Raspunderea Civila a Infractorilor Minori

SECȚIUNEA V

Înființarea în România a Tribunalelor pentru Minori și Familie

De-a lungul evoluției istorice, așa cum, de altfel, reiese și din prezentarea anterioară, legiuitori din mai multe țări, în funcție de concepțiile specifice epocilor, treptat, au prevăzut norme procesuale speciale pentru minori, în raport cu majorii, în ceea ce privește judecata, pentru ca la sfârșitul sec. al XIX lea, începutul sec.al XX lea, pe lângă procedura specială în cauzele cu minori să aibă loc și înființarea unor instanțe speciale pentru judecata acestora.

În acest sens, pentru a se armoniza cu celelalte țări europene, România a adoptat o serie de măsuri legislative, în capitolul special dedicat reformei justiției pentru minori, în care este arătat faptul că se va acorda o atenție specială cauzelor cu minori, pornindu-se de la necesitatea creării unor condiții specifice pentru aceștia, diferite de cele existente pentru adulți, având ca scop general protecția copilului.

În această optică, au fost adoptate o serie de norme care au modificat tabloul legislativ în materia protecției judiciare a minorilor. Astfel, art. 125 din Constituție, consacrat instanțelor de judecată prevede că: pot fi create, prin lege organică, instanțe specializate în anumite domenii, cu posibilitatea participării persoanelor din afara magistraturii, în funcție de situație.

Obiectivul esențial pentru crearea și asigurarea unei bune funcționări a justitiei pentru minori îl constituie înființarea unor tribunale specializate pentru minori sau a unor secții sau complete specializate, în cadrul tribunalelor de drept comun, până la înființarea tribunalelor specializate în toate judetele și în municipiul București, precum și în cadrul judecătoriilor să funcționeze astfel de complete specializate pentru soluționarea cauzelor cu minori, care intră în competența de soluționare a acestor instanțe (pe drept civil: divorțurile cu minori; pe drept penal: infracțiunile prevăzute de art 208, 210, 180, 181, 182 C.pen.).

Pentru a fi în acord cu prevederile legale, primul tribunal pentru minori și familie și singurul în țară, până în prezent, a fost inființat la Brașov, prin Ordinul Ministrului nr. 3142/C din data de 19.11.2004, potrivit căruia începând cu data de 22 noiembrie 2004 acesta și-a început activitatea.

Este de menționat faptul că, în alte patru orașe din țară: Iași, Timișoara, București și Cluj s-au înființat centre pilot unde, ca urmare a unui proiect în care au fost implicați toți factorii interesați (prin constituirea unei echipe pluridisciplinare din care fac parte magistrați, consilieri de reintegrare socială și supraveghere, polițiști și asistenți sociali) se experimentează soluționarea diferitelor situații în care sunt implicați minori.

Este important de subliniat că înființarea Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov s-a făcut, așa cum am arătat mai sus, în temeiul legii de organizare judiciară (art. 130 alin. 2), din vechea reglementare, potrivit cu care, în fiecare oraș reședință de județ, trebuiau înființate instante specializate, eșalonat.

Legea de organizare judiciară a suferit însă modificări, prin Legea nr. 247/2005, astfel încât, în prezent, sediul materiei în ceea ce privește crearea tribunalelor specializate nu îl mai constituie art. 130 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 (abrogat), ci dispozițiile art. 35 din Legea nr. 304/2004, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005. Potrivit acestui din urmă text, ”în domeniul cauzelor cu minori și de familie, se pot înființa tribunale specializate. Tribunalele specializate sunt instanțe fărâ personalitate juridică, ce pot funcționa la nivelul județelor și al municipiului București, și au, de regulă, sediul în municipiul reședința de judet. „Tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează”.

Conform aceleiași legi de organizare judiciară, se pot înființa tribunale specializate și pentru cauze comerciale, de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Competența Tribunalului Pentru Minori și Familie Brașov

Inițial, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,precum și unele măsuri adiacente, competența materială a instanței specializate era reglementată de dispozițiile art. 40,art. 41,art. 42 din Legea nr. 304/2004, potrivit cu care, în materie civilă, Tribunalul Pentru Minori și Familie judecă toate cauzele referitoare la drepturile, obligațiile și interesele legitime privind persoana minorilor, decăderea din drepturile părintești, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopției, precum și cauzele privind raporturile de familie.

În materie penală, Tribunalul Pentru Minori și Familie judecă infracțiuni săvârșite de minori sau asupra minorilor, iar atunci când în aceeași cauză sunt mai multi inculpați, unii minori și altii majori, competența materială de soluționare, aparține, de asemenea, Tribunalului Pentru Minori și Familie.

De menționat că, atât în materie penală, cât și în materie civilă, competența instanței specializate este stabilită și prin raportarea la dispozițiile Codului de procedură penală, a Codului de procedură civilă, dar și la dispozițiile legilor speciale (art. 40 din Legea nr. 304/2004).

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Tribunalul Pentru Minori și Familie Brașov a fost doar instanța de prim grad, neavând în competență și soluționarea căilor de atac (apelurile și recursurile), declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie, potrivit competenței ce-i revenea acesteia din urma, în materie de minori și familie.

Ca efect, însă, al intrarii în vigoare a Legii nr. 247/2005, ce a modificat și completat Legea nr. 304/2004, competența de primă instanță a Tribunalului Pentru Minori și Familie Brașov, în materie civilă este reglementata doar de dispozițiile art. 2 C.p.c., cu modificările ulterioare, (desigur,în ceea ce privește doar materia în care funcționează instanța specializată), și de legile speciale, textul art. 41 pct. 1 din Lg. 304/2004 fiind abrogat.

Deși întreaga Secțiune a 2-a din Legea nr. 304/2004 a fost abrogată prin Legea 247/2005, în materie penală, în prima instanță, este de observat că, în actuala reglementare, legiuitorul a înțeles să păstreze, într-o formulare ușor diferită, în art. 37^1 din Legea 247/2005, vechea reglementare conținută de art. 41 pct. 2 și art. 42 din Legea nr. 304/2004, ceea ce înseamnă că, raportat la textele arătate și art. 27 pct. 1 C.p.p..Tribunalul Pentru Minori și Familie este competent a soluționa „infracțiunile săvârșite de minori sau asupra minorilor”, precum și „cauzele în care sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea”. Competența în prima instanță este data, ca și în materie civilă, și prin raportare la legile speciale, ca o consecință a dispozițiilor procedurale (art. 27 pct. f C.p.p.).

Competența de primă instanță a Tribunalului Pentru Minori și Familie Brașov în materie penală (mă voi referi doar la competența în această materie) este dată de prevederile Codului de procedură penală, ale legilor speciale și ale legii de organizare judiciară, așa cum am arătat mai sus, și este determinată fie de starea de minorat a inculpatului, fie de starea de minorat a părții vătămate sau a victimei.

Dacă inculpatul era minor la data săvârșirii faptei pentru care este cercetat iar ulterior, la data sesizării instanței prin rechizitoriu, a devenit major, competența materială de a judeca acea cauză aparține tot Tribunalului specializat, cu consecința (prevăzută de dispozițiile art. 483 alin. 3 Cp.p.) ca inculpatul va fi judecat potrivit procedurii obișnuite, și nu potrivit celei speciale pentru minori.

Dacă în aceeași cauză sunt mai mulți inculpati, dintre care unii minori iar altii majori, și nu este posibilă disjungerea, atunci competența materială aparține în primă instanță, tot Tribunalului specializat.

Din punct de vedere teritorial, Tribunalul Pentru Minori și Familie Brașov este competent a judeca dacă infracțiunea a fost săvârșită în judetul Brașov, sau dacă locul unde a fost prins făptuitorul este în acest județ, sau dacă făptuitorul locuiește în judetul Brașov, sau dacă persoana vătămată locuiește tot pe raza acestui județ.

Cu titlu de exemplu, în primă instanța, Tribunalul specializat judecă: a) infracțiuni contra persoanei-omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, determinarea sau înlesnirea sinuciderii; b)infracțiuni contra libertății persoanei-lipsirea de liberate în mod ilegal a unei persoane, săvârșită în scopul de a obliga la practicarea prostituției, violul (dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, sau dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei); c)infracțiuni contra patrimoniului-furt calificat, privind anumite bunuri, speciale, sau care are consecințe deosebit de grave; tâlhării, săvârșite de o persoana mascată, deghizată, pe timp de noapte, de două sau mai multe persoane. etc; d) infracțiuni care impiedică înfăptuirea justiției-arestarea nelegală și cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, evadarea sau înlesnirea evadării; e)infracțiunile săvârșite cu intenție, care au avut ca urmare moartea unei persoane; f) infracțiunile privind traficul și consumul ilicit de droguri; g)alte infracțiuni date prin legile speciale în competența sa. Aici poate fi menționată, tot cu titlu de exemplu, infracțiunea de trafic de persoane.

Dar, atât în materie civilă, cât și în materie penală, Tribunalul Pentru Minori și Familie este în același timp, și instanța de control judiciar, în sensul că judecă apelurile și recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, în anumite materii.

Aceasta datorită faptului că, prin Legea nr. 247/2005, privind reforma sistemului judiciar, ce a completat și modificat Legea nr. 304/2004, în art. 37 alin. 3, se prevede că „Tribunalele specializate preiau cauzele de competență tribunalului în domeniile în care se înființează”. Aceste dispoziții legale au fost și sunt de imediată aplicare, astfel încât, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, toate cauzele care, inițial, au fost înregistrate în căi de atac pe rolul Tribunalului Brașov, ca instanță de drept comun, inițial competentă material, au fost trimise, prin dezinvestire,la Tribunalul specializat.

Tot de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pe rolul instanței specializate au început să se înregistreze, direct, cauze aflate în căi de atac, și în materie civilă, și în materie penală.

În materie penală, Tribunalul specializat judecă, în apel, apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în primă instanță, în cauze în care sunt infractori minori sau părți vătămate minore, pentru alte infracțiuni decât cele date prin lege în competența specială a Tribunalului, iar ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în cazul în care infracțiunile de lovire, vătămare corporală din culpă, amenințare, insultă, calomnie (cu titlu de exemplu).

Tribunalul pentru Minori și Familie este condus de un președinte în subordinea căruia își desfășoară activitatea judecători si personalul auxiliar (grefieri de ședință, grefieri-registratori, agent procedural, etc.).

În sprijinul personalului care intră în contact cu minorii prin natura locului lor de muncă, în vederea specializării lor, în abordarea diferitelor situații în care sunt implicați minori, Ministerul Justiției alături de organizații guvernamentale sau nonguvernamentale în parteneriat cu Ministerul de Justiție din Franța, prin proiectul de infrățire institutională denumit ”Sprijin pentru îmbunătățirea justiției pentru minori în România”, organizează diferite seminarii, având ca obiective stimularea echipelor pluridisciplinare în procesul de formare a unei culturi comune în domeniul justiției pentru minori, implementarea instrumentelor pedagogice pe care vor fi utilizate ulterior și elaborarea de către profesioniști a unor mecanisme perene de cooperare inter-instituțională.

Pentru buna desfășurare a activității judiciare, în baza art. 84 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, a fost imperios necesară înființarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Pentru Minori și Familie, care ființează din luna februarie 2005.

Rolul acestei instituții este deosebit de important așa cum rezultă, de altfel, din cele prezentate anterior la faza de urmărire penală, precum și din prezentarea instituției procurorului. De soluția dispusă de procuror, la sfârșitul primei faze a procesului penal, depinde, așadar, trimiterea în judecată a inculpatului minor, precum și posibilitatea ca instanța de judecată, respectiv Tribunalul pentru Minori și Familie să-și exercite rolul activ, în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății (art. 287 C.p.p.).

CAPITOLUL V

SISTEMUL SANCȚIONATOR APLICABIL MINORILOR

ȘI INDIVIDUALIZAREA LOR ÎN CODUL PENAL ÎN VIGOARE

În aproape toate sistemele de drept începând cu dreptul antic făptuitorii minori care răspundeau penal au fost sancționati diferit față de major.

Evoluția regimului sancționator al minorilor a fost constantă, fiind axată pe eliminarea pedepselor corporale, a diferențierilor de tratament în raport de categoria socială din care făceau parte, pe creșterea limitei de vârstă de la care minorul poate răspunde penal.

În țara noastră, odată cu intrarea în vigoare a „Condicii Criminale” a lui Barbu Stirbei din anul 1852, apare prima concepție cu privire la regimul sancționator al minorilor, legiuire în care se regăsește instituția „Încredințării minorilor”, instituție care s-a perfecționat în sistemele de drept ce au urmat.

