Raspunderea Executorului Judecatoresc

Răspunderea executorului judecătoresc

Cuprins

Capitolul1.Introducere

Capitolul 2.Executorul judecătoresc.Noțiuni generale.

2.1.Profesia de executor judecătoresc

2.2.Atribuțiile executorului judecătoresc

2.3.Drepturile și obligațiile executorului judecătoresc

Capitolul 3.Răspunderea executorului judecătoresc

3.1.Răspunderea disciplinară

3.2.Răspunderea civilă

Capitolul 4.Asemănări și deosebiri în răspunderea juridică a executorului judecătoresc și alți profesioniști

4.1.Avocatul și executorul judecătoresc

4.2.Notarul public și executorul judecătoresc

4.3.Consilierul juridic și executorul judecătoresc

Capitolul 5.Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1.Introducere

Capitolul 2.Executorul judecătoresc.Noțiuni generale.

2.1.Profesia de executor judecătoresc

Executorii judecătorești sunt acele persoane cărora legea le-a încredințat sarcina de a proceda la executarea silită a dispozițiilor civile cuprinse într-o hotărâre judecătorească ori într-un alt titlu executoriu.

Profesia de executor judecătoresc este liberală și independentă.Competența materială a executorilor judecătorești este punerea în executare a dispozițiilor civile din titlurile executorii, dacă legea nu prevede altfel.  Executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor. Competența teritorială a executorilor judecătorești este reglementată prin Codul de procedură civilă sau prin legi speciale.

În trecut, executorii judecătorești au fost considerați ca funcționari publici cărora legea le-a trasat sarcina de a proceda la urmărirea silită a creanțelor recunoscute prin hotărâri judecătorești sau alte titluri executorii. Ei erau numiți de ministrul justiției și își desfășurau activitatea sub controlul administrativ al președinților de instanțe. Legiuitorul a renunțat, în urmă cu mai puțin de un deceniu, la vechea reglementare și a creat practic o instituție nouă organizată pe baze liberale.

Prin Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind executorii judecătorești, s-a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activității de executare silită, dar, și o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le implică un atare serviciu de interes public.

Economia românească se confruntă, adeseori, cu dificultăți majore, unele dintre ele determinate de neîncasarea unor creanțe la timp. Noua reglementare contribuie la o mai promptă urmărire a dispozițiilor cuprinse în titlurile executorii. Ea determină o schimbare a rolului executorilor judecătorești în realizarea executării silite și considerarea lor nu numai ca auxiliari ai justiției ci și ai părților.

Într-adevăr, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, „executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte, „actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”. În fine, mai este de observat că, în principiu, activitatea executorilor judecătorești se desfășoară la cererea persoanei interesate (art. 49 din Legea nr. 188/2000), iar pentru serviciile prestate aceștia au dreptul la un onorariu (art. 37 din Legea nr. 188/2000).

Profesioa de executor

Executorii judecătorești care funcționează, în prezent, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 188/2000, nu sunt singurele persoane sau organe cărora li s-a conferit dreptul de a proceda la executarea silită a titlurilor executorii. Într-adevăr, creanțele bugetare se execută de organele financiare, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală, unele creanțe se execută de executorii proprii ai instituțiilor de credit, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006, iar activele bancare se pot executa și prin intermediul executorilor proprii ai Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare.

2.2.Atribuțiile executorului judecătoresc

Principalele atribuții ale executorului judecătoresc sunt cele indicate în Codul de procedură civilă:

Urmărirea bunurilor mobile și imobile ale debitorului sau aparținând terților ținuți să răspundă pentru obligațiile debitorului;

Recuperarea unei sume de bani;

Evacuarea imobilelor;

Predarea către creditor a bunurilor prevăzute în titlul executoriu, ori a folosinței acestora, ce sunt deținute fără drept de debitor;

Desființarea unei construcții, a unei plantații, a unei lucrări;

Încredințarea minorului, stabilirea locuinței și vizitarea acestuia;

Executarea unei obligații de a face, precum înscrierea sau radierea unui drept, act sau fapt dintr-un registru public, emiterea unei autoriyații, eliberarea unui certificate sau predarea unui înscris și alte asemenea, dacă debitorul nu s-a conformat obligațiilor din titlul executoriu;

Îndeplinirea oricărei alte activități stabilite pentru realiyarea drepturlrilor creditorului

Alte atribuții sunt enumerate în privind executorii judecătorești

punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii; 

notificarea actelor judiciare și extrajudiciare; 

comunicarea actelor de procedură; 

recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanțe; 

aplicarea măsurilor asiguratorii dispuse de instanța judecătorească; 

constatarea unor stări de fapt în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă; 

întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă; 

întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin și a cecurilor, după caz; 

2.3.Drepturile și obligațiile executorului judecătoresc

Membrii Uniunii au următoarele drepturi: 

a) să aleagă și să fie aleși în organele reprezentative ale Uniunii și ale Camerelor, în condițiile prevăzute în prezentul statut; 

b) să participe la manifestările organizate de Uniune și de Camera din care fac parte; 

c) să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii și ale Camerelor și să primească informațiile solicitate; 

d) să poarte însemnele Uniunii; 

e) să beneficieze anual de concediu de odihnă; 

f) să primească distincții pentru merite deosebite, la propunerea Camerei din care fac parte sau a Consiliului Uniunii, în condiții și modalități ce vor fi stabilite ulterior; 

g) să beneficieze de asigurări sociale de stat, în condițiile legii; 

h) să își exercite personal atribuțiile sau în asociere cu persoane compatibile și să se bucure de stabilitate în funcție, neputând fi transferați în altă localitate fără acordul lor, cu excepția cazurilor prevăzute de lege; 

Obligațiile membrilor Uniunii sunt următoarele: 

a) să respecte dispozițiile legii, precum și ale regulamentului; 

b) să respecte dispozițiile prezentului statut și hotărârile Uniunii și ale Camerelor; 

c) să acționeze pentru realizarea scopului Uniunii; 

d) să respecte normele eticii și principiile deontologiei profesionale; 

e) să participe la adunările și manifestările inițiate de organele de conducere ale Uniunii și Camerelor, la activitățile profesionale, precum și la ședințele organelor de conducere din care fac parte; 

f) să păstreze secretul profesional; 

g) să achite cu regularitate cotele de contribuție și cotizațiile stabilite de Uniune, de Camere și de Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, pentru formarea bugetelor acestora; 

h) să aibă un comportament demn atât în afara profesiei, cât și în exercitarea acesteia;

i) să răspundă în termenul stabilit la toate solicitările Camerei sau ale Uniunii. 

m) să se asigure pentru malpraxis, urmând a face dovada în acest sens Camerei din cadrul căreia face parte. 

