează materia răspundereii disciplinare a executorului judecătoresc au nevoie de o serie de moficări pe care legiuitorul ar trebui să le facă.
Propunerile de lege ferenda în materia răspundereii disciplinare a executorului judecătoresc vizează introducerea unor noi abateri disciplinare și reformularea unora deja existente.
Astfel, în prezent, abaterile disciplinare prevăzute de lege nu acoperă toate situațiile existente în practică. Așadar este necesară introducerea unei noi sancțiuni , și anume exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, abatere care există și în cazul magistraților. Exercitarea profesiei cu rea-credință sau gravă neglijență nu presupune simple omisiuni, ci doar acele situații în care se încalcă flagrant normele legale, iar consecințele produse sunt ireparabile.
O altă sancțiune care ar trebui introdusă privește sancționarea nerespectării hotărârilor adoptate de UNEJ. O astfel de sancțiune este necesară deoarece executorii judecătorești ignoră o serie de hotărâri iar Uniunea nu are nicio măsură de constrângere împotriva acestora, deoarece legea în vigoare nu acoperă această situație.
Activitatea de control asupra executorilor judecătorești este reglementată de art. 62 din Legea 188/2000, astfel controlul profesional al executorilor se exercită de către Ministrul Justiției prin inspectori de specialitate și de către UNEJ prin consiliul său de conducere. Au existat cazuri în care executorul a fost înștiințat de programarea unui control la biroul său, s-a stabilit de comun acord data și ora, iar în momentul controlului executorul a invocat faptul că are muncă în teren, fiind astfel obstrucționată activitatea de control. Așadar ar trebui introdusă o nouă abatere disciplinară care să acopere această situație.
O altă propunere vizează modalitatea și persoana îndreptățită să pună în executare sancțiunile disciplinare aplicate executorului. În prezent legea nu prevede acest lucru motiv pentru care introducerea unei astfel de reglementări ar înlătura discuțiile care există pe această temă.
Referitor la cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu aplicarea sancțiunilor disciplinare, din art. 77 al regulamentului de aplicare al Legii 188/2000 reiese faptul că, cheltuielile vor fi suportate de către Cameră chiar dacă acțiunea a fost introdusă de ministrul Justiției iar aceasta a fost respinsă. În acest caz Camera executorilor nu are nicio culpă fapt pentru care nu există nicio rațiune ca aceasta să suporte cheltuielile de judecată, astfel considerăm că acest text de lege ar trebui modificat, iar cheltuielile să fie suportate de către titularul acțiunii.
În concluzie este necesară o modificare a Legii 188/2000 privind răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc și punerea în acord cu reglementarea adusă de noul Cod de procedură civilă.
3.1.3. Drept comparat – Răspunderea disciplinară a executorilor judecătorești în Republica Moldova
Răspunderea disciplinară este specifică relațiilor de muncă iar executorul judecătoresc nefiind un salariat apar o serie de discuții privind constrângerea acestuia în sens disciplinar.
Autoritatea competentă în soluționarea cauzelor disciplinare a executorilor judecătorești este Colegiul disciplinar de pe lângă Ministerul Justiției.
Colegiul disciplinar se constituie prin ordin al ministrului justiției pe un termen de 4 ani și este format din 9 persoane: trei executori judecătorești desemnați de Uniunea Națională a executorilor judecătorești, trei reprezentanți desemnați de Ministerul Justiției, un judecător desemnat de Consiliul superior al Magistraturii, un reprezentant al mediului academic din domeniul dreptului și un reprezentant al societății civile.
Procedura disciplinară împotriva executorilor judecătorești poate fi pornită de Ministrul Justiției, Consiliul Uniunii naționale a Executorilor Judecătorești, a părților în procedura de executare și la solicitarea altor persoane. Legiuitorul ar trebui să fie mai explicit referitor la sintagma „alte persoane”, astfel pot fi subiecți de drept persoanele care nefiind părți sunt afectate de acțiunile executorului judecătoresc. Adică persoana trebuie să justifice un interes legitim pentru a sesiza Colegiul disciplinar.
În fața Colegiului disciplinar „în cadrul ședințelor colegiului, executorul judecătoresc și solicitantul inițierii procedurii disciplinare pot fi asistați de avocat.”Atenționăm că această normă poate crea impedimente de reprezentare a persoanelor juridice ca solicitanți ai procedurii disciplinare, or, reprezentarea acestora în instanțe de judecată poate fi exercitată nu doar de către avocați, ci și de „angajați împuterniciți ai persoanei juridice.”
Art. 21 al legii din Republica Moldova nr.113 prevede că executorul judecătoresc va fi tras la răspundere disciplinară pentru acțiuni sau omisiuni care contravin dispozițiilor stabilite de lege. În articol legiuitorul enumeră 10 abateri disciplinare dintre care două se referă la etica profesională a executorilor, iar alte 6 diferă doar prin forma de vinovăție.
Codul de executare din Republica Moldova permite contestația în instanță a refuzului executorului judecătoresc de a săvârși anumite fapte, faptă care poate fi incriminată și disciplinar unui executor. Considerăm că legiuitorul a permis acest lucru a-l ajuta pe creditor să-și apere drepturile iar executarea să fie astfel una efectivă.
În ceea ce privește aplicarea sancțiunilor disciplinare și modul de contestare al acestora considertăm importante câteva aspecte.
Colegiul disciplinar poate aplica doar trei dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de art.24. alin.4 al Legii RM nr.113 și anume avertismentul, mustrarea și amenda, celelalte două, suspendarea activității și retragerea licenței pot fi dispuse doar de către ministrul justiției, în baza deciziei Colegiului disciplinar.
Potrivit art 18. alin. 1 lit.c) al Legii RM nr. 113 pentru încălcarea gravă a legislației, suspendarea activității executoului poate fi dispusă din oficiu de ministrul justiției înaintea examinării și soluționării cauzei disciplinare de către Colegiul disciplinar.
Posibilitatea contestării actelor cu privire la aplicarea sancțiunilor disciplinare se realizează în contencios administrativ, procedura prealabilă nefiind necesră doar în două cazuri- atunci când se contestă ordinul ministrului justiției de suspendare a activității sau retragere a licenței.
În concluzie răspunderea dsciplinară a executorului este reglementată mai dur în raport cu răspunderea salariaților datorită rigurozității activității acestora.
3.2.RĂSPUNDEREA CIVILĂ
Principiile răspunderii civile
1. Principiul legalității: răspunderea va interveni numai atunci când un individ încalcă o obligație legală sau contractuală
2. Principiul reparării integrale a prejudiciilor – cel ce va cauza o pagubă (prejudiciu) va putea fi obligat să repare atât pierderea provocată cât și beneficiul nerealizat ca urmare a producerii pagubelor
3. Principiul răspunderii în temeiul cultelor: nimeni nu poate fi tras la răspundere dacă nu este vinovat.
În ceea ce privește răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este reglementată în art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale”.
