Raspunderea Disciplinara a Politistilor

Cuprins

Introducere

Capitolul I – Notiuni Introductive

Secțiunea 1 – Noțiunea disciplinei profesionale a polițistului, natura sa juridical

Secțiunea 2 – Izvoarele și căile de înfăptuire a disciplinei

Sectiunea 3 – Cerințele disciplinei profesionale a polițistului

Sectiunea 4 – Definiția și trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare

Secțiunea 5 – Cumulul răspunderii disciplinare cu alte forme ale răspunderii juridice

5.1 – Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea patrimonială

5.2 – Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală

5.3 – Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea contravențională

Capitulul II – Abaterea Disciplinară și Sancțiunile Disciplinare

Secțiunea 1 – Abaterea Disciplinară – cauză a răspunderii disciplinare a polițiștilor

Secțiunea 2 – Sancțiunile disciplinare aplicabile polițiștilor

2.1. Noțiunea

2.2 Clasificarea sancțiunilor disciplinare

2.3. Sancțiunile disciplinare generale

2.4. Sancțiunile disciplinare special

Capitolul III – Procedura Disciplinara si Executarea Sancțiunilor Disciplinare

Sectiunea 1 – Procedura Obișnuită

Secțiunea 2 – Organele competente să aplice sancțiunile disciplinare

2.1. Consiliile de onoare

2.2. Consiliile de judecată

Sectiunea 3 – Cercetarea abaterii disciplinare

Sectiunea 4 – Individualizarea și aplicarea sancțiunilor

Secțiunea 5 – Termenele de Aplicare a sancțiunilor disciplinare

Capitolul IV – Caile de Atac

Secțiunea 1 – Contestația

Reglementare

Reguli procedural de soluționare a contestației și consecințele admiterii acesteia

Inlocuirea sacțiunii disciplinare

Secțiunea 2 – Plângerea

Secțiunea 3 – Revizuirea

Sectiunea 4 – Reabilitarea disciplinara

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Politistul este functionar public civil, cu statut special, inarmat, ce poarta, de regula, uniforma si exercita atributiile stabilite pentru Politia Romana prin lege, ca institutie specializata a statului.

Politistul isi desfasoara activitatea profesionala in interesul si in sprijinul persoanei, comunitatii si institutiilor statului, exclusiv pe baza si in executarea legii, cu respectarea principiilor impartialitatii, nediscriminarii, proportionalitatii si gradualitatii.

Statutul juridic al polițistului, adoptat prin Legea nr. 360/2002 , reprezintă un ansamblu de drepturi și obligații profesionale și personale conferite de funcția exercitată, conform legii, în una din structurile aparatului polițienesc, în slujba comunității clarifică definitiv trecerea polițiștilor din structura militară în cea civilă, demilitarizarea poliției fiind considerat în același timp un pas important în lupta împotriva criminalității, o activitate mai calificată și responsabilă a polițistului.

Răspunderea disciplinară a polițistului reprezintă una dintre formele răspunderii juridice, specifice dreptului polițienesc, care intervine atunci când un polițist săvârșește, cu vinovăție, o abatere de la executarea îndatoririlor de serviciu, prevăzute de actele legislative și/sau alte acte normative, inclusiv de comportament.

Capitolul I – Notiuni Introductive

Secțiunea 1 – Noțiunea disciplinei profesionale a polițistului, natura sa juridical

Respectarea obligațiilor ce revin polițistului constituie o cerința a disciplinei muncii acestuia. A respecta disciplina de serviciu înseamnă a îndeplini toate obligațiile pe care polițistul le are în timpul exercitării funcției sale.

Termenul de ,,disciplină" provine din limba latină, unde avea semnificația, pe de o parte, de principii morale, regulă, bună rânduială, iar pe de altă parte, de instruire, învațătură, deprindere.

Ca natura juridică, răspunderea disciplinară a polițiștilor, este o formă a răspunderii administrative, alături de cea contravențională.

Disciplina profesională a polițistului constituie o obligație juridică ce însumează și rezumă totalitatea obligațiilor asumate prin raportul de serviciu. Această obligație este generală, în sensul că nu comportă niciun fel de excepție, revenind deci fiecărui polițist indiferent de funcția sau postul pe care îl ocupă.

În virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai obligațiile generale de muncă prevăzute în actele normative, în contractul colectiv și contractul individual de muncă, în regulamentul intern, dar și măsurile (dispozițiile) date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuțiilor sale de coordonare, îndrumare și control.

Punând în evidența importanța îndatoriri lui de a respecata disciplina muncii, Codul muncii o enunță în articolul 39 alin. (2) lit. b ca obligație distinctă a salariaților. Această obligație corespunde dreptului angajatorului- prevăzut la art.40 alin.1 lit. e și art. 263 alin.1 din același Cod de a aplica sancțiuni salariaților ori de câte ori constată că aceștia săvârșesc abateri disciplinare.

SECȚIUNEA 2. Izvoarele și căile de înfăptuire a disciplinei

În primul rând, cele mai importante izvoare în această materie cu caracter general, sunt Codul muncii, care conține un capitol (II) intitulat „ Răspunderea disciplinară”, integrat titlului XI „ Răspunderea juridică” , iar de alta parte fiind contractelor colective de muncă contractelor colective de muncă.

Căile de înfăptuire a disciplinei muncii sunt impartite in doua categorii :

Prima categorie cuprinde căile sau mijloacele cu caracter organizatoric, preventiv și stimulativ . Au caracter stimulativ pentru respectarea disciplinei muncii acele dispoziții legale care prevăd acordarea, pentru rezultatele deosebite în activitatea desfășurată, a salariului de merit, promovarea în grad și treaptă profesională, fără respectarea condiției de vechime, trecerea în gradația imediat superioară numai a personalului notat cu calificativul „bun" și „foarte bun" în anul precedent, existența sistemului de sporuri și premii etc.

În cea de a doua categorie se cuprind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării disciplinei muncii.

SECTIUNEA 3 – Cerințele disciplinei profesionale a polițistului

Disciplina profesională îl obligă pe fiecare polițist să-și însușească anumite reguli și să le respecte în activitatea sa. El este obligat să respecte cu strictețe prevederile legale și jurământul depus și să execute întocmai și la timp, prevederile regulamentelor și instrucțiunilor, precum și dispozițiile și ordinele primite. Se înțelege că polițistul va putea refuza executarea unui ordin ilegal, chiar dacă el este scris.

Disciplina polițiștilor se asigură prin:

1) crearea unei atmosfere de responsabilitate și ajutor reciproc;

2) asigurarea cu infrastructură corespunzătoare și condițiilor sociale necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu;

3) stimularea polițiștilor pentru îndeplinirea conștiincioasă a obligațiilor funcționale și aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea disciplinei de serviciu;

4) menținerea ordinii regulamentare;

5) asigurarea respectării stricte a prevederilor legilor, statutelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ordinelor;

6) exemplul personal al șefilor și superiorilor.

Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea poliției stabilind atribuțiile poliției, drepturile și obligațiile polițistilor este o sursă importantă a dreptului disciplinar pentru polițiști.

Polițiștii sunt obligați:

1) să respecte cu strictețe drepturile, libertățile omului și demnitatea umană, să aibă comportament demn și respectuos cu persoanele, o atitudine fermă față de cei care încalcă legile;

2) să se conducă, în exercitarea atribuțiilor, de legislația în vigoare, asigurînd îndeplinirea sarcinilor ce stau în fața Poliției;

3) să execute la timp și întocmai atribuțiile conform funcției deținute;

4) să manifeste, în exercitarea atribuțiilor, inițiativă și perseverență, obiectivitate și imparțialitate;

5) să execute ordinele, dispozițiile și indicațiile legale ale conducătorilor;

6) să păstreze secretul de stat și alte informații oficiale cu accesibilitate limitată;

7) să protejeze informațiile privind datele cu caracter personal de care ia cunoștință în exercitarea atribuțiilor;

8) să-și perfecționeze în permanență nivelul de pregătire profesională;

9) să depună declarații cu privire la venituri și proprietate, precum și declarații de interese personale, în modul și în condițiile prevăzute lege;

10) să declare orice donație, directă sau indirectă, primită în legătură cu exercitarea funcției;

11) să informeze șeful ierarhic superior și autoritățile competente cu privire la faptele de corupție de care a luat cunoștință, săvîrșite de alte persoane, inclusiv polițiști;

12) să se adreseze unei persoane doar după ce s-a prezentat, cu indicarea funcției, gradului special și numelui, legitimîndu-se în acest sens cu legitimația de serviciu, cu excepția cazurilor de intervenții speciale;

13) să informeze persoana căreia i se adresează despre scopul și motivul adresării;

14) în cazul aplicării unor măsuri de natură să restrîngă drepturile și libertățile persoanei, să aducă la cunoștința acesteia cauza și temeiurile aplicării măsurilor de rigoare, precum și drepturile și obligațiile apărute în aceste condiții;

15) să aibă o atitudine responsabilă față de legitimația de serviciu, arma, mijloacele speciale din dotare și alte bunuri transmise în scopul exercitării atribuțiilor;

16) la eliberarea din serviciu, precum și în cazul suspendării din funcție sau efectuării anchetei de serviciu în privința lui, să predea legitimația de serviciu, arma din dotare și muniția aferentă în modul stabilit de ministrul afacerilor interne.