Capitolul 3.Răspunderea executorului judecătoresc

3.1.Răspunderea disciplinară

Dispozițiile legale cu privire la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ sumare. Mai exact, doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu atât de Legea nr. 188/2000, cât și de Regulamentul de aplicare a acesteia. În privința răspunderii penale, Legea nr. 188/2000 nu conține norme derogatorii de la dreptul comun. Totuși, răspunderea penală a executorului judecătoresc este vizată în mod implicit de unele dispoziții cuprinse în reglementările privitoare la exercitarea profesiei. Astfel, de pildă, potrivit art. 44 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, aceștia sunt obligați să respecte reglementările legale și statutare în materie financiar-contabilă, sub sancțiunea atragerii răspunderii juridice, conform legii. Este evident că în acest caz legiuitorul are în vedere și nesocotirea legii penale.

Răspunderea disciplinară are o reglementare amănunțită în actele normative privitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Acestea cuprind norme privitoare la abaterile disciplinare, la sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătorești și la procedura de aplicare a acestora.

Abaterile disciplinare ce pot fi săvârșite de executorii judecătorești sunt:

a) nerespectarea secretului profesional;

b) încălcarea incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege;

c) săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri;

d) neîndeplinirea obligațiilor privind formarea profesională a executorilor judecătorești stagiari, angajați pe bază de contract;

e) întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor;

f) absența nejustificată de la birou.

Enumerarea abaterilor disciplinare, în art. 44 din Legea nr. 188/2000, are un caracter limitativ, unele dintre acestea fiind foarte riguros circumstanțiate la săvârșirea anumitor fapte, cum sunt cele legate de nerespectarea secretului profesional; încălcarea incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege și neîndeplinirea obligațiilor privind formarea profesională a executorilor judecătorești stagiari.

Totuși, constatăm și existența unor abateri disciplinare ce permit încadrarea în conținutul lor a unui complex mai larg de împrejurări sau de fapte ce aduc atingere disciplinei ce trebuie urmată de orice executor judecătoresc. Prima dintre aceste abateri este cea privitoare la săvârșirea unor „fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri”. Determinarea concretă a faptelor care se încadrează în spațiul normativ al acestei abateri nu poate fi făcută decât prin raportarea la gama relativ variată a obligațiilor de natură profesională și de deontologie și care sunt precizate în Legea nr. 188/2000, în Regulamentul de aplicare, în Statutul Uniunii Naționale a Executorilor judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc.

Așa fiind, considerăm că se încadrează în această abatere și nesocotirea obligațiilor prevăzute de art. 12 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, cum sunt cele privitoare la respectarea normelor eticii și principiilor deontologiei profesionale sau la un comportament demn atât în afara profesiei, cât și în exercitarea acesteia. Interpretarea noastră este legitimată și prin dispozițiile art. 50 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc. Potrivit acestui text: „Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere disciplinară”.

A doua abatere având un caracter generic este cea prevăzută de art. 44 lit. e) din Legea nr. 188/2000: întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor. Această abatere disciplinară prezintă două modalități de realizare: întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor. Oricare dintre aceste fapte poate antrena răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei întârzieri „perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice, formulă care presupune după părerea noastră cel puțin trei asemenea întârzieri. Cea de-a doua modalitate este n caracter generic este cea prevăzută de art. 44 lit. e) din Legea nr. 188/2000: întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor. Această abatere disciplinară prezintă două modalități de realizare: întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor. Oricare dintre aceste fapte poate antrena răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei întârzieri „perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice, formulă care presupune după părerea noastră cel puțin trei asemenea întârzieri. Cea de-a doua modalitate este și cea care conferă un caracter de relativă generalitate abaterii analizate, întrucât se raportează la o gamă variată de acțiuni de natură a reprezenta o exercitare defectuoasă a obligațiilor profesionale.

Sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătorești sunt:

a) mustrarea;

b) avertismentul;

c) amenda de la 500 la 3000 lei, care se face venit la bugetul Camerei executorilor judecătorești în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv;

d) suspendarea din funcție pe o durată de la o lună la 6 luni;

e) excluderea din profesie.

3.2.Răspunderea civilă

În ceea ce privește răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este reglementată în art. 42 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale”.

Cel de-al doilea alineat al textului citat este și el de o importanță cardinală, căci stabilește modul de realizare a asigurării de răspundere profesională a executorului judecătoresc. Potrivit textului menționat: „Asigurarea de răspundere profesională a executorului judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit art. . La începutul activității sale executorul judecătoresc devine membru al casei de asigurări pentru garantarea răspunderii civile, care funcționează în cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, potrivit statutului propriu.

Asigurarea de răspundere profesională a fost stabilită de lege după modelul reglementărilor adoptate și în legătură cu exercitarea profesiei de notar public [art. 38 alin. (2) din Legea nr. 36/1995] și de avocat (art. 40 din Legea nr. 51/1995). O atare asigurare este benefică atât pentru executorul judecătoresc, cât și pentru persoanele prejudiciate prin modul defectuos de îndeplinire a sarcinilor profesionale. Pentru executorul judecătoresc asigurarea de răspundere civilă evită dificultățile legate de declanșarea unei proceduri judiciare împotriva sa și în final chiar obligarea sa la despăgubiri, desdăunarea părții urmând să se facă din fondul de asigurare pentru răspundere profesională. Sistemul de asigurare menționat este deosebit de avantajos și pentru cetățeanul prejudiciat căruia i se oferă astfel o cale mai rapidă și eficientă de despăgubire.