În primul Cod penal român intrat în vigoare la 1 mai 1865, sistemul sancționator a continuat să se îmbunătățescă, tratamentul penal fiind reglementat în Titlul IV „Despre cauzele care apară de pedeapsă sau micșorează pedeapsa”.

Modificările legislative au continuat cu adoptarea Codului penal din 1936, Legea din 24 septembrie 1938, cănd se fixează limitele de vârstă între care un făptuitor este considerat că are o răspundere diminuată, cea maximă, 18 ani, păstrându-se și astăzi.

Dupa 1944, regimul sancționator al minorilor a suferit importante modificări, unele dintre ele regăsindu-se în legislația aplicabilă în prezent.

Legiuitorul Codului penal român de la 1969 a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sancțiuni, alcătuit din măsuri educative și pedepse.

Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată, în principal, de componența măsurilor educative, sancțiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate unor personalități în formare și susceptibile de influențare. Aceste sancțiuni sunt adecvate condițiilor fizice, psihice și umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulți. Cadrul sancțiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus, în concepția legiuitorului de la 1969, numai în măsuri educative.

Pe lângă necesitatea unei reacții, prin pedepse, față de minorii care săvârșesc infracțiuni deosebit de grave și vădesc o periculozitate deosebită, recurgerea la sancțiuni penale (pedepse) se impune uneori și prin rațiuni practice. Astfel, în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecății sau a căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca lipsă de rațiune.

În fine, prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are și un rol preventiv general, descurajând pe cei care ar fi tentați să săvârșească infracțiunile astfel sancționate.

Pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun, nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare și executare. Datorită acestor particularități, pedepsele aplicabile minorilor, alcătuiesc alături de măsurile educative, un sistem sancționator special, care funcționează alături de un sistem comun aplicabil adulților. Comparat cu acesta din urmă, sistemul sancționator pentru minori apare ceva mai blând. De aceea, în mecanismul individualizării pedepselor, minoritatea constituie, alături de tentativă, o cauză de diferențiere și o stare de atenuare a pedepsei.

Alegerea categoriei și felului sancțiunii aplicabile infractorului minor.

Întrucât în cazul oricărei infracțiuni săvârșite de un minor trebuie să se aplice acestuia fie o măsură educativă, fie o pedeapsă, instanța este obligată să aleagă mai întâi care din cele două categorii de sancțiuni este aplicabilă în speță, iar apoi să aleagă care dintre măsurile educative sau respectiv care dintre pedepsele aplicabile minorilor urmează să fie luate sau respectiv aplicată.

Abia după stabilirea sancțiunii aplicabile se individualizează concret aceasta în raport cu datele concrete ale cauzei. Operațiunea de individualizare a sancțiunii are deci, în cazul infractorilor minori, un caracter complex, desfășurându-se în două etape prealabile, finalizate cu stabilirea pedepsei sau măsurii educative aplicabile și apoi în etapa obișnuită, aceea a determinării concrete a pedepsei sau măsurii aplicabile.

Pentru alegerea sancțiunii aplicabile, prin cele două operațiuni prealabile, de alegere a categoriei și apoi a sancțiunii aplicabile în speță, legea prevede anumite criteri speciale de individualizare pe care instanța de judecată este obligată să le folosească.

La alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (art. 100 alin. 1 C.pen.) .

De exemplu, se ține seama de vârsta concretă la data săvârșirii faptei, antecedentele antisociale înainte sau după împlinirea vârstei răspunderii penale, etc..

La alegerea categoriei de sancțiuni aplicabile, instanța folosește criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C.pen., în măsura în care sunt incluse în criteriile speciale.În lege s-a prevăzut în principiu, că „pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este eficientă pentru îndreptarea minorului (art. 100 alin. 2 C.pen.). Se subliniază prin această dispoziție deosebit de importantă caracterul excepțional pe care trebuie să îl aibă aplicarea pedepsei față de minorul infractor, deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face un tânăr să lunece definitiv pe panta criminalității.

În ultima etapă de individualizare, la determinarea concretă a sancțiunii alese, instanța se foloseste în continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt determinante mai ales, în situația în care a optat pentru una din măsurile educative prevăzute de lege. Dacă a optat pentru o pedeapsă, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.

Deși, în anul 1977, prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 208, s-a instituit un alt sistem de sancționare al minorilor prin excluderea aplicării pedepsei pentru minori, această reglementare nu a avut eficiența dorită, astfel că inexistența unor sancțiuni diverse și un regim prea blănd pentru fapte deosebit de grave au pus serioase probleme instanțelor de judecată.

Cu toate că a avut un caracter tranzitoriu, acest act normativ s-a aplicat până la finele anului 1992 când a fost repus în vigoare, sistemul sancționator prevăzut de Codul penal în vigoare, prin modificările aduse prin Legea nr. 140/1992.

Cadrul legislativ al instituției va fi completat odata cu intrarea în vigoare a noului Cod penal și a legii privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Aplicarea legii penale mai favorabile.

Despre aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu prevede expres aplicarea acesteia într-un mod diferențiat față de major, în consecința dispozițiile prevăzute de Codul penal sunt aplicabile întocmai și sancțiunilor dispuse împotriva infractorilor minori. Astfel, art. 13 prevede că: „ în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea cea mai favorabilă”.

Legea mai favorabilă se va aplica numai în situația în care infracțiunea a fost săvârșită în întregimea ei până la ieșirea din vigoare a legii vechi. Dacă este vorba despre infracțiuni care sunt susceptibile de a dura în timp ori dacă activitatea infracțională se prelungește dincolo de momentul ieșirii din vigoare a legii vechi, acestea se consideră comise exclusiv sub legea nouă.

Legea penală mai favorabilă se aplică și în cazul măsurilor educative. Astfel, art.12 C.pen. prevede că măsurile educative pronunțate, dacă nu

au fost încă executate și dacă nu sunt prevăzute în legea nouă, ele nu se mai execută, iar dacă sunt prevăzute și în legea nouă, însă cu un conținut sau limite diferite, se execută în conținutul și în limitele prevăzute de legea nouă.

În cazul pedepselor definitive se ține seama de legea mai favorabila în condițiile prevăzute de art.14 C.pen. astfel:

– dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei aplicate (amendă sau pedeapsa închisorii) intervine o nouă lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășeste maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim (art. 14 alin. 1 C.pen.). Efectele aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile se extind și asupra pedepselor care au fost deja executate.

– având în vedere pericolul social al faptei, al făptuitorului, conduita lui înainte de condamnare și în timpul executării pedepsei, precum și timpul cât a executat din pedeapsă, instanța poate dispune, dacă dupa rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, fie menținerea, fie reducerea pedepsei (art. 15 C.pen.).

Aplicarea legii mai favorabile este din nou o dovadă ca legiuitorul român urmărește prin aplicarea sancțiunilor nu numai tragerea la răspundere penală a inculpatului, ci dorește, totodată, o reeducare a acestuia, astfel încât să poată conștientiza faptul că legea, comunitatea în ansamblul ei îi mai acordă o șansă pentru reintegrarea în societate.

În toate sistemele de drept răspunderea penală a minorilor a fost tratată cu un caracter ocrotitor, accentul fiind pus pe măsurile educative.

SECȚIUNEA I

Măsurile educative

Componența prioritară a sistemului sancționator al minorilor, măsurile educative privative sau nu de libertate se aplică atunci când judecătorul apreciază că minorul poate fi îndreptat fără să i se aplice o pedeapsă.

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal, speciale pentru minori care sunt menite să asigure educarea și reeducarea acestora prin instruirea școlară și profesională, prin cultivarea în consțiinta acestora a respectului față de valorile sociale.

Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecințe ale răspunderii penale și se iau numai dacă minorul a săvârșit o infracțiune.

Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan, măsurile educative au un caracter preponderent educativ și nu lasă să subziste nici o consecință penală, ele neconstituind antecedente penale pentru persoana față de care s-au luat.

Față de minorul care răspunde penal potrivit art. 101 C.pen.se poate lua una dintre măsurile educative următoare: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reducare și d) internarea într-un institut medical-educativ.

Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravității lor, de la o simpla dojană până la privarea de libertate. Ultima are caracter special complex, având nu numai caracter de măsură educativă privativă de libertate, dar și de măsură de tratament medical.

Măsurile educative, oricare ar fi ele, nu trebuie să fie confundate cu măsurile de siguranță, care pot fi luate și față de făptuitorii minori, însă fără nici o legătură cu vârsta acestora, ci exclusiv pentru înlăturarea unor stări de pericol date în vileag prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală.

&7. Mustrarea

Una dintre cele mai ușoare sancțiuni prevăzute de Codul penal se poate lua față de minorul care a săvârșit o faptă penală cu un grad redus de pericol social, o acțiune sau o inacțiune în care se regăsește mentalitatea specifică copilăriei, necunoașterea, teribilismul etc. .

Legea penală nu precizează care sunt infracțiunile pentru săvârșirea cărora poate fi luată o astfel de măsură, instanța urmând să o aibă în vederea atunci când va aprecia că această măsură educativă este cea mai potrivită pentru îndreptarea minorului, pericolul social concret al infracțiunii săvârșite.

Mustrarea este măsura educativă prevăzută de art. 102 din Codul penal luată de instanța de judecată cu privire la minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care răspunde penal.

Din analiza textului prevăzut de art. 102 C.pen. rezultă ca măsura educativă constă în dojenirea (admonestarea, certarea) minorului, dojenire care nu este doar formală, ci este un demers, în sensul de a-l face pe minor conștient de consecințele faptelor sale și de necesitatea ca respectivul comportament, de natură a atrage răspunderea penală, să rămână un accident în viața sa. De asemenea, instanța îi va explica acestuia în ce constă pericolul social al faptei săvârșite, cu arătarea modului în care va trebui să se poarte în viitor pentru a dovedi că s-a îndreptat, și îl va avertiza în legătură cu consecințele pe care le poate avea săvârșirea și in viitor a unor fapte prevăzute de legea penală.

Având în vedere conținutul măsurii educative a mustrării, observăm că este necesară dezvoltarea anumitor abilități din partea judecătorului pentru a putea să-i inducă minorului sentimentul responsabilității și pentru al putea face pe acesta să-și asume consecințele faptelor sale. De asemenea, este necesar ca formalismul judiciar să nu impieteze asupra comunicării dintre judecător și minor,deoarece în caz contrar mustrarea nu și-ar atinge scopul.

Problema care se pune în legătură cu măsura mustrării este dacă aceasta poate fi luată față de acelasi minor o singură dată.

Deși, în literatura juridică s-a exprimat opinia, potrivit căreia o repetare a aplicării este posibilă, în ceea ce ne privește considerăm o astfel de soluție ca fiind de natură să lipsească de finalitate măsura educativă a mustrării. Astfel, art. 102 C.pen. prevede expres că, minorului i se atrage atenția că, dacă va săvârși din nou o infracțiune se va lua față de el o măsură mai severă. Or, un astfel de avertisment, ne urmat de o respectare ulterioară în acest sens, va crea impresia „neseriozității” măsurilor educative neprivative de libertate, lipsindu-le de eficiență. Cu alte cuvinte, ținând seama că împrejurările ce au determinat primul judecător să ia măsura educativă, nu au fost confirmate practic, tratamentul ulterior, nefiind unul mai grav, cel de-al doilea avertisment va fi în mod clar lipsit de eficiență. În același sens s-a pronunțat și fosta instanță supremă.

De asemenea, practica judiciară nu este unitară nici în ceea ce privește aprecierea aplicabilității dispozițiilor art. 102 C.pen. inculpatului care la data pronunțării hotărârii împlinise vârsta de 18 ani.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia măsura educativă a mustrării se poate aplica și inculpatului care, fiind minor la data săvârșirii infracțiunii, a devenit major la data judecării.

Însă, prevederile art. 102 C.pen. se referă permanent la minor, drept urmare inculpatului care la data pronunțării hotărârii a devenit major nu i se poate aplica nici măsura educativă a mustrării și nici o altă măsura educativă, astfel că se impune a i se aplica o pedeapsă în limitele prevăzute pentru minori.

Pe de altă parte, din punct de vedere contrar, în cadrul instituției înlocuirii răspunderii penale, s-a arătat că legea penală nu condiționează luarea măsurii educative a mustrării de vârsta inculpatului la data pronunțării hotărârii, că eficiența acestei măsuri nu depinde de vârsta infractorului și că legiuitorul a înteles să reglementeze posibilitatea aplicării sancțiunii mustrării și persoanelor majore.

Din acest punct de vedere, potrivit art. 90 C.pen. „Instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ”.

