Raspunderea Civila Delictuala a Comitentului Pentru Fapta Prepusului
Cuprins
Introducere 1
1. Răspunderea Juridică – Răspundere Socială 5
1.1 Noțiunea generală de răspundere juridică 5
1.2 Formele specifice ale răspunderii 6
2. Răspunderea civilă delictuală 11
2.1 Reglementare. Terminologie. Domeniu de aplicare 11
2.2 Răspunderea civilă delictuală directă – Răspunderea pentru fapta proprie 13
1.3. Răspunderea civilă delictuală indirectă – Răspunderea pentru fapta altuia 13
3. Răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului – Considerații generale 16
3.1 Sediul legal și caracterele generale definitorii conform Noului Cod Civil 16
3.2 Funcțiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului 16
3.3 Domeniul de aplicare 17
3.4 Fundamentarea răspunderii comitenților anterior Noului Cod Civil 18
3.5 Fundamentarea răspunderii comitenților conform Noului Cod Civil 20
4. Condițiile și efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului 23
4.1 Condițiile generale care antrenează răspunderea comitentului 23
4.2 Condițiile speciale care antrenează răspunderea comitentului 25
4.3 Efectele antrenării răspunderii comitentului 33
4.4 Regresul comitentului împotriva prepusului 49
5. Aspecte de drept comparat privind răspunderea juridică 51
Concluzii 62
Bibliografie 66
Introducere
Instituția răspunderii juridice a comitentului pentru fapta prepusului este o formă deosebit de importantă a răspunderii juridice civile, existentă și consacrată de sute de ani în Codul civil, care a cunoscut numeroase evoluții ideologice, teorii controversate și dispute neobosite cu privire la interpretarea, în lipsa unui text cuprinzător și clar, a puținelor dispoziții legale care o reglementau.
Delimitarea cadrului de aplicare și de interpretare a acestei forme de răspundere a revenit astfel în sarcina doctrinei de specialitate și a practicii judecătorești, care au încercat să definească noțiunea de prepus și pe cea de comitent, cât și raportul sau raporturile juridice care iau naștere între aceștia, respectiv între cei doi și victimă prejudiciului produs prin fapta ilicită. Noul Cod Civil a încercat să reglementeze, mult mai clar și mai concis, în texte cuprinzătoare, toate noțiunile și relațiile caracteristice acestui tip de răspundere, însă vom vedea că nici acesta nu a dat un răspuns tuturor disputelor deja existente.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului urmează a fi analizată prin prisma încadrării sale în noțiunea de răspundere juridică, apoi în cea a răspunderii juridice civile, prin încadrarea sa în cuprinsul răspunderii civile delictuale, iar în final că formă a răspunderii pentru altul.
Conform analizei, societatea omenească are la bază respectul față de anumite norme de conduită generale, iar nerespectarea acestora vă atrage răspunderea celor care le vor încălca. Conform principiului răspunderii, nimănui nu-i este permis să încalce drepturile altei persoane și să-i provoace acestuia o pagubă prin acțiunea sau omisiunea sa, iar totalitatea normelor prin care se reglementează aplicarea acestuia în practică o reprezintă instituția răspunderii, scopul fiind acela de a garanta stabilitatea și ordinea.
Răspunderea derivă în primul rând din demnitatea omului și își are originea în liberul arbitru, deoarece omul se distinge de tot ce viețuiește, iar prin responsabilitate, în general, și mai ales prin responsabilitatea juridică, în special își pune singur limitele peste care nu poate deveni pozitiv.
Analiza constată că răspunderea juridică poate fi înțeleasă și ca o obligație de a suporta consecințele nerespectării normelor generale de conduită, dar această obligație nu urmează a se confunda cu sancțiunea juridică, deoarece sunt noțiuni diferite, așadar răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadru de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.
Răspunderea civilă este forma răspunderii juridice care prin principiile, condițiile și funcțiile caracteristice constituie în materie de răspundere patrimonială dreptul comun, contribuind astfel la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.
Răspunderea juridică civilă reprezintă întregul tuturor normelor de drept prin care se reglementează obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extra-contractuală sau contractuală.
Cercetarea ne conduce la concluzia conform căreia putem considera că răspunderea juridică civilă reprezintă dreptul comun în materia răspunderii patrimoniale deoarece principiile, condițiile și funcțiile sale contribuie la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor juridice ale tuturor persoanelor fizice și juridice.
Noul Cod Civil consacră răspunderii juridice un întreg capitol, mai precis Capitolul IV, iar prin prisma analizei acestor dispoziții, răspunderea civilă se aseamănă cu celelalte forme ale răspunderii juridice, prin scopurile urmărite și prin mijloacele utilizate, dar se distinge atât de celelalte forme ale răspunderii juridice cât și de alte instituții ale dreptului civil.
În primul capitol am ales să dezbat răspunderea juridică, precum și formele sale specifice. În următorul capitol felurile răspunderii civile au fost cele tratate îndelung. De la răspunderea civilă delictuală directă, la răspunderea civilă delictuală indirectă.
În al treilea capitol, tema acestei lucrări a început să fie dezbătut atât din punct de vedere teoretic cât și practic. Acest capitol a fost destinat strict considerațiilor generale în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală a comitentului față de fapta prepusului.
Capitolul IV, dezbate condițiile și efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, începând cu condițiile generale și speciale, până la regresul comitentului împotriva prepusului. Ultimul capitol al acestei lucrări prezintă aspecte de drept comparat privind răspunderea juridică.
Lucrarea identifică prima răspundere de tip obiectiv că fiind cea reprezentată de răspunderea stăpânilor și comitenților pentru prejudiciul cauzat de servitori și prepuși, după care ar urma răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, ruina edificiului și de lucruri, caz în care existența culpei persoanei responsabile de repararea prejudiciului nu ar mai fi cerută, iar dacă aceștia ar fi avut supravegherea persoanei, a lucrului, paza juridică a bunului, este suficient pentru a antrena răspunderea civilă delictuală.
Spre deosebire de vechiul Cod civil, care a consacrat răspunderii comitentului pentru fapta prepusului un singur alineat – art. 1000 alin. (3), Noul Cod Civil reglementează acest tip de răspundere mult mai cuprinzător, dedicându-i un articol în întregime.
Răspunderea Juridică – Răspundere Socială
Noțiunea generală de răspundere juridică
În funcție de natură politică, morală, juridică, religioasă etc. A normelor încadrate și răspunderea juridică este o formă și parte integrantă a răspunderii sociale al cărui specific constă în faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept ce incubă.
Încălcarea dreptului și corolarul ei firesc, răspunderea juridică, sunt situații de excepție în procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor și îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor legale reprezintă modalitățile cele mai uzuale întâlnite în viața curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod excepțional, doar în cazul abaterilor.
Această stare se aplică prin faptul că, în imensa majoritate a cazurilor, între interesele sociale generale consacrate și promovate prin lege și interesele individuale există, de regulă, o stare de concordanță propice promovării legalității și ordinii de drept.
Într-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului și a organelor sale special investite cu atribuții legale în materia constatării încălcării legii, determinarea factorului răspunderii și a limitelor ei, precum și aplicarea constrângerii specifice cazului dat.
Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice, întrucât încălcarea oricăror alte norme nu antrenează această răspundere decât dacă respectivele reguli au o consacrare juridică.
Prin intervenția statului în cazul încălcării regulii de drept – intervenție specifică numai răspunderii juridice, comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale – se urmărește atât înlăturarea încălcării și sancționarea celui vinovat, cât și prevenirea săvârșirii în viitor, de către același subiect sau de către alții, a unor abateri similare sau diferențe, dezvoltarea astfel a conștiinței juridice și reeducarea celui vinovat.
În orice caz, sancțiunea aplicată trebuie să fie reacție proporțională cu gravitarea faptei comise, să nu înjosească persoana celui vinovat și nici să-l expună la suferințe inutile.
Răspunderea juridică se definește ca fiind acea formă a răspunderii sociale, stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit și care determină suportarea consecințelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condițiilor de a fi întrunite, a formelor sau felurilor în care ea intervine și a principiilor care stau la baza intervenției organelor de stat și a limitelor ei.
Formele specifice ale răspunderii
Formele răspunderii juridice, în funcție de apartenența normelor juridice la una sau alta din ramurile dreptului sunt:
Răspunderea juridică de drept civil;
Răspunderea juridică de drept penal;
Răspunderea juridică de drept administrativ;
Răspunderea juridică de drept financiar;
Răspunderea juridică de drept internațional, etc.
Pentru determinarea formelor răspunderii juridice se are în vedere criteriul apartenenței și formei sancțiunilor juridice aplicabile la ramură de drept.
Particularitățile răspunderii penale
Răspunderea penală poate fi angajată doar prin fapte ilicite declarate prin lege infracțiuni, adică fapte care prezintă o anumită doză de pericol social. Temeiul obiectiv al răspunderii juridice penale este conduita ilicită definită prin lege ca infracțiune. Acțiunea penală se promovează din oficiu și nu poate fi stinsă, de regulă, prin convenția părților, ceea ce înseamnă că sustragerea de la răspunderea penală se realizează nu din inițiativă părților ci din inițiativă autorităților publice, astfel că satisfacerea intereselor victimei prejudiciate nu-l absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege.
Răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăția autorului faptei ilicite, ceea ce înseamnă că are un caracter subiectiv. În consecință, nu este suficient să se fi produs o faptă în mod obiectiv, ci fapta trebuie să fi fost săvârșită cu vinovăție, iar vinovăția constituie criteriul principal de stabilire și individualizare a pedepsei.
Răspunderea penală este personală și limitată în sensul că vizează numai persoana autorului infracțiunii și se referă în exclusivitate la fapta comisă. Numai autorul infracțiunii va putea fi obligat să suporte pedeapsă și să o execute, legea neadmițând substituirea celui condamnat în executarea pedepsei cu o altă persoană. De aceea moartea inculpatului împiedica continuarea procesului penal și moartea condamnatului întrerupe executarea pedepsei.În cazul răspunderii penale ființează prezumția de nevinovăție a inculpatului ca prezumție relativă care poate fi răsturnată de către acuzare prin proba contrară.
Particularitățile răspunderii civile generale
Răspunderea civilă intervine, în principiu, atunci când cel prejudiciat își manifestă interesul apelând la forța de constrângere a statului. Finalitatea ei este satisfacerea intereselor celui prejudiciat prin faptă ilicită, dacă prin săvârșirea delictului civil s-a cauzat un prejudiciu victimei. Sancțiunea civilă intervine aplicabilă autorului faptei ilicite constă în obligația de reparare a prejudiciului și are menirea de a da satisfacție intereselor celui prejudiciat. Sancțiunea civilă intervine numai atunci când prin fapta ilicită s-a încălcat atât un drept obiectiv cât și un drept subiectiv al unei persoane.
La aprecierea vinovăției, respectiv a culpei autorului faptei ilicite, se are în vedere o diligență ce se poate pretinde persoanelor aflate în situația autorului faptei ilicite și nu în funcție de însușirile personale ale autorului faptei ilicite, astfel încât, se folosește drept criteriu diligența maximă pe care trebuie să o depună o persoană, adică conduită morală într-o anumită situație.
Gradul de vinovăție al făptuitorului, în principiu, nu are nici un rol în stabilirea răspunderii civile, deoarece măsura răspunderii civile este dată de cuantumul prejudiciului suferit de victimă. În cazul în care fapta ilicită a fost săvârșită de mai multe persoane, fiecare dintre acestea este ținută solidar de repararea prejudiciului.
Răspunderea civilă are un caracter patrimonial, deoarece sancțiunea aplicabilă autorului faptei ilicite vizează patrimoniul acestuia și asigură înlăturarea consecințelor păgubitoare suferite de victimă, iar autorul faptei ilicite nu este ținut personal să execute sancțiunea, repararea prejudiciului putând-o face și altă persoană, prin substituire. Răspunderea civilă se prezintă sub două forme:
răspundere civilă delictuală care intervine în cazul în care o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin fapta sa ilicită, fără ca între autor și cel prejudiciat să existe vreo legătură contractuală. Această răspundere este atrasă datorită obligației fiecărei persoane de a nu face nimic de natură a prejudicia pe altul
răspunderea civilă contractuală care intervine pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, de către una din părțile contractante. Fapta ilicită constă în încălcarea obligațiilor contractuale.
Particularitățile răspunderii administrative
Răspunderea administrativă este angajată pentru săvârșirea faptelor ilicite prevăzute de lege drept contravenții. Conform Legii 32/1968, contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea, și este prevăzută și sancționată de lege. Subiectul răspunderii administrative este, în principal, numai persoana fizică și numai atunci când legea prevede, sancțiunea contravențională putând fi aplicabilă și persoanelor juridice. Pentru aceeași contravenție legea nu admite aplicarea cumulativă a două sancțiuni administrative, de exemplu avertisment și amendă.
Se admite aplicarea cumulativă a amenzii cu confiscarea, atunci când legea prevede măsură suplimentară a confiscării. Când o persoană săvârșește mai multe contravenții, pedeapsa ce I se aplică se stabilește în conformitate cu sistemul cumulului aritmetic, după cel al absorbției legale, astfel că amenzile se vor cumula pentru fiecare contravenție în parte, fără ca acestea împreuna, să depășească dublul maximului amenzii prevăzute pentru contravenția cea mai gravă.
Particularitățile răspunderii materiale a angajaților
În dreptul muncii, răspunderea angajaților poate fi răspundere materială atunci când angajatul, din vina și în legătură cu munca sa cauzează pagube unității la care este angajat, și răspundere disciplinară atunci când angajatul, prin fapta sa ilicită contravine normelor de disciplină muncii în unitate, săvârșind abateri disciplinare.
Particularitățile răspunderii materiale sunt:
Astfel se asigură recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina angajaților, cu ocazia executării contractului de muncă. Această răspundere are în vedere numai paguba efectivă, nu și beneficiul nerealizat, fiind astfel mai restrictivă decât răspunderea contractuală.
Răspunderea materială a angajaților nu comportă o prezumție de culpă în sarcina angajatului, ci dovada vinovăției revine angajatorului, care poate răsturna prezumția de nevinovăție a angajatului.
Răspunderea solidară este incompatibilă cu răspunderea materială, care are un caracter personal, însa ea poate interveni în mod excepțional, când fapta ilicită prin care s-a cauzat prejudiciul angajatorului constituie infracțiune și a fost săvârșită de mai multe persoane împreuna. Repararea pagubelor se face prin echivalentul bănesc, angajatul neputând fi obligat la repararea prejudiciului în natură. În actualele condiții, când dreptul de proprietate este ocrotit în egală măsură, indiferent de forma sa, prin contractul de muncă încheiat se poate prevedea o restrângere sau o mărire a răspunderii angajaților peste sau sub cea prevăzută de lege, atunci când angajatorul este o persoană privată.
Particularitățile răspunderii disciplinare
Această intervine între angajat și angajator atunci când angajatul încalcă în mod culpabil obligațiile sale de serviciu, fapta sa constituind abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară intervine în legătură cu executarea contractului de muncă. Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui prejudiciu material ca rezultat direct sau indirect al abaterii disciplinare săvârșite de angajat, ci este suficient ca abaterea să se fi produs ca fapta concretă ce constă în încălcarea cu vinovăție a obligațiilor de muncă sau a normelor de comportare. Reabilitarea disciplinară poate interveni în cazul în care cel ce a săvârșit abaterea da dovezi temeinice de îndreptare și nu a săvârșit altă abatere într-un anume interval de timp.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
Reglementare. Terminologie. Domeniu de aplicare
Răspunderea civilă este fară putință una dintre cele mai importante și frecvente manifestări concrete ale răspunderii juridice și, în același timp, o categorie și o instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil.
Înțelegem că răspunderea civilă este, acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană”. Prejudiciul poate fi cauzat printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de un lucru sau de un animal, de ruină edificiului, de un accident nuclear, de un defect al unui produs etc.
Această răspundere civilă este o răspundere fară prejudicii și are ca fundament principiul precauțiunii. Admiterea existenței unei răspunderi civile preventive, fară prejudiciu cert, va face necesară în perspectivă o nouă definire a răspunderii civile în general, de o manieră mult mai largă și cuprinzătoare, deoarece afirmația conform căruia „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă în fapt a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil” este evident depășită.