Despăgubirea părții din fondul de asigurare pentru răspundere profesională este însă condiționată de săvârșirea unui fapt prejudiciabil de către executorul judecătoresc în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, condițiile răspunderii civile trebuie să fie întrunite, în prealabil, în persoana executorului judecătoresc respectiv. Această precizare este importantă și necesară, dar ea ridică și problema de a cunoaște care este natura juridică a răspunderii executorului judecătoresc. Este ea o răspundere civilă delictuală, care urmează principiile statornicite în art. . civ. sau o răspundere contractuală? Considerăm că răspunderea executorului judecătoresc este de natură contractuală, iar nu delictuală. Într-adevăr, creditorul are libertatea de a-și alege executorul judecătoresc din raza teritorială a instanței de executare, iar onorariile se stabilesc pe baza acordului dintre părți.

Capitolul 4.Asemănari și deosebiri în răspunderea juridică a executorului judecătoresc și alți profesioniști

4.1.Avocatul și executorul judecătoresc

Avocatura este o instituție cu o îndelungată tradiție istorică. Se poate afirma că avocatura a evoluat paralel cu justiția și a fost influențată de organizarea politică și statală.

Originea avocaturii este plasată, de majoritatea autorilor, în Roma. Instituția avocaturii este atribuită lui Romulus, în epoca căruia funcționau așa numiții „patroni”; ei aveau misiunea de a asista, în formă gratuită, pe justițiabili. În epoca legii acțiunilor, „patronii” au fost utilizați numai de către patricieni. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a dobândit valențele unei adevărate profesiuni. În această epocă avocatura a încetat să fie un serviciu gratuit. Ea a început să fie exercitată de adevărați jurisconsulți, numiți „advocati”. De aici provine și denumirea actuală a persoanelor ce exercită funcția de apărare în fața organelor judiciare.

În epoca lui Justinian avocatura era organizată în colegii și corporații cu caracter profesional. Funcția avocațială era retribuită prin plata de onorarii.

Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăților moderne. Totuși, nu au lipsit tendințele de desființare a corporațiilor profesionale de avocați. Așa s-a întâmplat la începuturile Revoluției franceze. Se considera în această tumultuoasă epocă istorică că monopolul unor profesii legale constituie o „ofensă adusă libertății individuale”. Avocatura a devenit astfel o profesie liberă într-un mod absolut: lipsită de condiții profesionale și de orice control public. Prin urmare, justițiabilul francez era liber să-și aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetățeni și chiar fără nicio pregătire profesională. Experimentul a fost de scurtă durată. Printr-o lege din 27 august 1830 s-a pus bazele organizării Baroului francez.

În istoria avocaturii s-a manifestat însă și o altă tendință semnificativă pentru a fi prezentată în această „schiță evolutivă” a instituției. Luând în considerare rolul esențial al funcției avocațiale în administrarea justiției, s-a evocat și posibilitatea organizării unei magistraturi avocațiale similare ordinului judecătoresc. În această concepție, avocații ar fi trebuit să fie retribuiți de stat, întocmai ca și judecătorii, și numiți din oficiu pentru fiecare caz în parte.

O încercare de organizare a unei „magistraturi a apărării” a avut loc în Prusia lui Frederic cel Mare. Acesta a desființat avocatura în anul 1781 considerând că o atare soluție reprezintă cel mai bun sistem pentru restabilirea justiției. În locul avocaților, organizați până atunci într-o corporație profesională liberă, erau numiți din oficiu de către tribunal consilieri asistenți (Assistenzrat) pentru fiecare caz în parte. Consilierii asistenți erau numiți dintre membri tribunalului sesizat cu soluționarea unei cauze concrete. Experiența prusiană nu a dat rezultate satisfăcătoare, iar în anul 1793 s-a revenit la sistemul anterior.

Rusia sovietică a fost martora unui experiment soldat cu „rezultate” similare celor din Prusia. Printr-un decret din anul fost desființată avocatura vechiului regim. În locul acesteia s-au organizat colegii încadrate cu funcționari de stat. Treptat s-a revenit însă la sistemul organizării pe baze liberale a avocaturii.

În țara noastră organizarea avocaturii începe odată cu adoptarea Regulamentelor organice. Pe baza Regulamentelor organice se constituie în Muntenia și Moldova câte un corp restrâns de avocați, care la început erau salariați de stat și funcționau pe lângă instanțele penale. Avocatura a fost organizată pe baze moderne printr-o lege din anul 1864. Modelul noii legislații a fost cel francez. Reglementarea impusă în anul 1864 stabilea că avocatura poate fi exercitată numai de persoanele care dețin „diploma de studiul dreptului de la una din facultățile de drept române sau străine”.

Legislației adoptate în anul 1864 i s-au adus succesive îmbunătățiri prin actele normative promulgate la începutul acestui secol. Una din cel mai importante legi a fost cea pentru organizarea corpului de avocați din 19 februarie 1923. Principiile organizării pe baze liberale a avocaturii s-au menținut în întreaga perioadă interbelică. Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea și exercitarea avocaturii s-a renunțat în mare măsură la sistemul liberal tradițional. În temeiul acestei reglementări, avocații erau organizați în birouri colective de asistență juridică. Potrivit acestei reglementări, raporturile privitoare la acordarea asistenței juridice se stabileau între conducerea biroului colectiv de asistență juridică și justițiabil. Avocatul era asimilat, în special în materia răspunderii juridice, cu funcționarul de stat.

În prezent s-a revenit la sistemul de organizare democratică a avocaturii. Actuala reglementare este consacrată în Legea nr. 51/1995. Principiile organizării și exercitării profesiei de avocat au fost detaliate în Statutul adoptat de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România la data de 30 septembrie 1995. Legea nr. 51/1995 a suferit modificări succesive, cea mai importantă fiind de dată recentă, respectiv cea realizată prin Legea nr. 255/2004.

Rolul avocatului în procedura judiciară.

Avocatul este persoana care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea justițiabililor în fața instanțelor judecătorești sau a altor autorități publice, în condițiile determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale justițiabililor în fața organelor judiciare. Este adevărat însă că acesta a fost sensul originar al funcției avocațiale. Trebuie să recunoaștem că această funcție este primordială și în dreptul modern.