Cel de-al doilea alineat al textului citat este și el de o importanță cardinală, căci stabilește modul de realizare a asigurării de răspundere profesională a executorului judecătoresc. Potrivit textului menționat: „Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit art. 35 alin.1”.
La începutul activității sale executorul judecătoresc devine membru al casei de asigurări pentru garantarea răspunderii civile, care funcționează în cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, potrivit statutului propriu.
Asigurarea de răspundere profesională a fost stabilită de lege după modelul reglementărilor adoptate și în legătură cu exercitarea profesiei de notar public [art. 38 alin. (2) din Legea nr. 36/1995] și de avocat (art. 40 din Legea nr. 51/1995). O atare asigurare este benefică atât pentru executorul judecătoresc, cât și pentru persoanele prejudiciate prin modul defectuos de îndeplinire a sarcinilor profesionale. Pentru executorul judecătoresc asigurarea de răspundere civilă evită dificultățile legate de declanșarea unei proceduri judiciare împotriva sa și în final chiar obligarea sa la despăgubiri, desdăunarea părții urmând să se facă din fondul de asigurare pentru răspundere profesională. Sistemul de asigurare menționat este deosebit de avantajos și pentru cetățeanul prejudiciat căruia i se oferă astfel o cale mai rapidă și eficientă de despăgubire.
Despăgubirea părții din fondul de asigurare pentru răspundere profesională este însă condiționată de săvârșirea unui fapt prejudiciabil de către executorul judecătoresc în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, condițiile răspunderii civile trebuie să fie întrunite, în prealabil, în persoana executorului judecătoresc respectiv. Această precizare este importantă și necesară, dar ea ridică și problema de a cunoaște care este natura juridică a răspunderii executorului judecătoresc. Este ea o răspundere civilă delictuală, care urmează principiile statornicite în art. . civ. sau o răspundere contractuală? Considerăm că răspunderea executorului judecătoresc este de natură contractuală, iar nu delictuală. Într-adevăr, creditorul are libertatea de a-și alege executorul judecătoresc din raza teritorială a instanței de executare, iar onorariile se stabilesc pe baza acordului dintre părți.
Răspunderea civilă contractuală este acea răspundere ce provine din nerespectarea unor clauze contractuale creând obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori executarea cu întârziere a obligațiilor asumate.
Potrivit art. 24 din Statutul Casei de Asigurări a Executorilor judecătorești din România asigurarea acoperă:
– prejudiciile cauzate de executorul judecătoresc prin fapte proprii sau ale angajaților săi, din neglijență,greseală sau imprudență în exercitarea atribuțiilor profesionale;
– prejudiciile produse de executorul judecătoresc, pentru valorile încredințate în depozit, afară de cazurile în care dispariția, distrugerea sau pierderea acestora, este urmare a unui caz fortuit sau caz de forță majoră;
– prejudiciile produse de executorul judecătoresc, ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării documentelor originale, date de clienți spre executare, limitate la costul de refacere al acestora.
Din textul de lege rezultă faptul că executorul răspunde civil atât pentru faptele proprii cât și pentru faptele angajaților (prepușilor) săi.
Condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă a executorilor judecătorești sunt prevăzute în Codul civil și constau în: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul creat și vinovăția executorului judecătoresc constând în intenția sau culpa celui care a acționat.
Pentru a interveni răspunderea civilă pentru faptele angajaților trebuie îndeplinite două condiții specifice și anume:
existența unui raport de prepușenie între autorul faptei ilicite(angajatul) și persoana care este chemată să răspundă în calitate de comitent( executorul judecătoresc). Acest raport de prepușenie izvorește dintr-un contract individual de muncă încheiat între prepus și comitent.
Fapta ilicită săvârșită de către prepus(angajat) să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate de comitent. Astfel că executorul nu va răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau putea să cunoască faptul că la data săvârșirii faptei , prepusul a acționat înafara atribuțiilor sale de serviciu.
Răspunderea civilă a executorului judecătoresc are o serie de trăsături specifice și anume:
Constituie o situatie juridică, alcătuită dintr-un ansamblu de drepturi și obligații corelative;
Reprezintă conținutul unui raport juridic sancționator cu caracter civil;
Părțile răspunderi civile sunt ca la orice tip de răspundere, subiectul activ și subiectul pasiv al acesteia;
Vinovăția care trebuie întotdeauna dovedită de către partea care a suferit un prejudiciu. Ca și în situația răspunderii disciplinare, absența vinovăției va atrage imposibilitatea intervenției răspunderii civile;
Caracterul sancțiunilor sale, specific răspunderii civile este faptul că, sancțiunile sale nu sunt privative de libertate și se rezumă la stabilirea unei despăgubiri în favoarea persoanei care a suferit un prejudiciu.
3.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ
Răspunderea penală a executorului judecătoresc este aceea situație juridică prin care se concretizează raportul sancționator cu caracter penal, stabilit între subiectul activ al faptei și subiectul activ al răspunderii, în cazul săvârșirii cu vinovăție de către primul a unei fape penale.
Executorul judecătoresc poate săvârși o serie de infracțiuni prevăzute de Codul penal precum: abuzul în serviciu,neglijența în păstrarea secretului profesional, purtarea abuzivă, sustragerea și distrugerea unor dosare, registre, documente sau alte înscrisuri, luarea de mită, traficul de influență etc.
În cazul în care executorul judecătoresc refuză în mod nejustificat să își îndeplinească atribuțiile, partea interesată poate introduce plângere, în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului judecătoresc. Judecătoria se va pronunța printr-o hotărâre care poate fi supusă doar apelului.
Nerespectarea cu rea-credință a obligației stabilite într-o astfel de hotărâre definitivă, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârșită din culpă, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.
Potrivit art.50 alin.1 din Legea 188/2000, în cazul în care s-a luat măsura arestării preventive a executorului judecătoresc sau a fost pronunțată o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, în primă instanță, ministrul justiției va lua măsura suspendării din funcție a executorului până la soluționarea procesului penal.
În cazul condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni care aduce atingere prestigiului profesiei de executor judecătoresc, ministrul justiției va dispune măsura excluderii din profesie a executorului judecătoresc începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Competența privind soluționarea unei plângeri penale formulate împotriva executorului aparține procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei circumscripție teritorială se prezumă că a fost săvârșită fapta.