17) să fie onest și obiectiv;

18) să respecte șefii, superiorii în funcție și grad; să le acorde ajutor în întărirea disciplinei și asigurarea ordinii regulamentare; să dea onorul și să respecte regulile de politețe;

19) să aibă o conduită demnă la serviciu și în afara acestuia; să fie echipat regulamentar și să aibă o ținută corectă;

20) să fie sobru și exigent față de sine însuși, să oprească pe cei din jur de la încălcarea ordinii de drept și să contribuie activ la menținerea prestigiului angajatului Poliției și a demnității cetățenilor.

A. Noțiunea și cazurile de recompensare a polițistului

Polițiștii pot fi stimulați pentru îndeplinirea conștiincioasă a obligațiilor de serviciu, inițiativă și profesionalism obținute în activitatea de serviciu , stimulentele putând fi materiale sau morale.

Afară de retribuție, se acordă și alte stimulente cu caracter patrimonial, precum treptele sau gradațiile la salariu ori premiile periodice, inclusiv la zile de aniversare (ziua poliției sau ziua națională).

Din categoria mijloacelor de stimulare nepatrimoniale fac parte ordinele, medaliile, titlurile de onoare, diplomele de onoare, evidențierea activității, mulțumirile scrise sau verbale.

Pentru vechime în activitate și rezultate meritorii, cadrelor militare li se conferă medalii și ordine militare.

Recompensele acordate polițistului, indiferent de natura lor, se înscriu în fișa personală și pot fi acordate fie în mod individual, fie unui colectiv (compartiment, birou, serviciu, unitate etc) .

În instituțiile de învățămînt ale Ministerului Afacerilor Interne, pe lîngă formele de stimulare indicate, se aplică următoarele stimulări:

înmînarea fotografiei personale a studentului (elevului), fotografiat lîngă drapelul desfășurat al instituției de învățămînt;

trimiterea unei scrisori de mulțumire părinților (rudelor);

înscrierea numelui de familie al studentului (elevului) pe Panoul de onoare;

acordarea peste rînd a permisiei din reședința instituției de învățămînt pînă la 5 zile.

B. Recompensele ce se pot acorda polițiștilor și faptele pentru care se acorda.

a) avansarea în gradul profesional următor înaintea îndeplinirii stagiului minim- se acordă pentru merite excepționale, la atingerea unor obiective deosebite în activitate, la propunerea șefilor ierarhici în condițiile prevăzute de art.15 și art. 16 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului , cu modificările și completările ulterioare;

b) conferirea de decorații, ordine și medalii pentru contribuții deosebite la asigurarea ordinii și siguranței publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și la prevenirea faptelor antisociale;

c) recompense morale și/sau materiale:

ridicarea unei sancțiuni disciplinare aplicate- precede, de regulă, altă recompensă. Dacă este cazul, se acordă înaintea termenului de expirare a efectelor unei sancțiuni și determină încetarea imediată a acestora. Se acordă numai de către șeful care a aplicat sancțiunea disciplinară ce urmează a fi ridicată sau de către noul șef care îndeplinește aceeași funcție. În cazul în care polițistul sancționat disciplinar a fost mutat la altă unitate se acordă de către șeful care îndeplinește funcția similară celui care a aplicat sancțiunea disciplinară.

mulțumirile scrise – se acordă pentru îndeplinirea în condiții foarte bune a atribuțiilor și misiunilor și se pot aduce la cunoștință individual sau în fața personalului;

felicitările – pot fi scrise sau verbale, se acordă pentru îndeplinirea deosebită a atribuțiilor și misiunilor și se aduc la cunoștință individual sau în fața personalului;

premiile în bani sau obiecte – se acordă polițiștilor care s-au evidențiat prin obținerea de rezultate exemplare în activitate;

însemnele onorifice (ecusoane, insigne etc.), diplome de merit și distincțiile se acordă pentru obținerea de rezultate foarte bune la absolvirea unor cursuri, competiții sportive, manifestări cultural-artistice și sociale cu prilejul unor aniversări și al finalizării unor acțiuni/misiuni;

armele albe sau de foc – se înmânează polițiștilor pentru acte de eroism, cura deosebit, devotament și pentru merite deosebite în îndeplinirea unor atribuții și misiuni;

titlurile de onoare – se conferă polițiștilor pentru acte de eroism, curaj deosebit, devotament și pentru merite deosebite în îndeplinirea unor atribuții și misiuni;

înscrierea pe placa de onoare a instituțiilor de învățământ pentru formarea personalului a gradului profesional, numelui și prenumelui șefilor de promoții – se realizează la absolvirea perioadei de școlarizare.

C. Procedura acordării recompenselor

Mulțumirile se acordă, de regulă, pentru fapte meritorii și îndeplinirea cu succes a unor misiuni primite de către polițist.

Recompensa constând în ridicarea unei pedepse disciplinare, se acordă numai de către comandantul (șeful) care a dat pedeapsa disciplinară sau de către noul său comandant, dacă polițistul a fost mutat între timp. Ridicarea unei pedepse disciplinare nu este similară cu anularea pedepsei respective. Prin urmare, polițistul este doar grațiat din punct de vedere disciplinar, dar nu și reabilitat. Rezultă că ridicarea unei sancțiuni disciplinare constă în aceea că își pierde valabilitatea și se sting efectele ei. La ridicarea unei pedepse disciplinare se menționează, în scris, pe documentul respectiv de evidență, dată, precum și funcția, gradul, numele și prenumele comandantului care a ridicat-o.

SECȚIUNEA.4. Definiția și trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare.

Răspunderea disciplinară este o instituție ce aparține de normele care reglementează raporturi de serviciu , aceasta îndeplinind un rol subsidiar pentru că, în asigurarea ordinii de drept, ponderea principală o deține conștiința răspunderii pentru o muncă bine dusă la îndeplinire, ca o caracteristică superioară a demnității și personalității umane.

În doctrină se arată că răspunderea disciplinară este o instituție specifică dreptului muncii și constă într-un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovație, de către orice salariat, indiferent de funcția sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă.

Răspunderea disciplinară a polițistului se înscrie în normele dreptului administrative .

Răspunderea disciplinară a polițistului constă în obligația acestuia de a suporta sancțiunile disciplinare pentru nerespectarea îndatoririlor sale de serviciu așa cum sunt ele stabilite prin normele aflate în vigoare.

Răspunderea disciplinară se caracterizează prin următoarele trăsături:

-este de natură contractuală, contractul reprezentând baza obligației salariatului de a respecta regulile și normele disciplinei muncii;

-exercită o funcție preventivă, sancționatorie, dar și educativă; persoanei vinovate i se aplică o sancțiune prin constrângere materială sau de ordin moral, cu caracter precumpănitor moral sau material ;

-are un caracter strict personal (intuitu personae), nefiind de conceput o răspundere pentru fapta altuia sau o transmitere a ei asupra moștenitorilor.

SECȚIUNEA 5. Cumulul răspunderii disciplinare cu alte forme ale răspunderii juridice.

Este posibil ca una și aceeași faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție de salariat – să constituie atât o abatere disciplinară, în înțelesul Codului muncii (art. 263 alin. 2), sau o faptă cauzatoare de prejudicii, cât și o infracțiune, în înțelesul Codului penal (art. 17 alin. 1), sau o contravenție potrivit Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

În asemenea situații se pune problema cumulului răspunderii disciplinare, cu oricare din formele răspunderii juridice incidente.

5.1. Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea patrimonială.

Răspunderea disciplinară și răspunderea patrimonială pot fi angajate prin comiterea uneia și aceleiași fapte ilicite: printr-o abatere disciplinară se aduc concomitent prejudicii patrimoniale unității.

Este totuși posibil ca răspunderea patrimonială să nu implice și angajarea răspunderii disciplinare. Răspunderea patrimonială nu exclude răspunderea disciplinară, dar nu o presupune neapărat. S-ar putea întâmpla ca lezarea ordinii disciplinare să fie lipsită de importanță și, în acest caz, răspunderea disciplinară să nu se mai declanșeze, lăsând loc răspunderii patrimoniale. Prin urmare, cumulul celor două forme ale răspunderii este doar posibil, nu necesar.

5.2. Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală

Între cele două forme ale răspunderii juridice există o deosebire esențială, determinată de izvorul lor diferit: răspunderea penală își găsește izvorul în lege, fiind, ca atare, de natură legală, pe când răspunderea disciplinară își găsește izvorul în contractul încheiat între părți, fiind, ca atare, de natură contractuală.