Într-adevăr, în toate țările civilizate avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Părțile litigante nu au, cel mai adesea, pregătirea și cunoștințele necesare pentru a face față „duelului judiciar”. De aceea, părțile sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesioniști ai dreptului, buni cunoscători ai legislației și jurisprudenței, abili mânuitori ai „verbului” și a formelor de procedură.

Rolul avocatului nu poate fi redus însă, așa cum am subliniat, la funcția de reprezentare sau asistare a justițiabililor. El este unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai judecătorului. Prin pasiune pentru adevăr și justiție, avocatul poate contribui într-o manieră decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecății și, în final, la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. Sunt motive esențiale ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiției. Iar o atare caracterizare se întâlnește și în epoca contemporană.

Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina adeseori dificultăți în determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte și judecător, iar prin activitatea sa permite instanței să se afle deasupra „duelului” dintre părți și să-și păstreze obiectivitatea necesară. El prezintă judecătorului cererile părților și facilitează administrarea materialului probatoriu pertinent și concludent în soluționarea cauzelor supuse judecății. O atare abordare, firească, a profesiei nobile de avocat contribuie și la o soluționare rapidă a cauzelor.

Funcțiile activității avocațiale rezultă, cu evidență, și din reglementările actuale privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. (2) din Statutul profesiei de avocat: „Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice de drept public și privat. În exercitarea dreptului de apărare recunoscut și garantat de Constituție, de lege, de pactele și de tratatele la care România este parte, avocatul are dreptul și obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și soluționat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părților”.

Textul citat enunță, în primul său alineat, principala funcție a avocatului, aceea de „reprezentare” a justițiabililor. El sugerează, în cel de-al doilea alineat, și funcția de colaborare cu organele judiciare. Această din urmă funcție poate fi dedusă și din referirea textului la „asigurarea liberului acces la justiție” și la dreptul la un „proces echitabil”.

Funcția de colaborare cu organele de justiție este însă foarte sugestiv determinată în art. 7 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Textul precizează în acest sens că: „Într-o societate democratică întemeiată pe valorile democrației și ale statului de drept, avocatul are un rol esențial. Avocatul este indispensabil justiției și justițiabililor și are sarcina de a apăra drepturile și interesele acestora”.

Realizarea celor două funcții pare să fie ireconciliabilă. Aparent numai cele două funcții sunt antagonice. În realitate, apărarea intereselor justițiabililor nu trebuie pusă în antiteză cu obiectivele majore ale justiției. Funcția principală a avocatului este și va rămâne aceea de apărare a intereselor legitime ale justițiabililor. Din acest punct de vedere se poate susține că avocații îndeplinesc o funcție de interes privat; avocații sunt auxiliari ai părților. O atare calificare rezultă, în mod indirect, din reglementarea reprezentării judiciare în Titlul I (intitulat „Părțile”) din Cartea a II-a din Codul de procedură civilă.

Funcția de colaborare cu justiția nu este mai puțin importantă, deși trebuie să recunoaștem că aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activității avocațiale. Ea este considerată ca o funcție de interes public, iar avocatul ca un auxiliar al justiției sau un partener ori colaborator al judecătorului.

Realizarea unui echilibru între cele două funcții nu este adeseori ușor de realizat. Interese uneori convergente fac totuși dificilă o armonizare posibilă și deopotrivă necesară. Ea se face adeseori chiar și în activitatea extrajudiciară a avocatului. Avem în vedere îndeosebi munca preventivă a avocatului realizată în cadrul consultațiilor juridice acordate de către acesta și care conduce nu arareori la evitarea unor litigii.

Dar „armonizarea” funcțiilor avocațiale depinde de modul în care avocatul înțelege să-și îndeplinească obligațiile sale profesionale. Pentru aceasta avocatul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire profesională, de o profundă cunoaștere a doctrinei și jurisprudenței, de o verticalitate morală incontestabilă, respect față de lege și pasiune pentru adevăr.

Istoria avocaturii a ilustrat, prin nume a căror celebritate este cunoscută, onorabilitatea și prestigiul profesiei de avocat. Un Cicero în Roma, un Demostene, Pericle și Socrate în Grecia, un Raymond Poincaré sau un Alexandre Millerand la francezi (foști președinți ai Republicii) au făcut parte din elita avocaturii. Și la noi profesiunea de avocat a fost onorată în mod strălucit de Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mircea I. Manolescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Djuvara și de Istrate Micescu.

Dar nu au lipsit nici vocile care s-au ridicat împotriva avocaților. Sunt cunoscute criticile aduse corpului avocaților de Montesquieu, La Fontaine și de Racine. Se impută adeseori avocaților că apără pe oricine și chiar pe criminali. Critici asemănătoare se aud și azi, uitându-se că și criminalii au nevoie de apărare. Apărarea este întotdeauna utilă și ea trebuie făcută cu onestitate, demnitate și echilibru. Ideea este foarte sugestiv exprimată de E. Herovanu, care remarcă: „Ceea ce însă orice om de bun simț trebuie să vadă și să înțeleagă e că, într-o societate liberă, oficiul de avocat, exercitat de cetățeni luminați, onești și independenți, e tot atât de indispensabil ideii de justiție, ca și acel de magistrat destinat la rândul său celor ce reprezintă cumpătarea, demnitatea și imparțialitatea”.

Raspunderea juridica.

Raspunderea penala a avocatului

Obligațiile impuse avocatului prin lege și statut nu ne pot conduce la concluzia neresponsabilității penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de pildă, nerespectarea dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, privitoare la solemnitatea ședințelor de judecată, la abținerea de la folosirea unor expresii jignitoare la adresa instanței, părților sau celorlalți avocați poate antrena răspunderea penală a persoanei vinovate. Evident că fapta constituie infracțiune doar dacă sunt întrunite elementele constitutive ale uneia din infracțiunile prevăzute de legea penală.

Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute în fața instanței sau altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea cauză și sunt necesare stabilirii adevărului” [art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995].

Avocatul poate săvârși, în exercițiul funcției sale, și alte infracțiuni, cum ar fi infracțiunile de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea, avocatul poate fi subiect și a altor infracțiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând să se stabilească în condițiile dreptului comun. Săvârșirea unor asemenea infracțiuni poate determina, în condițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, nedemnitatea profesională a avocatului.