Noul Cod civil reglementează principial răspunderea civilă în Cartea a V-a „Despre obligații”, titlul II „Izvoarele obligațiilor”, fiindu-i consacrat Capitolul al IV-lea intitulat evocator „Răspunderea civilă”, structurat în șase secțiuni. În secțiunea I-a, alcătuită din două articole este stabilit, în primul rând, cadrul general al răspunderii civile delictuale (art. 1349) și apoi este circumscrisă răspunderea contractuală, privită ca o consecință a neexecutării lato sensu a obligațiilor pe care părțile contractante și le-au asumat prin angajamentul lor contractual. De asemenea, secțiunea a II-a, art. 1351-1356 reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, fară a deosebi după cum suntem în prezența răspunderii delictuale sau răspunderii contractuale. Secțiunile III-V sunt alcătuite din dispoziții legale aplicabile exclusiv răspunderii delictuale. În schimb, reglementarea în detaliu a răspunderii civile contractuale este încadrată tot în Cartea a V-a, dar în titlul V, capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligațiilor”, fară a deosebi obligațiile în funcție de izvorul lor, secțiunile I-IV, art. 1516-1548, cu preponderență în secțiunea a IV-a „Executarea prin echivalent” (art. 1530-1548).
Răspunderea civilă delictuală este obligația prevăzută de lege în sarcina unei persoane, numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul injust suferit de o altă persoană, căreia i-au fost încălcate drepturile sau interesele sale legitime, în afară unei legături contractuale. Această definiție rezultă din economia textelor art. 1349 C. civ.
Răspunderea civilă contractuală este obligația debitorului contractual de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin fapta sa, constând în neexecutarea ilicită lato sensu a prestației sau prestațiilor datorate în temeiul contractului încheiat cu creditorul său. Prin neexecutarea lato sensu a prestației sau prestațiilor datorate contractual se înțelege executarea cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială. Definiția formulată mai sus are ca temeiuri legale textele art. 1350 alin. (l)-(2) C. Civ.
Subliniem că prin acte normative speciale sunt reglementate și unele forme particulare de răspundere pentru prejudiciile cauzate de anumite lucruri (de exemplu: Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, cu modificările ulterioare, conține anumite dispoziții referitoare la răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânat, adică de animalele sălbatice aflate în stare de libertate; în O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, aprobată cu modificări prin Legea nr. 130/2000, republicată, este reglementată răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave; O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, cu modificările ulterioare, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată, Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor și Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, reglementează răspunderea în raporturile cu consumatorii etc.).
Răspunderea civilă delictuală directă – Răspunderea pentru fapta proprie
Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane este reglementată în art. 1349 alin. (1)-(2) și art. 1357-1371 de Noul Cod Civil. În acest sens, reținem că art. 1357 noul Cod Civil dispune: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. De asemenea, art. 1349 alin. (l)-(2) prevede în sinteză că cel care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta legea sau obiceiul locului și de a nu aduce atingere prin conduita sa drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Victima prejudiciată care îl cheamă în judecată pe autorul faptei prejudiciabile sau, după caz, pe persoana răspunzătoare, fiind reclamant în proces, conform principiului actori incubit probațio (reclamantului îi incumbă sarcina probei), pentru admiterea acțiunii sale, este ținută să facă dovada celor patru condiții ale răspunderii delictuale.
Dovada acestor condiții se poate face prin orice mijloc de probă reglementat de lege, inclusiv cu martori și prezumții simple. Datorită caracterului lor obiectiv, material, primele trei condiții sunt relativ ușor de dovedit. Unele dificultăți pot apărea în legătură cu proba vinovăției, atunci când îmbracă forma neglijenței sau imprudenței; în acest caz, prezumțiile simple sunt de mare importanță și utilitate practică.
1.3. Răspunderea civilă delictuală indirectă – Răspunderea pentru fapta altuia
Principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori, insuficient, în măsura în care autorul său este o persoană care nu răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă. În asemenea ipoteze, victima riscă să nu obțină reparația la care de altfel ar avea dreptul. De aceea, în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta proprie, în unele cazuri, și o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul faptei prejudiciabile.
Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existența unor relații speciale între autorul faptei prejudiciabile și persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relații speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare.
Potrivit art. 1372 alin. (1) C.civ., „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane”.
Acest text de lege reglementează o formă de răspundere pentru fapta altuia, ipoteza în care devine incident textul respectiv fiind aceea când minorul sau cel pus sub interdicție săvârșește o faptă ilicită prin care cauzează prejudicii unei alte persoane.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru fapta proprie și se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare și victima prejudiciului. Așa se explică existența în anumite condiții a dreptului de regres al persoanei răspunzătoare împotriva autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Codul civil român reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia:
răspunderea persoanelor care au obligația de supraveghere a unui minor sau a unui interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat unui terț prin fapta ilicită săvârșită de cel aflat sub acea supraveghere (art. 1372 noul Cod Civil);
răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale ale prepusului său (art. 1373 noul Cod Civil).
Din redactarea art. 1372 alin. (1) C.civ., care nu face nicio distincție, s-ar putea deduce că, în toate cazurile, răspunderea se întemeiază pe neîndeplinirea obligației de supraveghere a minorului sau a celui pus sub interdicție. Totuși, pentru prejudiciile cauzate de minor, art. 1372 alin. (3) teza a II-a C.civ. ne obligă să distingem între situația în care răspunderea revine părinților sau, după caz, tutorelui și situația în care răspunderea revine altei persoane care avea obligația de supraveghere a minorului.
Răspunderea celui care avea obligația să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție presupune îndeplinirea, în primul rând, a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și se analizează în persoana minorului sau a celui pus sub interdicție, întrucât acesta este autorul propriu-zis al faptei pentru care părinții sunt chemați să răspundă. Există însă o particularitate, în sensul că, potrivit art. 1372 alin. (2) C.civ., „răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Prin urmare, aplicarea art. 1372 alin. (1) C.civ. Nu este condiționată de vinovăția minorului sau a persoanei puse sub interdicție. O soluție contrară ar încuraja părinții, tutorii sau alte persoane care au obligația de supraveghere să nu își exercite îndatoririle tocmai în acele cazuri în care acest lucru este foarte necesar, și anume în ipoteza minorilor și a celor puși sub interdicție.
Subliniem însă că, potrivit art. 1374 alin. (1) C.civ., „părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care avea obligația de supraveghere a minorului” la data săvârșirii faptei prejudiciabile. Apreciem că textul trebuie interpretat extensiv, în sensul că, pentru identitate de rațiune, în cazul în care ocrotirea minorului se realizează prin tutelă, tutorele nu va răspunde dacă dovedește că sunt îndeplinite cerințele angajării răspunderii unei alte persoane care avea obligația de supraveghere a minorului la data la care acesta a săvârșit fapta prejudiciabilă (spre exemplu, profesorul).
Rezultă că angajarea răspunderii părinților sau a tutorelui pentru fapta minorului presupune și o condiție specială, negativă, anume ca la data săvârșirii faptei prejudiciabile minorul să nu se fi aflat în supravegherea altei persoane.
Răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului – Considerații generale
Sediul legal și caracterele generale definitorii conform Noului Cod Civil
Art. 1373 NCC este cel care prevede răspunderea comitentului. Persoana (comitentul) care în virtutea unui raport de subordonare exercită direcția, supravegherea și controlul asupra altei persoane (prepusul) care îndeplinește o anumită funcție sau însărcinare în interesul comitentului (art. 1373 alin. 2 NCC), răspunde pentru prejudiciul cauzat ca urmare a exercitării respective activități.. De exemplu contractul de muncă, calitatea de membru al unei organizații cooperatiste, militarul.
Funcțiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Condițiile generale ale răspunderii sunt: existența prejudiciului, a faptei ilicite a prepusului, a raportului de cauzalitate, precum și a existenței vinovăției prepusului. Condițiile speciale ale răspunderii sunt doar două, și anume:
– Existența raportului de prepușenie la momentul săvârșirii faptei.
– Săvârșirea faptei în legătură cu funcția încredințată.
Ele sunt în realitate condițiile generale ale răspunderii civile. În vechiul Cod civil, majoritatea autorilor au susținut că angajarea răspunderii comitentului este posibilă numai dacă victima dovedește existența tuturor celor 4 condiții ale răspunderii civile delictuale, în raport cu prepusul care i-a cauzat prejudiciul: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția/culpa/greșeala prepusului.
Vinovăția/culpa prepusului nu mai este o condiție a angajării răspunderii comitentului. În consecință, pentru angajarea răspunderii comitentului va fi necesar să fie întrunite cumulativ doar 3 dintre condițiile de drept comun: prejudiciul victimei, fapta ilicită a prepusului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului și prejudiciul suferit de victimă.
Comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii exercită direcția, supravegherea și controlul asupra prepusului, iar prepusul este persoana care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia, și asupra căreia comitentul exercită direcția, supravegherea și controlul. Rezultă că între comitenți și prepuși se stabilesc raporturi în baza cărora comitenții au dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepușilor, în îndeplinirea funcțiilor încredințate. Noul Cod civil prevede: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.
Domeniul de aplicare
Potrivit art. 1373 alin. (1) C.civ., „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”. A determina domeniul de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului înseamnă a defini termenii de comitent și de prepus, deci de a defini noțiunea de raport de prepușenie.
Art. 1373 alin. (2) C.civ. Definește termenul de comitent ca fiind persoana care „în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia”.
Astfel, esențial pentru calitățile de comitent și de prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voință dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născându-se astfel dreptul comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ținut să urmeze îndrumările primite.
Izvorul tipic al raportului de prepușenie este contractul individual de muncă, deoarece de esența acestui contract este subordonarea salariatului față de patron, așa încât se prezumă existența raportului de prepușenie.
S-a considerat că disocierea raportului de prepușenie de contractul individual de muncă poate fi generată și de autonomia specifică anumitor profesii, cum este cazul exercitării profesiei de medic, precizându-se că medicul ar avea calitatea de prepus al unității sanitare în care lucrează numai în legătură cu îndatoririle de serviciu stabilite prin regulamentele sanitare, nu însă și în privința asistenței medicale pe care o acordă pacientului, precum și că infirmierii au în toate cazurile calitatea de prepuși ai unității sanitare.
S-a susținut însă și punctul de vedere, la care ne raliem, că medicul are calitatea de prepus al unității sanitare (în care se acordă asistență medicală gratuită, întrucât, în caz contrar, răspunderea va fi de natură contractuală, iar nu delictuală) și atunci când a cauzat un prejudiciu pacientului printr-o asistență medicală necorespunzătoare, iar jurisprudența mai recentă tinde să adopte această soluție.
Raportul de prepușenie se poate întemeia și pe calitatea de membru al unei organizații cooperatiste. În mod excepțional, contractul de mandat și contractul de antrepriză pot genera raporturi de prepușenie, însă numai dacă din conținutul lor rezultă o subordonare foarte strictă a mandatarului față de mandant, respectiv a antreprenorului față de beneficiarul lucrării.
Raportul de prepușenie poate rezulta și dintr-o situație extracontractuală, cum este cazul așa-numitor prepuși ocazionali, adică acele persoane cărora, în temeiul unei relații apropiate și al încrederii pe care această relație o inspiră (soț, copii etc.), li se încredințează, temporar, o sarcină determinată ce nu presupune o calificare deosebită.
Fundamentarea răspunderii comitenților anterior Noului Cod Civil
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină și jurisprudență s-au propus mai multe teorii:
teoria prezumției legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa în eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului – culpa în vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;
teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-și asume și riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul comitentului de a formula acțiunea în regres împotriva prepusului pentru a obține restituirea despăgubirilor plătite victimei;
teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul că prepusul acționează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane și nu pentru propria faptă, precum și că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu și a faptelor juridice;
teoria garanței comitentului față de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumție absolută de culpă, garanție care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepușenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului.
Teoria garanției este acceptată și constituie opinia dominantă în doctrină și jurisprudență. În încercarea de a da o rezolvare problemei fundamentului răspunderii comitenților sub imperiul vechiului Cod civil au fost elaborate mai multe teorii în dreptul nostru civil, multe dintre ele preluate din doctrina juridică și jurisprudență franceză.
Fundamentul de natură obiectivă al acestei răspunderi, în principiu, s-a susținut că îl constituie ideea sau obligația de garanție. Privitor la suportul ideii de garanție au fost formulate două teze sau opinii: teza garanției obiective și teza garanției subiective. Conform teoriei garanției obiective, ideea sau obligația de garanție are ca suport riscul de activitate sau riscul profit, fiind negată orice legătură a garanției cu vinovăția sau culpa dovedită ori prezumată a comitentului. Potrivit teoriei garanției subiective, dimpotrivă, ideea sau obligația de garanție nu se desprinde și nici nu înlocuiește ideea de vinovăție sau culpă a comitentului, ci se asociază cu aceasta, între ele având loc o conjugare, o complinire; aceasta deoarece săvârșirea de către prepus a faptei ilicite și prejudiciabile se poate explica, de multe ori, și prin unele insuficiențe în exercitarea de către comitent a dreptului și obligației de direcție, control și supraveghere a prepusului în cauză.
Cvasitotalitatea susținătorilor teoriei garanției obiective apreciază că această răspundere intervine pur și simplu pentru faptul că legea îl consideră pe comitent, în scopul ocrotirii terților, drept garant al intereselor victimei prejudiciate de a obține repararea promptă și integrală a prejudiciului injust suferit și de a o pune la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilități a prepusului.
Este motivul pentru care cel mai de seamă creator și susținător al teoriei garanției obiective de solvabilitate din doctrina noastră afirma cu hotărâre că art. 1000 alin. (3) din vechiul noul Cod Civil: „face din comitent cauțiunea legală a celui care a suferit urmările negative (…). Astfel, calitatea de garant al prepusului îi dă dreptul, după despăgubirea victimei, să se întoarcă împotriva prepusului pentru întreg, căci comitentul nu este decât o cauțiune în interesul terțului păgubit, astfel că până la urmă sarcina reparării revine și trebuie să revină în întregime prepusului”.
Calitatea comitentului de simplă garanție legală instituită de lege în interesul victimei, de tipul fideiusiunii, fară a se confunda totuși cu aceasta, a constituit unul dintre argumentele cele mai convingătoare în favoarea tezei potrivit căreia culpa dovedită a prepusului este o condiție obligatorie pentru a se angaja răspunderea în calitate de garant a comitentului, precum și în susținerea calificării obligației comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei ca fiind o obligație accesorie obligației principale care se naște în sarcina exclusivă a prepusului; în această viziune, pe care nu o împărtășim, obligația comitentului ar depinde în ființa sa de obligația prepusului, care are caracter principal. De altfel, în lipsă de reglementări în vechiul noul Cod Civil, pe această bază s-a explicat și întemeiat și dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului pentru a recupera de la acesta întreaga reparație acordate victimei.
Fundamentarea răspunderii comitenților conform Noului Cod Civil
Prepusul execută o activitate în beneficiul comitentului, motiv pentru care comitentul răspunde de consecințele activității prepusului. Practic, comitentul reprezintă o garanție față de terți a faptului că dacă prin exercitarea activității de către prepus rezultă un prejudiciu, acesta va fi reparat de către beneficiarul activității, adică de către comitent.
Majoritatea autorilor români contemporani consideră că răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepușii săi este o răspundere obiectivă, fără culpă. Fundamentul de natură obiectivă al acestei răspunderi se susține că îl constituie ideea de garanție. Cvasitotalitatea susținătorilor teoriei garanției obiective, ca fundament al răspunderii comitentului, apreciază că această răspundere intervine pur și simplu pentru că legea îl consideră pe comitent (în scopul ocrotirii terților), drept garant al intereselor victimei păgubite de a obține repararea promptă și integrală a prejudiciului suferit. Având în vedere dispozițiile Noului Cod civil, ne declarăm susținătorii fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de garanție. Este vorba de garanția obiectivă, care își are suportul în riscul de activitate. Trebuie reținut insă faptul că răspunderea comitentului este independentă de cea a prepusului, având fundamente diferite: răspunderea comitentului își are fundamentul în garanția obiectivă la care este obligat pentru riscul de activitate pe care îl introduce în societate, pe când răspunderea prepusului se fundamentează pe culpa sa dovedită, urmărindu-se sancționarea lui pentru vinovăția reținută în sarcina sa.