Așadar, mustrarea ca sancțiune administrativă (art. 91C.pen.) se aplică atunci când sunt incidente, dispozițiile art.18/1 din Codul penal, deci când fapta săvârșită prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Deci, în acest caz, criteriul principal de apreciere este lipsa vădită de importanță a faptei. În cazul mustrării, prevăzute de art. 102 C.pen., fapta este infracțiune și în situația comiterii ei de către major, ar fi atras aplicarea unei pedepse. Însă, având în vedere minoritatea făptuitorului, cu toate consecințele sale, inclusiv necesitatea ca educativul să prevaleze asupra punitivului, se va opta pentru mustrare.

Ca urmare, în acest al doilea caz, este avută în vedere, în special persoana făptuitorului.

Atunci când minorul este prezent la pronunțarea hotărârii, măsura educativă a mustrării se execută de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea și constă în dojenirea minorului, precum și în formularea celorlalte recomandări și sfaturi de către instanță, făcându-se despre aceasta, mențiune în dispozitiv.

Dacă minorul nu este prezent la pronunțarea hotărârii instanța nu este împiedicată să ia față de minor această măsură educativă dar, pentru executarea ei, în conformitate cu prevederile art. 487 alin. 2 C.p.p., va dispune aducerea minorului pentru un alt termen, citându-se totodată părinții ori dacă este cazul tutorele sau curatorul, ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, când va aduce la îndeplinire în mod efectiv hotărârea pronunțată prin dojenirea verbală a acestuia.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, termenul de exercitare a căii de atac curge de la executarea mustrării, indiferent dacă ea a avut loc în chiar ședința în care s-a pronunțat măsura, ori la o dată ulterioară, întrucât actul în care se consemneaza dojenirea minorului are un caracter mixt de jurisdicție și de executare, totodată.

Executarea în aceste condiții a hotărârii reprezintă excepția de la regulă potrivit căreia hotărârile se pun în executare la rămânerea lor definitivă.

Această modalitate de executare poate aduce prejudicii minorului în cazul în care hotărârea nu rămâne definitivă.

Exercitarea de către procuror sau de către partea vătămată a căii de atac în condițiile în care măsura educativă a fost executată și aducerea minorului la judecată într-o fază superioară a procesului creează o stare de nesiguranță, o neîncredere a lui în persoanele care l-au asistat în cursul procesului putând conduce la o retincență în a-și corecta comportamentul.

În opinia unor autori, punerea în executare a măsurii educative trebuie făcută după rămânerea definitivă a hotărârii de către judecătorul delegat pentru executările penale, judecător care trebuie să aibă abilitatea necesară pentru a-l face pe minor să întelegă ca beneficiind de clemența legii și a instanței trebuie să-si corecteze conduita.

Executarea măsurii nu trebuie să cauzeze minorului o suferință psihică, asigurarea unui cadru solemn, prezența unor persoane în care acesta are încredere și modul cum se face admonestarea pot influența profund conduita viitoare a minorului.

Jurisprudența:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București a fost trimis în judecată inculpatul P.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit.e, g, i și art. 192 alin. 2, cu aplicarea art. 75 lit. c și art. 33 lit. a C.pen. și inculpatul minor T.T.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e, g, i și art. 192 alin. 2, cu aplicarea art. 99 și urmat.și art. 33 lit. a C.pen. Din probele administrate în faza de urmărire penală s-a reținut că cei doi inculpați au pătruns, fără drept, în curtea părții vătămate A.M., pe timpul noptii și au demontat și sustras 4 roți ale autoturismului său Dacia 1310, creând un prejudiciu de 3 milioane lei. O parte din bunurile sustrase, respectiv două roți,au fost vândute unui cumpărător de bună credință, cu suma de 75.000 lei, iar celelalte două roți au fost ascunse și recuperate ulterior, cu ajutorul organelor de poliție. Partea vătămată nu s-a mai constituit parte civilă în proces. În faza de urmărire penală ambii inculpați au recunoscut faptele comise iar, la audierea în fața instanței, inculpatul major a revenit asupra declarațiilor date și nu a mai recunoscut săvârșirea lor.

De asemenea, s-a reținut că inculpatul P.G. era cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat prin sentințe definitive pentru infracțiunile de tâlhărie și abandon de familie, iar la data săvârșirii faptei nu era încadrat în munca. Pe parcursul soluționării cauzei acest inculpat s-a aflat în stare de arest preventiv.

În ceea cel priveste pe inculpatul minor s-a reținut că nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sinceră, recunoscând și regretând faptele comise, iar pe parcursul soluționării procesului a acceptat să urmeze un program de reintegrare socială dezvoltat de o fundație. În cadrul acestui program a reluat cursurile școlare și s-a implicat activ la toate activitățile, iar în perioada vacanței lucra ca vânzător la un magazin de piese auto, fapte ce au fost dovedite cu actele depuse la dosar de asistentul social din cadrul fundației, care avea atribuții de supraveghere a acestuia. Asistentul social a fost audiat și în instanța, în calitate de martor.

Față de circumstanțele personale ale inculpatului minor instanța a apreciat că nu este necesară aplicarea unei pedepse, fiind suficientă luarea unei măsuri educative pentru îndreptarea acestuia. Astfel că, prin sentința penală nr. 1341 din 23 octombrie 2000, în baza art. 102 C.pen. s-a luat măsura educativă a mustrării față de minor, sancțiune ce i-a fost aplicată chiar la data pronunțării hotărârii, în sala de ședință.

I s-a pus în vedere minorului să dea dovezi temeinice de îndreptare și i s-a atras atenția că în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni se va lua împotriva lui o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

Sentința a rămas definitivă pentru inculpatul minor, prin neapelare.

&2. Libertatea supravegheată

Măsura educativă a libertății supravegheate prevăzută de art. 103 C.pen. este a doua măsură educativă, în ordinea gravității, situându-se după mustrare și înaintea internării într-un centru de reeducare.

Deși, legiuitorul nu stabilește criterii în raport de care instanța se va putea orienta către luarea acestei măsuri educative, în doctrină s-a arătat că libertatea supravegheată este indicată în cazul infracțiunilor de o gravitate medie, când se creează convingerea magistratului că minorul poate fi reeducat în libertate, în condițiile în care mustrarea apare ca insuficientă, iar internarea într-un centru de reeducare excesivă.

Măsura constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an (fără ca această durată să poată fi redusă sau prelungită) sub supraveghere, perioadă în care comportarea lui este monitorizată de persoanele stabilite de instanță.

Supravegerea este încredințată părinților, atunci când din ancheta socială reiese că minorul provine dintr-o familie organizată, celui ce l-a adoptat ori tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune încredințarea supravegherii minorului, pe aceeași perioadă de un an, unei alte persoane de încredere,de preferință unei rude apropiate la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Fără existența unei astfel de persoane sau instituții căreia să i se încredințeze supravegherea minorului, măsura libertății sub supraveghere nu poate fi luată, dată fiind esența acestei măsuri care consta chiar în asigurarea supravegerii. Într-o astfel de situație extremă, singura măsură aplicabilă ar fi internarea într-un centru de reeducare.

Pe timpul libertății supravegheate, persoana căreia i s-a încredințat supravegherea are obligația să vegheze asupra comportării minorului, pentru îndreptarea lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligația, în caz că minorul se sustrage de la supraveghere, are o conduită rea, ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală, să înștiințeze instanța de judecată (art. 103 alin. 2 C.pen.).

În perioada de supraveghere minorul poate fi obligat să se supună la una sau mai multe măsuri alese în raport de împrejurările în care a săvârșit fapta (și nu a tuturor obligațiilor), situația lui socială, condițiile în care trăiește, dezvoltarea lui intelectuală și fizică, măsuri constând în obligația de:

a nu frecventa anumite locuri;

a nu intra în legătură cu anumite persoane;

a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță (art. 103 alin. 3 C.pen.).

Totodată instanța are obligația de a încunoștiința școala sau unitatea la care minorul își desfășoară activitatea, despre sancțiunea aplicată și de a-i atrage atenția asupra comportării lui în viitor.

Dacă în cursul termenului de un an minorul se sustrage supravegherii, ori are comportări rele, suspendarea sub supraveghere se revocă luându-se măsura internării lui într-un centru de reeducare, competența revocării revine instanței care a pronunțat hotărârea.

Dacă săvârșește o nouă faptă penală se aplică măsura internării într-un centru de reeducare sau o pedeapsă. Alternativa de sancționare se reduce numai la cele două deoarece mustrarea ori libertatea sub supraveghere nu mai sunt aplicabile.

O problemă s-a ridicat în legătură cu posibilitatea persoanei căreia i s-a încredințat supravegherea, de a refuza această sarcina. Respectiva problemă este doar aparentă pentru următoarele considerente: ”în ceea ce-i privește pe titularii drepturilor părintești aceștia nu pot refuza încredințarea supravegherii, având în vedere obligațiile corelative acestor drepturi”, în schimb, în situația în care consideră că nu sunt în măsură să exercite această supraveghere, vor invedera instanței acest aspect, judecătorul urmând să dispună, ținând seama și de concluziile anchetei sociale; persoanele de încredere la care face referire art. 103 alin. 1 C.pen. vor primi sarcina supravegherii doar la cerere, astfel încât nu se pune problema refuzului. Instituțiile legal însărcinate cu supravegherea minorului au, ca rezultat al obiectului lor de activitate, obligația de a accepta. Însă, în cazul în care, în baza unei evaluări anterioare, specialiștii din cadrul instituției ar constata ca o astfel de supraveghere nu va fi eficientă, vor putea face cunoscut instanței acest aspect (de exemplu, în concluziile referatelor de evaluare întocmite de Serviciile de Reintegrare Socială și Supraveghere-SRSS).

Legea nu oferă soluții atunci când intervine imposibilitatea exercitării supravegherii de către persoana desemnată prin hotărâre (boală gravă, deces, deplasare de lungă durată în străinătate). De asemenea, nu sunt reglementate nici măsurile ce se pot lua în cazul în care persoana nu își îndeplinește sarcinile de supraveghere.

În practica judiciară s-a procedat, pentru astfel de situații, la înlocuirea persoanei de către instanța de executare. Soluția fiind oportună, orice altă rezolvare fiind contrară intereselor minorului. Chiar în contextul legislației actuale, considerăm că argumentul în favoarea dreptului instanței de a dispune înlocuirea ,folosit în literatura de specialitate, nu este corect. Astfel, se susține că „în materia măsurilor educative ceea ce instanța poate face ‚în momentul când dispune asupra luării măsurii, este competentă să facă în tot cursul executării acesteia”. În realitate, motivarea în drept a unei astfel de soluții o constituie dispozițiile art. 419 alin. 2 C.p.p. potrivit cărora ” dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveste vreo nelămurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instanța de executare care va proceda potrivit art. 460”. Or, imposibilitatea continuării supravegherii, indiferent de cauzele acesteia, poate fi apreciată, fără rezerve, ca fiind o împiedicare a executării.

O altă problemă de ordin practic este aceea a îndeplinirii de către persoana care exercită supravegherea, a obligației de a înștiința instanța asupra comportării necorespunzătoare a minorului.

Având ân vedere consecințele negative pe care constatarea unor astfel de împrejurări le poate avea, se pune problema în ce măsură părinții sau altă persoană apropiată vor fi în măsură să-și îndeplinească obligația. Apreciem că o astfel de situație constituie un argument în plus, în sensul încredințării minorului atât unei rude, cât și unei instituții.

Odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr.92/2000, această abilitate de a exercita supravegherea asupra minorilor care au comis infracțiuni o au serviciile de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării pedepselor neprivative de libertate.

Este o reglementare care privită din perspectiva dreptului intern, tinde să promoveze o nouă orientare în sistemul sancționator român, în sensul că autorul infracțiunii participă la realizarea reintegrării sale în comunitate, aceeași comunitate ale cărei valori le-a periclitat sau vătămat prin săvârșirea infracțiunii și pe care urmează să le asimileze. Odată cu adoptarea legii cadru nr.129/20.03.2002 de aprobare a O.G. nr.92/2000 este consfințit pe deplin cadru legislativ de organizare și desfășurare a activității de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate la nivel national. Printre atributiile stabilite în sarcina serviciilor de reintegrare socială se numără și aceea de supraveghere la respectarea obligațiilor impuse de instanță infractorilor minori față de care s-a dispus măsura educativă a libertății supravegheate.

Prin prestarea unei munci în folosul comunității, delincventul, chiar dacă este minor, este obligat să aducă o compensație pentru faptele comise și poate fi stimulată dezvoltarea personală și respectul de sine și față de aproapele său.