Raspunderea civila a avocatului

Legea nr. 51/1995 nu conține prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a avocatului. Cu toate acestea, este evident că în cursul activității sale avocatul poate săvârși unele fapte de natură să aducă prejudicii părților din proces. Principial, problema răspunderii civile a avocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, una din obligațiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligența pentru apărarea libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clientului”. În același sens, art. 221 din Statut impune avocatului obligația de a depune toate diligențele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat.

Neprezentarea avocatului la proces, deși s-a obligat prin contractul de asistență juridică să asigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului la acțiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deși avocatul avea împuternicire în acest sens și se afla în posesia tuturor actelor necesare), îndeplinirea unor acte procedurale cu rea-credință etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului un prejudiciu irecuperabil.

Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condițiile dreptului comun. Ea nu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze la obligațiile avocatului, la conținutul contractului de asistență juridică și mai cu seamă la natura obligațiilor asumate de avocat. Obligațiile avocatului nu sunt, în principiu, obligații de rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziția avocatului față de client nu este una de strictă subordonare, ci de relativă independență. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vedere de instanțele judecătorești sesizate cu acțiuni în stabilirea răspunderii civile a avocatului. De aceea, specificul activității de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care o instituie art. 34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui specialist, împrejurare care, prin definiție, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpă.

O prevedere notabilă privitoare la conținutul răspunderii civile a avocatului regăsim totuși în art. 218 alin. (2) din Statut. Potrivit acestui text, prin „răspundere profesională” se înțelege acoperirea daunelor efective suferite de client și rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor Legii, ale statutului și ale regulilor deontologice.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională, în condițiile stabilite prin statutul profesiei.

Statutul determină și limitele în care avocații sunt obligați să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel, avocații stagiari trebuie să se asigure pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 de euro anual, iar avocații definitivi, pentru un risc anual în valoare de minimum 6.000 de euro anual [art. 218 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat].

Primele de asigurare profesională, achitate de avocat și de societățile civile profesionale de avocați reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate și integral deductibile pentru anul fiscal în curs. Statutul determină și care sunt consecințele nerespectării obligației profesionale anterior menționate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligațiilor de plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaților cu drept de exercitare a profesiei, cu toate consecințele prevăzute de lege și de statut.

Raspunderea disciplinara a avocatului

Principiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 70 din Legea nr. 51/1995. Potrivit acestui text: „Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției”.

Textul citat are un caracter general. El este reluat, într-o formulare parțial diferită, în art. 252 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Din coroborarea celor două dispoziții legale rezultă că, virtual, orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere disciplinară. Pentru angajarea răspunderii disciplinare mai este necesar ca avocatul să acționeze cu vinovăție, iar fapta sa să fie de natură a prejudicia „onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției”. Așadar, condițiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel că nu este cazul să insistăm în mod deosebit asupra lor.

Legea determină sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate avocaților. Acestea sunt:

a) mustrarea;

b) avertismentul;

c) amenda de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului; Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exercițiul profesiei, până la achitarea sumei.

d) interdicția de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;

e) excluderea din profesie (art. 73 din Legea nr. 51/1995).

Organele de jurisdicție disciplinară sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia centrală de disciplină și Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Comisia de disciplină a baroului are competența de a judeca abaterile săvârșite de avocații din baroul respectiv. Ea este independentă de organele de conducere ale baroului și este alcătuită din 5 până la 11 membri, aleși de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani. Comisia este condusă de către un președinte, ales de către membri acesteia. Funcția de grefier se îndeplinește de către un secretar desemnat de consiliul baroului.

Potrivit art. 258 din Statutul profesiei, comisia de disciplină a baroului judecă, în primă instanță, în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârșite de avocații înscriși în cadrul acestuia, cu excepția abaterilor săvârșite de decan și de membrii organelor de conducere ale Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Comisia centrală de disciplină este alcătuită din reprezentanții barourilor, desemnați de adunările generale. Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul avocaților dintre candidații desemnați de adunările generale ale barourilor. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre avocații cu o vechime mai mare de 15 ani în profesie.

Legea îi recunoaște Comisiei centrale de disciplină atât o competență de fond, cât și una de recurs. Ca instanță de fond, judecă abaterile săvârșite de decanii barourilor și de membrii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România. În acest caz completul este format din 3 membri.

Ca instanță de control, Comisia centrală de disciplină judecă contestațiile declarate împotriva deciziilor pronunțate de comisiile de disciplină ale barourilor, precum și cele promovate împotriva soluțiilor privind interdicția de a exercita profesia conform art. 74 din Legea nr. 51/1995. Completul instanței disciplinare este format în acest caz din 5 membrii. Contestația poate fi declarată de avocatul interesat, de decanul baroului și de președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România se constituie, ca instanță disciplinară, în plenul său și are competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate, în fond, de Comisia centrală de disciplină.

Împotriva hotărârilor pronunțate de Plenul Consiliului, în condițiile deja arătate, partea interesată poate declara recurs la secția de contencios a Curții de Apel București, a cărei hotărâre este definitivă și irevocabilă.

Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat cuprind și reglementări detaliate privitoare la procedura de soluționare a abaterilor disciplinare.

Acțiunea disciplinară poate fi exercitată de consiliul baroului. În cazul abaterilor săvârșite de către decanii barourilor sau de membrii Uniunii dreptul de exercitare a acțiunii disciplinare aparține Consiliului Uniunii.

Consiliul baroului se poate sesiza din oficiu sau prin modalitățile prevăzute de art. 70 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995. Potrivit acestor texte legale, avocatul care conduce asistența judiciară de pe lângă fiecare instanță este obligat să sesizeze în scris consiliul baroului pentru abaterile disciplinare săvârșite de avocați; instanțele judecătorești și parchetele sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat, precum și să-l informeze despre orice acțiune de urmărire penală sau de judecată declanșată contra unui avocat. De asemenea, consiliul baroului se poate sesiza și din oficiu [art. 264 alin. (2) din Statut].

Apreciem că dreptul la sesizarea consiliului baroului aparține și oricărei persoane interesate: avocat, client, parte adversă etc. O atare soluție rezultă și din prevederile art. 264 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia „plângerea îndreptată împotriva unui avocat se adresează consiliului baroului pe al cărui tablou avocatul figurează cu drept de exercitare a profesiei”. Subliniem că dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare aparține însă numai consiliului baroului, respectiv Consiliul Uniunii.