Dar, între infracțiune și abaterea disciplinară există și asemănări; ambele sunt fapte nepermise, cu urmări antisociale, săvârșire cu vinovăție, care lezează o anumită ordine.

Sub aspectul laturii obiective, ambele răspunderi presupun săvârșirea unei fapte ilicite, contrară unor norme prestabilite.

Fapte de aceeași natură în materialitatea lor pot constitui, în funcție de o sumă de elemente , fie abateri disciplinare, fie infracțiuni.

Gravitatea și periculozitatea socială a rezultatului faptei constituie în ultimă analiză, elementul laturii obiective care exprimă cel mai bine diferențele de grad, de intensitate, situând o anumită faptă concretă deasupra sau dedesubtul pragului ce separă cele două răspunderi și determină dozarea gradată a sancțiunii înăuntrul fiecăreia dintre ele.

Când însă procesul penal încetează, ori se pronunță achitarea pentru oricare din motivele legale, cu excepția inexistenței faptei – ca de pildă atunci când fapta dăunătoare comisă de salariat nu întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii, a intervenit amnistia ori prescripția incriminării, atunci angajatorul reintră în plenitudinea dreptului său de a dispune pornirea cercetării disciplinare spre a stabili dacă fapta constituie sau nu o abatere disciplinară. În caz afirmativ, aplică una din sancțiunile disciplinare prevăzute de Codul muncii. Când fapta, chiar nesancționată penal, prezintă caracterele unei grave tulburări a ordinii angajatorului, se poate aplica sancțiunea concedierii disciplinare ( art.61 lit. a, coroborat cu art. 264 alin.1 lit. f Codul muncii ).

5.4. Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea contravențională.

O faptă ilicită săvârșită de către un salariat la locul de muncă poate întruni și elementele unei contravenții. În acest caz este posibil cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea contravențională dacă, prin aceeași faptă, salariatul aduce o tulburare atât ordinii interioare, cât și unor relații sociale apărate prin norme legale care stabilesc și sancționează contravențiile.

Ca și în cazul altor forme de cumul, cel al răspunderii disciplinare cu cea contravențională este posibil fără ca astfel să se încalce principiul non bis in idem , principiul respectiv interzice numai aplicarea, pentru aceeași faptă ilicită, a două sau mai multe sancțiuni de aceeași natură.

Posibilitatea acestui cumul este stabilită de exemplu, de art. 9 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale-ilicite, conform căreia aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de această lege nu înlătură răspunderea disciplinară a făptuitorilor.

Capitulul II – Abaterea Disciplinară și Sancțiunile Disciplinare

Secțiunea 1 – Abaterea Disciplinară – cauză a răspunderii disciplinare a polițiștilor

Încălcarea de către polițist, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz.

Participant la relațiile sociale, polițistul poate răspunde juridic atât în calitate de cetățean, pentru încălcarea legii, cât și ca funcționar public, dacă faptele respective sunt în legătură cu serviciul său.

Pentru a lua naștere răspunderea disciplinară, este necesar ca polițistul să fi săvârșit o abatere disciplinară, o încălcare a normelor ce constituie o obligație de serviciu.

Abaterea disciplinară este condiția necesară și suficientă, unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare, care se exprimă prin aplicarea sancțiunilor disciplinare.

Principalele fapte ale polițiștilor care constituie abateri și se pedepsesc disciplinar, sunt urmatoarele:

a.- comportarea necorespunzătoare, în serviciu, familie sau societate, care aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului sau prestigiului instituției;

b. – absența nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu;

c. – întârzierea repetată sau nejustificată a soluționării lucrărilor;

d. – nerespectarea prevederilor jurământului de credință;

e. – neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege;

f. – depășirea atribuțiilor de serviciu ori lipsa de solicitudine în relațiile cu cetățenii;

g.- producerea de pagube materiale unității din care face parte sau patrimoniului Ministerului Administratiei si Internelor;

h. – încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite de lege pentru polițiști;

i. – încălcarea normelor privind confidențialitatea activității desfășurate;

j. – intervenția pentru influențarea soluționării unor cereri privind satisfacerea intereselor oricărei persoane;

k. – atitudinile ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu;

l. – exprimarea sau desfășurarea, în calitate de funcționar public ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activități publice cu caracter politic.

m. – imixtiunea ilegală în activitatea altui polițist;

Potrivit art.3 din Hotărârea privind unele măsuri pentru asigurarea prestigiului social al funcționarilor publici, prin întregul lor comportament, funcționarii publici trebuie să se arate demni de considerația și încrederea pe care o impune poziția lor oficială și să se abțină de la orice acte de natură să compromită prestigiul funcției pe care o deține. În acest scop, este interzis funcționarilor publici în orice împrejurare:

– să primească, să solicite, să accepte, direct sau indirect, sau să facă să i se promită, pentru sine sau pentru alții, în considerarea situației lor oficiale, daruri sau alte avantaje sau să facă să li se promită asemenea daruri sau avantaje;

– să colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice;

– să primească cereri a căror rezolvare nu este de competența lor și care nu le sunt repartizate de șefii ierarhici ori să intervină pentru soluționarea unor asemenea cereri;

– să fie mandatarii unei persoane în ce privește efectuarea unor acte în legatură cu funcția pe care o îndeplinesc;

– să folosească forța, altfel decât în condițiile legii;

– să provoace unei persoane suferințe fizice ori psihice, cu scopul de a obține de la această persoană, informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care o terță persoană l-a comis ori este băniut că l-a comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terțe persoane;

– să facă activități de comerț, să ia lucrări în antepriză sau pământ în arendă; nu intră în această interdicție dobăndirea sau înstrăinarea de acțiuni ori părți sociale, ca și dobândirea calității de asociat sau îndeplinirea unei activități profesionale în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori alte organizații cu scop lucrativ, cu condiția ca interesele funcționarului în aceste calități să nu vină în concurs direct cu corecta îndeplinire a obligațiilor aferente funcției publice pe care o deține .

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 473/1993 s-a stabilit că persoanele care exercită funcții de conducere în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale sunt obligate să își declare averea.

Faptele enumerate ca fiind abateri disciplinare reprezintă latura obiectivă, element constitutiv al abaterii respective. Obiectul abaterii disciplinare îl constituie relațiile de serviciu, ordinea interioară și disciplina militară. Abaterea disciplinară are un subiect calificat, anume polițistul care a indicat norma juridică. Pentru ca abaterile să facă obiectul răspunderii disciplinare se cere existența vinovăției.

Secțiunea 2. Sacțiunile disciplinare aplicabile polițiștilor

2.1.Noțiunea.

Sancțiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege, având ca scop apărarea ordinii disciplinare, dezvoltarea spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conștiincioasă a îndatoririlor de serviciu și respectarea normelor de comportare, precum și prevenirea producerii unor acte de indisciplină.

Ca și sancțiunile de drept penal, sau administrativ sancțiunile disciplinare sunt prevăzute expres și limitativ în lege, iar aplicarea lor sub aspectul duratei și a cuantumului trebuie să se facă cu respectarea riguroasă a dispozițiilor legale.

Sancțiunile sunt enumerate de lege în mod gradat, de la cea mai blândă la cea mai severă, urmând ca la alegerea uneia dintre ele, pentru a corespunde abaterii săvârșite, să se recurgă la criteriile generale pe care tot legea le prevede, împrejurările în care fapta a fost săvârșită, gradul de vinovăție, consecințele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului, eventualele sancțiuni disciplinare aplicate anterior acesteia.

2.2.Clasificarea sancțiunilor disciplinare.

Sancțiunile disciplinare pot fi clasificate după două criterii principale: categoria de personal cărora li se aplică și efectele produse.

După criteriul categoriei de personal cărora li se aplică, sancțiunile disciplinare se împart în:

sancțiuni generale, care sunt prevăzute de Codul muncii;

sancțiuni speciale, care sunt prevăzute în statutele de personal sau în statutele disciplinare aplicabile unor anumite sectoare de muncă sau profesii, ținându-se seama de condițiile specifice executării îndatoririlor de serviciu .

După criteriul efectelor produse, sancțiunile disciplinare se pot împărți în :

sancțiuni cu efect precumpănitor moral și

sancțiuni cu efect precumpănitor patrimonial.

Sancțiunile disciplinare sunt mijloace de constrângere care se aplică polițistului care a săvârșit o abatere disciplinară.

Scopul urmărit prin aplicarea sancțiunilor disciplinare este de a apăra ordinea disciplinară în unitate, de a educa polițiștii în spiritul îndeplinirii conștiincioase a îndatoririlor de serviciu și de a preveni producerea unor acte de indisciplină .

2.3. Sancțiunile disciplinare generale

A. Avertismentul scris. reprezintă o sancțiune cu efect precumpănitor moral. Este sancțiunea cea mai ușoară, aplicabil salariaților care au săvârșit pentru prima dată, fără intenție, abateri de mică importanță.

B. Suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăși 10 zile lucrătoare.

Este o sancțiune, care prezintă atât un efect moral, cât și unul patrimonial.

Efectul este moral întrucât pe perioada existenței sancțiunii salariatul respectiv nu este primit la locul de muncă, este îndepărtat, temporar din colectiv, ceea ce va avea un anume impact asupra psihicului său. El poate astfel să regrete fapta comisă și, ca urmare să se îndrepte.

Efectul este patrimonial deoarece contractul individual de muncă fiind suspendat, munca nu este prestată și, drept consecință, nu se primește salariul.

Această sancțiune poate fi aplicată, fie atunci când cel în cauză a mai fost sancționat anterior (cu avertisment scris), fie când fapta sa este de o mai mare gravitate, a tulburat activitatea angajatorului, a afectat imaginea acestuia, a avut consecințe negative însemnate etc.

C. Retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea, pentru o perioadă ce nu poate depăși 60 de zile.

În legătură cu această sancțiune remarcăm, în primul rând, caracterul deficitar al formulării sale, pe motivul că ea conține și efectul retrogradării din funcție – acordarea unui salariu inferior, corespunzător funcției inferioare – ceea ce este perfect logic și ar trebui să se subînțeleagă. Acordarea aceluiași salariu, ca cel anterior soluționării, ar fi lipsit de orice conținut sau finalitate retrogradarea respectivă. În plus, salariul, în orice situație trebuie să corespundă unei anumite funcții și, deci, sancțiunea aplicată. Schimbarea funcției, chiar temporară, presupune, ca regulă, și schimbarea (diminuarea în cazul dat) a salariului.

Această sancțiune pare mai aspră decât cele constând în reducerea salariului (art. 264 alin. 1 lit. d și e); este, de fapt, cea mai grea sancțiune disciplinară, incidență în cazurile în care abaterea nu justifică desfacerea contractului. Ea este destinată să se aplice salariaților care, nefiind la prima abatere disciplinară, aduc prejudicii materiale și morale însemnate angajatorului, în împrejurări și cu antecedente disciplinare care conferă faptei un grad ridicat de periculozitate. Alături de efectul patrimonial, retrogradarea are un incontestabil impact moral, deoarece persoana în cauză își pierde temporar poziția ierarhică în colectivul de muncă, lucrând, pe timpul sancționării, în subordinea unor persoane egale în grad sau chiar a unor subalterni.

Avându-se în vedere scara sancțiunilor prevăzute de lege, retrogradarea produce și o diminuare a venitului rezultat din muncă, deoarece o funcție inferioară va genera, evident, și un salariu inferior.

Întrucât legea nu conține o prevedere restrictivă, considerăm că nu poate fi acceptată opinia – care a fost susținută uneori- că retrogradarea ar fi posibilă numai în funcția imediat inferioară.

Deși nu se prevede, pe baza unei interpretări istorice și teleologice, trebuie acceptată soluția în sensul că retrogradarea poate fi dispusă doar cu respectarea profesiei celui sancționat. Trecerea într-o altă muncă, care presupune exercitarea unei alte profesii decât cea convenită, constituie o modificare a contractului individual de muncă și nu poate fi făcută fără consimțământul salariatului.

Retrogradarea trebuie să fie efectivă, ea implicând nu numai diminuarea salariului, ci și trecerea într-o altă muncă, în mod temporar. Menținerea celui sancționat, după pronunțarea retrogradării, în postul avut, și îndeplinirea efectivă a atribuțiilor și sarcinilor respective sunt de natură să atragă obligația unității de a-l salariza pentru munca efectiv prestată.

În sfârșit, pentru a fi legală, retrogradarea poate fi aplicată pe cel mult 60 de zile. Orice retrogradare dispusă sau menținută, în fapt, pe o durată mai mare sau pe una neprecizată, reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă, fără temei legal, și ca atare inadmisibilă, în cauză fiind îndreptățit să ceară organului de jurisdicție a muncii anularea ei și reintegrarea în funcție.

Reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%. Această sancțiune are un caracter precumpănitor patrimonial, întrucât afectează în mod temporar (și direct) un element esențial al contractului individual de muncă și anume salariul. Firește, această sancțiune se aplică pentru abateri de o anumită gravitate prin urmările lor, săvârșite cu intenție, care produc un prejudiciu material sau dăunează activității angajatorului ori pentru repetarea sistematică a unor abateri mai ușoare dintre acelea care, atunci când sunt săvârșite pentru prima dată, se sancționează cu „avertismentul scris”.

Așadar, sancțiunea în discuție vizează numai o parte a salariului – e adevărat, cea mai importantă – salariul de bază – nu și indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri la salariu, care, însă, afectate indirect, de vreme ce, în principiu, ele depind de salariul de bază.

Având în vedere și sancțiunea care urmează (cea prevăzută la art. 264 alin. 1 lit. e din Codul muncii), rezultă că reducerea salariului de bază, este o sancțiune aplicabilă salariaților care exercită funcții de execuție.

De subliniat sunt limitele stabilite de lege pentru sancțiunea respectivă și anume:

durata de la 1 la 3 luni;

procentul reducerii salariului de bază: 5-10%.

Prin urmare, diminuarea salariului pentru a fi legală trebuie să se situeze în limitele menționate. Desigur că este posibilă orice durată cuprinsă între o lună și 3 luni, chiar o lună și jumătate și orice diminuare a salariului de bază cuprinsă între 5 și 10%, inclusiv 6 sau 7% etc. Depășirea limitelor maxime prevăzute, fie că este vorba de durata sancțiunii, fie de procentul de diminuare, face ca sancțiunea să fie nelegală.

Reducerea salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere, pe o perioadă de 1-3 luni, cu 5-10%
Este o sancțiune care îi privește exclusiv pe salariații având funcții de conducere . Dar, de aici nu trebuie să înțelegem că această sancțiune este unica posibilă de aplicat celor în cauză. Este doar una specifică lor, putându-li-se aplica oricare alta din cele prevăzute de art. 264 alin. 1 din Codul muncii și enumerate mai sus. Așadar, conform textului citat, sancțiunea respectivă presupune două modalități:

prima: reducerea concomitentă a salariului de bază și a indemnizației de conducere.

a doua: reducerea numai a indemnizației de conducere.
Urmează, ca organul competent, cu ocazia individualizării sancțiunii, să aleagă una din cele două modalități.

Sublinierile de la punctul anterior, referitor la limitele stabilite de lege privind durata sancțiunii (de la 1 la 3 luni) și procentul reducerii salariului (de la 5 la 10%) sunt valabile, fără excepții, și în cazul de față.

Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Este sancțiunea disciplinară maximă, cea mai severă, care presupune îndepărtarea salariatului vinovat din colectivul de muncă, ca o consecință a încetării contractului său prin voința unilaterală a angajatorului.

De aceea, la aplicarea acestei sancțiuni trebuie să se țină seama de dispozițiile art. 61 lit. a din Codul muncii care prevăd concedierea „în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentului intern".

CAPITOLUL III

PROCEDURA DISCIPLINARĂ ȘI EXECUTAREA

SANCȚIUNILOR DISCIPLINARE

SECȚIUNEA I. Procedura obișnuită.

Sancționarea disciplinară se face potrivit unor reguli procedurale, care au ca scop, de a asigura eficiența combaterii unor acte și comportări dăunătoare procesului muncii și de a garanta stabilirea exactă a faptelor și de a asigura dreptul la apărare al salariaților în cauză, evitându-se astfel sancțiuni nejuste.

Sancționarea disciplinară a polițiștilor, atunci când aceștia încalcă regulile de muncă și comportare, se face potrivit unei dispoziții legale procedurale.

Aplicarea sancțiunilor este un atribut inerent al activității de conducere, unul din mijloacele importante puse la dispoziția comandanților (șefilor) pentru a-și îndeplini funcția de îndrumare, coordonare și organizare a activității unității sau subunității. De aceea, întreaga procedură a aplicării sancțiunii disciplinare gravitează în jurul comandantului, acesta fiind titularul firesc al acțiunii disciplinare.

Acțiunea disciplinară în materie polițienească poate fi împărțită și analizată în trei faze procedurale:

constatarea și cercetarea abaterii disciplinare;

aplicarea sau ordonarea sancțiunii;

executarea ordinului de sancționare disciplinară.

În ce privește prima faza, pentru a declanșa acțiunea disciplinară este necesar ca șeful sau comandantul să fi fost sesizat în prealabil despre savârșirea unei abateri. El poate fi deci făcut în principiu de orice persoană și în orice formă (oral sau scris, direct sau indirect). Desigur, comandantul se poate sesiza și din oficiu cu privire la comiterea unei abateri, situație frecventă în practică.

Șeful (comandantul), sesizându-se sau primind sesizarea, dispune efectuarea cercetării abaterii, pledând de la principiul că sancțiunea disciplinară se aplică numai după cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere, ascultarea celui în cauză și verificarea susținerilor făcute de acesta în apărare. Cercetarea se face de obicei de comandantul nemijlocit al polițistului învinuit.