Capitolul 4.Asemănari și deosebiri în răspunderea juridică a executorului judecătoresc și alți profesioniști
4.1.Răspunderea avocatului
Avocatul este persoana care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea justițiabililor în fața instanțelor judecătorești sau a altor autorități publice, în condițiile determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale justițiabililor în fața organelor judiciare.
Într-adevăr, în toate țările civilizate avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Părțile litigante nu au, cel mai adesea, pregătirea și cunoștințele necesare pentru a face față „duelului judiciar”. De aceea, părțile sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesioniști ai dreptului, buni cunoscători ai legislației și jurisprudenței, abili mânuitori ai „verbului” și a formelor de procedură.
Rolul avocatului nu poate fi redus însă, așa cum am subliniat, la funcția de reprezentare sau asistare a justițiabililor. El este unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai judecătorului. Prin pasiune pentru adevăr și justiție, avocatul poate contribui într-o manieră decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecății și, în final, la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. Sunt motive esențiale ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiției. Iar o atare caracterizare se întâlnește și în epoca contemporană.
Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina adeseori dificultăți în determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte și judecător, iar prin activitatea sa permite instanței să se afle deasupra „duelului” dintre părți și să-și păstreze obiectivitatea necesară. El prezintă judecătorului cererile părților și facilitează administrarea materialului probatoriu pertinent și concludent în soluționarea cauzelor supuse judecății. O atare abordare, firească, a profesiei nobile de avocat contribuie și la o soluționare rapidă a cauzelor.
Funcțiile activității avocațiale rezultă, cu evidență, și din reglementările actuale privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice de drept public și privat.
În exercitarea dreptului de apărare recunoscut și garantat de Constituție, de lege, de pactele și de tratatele la care România este parte, avocatul are dreptul și obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și soluționat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părților.
Funcția de colaborare cu organele de justiție este însă foarte sugestiv determinată în art. 7 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Textul precizează în acest sens că: „Într-o societate democratică întemeiată pe valorile democrației și ale statului de drept, avocatul are un rol esențial. Avocatul este indispensabil justiției și justițiabililor și are sarcina de a apăra drepturile și interesele acestora”.
Realizarea celor două funcții pare să fie ireconciliabilă. Aparent numai cele două funcții sunt antagonice. În realitate, apărarea intereselor justițiabililor nu trebuie pusă în antiteză cu obiectivele majore ale justiției. Funcția principală a avocatului este și va rămâne aceea de apărare a intereselor legitime ale justițiabililor. Din acest punct de vedere se poate susține că avocații îndeplinesc o funcție de interes privat; avocații sunt auxiliari ai părților.
Funcția de colaborare cu justiția nu este mai puțin importantă, deși trebuie să recunoaștem că aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activității avocațiale. Ea este considerată ca o funcție de interes public, iar avocatul ca un auxiliar al justiției sau un partener ori colaborator al judecătorului.
Realizarea unui echilibru între cele două funcții nu este adeseori ușor de realizat. Interese uneori convergente fac totuși dificilă o armonizare posibilă și deopotrivă necesară. Ea se face adeseori chiar și în activitatea extrajudiciară a avocatului. Avem în vedere îndeosebi munca preventivă a avocatului realizată în cadrul consultațiilor juridice acordate de către acesta și care conduce nu arareori la evitarea unor litigii.
Dar „armonizarea” funcțiilor avocațiale depinde de modul în care avocatul înțelege să-și îndeplinească obligațiile sale profesionale. Pentru aceasta avocatul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire profesională, de o profundă cunoaștere a doctrinei și jurisprudenței, de o verticalitate morală incontestabilă, respect față de lege și pasiune pentru adevăr.
Atât executorul judecătoresc cât și avocatul pot răspunde din punct de vedere penal, civil cât și disciplinar.
Obligațiile impuse avocatului prin lege și statut nu ne pot conduce la concluzia neresponsabilității penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de pildă, nerespectarea dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, privitoare la solemnitatea ședințelor de judecată, la abținerea de la folosirea unor expresii jignitoare la adresa instanței, părților sau celorlalți avocați poate antrena răspunderea penală a persoanei vinovate. Evident că fapta constituie infracțiune doar dacă sunt întrunite elementele constitutive ale uneia din infracțiunile prevăzute de legea penală.
Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute în fața instanței sau altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea cauză și sunt necesare stabilirii adevărului” .
Avocatul poate săvârși, în exercițiul funcției sale, și alte infracțiuni, cum ar fi infracțiunile de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea, avocatul poate fi subiect și a altor infracțiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând să se stabilească în condițiile dreptului comun. Săvârșirea unor asemenea infracțiuni poate determina nedemnitatea profesională a avocatului.
În ceea ce privește răspunderea civilă, Legea nr. 51/1995 nu conține prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a avocatului. Cu toate acestea, este evident că în cursul activității sale avocatul poate săvârși unele fapte de natură să aducă prejudicii părților din proces. Principial, problema răspunderii civile a avocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, una din obligațiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligența pentru apărarea libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clientului”. În același sens se impune avocatului obligația de a depune toate diligențele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat.
Neprezentarea avocatului la proces, deși s-a obligat prin contractul de asistență juridică să asigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului la acțiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deși avocatul avea împuternicire în acest sens și se afla în posesia tuturor actelor necesare), îndeplinirea unor acte procedurale cu rea-credință etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului un prejudiciu irecuperabil.
Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condițiile dreptului comun. Ea nu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze la obligațiile avocatului, la conținutul contractului de asistență juridică și mai cu seamă la natura obligațiilor asumate de avocat. Obligațiile avocatului nu sunt, în principiu, obligații de rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziția avocatului față de client nu este una de strictă subordonare, ci de relativă independență. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vedere de instanțele judecătorești sesizate cu acțiuni în stabilirea răspunderii civile a avocatului. De aceea, specificul activității de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care o instituie art. 34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui specialist, împrejurare care, prin definiție, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpă.
O prevedere notabilă privitoare la conținutul răspunderii civile a avocatului regăsim totuși în art. 218 alin. (2) din Statut. Potrivit acestui text, prin „răspundere profesională” se înțelege acoperirea daunelor efective suferite de client și rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor Legii, ale statutului și ale regulilor deontologice.
Avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională, în condițiile stabilite prin statutul profesiei.
Statutul determină și limitele în care avocații sunt obligați să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel, avocații stagiari trebuie să se asigure pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 de euro anual, iar avocații definitivi, pentru un risc anual în valoare de minimum 6.000 de euro anual
Primele de asigurare profesională, achitate de avocat și de societățile civile profesionale de avocați reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate și integral deductibile pentru anul fiscal în curs. Statutul determină și care sunt consecințele nerespectării obligației profesionale anterior menționate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligațiilor de plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaților cu drept de exercitare a profesiei, cu toate consecințele prevăzute de lege și de statut.
Principiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 70 din Legea nr. 51/1995. Potrivit acestui text: „Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției”.
Textul citat are un caracter general. El este reluat, într-o formulare parțial diferită, în art. 252 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Din coroborarea celor două dispoziții legale rezultă că, virtual, orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere disciplinară. Pentru angajarea răspunderii disciplinare mai este necesar ca avocatul să acționeze cu vinovăție, iar fapta sa să fie de natură a prejudicia „onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției”. Așadar, condițiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel că nu este cazul să insistăm în mod deosebit asupra lor.
Legea determină sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate avocaților. Acestea sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului; Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exercițiul profesiei, până la achitarea sumei.
d) interdicția de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;
e) excluderea din profesie (art. 73 din Legea nr. 51/1995).
Organele de jurisdicție disciplinară sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia centrală de disciplină și Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Comisia de disciplină a baroului are competența de a judeca abaterile săvârșite de avocații din baroul respectiv. Ea este independentă de organele de conducere ale baroului și este alcătuită din 5 până la 11 membri, aleși de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani. Comisia este condusă de către un președinte, ales de către membri acesteia. Funcția de grefier se îndeplinește de către un secretar desemnat de consiliul baroului.
Comisia de disciplină a baroului judecă, în primă instanță, în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârșite de avocații înscriși în cadrul acestuia, cu excepția abaterilor săvârșite de decan și de membrii organelor de conducere ale Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Comisia centrală de disciplină este alcătuită din reprezentanții barourilor, desemnați de adunările generale. Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul avocaților dintre candidații desemnați de adunările generale ale barourilor. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre avocații cu o vechime mai mare de 15 ani în profesie.
Legea îi recunoaște Comisiei centrale de disciplină atât o competență de fond, cât și una de recurs. Ca instanță de fond, judecă abaterile săvârșite de decanii barourilor și de membrii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România. În acest caz completul este format din 3 membri.
Ca instanță de control, Comisia centrală de disciplină judecă contestațiile declarate împotriva deciziilor pronunțate de comisiile de disciplină ale barourilor, precum și cele promovate împotriva soluțiilor privind interdicția de a exercita profesia conform art. 74 din Legea nr. 51/1995. Completul instanței disciplinare este format în acest caz din 5 membrii. Contestația poate fi declarată de avocatul interesat, de decanul baroului și de președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România se constituie, ca instanță disciplinară, în plenul său și are competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate, în fond, de Comisia centrală de disciplină.
Împotriva hotărârilor pronunțate de Plenul Consiliului, în condițiile deja arătate, partea interesată poate declara recurs la secția de contencios a Curții de Apel București, a cărei hotărâre este definitivă și irevocabilă.
Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat cuprind și reglementări detaliate privitoare la procedura de soluționare a abaterilor disciplinare.
Acțiunea disciplinară poate fi exercitată de consiliul baroului. În cazul abaterilor săvârșite de către decanii barourilor sau de membrii Uniunii dreptul de exercitare a acțiunii disciplinare aparține Consiliului Uniunii.
Avocatul care conduce asistența judiciară de pe lângă fiecare instanță este obligat să sesizeze în scris consiliul baroului pentru abaterile disciplinare săvârșite de avocați; instanțele judecătorești și parchetele sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat, precum și să-l informeze despre orice acțiune de urmărire penală sau de judecată declanșată contra unui avocat. De asemenea, consiliul baroului se poate sesiza și din oficiu .
Apreciem că dreptul la sesizarea consiliului baroului aparține și oricărei persoane interesate: avocat, client, parte adversă etc. O atare soluție rezultă și din prevederile art. 264 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia „plângerea îndreptată împotriva unui avocat se adresează consiliului baroului pe al cărui tablou avocatul figurează cu drept de exercitare a profesiei”. Subliniem că dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare aparține însă numai consiliului baroului, respectiv Consiliul Uniunii.
După sesizare, consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii. În acest scop, consiliul va desemna un consilier pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Anchetarea abaterii disciplinare a unui membru al Consiliului U.N.B.R. sau a unui decan se efectuează de către Consiliul U.N.B.R. Consiliul va desemna pe unul dintre consilierii săi pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Cercetarea abaterii nu se poate înfăptui fără citarea avocatului acuzat de săvârșirea acesteia. Convocarea avocatului se face în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ea poate fi făcută și prin înștiințare scrisă printr-un mijloc de comunicare ce asigură conservarea dovezii și a datei la care s-a făcut înștiințarea, ori prin luarea la cunoștință prin semnătură. Avocatul va fi încunoștințat și cu privire la obiectul anchetei disciplinare prin luarea la cunoștință a conținutului plângerii ori al sesizării. Refuzul de a se prezenta la convocarea făcută nu împiedică desfășurarea anchetei.
În cursul cercetării va fi ascultată persoana care a formulat plângerea, precum și orice alte persoane ale căror declarații pot elucida cazul. De asemenea se vor face verificări de înscrisuri și se vor culege informațiile considerate utile, prin orice mijloace legale.
Activitatea consilierului delegat se finalizează într-un referat scris ce va cuprinde mențiuni cu privire la faptele imputate, probele administrate, poziția avocatului cercetat și propuneri pentru soluționarea plângerii sau sesizării. Referatul trebuie depus și înregistrat la secretariatul decanului, respectiv al U.N.B.R., în cel mult 30 de zile de la primirea însărcinării.
În prima ședință a consiliului – ulterioară înregistrării referatului – consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii pe baza referatului și a lucrărilor de la dosar. După efectuarea anchetei disciplinare, consiliul baroului va dispune una din următoarele soluții: exercitarea acțiunii disciplinare, completarea cercetărilor sau clasarea cauzei.
Dacă se decide că sunt motive pentru exercitarea acțiunii disciplinare consiliul baroului va desemna și consilierul însărcinat cu susținerea acesteia în fața instanței disciplinare. Statutul profesiei de avocat indică și elementele pe care trebuie să le cuprindă acțiunea disciplinară. Forma scrisă este obligatorie și ea cuprinde, motivele de fapt și de drept, arătarea persoanelor ce urmează să fie audiate și semnătura decanului sau, după caz, a președintelui U.N.B.R.
Primind sesizarea, președintele comisiei de disciplină va fixa termen de judecată cu citarea avocatului, a organului ce a exercitat acțiunea și a celorlalte persoane indicate în cerere. Citarea se face și în fața instanței disciplinare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În fața instanței disciplinare, avocatul se va prezenta personal. El poate fi asistat însă de un alt avocat. Ședințele de judecată ale instanței disciplinare nu sunt publice. Toate lucrările instanței disciplinare se consemnează în încheieri. Lipsa părților regulat citate în fața instanței disciplinare nu împiedică judecata.