Doctrinarii români care au examinat în lucrările lor reglementărilor art. 1373 noul Cod Civil cu privire la răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terților de prepușii săi opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă, care are ca fundament fie ideea de garanție, asociată cu riscul de activitate și ideea de echitate, fie ideea asumării de către comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepușilor săi pe care o organizează și conduce.
Ideea de garanție exprimă obligația comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează și desfășoară prin asocierea sau angajarea de prepuși și o conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat. Suportul obligației de garanție este riscul de activitate care cuprinde și riscul de autoritate, deoarece între prepuși și comitent există raporturi de subordonare, care conferă comitentului dreptul de a da ordine, instrucțiuni și dispoziții prepușilor, precum și de a-i supraveghea, îndruma și controla. Prin asocierea de prepuși în scopul organizării și desfășurării unei anumite activități în interesul său, comitentul introduce un risc pentru terțele persoane de a fi prejudiciate prin acțiunile și inacțiunile ilicite ale prepușilor săi.
Având obligația de garanție față de terți, comitentul își asumă implicit riscul sau pericolul prejudicierii altora prin activitatea pe care o organizează sub autoritatea sa; este ceea ce se numește riscul de activitate, ca o variantă a riscului social în general. La riscul de activitate, care include și pe cel de autoritate, se poate asocia ca suport al obligației de garanție și ideea de echitate. Având ca fundament obiectiv ideea sau obligația de garanție, privită ca o obligație legală și implicită de rezultat, răspunderea de plin drept a comitentului nu poate fi înlăturată decât prin proba unei cauze străine: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta unui terț.
Ideea de garanție ca fundament al răspunderii obiective a comitentului, concepută așa cum am arătat, ne poate oferi argumentele necesare pentru a reafirma că, pe drept cuvânt, obligația comitentului față de victimă este o obligație principală și că deci răspunderea lui este independentă, autonomă de răspunderea proprie a prepusului; în acest fel se explică și faptul că, potrivit noilor reglementări, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară dovada existenței vinovăției prepusului.
În concluzie, ideea sau obligația de garanție ca fundament al răspunderii obiective sau de plin drept a comitentului nu are înțelesul de simplă garanție de solvabilitate de tipul fideiusiunii; comitentul nu răspunde în calitate de garant sau de cauțiune legală instituită în favoarea victimei și, prin urmare, obligația sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este principală și autonomă în raport cu eventuala obligație delictuală a prepusului. Așadar, comitentul poate fi răspunzător față de victimă și în ipotezele în care prepusului nu i se poate reține nicio vină proprie. În această situație juridică triunghiulară, victimă-prepus-comitent, fiecare are o poziție clară și un rol bine definit.
Cele arătate mai sus se constituie în argumente în favoarea afirmației noastre că răspunderea comitentului este principală și independentă de răspunderea prepusului și că ele au fundamente diferite: răspunderea comitentului este obiectivă, fară vinovăție, și se fundamentează pe ideea sau obligația de garanție, având ca suport riscul de activitate pe care comitentul îl introduce în societate, prin asocierea de prepuși, aflați sub autoritatea lui (art. 1373 noul Cod Civil); răspunderea prepusului, atunci când există, este subiectivă fiind fundamentată pe vinovăția sa personală dovedită, în condițiile răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357-1371 noul Cod Civil).
Condițiile și efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Condițiile generale care antrenează răspunderea comitentului
Sub imperiul dispozițiilor vechiului C. civ., majoritatea autorilor de prestigiu au susținut și probabil că unii vor continua să susțină că angajarea răspunderii comitentului este posibilă numai dacă victima dovedește existența tuturor celor patru condiții generale ale răspunderii civile delictuale în raport cu prepusul care i-a cauzat prejudiciul: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul injust suferit; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului și prejudiciu, precum și vinovăția prepusului, care era desemnată prin termenul de culpă sau greșeală, cu același înțeles.
Ce-i drept, au fost și autori care, preluând ideea de la unii doctrinari francezi contemporani, au considerat că, dintre cele patru condiții, una nu este necesară; este vorba de culpa, greșeala sau, în terminologia noului Cod civil, vinovăția prepusului. În sprijinul acestei soluții minoritare au fost invocate argumente seducătoare. Nu vom intra în analiza celor două opinii diametral opuse deoarece prin intrarea în vigoare a noului Cod civil problema a fost, credem noi, definitiv rezolvată. Totuși, un aspect este de reținut: jurisprudență a împărtășit fară excepție opinia majoritară.
Așa cum afirmăm, datorită modului în care această răspundere este reglementată în noul Cod civil, apreciem că discuțiile controversate, de la intrarea sa în vigoare, nu vor mai prezenta prea mare importanță, chiar dacă izolat problema va continua să-i preocupe pe unii doctrinari.
Astfel, printre condițiile de drept comun ale angajării răspunderii comitentului, art. 1373 noul Cod Civil nu prevede și condiția vinovăției dovedite a prepusului care a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă. Dacă redactorii textelor și legiuitorul ar fi înțeles să rețină vinovăția prepusului printre condițiile de drept comun ale răspunderii comitentului ar fi făcut-o expres și explicit.
Concluzia este, credem noi, una singură: vinovăția sau culpa prepusului nu mai este, în mod sigur, o condiție a angajării răspunderii comitentului. În consecință, pentru angajarea răspunderii comitentului, de la intrarea în vigoare a noului Cod civil, este necesar să fie întrunite doar trei dintre condițiile de drept comun, care sunt în totalitate și fară deosebire condiții obiective: prejudiciul victimei, fapta ilicită a prepusului și raportul de cauzalitate existent între fapta ilicită a prepusului și prejudiciul injust suferit de victimă.
Răspunderea comitentului este principală și autonomă în raport cu eventuala răspundere delictuală proprie a prepusului. Soluția legislativă din noul Cod civil cu privire la vinovăția prepusului este de natură a înlesni un răspuns și la problema referitoare la caracterul principal – indiferent de vinovăția și răspunderea personală a prepusului – sau, dimpotrivă, accesoriu al răspunderii comitentului în raport cu eventuala răspundere proprie a prepusului. Aceasta cu atât mai mult că sub imperiul dispoziției art. 1000 alin. (3) din vechiul Cod civil părerile erau împărțite. Astfel o parte a autorilor a susținut că răspunderea comitentului, la fel ca oricare ipoteză de răspundere pentru fapta altuia, este o răspundere principală și autonomă.
Altă parte a doctrinei, cu acest din urmă prilej, aducând unele completări la susținerile unui reputat autor de referință în materie, a încercat să argumenteze cu deosebită convingere că răspunderea comitentului este accesorie răspunderii proprii a prepusului pentru fapta sa ilicită și, prin urmare, se grefează în mod necesar pe aceasta; pe cale de consecință, s-a arătat că obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de către prepus depinde în mod obligatoriu de existența obligației prepusului; altfel spus, comitentul având rolul de simplă cauțiune legală, obligația sa de garanție a reparării prejudiciului, privită ca o obligație accesorie, nu poate să se nască și să existe decât dacă și în măsura în care s-a născut creanța garantată în sarcina prepusului.
În ce ne privește, chiar de lege lată, în ultima vreme, ne-am alăturat opiniei acelor autori care susțin că răspunderea comitentului este principală și autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru fapta sa, fară ca între ele să existe dependență unilaterală sau reciprocă. Așa cum pe drept cuvânt s-a afirmat, comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, iar nu pentru repararea prejudiciului de către prepus. Prin urmare, comitentul are o obligație proprie de reparare a prejudiciului suferit de victimă, fiind indiferent dacă o obligație similară s-a născut sau nu în sarcina prepusului. Ambele obligații, atât a comitentului, cât și a prepusului, în eventualitatea în care s-a născut și există, sunt deopotrivă principale și independente și nicidecum una principală (a prepusului) și cealaltă accesorie (a comitentului). Soluția contrară ar avea consecințe inadmisibile; astfel, dacă obligația comitentului față de victimă ar fi accesorie, ea s-ar naște și s-ar stinge numai odată și împreună cu obligația principală a prepusului, conform principiului accesorium sequitur principale.
În concluzie, conform textelor noului Cod civil, răspunderea comitentului este principală și independentă de vinovăția sau nevinovăția, precum și de răspunderea proprie a prepusului; aceasta înseamnă că victima îl va putea chema în judecată numai pe comitent pentru a fi obligat să repare prejudiciul ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a prepusului. Dovada vinovăției prepusului, într-o atare situație, va fi necesară numai pentru admiterea acțiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, după ce a reparat în totul sau în parte prejudiciul cauzat victimei.
Victima va fi ținută să dovedească vinovăția prepusului atunci când îl cheamă în judecată pe el singur. De asemenea, va avea această sarcină și în ipoteza în care îi cheamă în judecată, deopotrivă și prin aceeași acțiune în justiție, atât pe prepus, cât și pe comitent spre a răspunde în solidar pentru prejudiciul în cauză (art. 1382 noul Cod Civil); dacă nu va putea dovedi vinovăția prepusului, acțiunea poate fi admisă numai față de comitent, în măsura în care sunt întrunite condițiile de drept comun și cele speciale prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale pe temeiul art. 1373 C. civ.
Condițiile speciale care antrenează răspunderea comitentului
Din economia textului art. 1373 C. civ. Rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiții speciale care se grefează pe condițiile de drept comun, și anume: raportul de prepușenie dintre autorul faptei ilicite și prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei;
Spre deosebire de vechiul Cod civil reglementarea acestor condiții în noul Cod civil este substanțial mai cuprinzătoare, mai completă. Astfel, art. 1373 alin. (2) definește noțiunile juridice de „comitent” și „prepus”, ceea ce implicit ne oferă repere pentru a putea defini și raportul de prepușenie, care trebuie să existe între cele două persoane. De asemenea, din interpretarea coroborată a celor trei alineate care alcătuiesc conținutul art. 1373, este posibil ca doctrina și jurisprudența să circumscrie cu temei legal cea de a doua condiție, care constă în săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus acționând în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate.
Așadar, comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra prepusului; dimpotrivă, prepusul este persoana care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia și asupra căreia comitentul exercită direcția, supravegherea și controlul. Rezultă că se stabilesc raporturi în baza cărora comitenții au dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepușilor în îndeplinirea atribuțiilor care alcătuiesc conținutul funcțiilor încredințate; așadar, între comitent și prepus există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate iar, din perspectiva prepusului, sunt de subordonare; prepușii se află sub autoritatea comitenților, fiind subordonați acestora, cei dintâi având puterea de direcție, supraveghere și control asupra lor. Pentru a fi în prezența raportului de prepușenie nu este însă necesar contactul direct, nemijlocit și permanent al comitentului cu prepusul său; dreptul comitentului de a da ordine, de a supraveghea și controla pe prepuși nu presupune și exercitarea lui în fapt.
În sfârșit este necesar să se rețină că prepusul este întotdeauna o persoană fizică, până când comitentul poate fi, după caz, persoană juridică de drept privat sau de drept public ori persoană fizică. Fapta ilicită săvârșită de prepus trebuie să aibă legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.
Condiția este prevăzută de art. 1373 alin. (1), parte finală, noul Cod Civil în următoarea formulare: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate". De altfel, ea rezultă și din dispoziția alin. (3) al aceluiași articol unde se dispune: „Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fară nicio legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate”.
Din examinarea înțelesului acestei condiții, așa cum este formulată în textele legale reproduse mai sus, se poate defini noțiunea de funcții încredințate ca fiind acea însărcinare care este dată de comitent spre îndeplinire de către prepus, în interesul comitentului sau al altuia, sub direcția, conducerea și controlul său, cu acceptarea de către prepus liber sau forțat a subordonării în realizarea ei.
Modul în care este reglementată în noul Cod civil condiția la care ne referim relevă faptul că este consacrată și în plan legislativ orientarea modernă a doctrinei și jurisprudenței noastre în ceea ce privește circumscrierea și limitele noțiunii de „funcții încredințate”. Menționăm că sintagma era utilizată într-o formulare lapidară și în art. 1000 alin. (3) din vechiul Cod civil, care nu cuprindea nicio precizare suplimentară de natură a oferi repere pentru definirea ei. În schimb, în art. 1373 alin. (1), parte finală noul Cod Civil se subliniază că această condiție este îndeplinită „ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia (de prepuși) are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.
Pe cale de consecință, comitentul va răspunde, în primul rând și întotdeauna, când prepusul a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă acționând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuțiilor care alcătuiesc conținutul funcției sale, cu respectarea instrucțiunilor și dispozițiilor pe care i le-a dat comitentul. De asemenea, comitentul va răspunde și pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a acționat prin deviere de la funcția sa, prin depășirea limitelor sale și chiar prin exercițiul abuziv al acesteia cu condiția ca „fapta săvârșită să fie în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate” [art. 1373 alin. (1) parte finală noul Cod Civil] sau cel puțin să existe aparența că prepusul a acționat, în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor respective [art. 1373 alin. (3) noul Cod Civil].
Legătura între fapta prejudiciabilă a prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate poate fi de timp, de loc ori de mijloace folosite (un autovehicul) cu care a fost dotat de comitent. Referitor la precizarea din urmă, art. 1373 alin. (3) dispune că această condiție nu este îndeplinită și, pe cale de consecință, comitentul nu va răspunde în ipoteza în care „dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate”; sunt astfel stabilite limitele conținutului noțiunii de funcții încredințate în îndeplinirea cărora sau în legătură cu care prepusul a acționat în momentul în care a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă. Este de observat că textul citat introduce un criteriu de diferențiere între situațiile în care comitentul va trebui sau nu va trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepușii săi care au acționat prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției încredințate, prin deviere de la acestea sau exercitarea lor abuzivă.
În alți termeni, victima este necesar să fi fost de bună-credință la momentul săvârșirii faptei, adică să fi avut convingerea fermă și deplină că prepusul a acționat potrivit instrucțiunilor și dispozițiilor comitentului, sub îndrumarea, direcția, supravegherea și controlul său, în limitele atribuțiilor funcției încredințate și pentru realizarea interesului comitentului sau al celui desemnat de către acesta. Conform art. 14 alin. (2) noul Cod Civil, buna-credință se prezumă de lege în beneficiul tuturor persoanelor fizice și juridice până la proba contrară; așadar, comitetul poate înlătura prezumția legală relativă a bunei-credințe a victimei, dovedind contrariul.
Prejudiciul
Prin prejudiciu se înțeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane. În planul dreptului existent elementului prejudiciu este indispensabilă pentru angajarea răspunderii delictuale. Astfel, oricât de condamnabilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral sau oricât de gravă ar fi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanță dacă nu a creat un prejudiciu.
Clasificări ale prejudiciilor:
A. După criteriul economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un conținut economic și pot fi evaluate pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii nepatrimoniale (acelea care nu au conținut economic, neputând fi evaluate în bani și care rezultă din încălcările drepturilor personale fără conținut economic, cum sunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.);
B. După criteriul personalității: prejudicii cauzate direct persoanei umane și prejudicii cauzate bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se subclasifică astfel: prejudicii cauzate personalității fizice sau prejudicii corporale (care rezultă din prejudiciile aduse sănătății și integrității corporale și pot consta în dureri fizice – a căror reparare se numește pretium doloris, pierderea sau restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de satisfacțiile și plăcerile normale ale vieții care se cheamă prejudiciu de agrement; atingerile aduse armoniei fizice și înfățișării unei persoane care se cheamă prejudiciu de agreement etc.); prejudicii cauzate personalității afective (durerile psihice determinate de moartea unei rude apropiate, moartea unui animal etc., care se cheamă și pretium affectionis); prejudicii cauzate personalității sociale (care constau în consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale precum onoarea, demnitatea, reputația, numele etc.).