Persoana care face cercetarea trebuie să se documenteze asupra condițiilor și împrejurărilor faptei deținute ca abatere. Aceasta trebuie să strângă toate probele care pot duce la stabilirea situației de fapt și a vinovăției disciplinare, cum sunt, după caz, actele comise de cel învinuit, declarațiile persoanelor care au asistat sau au luat cunoștință nemijlocită de săvârșirea abaterii, alte aspecte legate de faptă.

Persoana însărcinată cu cercetarea trebuie să-l invite pe cel acuzat să-i arate în ce constă învinuirea și să-l asculte în legătură cu fapta ce i se impută. Ascultarea polițistului învinuit și verificarea susținerii sale în apărare trebuie să fie prealabile aplicării sancțiunii.

Pe baza întregii documentații astfel constituite, persoana care face cercetarea întocmeste un raport, care trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea persoanei făptuitorului, condițiile și împrejurările în care fapta a fost săvârșită, urmările ei, gradul de vinovăție, antecedentele disciplinare ale celui în cauză, discutarea apărărilor făcute de acesta, o apreciere sintetică asupra gravității faptei și, în fine, propunerea de sancționare.

Analizând raportul și documentația ce stă la baza acestuia, comandantul decide asupra aplicării sancțiunii disciplinare propuse în raport sau asupra alteia, mai blândă sau mai severă.

Aplicarea sancțiunilor disciplinare se face de către comandant. Ordinul scris se semnează de cel care a ordonat sancțiunea disciplinară și trebuie să cuprindă: felul și durata pedepsei disciplinare, motivul, precum și ora începerii ei.

Aducerea la cunoștință a pedepselor disciplinare, ca urmare a abaterilor săvârșite de polițiști pe timpul îndeplinirii serviciului de zi (operativ), de gardă sau de pază a frontierei, precum și executarea lor, se face numai după ieșirea polițiștilor din serviciu. În cazul săvârșirii unor abateri grave, polițiștii vinovați pot fi înlocuiți imediat din aceste servicii și apoi pedepsit disciplinar. Înainte de a-i comunica măsura înlocuirii polițistului trebuie dezarmat, dacă bineînțeles execută serviciul cu armamentul asupra sa.

SECȚIUNEA 2. Organele competente să aplice sancțiunile disciplinare.

2.1. Consiliile de onoare

Competența consiliilor de onoare

Consiliile de onoare analizează abaterile care, potrivit legii, nu constituie infracțiuni sau deși faptele au caracter penal, a intervenit unul din cazurile în care punerea în mișcare sau executarea acțiunii penale este împiedicată (lipsa plângerii prealabile, a sesizării comandantului, împăcarea părților etc.).

Pentru a-și apăra onoarea și demnitatea, cadrele militare care se simt lezate în urma unor afirmații directe sau prin care se nasc suspiciuni asupra integrității lor morale, pot solicita consiliilor de onoare să li se stabilească nevinovăția.

B. Organizarea consiliilor de onoare

Consiliile de onoare funcționează în fiecare unitate (formațiune), mare unitate, instituție militară de învățământ, comandament de armă și unitate centrală (similare), pentru ofițeri și, separat, pentru maiștri militari și subofițeri.

Cadrele militare ce săvârșesc abateri pe timpul cât sunt detașate în afara Ministerului Administrației și Internelor, pentru a executa misiuni ori pentru a urma o forma de perfecționare a pregătirii, precum și în timpul detașării la alte unități militare pentru a îndeplini misiuni, vor fi chemate (se pot adresa) în fața consiliului de onoare al unității din care fac parte.

În afara consiliilor de onoare, dacă sunt informații concludente că un general sau ofițer cu funcție de conducere a compromis onoarea și demnitatea de militar, se numește prin ordin, pentru fiecare caz în parte, un consiliu de onoare, astfel:

– la Ministerul Administrației și Internelor – prin ordin al secretarului de stat, prim locțiitor al ministrului de interne pentru generali, amirali și ceilalți ofițeri cu funcții de conducere a căror numire este de competența ministrului de interne; .

– la nivelul comandamentelor de arma (similare) și direcțiilor generale – prin ordin al secretarului de stat – pentru cadrele a căror numire în funcție intră în competența acestuia.

Aceste consilii de onoare se constituie din 5 generali, respectiv ofițeri, cel puțin egali în grad și funcție cu cel în cauză.

Membrii consiliilor de onoare se aleg pentru o perioada de 2 ani.

Nu pot fi propuși pentru a fi aleși în consiliile de onoare comandanții (șefii) unităților în care acestea se constituie, precum și ofițerii cu cercetarea penală specială.

Membrii consiliilor de onoare, care comit fapte incompatibile cu calitatea ce o au, vor fi înlocuiți cu alte cadre alese în termen de 15 zile de la constatarea faptelor și în raport cu natura și gravitatea acestora, pot fi chemați în fața Consiliului de onoare .

Funcționarea consiliilor de onoare

Președintele consiliului de onoare inițiază demersurile necesare cercetării faptelor ce se supun analizei consiliului de onoare, astfel :

a) la ordinul comandantului (șefului) unității pe lângă care funcționează consiliul, respectiv al unuia din comandanții (șefii) care au dreptul să numească consiliul de onoare, când constată personal că se impune acest lucru sau în urma unei sesizări pentru care există un minimum de dovezi;

b) la aprecierea sa, când află, pe orice cale, despre săvârșirea unor abateri .

c) la cererea cadrelor care se consideră lezate în onoarea și denmitatea lor .

Președintele consiliului de onoare numește pe unul din membrii consiliului ca raportor. Acesta efectuează investigații, care ajutat de ofițerul cu cercetarea penală specială în termen de cel mult 20 zile de la data numirii, pe baza rezultatelor investigațiilor, raportorul întocmește dosarul cauzei.

Raportorul își procură, pe cale oficială, probe sau copii de pe actele ce le consideră că sunt necesare consiliului pentru a se pronunța în cunoștința de cauza. El are obligația de a asculta pe învinuit și, dacă este cazul, pe cel (cei) care a (au) formulat plăngerea împotriva acestuia, precum și persoanele care cunosc faptele imputate celui în cauză, luându-se, cu ajutorul ofițerului cu cercetarea penală specială, declarații scrise.

Raportorul, împreuna cu toate documentele probatorii (declarații, certificate, adeverințe, chitanțe etc), se constituie într-un dosar, care se înregistrează și se prezintă președintelui consiliului de onoare.

În cazul în care președintele consiliului de onoare consideră că rezultatul cercetărilor nu este edificator, în termen de cel mult 3 zile de la prezentarea dosarului, poate chema pe învinuit, precum și pe cei care pot da relații asupra abaterii savârșite de cel în cauză, pentru completarea dosarului.

Conținutul integral al dosarului se aduce la cunoștința celui chemat în fața consiliului de onoare de către președintele acestuia, pe bază de semnătură, cu cel puțin 15 zile înainte de data când urmează să aibă loc ședința.

Prezența cadrului militar chemat în fața consiliului de onoare este obligatorie. Atunci când se constată absența justificată a celui în cauză (este spitalizat, scutit medical, are un deces în familie etc.), ședința se poate amâna cu cel mult 3 zile de la data încetării situației pentru care cel în cauză a absentat justificat. În caz de absență nejustificată, ședința consiliului de onoare se va desfășura în lipsa celui chemat, specificându-se această situație în procesul verbal al ședinței.

Cadrele militare care asistă la ședința consiliului de onoare, pot pune întrebări sau să-și spună părerea cu privire la faptă și făptuitor.

Membrii consiliului de onoare nu depun jurământ. La începutul ședinței, președintele consiliului de onoare le va atrage atenția să-și dea votul fără patimă și prejudecăți, îndeplinindu-și datoria de conștiință ca păstrători ai onoarei și demnității militare. În numele acelorași norme morale, înainte de a fi audiați, martorilor li se va cere să spună numai adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce cunosc.

Ședința propriu-zisă a consiliului de onoare începe cu expunerea raportorului. În continuare, se dă cuvântul celui în cauză pentru a-și prezenta faptele, precum și eventualele probe pregătite în apărare.

Se trece la interogarea învinuitului, apoi la audierea martorilor.

Dacă în ședința de analiză rezultă necesitatea completării dosarului cu noi probe, consiliul de onoare poate amâna analiza pentru o altă ședință, amânare care se face o singură dată pentru cel mult 10 zile.

Președintele declară dezbaterile încheiate, iar membrii consiliului de onoare care au analizat cazul se retrag pentru deliberare și adoptarea hotărârii.

În luarea hotărârii, consiliul de onoare va avea în vedere caracterul și gravitatea abaterii, împrejurările în care a fost săvârșită, comportarea anterioară a celui în cauză și experiența de viața a acestuia.