Decizia disciplinară se adoptă cu majoritate de voturi. Odată rămasă definitivă, decizia este obligatorie față de părți și față de organele profesiei. În acest sens, art. 272 din Statut dispune chiar că o atare decizie are „autoritate de lucru judecat”. Decizia de aplicare a unei sancțiuni disciplinare, precum și cea de încetare a acțiunii disciplinare se comunică avocatului în cauză, decanului baroului în care avocatul este înscris și președintelui Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei și se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
În cursul judecății, instanța disciplinară poate dispune și suspendarea avocatului din profesie. „În caz de abatere evidentă și gravă, instanța disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exercițiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei”. În acest caz instanța disciplinară pronunță, așa cum o prevede în mod expres textul menționat anterior, o încheiere. Împotriva acestei încheieri se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Aceasta înseamnă că instanța disciplinară trebuie să comunice încheierea și avocatului în cauză.
Suspendarea prevăzută de art. 74 din Legea nr. 51/1995 vizează adoptarea unei măsuri în cursul judecării acțiunii de către instanța disciplinară. Prin urmare, legea are în vedere o măsură aplicabilă „până la judecarea definitivă a cauzei”. În schimb, art. 272 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat consacră principiul autorității de lucru judecat a deciziei disciplinare rămasă definitivă. Cel de-al doilea alineat al art. 272 din Statut se referă atât la decizia de excludere, cât și la cea de suspendare. Prima constituie o sancțiune disciplinară iar cea de-a doua o măsură provizorie luată în cursul judecății. Suspendarea din profesie este o măsură gravă, fapt pentru care legea a deschis calea de atac a recursului împotriva încheierii.
Statutul determină și locul depunerii cererii de recurs. Potrivit art. 272 recursul declarat împotriva măsurilor luate prin încheiere în condițiile art. 74 alin. (2) din lege și împotriva deciziei disciplinare se înregistrează la decanatul baroului, respectiv la secretariatul Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Instanța disciplinară de recurs exercită un control asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Înaintea modificării Legii nr. 51/1995, prin Legea nr. 255/2004, s-au purtat discuții cu privire la posibilitatea atacării în justiție a deciziilor disciplinare pronunțate de organele disciplinare din cadrul profesiei. Jurisprudența Curții Constituționale și literatura de specialitate au promovat punctul de vedere potrivit căruia actele organelor profesiei, pentru care nu este instituită o cale de atac, în cadrul organizatoric al avocaturii, pot fi atacate în justiție conform art. 6 din Legea nr. 29/1990, respectiv la tribunalul sau curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. Atare soluții au fost considerate ca fiind singurele în concordanță cu dispozițiile art. 21 din Constituție, privitoare la liberul acces la organele de justiție.
4.2.Răspunderea Notarului public
Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice, potrivit chiar legii de organizare a profesiei, constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.
Activitatea notarială, concretizată în principal în întocmirea actelor autentice, se desfășoară în domenii precum dreptul contractelor, dreptul succesiunilor, drepturile reale și publicitatea imobiliară, dreptul comercial și dreptul afacerilor, etc.
Trebuie să amintim, de asemenea, faptul că actul notarial se constituie într-un suport esențial în activitatea de probațiune jurisdicțională, înscrisurile întocmite de notarul public fiind probe cu gradul cel mai ridicat de veracitate .
Aceste sumare considerații justifică în mod deplin calificarea de serviciu public sau de interes public atribuită activității notariale .
Potrivit legislației notariale, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege .
Exercitarea activităților „notariale” de către o profesiune liberală specializată constituie o realitate a dreptului modern, fără a fi însă, cel puțin la origini, de esența acestei activități .
Într-adevăr, astfel cum s-a remarcat, activitatea de consemnare în scris a operațiunilor juridice a precedat instituția notarului public în forma sa modernă .
În Franța medievală, scriptor sau notarius erau grefieri atașați jurisdicțiilor epocii, care aveau sarcina de a redacta anumite înscrisuri.
În țara noastră, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită de instanțele judecătorești în cadrul procedurilor necontencioase.
Activitatea notarială este, așadar, o activitate detașată din activitatea judiciară și delegată ori concesionată în principal unei profesiuni liberale consacrate, notariatul, dar și altor autorități publice ori instituții iar mai recent, profesiei de avocat.
Relația dintre activitatea judiciară și cea notarială poate fi evidențiată și prin examinarea particularităților raporturilor existente în prezent între autoritatea judiciară, pe de o parte, și profesia de notar public și actul notarial, pe de altă parte . Este vorba despre existența doar a unei autonomii relative a profesiei, existența controlului profesional administrativ al justiției asupra notarilor, etc.
Profesia a fost reorganizată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, în vigoare și în prezent . Actualele reglementări ale profesiei mai includ : Regulamentul de punere în aplicare a <LLNK 11995 36 10 201 0 63>Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 710/C din 5 iulie 1995 ; Statutul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, adoptat de Congresul al VIII-lea al Notarilor Publici din România, prin Hotărârea nr. 12/21.11.2008 ; alte acte normative.
In comparatițe cu executorul judecătoresc care are doar răspundere disciplinară și civilă, notarul are atât răspundere penala, civila cât și disciplinară
În ipoteza în care notarul public aduce atingere, în cadrul și în legătură cu activitatea sa profesională, unor valori sociale ocrotite de legea penală, pot fi declanșate mecanismele răspunderii penale .
În activitatea sa, notarul poate fi subiect activ al unor infracțiuni precum divulgarea secretului profesional prevăzută de art. 196 C. pen.
Potrivit art. 42 din Lege: dacă hotărârea de condamnare a rămas definitiva si ea se referă la infracțiunile prevăzute de art. 23 lit. f) din lege, la acea data ministrul justiției dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.
Principiul instituit de art. 998 n.c.civ. operează și în activitatea notarului public . El este transpus în legislația notarială de un text expres (art. 38 al. 1 din Lege), care prevede că răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu .
Și în cazul răspunderii civile a notarului a fost implementat un sistem de asigurare obligatorie de răspundere profesională, fiind creată și o instituție care funcționează în interiorul profesiei (în cadrul Uniunii) și care îndeplinește rolul unei societăți de profil – Casa de Asigurări pentru Garantarea Responsabilității Civile a Notarilor Publici.