C. După criteriul previzibilității: prejudicii previzibile (care au putut fi prevăzute în momentul săvârșirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau fi prevăzute la data săvârșirii faptei ilicite);
D. După momentul producerii lor: prejudicii instantanee (care se produc dintr-o dată) și prejudicii succesive (care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp).
În toate cazurile de încălcarea a unui drept subiectiv cum sunt dreptul de proprietate, dreptul de întreținere, dreptul la integritate fizică, onoare sau demnitate, răspunderea poate fi angajată pe temei delictual.
În literatura de specialitate s-a pus însă întrebarea dacă răspunderea ar putea fi angajată și atunci când prejudiciul ar fi fost cauzat prin vătămarea unor simple interese rezultate dintr-o stare de fapt și care nu corespund unor drepturi subiective. Răspunsul a fost afirmativ, dar condiționat de două elemente: a. situația de fapt să fi avut caracter de stabilitate și b. să fie vorba de vătămarea unui interes licit și moral. Practica judiciară a acordat în aceste condiții despăgubiri concubinei aflate în întreținerea unei persoane decedate în urma unui accident, minorului aflat în întreținerea de fapt a unei rude care nu avea obligația legală de întreținere față de acesta, întreținătorul fiind victima unui accident.
Condițiile prejudiciului patrimonial sunt următoarele:
A. Prejudiciul să fie cert. Un prejudiciu are acest caracter atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și totodată poate fi evaluat în prezent. Au acest caracter prejudiciile actuale și cele viitoare și sigure;
B. Prejudiciul să fie nereparat. În cazul în care prejudiciul a fost deja reparat, răspunderea civilă încetează. Pentru a se stabili caracterul reparat sau nereparat al prejudiciului, este necesar să distingem între următoarele ipoteze:
atunci când persoana prejudiciată primește reparația integrală a prejudiciului de la una din persoanele obligate solidar sau în solidum la reparație, dreptul de creanță se stinge prin executare;
atunci când o terță persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani cu intenția de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani plătită de acesta are caracterul unei despăgubiri, astfel încât victima nu va mai putea cere autorului faptei ilicite repararea prejudiciului;
atunci când o terță persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani, cu intenția de a face o liberalitate, această sumă de bani nu are caracterul unei despăgubiri iar victima se va putea îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru angajarea răspunderii sale;
atunci când o terță persoană plătește victimei o sumă de bani în temeiul unui raport juridic distinct de cel inerent răspunderii delictuale
Întrebarea care se pune însă în legătură cu daunele morale este aceea dacă ele pot fi reparate pe cale patrimonială, adică prin despăgubiri bănești. Într-o primă etapă (de la adoptarea Codului civil și până în anul 1952) s-a considerat că este posibilă repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești, întrucât art. 998 și 999 nu disting între natura prejudiciului. Ulterior, între anul 1952 (data apariției Deciziei de îndrumare nr. VII a plenului fostului Tribunal Suprem) și Revoluția din decembrie 1989, s-a considerat că este inadmisibilă acordarea de despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. După 22 decembrie 1989, practica judiciară, legislația în materie și desigur doctrina au revenit la teza tradițională a admiterii posibilității reparării daunelor morale prin despăgubiri bănești.
Legislația cunoaște în prezent reglementări exprese ale posibilității acordării de despăgubiri pentru daunele morale (Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe etc.). În ce privește cuantumul acestor despăgubiri, problema rămâne nerezolvată și este lăsată la libera apreciere a instanțelor de judecată.
Fapta ilicită
Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil faptele ilicite nu sunt enumerate limitativ. Este considerată faptă ilicită, orice acțiune a omului prin care se cauzează altui subiect de drept un prejudiciu. Este suficient să se încalce un principiu al dreptului civil, nu este nevoie ca fapta să fie incriminată de un text legal. Necesitatea faptei ilicite ca element distinct de răspundere civilă rezultă din chiar textele legale. Unele dintre acestea folosesc chiar termenul de “faptă ilicită” (art. 25 alin. Final din Decretul nr. 31/1954).
În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legii sau regulilor de conviețuire socială, având ca efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puțin a intereselor altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice sau moralei.
De regulă fapta ilicită constă în fapte de comisiune, adică în acțiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane (de exemplu, sustragerea sau deteriorarea unui bun, defăimarea prin presă etc.). Alteori, atunci când legea impune persoanei să îndeplinească o activitate sau să săvârșească o anumită acțiune, neîndeplinirea acesteia reprezintă o faptă ilicită. În acest caz, ea constă într-o omisiune.
Se consideră că abuzul de drept, ca modalitate de exercitarea a unui drept subiectiv prin deturnarea sa de la scopul pentru care este recunoscut și protejat, reprezintă o sursă de răspundere dacă a generat un prejudiciu. Exercitarea normală a dreptului subiectiv nu poate dăuna nimănui (neminem laedit qui suo jure utitur). Deturnarea drepturilor de la scopul pentru care au fost recunoscute, constituie însă o faptă ilicită și nu poate fi protejată de lege.
Vinovăția
Premisă vinovăției o constituie discernământul. Prin urmare au capacitate delictuală și vor răspunde civil (art. 1366 și 1367 NCC):
minorii sub 14 ani și persoanele puse sub interdicție, dacă se face dovada existenței discernământului la momentul săvârșirii faptei,
minorii cu vârsta între 14 și 18 ani și majorii, cu excepția cazului în care fac dovada lipsei discernământului la momentul săvârșirii faptei.
Dacă lipsa discernământului a fost provocată chiar de către autorul faptei, atunci nu operează exonerarea (art. 1367 alin. 2 NCC). Cauzarea unui prejudiciu de către o persoană lipită de discernământ o obligă pe aceasta să plătească o indemnizație echitabilă victimei, dacă nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea obligația legală de supraveghere (art. 1368 NCC).
Textele Codului civil folosesc pentru aceeași realitate subiectivă mai mulți termeni: greșeală, neglijență, imprudență și mai ales culpă. În literatura de specialitate s-au propus mai multe denumiri care să aibă un caracter uniform și să poată desemna cu precizie latura subiectivă a răspunderii civile. Cea mai uzitată denumire este aceea de vinovăție, menită să confere unitate delictului civil și celui penal. Cu toate acestea, este preferabilă folosirea termenului de culpă, devenit tradițional în dreptul civil.
În materie civilă, autorul prejudiciului răspunde pentru prejudiciul cauzat prin cea mai ușoară culpă (art. 1357 alin. 2 NCC).
Instanța civilă nu este obligată să țină cont de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în privința vinovăției autorului sau a întinderii prejudiciului (art. 1365 NCC).
Cauzele care înlătură vinovăția sunt:
Legitima apărare – dacă limitele legitimei apărări au fost depășite, se datorează o indemnizație echitabilă și adecvată (art. 1360 NCC).
Starea de necesitate (distrugerea sau deteriorarea bunurilor altuia, pentru apărarea bunurilor sau a persoanei proprii) – se aplică regulile de la îmbogățirea fără justă cauză (art. 1361 NCC).
Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, cu excepția cazului în care persoana în cauză putea să-și dea seama de caracterul ilicit al faptei (art. 1364 NCC).
Dacă autorul prejudiciului a fost îndemnat, ajutat sau determinat să săvârșească fapta de către un terț, ori terțul a tăinuit cu bună-știință lucrurile provenind din fapta ilicită sau a tras foloase din acestea, ori a împiedicat sau întârziat chemarea în judecată a autorului, atunci răspunderea este solidară (art. 1369 NCC).
Dacă la cauzarea prejudiciului au contribuit și victima înseși, cazul fortuit, forța majoră sau fapta unui terț pentru care autorul nu este ținut să răspundă, autorul va răspunde doar pentru partea din prejudiciu pe care a cauzat-o el însuși (art. 1371 NCC).
Coautorii unei fapte ilicite răspund solidar față de victima pentru repararea prejudiciului (art. 1382 NCC). Între coautori, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1.383 NCC). Dacă unul dintre coautori a achitat și partea altui coautor, atunci are un drept de regres împotriva acestuia.
Din analiza art. 998-999 Cod civil se deduce că există o culpa intențională și una neintenționată. Dacă ne raportăm și la prevederile art. 19 din Codul penal, atunci putem reține că formele culpei sunt următoarele:
dolul direct sau intenția directă, existentă atunci când autorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale și totodată prevede și dorește producerea consecințelor sale;
dolul indirect sau intenția indirectă, existentă când făptuitorul prevede caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor;
imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce;
neglijența, când făptuitorul nu își dă sema de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea să le prevadă.
Distincția între diversele forme ale culpei nu are nici o semnificație în planul răspunderii delictuale, repararea prejudiciului nedepinzând de forma culpei și nici de gravitatea acesteia. După repararea prejudiciului, solidaritatea acestora nu se mai menține, astfel încât la desocotirea între debitori, se va ține seama de contribuția fiecăruia la producerea prejudiciului.
Efectele antrenării răspunderii comitentului
În ipoteza în care sunt îndeplinite toate condițiile de existență a răspunderii civile delictuale reparatorii, așa cum ele rezultă din textele noului cod civil și ale legislației speciale, efectul său principal constă în nașterea unui raport juridic de obligații între autorul prejudiciului sau, după caz, persoana chemată de lege să răspundă și victima injust prejudiciată. Conținutul juridic al acestui raport de obligații este alcătuit din dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-l repare; victima este creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare este debitorul acelei obligații.
Realizarea creanței creditorului și executarea obligației personale a debitorului înseamnă, în ultimă instanță, repararea prejudiciului și repunerea victimei în situația anterioară. Dispozițiile noului Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale își au sediul într-o secțiune specială (art. 1381-1395, secțiunea a Vl-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a). În cuprinsul acestor reglementări sunt obiectivate, în bună parte, soluțiile care au fost statuate în jurisprudența noastră și în doctrina de specialitate în cursul timpului, sub imperiul vechiului Cod civil, cu privire la principiile și criteriile care trebuie avute în vedere în diferitele cazuri și ipoteze de reparare a prejudiciilor injust cauzate prin fapte și împrejurări extracontractuale.
Stabilirea prin lege a momentului nașterii dreptului la repararea prejudiciului actual ca fiind ziua în care el a fost cauzat prezintă importanță practică deoarece, din acel moment, sunt aplicabile, de regulă, toate dispozițiile privind operațiile și mecanismele juridice prin care se realizează dinamica și stingerea obligațiilor, cum sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului prin plata datoriei, novația, preluarea de datorie, compensația, darea în plată, remiterea de datorie, executarea silită și mai ales plata datoriei – mijlocul cel mai important și firesc de stingere a oricărei obligații. Urmează că din momentul nașterii raportului obligațional dintre victimă și persoana răspunzătoare se pot produce și explică, de exemplu, următoarele consecințe juridice importante:
dacă persoana răspunzătoare sau o terță persoană acordă de bunăvoie creditorului reparația care i se datorează, aceasta este o plată valabilă și, prin urmare, cel care a făcut-o nu poate cere restituirea pe motiv că este nedatorată sau invocând îmbogățirea fără justă cauză;
dreptul de creanță al celui prejudiciat și datoria de reparare a prejudiciului se pot transmite universal sau cu titlu universal; dreptul de creanță se poate transmite și cu titlu particular prin acte între vii și pentru cauză de moarte; de asemenea și datoria se poate transmite tot cu titlu particular, în mod direct, prin preluarea de datorie de către un terț, ori indirect prin alte operații juridice, cum este novația sau stipulația pentru altul;
creditorii victimei pot recurge la toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general, cum este acțiunea oblică, și promova chiar acțiunea pauliană sau în inopozabilitatea actelor de înstrăinare a creanței încheiate în frauda drepturilor și intereselor creditorului care o exercită;
debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere cu toate consecințele pe care aceasta le antrenează [art. 1523 alin. (2) lit. e) noul Cod Civil];
creditorul are la dispoziție acțiunea în justiție pentru condamnarea persoanei răspunzătoare la repararea integrală a prejudiciului, adică la plata creanței sale, atunci când cel obligat refuză să o facă în mod voluntar;
în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare la momentul nașterii dreptului și respectiv îndatoririi de reparare a prejudiciului conform principiului constituțional al neretroactivității legilor.
În situația în care pentru repararea unui prejudiciu răspund în același timp două sau mai multe persoane, indiferent că sunt chemate să răspundă pentru fapta proprie, în calitate de autori, sau pentru fapta altuia – persoane care au obligația de a supraveghea pe autorul prejudiciului care este un minor sau interzis judecătoresc, comitenți – art. 1382 noul Cod Civil dispune că răspunderea lor este solidară față de victimă. În acest sens, textul prevede expres și explicit: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți în solidar Ia reparație față de cel prejudiciat”.
Formularea este superioară și diferită în raport cu reglementarea similară din art. 1003 al vechiului Cod civil, care dispunea că sunt ținute în solidar pentru despăgubire persoanele cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul, text care a dat naștere la discuții și controverse referitoare la domeniul său de aplicare; această împrejurare i-a determinat pe unii autori de prestigiu să admită existența și în dreptul nostru, după exemplul dreptului francez, a categoriei obligațiilor în solidum, în toate cele trei cazuri speciale de răspundere pentru fapta altuia care erau reglementate în art. 1000 alin. (2)-(4) din vechiul Cod civil.
Față de cele arătate este de reținut că art. 1382 noul Cod Civil consacră expres un caz de solidaritate pasivă legală. Formularea textului, în opinia noastră, este insuficient de clară și precisă, în sensul că sunt obligații în solidar să repare prejudiciul injust cauzat victimei „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”. Numai că răspunderea solidară în mod evident nu se limitează și nu poate fi limitată doar la persoanele care răspund pentru o faptă prejudiciabilă; un prejudiciu poate fi cauzat și de două sau mai multe fapte care se săvârșesc succesiv sau simultan, cum este cazul instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor etc. De aceea, apreciem că dispoziția în cauză trebuia să fie formulată în sensul că sunt ținuți în solidar „cei care răspund pentru unul și același prejudiciu” în loc de „cei care răspund pentru aceeași faptă prejudiciabili.
Astfel, conform alin. (1) din acest articol, ori de câte ori se dovedește că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale proprii a autorului faptei ilicite și prejudiciabile – un minor, persoană pusă sub interdicție, prepus – cel care a răspuns pentru prejudiciul cauzat prin acea faptă – persoană care avea obligația de a1 supraveghea pe autorul acelui prejudiciu sau, după caz, comitentul – are posibilitatea să se întoarcă în regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Mai mult decât atât, exercitarea dreptului de regres este imperativ obligatorie în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în ipoteza în care cel care a reparat prejudiciul, în calitate de persoană răspunzătoare, este Statul; desigur că acțiunea în regres, în acest caz, se va promova împotriva autorului faptei ilicite și prejudiciabile (de pildă, autorul erorii judiciare) și va putea fi admisă numai dacă acesta este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu [art. 1384 alin. (2)].
Art. 1384 alin. (3) noul Cod Civil rezolvă o problemă care, din lipsă de reglementări, sub imperiul vechiului Cod civil, a dat naștere la soluții doctrinare și jurisprudențiale diferite și neunitare; avem în vedere situațiile în care un prejudiciu este cauzat prin faptele a două sau mai multe persoane pentru care sunt chemate să răspundă civilmente persoane diferite; în alți termeni, pentru acel prejudiciu nu există una și aceeași persoană răspunzătoare, cum este de pildă ipoteza în care un prejudiciu este cauzat de doi sau mai mulți prepuși care au comitenți diferiți.
Față de victimă, persoanele care răspund pentru un prejudiciu cauzat prin faptele altora, împreună cu alții, sunt obligate la reparație în solidar, fie cu celelalte persoane care au contribuit la producerea prejudiciului, fie, dacă este cazul, cu cei care răspund pentru faptele acelor persoane. În schimb, în raporturile dintre cei obligați la reparație, indiferent că este vorba de persoanele care răspund pentru fapta proprie ori pentru fapta altuia, nu există solidaritate pasivă.
Astfel că art. 1384 alin. (3), fraza finală, prevede că regresul celui care a suportat reparația este limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și fără a depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
Principiile care generează repararea prejudiciului, sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod civil, au fost cunoscute și analizate ca fiind principii ale întregii răspunderi civile, cu deosebire ale răspunderii delictuale. În legătură cu numărul acestor principii și formularea lor nu a existat o unanimitate de păreri. În ceea ce ne privește, am susținut că este vorba de două principii incontestabile: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.