Obiectivul principal și care este urmărit în cadrul procesului de executare a unei munci în folosul comunității îl reprezintă reintegrarea delincventului, a infractorului minor în comunitate. Prin lărgirea sferei de aplicabilitate a muncii în folosul comunității s-ar acorda șanse mai mari de recuperare a celor care au intrat în conflict cu legea penală. Se poate aprecia că, în momentul de față, atât reglementările normative existente în Codul penal în vigoare, cât și modelul de aplicare de către instanțele de judecată a măsurilor educative față de minorii delincvenți, nu reflectă încă în suficientă măsură mutațiile intervenite în orientările, politicii penale la nivel internațional și nici la necesitățile actuale ale societății românești.

Dintre obligațiile ce pot fi impuse minorului pe durata măsurii educative,

comportă discuții cea legată de prestarea unei activități în interes public. Considerăm că durata și programul acesteia trebuie stabilite foarte exact prin hotărârea instanței, în funcție de orarul școlar, timpul necesar pregătirii temelor, programul de lucru și posibilitățile concrete ale instituțiilor publice. Nu este de neglijat faptul că programul de școală, de multe ori este până la orele 18 sau 19, oră la care instituția la care urmează să presteze activități și-a încheiat programul de lucru, mai mult, în zilele nelucrătoare instituția este și ea în repaus.

Dar, așa după cum este precizat expres în lege: ”după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanțe”, timpul în care minorul mai poate presta activitatea impusă de instanță este în vacanțe.

În concluzie, instanța are latitudinea să aprecieze, în raport de situația concretă a minorului, oricare din cele trei modalități în care acesta va presta activitatea.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate juridică, practica judiciară generată de aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. 6 teza a doua din Codul penal nu are un caracter unitar.

Astfel, potrivit textului legal menționat, dacă înăuntrul termenului de un an prevăzut la alin. 1 minorul cu privire la care a fost luată măsura libertății supravegheate săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă.

Unele instanțe, în asemenea situații au revocat măsura libertății supravegheate, au aplicat infractorului minor câte o pedeapsă pentru infracțiunea ce a justificat inițial luarea măsurii educative și pentru noua infracțiune săvârșită, procedând apoi la contopirea celor două pedepse.

Potrivit unui alt punct de vedere, după revocarea libertății supravegheate se aplică o singură pedeapsă pentru ambele infracțiuni, dar se menține încadrarea juridică a acestora.

O altă soluție dată în practică acestei probleme a constat în aplicarea unei singure pedepse, pentru noua infracțiune săvârșită de minor, în această pedeapsă s-a apreciat că sancționează întreaga activitate infracțională. Acest punct de vedere îl considerăm întemeiat, cum de altfel este susținut și de o parte a doctrinei.

Instanța competentă să dispună revocarea măsurii libertății supravegheate este instanța care a pronunțat-o, deci care a dispus luarea față de minor a măsurii educative în discuție(art. 489 C.p.p.).

În ipoteza în care motivul revocării îl constituie săvârșirea unei alte infracțiuni, de către minor, legiuitorul a reglementat o altă competență, dispunând în cuprinsul art. 492 C.p.p. că revocarea sau menținerea măsurii educative când minorul a săvârșit din nou o infracțiune, se dispune de instanța competentă să judece acea infracțiune.

În conformitate cu dispozițiile art. 488 C.p.p. măsura libertății sub supraveghere se pune în executare chiar în ședința în care s-a pronunțat hotărârea, dacă minorul și persoana sau reprezentantul instituției sau unității speciale căreia i s-a încredințat supravegherea sunt de față.

Când punerea în executare nu se poate face în aceeași ședință, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului și citarea părinților, tutorelui sau curatorului ori a persoanei în îngrijirea sub supravegherea căruia se află minorul.

Termenul de un an prevăzut în alin. 1 al art. 103 C.pen. curge de la data punerii în executare a libertății supravegheate.

Inculpatului minor i se poate aplica măsura educativă a libertății supravegheate numai dacă la data punerii în executare a acestei măsuri nu a depășit vârsta de 17 ani. Dacă în raport cu vârsta minorului după data menționată în art. 103 alin. ultim C.pen., durata de un an prevăzuta la alin. 1 al aceluiași text de lege nu poate fi asigurată, instanța trebuie să aplice altă măsură educativă prevăzuta de art. 101 C.pen. .

Potrivit deciziei nr. 608/09.031995 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, măsura educativă a libertății supravegheate nu poate fi luată față de infractorul minor care la data judecării a devenit major sau a depășit vârsta de 17 ani, deoarece, conform art. 103 alin. 1 C.pen. supravegherea trebuie exercitată pe timp de un an, ori în cazul depășirii vârstei de 17 ani, condiția respectivă nu s-ar mai putea realiza întrucât supravegherea nu mai poate fi exercitată asupra persoanelor devenite majore.

Se poate pune problema legată de cui îi va fi încredințată femeia minoră, dar căsătorită chiar de la 15 ani și care poate avea copii.

Soțului nu, fiindcă ea este considerată majoră potrivit Codului familiei și este egală în drepturi cu acesta, neputându-se afla sub tutela lui. Nici părinților, deoarece prin căsătorie a ieșit de sub tutela lor.

În consecință, întotdeauna va fi încredințată unei instituții legal însărcinată cu supravegherea minorilor.

Jurisprudența:

Prin sentința penală nr. 1501/2003 a Judecătoriei Brașov (rămasă definitivă prin neapelare), în baza art. 103 alin. 1 C.pen. s-a aplicat inculpatului M.D.C. (născut la 26.03.1988) fără antecedente penale, măsura educativă a libertății supravegheate pe termen de un an pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt prev. de art. 26 rap. la art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C.pen. cu aplicarea art. 99 C.pen. și încredințarea supravegherii părinților M.C. si M.D. .

În baza art. 103 alin. 2 C.pen. s-a pus în vedere părinților inculpatului îndatorirea de a veghea îndeaporape asupra minorului în scopul îndreptării lui și că au obligația să înștiințeze, de îndată, instanța în cazul în care minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele sau a săvârșit din nou o faptă prevăzuta de legea penală.

În baza art. 103 alin. 3 C.pen. s-a impus inculpatului să nu intre în legătură cu numiții C.L. și O.C. .

În baza art. 103 alin. 4 C.pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor comportării sale și anume revocarea libertății supravegheate și luarea măsurii internării într-un centru de reeducare sau aplicarea unei pedepse.

În temeiul art. 103 alin. 5 C.pen. s-a comunicat un exemplar al sentinței penale Școlii nr. 19 Sibiu.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

În fapt, instanța a reținut ca în data de 13.04.2002 în jurul orei 10, inculpatul împreună cu martorul G.C. (minor 13 ani) s-au deplasat în Piața Astra, martorul cu ajutorul moral al inculpatului, care i-a asigurat paza, i-a sustras din buzunar părții vătămate Z.G. suma de 250.000.lei. Cei doi au fost prinși de agenții de pază la strigătele părții vătămate, ocazie cu care a fost restituită părții vătămate suma de bani furată.

Din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Reintegrare Socială de pe lângă Tribunalul Brațov, instanța a reținut că acest minor, în vârstă de 15 ani se află la prima confruntare cu legea penală, frecventează regulat cursurile unui liceu, are o comportare adecvată în familie ăi școală, cu rezultate medii la învățătură.

&3. Internarea într-un centru de reeducare

Măsura educativă mai severă este prevăzută în art. 104 C.pen. și se ia atunci când celelalte măsuri educative nu ar avea eficiență, fie datorită comportării generale nesatisfăcătoare a minorului, fie datorită pericolului social al faptei.

Astfel că măsura constă în privarea de libertate a minorului, care este internat într-un centru de reeducare și are pe lângă scopul preventiv și scopul de a asigura minorului posibilitatea de a continua pregătirea școlară sau de a obține o calificare profesională conformă cu aptitudinile sale.

Măsura internării se ia pe durată nedeterminată și poate dura până la împlinirea vârstei majoratului (art. 106 C.pen.). În situația în care scopul internării nu s-a realizat, în funcție de rezultatele obținute în perioada efectiv executată, instanța poate dispune prelungirea internării, și după împlinirea vârstei de 18 ani, pe o perioadă de cel mult doi ani. Astfel, instanța are obligația de a preciza în toate cazurile această durată, fiind posibilă chiar o nouă prelungire, dacă o asemenea măsură se dovedește a fi necesară pentru desfășurarea procesului de reeducare.

Pentru minorii care dau dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale, se poate dispune de către instanță, după trecerea a cel puțin un an de la data internării, liberarea acestora înainte de a deveni majori (art. 107 C.pen.).

Dacă pe timpul liberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea libertății și reinternarea lui într-un centru de reeducare (art. 108 alin. 1 C.pen.).

Dacă minorul, în timpul executării internării în centrul de reeducare, ori în timpul liberării din centru, înainte de a deveni major săvârșește din nou o infracțiune și se apreciază că nu este necesară aplicarea unei pedepse, se revocă liberarea și se menține internarea într-un centru de reeducare, însă, dacă instanța apreciază că este necesară aplicarea unei pedepse, se revocă măsura internării și se aplică pedeapsa(art. 108 alin. 2 C.pen.).

În literatura de specialitate și în doctrină s-a apreciat atunci când „purtările necorespunzătoare” se constata cu puțin înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, nu se mai poate reveni asupra revocării, deoarece prin ajungerea la vârsta limită a internării această măsura va fi lipsită de eficiență.

Apreciem ca eronată o astfel de interpretare, având în vedere posibilitatea prelungirii acestei măsuri conform art. 106 alin. 2 C.pen. . Soluția contrară ar crea discriminări în sensul că, pentru fapte similare să se dispună măsura liberării în cazul unui minor de 16 ani și să se renunțe la aceasta pentru minorul de 17 ani și jumătate, deci mai matur din punct de vedere psihic și ca urmare mai apt să înțeleagă consecințele faptelor sale.

S-a pus întrebarea dacă măsura se poate lua față de minorul condamnat anterior la pedeapsa închisorii. Răspunsul este în mod evident afirmativ, în condițiile în care opțiunea pentru o măsură educativa ori o pedeapsă depinde, nu doar de persoana inculpatului, ci și de gravitatea faptei.

O altă situație, în lipsa unei supravegheri ulterioră eliberării, se pune problema sesizării instanței în vederea revocării acesteia. Sub acest aspect reglemetarea actuală este susceptibila de modificări.

Conform art. 490 C.p.p. ”în cazul când s-a luat față de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanța poate dispune, prin aceeași hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate”.

Spre deosebire de cazul mustrării și al libertății supravegheate, punerea în executare a internării, anterior rămânerii definitive a hotărârii, este de natură a-l prejudicia pe minor, datorită caracterului sau privativ de libertate. Avem în vedere, mai ales situația în care soluția dată în căile de atac ar viza achitarea, o măsura mai ușoara ori chiar o pedeapsă neprivativă de libertate.

Judecătorul, ținând seama de caracterul facultativ al aplicării imediate a măsurii, ar trebui să nu recurgă la o astfel de soluție decât în caz de necesitate. Pe de altă parte, punerea în executare de îndată a măsurii educative într-un centru de reeducare da eficiență reală măsurii luate, evitându-se astfel întârzierea procesului instructiv-educativ până la rămânerea definitivă a hotărârii și până la punerea ei în executare. O hotărâre definitivă, însă, nu mai poate fi pusă în executare câtă vreme, între timp, minorul a devenit major și, cu atât mai mult și-a desăvârșit pregătirea școlara și profesională, realizându-se anticipat scopul prevăzut de lege.

Așadar, când făptuitorul a desăvârșit pregătirea școlară și profesională până la sau după majorat fără a fi constrâns, ori receptiv la factorii educaționali, nu mai există o acțiune și ar fi potrivnic legii a se mai pronunța ori pune în executare măsura internării într-un centru de reeducare.

În situația în care instanța nu dispune, prin aceeași hotărâre, punerea în executare, de îndată, a măsurii internării într-un centru de reeducare, este posibil ca, dat fiind exercitarea celor două căi de atac, până la rămânerea definitivă a hotărârii, făptuitorul să împlinească vârsta de 18 ani.

Aceeași situație poate interveni și atunci când, potrivit art. 491 C.p.p., executarea a fost amânată în cazurile și condițiile prevăzute de art. 453 C.p.p., cu deosebire, cele prevăzute de literele a și b.

Codul penal nu a reglementat expres problema contopirii între pedeapsa închisorii și măsura educativă a internarii într-un centru de reeducare, în situația în care inculpatul minor a fost judecat pentru două infracțiuni concurente, fiind condamnat pentru una din ele la o pedepsă cu închisoarea, iar pentru cealaltă luându-se față de aceasta măsura educativă a internării într-un centru de reeducare.