Asigurarea acoperă : a) prejudiciile cauzate de notarul public, din culpă, prin fapte proprii sau ale angajaților săi, în exercitarea atribuțiilor profesionale; b) prejudiciile produse de notarul public pentru valorile încredințate în depozit, afară de cazurile în care dispariția, distrugerea sau pierderea acestora este urmarea unui caz fortuit sau de forță majoră; c) prejudiciile produse de notarul public, ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării documentelor originale date de clienți în depozit, în vederea întocmirii actelor solicitate, limitate la costul de refacere al documentelor.
Răspunderea disciplinară a notarului a notarului public intervine pentru următoarele abateri :
a) întârziere sau neglijență în efectuarea lucrărilor;
b) lipsă nejustificată de la birou;
c) nerespectarea secretului profesional;
d) comportament care aduce atingere onoarei sau probității profesionale.
Sancțiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor și sunt următoarele :
a) observație scrisă;
b) amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei;
c) suspendarea din funcție pe o durata de maximum 6 luni;
d) excluderea din profesie.
Acțiunea disciplinară se exercită de Colegiul director și se judecă de Consiliul de disciplină. Acesta citează părțile și pronunță o hotărâre motivată, care se comunica acestora.
Împotriva hotărîrii părțile pot face contestație la Consiliul uniunii, în termen de 10 zile de la comunicare. Hotărîrea Consiliului uniunii poate fi atacată la instanța judecătorească competentă. Hotărârea definitivă se comunică și Ministerului Justiției.
Sancțiunile disciplinare de suspendare din funcție și de excludere din profesie se pun în aplicare prin ordin al ministrului justiției.
Potrivit art. 67 din Statut, notarul public sancționat disciplinar nu poate exercita funcții eligibile în cadrul profesiei, nu-și poate depune candidatura pentru funcții eligibile în următorul mandat, nu va putea angaja și îndruma notari stagiari timp de 1 an.
4.3.Răspunderea Consilierului juridic
Cadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice a fost statornicit, timp de aproape cinci decenii, prin Decretul nr. 143/1955. Acest act normativ a constituit o reglementare care, în perioada ulterioară Revoluției din decembrie 1989, nu a mai corespuns realităților social-economice din țara noastră.
Consilierii juridici și-au desfășurat activitatea, în trecut, în cadrul oficiilor juridice, organizate, potrivit actului normativ menționat, la nivelul ministerelor, organelor centrale ale administrației publice, autorităților locale ale administrației, întreprinderilor și organizațiilor economice cu mai mult de 300 de angajați. Oficiile juridice au fost organizate și la nivelul organizațiilor centrale și locale ale cooperației. La celelalte unități, organizarea oficiilor juridice era posibilă doar dacă necesitățile practice o impuneau (volum mare de litigii pe rolul instanțelor judecătorești etc.).
Recent a fost adoptată o nouă reglementare privitoare la exercitarea profesiei de consilier juridic. Ea este concretizată în Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic. Noua reglementare determină modul de exercitare a profesiei, condițiile de admitere în profesie și statutul consilierilor juridici.
„Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor și intereselor legitime ale statului, ale autorităților publice centrale și locale, ale instituțiilor publice și de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum și ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află și în conformitate cu Constituția și legile țării”. Textul citat prezintă o dublă importanță. Pe de o parte, el determină funcțiile principale ale consilierului juridic, anume acelea de apărarea a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice precizate în acest prim articol al legii. Din acest punct de vedere nu există deosebiri esențiale între funcțiile foștilor jurisconsulți și cele ale actualilor consilieri juridici. Pe de altă parte, legea determină sfera persoanelor fizice și juridice a căror interese pot fi apărate de consilierii juridici, în condițiile prevăzute de Legea nr. 514/2003. Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 514/2003 cuprind o formulare largă, care permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de către stat, de autoritățile și instituțiile publice, precum și de orice alte persoane juridice de drept public sau de drept privat.
In comparatițe cu executorul judecătoresc care are atât o răspundere disciplinară si civilă , consilierul juridic are o răspundere disciplinară.
Dispoziții importante, dar cu caracter general, cuprinde Legea nr. 514/2003 și în privința răspunderii juridice a consilierilor juridici. O dispoziție de principiu este cea prevăzută de art. 17 din lege, text potrivit căruia: „Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea obligațiilor profesionale, potrivit legii și reglementărilor specifice ale domeniului activității persoanei juridice în slujba căreia se află”. Două precizări importante sunt de făcut în legătură cu semnificațiile juridice ale textului citat.
Prima precizare constă în faptul că legea se referă, în termeni generali, la răspunderea juridică „pentru încălcarea obligațiilor profesionale”. Spre a stabili dacă ne aflăm sau nu în prezența unei nesocotiri a obligațiilor profesionale ale consilierului juridic trebuie să ne raportăm atât la obligațiile prevăzute în Legea nr. 415/2003, în Statutul profesiei de consilier juridic, cât și la cele statuate, după caz, de Statutul funcționarului public sau de Codul muncii. De asemenea, este de remarcat faptul că legea nu face distincție între diferitele forme de răspundere juridică care ar putea deveni incidente în cazul nesocotirii obligațiilor profesionale. Prin urmare, dacă condițiile legii sunt întrunite, consilierul juridic va putea răspunde, după caz, civil, penal sau disciplinar.
A doua precizare constă în faptul că răspunderea consilierului juridic operează în condițiile „legii și reglementărilor specifice ale domeniului activității persoanei juridice în slujba căreia se află”. În privința răspunderii civile va trebui să se țină seama și de prevederile cuprinse în art. 77-78 din Statutul funcționarilor publici și ale art. 270-. muncii.
Unele reglementări generale întâlnim în Legea nr. 514/2003 în legătură cu răspunderea disciplinară a consilierilor juridici. Astfel, consilierul juridic răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi și ale reglementării privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. Dispozițiile alineatului următor al textului citat sunt și mai clare în această privință. Potrivit acestor prevederi legale, constatarea abaterii disciplinare, cercetarea acesteia, procedura de judecată și sancțiunile disciplinare sunt cele prevăzute în reglementarea specifică persoanei juridice în slujba căreia se află consilierul juridic. Dispozițiile legale menționate sunt elocvente în stabilirea principiului că și în materie disciplinară sunt incidente normele corespunzătoare din Statutul funcționarilor publici și din Codul muncii. Aceste dispoziții nu vizează doar condițiile de incidență ale răspunderii disciplinare, ci și procedura de aplicare a acestora.
Totuși, aceste dispoziții legale nu se armonizează întru totul cu cele prevăzute în Statutul profesiei. Este de observat în această privință că, potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 514/2003: „Autoritatea disciplinară poate fi sesizată de persoana vătămată sau, după caz, de asociația profesională”. Toate aceste dispoziții ale legii sugerează că singura autoritate disciplinară este cea constituită în cadrul persoanei juridice la care consilierul juridic își desfășoară activitatea.