După sesizare, consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii. În acest scop, consiliul va desemna un consilier pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Anchetarea abaterii disciplinare a unui membru al Consiliului U.N.B.R. sau a unui decan se efectuează de către Consiliul U.N.B.R. Consiliul va desemna pe unul dintre consilierii săi pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Cercetarea abaterii nu se poate înfăptui fără citarea avocatului acuzat de săvârșirea acesteia. Convocarea avocatului se face în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ea poate fi făcută și prin înștiințare scrisă printr-un mijloc de comunicare ce asigură conservarea dovezii și a datei la care s-a făcut înștiințarea, ori prin luarea la cunoștință prin semnătură. Avocatul va fi încunoștințat și cu privire la obiectul anchetei disciplinare prin luarea la cunoștință a conținutului plângerii ori al sesizării. Refuzul de a se prezenta la convocarea făcută nu împiedică desfășurarea anchetei.

În cursul cercetării va fi ascultată persoana care a formulat plângerea, precum și orice alte persoane ale căror declarații pot elucida cazul. De asemenea se vor face verificări de înscrisuri și se vor culege informațiile considerate utile, prin orice mijloace legale.

Activitatea consilierului delegat se finalizează într-un referat scris ce va cuprinde mențiuni cu privire la faptele imputate, probele administrate, poziția avocatului cercetat și propuneri pentru soluționarea plângerii sau sesizării. Referatul trebuie depus și înregistrat la secretariatul decanului, respectiv al U.N.B.R., în cel mult 30 de zile de la primirea însărcinării.

În prima ședință a consiliului – ulterioară înregistrării referatului – consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii pe baza referatului și a lucrărilor de la dosar. După efectuarea anchetei disciplinare, consiliul baroului va dispune una din următoarele soluții: exercitarea acțiunii disciplinare, completarea cercetărilor sau clasarea cauzei.

Dacă se decide că sunt motive pentru exercitarea acțiunii disciplinare consiliul baroului va desemna și consilierul însărcinat cu susținerea acesteia în fața instanței disciplinare. Statutul profesiei de avocat indică și elementele pe care trebuie să le cuprindă acțiunea disciplinară. Forma scrisă este obligatorie și ea cuprinde, potrivit art. 268 alin. (4) din Statut, motivele de fapt și de drept, arătarea persoanelor ce urmează să fie audiate și semnătura decanului sau, după caz, a președintelui U.N.B.R.

Primind sesizarea, președintele comisiei de disciplină va fixa termen de judecată cu citarea avocatului, a organului ce a exercitat acțiunea și a celorlalte persoane indicate în cerere. Citarea se face și în fața instanței disciplinare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În fața instanței disciplinare, avocatul se va prezenta personal. El poate fi asistat însă de un alt avocat. Ședințele de judecată ale instanței disciplinare nu sunt publice. Toate lucrările instanței disciplinare se consemnează în încheieri. Lipsa părților regulat citate în fața instanței disciplinare nu împiedică judecata.

Decizia disciplinară se adoptă cu majoritate de voturi. Odată rămasă definitivă, decizia este obligatorie față de părți și față de organele profesiei. În acest sens, art. 272 din Statut dispune chiar că o atare decizie are „autoritate de lucru judecat”. Decizia de aplicare a unei sancțiuni disciplinare, precum și cea de încetare a acțiunii disciplinare se comunică avocatului în cauză, decanului baroului în care avocatul este înscris și președintelui Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei și se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

În cursul judecății, instanța disciplinară poate dispune și suspendarea avocatului din profesie. Potrivit art. 74 din Legea nr. 51/1995: „În caz de abatere evidentă și gravă, instanța disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exercițiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei”. În acest caz instanța disciplinară pronunță, așa cum o prevede în mod expres textul menționat anterior, o încheiere. Împotriva acestei încheieri se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Aceasta înseamnă că instanța disciplinară trebuie să comunice încheierea și avocatului în cauză.

Suspendarea prevăzută de art. 74 din Legea nr. 51/1995 vizează adoptarea unei măsuri în cursul judecării acțiunii de către instanța disciplinară. Prin urmare, legea are în vedere o măsură aplicabilă „până la judecarea definitivă a cauzei”. În schimb, art. 272 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat consacră principiul autorității de lucru judecat a deciziei disciplinare rămasă definitivă. Cel de-al doilea alineat al art. 272 din Statut se referă atât la decizia de excludere, cât și la cea de suspendare. Prima constituie o sancțiune disciplinară [art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/1995], iar cea de-a doua o măsură provizorie luată în cursul judecății. Suspendarea din profesie este o măsură gravă, fapt pentru care legea a deschis calea de atac a recursului împotriva încheierii.

Statutul determină și locul depunerii cererii de recurs. Potrivit art. 272 recursul declarat împotriva măsurilor luate prin încheiere în condițiile art. 74 alin. (2) din lege și împotriva deciziei disciplinare se înregistrează la decanatul baroului, respectiv la secretariatul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Instanța disciplinară de recurs exercită un control asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Înaintea modificării Legii nr. 51/1995, prin Legea nr. 255/2004, s-au purtat discuții cu privire la posibilitatea atacării în justiție a deciziilor disciplinare pronunțate de organele disciplinare din cadrul profesiei. Jurisprudența Curții Constituționale și literatura de specialitate au promovat punctul de vedere potrivit căruia actele organelor profesiei, pentru care nu este instituită o cale de atac, în cadrul organizatoric al avocaturii, pot fi atacate în justiție conform art. 6 din Legea nr. 29/1990, respectiv la tribunalul sau curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. Atare soluții au fost considerate ca fiind singurele în concordanță cu dispozițiile art. 21 din Constituție, privitoare la liberul acces la organele de justiție.

Actuala reglementare înlătură însă orice comentariu în această privință. Într-adevăr, potrivit art. 72 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, împotriva hotărârilor pronunțate potrivit alin. (2) și (3), partea interesată poate declara recurs la secția de contencios a Curții de Apel București, a cărei hotărâre este definitivă și irevocabilă.