În practică au fost întâlnite rezolvări diferite ale acestei situații:

Astfel, prin decizia penală nr.1684/1993, Curtea Supremă de Justiție a decis ca în cazul în care inculpatul față de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru de reeducare a săvârșit, după ce a devenit major, o altă infracțiune, pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, potrivit art. 40 C.pen., el va executa această pedeapsă, chiar dacă durata măsurii educative este mai mare, deoarece în temeiul art. 100 C.pen., pedeapsa închisorii este mai gravă decât oricare dintre măsurile educative aplicate minorilor.

Această soluție a fost extinsă de unele instanțe și în cazurile în care inculpatul minor a fost judecat pentru două infracțiuni concurente, aplicându-se regulile contopirii și dispunându-se ca minorul să execute pedeapsa închisorii, indiferent de durata acesteia.

Într-o altă opinie, legea fiind de strictă interpretare și aplicare, o asemenea operație de contopire nu ar fi admisibilă, cele două sancțiuni urmând să curgă paralel, caz în care, în mod evident, condamnatul minor ar executa cea mai grea dintre acestea.

Trebuie făcută observația, că în atare situații nu poate fi vorba sub nici un aspect, despre o operație de contopire, deoarece aceasta are loc, după cum rezultă fără echivoc, din prevederile art. 34 si art. 38 lit. a, art. 39 C.pen., doar în cazul când pentru infracțiunile comise (fiind vorba de pluralitate de infracțiuni) s-au aplicat pedepse nu și măsuri educative.

În literatura de specialitate s-a considerat că atunci când minorul a săvârșit două fapte prevăzute de legea penală și prin hotărâri deosebite a fost condamnat pentru una dintre ele la pedeapsa închisorii, iar pentru cealaltă s-a luat măsura educativă, aceasta din urmă va fi revocată, neputându-se concepe ca un minor să fie, în același timp, supus atât la executarea pedepsei închisorii, cât și la acțiunea de îndreptare, a unei măsuri educative. Temeiul juridic al măsurii revocării, în acest caz, rezultă, indirect, atât din prevederile art. 100 alin. 2 C.pen., cât și, mai ales, din prevederile art. 103 alin. 6 C.pen. deși, în mod strict literar, cele două din următoarele texte au în vedere situații când minorul căruia i s-a aplicat o măsura educativă și se află deja în executarea ei, săvârșește o nouă faptă prevăzuta de legea penală. Această soluție este valabilă și pentru cazurile reglementate de art. 40 C.pen..

Astfel, prin sentința penală nr.347/2000, Tribunalul Cluj a condamnat pe inculpatul C.P.G. la 5 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a, e și alin. 3 C.pen, cu aplicarea art. 99 și următoarele C. pen. și art. 71, art. 64 C.pen. .

Prin decizia penală nr.26/2001 definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a desființat sentința și a dispus revocarea măsurii educative a internării inculpatului într-un centru de reeducare.

Din actele dosarului rezultă că față de inculpat s-a luat măsura educativă internării într-un centru de reeducare pentru minori prin sentința penală nr. 498/17.06.1998 a Judecătoriei Zalău, măsură ce nu a fost pusă în executare, iar infracțiunea de tâlhărie a fost săvârșită după luarea acestei măsuri.

În art. 108 alin. 2 și art. 106 alin. 1 C.pen. nu se prevede revocarea sau ridicarea măsurii internării într-un centru de reeducare pentru ipoteza în care, după luarea măsurii internării, dar înainte de punerea în executare a hotărârii (fie de îndată, fie după rămânerea ei definitivă), minorul (eventual devenit major) săvârșește din nou o infracțiune și nici anularea măsurii internării când se descoperă că anterior mai săvârșișe o infracțiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii.

Fiind vorba de două hotărâri definitive și executorii referitoare la două sancțiuni de drept penal ce nu pot fi contopite și nici executate cumulativ, rezolvarea conflictului de drept execuțional nu se poate face decât pe calea contestației în anulare, în baza dispozițiilor art. 491 coroborat cu art. 480 C.p.p. și în temeiul art. 461 lit. c C.p.p., deoarece principiul alternativității sancțiunilor de drept penal ce se aplică minorilor infractori înscris în art. 100 C.pen. constituie o cauză legală de împiedicare la executarea măsurii internării într-un centru de reeducare în prezența unei hotărâri definitive prin care s-a aplicat aceluiați minor pedeapsa închisorii pentru o infracțiune concurentă.

Nu s-ar putea considera neexecutabilă hotărârea prin care s-a aplicat pedeapsa închisorii, deoarece alegerea sancțiunii s-a facut cu autoritate de lucru judecat, ținându-se seama de pericolul social al faptei săvârșite, sancțiune ce primează în contextul concursului de infracțiuni ce implică perseverența infractională,cum și datorită aprecierii de principiu prevăzută de art. 100 alin. 2 C.pen. .

În concluzie, atunci când este vorba de concurs de infracțiuni comise de minori, pentru unele aplicându-se măsuri educative, iar pentru altele pedeapsa închisorii, soluția cea mai potrivită este cea a revocării măsurii educative, urmând a fi executată doar pedeapsa închisorii care se execută tot într-un centru de reeducare.

Dacă, dimpotrivă este vorba de infracțiuni concurente comise atât în timpul minorității, cât și după ajungerea la majorat, soluția va fi tot revocarea măsurii educative, dar, în acest caz, executarea pedepsei se va face în aceleași locuri de deținere ca și pentru condamnații majori.

Măsura educativă a internării se poate lua și față de minorul care a depășit 17 ani dacă se apreciază ca acesta poate fi reeducat în câteva luni. Oricum, dacă este necesar pentru atingerea scopului măsurii, aceasta poate fi prelungită până la 20 de ani conform art. 106 alin. 2 C.pen. .

Potrivit art. 491 alin. 1 Cod procedură penală: ”Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, precum și ridicarea sau prelungirea măsurii internării, precum și ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispune din oficiu sau la sesizare, de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanță pe minor”.

Punerea în executare a acestei măsuri se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul.

Organul de poliție ia măsuri pentru internarea minorului, predând o copie de pe hotărâre centrului de reeducare, acesta comunicând instanței efectuarea internării.

După acest moment urmează executarea propriu zisă care este de maximă importanță și care trebuie să respecte principiile care guvernează executarea măsurilor educative.

Jurisprudența:

Prin sentința penală nr. 691/2002 a Judecătoriei Brașov, s-a reținut că inculpatul N.E., în data de 09.08.2001, prin forțarea ușii de acces, a pătruns în locuința părții vătămate V.C., de unde a sustras diverse bunuri mobile.

Același inculpat, în data de 10.10.2001, însoțit de inculpatul minor A.C.D. a pătruns prin forțarea ușii de acces, în locuința aparținând părții vătămate B.D. de unde cei doi au sustras bunuri mobile.

Instanța, în baza art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, i C.pen. cu aplicarea art. 99 și următoarele C.pen., art. 74 lit. a C.pen. raportat la art. 76 lit. d C.pen., a condamnat pe inculpatul minor A.C.D. la pedeapsa de 6 luni închisoare. În baza art. 81 C.pen. raportat la art. 110 C.pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 2 ani. În baza art. 110/1 C.pen. pe durata termenului de încercare a încredințat supravegherea inculpatului minor, Serviciului de Reintegrare Socială și Supraveghere de pe lângă Tribunalul Brașov.

În motivarea hotărârii se arată de către instanță că s-a avut în vedere profilul moral al inculpatului minor, atitudinea sa din cursul instrumentării cauzei, precum și actele depuse la dosarul de urmărire penală.

Astfel, din ancheta socială rezultă că inculpatul minor este al treilea copil al familiei, acesta fiind încredințat după divorțul părinților spre creștere și educare mamei sale. Datorită unor neînțelegeri între inculpat și concubinul mamei sale, minorul locuiește efectiv la tatăl său, unde deseori este lăsat singur și nesupravegheat. Acest mediu familial impropriu și-a lăsat amprenta asupra dezvoltării inculpatului, care și în mediul școlar avea deseori porniri violente, determinate de lipsa de supraveghere.

În ciuda acestor carențe educative și afective,în mediul școlar inculpatul nu a avut abateri disciplinare grave și era sociabil. Aceste împrejurări, fără a influența discernământul faptelor sale și-au pus amprenta asupra unui caracter în formare, ușor influențabil și au avut un rol hotărâtor în manifestările ulterioare ale inculpatului.

Ținând seama că este la prima confrunatre cu legea penală, având în vedere și vârsta fragedă a inculpatului în momentul săvârșirii faptelor, instanța a considerat oportună aplicarea în cauză a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a C.pen. .

În consecință în procesul de individualizare a pedepsei, instanța s-a orientat spre o pedepsă cu închisoarea sub minimul special prevăzut de lege și apreciind că regimul penitenciar nu ar avea la aceasta decât o influență negativă asupra inculpatului, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, încredințând supravegherea minorului S.R.S.S. de pe lângă Tribunalul Brașov.

Împotriva hotărârii a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, criticând-o ca nelegală și netemeinică din mai multe motive, printre care și faptul că pedeapsa aplicată inculpatului minor nu corespunde gradului de pericol social al faptei și persoanei acestuia.

Tribunalul Brașov prin decizia nr. 603/2002 a constatat că pedeapsa aplicată nu corespunde gradului de pericol social concret al faptei și persoanei inculpatului reținând că inculpatul minor a avut o comportare total necorespunzătoare în familie și societate și că sancțiunea aplicată nu asigură resocializarea inculpatului.

Având în vedere vârsta acestuia, 15 ani și faptul că familia sa dezorganizată nu poate asigura o supraveghere constantă și corespunzătoare, instanța de apel a constatat că aplicarea art. 81 C.pen. nu poate duce la realizarea scopului pedepsei și în consecință a dispus aplicarea unei măsuri educative a internării minorului într-un centru de reeducare.

&4 Internarea într-un institut medical-educativ

Luarea măsurii internării într-un institut medical educativ este o măsură care se poate lua față de un minor care a săvârșit o faptă penală, atunci când pe lângă condițiile cerute pentru internarea într-un centru de reeducare minorul are nevoie, din cauza stării sale fizice sau psihice, de un tratament medical și de un regim special de educație(art. 105 C.pen.).

Măsura se ia față de minorii care răspund penal, iar nu față de cei iresponsabili, față de care nu pot fi luate măsuri educative.

Această măsură este o alternativă la măsura educativă a internării într-un centru de reeducare și se aplică atunci când expertiza medico-legala psihiatrică confirmă existența unei afecțiuni psihice care nu au abolit total discernământul și este nevoie de un tratament medical pentru restabilirea echilibrului psihic.

Prin această, măsură educativă a internării într-un institut medical educativ se deosebește de măsura de siguranță a internării medicale prevăzute de art. 114 C.pen., care constă în aplicarea tratamentului medical făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman, care prezintă pericol pentru societate, pe de o parte, iar pe de altă parte măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ vizează atât acordarea de îngrijiri medicale, cât și stabilirea concomitentă a unui regim educativ corespunzător stării fizice sau psihice a minorului infractor.

Deci, finalitatea celor două măsuri, deși ambele sunt sancțiuni de drept penal este diferită. Astfel, dacă măsurile de siguranța au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, măsurile educative vizează în primul rând reeducarea minorului și, prin aceasta, prevenirea săvârșirii altor infracțiuni.

O altă deosebire constă în faptul că măsurile de siguranță se pot lua și față de minori și față de majori, pe când măsurile educative se pot dispune numai față de minori.

De altfel, în doctrină a fost acceptat punctul de vedere potrivit căruia cele două măsuri au un caracter diferit și nu pot fi confundate, însă instanța poate dispune luarea față de infractorul minor măsura educativă a internării într-un institut medical educativ cumulat cu măsura de siguranță a internării medicale.

Deci, elementul determinant pentru luarea măsurii internării minorului într-un institut medical-educativ este starea sănătății acestuia.

Ca și internarea într-un centru de reeducare, măsura presupune privarea de libertate a minorului, care este internat într-un institut specializat, unde va fi supus tratamentului și regimului special de educație necesare recuperării sale.

De asemenea, ca și în cazul măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, potrivit art. 106 C.pen., internarea într-un institut educativ se dispune pe durată nedeterminată, însă, măsura nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Dacă pentru realizarea scopului internării este necesară prelungirea internării pe o perioadă de cel mult doi ani, pentru persoana care la data când a fost luată măsura a devenit majoră, instanța de fond va dispune prelungirea.