Existența principiului reparării integrale a prejudiciului a fost dedusă din interpretarea unor texte ale vechiului Cod civil, dar rolul hotărâtor în consacrarea, formularea lui și determinarea conținutului său l-a avut jurisprudență. În schimb, în vechiul Cod civil nu a existat nicio prevedere care să consacre expres celălalt principiu, constând în repararea în natură a prejudiciului; de aceea, el a fost o creație pretoriană, adică a practicii judiciare care a statuat că rezultă din însăși esența răspunderii civile reparatorii, care înseamnă, în realitate, repararea în întregime a prejudiciului injust cauzat altuia, iar pentru a fi integrală, reparația este necesar să se acorde pe cât posibil în natură, cum este de exemplu restituirea bunului sustras, înlocuirea bunului distrus ori reparațiile tehnice ale unui bun etc. Noul Cod civil consacră expres existența acestor două principii cunoscute, recunoscute și necontestate de doctrina de specialitate și de jurisprudență.
Principiul reparării integrale a prejudiciului.
Se referă la stabilirea întinderii reparației datorate de persoana răspunzătoare și se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale. El este consacrat expres în art. 1385 noul Cod Civil, care în alineatul 1 dispune: „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Pentru ca reparația să fie integrală este necesar să fie înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite sau împrejurării care le-a generat, în scopul repunerii victimei în situația anterioară (restituțio în integrum). Repararea integrală presupune cu necesitate ca în primul rând să fie stabilită întinderea prejudiciului cert.
Urmează că în desfășurarea operației de stabilire a întinderii prejudiciului care trebuie reparat, este necesar să se aibă în vedere cele două elemente cunoscute care intră în alcătuirea lui: pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima l-ar fi putut obține în condiții obișnuite, dar nu l-a obținut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil (fapta ilicită, defectul unui produs, accident nuclear, accident ecologic, ruina edificiului ori așa-zisul „comportament” al lucrului sau animalului aflat sub paza juridică a persoanei răspunzătoare etc.).
În opinia mea, este recomandabil să se procedeze la determinarea separată a celor două elemente structurale ale prejudiciului, adică a pierderii efectiv suferite și a câștigului nerealizat, pentru a face posibilă o cât mai atentă și corectă evaluare a întinderii prejudiciului și stabilire a valori reparației, mai ales atunci când aceasta se solicită și este acordată prin echivalent bănesc.
Textul legal citat cuprinde și o noutate legislativă în sensul că la stabilirea valorii reparației trebuie luate în calcul și cheltuielile pe care victima le-a făcut în îndeplinirea obligației legale de a evita sau, după caz, limita prejudiciul care este pe cale sau în curs să se producă; soluția este împrumutată din dreptul englez și cunoscută sub denumirea de „duty to mitigate”, preluată apoi și în dreptul altor state europene, inclusiv în cel francez; asemenea cheltuieli pot consta, de pildă, în valoarea reparațiilor pe care victima le face cu privire la bunul său avariat și fară de care degradarea acestuia s-ar fi agravat, până la distrugerea substanței sale, ceea ce ar avea drept consecință un prejudiciu și mai mare decât cel suferit inițial.
Tot în legătură cu întinderea prejudiciului și principiul reparării sale integrale, art. 1385 alin. (4) noul Cod Civil, cu caracter de noutate absolută în dreptul nostru privat, prevede că este supus reparației și prejudiciul constând în „pierderea unei șanse”.
Numai că pentru a avea dreptul de a cere și obține reparația trebuie să fie întrunite cumulativ două condiții: șansa pierdută să fi fost reală și, în același timp, serioasă; dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, prejudiciul este și rămâne cu totul eventual sau ipotetic și bineînțeles incert și nereparabil. De asemenea, s-a mai reținut că reparația este, de regulă, în aceste cazuri, inferioară avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea șansei respective; de aceea, stabilirea valorii reparației se face apelând la calculul probabilităților, adică ținând cont de procentul în care acea șansă s-ar fi putut realiza, posibilitate ce depinde totuși de un anumit „alea”.
Redactorii noului Cod civil și-au însușit această orientare din dreptul francez, dând art. 1385 alin. (4) următoarea formulare finală: „Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei”. Așadar, un asemenea prejudiciu este reparabil, dar reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.
Principiul reparării în natură a prejudiciului.
Acest principiu impune exigența ca prejudiciul să fie reparat, de regulă și cu prioritate, ori de câte ori este posibil, în natura sa specifică. Art. 1386 alin. (1), prima parte, dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare (…)”. Prin repararea în natură se înțelege activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin modalități sau procedee practice, cum sunt: restituirea bunurilor și valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de același fel și având aceleași performanțe; efectuarea unor reparații sau operații tehnice, de specialitate etc.
Este evident că repararea în natură este posibilă și în același timp recomandabilă, în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor materiale, adică patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane sau avutului său. De asemenea, mai este posibilă, cel puțin în parte, și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale sau morale și constă într-un anumit act sau fapt, conduită sau atitudine de natură a restabili situația anterioară a drepturilor nepatrimoniale încălcate, drepturi prin care se ocrotește personalitatea fizică, morală și socială a victimei.
Apărarea drepturilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale și chiar patrimoniale este reglementată în Cartea I „Despre persoane”, titlul V, art. 252-257 noul Cod Civil Astfel, art. 252 dispune: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”. În aceeași ordine de idei, art. 257 prevede că dispozițiile acestui titlu „se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Art. 253 noul Cod Civil prevede mijloacele juridice nepatrimoniale prin care se asigură posibilitatea reparării în natură a prejudiciilor morale rezultate din încălcarea drepturilor la care face trimitere textul art. 252, reprodus mai sus. Conform alineatului (1), persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței competente:
interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; acest mijloc juridic se înscrie în sfera răspunderii civile preventive, care are ca fundament principiul precauției;
încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs și există indicii că încălcarea ar continua;
constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
În alineatul (2) al aceluiași articol se prevede cu titlu de excepție că în cazul în care încălcarea drepturilor nepatrimoniale are loc prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).
Unele dintre aceste mijloace și măsuri de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale (daune morale) cauzate prin încălcarea drepturilor prin care se ocrotește personalitatea umană, sunt identice cu acelea prevăzute de art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanelor juridice, abrogat expres prin intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată, la cererea părții interesate, reclamantul este ținut să repare prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii dispuse la solicitarea sa, dacă i se dovedește intenția sau o culpă gravă. Atunci când, într-o atare ipoteză, partea adversă nu solicită despăgubiri, instanța va dispune eliberarea cauțiunii, la cererea reclamantului, printr-o hotărâre dată cu citarea părților [art. 255 alin. (7) și (8)].
Conform art. 256, acțiunea pentru restabilirea prin mijloace nepatrimoniale a dreptului nepatrimonial încălcat poate fi introdusă sau continuată după decesul persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare rudă în linie dreaptă a acesteia, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul IV inclusiv.
Uneori însă repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeași natură este insuficientă pentru ca victima să fie repusă în situația anterioară, în sensul de a-i fi atenuate sau anihilate durerile fizice și mai ales cele psihice provocate de fapta ilicită
Este evident că reparația patrimonială are ca finalitate compensarea, atenuarea sau alinarea durerilor fizice și suferințelor psihice ale victimelor. Putem lesne constata că art. 253 alin. (4) califică sumele de bani care se pot acorda victimei pentru repararea prejudiciului nepatrimonial ca fiind despăgubiri. În legătură cu aceasta este necesar să reținem că problema calificării respectivelor sume de bani a fost și este discutată și discutabilă, deoarece, după cum bine se cunoaște, daunele sau prejudiciile morale nu au valoare patrimonială intrinsecă; ele nu pot fi evaluate în bani. De aceea, în ce ne privește, am împărtășit punctul de vedere conform căruia aceste sume de bani ce se acordă de instanțele de judecată în vederea reparării daunelor morale sunt numite impropriu „despăgubiri”; ele nu sunt și nici nu pot fi destinate să înlocuiască o valoare economică pierdută cu o altă valoare economică. Dimpotrivă, au cu totul o altă destinație și finalitate, aceea de a atenua sau alina suferințele fizice și psihice ale victimelor. Acesta este motivul pentru care apreciem că, pentru mai multă acuratețe științifică, redactorii textului legal era recomandabil să recurgă la sintagma „compensații bănești” și nicidecum să utilizeze expresia improprie acestei situații, aceea de „despăgubiri bănești”. Existau, de asemenea, și alte variante, cum ar fi formula generică „remedii patrimoniale adecvate situației injuste a victimei”. Aceasta pentru motivul că, în opinia noastră, acordarea de compensații bănești pentru daunele morale este un mijloc patrimonial de reparare în natură a unor asemenea prejudicii.
În condițiile în care se admite repararea daunelor morale și pe această cale, se ridică problema dificilă a modului și criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale și de stabilire a compensațiilor bănești sau indemnizației destinate reparării lor. Fără îndoială că valoarea compensației bănești se va stabili în funcție de gravitatea daunei morale sau prejudiciului nepatrimonial. Gravitatea unui atare prejudiciu se va aprecia în funcție de suferințele fizice și psihice, precum și de consecințele negative și implicațiile acestora pe toate planurile vieții personale, familiale și sociale a victimei.
În ipoteza în care repararea în natură a prejudiciului nu este posibilă ori dacă victima nu este interesată să fie astfel acordată de persoana răspunzătoare, repararea acelui prejudiciu se va face prin echivalent bănesc, adică prin plata unei despăgubiri, destinată să înlocuiască valoarea economică pierdută sau neobținută.
Stabilirea despăgubirilor se face și este recomandabil să se facă, în primul rând, prin acordul părților. Atunci când acest lucru nu este posibil, despăgubirile se stabilesc în justiție, prin hotărâre judecătorească, la cererea victimei. Soluția este prevăzută în art. 1386 alin. (1), partea finală noul Cod Civil, unde se dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură (…), iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.
Conform art. 1386 alin. (2) noul Cod Civil, cuantumul reparației prin echivalent bănesc se va stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport cu valoarea prejudiciului la data producerii acestuia. Așadar, se pune capăt controverselor referitoare la determinarea momentului în funcție de care se stabilesc despăgubirile, controverse care au existat în doctrina de specialitate, precum și practicii judiciare neunitare în această materie.
Din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, persoana răspunzătoare datorează victimei și dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală; pentru perioadă anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunțării hotărârii instanței creanța în bani a victimei devine lichidă și exigibilă. Totuși, credem că cel puțin atunci când prejudiciul are de la început caracter pur pecuniar, dobânzile ar trebui acordate, cu titlu de lucrtim cessans, de la data în care prejudiciul a devenit cert. Noul Cod civil nu conține nicio dispoziție în legătură cu această problemă.
Posibilitatea modificării cuantumului acestora după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care au fost acordate. Așa cum am afirmat și prevede art. 1386 alin. (1) noul Cod Civil, dacă părțile nu cad de acord cu privire la valoarea despăgubirii și modalitățile ei de plată, stabilirea acestora este în competența instanței de judecată. În funcție de împrejurări, persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului poate fi obligată să plătească despăgubiri victimei, fie global, sub forma unei sume de bani totale sau forfetare care, de regulă, se achită integral și de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic, la anumite intervale de timp, cel mai adesea lunar.
Despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată. Caracterul global al despăgubirii se păstrează, în acest caz, chiar și atunci când instanța de judecată acordă pârâtului, două sau mai multe termene de grație, eșalonând plata. În schimb, în situația în care se pune problema reparării unor prejudicii viitoare cu caracter de continuitate, cum ar fi în cazul vătămării sănătății sau integrității corporale cu consecința diminuării sau pierderii capacității de muncă a victimei, despăgubirile se acordă în principiu sub formă de prestații periodice, mai ales pentru simplul motiv că întinderea totală a unui prejudiciu continuu viager sau pe o lungă durată de timp este imposibil de stabilit cu anticipație.
Este ceea ce prevede și art. 1386 alin. (3) noul Cod Civil: „Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice”. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, uneori, la cererea victimei, instanța sesizată și competentă va putea acorda despăgubirea, chiar și în asemenea cazuri, sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2), fraza finală, noul Cod Civil].
Sub imperiul vechilor reglementări, având ca temei unele soluții cu valoare de îndrumare ale jurisprudenței, în doctrina de specialitate s-a afirmat că întinderea despăgubirilor acordate global, în principiu, nu poate fi modificată.
Așa cum am susținut și cu alte prilejuri, modificarea ulterioară a sumelor de bani acordate cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor viitoare, mai ales când sunt stabilite sub formă de prestații periodice, este admisă și în cazul devalorizării monedei în care au fost stabilite, adică în ipoteza scăderii evidente a puterii de cumpărare a banilor. Și aceasta pentru faptul că obligațiile delictuale fac parte din categoria datoriilor de valoare. Prin obligația – datorie de valoare se înțelege acel raport obligațional care are ca obiect o anumită valoare exprimată într-o sumă de bani datorată de către un debitor, sumă care este supusă oricând modificării sau recalculării, în situațiile în care, la momentul plății, nu mai exprimă valoarea în cauză, ca urmare a fluctuațiilor puterii de cumpărare a banilor, determinate de conjunctura economică.
Prejudiciile corporale sunt acele prejudicii care constituie urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală și dreptul la viață. Sub aspectul structurii lor, prejudiciile corporale sunt, de regulă, prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: o latură sau componentă economică și o altă componentă morală. Ambele componente sunt reparabile. Componenta economică se repară întotdeauna prin despăgubiri bănești; componenta morală sau nepatrimonială se repară în primul rând prin mijloace juridice nepatrimoniale și, deopotrivă, prin plata unor sume de bani care, în opinia noastră, așa cum arătam, ar trebui calificate „compensații bănești” sau „indemnizații” și nicidecum despăgubiri.
Pentru o mai bună înțelegere a specificului reparării acestor prejudicii credem că trebuie să distingem între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătății și integrității corporale a unei persoane și prejudiciile corporale în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei. De asemenea, în caz de deces al victimei, este util să distingem între prejudiciul corporal cauzat victimei imediate și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale provocate prin ricoșeu sau reflectarea altor persoane, victime indirecte.
Problema reparării prejudiciilor prin ricoșeu sau reflectare. În vederea stabilirii despăgubirilor în situația în care consecința faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată de lege să răspundă este decesul victimei, din capul locului, este necesar să deosebim între două categorii de prejudicii care se pot produce: prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu ori reflectare victimei sau victimelor indirecte. Regulile aplicabile pentru repararea lor sunt prevăzute în art. 1390-1392 noul Cod Civil; astfel de reguli nu existau în vechiul Cod civil.
Prin exprimarea textului legal, în sensul că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care „ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”, credem că este necesar să se înțeleagă faptul că trebuie, în fiecare caz în parte, să se verifice pentru a se stabili pe bază de probe convingătoare existența în realitate a unei legături strânse de afecțiune între victima prin ricoșeu și victima imediată la momentul decesului acesteia din urmă. Mai mult decât atât, apreciem că această condiție este generală, deoarece sunt nu puține situații în care între rudele, chiar cele mai apropiate, și victima imediată, la momentul decesului acesteia, nu există o astfel de legătură afectivă, din varii motive, încât să justifice acordarea de compensații bănești în scopul reparării unui prejudiciu afectiv. În orice caz, apreciem că rudele apropiate ale victimei imediate, cum sunt părinții și copiii săi, precum și soțul supraviețuitor trebuie să beneficieze totuși de o prezumție simplă că între ele și cel decedat din cauza faptului generator de răspundere civilă, există o legătură strânsă de afecțiune. În schimb, rudele mai îndepărtate, cum sunt de pildă nepoții de frați și surori, unchii și mătușile, verii primari, precum și celelalte persoane care afirmă că au suferit un prejudiciu afectiv este firesc să fie ținute să dovedească existența în realitate a respectivei legături strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care o aveau cu victima imediată la momentul decesului acesteia. De altfel, soluția se pare că se înscrie în linia recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale formulate cu prilejul Colocviului de la Londra din 21-25 iulie 1969.