4.2.Notarul public și executorul judecătoresc

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice, potrivit chiar legii de organizare a profesiei, constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Dispozițiile amintite nu sunt suficient de generoase în sublinierea rolului deosebit de important pe care îl are activitatea notarială în sistemul nostru de drept, în sistemele de factură romano-germanică în general, prin garantarea ordinii de drept, a securității raporturilor juridice .

Activitatea notarială, concretizată în principal în întocmirea actelor autentice, se desfășoară în domenii precum dreptul contractelor, dreptul succesiunilor, drepturile reale și publicitatea imobiliară, dreptul comercial și dreptul afacerilor, etc.

Trebuie să amintim, de asemenea, faptul că actul notarial se constituie într-un suport esențial în activitatea de probațiune jurisdicțională, înscrisurile întocmite de notarul public fiind probe cu gradul cel mai ridicat de veracitate .

Aceste sumare considerații justifică în mod deplin calificarea de serviciu public sau de interes public atribuită activității notariale .

Potrivit legislației notariale, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege .

Exercitarea activităților „notariale” de către o profesiune liberală specializată constituie o realitate a dreptului modern, fără a fi însă, cel puțin la origini, de esența acestei activități .

Într-adevăr, astfel cum s-a remarcat, activitatea de consemnare în scris a operațiunilor juridice a precedat instituția notarului public în forma sa modernă .

În Franța medievală, scriptor sau notarius erau grefieri atașați jurisdicțiilor epocii, care aveau sarcina de a redacta anumite înscrisuri.

În țara noastră, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită de instanțele judecătorești în cadrul procedurilor necontencioase.

Activitatea notarială este, așadar, o activitate detașată din activitatea judiciară și delegată ori concesionată în principal unei profesiuni liberale consacrate, notariatul, dar și altor autorități publice ori instituții iar mai recent, profesiei de avocat.

Relația dintre activitatea judiciară și cea notarială poate fi evidențiată și prin examinarea particularităților raporturilor existente în prezent între autoritatea judiciară, pe de o parte, și profesia de notar public și actul notarial, pe de altă parte . Este vorba despre existența doar a unei autonomii relative a profesiei, existența controlului profesional administrativ al justiției asupra notarilor, etc.

În România, instituția notarului își are originea, se pare, în sec. XII (în Transilvania) și XIV (în Țara Românească și Moldova).

Cum am arătat, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită, în Vechiul Regat, de instanțele judecătorești .

Decretul nr. 79 din 30 martie 1950 a înființat și organizat instituția Notariatului de Stat, aflată sub îndrumarea și controlul Ministerului Justiției .

Profesia a fost reorganizată prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, în vigoare și în prezent . Actualele reglementări ale profesiei mai includ : Regulamentul de punere în aplicare a <LLNK 11995 36 10 201 0 63>Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 710/C din 5 iulie 1995 ; Statutul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, adoptat de Congresul al VIII-lea al Notarilor Publici din România, prin Hotărârea nr. 12/21.11.2008 ; alte acte normative.

Raspunderea juridica a notarului

Raspunderea penala a notarului

În ipoteza în care notarul public aduce atingere, în cadrul și în legătură cu activitatea sa profesională, unor valori sociale ocrotite de legea penală, pot fi declanșate mecanismele răspunderii penale .

În activitatea sa, notarul poate fi subiect activ al unor infracțiuni precum divulgarea secretului profesional prevăzută de art. 196 C. pen.

Potrivit art. 42 din Lege: dacă hotărârea de condamnare a rămas definitiva si ea se referă la infracțiunile prevăzute de art. 23 lit. f) din lege, la acea data ministrul justiției dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.

Raspunderea civila a notarului

Principiul instituit de art. 998 c.civ. operează și în activitatea notarului public . El este transpus în legislația notarială de un text expres (art. 38 al. 1 din Lege), care prevede că răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu .

Și în cazul răspunderii civile a notarului a fost implementat un sistem de asigurare obligatorie de răspundere profesională, fiind creată și o instituție care funcționează în interiorul profesiei (în cadrul Uniunii) și care îndeplinește rolul unei societăți de profil – Casa de Asigurări pentru Garantarea Responsabilității Civile a Notarilor Publici.

Potrivit art. 16 din Statutul Casei, asigurarea acoperă : a) prejudiciile cauzate de notarul public, din culpă, prin fapte proprii sau ale angajaților săi, în exercitarea atribuțiilor profesionale; b) prejudiciile produse de notarul public pentru valorile încredințate în depozit, afară de cazurile în care dispariția, distrugerea sau pierderea acestora este urmarea unui caz fortuit sau de forță majoră; c) prejudiciile produse de notarul public, ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării documentelor originale date de clienți în depozit, în vederea întocmirii actelor solicitate, limitate la costul de refacere al documentelor.

Raspunderea disciplinara a notarului a notarului public intervine pentru următoarele abateri :

a) întârziere sau neglijență în efectuarea lucrărilor;

b) lipsă nejustificată de la birou;

c) nerespectarea secretului profesional;

d) comportament care aduce atingere onoarei sau probității profesionale.

Sancțiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor și sunt următoarele :

a) observație scrisă;

b) amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei;

c) suspendarea din funcție pe o durata de maximum 6 luni;

d) excluderea din profesie.

Acțiunea disciplinară se exercită de Colegiul director și se judecă de Consiliul de disciplină. Acesta citează părțile și pronunță o hotărâre motivată, care se comunica acestora.

Împotriva hotărîrii părțile pot face contestație la Consiliul uniunii, în termen de 10 zile de la comunicare. Hotărîrea Consiliului uniunii poate fi atacată la instanța judecătorească competentă. Hotărârea definitivă se comunică și Ministerului Justiției.

Sancțiunile disciplinare de suspendare din funcție și de excludere din profesie se pun în aplicare prin ordin al ministrului justiției.

Potrivit art. 67 din Statut, notarul public sancționat disciplinar nu poate exercita funcții eligibile în cadrul profesiei, nu-și poate depune candidatura pentru funcții eligibile în următorul mandat, nu va putea angaja și îndruma notari stagiari timp de 1 an.