Statutul a instituit însă autorități disciplinare, astfel cum am văzut, atât la nivel teritorial, cât și la nivel central. Astfel, comisia de disciplină constituită la nivelul colegiilor este formată din 3-5 membri, iar cea centrală din 5-9 membri, aleși de Congres pentru un mandat de 4 ani. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre consilierii juridici cu o vechime mai mare de 10 ani în activități juridice. Comisiile disciplinare funcționează pe baza unor regulamente proprii.
Legat de răspunderea disciplinară a consilierilor juridici este necesar să menționăm și două obligații profesionale importante care nu au fost prezentate în cele ce au precedat. Prima obligație vizează evidențele activității consilierului juridic. Potrivit art. 15 din Legea nr. 514/2003 aceste evidențe, și documentele aferente, sunt ținute de consilierul juridic, potrivit reglementărilor privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. A doua obligație se referă la respectarea dispozițiilor legale privitoare la interesele contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea. De asemenea, consilierul juridic este obligat să respecte secretul și confidențialitatea activității sale.
În finalul acestor considerații apreciem că în stabilirea oricăreia dintre formele de răspundere juridică nu poate fi ignorat nici faptul că „activitatea desfășurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace și nu de rezultat”
4.4 Răspunderea civilă a magistraților
Răspunderea magistraților este menită a realiza un echilibru între puterea conferită de lege magistratului și prejudiciile pe care activitatea acestuia le poate produce justițiabililor.
Răspunderea civilă a magistraților semnifică, la modul concret, în sarcina acestora, obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin exercițiul funcției lor, în anumite condiții. Specificul rezidă în aceea că, pe de o parte, nu suntem în prezența unei răspunderi directe, magistratul neputând fi chemat în judecată în mod direct de persoana prejudiciată care nu se poate adresa decât împotriva statului. Pe de altă parte, magistratul va răspunde mediat, în baza acțiunii în regres a statului.
Statul are un drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăție, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curții sau prin convenție de rezolvare pe cale amiabilă.
Legea nr 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la art. 96 alin. 1-8 cuprinde reglementări privind răspunderea civilă a magistraților. Astfel, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului nu înlătură însă răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este generală și integrală însă este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești definitive pentru o faptă săvârșită de magistrați în cursul procesului.
Legea prevede că persoana vătămată nu se poate îndrepta direct împotriva magistratului, ci poate formula doar o acțiune împotriva statului.
Textul a fost declarat constituțional prin Decizia nr.633/2005 a Curții Constituționale, reținându-se că: „Departe de a constitui o îngrădire a accesului liber la justiție, reglementarea oferă posibilități mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire.” S-a mai reținut, de asemenea, că „rațiunea unei astfel de reglementări constă în asigurarea protecției magistratului de a i se asigura măsuri speciale de protecție împotriva amenințărilor, violențelor sau a oricăror fapte care l-ar putea pune în pericol.”
Potrivit art. 1384 alin 2 din legea nr.287/2009, când statul răspunde pentru fapta altuia, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce obligatoriu împotriva celui care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător potrivit legii speciale.
Astfel răspunderea magistraților intervine în următoarele situații:
În cadrul unui proces penal pentru situațiile prevăzute de Codul de procedură penală, potrivit art.507 Cod procedură penală, acțiunea în regres a statului are caracter obligatoriu.
În cadrul unui proces civil, numai dacă erorile judiciare reprezintă abateri disciplinare sau infracțiuni pentru care, în prealabil, magistratul a fost sancționat ori condamnat.
În cazul în care, prin activitatea lor, cu vinovăție, magistrații au determinat obligarea statului la plata sumelor stabilite prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului sau prin convenție de rezolvare pe cale amiabilă a litigiilor de pe rolul Curții.
Răspunderea civilă delictuală a judecătorilor este condiționată de reaua credință sau grava neglijență a acestora în exercitarea funcției, astfel că legiuitorul îi protejează pe magistrați prin intermediul statului de acele persoane ranchiunoase sau eventualele abuzuri.
Capitolul 5.CONCLUZII
Executarea silită reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului procesual civil și o componentă importantă a justiției într-un stat de drept. Încrederea publicului în actul de justiție depinde într-o măsură importantă și de eficacitatea mecanismelor de executare silită, fiind absolut necesar ca o hotărâre judecătorească obținută în urma unui demers judiciar, de multe ori de durată și costisitor, să aibă o finalitate practică concretă, astfel încât justițiabilul să conștientizeze beneficiile din obținerea unui rezultat pozitiv în cadrul procesului. În caz contrar, în lipsa unor mijloace procedurale coerente, clare, suple și rapide care să garanteze ducerea la îndeplinire efectivă a titlului executoriu, partea ar fi în imposibilitate de a se bucura de câștigarea procesului, titlul executoriu conferind astfel creditorului doar un drept teoretic și iluzoriu.
În concluzie, lucrarea este rezultatul unei investigații aprofundate, temeinice și de mare actualitate a răspunderii executorului judecătoresc. Cercetarea are un caracter contributiv accentuat, împrejurare ce se degajă din soluțiile pe care autorul le preconizează pentru aplicarea și interpretarea corectă în practică a dispozițiilor noului Cod de procedură civilă și, mai cu seamă, din subtilele propuneri de modificare în viitor a unora dintre dispozițiile analizate. Lucrarea beneficiază de o documentare exemplară atât din punct de vedere normativ, cât și doctrinar iar opiniile exprimate de autor sunt bazate pe argumente solide și convingătoare, racordate la imperativele celerității și eficienței activității de executare silită.
Prezenta lucrare de cercetare are drept scop realizarea unei analize aprofundate a răspunderii executorul judecătoresc ce reiese din neîndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor sale legate de punerea în executare a titlurilor executorii.
Executorul judecătoresc reprezintă „instrumentul” judecătorului, dar și al părților, pentru actele și faptele pe care le implică executarea silită. În mod oarecum indirect colaborează cu avocații, în exercitarea mandatului lor de reprezentare sau asistență juridică acordat de părți sau cu notarii, în măsura în care activitatea acestora se intersectează cu cea a noastră.
Dispozițiile legale cu privire la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ sumare. Mai exact, doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu atât de Legea nr. 188/2000, cât și de Regulamentul de aplicare a acesteia. În privința răspunderii penale, Legea nr. 188/2000 nu conține norme derogatorii de la dreptul comun. Totuși, răspunderea penală a executorului judecătoresc este vizată în mod implicit de unele dispoziții cuprinse în reglementările privitoare la exercitarea profesiei.
În ceea ce privește răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este reglementată în art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale”.