Problema descifrării acestui raport se pune numai în situația în care este vorba de repararea componentei patrimoniale a unui prejudiciu corporal cauzat victimei imediate sau a unui prejudiciu patrimonial suferit de victima prin ricoșeu, constând în lipsirea acesteia de întreținerea pe care victima imediată i-o presta sau i-ar fi prestat-o, dacă nu intervenea faptul juridic care i-a cauzat decesul și pentru care pârâtul este chemat de lege să răspundă.
Dintru început este de reținut că ajutorul social și pensia de asigurări sociale au caracter de despăgubire, adică au valoare de reparație [art. 1393 alin. (1) noul Cod Civil]. Astfel, în ipoteza în care victima imediată căreia i s-a cauzat un prejudiciu corporal economic, care constă în lipsirea de câștigul din muncă pe care îl obținea sau l-ar fi putut obține, dacă nu și-ar fi pierdut total sau parțial capacitatea de muncă, beneficiază de pensie de invaliditate sau de ajutor social în cadrul sistemului de asigurări sociale, are dreptul să pretindă de la persoana răspunzătoare plata unei despăgubiri numai în limita unei eventuale diferențe dintre suma pe care o primește efectiv cu titlu de pensie sau ajutor social și valoarea integrală a prejudiciul cauzat; subliniem că prejudiciul constă în diminuarea sau pierderea câștigului realizat din muncă. Aceeași soluție se aplică și în cazul victimei prin ricoșeu care suferă un prejudiciu economic datorat prejudiciului cauzat victimei imediate, atunci când victima prin ricoșeu are dreptul și primește pensie de urmaș după victima imediată care a decedat din cauza faptului prejudiciabil; la fel ca pensia de invaliditate, pensia de urmaș sau, după caz, ajutorul social are funcție de despăgubire; de aceea, victima prin ricoșeu va putea pretinde persoanei răspunzătoare numai diferența între pensia de urmaș sau ajutorul social și valoarea integrală a întreținerii de care beneficia sau putea beneficia în raport cu trebuințele sale și de veniturile pe care întreținătorul decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea [art. 1390 alin. (3) noul Cod Civil].
Soluția de principiu formulată mai sus este consacrată expres în art. 1393 alin. (1) noul Cod Civil, unde se prevede: „Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor social sau la pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia”. Așadar, se confirmă faptul că sumele care se primesc de către victima prejudiciată cu titlu de pensie sau ajutor social au caracter de despăgubiri, cu efectul imputării acelor sume asupra valorii prejudiciului economic. Numai că pentru aceasta este necesar ca ajutorul social sau pensia să fie efectiv acordată. Așa se face că art. 1393 alin. (2) dispune că atât timp cât „ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit”, instanța îl va obliga pe cel chemat să răspundă numai la o despăgubire provizorie „pentru acoperirea nevoilor urgente”, în condițiile art. 1387 alin. (3) noul Cod Civil.
Asigurările de bunuri, de răspundere civilă și de persoane se realizează prin contracte de asigurare contra unor riscuri asigurate; asigurările pot fi, printre altele, facultative și obligatorii; asigurările facultative se realizează prin contracte de asigurare care, de regulă, sunt contracte de adeziune; asigurările obligatorii operează în temeiul unor contracte forțate. Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă să plătească, în cazul producerii riscului asigurat, o indemnizație, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit. Asigurătorul este întotdeauna o societate de asigurări, iar asiguratul poate fi o persoană fizică sau persoană juridică.
În situația în care persoana răspunzătoare nu repară voluntar prejudiciul suferit de victimă, aceasta are posibilitatea să se adreseze instanței de judecată competentă printr-o acțiune. Dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru a obține obligarea persoanei răspunzătoare la reparare se prescrie în termenul general de prescripție extinctivă de trei ani prevăzut de art. 2517 noul Cod Civil De la această regulă există două excepții. Astfel, art. 2518 alin. (2) și (3) noul Cod Civil prevede că termenul de prescripție este de zece ani atunci când prin acțiunea în răspundere delictuală se solicită:
repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, repararea prejudiciului cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori a-și exprima voința;
repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurător.
Art. 1394 noul Cod Civil prevede un caz de prorogare a termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală. Astfel, în toate cazurile în care prejudiciul pentru care se datorează reparația a fost cauzat printr-o faptă supusă de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
Momentul în care începe să curgă prescripția dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de el [art. 2528 alin. (1) noul Cod Civil]; în toate celelalte ipoteze de răspundere civilă delictuală, se aplică regulă generală potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2523).
Celelalte reguli generale privind prescripția extinctivă se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, cum sunt acelea privitoare la suspendarea, întreruperea prescripției extinctive și la repunerea în termenul de prescripție (art. 2522, art. 2532-2543 noul Cod Civil). Totuși art. 1395 noul Cod Civil prevede în această materie un caz special de suspendare a cursului prescripției extinctive; astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau sănătății ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau ajutoarelor ce i s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație; aceasta indiferent că titularul acțiunii este victima imediată sau, după caz, victima prin ricoșeu, care a suferit un prejudiciu patrimonial, în cadrul unui raport de cauzalitate direct sau indirect.
Pornind de la constatarea de mai sus, una din problemele mult discutate în literatura de specialitate este aceea a posibilității celui prejudiciat de a opta între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile atunci când solicită instanței de judecată obligarea autorului faptei prejudiciabile la reparație; evident că ea se pune numai în acele situații în care între autorul prejudiciului și persoana prejudiciată există un contract valabil încheiat și prejudiciul este cauzat creditorului prin neexecutarea obligației sau obligațiilor asumate de debitor prin angajamentul său contractual. În asemenea cazuri, s-a formulat întrebarea dacă victima, creditorul contractual, poate sau nu să ceară și să obțină obligarea debitorului din contract la repararea prejudiciul cauzat, optând între acțiunea contractuală sau acțiunea delictuală, preferând angajarea răspunderii delictuale a pârâtului pe care, în cazul dat, o consideră mai avantajoasă?
Deși în vechiul Cod civil nu există o dispoziție expresă care să dea răspuns legal la această întrebare, doctrina și jurisprudență au susținut că, în principiu, creditorul prejudiciat nu are dreptul de a opta între cele două acțiuni, fiind ținut să invoce în cererea sa numai temeiul contractual al răspunderii civile.
Admiterea unui drept de opțiune al creditorului contractual ar însemna să i se ofere posibilitatea să introducă acțiunea în reparație pe temei delictual, chiar atunci când, în anumite cazuri, dreptul la acțiune pe temei contractual s-a stins prin prescripție, ori de a pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu, deși debitorul răspunde, de regulă, doar în limitele prejudiciilor previzibile; în acest fel, ar însemna să i se permită creditorului contractual să ocolească sau să încalce legea. Pe de altă parte, debitorul contractual, atunci când și-a dat consimțământul la încheierea contractului, obligându-se la executarea unei obligații pe care altfel nu ar fi avut datoria să o execute, este absolut sigur că a înțeles ca eventuala lui răspundere față de creditor să se angajeze numai în condițiile și limitele răspunderii contractuale; așadar, este inadmisibil ca, în principiu, să i se aplice rigorile unei răspunderi prevăzută pentru ipoteza încălcării unei obligații generale impuse de lege tuturor și care, de regulă, este sancționată cu o mai mare asprime. Regulile privitoare la răspunderea care își are originea în încălcarea unei obligații generale de a nu prejudicia pe nimeni neminem laedere, nu pot fi substituite unor reglementări legale speciale aplicabile cazului în care prejudiciul rezultă din neexecutarea „lato sensu” a obligațiilor izvorâte dintr-un contract; or, obligațiile contractuale sunt particulare și relative, fiind născute prin voința contractanților și numai în măsura stabilită de ei.
Redactorii noului Cod civil și-au însușit fară rezerve această soluție cu argumentele care o însoțesc. Astfel, problema este rezolvată legislativ în sensul că printr-o normă imperativă și cu valoare de principiu s-a interzis opțiunea între acțiunea pe temei contractual și cea pe temei delictual. În acest sens, art. 1350 alin. (3) noul Cod Civil, în contextul dispozițiilor generale care se aplică răspunderii contractuale, prevede cu deosebită forță: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”. Prin urmare, excepțiile de la acest principiu pot există numai atunci când sunt prevăzute expres prin norme juridice speciale și sunt de strictă interpretare. O astfel de excepție este prevăzută expres de textul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 240/2004; potrivit acestei prevederi, consumatorul care a fost prejudiciat de defectul unui produs are posibilitatea de a pretinde reparația întemeindu-și acțiunea în justiție pe dispozițiile acestei legi sau optând între reglementările răspunderii contractuale ori ale răspunderii delictuale, în regim de drept comun.
Regresul comitentului împotriva prepusului
În ceea ce privește regresul comitentului, se impun următoarele sublinieri. Acțiunea în regres a comitentului este o acțiune civilă de drept comun, întrucât comitentul, prin plata despăgubirilor, se subrogă în drepturile victimei [art. 1596 lit. c) C.civ., deci este vorba de o subrogație personală care operează de drept], iar acțiunea pe care victima putea să o exercite împotriva prepusului era o acțiune civilă întemeiată pe art. 1357 C.civ.
Comitentul are dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite, deci acțiunea în regres nu se va diviza, întrucât comitentul este considerat un codebitor solidar care plătește o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt codebitor solidar, aplicându-se prin asemănare art. 1459 C.civ.
Corespunzător reglementării anterioare, pentru situația în care prejudiciul a fost cauzat de mai mulți prepuși ai aceluiași comitent, se admitea că în regresul comitentului plătitor se menține solidaritatea prepușilor. Apreciem că soluția poate fi menținută și în actuala reglementare, întrucât, în opinia noastră, art. 1384 alin. (3) C.civ. Nu își găsește aplicare, acest text de lege vizând cazul în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, iar despăgubirea a fost plătită de cel care răspunde pentru una dintre ele, deci nu pentru toate.
Spre a se exonera parțial de răspundere față de comitent, prepusul are posibilitatea să facă dovada că la săvârșirea faptei a concurat, alături de propria sa vină, și vinovăția proprie a comitentului. Această soluție este consacrată expres de art. 1384 alin. (4) C.civ., potrivit căruia, „cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului”.
În cazul unei pluralități de comitenți și de prepuși, problemele ce vizează regresul comitentului care a plătit despăgubirea trebuie rezolvate ținându-se cont nu numai de împrejurarea potrivit căreia comitentul are poziția atât de codebitor solidar ce a plătit datoria în folosul exclusiv al altui codebitor solidar, cât și de fidejusor lipsit de beneficiul discuțiunii, ci și de prevederile art. 1384 alin. (3) C.civ., care dispune că „dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul”.
În consecință:
se menține solidaritatea doar a propriilor prepuși în cadrul regresului comitentului plătitor;
dacă prepușii aparțin unor comitenți diferiți, iar fiecare dintre comitenți sau doar unul dintre ei a plătit despăgubiri proporțional cu vinovăția propriului prepus, regresul comitentului plătitor se exercită exclusiv împotriva propriului prepus;
dacă prepușii aparțin unor comitenți diferiți, iar unul dintre comitenți plătește victimei o sumă mai mare decât aceea la care îl angaja raportul de prepușenie, atunci se deosebesc următoarele ipoteze: comitentul plătitor, pentru ceea ce a plătit peste partea aferentă propriului prepus, se poate regresa împotriva celorlalți comitenți, aceștia urmând a fi obligați la partea ce revenea fiecăruia în raport cu propriul prepus, iar, la rândul lor, se vor putea regresa împotriva propriului prepus;
comitentul plătitor se poate regresa împotriva propriului prepus pentru întreaga sumă plătită, caz în care prepusul respectiv se va putea întoarce împotriva fiecăruia dintre ceilalți prepuși pentru partea din despăgubire ce revine fiecăruia; comitentul plătitor se poate regresa împotriva prepușilor celorlalți comitenți, printr-o acțiune divizibilă corespunzător părții din despăgubire ce revine fiecăruia.
Aspecte de drept comparat privind răspunderea juridică
Faptul de a trăi în societate determină pentru fiecare individ, o sferă de activitate, care este limitată în mod necesar, prin activitatea celorlalți și drepturile lor considerate din punct de vedere subiectiv. În societățile moderne, limitarea activității și libertății individuale în folosul obștesc rezultă mai mult sau mai puțin precis din regulile dreptului pozitiv care odată cu drepturile omului, arată și limitele lor. Îndată ce omul trece dincolo de aceste limite, el intră în domeniul faptului ilicit, al delictului și devine răspunzător de urmările actelor pe care le comite. Delictul de traduce printr-o încălcare a drepturilor terților, care suferă prejudicii de pe urma comiterii faptului ilicit; imediat ce individul trece peste sfera proprie de activitate, el vatămă în mod implicit și automat prerogativele similare ale terților. Această depășire ilicită dă naștere responsabilității care se traduce în fapt prin obligația de a separa prejudiciul ce l-a cauzat. Legea nu limitează răspunderea numai la faptul personal al autorului.
Enunțarea problemei răspunderii pentru fapta altuia poate părea, la prima privire, paradoxală. Orice răspundere nu poate fi decât proprie. Omul nu poate răspunde decât pentru faptele sale. Acest adevăr nu este contrazis decât în aparență prin enunțarea existenței unei responsabilități pe care omul trebuie s-o suporte pentru fapta săvârșită de altul, dat fiind că, în realitate această răspundere se răsfrânge asupra responsabilității proprii prin consecința faptei personale care se află la originea altuia și care rezultă fie dintr-o nesupraveghere, fie dintr-o greșită alegere a agentului cauzator de prejudiciu.
Într-o formă sau alta, toate sistemele de drept cuprind o reglementare a ceea ce în dreptul nostru denumim „răspunderea comitentului pentru fapta prepusului”. Denumirea de prejudiciu a fost săvârșită în îndeplinirea unei funcții ce fusese încredințată făptuitorului de altcineva, răspundere pentru cauzarea prejudiciului să revină nu numai făptuitorului direct, dar și celui care a încredințat acestuia funcția ce a prilejuit, într-o măsură sau alta, cauzarea prejudiciului.
Instituită în aproape toate legislațiile civile, adoptate la începutul și în cursul secolului al XIX – lea, preluată în legislațiile adoptate ulterior, având precedente și în reglementările ce au precedat adoptarea codurilor civile, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului a cunoscut o evoluție care s-a concretizat, în special, în modificările de concepție și fundamentare, modificări determinate la rândul lor, de dezvoltarea marii industrii și, în general, de amplificarea activității întreprinderilor. Aceste modificări nu au fost izolate. Ele s-au corelat cu instituirea în sistemele de drept a răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, cu concepțiile referitoare la această răspundere, precum și cu dezvoltarea paralelă a diferitelor forme de asigurări de răspundere civilă. Legătura dintre răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, decurge din faptul că, de foarte multe ori, prejudiciile cauzate de prepuși se produc prin folosirea de către ei, în funcțiile încredințate, unor lucruri – mașini, utilaje, etc., aparținând întreprinderilor comitente.
Asistăm astfel, la afirmarea unor fundamentări diferite privind răspunderea, la trecerea de la concepția potrivit căreia răspunderea comitentului pentru prepus este întemeiată pe ideea de culpă, prezumată relativ ori absolut. – Culpa în alegere, în supraveghere, în instruire, etc. – Spre concepția unei răspunderi obiective, independente de ideea de culpă, întemeiate, într-o formă sau alta, pe ideea de risc – riscul profit, riscul de activitate, etc. Nu se poate generaliza această linie de evoluție, diferitele sisteme de drept conservându-și anumite particularități, ce nu se încadrează în întregime în tendința menționată.
. Independent de conținutul social-economic al răspunderii, conținut a cărui importanță este decisivă pentru caracterizarea sistemelor de drept în ceea ce au ele esențial, în modalitățile tehnice de reglementare adoptate de diferitele sisteme de drept, găsim nu numai asemănări dar și deosebiri adesea importante. Mai întâi este de observat că însăși noțiunile de „comitent-prepus” nu sunt comune pentru toate sistemele de drept. Astfel, unele sisteme de drept – cum ar fi de exemplu, sistemul francez și cele ce au urmat acest model – fac distincție între răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, concepută ca o răspundere indirectă, pentru fapta altuia, și răspunderea persoanei juridice pentru faptele organelor, considerate drept o răspundere directă, pentru propria sa faptă.