Atunci când cauza care a impus luarea acestei măsuri a dispărut, măsura prevăzuta de art. 105 C.pen. trebuie ridicată de îndată. Dacă este cazul, o dată cu ridicarea ei instanța poate dispune internarea minorului într-un centru de reeducare, atunci când nu există dovezi de îndreptare a minorului. În cazul în care nu se va dispune prelungirea măsurii, aceasta va înceta de drept la data când minorul devine major.

Pentru ca măsura să poata fi ridicată de îndată ce a încetat starea care a determinat luarea ei, instanța trebuie să fie informată periodic despre stadiul și rezultatele tratamentului medical și ale procesului educativ, ori să ceară a fi înstiințată cu privire la aceste aspecte. Prelungirea internării atunci când a dispărut cauza care a determinat luarea acestei măsuri poate fi vătămătoare pentru minor, având în vedere faptul că el este ținut în continuare în contact direct cu minorii deficienți din punct de vedere psihofizic.

În ceea ce privește punerea în executare a măsurii internării într-un institut medical-educativ, în practică se aplică prevederile art. 432 C.p.p., referitoare la executarea măsurilor de siguranță a internării medicale, întrucat legiuitorul nu a inclus prevederi în Codul de procedură penală.

Potrivit art. 432 C.p.p. măsura de siguranță și implicit măsura educativă a internării într-un institut medical educativ se ia printr-o hotărâre definitivă și se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul medico-legal, Direcției Sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură. Deci, obligația internării medicale revine Direcției Sanitare, care mai are și obligatia de a încunoștința instanța despre necesitatea continuării internării sau dacă aceasta nu mai este necesară (art. 433 C.p.p.).

Dacă pe timpul internării într-un institut medical-educativ, minorul săvârșește din nou o faptă prevăzută de legea penală, instanța poate revoca această măsură a internării și în mod obligatoriu va trebui să aplice pentru a doua infracțiune săvârșită, pedeapsa închisorii, stabilind cuantumul pedepsei, care va reprezenta sancțiunea unică pentru întreaga activitate infracțională.

Dacă se constată că minorul are în continuare nevoie de tratament medical se poate lua o măsură de siguranța cu caracter medical, tratamentul urmând a fi efectuat în condiții de detenție.

În situația în care instanța apreciază că se impune menținerea măsurii internării într-un institut medical educativ, se pronunță în consecință, fără a se lua din nou față de minor aceleiași măsuri sau a altei măsuri educative pentru cea din urmă infracțiune.

Instanța competentă să se pronunțe asupra revocării măsurii internării este instanța care a judecat fondul cauzei.

Jurisprudența:

Prin sentința penală nr. 446/2003 a Tribunalului București-Secția a II-a penală (dosar nr. 2367/2002), în baza art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99 și următ. C.pen., i s-a aplicat inculpatei R.G. măsura internării într-un institut medical educativ conform art. 105 C.pen.

Instanța a reținut că, în urma percheziției unui imobil supravegheat de organele poliției, a fost identificată inculpata minoră R.G. care, în mâna dreaptă și în buzunarul stâng al pantalonilor avea două pliculețe tip doză, conținând o substanța pulverulentă de culoare bej. În urma expertizării această substanță s-a dovedit a fi heroină în greutate de 0,09 și respectiv 0,03 grame, inculpata recunoscând că este toxicomană.

Pentru inculpata minoră R.G., instanța a reținut din referatul de anchetă socială întocmit de Primăria Sector 2 București că este „neșcolarizată, provine dintr-o familie nelegal constituită, numeroasă, cu posibilități reduse de existență și nu are antecedente comportamentale negative”.

Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de I.M.L. sub nr. A1/1291/26.03.2002, reiese că are discernământul păstrat în raport cu fapta comisă,dar în planul personalității manifestă o valoare conturată pentru instabilitate psihică și prezintă un intelect liminar prin neinstruire.

Pentru toate aceste considerente, instanța a apreciat că cea mai utilă măsură care să răspundă educării acesteia și prevenirii săvârșirii a altor fapte penale, este măsura internării într-un institut medical educativ (având în vedere și infracțiunea pentru care afost judecată-consum de droguri conform art. 105 C.pen.).

&5. Punerea în executare și executarea măsurilor educative – concluzii

Procesul penal, spre deosebire de procesul civil are, de regulă, trei faze și anume faza urmăririi penale, faza judecății și faza executării hotărârilor penale.

Art. 415 C.p.p. dispune ca hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. În alineatul 2 al aceluiași articol se arată că hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.

Următoarele trei articole din Codul de procedură penală stabilesc data la care rămâne definitivă hotărârea primei instanțe, hotărârea instanței de apel și hotărârea instanței de recurs.

Hotărârea instanței penale, rămasă definitivă la prima instanța de judecată, la instanța de apel s-au la instanța de recurs, se pune în executare de prima instanța de judecată.

Dacă printr-o hotărâre penală privind pe un minor a fost aplicată o pedeapsă principală, punerea în executare a hotărârilor se realizează la fel ca în cazul majorilor. În cazul măsurilor educative, există, însă, norme speciale privind punerea în executare.

Cu privire la acest aspect am făcut referire la fiecare măsură educativă în parte.

Executarea măsurilor educative este reglementata la nivel de principiu și în tratatele internaționale la care România este parte sau în recomandări ale organismelor internaționale.

În Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate, cunoscute sub denumirea de Regulile de le Tokyo există un pct.V intitulat”Executarea măsurilor neprivative de libertate în cadrul căruia se vorbește despre supravegherea acestor măsuri, despre durata măsurilor neprivative de libertate, despre condițiile măsurilor neprivative de libertate și despre tratamentul de care trebuie să beneficieze minorul delincvent pe parcusul executării.

Astfel, supravegherea are ca obiect reducerea cazurilor de recidivă și ușurarea reintegrării delincventului în societate în așa fel încât să fie reduse la minimum șanșele acestuia de recidivă.

Atunci când o măsură neprivativă de liberate cere o supraveghere, aceasta este exercitată de o autoritate competentă în condițiile definite de lege.

Pentru fiecare măsură neprivativă de libertate, este bine a fi determinat regimul de supraveghere și de tratamentul cel mai bine adaptat delincventului în scopul de a-l ajuta să se corijeze.

Dacă este nevoie, ar trebui ca delincvenții să beneficieze de asistență psihologică, socială și materială, și să fie date dispoziții pentru întărirea legăturilor acestora cu comunitatea și facilitarea reintegrării lor în societate.

Se poate pune capat unei măsuri neprivative de libertate atunci când delincventul a răspuns favorabil la aceasta.

Dacă autoritatea competentă fixează condițiile ce trebuie respectate de delincvent, ea ar trebui să țină cont de nevoile societății, și de nevoile și drepturile delincventului și ale victimei.

Aceste condiții sunt practice, precise și cât mai puține posibil, vizând evitarea recidivei și creșterea șanselor, de reintegrare socială a delincventului, ținând cont și de nevoile victimei.

La începutul aplicării unei măsuri neprivative de libertate, delincventului i se explică, oral sau scris, condițiile de aplicare a măsurilor ca și drepturile și obligațiile sale.

Condițiile pot fi modificate de către autoritatea competentă, conform legii, în funcție de progresele făcute de delincvent.

Este foarte bine în anumite cazuri, pentru o măsura neprivativă de libertate, să se pună la punct diferite soluții cum ar fi metodele individualizate, terapia de grup, programele cu găzduire și tratament specializat al diferitelor categorii de delincvenți, în așa fel încât să se răspundă cât mai eficace nevoilor acestora din urmă.

Tratamentul este condus de specialiști având pregătirea necesară și o experiență practica corespunzătoare.

Atunci când se hotărăște că un tratament este necesar, este bine să fie analizate antecedentele, personalitatea, aptitudinile, inteligența și valorile delincventului, în special circumstantele ce au concurat la producerea infracțiunii.

Pentru aplicarea măsurilor neprivative de libertate, autoritatea competentă poate face apel la concursul colectivității și al vectorilor de socializare.

Nerespectarea condițiilor impuse delincventului poate atrage modificarea sau revocarea măsurii neprivative de libertate. Aceasta poate fi dispusă de instanța competentă numai după o examinare amănunțită a faptelor raportate de agentul de probațiune și delincvent.

Eșecul unei măsuri neprivative de libertate nu trebuie să ducă în mod automat, la o măsură de închidere.

În caz de modificare sau revocare a măsurii neprivative de libertate, instanța trebuie să găsească o solutie adecvată de înlocuire. O pedeapsă privativă de libertate nu poate fi pronunțată decât în absenta altor măsuri corespunzătoare.

Împotriva hotărârilor de modificare sau revocare minorul, prin reprezentant legal, poate apela la una din căile de atac.

Pentru minorii împotriva cărora s-a luat o măsură educativă, se asigură asistență în ceea ce privește educarea și formarea profesională, cazarea sau a unei alte forme de ajutor util și practic în vederea ușurării procesului de reintegrare. Instituțiile locale și toate serviciile implicate în rezolvarea cazurilor cu minor, trebuie să contribuie în mod eficace la reabilitarea minorilor în sânul comunității, pe cât posibil în sânul familiei.

În ceea ce privește aplicarea unei măsuri educative instituționalizate, obiectivele acestui tratament este acela că pregătirea și tratamentul minorilor aflați în aceste instituții să asigure garantarea educației și a deprinderilor profesionale, pentru a-i ajuta să-și asume un rol constructiv și productiv în societate.

Minorii internați în instituții vor primi ajutorul, protecția și toată asistența necesară – socială, educativă, profesională, psihologică, medicală și fizică – în funcție de vârstă, sex, personalitate și în interesul dezvoltării lor armonioase.

Minorii internați vor fi ținuți separat de majori, iar minorele delincvente beneficiază de o atenție specială pentru satisfacerea nevoilor lor specifice, fără a se face diferențieri în ceea cei privește, de delincvenții de gen masculin internați în astfel de instituții. Prin urmare, trebuie să li se asigure un tratament echitabil.

Pentru binele și interesul minorului internat, se va permite vizitarea acestuia de părinții sau tutorii săi.

Se va asigura cooperarea interministerială și interdepartamentală în vederea asigurării unei pregătiri școlare sau, dacă este cazul, a unei pregătiri profesionale adecvate minorilor internați, astfel încât să nu fie dezavantajați în ce privește educația școlară atunci când părăsesc instituția.

Legislația română a preluat o bună parte din principiile aplicate de alte state, în ceea ce privește executarea și punerea în executare a măsurilor educative, pe măsură ce s-au reglementat noile instituții specifice pentru minori.

Astfel, prin Ordinul Secretarului de Stat al Autorității pentru Protecția copilului și Adopției nr.21/2004, intrat în vigoare la data de 1.01.2005, s-a aprobat standardele minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial, inclunzând și copilul delincvent.

Pentru realizarea scopului luării acestor măsuri se impun unele modificări legislative (o parte dintre acestea sunt prevăzute în viitorul Cod penal), cum ar fi: diversificarea măsurilor educative, pentru o mai bună individualizare a acestora în cazul fiecărui minor; pentru a se evita neajunsul duratei procedurilor judiciare ar trebui ca judecătorul să poata lua măsuri educative provizorii în timpul procesului pentru ca minorul să fie protejat și pe aceasta perioadă; de asemenea, judecătorul ar trebui să pună mai mult accentul pe persoana minorului și nu pe fapta săvârșită de acesta atunci când aplică o sancțiune de drept penal; formarea educatorilor, asistenților sociali și a celorlalti specialiști care intervin în cadrul măsurilor educative.

SECȚIUNEA II

Pedepsele aplicabile inculpatului minor și particularitățile regimului

de aplicare și executare a acestora

Față de minorul care răspunde penal se ia cu prioritate o măsură educativă, însă când aceasta nu este suficientă pentru îndreptarea sa, când a săvârșit una sau mai multe fapte grave, i se aplică si o pedeapsă.

Potrivit art. 52 C.pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului și are ca scop prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

În cazul delincvenței juvenile, aplicarea acestui tratament penal se îndreaptă spre reeducare, remodelarea personalității, formarea unei aptitudini corecte față de ordinea de drept, pe cât posibil prin menținerea minorului în mediul său familial și școlar.

Conform art. 109 alin. 1 C.pen., pedepsele principale aplicabile minorilor sunt închisoarea și amenda.

Pe lângă pedepsele principale, legislația actuală prevede și aplicarea în anumite situații și a pedepsei accesorii.

În ceea ce privește pedeapsa complementară, aceasta nu se aplică faptelor săvârșite în timpul minorității (art. 109 alin. 3 C.pen.).