Hotărârea va conține descrierea pe scurt a abaterii săvârșite, concluziile rezultate, propunerea fiecărui membru al consiliului și decizia luată. Hotărârea se semnează de către toți membrii consiliului care au analizat cauza.

După adoptare, hotărârea va fi adusă la cunoștința învinuitului, de către președintele consiliului de onoare, în prezența asistenței.

D. Hotărârea consiliilor de onoare.

Consiliile de onoare pot hotărâ:

a) declararea nevinovăției ofițerului, maistrului militar sau subofițerului;

b) declararea vinovăției celui chemat în fața consiliului;

c) trimiterea ofițerului, maistrului militar sau subofițerului învinuit la consiliul de judecată, când faptele săvârșite sunt de natura sau gravitatea celor ce intră în competența acestuia, potrivit Regulamentului consiliilor de judecată.

Hotărârea adoptată, împreună cu procesul-verbal al ședinței și documentele prevăzute în urma cercetării, constituie dosarul cauzei, care se prezintă imediat comandantului (șefului) unității pe lângă care funcționează consiliul de onoare.

2.2. Consiliile de judecată

Consiliile de judecată sunt organe constituite pentru a cerceta, judeca și hotărâ în cazul abaterilor grave, săvârșite de ofițeri, maiștrii militari și subofițerii în activitate, fiind singurele abilitate, potrivit Legii privind Statutul cadrelor militare, să facă propuneri asupra trecerii în rezervă a acestora.

Faptele pentru care cadrele militare se trimit în fața consiliilor de judecată sunt urmatoarele:

dezinteres în îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor de serviciu sau în perfecționarea pregătirii lor de specialitate și militare;

comiterea de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare, ordinelor și instrucțiunilor ministrului internelor și reformei administrative, sau de la alte reglementări legale;

aducerea unor grave prejudicii onoarei și demnității militare, constatate de către consiliile de onoare;

cauzarea sau favorizarea producerii unui eveniment grav ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu;

aderarea la partide, formațiuni sau organizații politice, precum și desfășurarea propagandei, prin orice mijloace în favoarea acestora ori a unui candidat independent, pentru funcții publice;

depunerea candidaturii pentru a fi ales în administrația publică locală, Parlament ori în funcția de Președinte al României;

g)declararea sau participarea la grevă;

abuzuri în exercitarea drepturilor și obligațiilor specifice cadrelor Ministerului Administrației și Internelor;

încălcarea prevederilor ordinului ministrului internelor și reformei administrative privind îndeplinirea altor funcții decât cele pe care sunt încadrate.

Consiliile de judecată funcționează la nivelul Ministerului Administrației și Internelor pe lângă secretarul de stat, prim-locțiitor al ministrului de interne, Inspectoratul General al Politiei, comandamentelor de arma, direcțiilor generale, unităților centrale (similare) ale Minis¬terului de Interne, Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, inspectoratelor județene de poliție și de transporturi.

Consiliile de judecată se compun din 5 membri (din care cel puțin un absolvent, cu examen de licență, al facultății de drept), după cum urmează:

pentru ofițerii cu gradul de colonel (comandor):

– președinte: un general (amiral);

– membri: colonei (comandori);

b) pentru ofițerii cu gradul de locotenent-colonel (căpitan- comandor): – președinte: un colonel (comandor);

– membri: – 2 colonei (comandori);

– 2 locotenent-colonei (căpitan- comandori);

c) pentru ofițerii cu gradul de maior (locotenent-comandor):

– președinte: un colonel (comandor);

– membri: – un colonel (comandor);

– un locotenent-colonel (căpitan-comandor);

– 2 maiori (locotenent-comandori);

d) pentru ofițeri cu grade inferioare:

– președinte: un colonel (comandor);

– membri: – 2 ofițeri cu grade superioare;

– 2 ofițeri cu grade inferioare, din care cel puțin unul trebuie să aibă grad de căpitan;

e) pentru maiștrii militari și subofițeri:

– președinte: un ofițer cu grad superior;

– membri: – 2 ofițeri, indiferent de grad;

– 2 maiștrii militari sau subofițeri.

Nu pot fi numite ca membri în consiliile de judecată cadrele militare care în ultimii 10 ani au fost analizate de consiliile de onoare (judecată) și declarate vinovate. De asemenea, din consiliile de judecată nu pot face parte:

a) comandantul unității în care este încadrat cel în cauză, precum și al eșalonului la care se constituie consiliul de judecată;

b) cadre militare care au făcut sesizări împotriva învinuitului sau care urmează să se prezinte ca martori în ședința de judecată;

c) cei care se află în curs de cercetare ori în judecata unui consiliu de onoare, consiliu de judecată sau a unei instanțe militare ori civile;

d) rudele sau afinii până la gradul 4 inclusiv, cu cel trimis în judecată;

e) cadrele militare care sunt parte (ei sau rudele lor până la gradul 4 inclusiv) într-un proces contra învinuitului;

f) cadrele militare care sunt creditori sau debitori ai celui trimis în judecată;

g) ofițerii cu cercetarea penală care execută cercetarea și întocmesc dosarul cauzei;

h) cadrele militare care sunt în subordinea celui cercetat.

Funcționarea Consiliilor de judecată

Ofițerii, maiștri militari și subofițerii sunt trimiși în fața consiliilor de judecată de către comandanții (șefii) eșaloanelor la care acestea se constituie, fiecare pentru cadrele din subordine.

Comandanții (șefii) ordonă trimiterea în fața consiliului de judecată, astfel:

a) la ordinul ministrului de interne sau al comandanților (șefilor) eșaloanelor superioare unității din care face parte cadrul trimis în fața Consiliului de judecată;

b) în urma hotărârii consiliilor de onoare;

c) la aprecierea lor, în următoarele situații:

– când constată personal că se impune acest lucru;

– când primesc propuneri din parte a comandanților (șefilor) eșaloanelor subordonate sau al unităților unde sunt detașate cadrele care urmează a fi judecate. În astfel de situații propunerile se înaintează, ierarhic, la eșalonul unde se constituie consiliul de judecată, în termen de cel mult 5 zile de la descoperirea faptei de către fiecare din comandanții (șefii) ierarhici, fiind obligați să consemneze în scris punctul lor de vedere în legătură cu această propunere;

– în urma unei reclamații sau sesizări primită de la o persoană care și-a declinat identitatea și a prezentat un minimum de probe.

Ordinul de trimitere în fața consiliului de judecată se comunică imediat, în scris, celui învinuit, comandantului (șefului) unității din care face parte.

După primirea ordinului de trimitere în fața consiliului de judecată, ofițerul cu cercetarea penală specială de la eșalonul unde se constituie consiliul, cu ajutorul ofițerului cu cercetarea penală specială din unitatea în care cadrul militar învinuit se află încadrat sau detașat, își procură pe cale oficială, probe sau copii de pe acele acte ce sunt necesare consiliului pentru a se putea pronunța în cunoștință de cauză.

Pe baza declarațiilor și documentelor procurate va întocmi dosarul cauzei, în termen de cel mult 20 de zile de la primirea ordinului, care trebuie să cuprindă:

– ordinul de trimitere în fața consiliului de judecată;

– referatul întocmit de ofițerul cu cercetarea penală care va conține: datele personale ale cadrului militar cercetat;modul de comportare anterioară, sancțiunile aplicate și recompensele acordate pe parcursul carierei militare; descrierea amănunțită a abaterii și condițiile în care a fost săvârșită, fără a-și exprima părerea asupra vinovăției sau nevinovăției celui învinuit;

– declarația scrisă a cadrului militar învinuit;

– declarații ale persoanelor care au cunoștință despre fapte sau documente în legătură cu abaterea pentru care cel în cauză este cercetat;

– alte acte sau documente probatorii procurate cu ocazia cercetării.

Dosarul cauzei se înregistrează și se prezintă președintelui consiliului de judecată.

Ședința consiliului se ține în cel mult 10 zile de la prezentarea dosarului, acest termen se reduce la 48 ore, când trimiterea în fața consiliului de judecată se face pentru fapte care aduc grave prejudicii ordinii și disciplinei militare .

Când doua sau mai multe cadre urmează să fie aduse în fața consiliului de judecată pentru aceleași fapte săvârșite în comun, li se vor întocmi dosare separate, dar vor fi trimise în fața aceluiași consiliu de judecată.

Președintele consiliului de judecată, cu 5 zile înainte de desfășurarea ședinței, va aduce la cunoștința învinuitului, sub semnătură, precum și apărătorului acestuia, în cazul că și l-a ales, conținând dosarul cauzei.

Ședințele consiliului de judecată se desfășoară fără asistența, la eșalonul la care este constituit consiliul.

Ședința începe cu apelul învinuitului, al martorilor și cu eventuale propuneri de noi martori, care, dacă sunt admiși, vor fi invitați să părăsească sala împreună cu ceilalți martori și să aștepte pentru a fi audiați.

Prezența în sală a ofițerului, maistrului militar sau subofițerului în cauză, este obligatorie.