Alte sisteme, cum este sistemul german, deși admit deosebirea dintre răspunderea pentru faptele organelor persoanei juridice și răspunderea pentru fapta prepușilor, consideră prin fundamentarea dată acestei din urmă răspunderi, că și ea este în ultimă analiză, tot o răspundere pentru fapta proprie a comitentului. În fine, sistemul de drept de common law nu face distincția între răspundera persoanei juridice pentru fapta organelor și răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, considerând în toate cazurile, că ne aflăm în fața unei răspunderi indirecte, pentru fapta altei persoane. Dincolo de unele deosebiri de reglementare, codurile civile ale altor state urmează îngeneral două soluții cu privire la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
7.2.1. O primă soluție este aceea care are drept fundament concepția că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere indirectă „pentru fapta altei persoane”. Această soluție se regăsește în sistemul common law, în codurile francez, italian și altele care au urmat exemplul codului civil francez. Caracteristica acestei soluții este aceea că ea pune în centrul preocupărilor persoana prepusului; deîndată ce în persoana prepusului au fost întrunite condițiile răspunderii pentru propria sa faptă, este angajată răspunderea comitentului, care nu are posibilitatea să se exonereze de răspundere chiar dacă face dovada lipsei totale a culpei sale. În această soluție răspunderea comitentului o presupune pe aceea a prepusului, sau după cum s-a spus „limitele răspunderii comitentului sunt determinate de limitele răspunderii prepusului.” În acest sistem răspunderea comitentului nu poate fi angajată, dacă nu s-a făcut dovada prealabilă a răspunderii personale, cu deosebire a culpei proprii a prepusului.
7.2.2. Cea de-a doua soluție specifică pentru Germania și Austria se caracterizează prin faptul că pornește de la premise că răspunderea comitentului este o răspundere directă pentru propria sa neglijență în alegerea, instruirea și supravegherea prepusului – culpa sa în eligedo, instruendo și inspiciendo.
Această soluție pune, așadar în centrul preocupărilor, persoana comitentului. În concepția care fundamentează această soluție nu este necesar să se facă dovada culpei proprii prepusului. După cum s-a remarcat, în acest caz „limitele răspunderii comitentului sunt definite prin limitele culpei sale specifice”.Ca principiu, comitentul are posibilitatea să se exonereze de răspundere făcând dovada lipsei sale de culpă în alegerea, instruirea și supravegherea prepusului. Este de observat că și în cadrul acestei soluții, care, permițând comitentului să se exonereze de răspundere în cazul menționat, pare a restrânge dreptul victimei la despăgubiri, au fost adoptate unele procedee prin care răspundera comitentului este totuși menținut. Astfel, în dreptul german, printre procedeele menționate pot fi citate: reținerea de către instanțele judecătorești în deciziile pronunțate, a unei culpe fictive a comitentului în alegerea instruirea și supravegherea prepusului; extinderea sferei organelor persoanei juridice și cuprinderea în această sferă a unor prepuși, spre a se angaja, pe această cale, o răspundere directă a persoanei juridice pentru fapta organelor sale; aplicarea unor prevederi legale de agravare a răspunderii, atunci când prepusul a cauzat prejudiciul prin utilizarea unor lucruri periculoase aparținând comitentului, etc. Sistemul de drept elevețian cuprinde o reglementare întrucât asemănătoare celei din dreptul german. Astfel, în conformitate cu art. 55 (revizuit după novela din 25 iunie 1971) „cel ce angajează este răspunzător de prejudiciul cauzat de lucărtorii săi sau de alți auxiliari în îndeplinirea muncii lor, dacă nu face dovada că a luat toate măsurile impuse de împrejurări pentru a evita un asemenea prejudiciu sau ca diligență sau nu ar fi putut să împiedice producerea prejudiciului”.
După cum se arată în doctrina elvețiană, răspunderea comitentuluise bazează pe ideea că cel ce utilizează forțele altuia adaugă la riscul producerii, prin propria sa faptă, a prejudiciului, riscului faptelor auxiliarilor săi. Se consideră că răspunderea comitentului este obiectivă, în sensul că ea nu presupune o culpă din partea prepusului, fiind suficient ca aceasta să fi cauzat ori să fi contribuit la cauzarea prejudiciului prin acțiunea sau omisiunea sa. Comitentul este ținut să răspundă chiar dacă a fost împiedicat, fără voia sa, să exercite supravegherea, ori dacă lipsa de supraveghere s-a datorat faptei unui alt prepus. Legea îl exonerează de răspundere numai în ipoteza în care face dovada că și-a îndeplinit îndatoririle ce-i reveneau, ori că diligența sa nu ar fi putut împiedica producerea prejudiciului.
De la cele două soluții principale referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, pe care le-am menționat, sunt cunoscute o serie de variante rezultate fie din modul de aplicare a reglementărilor adoptate, fie din modul în care a fost configurată reglementare în diferitele coduri civile. Astfel, de exemplu, deși sistemul japonez a adoptat reglementarea cuprinsă în codul civil al Germaniei, în practica instanțelor judecătorești s-a decis contra legem că exonerarea de răspundere a comitentului nu este posibilă prin simpla dovadă a lipsei sale de culpă ineligendo, instruendo și inspiciendo, considerându-se că exonerarea de răspundere este posibilă numai dacă se face dovada lipsei de culpă a prepusului.Pe de altă parte, codul civil spaniol, deși adoptă formularea franceză a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, permite comitentului să se exonereze dovedind lipsa șade culpă, împrumutând sub acest aspect soluția germană. O caracterisită generală a tuturor sistemelor menționate constituie aceea că în raporturile cu victima prejudiciului atât comitentul, cât și prepusul sunt ținuți împreună răspunzători pentru prejudiciul cauzat. Victima are posibilitatea de a opta pentru urmărirea comitentului și cea a prepusului pentru acoperirea prejudiciului pe care l-a suferit. Comitentul care a plătit despăgubirile are un regres integral împotriva prepusului. Desigur că în acest regres va trebui să fie examinată în persoana prepusului îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru propria faptă.
Domeniul de aplicație
1. Stabilirea domeniului de aplicație a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului implică o primă demarcație ce trebuie făcută între această răspundere și răspunderea directă a persoanei juridice pentru faptele ilicite ale organelor sale.
O asemenea demarcație nu se face în sistemul de common law, care include atât răspunderea comitentului pentru prepus, cât și răspunderea persoanei juridice pentru organele sale, în categoria răspunderii indirecte, pentru fapta altei persoane.
Distincția este făcută însă în celelalte sisteme de drept, cum sunt sistemul francez și altele similare, ori în sistemul adoptat în Germania, Elveția, Austria, ș.a.
Această distincție prezintă o mai mare sau mai mică importanță, în funcție de soluțiile adoptate în cele două ipoteze de răspundere. Aceste soluții pot fi diferite, după cum se recunoaște sau nu victimei prejudiciul, dreptul la o acțiune directă atât împotriva persoanei juridice ori a comitentului, cât și a persoanei fizice investite cu calitatea de organ ori de prepus; soluțiile pot fi diferite după modul în care este conceput regresul persoanei juridice ori al comitentului, împotriva persoanei ce a avut calitatea de organ sau, după caz, de prepus.
Astfel, de exemplu, în dreptul francez, au fost exprimate atât opinii în sensul că în cazul faptelor ilicite săvârșite de organe numai persoana juridică ar trebui să răspundă față de victima prejudiciului, cât și opinii în sensul că victima are acțiune nu numai împotriva persoanei juridice, dar și a persoanei fizice, care a săvârșit fapta ilicită în calitatea ce-i revenea de organ al persoanei juridice. În Belgia se opinează în sensul că persoanele fizice care au acționat în calitate de organ al persoanei juridice pot fi ținute să răspundă față de terțele persoane și față de acționari, numai dacă și-au depășit funcțiile.
În soluțiile adoptate în Germania și Austria, distincția dintre răspunderea pentru fapta organului și aceea pentru fapta prepusului are importante conscințe, deoarece în cazul răspunderii persoanei juridice pentru fapta organului sau temeiul îl constituie fapta ilicită și culpabilă organului, considerate a fi propria faptă a persoanei juridice, pe când în cazul răspunderii pentru prepus temeiul răspunderii îl constituie culpa în eligendi, instruendo și insipicendo. De aici decurg deosebiri în privința probei culpei, a exonerării de răspundere, a acțiunii victimei, a regresului, etc.
2. Stabilirea în diferitele sisteme de drept, a domeniului de aplicație a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului implică de asemenea, definirea însăși a noțiunilor de comitent și prepus.
În general, definirea raportului dintre comitent și prepus, se consideră că elementul esențial îl constituie relația de subordonare. Se admite că această relație poate fi continuă sau numai intermitentă, întemeiată pe consimțământul, chiar și tacit al celor doi, indiferent de faptul că această relație este cu titlu oneros sau gratuit. Se admite că raportul dintre comitent este direct, actual și real, dar și atunci când, datorită lipsei de comunicare între comitent și prepus, din cauza distanței sau altor împrejurări, dreptul de comandă al comitentului se înfățișează ca o simplă posibilitate abstractă. Cu excepția legislațiilor care fundează răspunderea comitentului pe culpa în eligendo (Germania, Austria, ș.a.), se admite că răspunderea comitentului pentru prepus operează chiar și atunci când el nu și-a ales prepusul, ci a fost obligat să-l angajeze pe baza înștiințării trimise de oficiul de plasare în muncă.
Este de observat că cerința existenței unui contract din partea comitentului asupra prepusului, ca element al răspunderii indirecte, a cunoscut o evoluție, în condițiile marilor întreprinderi, în care acest control nu poate fi suficient de concret. Astfel, în sistemul de common law se remarcă tendința de a se înlocui cerința controlului exercitat de comitent asupra prepuslui, cu cerința ca prepusul „să facă parte din structura organizatorică a comitentului”. În această concepție, după cum s-a remarcat, chiar cei mai calificați profesioniști, de exemplu medicii au ajuns să fie considerați prepuși, deîndată ce se află sub controlul administrativ.
În S.U.A. pentru definirea raportului comitent – prepus, sunt menționate, cu titlu de exemplu, o serie de criterii, cum sunt: calificarea, cine furnizează instrumentele ori uneltele, metoda de plată, dacă munca desfășurată de prepus face parte din activitatea regulată a celui ce angajează, dacă părțile se consideră, între ele, drept comitent și prepus („master and servant”).
Elementele asemănătoare pentru definirea raportului dintre comitent și prepus se regăsesc și în statele scandinave.
În general se admite că raporturile dintre comitent și prepus pot să aibă temeiuri diferite, cum ar fi: contractul de muncă, raporturile juridice ale unei persoane care deși nu se află în relații contractuale de muncă cu comitentul, este subordonată acestuia, sau activitățile sale se află sub controlul comitentului; în mod excepțional, raporturile unor contractanți autonomi, în mod excepțional, alte categorii de raportori, cum ar fi raporturile de familie, raporturile de prietenie.
O problemă specială este aceea a definirii noțiunii de comitent, în condițiile unor structuri organizatorice bazate pe un anumit sistem ierarhic. Această problemă se pune în acele state în care răspunderea este fundată pe ideea culpei în eligendo. Întradevăr, în marile întreprinderi „comitentul selecționează în regulă pe angajații cu funcții de conducere, și numai aceștia se află sub directă sa supraveghere și control. În rest, după cum s-a observat, în raporturile dintre „comitent” și cea mai mare parte a angajaților, această culpă constituie o pură ficțiune.
În această privință sunt de reținut soluțiile deosebite adoptate de două sisteme de drept asemănătoare.
Astfel, în Germania prevederea 831 alin. 2 C.civ. Conform căreia răspunderea pentru prejudiciile cauzate de prepus revin comitentului sau în egală măsură celui care are competența conform contractului să selecționeze pe angajați, a generat așa numita doctrină” a exonerării descentralizate „(deszentralisierter Entlastungsbewis)”. Acestă doctrină permite întreprinderii comitente să se exonereze de răspundere în acele ipoteze în care face dovada că sarcina selecționării angajării, instruirii și supravegherii prepusului a revenit unui angajat cu funcții de conducere, de exemplu, șefului unei secții, maistrului, etc; această dovadă strămută răspunderea pentru fapta prepusului, asupra celui ce a avut menționata sarcină. După cum s-a observat în literatura de specialitate, aplicarea acestei doctrine, „nu numai că generează o situație injustă pentru funcționarii intermediari pe scara ierarhică, dar ea favorizează pe proprietarii marilor întreprinderi, în comparație cu micii proprietari”.
Dreptul elvețian nu cunoaște „doctrina exonerării descentralizate”, ci consideră pe comitent drept răspunzător pentru faptele prepușilor, deși selectarea, instruirea și supravegherea acestora revine unor funcționari intermediari, aflați într-o anumită poziție ierarhică organizatorică. Premisă acestei concepții o constituie faptul că acești funcționari sunt considerați, a avea poziția de „cvasi-organe ale comitentului.”
3. O problemă specială, care a primit soluții controversate, este aceea a răspunderii spitalelor pentru prejudiciile cauzate de medicii angajați ai acestora, cu prilejul acordării asistenței medicale.
Deși în sistemul de common law s-a pornit de la concepția că spitalul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de medicul angajat, atât în Anglia cât și în Statele Unite se remarcă tendința crescută de a cuprinde, și pe medic, în categoria prepușilor.
În Franța și Belgia se admite că spitalul nu răspunde pentru medic, însă este răspunzător pentru prejudiciile cauzate de personalul auxiliar (infirmiere, etc.).
În dreptul austriac clinicile aparținând asigurărilor sociale nu răspund pentru medic, chiar dacă acesta are calitatea de angajat.
Potrivit dreptului norvegian, danez și egiptean, spitalul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin tratamentul necorespunzător aplicat de medic.
În dreptul Candian (provincial Quebec) s-a statutat că spitalul nu răspunde, în calitate de comitent, pentru medicul angajat. Se admite totuși că întrucât contractul privind acordarea asistenței medicale se încheie între spital și pacient, spitalul va putea fi ținut răspunzător, pe temei contractual, pentru acele acte medicale ale personalului său.
4. În stabilirea domeniului de aplicație a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului interesează și determinarea persoanei prejudiciate. În această privință toate sistemele de drept admit că răspunderea menționată se aplică în raporturile cu o terță persoană.
Prin terță persoană se admite însă că se înțelege nu numai o persoană complet străină de comitent, ci și un alt angajat al comitentului, care a fost prejudiciat prin fapta ilicită a unui prepus.
Condiția funcției încredințate. Neîndoielnic că stabilirea domeniului de aplicație a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este strâns legată de determinarea condițiilor specifice în care această răspundere poate deveni operantă. Dintre toate aceste condiții pe primul plan se află aceea a legăturii dintre fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a prepusului și funcția pe care i-a încredințat-o comitentului.
În definirea acestei condiții există o diversitate de opinii și soluții, adesea contradictorii, care au fost și sunt promovate în diferitele sisteme de drept, așa încât cu greu se poate face o sinteză a lor. O privire globală asupra diferitelor sisteme de drept ne permite să observăm atât tendințe de interpretare extensivă a menționatei legături, cât și tendințe de interpretare restrictivă, cu toate consecințele de decurg din această interpretare în privința răspunderii comitentului.
Însăși formulările legale ale acestei condiții sunt diferite. Astfel, de exemplu, potrivit unor formulări fapta prepusului trebuie să fi fost comisă „cu prilejul exercitării funcției încredințate”. Adesea, chiar în prezența unor formulări diferite soluțiile adoptate în diferitele sisteme tind să se apropie.
În ultima analiză, divergențele de opinii în interpretarea condiției funcției încredințate apar nu atunci când prepusul a acționat în limitele funcției îndeplinite, ci atunci când el a depășit aceste limite comițând ceea ce se chemă un „abuz de funcție”, cauzând prin aceasta un prejudiciu unei terțe persoane.