&1. Pedepsele principale

1.1. Amenda

Amenda ca pedeapsă aplicabilă minorului delincvent este o alternativă de sancționare a faptelor nu deosebit de grave. Ea se aplică atunci când nu se impune aplicarea unei pedepse cu închisoare, iar o măsură educativă ar fi ineficientă, fie datorită imposibilității executării, fie datorită imposibilității executării, fie datorită timpului scurt până la majorat.

Pedeapsa amenzii se poate aplica infractorului minor, în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă, redusă, însă, la jumătate (art. 109 C.pen.).

Aplicarea pedepsei amenzii nu este condiționată de realizarea unor venituri proprii de către infractorul minor și constituie de cele mai multe ori o soluție oportună pentru instanța de judecată.

Individualizarea pedepsei amenzii se face în general, după aceleași reguli ca și în cazul pedepsei închisorii.

Executarea acestei pedepse aplicate minorului se face în condițiile art. 425 C.p.p., fără a se răsfrânge obligatoriu asupra părinților sau persoanelor care îl au în întreținere pe minor.

Executarea pedepsei amenzii aplicată minorului poate fi suspendată condiționat, termenul de încercare fiind de 6 luni.

Deși, destul de rar aplicată această sancțiune, este de preferat în cazul acestei categorii de minori, deoarece se evită contactul cu mediul penitenciar, și prin aceasta influența negativă asupra acestuia, menținându-se mediul de viată obișnuit. Pe de altă parte, stimulează minorul condamnat la prestarea unei munci utile, remunerate, atingându-se astfel scopul educativ al sancțiunii.

1.2. Închisoarea

Închisoarea este cea mai grea sancțiune aplicată minorilor infractori și este reglementată distinct atât în ceea ce privește condițiile de aplicare cât și în ceea ce privește executarea.

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicată inculpatilor minori (art. 109 alin. 1 C.pen.).

Ca pedeapsă privativă de liberate, închisoarea se aplică minorilor care au săvârșit fapte penale deosebit de grave, atunci când măsurile educative nu ar avea finaliatea cerută de art. 52 C.pen. .

Limitele de pedeapsă aplicabile minorilor sunt determinate în raport cu limitele speciale prevăzute de lege în normele de incriminare pentru infracțiunea săvârșită de major, după care aceasta se reduce la jumătate (art. 109 alin. 1 C.pen.), iar în urma reducerii, în cazul pedepsei cu închisoarea minimul pedepsei nu va depăși în nici un caz 5 ani.

Infractorului minor nu i se aplică niciodată pedeapsa detențiunii pe viață, ea fiind țnlocuită cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

În majoritatea situațiilor, pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. Folosind criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 alin. 2 și art. 100 alin. 1 C.pen., în procesul stabilirii și aplicării pedepsei, instanța va trebui să se oprească asupra uneia dintre cele două alternative, pedepsa detențiunii pe viață sau închisoarea. Dacă, în cauză, se apreciază că se impune detențiunea pe viață, conform art. 109 alin. 2, minorului i se va aplica pedeapsa închisorii între 5 și 20 de ani.

Pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzuta ca pedeapsă unică doar în două cazuri: pentru infracțiunea de genocid (art. 357 alin. 3 C.pen.) și tratamente neomenoase (art. 358 alin. 4 C.pen.), infracțiuni greu de crezut că vor fi săvârșite de minori.

Individualizarea judiciară a pedepsei poate fi definită ca fiind operațiunea prin care sancțiunea penală este adecvata și proporțională în raport cu fiecare faptă și făptuitor, cu ajutorul unor criterii determinate ce urmăresc obținerea unei juste și utile represiuni.

Activitatea de individualizare judiciară a pedepsei, în cauzele cu infractori minori, cunoaște mai multe etape.

Într-o primă etapa, se stabilește categoria și natura sancțiunii aplicabile minorului,întrucât, față de minorul care răspunde penal, se poate lua o măsură educativă sau se poate aplica o pedeapsă (art. 100 C.pen.).

Având în vedere mai multi factori, instanța se va opri fie asupra unei măsuri educative, fie asupra aplicării unei pedepse. După aceasta, în cadrul fiecarei categorii de sancțiuni, va trebui să stabilească felul sancțiunii aplicabile, respectiv să aleagă una dintre măsurile educative sau una dintre pedepsele principale.

Jurisprudența:

Prin sentința penală nr. 1185/2002 a Judecătoriei Brașov s-a reținut că, în seara de 29.04.2002 inculpatul minor K.N., în timp ce se afla pe str. I.H. din municipiul Brașov, a escaladat gardul imobilului, a pătruns în curtea părții vătămate, a forțat ușa de acces în locuință cu levierul, de unde a sustras un televizor, un radiocasetofon și suma de 4.300.000 lei.

Instanța a apreciat că împrejurările concrete în care inculpatul a acționat (pe timp de noapte, prin escaladare și prin efracție), natura faptei comise (furt din locuință) și prejudiciul cauzat demonstrează că acesta prezintă gradul de pericol social necesar pentru a fi caracterizat drept infracțiune.

Instanța a constatat că inculpatul era în vârsta de 17 ani, provenea dintr-o familie cu trei copii, fără nici o sursă de venit, a absolvit 7 clase, era necăsătorit și nu era cunoscut cu condamnări definitive.

Judecătoria Brașov a condamnat inculpatul minor, în baza art. 208 alin. 1, 209 alin. 1, lit. g, i, cu aplicarea art. 99 si 109 C.pen., la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare. În baza art. 85 C.pen. a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sen. pen. nr. 584/2001 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin dec. Pen. nr. 133/2002 a Tribunalului Brașov, precum și suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sent. pen. nr. 615/2001 a Judecătoriei Brașov definitivă prin dec. pen. nr. 444/2002 a Tribunalului Brașov. A constatat că faptele comise de inculpat în 14-15.04.2000, 29.04.2000, 17-18.05.2000, 18-19.06.2000 și 22.07.2000 sunt infracțiuni concurente.

În baza art. 449 C.p.p. a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare aplicată prin sent. pen. 615/2001, a repus în individualitatea lor cele patru pedepse a câte 1 an închisoare și pedeapsa de 6 luni închisoare. În baza art. 85 C.pen. raportat la art. 33 lit. a, 34 lit. b C.pen., a contopit pedepsele și a aplicat în final inculpatului minor pedeapsa cea mai grea de 1 an și 10 luni închisoare. În baza art. 357 alin. 3 C.p.p. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C.pen. pe durata prevăzută de art. 71 C.pen. .

Apelul inculpatului a fost respins prin dec. pen. nr. 560/2002.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs inculpatul, solicitând

înlăturarea aplicării art. 85 C.pen. , considerând că acest text nu este aplicabil în cazurile inculpatilor minori și aplicarea art. 81 și 110 C.pen. Curtea de Apel Brașov, prin dec. pen. 895/2002 a respins recursul inculpatului ca nefondat.

În motivarea hotărârii se arată că dispozițiile art. 85 C.pen. se aplică atât în cazurile inculpatilor majori cât și în cazurile inculpatilor minori, textul legal nefăcând vreo diferențiere între aceștia.

Este adevărat că printre textele enumerate de art. 110 ind. 1 alin. 2 C.pen. nu se află și art. 85 C.pen., dar este de observat că în primul rând art.110 ind. 1 C.pen. se referă la posibilitatea obligării inculpatului minor, față de care s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei la măsurile prevăzute de art. 86 ind. 3 C.pen., iar în al doilea rând că textul art. 85 C.pen. nu face vreo diferențiere între inculpatii majori și minori. De altfel, nu este posibil ca un inculpat să fie condamnat la mai multe pedepse cu suspendarea condișionată, deci să fie supus la mai multe termene de încercare, fiind obligatorie anularea suspendărilor condiționate a executării pedepselor, contopirea acestora și eventual suspendarea din nou a executării pedepsei.

1.2.1. Limitele pedepsei aplicate pentru infracțiunea tip, calificată, forma agravată sau atenuată, consumată sau în faza de tentativă

Potrivit dispozițiilor art. 109 C.pen. limitele de pedeapsă aplicabile minorilor sunt cele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită,limite reduse la jumătate.

Reducerea limitelor pedepsei sunt aplicabile atât pentru infracțiunea tip, cât și pentru forma agravată, calificată sau atenuată, pentru infracțiunea consumată, cât și pentru cea rămasă în faza tentativei.

Însă, în cazul în care fapta este o tentativă la infracțiune, spre deosebire de celelalte forme ale acesteia, pedeapsa aplicată se mai înjumătătește înca o dată, așa după cum urmează: are prioritate regimul sancționator al minorilor, mai întâi operând reducerea în condițiile prevăzute de art. 109 alin. 1 C.pen., după care se vor aplica dispozițiile art. 21 alin. 2 C.pen., reducându-se limitele de pedeapsă, astfel stabilite, încă o dată la jumătate, fără ca minimul special să poată coborî sub minimul general, aceasta deoarece minoritatea este o cauză specială de diferențiere a regimului sancționator și nu o cauză de reducere a pedepsei.

În practica judiciară, în următoarea speță, s-a făcut aplicarea acestor articole de lege:

Prin sentința penală nr. 868/21.12.2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a fost condamnat inculpatul minor M.G. la o pedeapsă de 8 ani închisoare, în baza art. 20 raportat la art. 174 si 175 lit. c, i, cu aplicarea art. 99 si 109 C.pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și a art. 64 C.pen. privind pedeapsa accesorie și s-au interzis inculpatului,pe o perioadă de 5 ani, drepturile prevăzute în art. 64 lit. a-d, ca pedepsă coplementară. S-a luat față de minor măsura de siguranță a obligării la tratament medical până la însănătoșire.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pe motivul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 64 C.pen. și inculpatul, pentru greșita individualizare a pedepsei.

Prin decizia penală nr. 209/16.04.2002, a Curtii de Apel București, secția a II-a penală, s-au admis apelurile declarate, s-a redus pedeapsa aplicată de la 8 ani la 5 ani închisoare și s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare. Această decizie a rămas definitivă prin nerecurare la 15.05.2002.

În considerentele deciziei se arată că întâi se dă relevanță dispozițiilor art. 21 alin. 1 C.pen. reducându-se la jumătate minimul și maximul special prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, și apoi, aceste limite vor suferi o nouă reducere la jumătate,ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 109 alin. 1. Infracțiunea de omor calificat este sancționată cu pedeapsa închisorii între 15-25 ani, tentativa la această infracțiune se va sancționa, conform art. 21 alin. 1, cu pedeapsa între 7 ani și 6 luni și 12 ani și 6 luni, iar starea de minoritate determină reducerea limitelor între 3 ani și 9 luni și 6 ani și 3 luni.

În concluzie, pedeapsa aplicată de instanța de fond, de 8 ani închisoare, este nelegală întrucât excede maximul special.

La individualizarea juridică a pedepsei au fost avute în vedere datele socio-familiale și școlare ce rezultă din ancheta sociala, faptul că inculpatul a evoluat într-o familie numeroasă ce s-a confruntat permanent cu lipsa mijloacelor de subzistență. Foaia matricolă depusă la dosar evidențiază rezultatele submediocre la învățătură. Minorul a absolvit 8 clase, după care a abandonat școala.

Conform raportului medico legal psihiatric, acesta prezintă diagnosticul de debilitate mintală ușoară cu tulburări de comportament, ceea ce a dus la o diminuare a discernământului.

Aplicarea pedepsei în cuantum de 5 ani a fost rezultatul analizei tuturor criteriilor de individualizare și dorinței de adaptare a reacției societății la fapta săvârșită și persoana infractorului.

După ce a fost stabilită pedepsa aplicabila minorului, operațiunea de individualizare va continua, în raport cu cauzele de atenuare sau agravare ale pedepsei, care își vor produce efectele în raport cu limitele pedepsei determinate pentru infracțiunea săvârșită de minor, făcându-se astfel aplicarea art. 73-75 C.pen. .

Circumstanțele atenuante sau agravante constau în stări, situații date ale realității aflate în legătură cu fapta săvârșită sau persoana infractorului, situate în afara conținutului infracțiunii și care determină sporirea sau reducerea gradului de pericol social concret al faptei și periculozității infractorului, cu consecința agravării sau atenuării răspunderii penale.

Individualizarea judiciară a pedepsei, la care se are în vedere și aceste circumstante, are ca obiectiv stabilirea acelei sancțiuni (pedeapsa sau măsura educativă), apte să producă reeducarea infractorului, în sensul restructurării și remodelării personalității sale și însușirii unei conduite conforme normelor socio-morale și penale.