4.3.Consilierul juridic și executorul judecătoresc

Cadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice a fost statornicit, timp de aproape cinci decenii, prin Decretul nr. 143/1955. Acest act normativ a constituit o reglementare care, în perioada ulterioară Revoluției din decembrie 1989, nu a mai corespuns realităților social-economice din țara noastră.

Consilierii juridici și-au desfășurat activitatea, în trecut, în cadrul oficiilor juridice, organizate, potrivit actului normativ menționat, la nivelul ministerelor, organelor centrale ale administrației publice, autorităților locale ale administrației, întreprinderilor și organizațiilor economice cu mai mult de 300 de angajați. Oficiile juridice au fost organizate și la nivelul organizațiilor centrale și locale ale cooperației. La celelalte unități, organizarea oficiilor juridice era posibilă doar dacă necesitățile practice o impuneau (volum mare de litigii pe rolul instanțelor judecătorești etc.).

Recent a fost adoptată o nouă reglementare privitoare la exercitarea profesiei de consilier juridic. Ea este concretizată în Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic. Noua reglementare determină modul de exercitare a profesiei, condițiile de admitere în profesie și statutul consilierilor juridici.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 514/2003: „Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor și intereselor legitime ale statului, ale autorităților publice centrale și locale, ale instituțiilor publice și de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum și ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află și în conformitate cu Constituția și legile țării”. Textul citat prezintă o dublă importanță. Pe de o parte, el determină funcțiile principale ale consilierului juridic, anume acelea de apărarea a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice precizate în acest prim articol al legii. Din acest punct de vedere nu există deosebiri esențiale între funcțiile foștilor jurisconsulți și cele ale actualilor consilieri juridici. Pe de altă parte, legea determină sfera persoanelor fizice și juridice a căror interese pot fi apărate de consilierii juridici, în condițiile prevăzute de Legea nr. 514/2003. Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 514/2003 cuprind o formulare largă, care permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de către stat, de autoritățile și instituțiile publice, precum și de orice alte persoane juridice de drept public sau de drept privat.

Raspunderea juridica a consilierilor juridici

Dispoziții importante, dar cu caracter general, cuprinde Legea nr. 514/2003 și în privința răspunderii juridice a consilierilor juridici. O dispoziție de principiu este cea prevăzută de art. 17 din lege, text potrivit căruia: „Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea obligațiilor profesionale, potrivit legii și reglementărilor specifice ale domeniului activității persoanei juridice în slujba căreia se află”. Două precizări importante sunt de făcut în legătură cu semnificațiile juridice ale textului citat.

Prima precizare constă în faptul că legea se referă, în termeni generali, la răspunderea juridică „pentru încălcarea obligațiilor profesionale”. Spre a stabili dacă ne aflăm sau nu în prezența unei nesocotiri a obligațiilor profesionale ale consilierului juridic trebuie să ne raportăm atât la obligațiile prevăzute în Legea nr. 415/2003, în Statutul profesiei de consilier juridic, cât și la cele statuate, după caz, de Statutul funcționarului public sau de Codul muncii. De asemenea, este de remarcat faptul că legea nu face distincție între diferitele forme de răspundere juridică care ar putea deveni incidente în cazul nesocotirii obligațiilor profesionale. Prin urmare, dacă condițiile legii sunt întrunite, consilierul juridic va putea răspunde, după caz, civil, penal sau disciplinar.

A doua precizare constă în faptul că răspunderea consilierului juridic operează în condițiile „legii și reglementărilor specifice ale domeniului activității persoanei juridice în slujba căreia se află”. În privința răspunderii civile va trebui să se țină seama și de prevederile cuprinse în art. 77-78 din Statutul funcționarilor publici și ale art. 270-. muncii.

Unele reglementări generale întâlnim în Legea nr. 514/2003 în legătură cu răspunderea disciplinară a consilierilor juridici. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 514/2003, consilierul juridic răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi și ale reglementării privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. Dispozițiile alineatului următor al textului citat sunt și mai clare în această privință. Potrivit acestor prevederi legale, constatarea abaterii disciplinare, cercetarea acesteia, procedura de judecată și sancțiunile disciplinare sunt cele prevăzute în reglementarea specifică persoanei juridice în slujba căreia se află consilierul juridic. Dispozițiile legale menționate sunt elocvente în stabilirea principiului că și în materie disciplinară sunt incidente normele corespunzătoare din Statutul funcționarilor publici și din Codul muncii. Aceste dispoziții nu vizează doar condițiile de incidență ale răspunderii disciplinare, ci și procedura de aplicare a acestora.

Totuși, aceste dispoziții legale nu se armonizează întru totul cu cele prevăzute în Statutul profesiei. Este de observat în această privință că, potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 514/2003: „Autoritatea disciplinară poate fi sesizată de persoana vătămată sau, după caz, de asociația profesională”. Toate aceste dispoziții ale legii sugerează că singura autoritate disciplinară este cea constituită în cadrul persoanei juridice la care consilierul juridic își desfășoară activitatea.

Statutul a instituit însă autorități disciplinare, astfel cum am văzut, atât la nivel teritorial, cât și la nivel central. Astfel, comisia de disciplină constituită la nivelul colegiilor este formată din 3-5 membri, iar cea centrală din 5-9 membri, aleși de Congres pentru un mandat de 4 ani. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre consilierii juridici cu o vechime mai mare de 10 ani în activități juridice. Comisiile disciplinare funcționează pe baza unor regulamente proprii.

Legat de răspunderea disciplinară a consilierilor juridici este necesar să menționăm și două obligații profesionale importante care nu au fost prezentate în cele ce au precedat. Prima obligație vizează evidențele activității consilierului juridic. Potrivit art. 15 din Legea nr. 514/2003 aceste evidențe, și documentele aferente, sunt ținute de consilierul juridic, potrivit reglementărilor privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. A doua obligație se referă la respectarea dispozițiilor legale privitoare la interesele contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea. De asemenea, consilierul juridic este obligat să respecte secretul și confidențialitatea activității sale.

În finalul acestor considerații apreciem că în stabilirea oricăreia dintre formele de răspundere juridică nu poate fi ignorat nici faptul că „activitatea desfășurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace și nu de rezultat” (art. 49 din Statut).

Capitolul 5.Concluzii

Bibliografie