O trăsătură generală care se regăsește în toate sistemele de drept este aceea că abuzul de funcții nu înlătură ipso facto răspunderea comitentului, ci se admite că această răspundere trebuie să fie reținută; preocupările teoriei și practicii judiciare sunt concentrate spre găsirea unor criterii care să precizeze măsura în care abuzul de funcție nu este exonerator între fapta ilicită și funcția încredințată prepusului.
În schimbul acestor preocupări se întâlnesc opiniile contradictorii pe care le-am evocat mai sus, dintre care unele tind spre extinderea răspunderii comitentului, iar altele spre restrângerea ei numai la acele cazuri în care se reține o legătură foarte bine caracterizată între fapta ilicită și funcția încredințată prepusului.
Criteriile folosite pentru angajarea răspunderii comitentului chiar în cazul abuzului de funcție sunt variate. Se vorbește de existența „unui raport de cauzalitate” între funcția încredințată și fapta ilicită, ori de existența unei „conexiuni necesare” sau a unei „ocazii necesare”.
Se utilizează drept criteriu de sine stătător ori numai complementar criteriul locului și timpului comiterii faptei ilicite, afirmându-se că răspunderea comitentului ar trebui să fie angajată, după caz, dacă fapta a fost comisă în timpul lucrului, sau la locul de muncă. Se folosește de asemenea, criteriul apartenenței instrumentului folosit de prepus – autovehicul, utilaj, etc. – În căutarea prejudiciului. Se face apel uneori la criteriul interesului în care a fost săvârșită fapta ilicită ce exced limitele funcției încredințate, făcându-se distincție după cum fapta a fost săvârșită fapta ilicită ce exced limitele funcției încredințate, făcându-se distincție după cum fapta a fost săvârșită în interesul comitentului sau, dimpotrivă, era evident că prepusul se afla în afara funcției sale. În strânsă legătură cu criteriul apartenenței se ia în considerare împrejurarea ca victima prejudiciului a cunoscut sau nu că prepusul abuzează de funcțiile sale, precum și împrejurarea că victima însăși sau nu anumite interese proprii legate de abuzul de funcție al prepusului.
Soluții deosebite se întâlnesc în cazul săvârșirii de către prepus a unei fapte cu caracter intenționat, prin care s-a cauzat un prejudiciu unei terțe persoane; uneori în aceste situații este angajată răspunderea comitentului, alteori sunt exprimate rezerve cu privire la oportunitatea angajării acestei răspunderii.
Criteriile menționate mai înainte – care nu sunt caracteristice numai pentru unele sisteme, ci se întâlnesc, într-o formă sau alta, în aproape toate sistemele de drept – sunt luate în considerație, de cele mai multe ori, împreună sau sunt adaptate în raport de natura faptei ilicite și a funcției prepusului. Pentru exemplificare, în cele ce urmează a reținut într-o primă etapă o interpretare extensivă a răspunderii comitentului în caz de abuz de funcție.
După cum se remarcă în literatura de specialitate în special camera criminală a Curții de Casație a mers foarte departe în acest sens. S-a reținut, de exemplu, răspunderea comitentului pentru funcționarul căilor ferate care a făcut contrabandă, sau pentru șoferul care a folosit în scopuri personale automobilul ce-i fusese încredințat, ori pentru funcționarul comercial care a săvârșit un atentat la pudoare sau un omor asupra unui client; s-a angajat, de asemenea, răspunderea ce a avut loc în timpul pauzei. S-a afirmat în unele decizii ale Camerei criminale că exonerarea mandatului poate opera numai dacă fapta păgubitoare nu a fost legată în nici un fel de mandatul încredințat prepusului.
Tendința interpretării extensive a răspunderii a fost urmată multă vreme și de camerele civile ale Casației franceze, până în anul 1954, când o nouă orientare marcând tendința unei interpretări restrictive a fost conturată.
În spiritul acestei noi interpretări au fost precizate unele criterii pentru definirea legăturii ce trebuie să existe între fapta ilicită și funcția încredințată.
Astfel, după cum s-a arătat printr-o decizie dacă în afara prejudiciului cauzat de prepus în exercitarea funcțiilor sale, comitentul poate fi declarat răspunzător și de consecințele prejudiciabile ale activității prepusului său, când această activitate se exercită spre realizarea scopului ce i-a fost fixat, sau, în mod excepțional, și potrivit împrejurărilor, când prepusul a utilizat, în scopuri străine, mijloacele pe care i le-a pus la dispoziție comitentul, în toate aceste cazuri răspunderea va fi angajată cu condiția ca faptul prejudiciabil să fie legat, printr-o relație de cauzalitate sau de conexitate cu exercițiul funcțiilor și că prepusul să fi considerat că a acționat pe contul comitentului; continuându-se această idee s-a precizat că această soluție nu este întrunită „dacă actul prejudiciabil și-a aflat sursa într-un abuz de funcție din partea prepusului, acest abuz presupunând în mod necesar că actul prejudiciabil este străin de funcție”.
Concluzii
Răspunderea presupune că persoana care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspunde de prejudiciul cauzat de către aceste persoane (adică poate fi obligată să repare în natură prejudiciul, să plătească despăgubiri etc.).
Concluzia acestei lucrări este că răspunderea juridică a persoanei este un raport juridic de constrângere creat de normă de drept între stat și persoana care a încălcat legea, statul fiind cel care urmează să aplice sancțiunea prevăzută de normă legală, care formează obiectul răspunderii juridice, persoanei care a încălcat legea și obligația acestei persoane de a se supune sancțiunii în scopul restabilirii ordinii anterioare.
Conform acestei concluzii, instituția juridică a răspunderii civile reprezintă ansamblu de norme legale conform cărora persoană care produce un prejudiciu altei persoane prin fapta sa, este obligată să îl repare. Instituția răspunderii funcționează și în dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul constituțional, dreptul european, dreptul internațional, etc.
Cercetarea formulează câteva observații cu privire la normele legale existente anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil, norme care reglementau răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, mai exact alin. 3 art. 1000 Cod Civil, care ținea răspunzători pe stăpânii și comitenții de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Aceștia nu puteau beneficia de prevederile din alin. 5 a art. 1000 din vechiul Cod Civil, care îi identifică specific pe cei care pot să se exonereze de răspunderile instituite de articol, făcând dovada că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În cadrul acestui capitol se analizează în termeni comparativi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului în celelalte sisteme de drept. Cercetarea identifică în acest scop cazurile normelor juridice care sunt similare sistemului nostru de drept, dar și legislațiile naționale care conțin dispoziții diferite față de sistemul de drept român. Răspunderea juridică îmbracă în domeniul dreptului european forme specifice acestuia, foarte apropiate însă ca și scop și valori ocrotite răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia din dreptul național. Principalele forme de răspundere analizate în acest sens sunt acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaților asumate prin tratate și acțiunea în despăgubiri sau acțiunea în responsabilitate extra-contractuală. Aceste forme ale răspunderii au fost identificate și au acționat la început în baza unei evoluții jurisprudențiale câteodată haotice, având la origine interpretarea principiilor comune ale ordinilor juridice naționale, aparținând autorilor tratatelor constitutive, în materia răspunderii extra-contractuale a Uniunii ajungându-se astfel în final la aplicarea regulilor care guvernează răspunderea autorității publice din sistemele juridice naționale.
Se observă faptul că o importanță foarte mare în ceea ce privește antrenarea răspunderii Uniunii Europene o au instanțele naționale ale Statelor membre, dar și autoritățile administrative naționale ale Statelor Membre, lucrarea făcând cu acest prilej și analiza procedurii de constatare a răspunderii Uniunii. În ceea ce privește răspunderea internațională a statelor, cercetarea vizează în principal definiția noțiunii de răspundere internațională a unui stat, fundamentele răspunderii statelor, faptele ilicite care pot antrena răspunderea statelor, formele principale ale prejudiciilor care pot fi produse, forma de vinovăție care antrenează răspunderea etc. Cu privire la răspunderea organizațiilor internaționale, lucrarea analizează această tip răspundere în cazul Organizației Națiunilor Unite, care răspunde conform principiului căruia orice act sau omisiune a unei organizații care este incompatibilă cu regulile generale de drept sau cu dispozițiile unui tratat la care aceasta este parte, constituie un act internațional ilicit care îi va fi imputabil.
Se observă cum, încă o dată, dreptul internațional al responsabilității, conceput în scopul aplicării împotriva statelor, a necesitat diferite adaptări în vederea aplicării sale împotriva organizațiilor internaționale. În anumite momente organizația internațională se comportă și va urma să răspundă similar unui comitent, prepușii în această situație fiind reprezentați de statele membre ale organizației internaționale.
Cercetarea subliniază pe ansamblu cât de necesară era existența unei reglementări adecvate a răspunderii pentru eventualele prejudicii rezultate din exercitarea deficientă a funcțiilor încredințate prepusului de către comitent. Ideea pe care s-a mers în acest scop a fost ideea constituirii unei garanții pentru victima prejudiciului, a siguranței că aceasta va fi despăgubită pentru pagubele pe care le-a avut de suferit, și ideea întăririi simțului de răspundere asupra modului în care își desfășoară activitatea atât prepușii, cât și comitenții care le încredințează acestora anumite funcții. Practica judiciară a ajuns în decursul multor ani să contureze anumite principii consacrate legislativ de Noul Cod Civil, care însă a mai lăsat loc de interpretare, nerăspunzând în totalitate tuturor teoriilor doctrinei de specialitate.
Concluzia lucrării este că Noul Cod civil a înlăturat lacuna cu privire stabilirea conținutului noțiunilor de comitent și de prepus, definind în mod clar raportul comitent-prepus, cu privire la care practica judecătorească și literatura de specialitate au încercat să dea o definiție din multitudinea de opinii divergențe. Criteriul subordonării prepusului față de comitent, din care decurge activitatea comitentului, puterea de îndrumare și control, stabilite cu acordul prepusului și unite cu criteriul interesului comitentului pentru care acționează prepusul, au fost reținute de asemenea în cuprinsul Noului Cod.
Răspunderea comitentului continuă să fie un caz de răspundere civilă pentru fapta altuia, cu toate consecințele ce decurg în ceea ce privește fundamentarea răspunderii comitentului și dreptul său de regres împotriva prepusului. Noua reglementare nu a ales în mod expres vreuna din teoriei fundamentării răspunderii comitentului care fuseseră propuse anterior, dar considerăm că, în lumina dispozițiilor Noului Cod, teoria pe care ar implica-o este cea care merge pe ideea garanției obiective și a riscului de activitate. Inexistența unei culpe din partea comitentului în supravegherea activității prepusului s-a impus în condițiile deosebit de complexe ale activității marilor întreprinderi, în cadrul cărora, cu toată exigența depusă sau diligențele depuse din partea comitentului, este imposibil să se exercite o supraveghere permanentă concretă, neîntreruptă, directă și eficientă a fiecărei fapte individuale îndeplinite de fiecare dintre prepușii cărora le-au fost încredințate anumite atribuții.
Interesul victimei nu va suferi astfel vreun prejudiciu, deoarece aceasta va avea posibilitatea să se despăgubească, atât de la prepus, cât și de la garantul său, care este comitentul, acesta fiind chemat să asigure acoperirea prejudiciilor rezultate din faptele ilicite săvârșite de către cei pe care îi are în subordine. Poziția de garant pe care o are comitentul și nu cea de codebitor solidar fundamentează posibilitatea acestuia de regres împotriva prepușilor, care trebuie oricum să răspundă până la urmă pentru faptele lor ilicite. Conform concluziilor cercetării, nu constituie o cauză de exonerare de răspundere a prepusului garanția instituită de lege față de victimă privind acoperirea prejudiciilor, aceasta reprezentând doar o măsură echitabilă de ocrotire a victimei prejudiciului. Actuala reglementare cuprinde o identificare precisă a condițiilor în care urmează a se angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Condiția vinovăției acestuia, care a format obiectul unei anumite controverse în literatura de specialitate, nu este reținută în Noul Cod, comitentul urmând să răspundă în calitate de garant, indiferent de vinovăția sa. Culpabilitatea comitentului se va răsfrânge însă asupra acțiunii în regres a acestuia împotriva prepusului, care îl va despăgubi pe comitent proporțional cu întinderea vinovăției sale în comiterea faptului ilicit. Cu privire la condiția ca fapta ilicită să fi fost săvârșită în funcțiile încredințate, legiuitorul nu a considerat de cuviință reglementeze și ipoteza în care prepusul a depășit limitele funcției sale, comitentul nefiind ținut răspunzător în cazul în care prepusul se extinde față de ceea ce i s-a încredințat inițial de către comitent. În ceea ce privește dreptul la regres al comitentului împotriva prepusului, garant în raporturile cu victima, acesta a fost consacrat expres de Noul Cod Civil, care probabil că a avut în vedere soluțiile consacrate în practica judecătorească, instituind în clar inclusiv situația în care prepușii unui comitent au săvârșit împreună fapta ilicită. Noul Cod nu a prevăzut în mod expres cazul producerii prejudiciului de către mai mulți prepuși, subordonat fiecare unui alt comitent. Concluzia este că, în baza prevederilor acestui cod, nu se poate institui o solidaritate între comitenți, ci numai o solidaritate între prepuși, fiecare comitent urmând să răspundă pentru propriul său prepus, în limita contribuției acestuia la producerea prejudiciului. Va fi interesant de urmărit modul în care se vor dezvolta de acum înainte doctrina de specialitate și practica judiciară, dat fiind faptul că noua reglementare a răspuns, pe ansamblu, tuturor neclarităților și disputelor cu privire la cele câteva aliniate care au reglementat vreme de sute de ani subiectul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Analiza subliniază faptul că legiuitorul a încercat să reglementeze toate situațiile posibile, sau, mai exact a încercat să dea un răspuns cât mai clar diverselor probleme care vor urma să apară pe parcursul anilor, mult după intrarea în vigoare a Noului Cod, experiența anterioară ne face să ne îndoim de posibilitatea realizării acestui scop ambițios. Dreptul va evolua mereu deoarece societatea omenească, relațiile, raporturile juridice se găsesc mereu în mișcare, mereu în evoluție, iar dreptul este obligat să se dezvolte și să crească în același timp cu realitatea vieții sociale. Prin urmare, cu siguranță vor apărea noi subiecte de dezbătut, noi teorii de demonstrat și noi abordări cu privire inclusiv la instituția răspunderii juridice în general, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului în special. Deși legea reglementează numai pentru viitor, concluzia lucrării este că Noul Cod Civil a încercat să dea trecutului un răspuns, urmând ca, împreună cu doctrina de specialitate și practica judiciară să aflăm întrebările pe care viitorul ni le va supune atenției în baza noilor reglementări.
Bibliografie
Ioan Adam, drept civil. Teoria generală a obligaților-ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014
Lacrima Boila- Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014
Lacrima Boila- Noul cod civil. Perspective privind răspunderea civilă delictuală, Editura C.H. Beck, București, 2012
L. R. Boilă , Eugen Chelaru, Noul cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.h. Beck, București, 2012
Lacrima Boila- Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Editura C.H. Beck, București, 2008
G. Boroi, l. Stănciulescu, Instituții de drept civil în Reglementarea noului cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Constantin Statescu, Corneliu Birsan- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2008
Constantin Statescu, C. Birsan- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1998
Turianu Corneliu – Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Hamangiu, București, 2009
Ion Dogaru – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor în reglementarea NCC, București, 2014
Ion Dogaru, Bazele dreptului civil. Volumul III. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei republicii socialiste România, București, 1972
E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Ed. Lumina lex, București, 1999
L. Pop- Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina lex, București 2000
L. Pop- Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I, „Regimul juridic general”, Editura C.H.Beck, București, 2006
L. Pop- Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul juridic, București, 2012
T. R. Popescu, P.Anca, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968
Paul Pricope – Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamagiu, București, 2012
Petricp Trusca- Curs selectiv pentru licență. Drept civil-partea generală. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte. Succesiuni, Editura Universul Juridic, București, 2014
Emod Veress- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București, 2015
Eugenia Verdes- Răspunderea juridică. Relația dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală, Editura Universul Juridic, București, 2011
Cristina Zamsa- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Manual de seminar, Editura C.h. Beck, București, 2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Civila Delictuala a Comitentului Pentru Fapta Prepusului (ID: 129385)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.