Membrii consiliului de judecată nu depun jurământ.

După epuizarea întrebărilor învinuitului sunt audiați martorii care vor fi introduși în sală, pe rând.

Președintele declară dezbaterile încheiate și se trece la deliberare.

Hotărârea Consiliilor de judecată

Consiliile de judecată adoptă una din următoarele hotărâri:

a) declararea nevinovăției ofițerului, maistrului militar sau subofițerului;

b) declararea vinovăției cu menținerea în activitate. În raport cu gradul de vinovăție, celui în cauză i se va aplica una din sancțiunile prevăzute de Legea privind statutul cadrelor militare, potrivit componentelor aprobate de ministrul administrației și internelor;

c) declararea vinovăției cu propunerea de trecere în rezervă.

Hotărârea se semnează de toți membrii consiliului de judecată și se aduce la cunoștința învinuitului, după deliberare, sub semnătură.

Dacă cei în cauză se consideră nedreptățiți de hotărârea consiliilor de judecată ce funcționează la nivelul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, Inspectoratele Județene de Poliție și de transporturi se pot adresa Inspectoratului General de Poliție.

SECȚIUNEA 3. Cercetarea abaterii disciplinare

Constituie prima fază a acțiunii disciplinare.

Punctul de pornire în efectuarea cercetării îl constituie convocarea, în scris, a salariatului de persoana împuternicită de câtre angajator să realizeze această operațiune, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.

În cursul cercetării, salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa.

Numai neprezentarea salariatului la convocarea făcută fără nici un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării prealabile.

Dacă neprezentarea celui în cauză este determinată de un motiv obiectiv – de pildă, incapacitatea temporară de muncă, nu se va putea păși la sancționare.

Cercetarea prealabilă se va finaliza cu un proces-verbal sau referat întocmit de persoana împuternicită (persoanele împuternicite) să o efectueze în care se consemnează rezultatele acesteia, inclusiv, după caz, refuzul nejustificat al salariatului de a se prezenta și de a-și motiva poziția ori, motivarea pentru care apărările sale au fost înlăturate, propunerea de sancționare (sau nu), sancțiunea ce poate fi aplicată.

SECȚIUNEA 4. Individualizarea și aplicarea sancțiunilor.

În stabilirea sanctiuniloe se tine cont de următoarele criterii legale:

împrejurările în care fapta a fost săvârșită;

gradul de vinovăție a salariatului;

consecințele abaterii disciplinare;

comportarea generală la serviciu:

eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

În toate cazurile, organul competent să aplice sancțiunea va trebui să se preocupe cu toată atenția de individualizarea acesteia, ținând seama de criteriile prevăzute de lege, deoarece numai o corelare justă a sancțiunii cu gravitatea faptei este de natură să asigure realizarea rolului educativ și preventiv al răspunderii.

SECȚIUNEA 5. Termenele de aplicare a sancțiunilor disciplinare

Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Termenul în discuție se calculează în conformitate cu Codul de procedură civilă, pe zile libere, adică nu intră în calcul nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârșit.

Curgerea termenului de 30 de zile calendaristice conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancțiuni disciplinare.

Termenul de 6 luni curge de la un moment obiectiv: data săvârșirii abaterii disciplinare. În interiorul său angajatorul trebuie să ia cunoștință de săvârșirea acestei abateri și tot aici se va încadra și termenul de 30 de zile.

CAPITOLUL IV

CĂILE DE ATAC

SECȚIUNEA 1. Contestația

Orice sancțiune disciplinară, începând cu avertismentul scris și terminând cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă (concedierea disciplinară), poate fi atacată doar la instanțele judecătorești.

Din punct de vedere material, o atare competență pentru judecata în fond aparține tribunalelor.

În situația în care este vorba de suspendarea activității sau de îndepărtarea din profesie, iar, contestația a fost admisă la instanța de contencios administrativ, cel în cauză fiind salariat va putea solicita instanței de jurisdicție a muncii:

să constate nelegalitatea suspendării sau încetării de drept a contractului individual de muncă

să oblige angajatorul la reîncadrarea sa în funcția avută , precum și la plata despăgubirilor material, despăgubiri pe care, ulterior, angajatorul le va recupera de la autoritatea care a aplicat sancțiunea disciplinară anulată de instanța de contencios administrative.

În situația în care contestația salariatului privește actul de sancționare disciplinară al unei structuri teritoriale a corpului profesional, competența revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În soluționarea unei contestații împotriva sancționării disciplinare instanța competentă poate să:

confirme măsura sancționării, dacă se dovedește a fi temeinică și legală:

să anuleze sancțiunea în cazul în care constată că este nejustificată;

să înlocuiască sancțiunea cu o alta mai ușoară dacă apreciază că este prea aspră, față de gravitatea faptei, de împrejurărilor în care a fost săvârșită, de gradul de vinovăție al salariatului, precum și de faptul că acesta nu a mai avut alte abateri

SECȚIUNEA 2. Plângerea

Împotriva hotărârii pronunțate asupra contestației, cel nemulțumit poate face plângere în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării hotărârii.

Plângerea se depune la unitatea care are în evidență debitul, iar aceasta este obligată să o înainteze comisiei de jurisdicție a imputațiilor în termen de cel mult 5 zile de la înregistrare.

Plângerea se depune la secretariatul unității în evidența căreia se află ordinul de zi de imputare.

Conform instrucțiunilor, la primirea plângerii, organul financiar va înainta Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, o dată cu aceasta:

dosarul cercetării administrative, în original;

dovezile de luare la cunoștință a ordinului de zi de imputare și a hotărârii asupra contestației;

hotărârea comisiei de soluționare a contestațiilor, luată în cauza respectivă.

Plângerea se soluționează de comisia de jurisdicție a imputațiilor în termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării acesteia la comisie.

Hotărârile definitive prin care s-au soluționat contestațiile, precum și hotărârile pronunțate de comisiile de jurisdicție a imputațiilor, pot fi atacate pentru netemeinicie sau nelegalitate, în favoarea oricăreia dintre părți, în termen de cel mult 2 ani de la data când au rămas definitive de către șeful Direcției financiare din Ministerul de Interne, cu sesizare la Comisia superioară de jurisdicție a imputațiilor. Hotărârea asupra sesizării se ia în termen de cel mult 15 zile unității care are în evidență debitul și celor în cauză.

SECȚIUNEA 3. Revizuirea

Hotărârile definitive pot fi revizuite în favoarea oricăreia dintre părți, de organul care l-a pronunțat, la cererea polițiștilor interesați, a comandanților (șefilor) de unități sau a șefilor organelor de control financiar intern.

Revizuirea se poate cere în cazul descoperiri de fapte ori de acte noi ce nu au putut fi prezentate până la data soluționării cauzei, în cazul producerii de acte ulterioare pronunțării hotărârii, precum și în celelalte cazuri prevăzute de legislația civilă.

Cererea de revizuire se face în termen de cel mult 30 zile de la data când persoanele au luat cunoștință de faptele sau actele care constituie motivul de revizuire și se depune la unitatea care are în evidență debitul. Unitatea este obligată să înainteze cererea de revizuire la organul competent să o soluționeze, în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare.

Cererea de revizuire se depune la comisia a cărei hotărâre a rămas definitivă și a cărei revizuire se cere. Aceasta trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele elemente:

hotărârea a cărei revizuire se cere;

motivele pe care se întemeiază cererea;

probele pe care se întemeiază.

Hotărârea asupra cererii de revizuire se pronunță în termen de cel mult 30 zile de la data înregistrării ei la organul competent să o soluționeze și se comunică în termen de cel mult 15 zile unității care are în evidență debitul și celor în cauză.

SECȚIUNEA 4. Reabilitarea disciplinară reglementată de acte normative speciale

Reabilitarea disciplinară este relevantă în ceea ce privește abaterile repetate, care pot atrage sancțiuni mai aspre sau în cea ce privește promovarea celui în cauza etc.

De asemenea, potrivit art. 70 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, sancțiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează:

în termen de 6 luni de la aplicare, sancțiunea disciplinară constând în „mustrare scrisă”;

în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate în cazul sancțiunilor constând în „diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni”, „suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcție publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani” și în „trecerea într-o funcție publică inferioară pe o perioadă de până la 1 an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului” ;

în termen de 7 ani de la aplicare, în cazul sancțiunii constând în destituirea din funcția publică.

Concluzii

Consider că răspunderea disciplinară a polițistului poate îndeplini cu succes rolul de mijloc de prevenire și combatere a faptelor ilicite comise de acesta.

Răspunderea disciplinară a polițistului este personală, ceea ce înseamnă că ea vizează numai autorului faptei ilicite rezultand ca numai autorul unei fapte ilicite poate fi obligat să suporte sancțiunea corespunzătoare acesteia, iar nu șeful sau unitatea de poliție.