Prin Legea nr. 188 /2000 privind executorii judecătorești, s-a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activității de executare silită, dar, și o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le implică un atare serviciu de interes public.
Prin reglementarea profesiei – Legea nr. 188/2000, cu modificările ulterioare, executorul judecătoresc și-a redobândit, mai convingător decât anterior, vocația sa ca organ de executare și a dobândit statutul juridic aferent cerințelor economiei de piață și exigențelor unei societăți democratice, a statului de drept. Astfel, executorul judecătoresc îndeplinește astăzi un serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de el în condițiile prevăzute de lege și cu respectarea cerințelor formale obligatorii pentru valabilitatea acestuia este unul de autoritate publică și are forta probantă specifică unui atare act.
Principalele raporturi execuționale sunt cele reglementate în Codul de procedură civilă. Normele cuprinse în Codul de procedură civilă reglementează două modalități de executare silită, respectiv atât executarea silită directă, cât și executarea silită indirectă. Aceste norme procedurale constituie dreptul comun în materie de executare silită.
În ceea ce priveste răspunderea juridică a executorului judecătoresc și a altor profesioniști putem compara executorul judecătoresc cu avocatul și notarul care au atât răspundere penală, civilă cât și disciplinară, pe când consilierul juridic are doar o răspundere disciplinară.
În concluzie este foarte important faptul că cele trei tipuri de răspundere juridică coexistă, ele neexcluzându-se una pe alta. Astfel executorul judecătoresc poate răspunde pentru o faptă comisă atât civil, penal cât și disciplinar.
Bibliografie
Literatura de specialitate
Adian Stoica, Executorii judecătorești, Evoluție istorică-Norme și valori contemporane, Editura Universul Juridic,București, 2013
Baias, Fl. A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I., (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C. H. Beck, București, 2012
Boroi, G., (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, 2013
Evelina Oprina, Ioan Gârbuleț-Tratat teoretic și practic de executare silită, Volumul 1.Teoria generală și procedurile execuționale,Editura Universul juridic,Bucuresti, 2013
Gheorghe Moroianu – Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008
Ioan Les – Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, București 2007
Ioan Les – Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale, Editura Lumina Lex, București 1997
Ioan Gârbuleț- Organizarea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc, Ed. Hamangiu, 2007
I.T. Ștefănescu – Disciplina muncii și răspunderea disciplinară, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1979
Ligia Dănilă – Organizarea și exercitarea profesiei de avocat , Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București 2008.
Legislația executorilor judecătorești- ediție îngrijită de dr.Eugen Hurubă, Editura Universul Juridic, București, 2013
M.N. Costin,I.Les, M.ST. Minea, C.M. Costin, S.Spinei- Dictionar de procedură civilă, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007
Răducan, G., Dreptul executării silite. Titlu executoriu european, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Reviste
Revista română de executare silită, Numărul 1/2011, Serie nouă, anul VIII, Editura Universul Juridic
Revista română de executare silită, Numărul 2/2012, Serie nouă, anul IX, Editura Universul Juridic
Revista română de executare silită, Numărul 3/2012, Serie nouă, anul IX, Editura Universul Juridic
Revista română de executare silită, Numărul 2/2013, Serie nouă, anul X, Editura Universul Juridic
Articole
Belegante, V., Ghinoiu, D. A.,-Succintă prezentare a sistemului și soluțiilor legislative preconizate de Proiectul Noului Cod de procedură civilă, Dreptul nr. 2/2010.
Gârbuleț I., Sancționarea disciplinară a executorului judecătoresc având ca temei o hotărâre emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, Revista română de executare silită nr. 2/2011.
Cristian Jurchescu,Executorii judecatoresti reprezinta un corp profesional tot mai consolidat, indispensabil desăvârșirii actului de justiție, revista Pandectele Romane nr. 7/2013
Legislație
1. Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc
2. Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești
3. Hotărârea privind adoptarea Statutului profesiei de avocet nr. 64/2011
4. Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat
5. Hotărârea UNNPR 11/2014 pentru aprobarea Statutului Casei de Asigurari a Notarilor Publici din Romania
6. Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic
7.Noul Cod Civil
Bibliografie
Literatura de specialitate
Adian Stoica, Executorii judecătorești, Evoluție istorică-Norme și valori contemporane, Editura Universul Juridic,București, 2013
Baias, Fl. A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I., (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C. H. Beck, București, 2012
Boroi, G., (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, 2013
Evelina Oprina, Ioan Gârbuleț-Tratat teoretic și practic de executare silită, Volumul 1.Teoria generală și procedurile execuționale,Editura Universul juridic,Bucuresti, 2013
Gheorghe Moroianu – Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008
Ioan Les – Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, București 2007
Ioan Les – Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale, Editura Lumina Lex, București 1997
Ioan Gârbuleț- Organizarea și exercitarea profesiei de executor judecătoresc, Ed. Hamangiu, 2007
I.T. Ștefănescu – Disciplina muncii și răspunderea disciplinară, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1979
Ligia Dănilă – Organizarea și exercitarea profesiei de avocat , Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București 2008.
Legislația executorilor judecătorești- ediție îngrijită de dr.Eugen Hurubă, Editura Universul Juridic, București, 2013
M.N. Costin,I.Les, M.ST. Minea, C.M. Costin, S.Spinei- Dictionar de procedură civilă, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007
Răducan, G., Dreptul executării silite. Titlu executoriu european, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Reviste
Revista română de executare silită, Numărul 1/2011, Serie nouă, anul VIII, Editura Universul Juridic
Revista română de executare silită, Numărul 2/2012, Serie nouă, anul IX, Editura Universul Juridic
Revista română de executare silită, Numărul 3/2012, Serie nouă, anul IX, Editura Universul Juridic
Revista română de executare silită, Numărul 2/2013, Serie nouă, anul X, Editura Universul Juridic
Articole
Belegante, V., Ghinoiu, D. A.,-Succintă prezentare a sistemului și soluțiilor legislative preconizate de Proiectul Noului Cod de procedură civilă, Dreptul nr. 2/2010.
Gârbuleț I., Sancționarea disciplinară a executorului judecătoresc având ca temei o hotărâre emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, Revista română de executare silită nr. 2/2011.
Cristian Jurchescu,Executorii judecatoresti reprezinta un corp profesional tot mai consolidat, indispensabil desăvârșirii actului de justiție, revista Pandectele Romane nr. 7/2013
Legislație
1. Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc
2. Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești
3. Hotărârea privind adoptarea Statutului profesiei de avocet nr. 64/2011
4. Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat
5. Hotărârea UNNPR 11/2014 pentru aprobarea Statutului Casei de Asigurari a Notarilor Publici din Romania
6. Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic
7.Noul Cod Civil
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Executorului Judecatoresc2 (ID: 129405)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.