Atunci când funcționarii publici săvârșesc abateri, produc prejudicii și tulburări bunului mers al activității sau prestigiului autorităților din care fac parte, săvârșesc abuzuri de orice natură ,aici intervine ceea ce se numește răspunderea juridică a acestora .

Prin oricare dintre formele răspunderii se restabilește ordinea încălcată ca urmare a săvârșirii faptei ilicite, iar aplicarea sancțiunii și stabilirea despăgubirii îl face pe autorul faptei să conștientizeze consecințele faptei săvârșite și să nu mai săvârșească astfel de fapte.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative interne:

– Constituția României modificată și completată prin legea de revizuire nr. 429/2003;

-Codul muncii;

– Codul penal;

– Codul muncii francez;

– Codul de procedură civilă;

– Legea 360/2002 privind Statutul polițistului;

– Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;

– Legea nr. 188/08.12.1999 privind Statutul funcționarilor publici;

– Legea nr.7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar;

– Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

– Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii;

– Legea 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autoritățile și instituțiile publice;

– Legea 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă;

– Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic;

– Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare;

– Legea 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite;

– Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor;

– Hotărârea nr. 667/1991 a Guvernului României privind unele măsuri pentru asigurarea prestigiului social al funcționarilor publici

– Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.158 din 1982;

– Regulamentul de organizare și funcționare a instituțiilor Avocatului Poporului;

– Regulamentul nr. 512 din 26 octombrie 1995 privind organizarea și funcționarea Consiliilor de onoare;

Tratate, cursuri, monografii:

– Vlad Barbu, Cosmin Cernat, , Cătălin Daniel Vasile, Ștefania Ivan, Dreptul muncii- curs universitar, Editura Cermaprint, București 2008;

– Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, București, 2007;

– Ion Traian Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura WoltersKluver, București, 2007;

– Alexandru Țiclea, Reglementarea contravențiilor, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2006;

– Bernadette Lard-Pelissier, Jean Pelissier, Agnes Roset, Lsiane Tholz, Le Code du travail armote 26e edition, Groupe Revue Fiduciaire, 2006;

– Alexandru Țiclea, Andrei Popescu, Marioara Tichindelean, Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, 2004;

– Eufemia Vieriu și Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Lucman, București, 2004;

– Ioan Griga, Drept procesual penal, Partea generală, Editura Scar Print, București, 2004;

– Gabriel Boroi, Octavian Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă Editura All Beck, București, 2004;

– Elena Simina Tănăsescu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ion Muraru, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004;

– Stancu Șerb, Constantin Drăghici Dragoș- Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept polițienesc și contravențional, Editura Tritonic, București 2003;

– Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2001;

– Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediția a III-a, Editura All Beck, București 2001;

– Ivan Stelian, Răspunderea juridică a funcționarilor din administrația publică, Analele Academiei de Politie “Alexandru loan Cuza”, anul VII/2000, Editura Academica, 2000;

– Mircea Preda, Drept administrativ, vol. I, Editura Lumina Lex, București. 2000;

– Verginia Vedinaș, Statutul funcționarului public, Editura Nemira, București, 1998;

– Șerban Beligrădeanu, Legislația muncii comentată, vol. XXV, editura Lumina Lex, București, 1997;

– Lidia Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997;

– Ivan Stelian, Răspunderea juridică a polițistului român, Editura Hiparion,Cluj 1997;

– Teodor Negru, Dreptul muncii, Editura Chișinău : Universitatea Libera Internațională din Moldova, 1995;

– Mircea Preda, Constantin Voinescu, Drept administrativ, partea generală, București, 1992;

– Sanda Ghimpu, Ion Traian Ștefănescu, Șerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohunu Dreptul muncii. Tratat, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;

– I. Urs, Gh. Țigaeru, C. Ionescu, Raporturi de muncă vol. III editată de Revista economica , București, 1979;

– P. Marica, M. Florescu, S.Y. Stăniloiu, Disciplina muncii în unitățile socialiste de stat, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;

– M. N. Costia, Răspunderea juridică în dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974;

– V.Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N.Iliescu, Înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracțiuni cu răspunderea administrativă sau disciplinară, București, Editura Academiei, R.S.R, 1970

– Constantin Flitan, Răspunderea juridică a angajaților, Editura Științifică, București, 1959;

– Iuliu Pascu, Drept disciplinar, Lupta, 1932;

– Raluca Dumitriu, Contractul individual de muncă, în prezent și perspective, Editura Tribuna Economică, 2005;

– Marin Nicolae, Prescripția extinctivă, Editura Rosetti, București, 2004;

– Alexandru Țiclea, Dreptul muncii – Culegere de practică judiciară, Editura Rosetti, București, 2001;

– Raluca Dumitriu, Contractul individual de muncă, prezent și perspective, Editura Tribuna Economică, 2005;

– M. Bud, I. Evseev, Fr. Kiraly, D.Craioveanu, Vasiluai, dicționarul analogic și de sinonime, al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978;

– Dicționarul limbii române moderne, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1958;

Articole în reviste de specialitate:

– Laura Ivanovici, Cristi Danileț, Răspunderea judecătorilor și procurorilor, în „Curierul Judiciar” nr. 1/2006;

– Șerban Beligrădeanu, Admisibilitatea cumulului răspunderii disciplinare a salariaților cu răspunderea lor penală și contravențională, în „Dreptul” nr. 4/2006;

– Ovidiu Ținca, Despre cercetarea disciplinară prealabilă, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 1/2006;

– Alexandru Țiclea, Prezentarea salariatului la convocarea angajatorului pentru efectuarea cercetării prealabile – drept sau obligație în „Revista de drept comercial” nr.11/2005;

– Costel Gîlcă, Efectele refuzului nejustificat al salariatului de a se prezenta la cercetarea disciplinară prealabilă (I), în „Dreptul” nr.8/2005;

– Șerban Beligrădeanu, Probleme și efecte specifice ale răspunderii specifice ale răspunderii disciplinare și ale jurisdicției acesteia in cazul salariaților care, in temeiul unor legi speciale, exercită anumite profesii organizate in corpuri profesionale, în „Dreptul” nr.9/2005;

– Mircea Furtună, Constituie refuzul nejustificat al salariatului de a se prezenta ia convocarea prevăzută derart.267 alin.2 din Codul muncii abatere disciplinară în „Dreptul” nr. 1/2005;

– Ion Traian Ștefănescu, Efectele refuzului nejustificat al salariatului de a se prezenta la cercetarea disciplinară prealabilă sancționării disciplinare, în „Dreptul” nr.1/2005;

– Sabin Duicu, Refuzul neîntemeiat al salariatului de a se prezenta ia convocarea în vederea cercetării disciplinare prealabile poate constitui – el însuși – o abatere disciplinară în „Dreptul”nr.9/2004;

– Ion Traian Ștefănescu, Delegarea de atribuții disciplinare în dreptul muncii, în „Dreptul” nr. 12/2004;

– Gabriela Frențiu, Căile de atac împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate personalului didactic din învățământul preuniversitar și universitar, în „Dreptul” nr.6/2005;

– Claudia Roșu, în Soluțiile instanței de judecată în căile de atac împotriva sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă, în „Dreptul” nr.12/2002;

– Vasile Dobrinoiu, Argumente pentru un drept polițienesc, „Dreptul” nr. 10/1992;

– I.A. Munteanu, Condițiile în care operează răspunderea jurisconsultului pentru neexercitarea căilor de atac „Revista română de drept” nr. 7/1973;

– Jurnalul Național nr. 417 din 12 octombrie 1994;

Practică judiciară:

– Revista română de dreptul muncii nr. 17/2006;

– Revista română de dreptul muncii nr. 2/2006;

– Revista română de dreptul muncii nr.2/2006;

– Revista română de dreptul muncii nr. 1/2006;

– Dreptul nr.4/2006;

– Dreptul nr.3/2006;

– Curierul judiciar nr.4/2006;

– Revista de drept comercial nr.6/2006;

– Buletinul Casației nr. 3/2005, editura All Beck, București, 2005;

– Revista română de dreptul muncii nr.2/2005;

– Revista română de dreptul muncii nr.1/2005;

– Revista română de dreptul muncii nr.1/2004;

– Dreptul nr.6/2004;

– Revista română de dreptul muncii nr.3/2003;

– Revista română de dreptul muncii nr.1/2003;

– Buletinul Jurisprudenției – Culegere de practică judiciară 1999, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

– Buletinul Jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, semestrul I – 1998, Editura Lumina Lex, 1998;

– Dreptul nr.2/1997;

– Dreptul nr.2/1996;

– Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție, 1990-1992, (coord. Leonida Pastor), Editura Orizonturi, București, 1993, 236-238;

– Dreptul nr.5-6/1992;

– Dreptul nr.1-2 /1990;

– Revista română de drept nr. 3/1983;

– Revista română de drept nr. 10/1982;

– Revista română de drept nr. 10/1981;

– Culegerea de decizii pe anul 1973;

– Revista română de drept nr. 7/1971;

– Culegerea de decizii pe anul 1966;