1.2.2. Limitele de pedeapsă în cazul concursului de infracțiuni

În cazul săvârșirii de către minor a unei pluralități infracționale, sub forma concursului, real sau ideal, devin incidente dispozițiile art. 34 alin. 1 C.pen. .

În conformitate cu prevederile acestui articol, în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, stabilind totodată, dacă este cazul, pentru fiecare infracțiune în parte, dacă făptuitorul minor a avut sau nu discernămât, iar dintre pedepsele stabilite pentru fiecare infracțiune în parte, se aplică pedeapsa cea mai grea, ce poate fi sporită în condițiile legii.

Având în vedere dispozițiile art. 34 alin. 1 lit. b și c, putem spune că aplicarea pedepsei cuprinde două etape: aplicarea pedepselor principale pentru fiecare infracțiune în partea, și apoi stabilirea pedepsei rezultante, constând din pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor.

Sporirea pedepsei are un caracter excepțional și se aplică în egală măsură, atât inculpaților minori, cât și inculpaților majori.

Pedeapsa rezultantă nu poate depăși suma pedepselor aplicate de instanță pentru infracțiunile concurente (art. 34 alin. final).

În cazul concursului de infracțiuni, minorului nu i se poate aplica pentru unele dintre infracțiunile săvârșite pedepse și pentru altele, măsuri educative, deoarece îndreptarea și reeducarea acestuia se poate realiza numai prin una dintre cele două sancțiuni. Aceasta se explică prin faptul că instanța aplică pedeapsa pentru întreg concursul de infracțiuni, pe baza stabilirii gradului de pericol social concret al faptelor și a situațiilor ce particularizează persoana minorului. Așadar, sancțiunea aplicată trebuie să corespundă întregii activități infracționale și să asigure îndreptarea și reeducarea minorului. Sancțiunea aplicată trebuie să reflecte periculozitatea sporită prin persistența pe calea infracționala a minorului.

În opinia unor autori, măsurile educative și pedepsele nu pot coexista, în raport cu un singur minor, numai una dintre aceste sancțiuni poate fi adecvată. Drept urmare pentru toate infracțiunile săvârșite în concurs, chiar și pentru cele mai putin grave se vor stabili același tip de sancțiuni.

În cazul pluralității de infracțiuni, față de minor se va lua o singură măsură educativă pentru întregul concurs, iar dacă se impune aplicarea de pedepse, aceste se vor individualiza distinct pentru fiecare infracțiune în parte, apoi se vor contopi conform art. 34 C.pen. .

Dacă se descoperă că anterior, față de minor s-a luat măsura educativă, iar pentru noua infracțiune săvârșită se impune aplicarea unei pedepse, măsura educativă se va revoca.

1.2.3. Limitele de pedeapsă în cazul pluralității intermediare

Condamnările anterioare ale minorului nu pot constitui primul termen al recidivei. Având în vedere acest aspect, potrivit art. 38 C.pen. care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de condamnările din timpul minorității.

Aceste condamnări constituie, însă, antecedent penal care relevă persistența pe calea infracțională, aspect ce va fi avut în vedere în procesul individualizării pedepsei.

Antecedența penală, în aceste situații, generează o pluralitate intermediară al cărei tratament sancționator este reglementat în art. 40 C.pen., potrivit căruia: când după o condamnare definitivă cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare, și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracțiuni.

Prin urmare, este vorba de o pluralitate de infracțiuni care nu constituie concurs de infracțiuni întrucât infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune și apoi, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, săvârșește din nou o infracțiune fără a fi însă îndeplinite condițiile cerute de lege pentru existența recidivei.

În consecință, se vor contopi pedepsele astfel cum au fost aplicate de instanțe, și nu restul rămas neexecutat ca și în cazul recidivei.

1.2.4. Pedeapsa aplicată minorului în caz de recidivă și efectele acesteia.

Și în ceea ce privește starea de recidivă, infractorilor minori li se aplică un tratament diferențiat de cel al majorilor.

Astfel, condamnarea la una din pedepse (amendă sau închisoare) pentru infracțiunea săvârșită în timpul minorității nu poate constitui primul termen al recidivei, în cazul în care condamnatul ar mai săvârși din nou o infracțiune (art. 38 lit. a C.pen.).

Potrivit Codului penal în vigoare, dacă făptuitorul săvârșește din nou o infracțiune în perioada majoratului sau chiar minoratului, după caz, după o condamnare anterioară pentru infracțiuni comise în timpul minorității ori după executarea unor sancțiuni aplicate în aceasta etapă, deși există o condamnare definitivă, nu este considerat recidivist.

Ceea ce pretinde legea este ca infracțiunile să fi fost săvârșite în timpul minorității, fără a face vreo referire la data pronunțării hotărârii de condamanre, dacă aceasta s-a dat în perioada când făptuitorul a devenit major ori dacă executarea pedepsei a avut loc în această perioadă. Aceasta înseamnă că starea de recidivă nu se poate reține, chiar dacă condamnarea a rămas definitivă ori a fost executată după ce făptuitorul minor, în momentul săvârșirii infracțiunii, a ajuns între timp la majorat.

O altă problemă care s-a pus în literatura de specialitate este aceea cu privire la activitatea infracțională începută în timpul minorității și prelungită până după majorat (în cazul infracțiunilor continue, continuate și de obicei).

Într-o primă opinie, s-a susținut că determinant este momentul începerii și nu momentul încetării activității infracționale, privind săvârșirea unor astfel de infracțiuni, în consecința, este exclusă starea de recidivă, fiind incidente prevederile art. 38 alin. 1 lit. a C.pen. .

Într-o altă opinie, s-a spus că în cazul în care activitatea infracțională a continuat și după împlinirea vârstei de 18 ani (situația infracțiunilor continue, continuate sau de obicei), el va răspunde pentru infracțiunea săvârșită conform prevederilor referitoare la persoanele majore, iar condamnarea definitivă sau executarea pedepsei, după caz, reprezintă primul termen al recidivei dacă sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute de art. 37 C.pen. .

În cazul infracțiunilor progresive, în care urmarea mai gravă intervine după scurgerea unui interval de timp de la săvârșirea infracțiunii, determinant este momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și nu momentul producerii rezultatului. Cum ar fi de exemplu, săvârșirea infracțiunii de omor de către un minor, care deși se comite printr-un singur act de executare este exclusă starea de recidivă și atunci când infracțiunea s-a consumat prin producerea rezultatului letal după ce a atins vârsta majoratului.

Deși unii minori perseverează în săvârșirea de infracțiuni, ceea ce prezintă o periculozitate socială deosebită, totuși, hotărârile de condamnare pronunțate pentru aceste încălcări nu se iau în considerare la stabilirea stării de recidivă, ci așa cum reiese din practica judiciară, aceasta atrage doar mărirea severității în sancționarea penală, întrucât la individualizarea judiciară a sancțiunilor se ține seama de legislația și de comportarea minorului înainte de săvârșirea infracțiunii, inclusiv antecedentele penale.

1.2.5. Punerea în executare și executarea pedepsei închisorii a minorilor condamnați

Punerea în executare a pedepsei închisorii a condamnaților minori se face la fel ca și în cazul celor majori, prin emiterea mandatului de executare, de către instanța de executare, conform art. 420 C.pen. și se aduce la îndeplinire de către organele de poliție.

Așa cum reiese din dispozițiile articolului menționat, mandatul de executare se întocmește în trei exemplare și cuprinte: denumirea instanței care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70 Cp.p., numărul și data hotărârii care se execută și denumirea instanței care a pronunțat-o, pedeapsa pronunțată și textul de lege aplicat, timpul reținerii și arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, ordinul de arestare și de deținere, semnătura președintelui, precum și ștampila acelei instanțe.

Pe baza mandatului de executare organul de poliție procedează la arestarea condamnatului, înmânâdu-i acestuia un exemplar al mandatului și este dus la locul de deținere cel mai apropiat ,unde organul de poliție predă celălalt exemplar al mandatului de executare (art. 421 alin. 1 C.p.p.).

Cât privește executarea pedepsei închisorii de către minor, aceasta se desfășoară cu respectarea regulilor speciale, adecvate stării psiho-fizice a acestuia, prevăzute în Codul penal și în legea execuțională penală.

Astfel, condamnații minori execută pedeapsa separat de condamnații majori, separația putând fi realizată în secții speciale din cadrul locului de deținere ori în locuri de deținere speciale.

Conform dispozițiilor art. 57 alin. 3 C.pen., în timpul executării pedepsei condamnaților minori li se asigură posibilitatea de a continua învătământul general obligatoriu, pentru cei care au de executat cel puțin 6 luni de închisoare și de a dobândi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor, iar minorilor care au de executat o pedeapsă mai mică de 6 luni li se asigură posibilitatea de a-și completa cunoștințele de cultură generală.

Minorii beneficiază în perioada de detenție de un regim alimentar diferențiat de cel al majorilor, îmbunătățit pentru a li se asigura o dezvoltare fizică corespunzătoare.

Pentru încălcarea regulilor de disciplină, împotriva minorilor condamnați nu se pot lua măsuri disciplinare cum ar fi: izolare severă, transfer la un alt penitenciar cu regim restrictiv, izolare simplă mai mare de 10 zile ori retragerea dreptului la corespondență. Minorii care nu respectă disciplina locului de detenție pot fi sancționati administrativ cu mustrare, izolare simplă de cel mult 10 zile, retragerea dreptului de a primi vizite sau pachete pentru o anumită perioadă.

Deci, acest regim special de executare a pedepselor închisorii pentru condamnații minori este un regim de executare asemenător dar nu identic cu cel al măsurii educative a internării într-un centru de reeducare. Diferențele sunt pe de-o parte faptul că măsura internării într-un centru de reeducare se ia pe un timp nedeterminat, neputând, însă, depăși vârsta de 18 ani (fiind posibilă doar o prelungire pentru încă 2 ani), în timp ce pedeapsa închisorii se pronunță pe timp determinat, putând dura și după ce ,cel condamnat a împlinit 18 ani. O altă deosebire dintre pedeapsa cu închisoarea și măsura educativă constă în înscrierea pedepsei în cazierul judiciar, pe când măsura educativă nu este înscrisă.

Punerea în executare a amenzii se face conform art. 425 C.p.p. prin depunerea de către condamnat sau reprezentantul legal al acestuia a recipisei de plată a amenzii, la instanța de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii (art. 425 C.p.p.).

1.2.6. Suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate minorului

Pedepsei aplicate minorului îi sunt incidente toate mijloacele de individualizare, inclusiv suspendarea condiționată a executării acesteia. Aceasta se poate dispune în aceleași condiții ca și pentru condamnatul major, cu unele particularități ce se desprind din dispozițiile art. 110 C.pen.,astfel, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanță, iar când pedeapsa este amenda,termenul de încercare este de 6 luni. Dispozițiile art. 110 C.pen., având caracter special, se completează în mod firesc cu cele din art. 81-86 C.pen. .

Tot ca o particularitate privind suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru condamnatul minor, s-a prevăzut în lege (art. 110 ind .1 C.pen.) că o dată cu suspendarea se poate dispune încredințarea supravegherii minorului părinților, tutorelui sau unei persoane de încredere la cererea acesteia sau unei instituții, în condițiile prevăzute în art. 103 C.pen. privitor la libertatea supravegheată. Această măsură nu poate dura decât până la data când condamnatul împlinește vârsta de 18 ani. Dacă la data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiționată, condamnatul devenise major, măsura libertății supravegheate nu mai poate fi luată. Instanța de judecată poate dispune după împlinirea acestei vârste respectarea de către minor a măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor prevăzute în art. 86 ind.3 C.pen. . Și în acest caz sunt aplicabile dispozițiile art. 81 alin. 3, art. 82 alin. 3, art. 83, art. 84 și art. 86 C.pen. .

Dacă minorul se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în art. 103 alin. 3 C.pen. suspendarea condiționată poate fi revocată, iar dacă minorul nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile stabilite de instanță potrivit art. 86 ind. 3 C.pen. aceasta poate dispune executarea în întregime a pedepsei sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.

Jurisprudența:

Prin decizia nr. VI din 19.10.1998, C.S.J. a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în cazul infractorilor minori, prin pedeapsa prevăzută de lege în sensul art. 81 alin. 3 C.pen., se înțelege pedepsa rezultată din aplicarea dispozițiilor de reducere ale art. 109 alin. 1 C.pen. la pedepsa prevăzuta de lege pentru infracțiunea comisă. În motivarea deciziei se arată că legiuitorul a înteles să prevadă, pentru infractorii minori, un sistem sancționator aparte, cu limite de pedepsă diferite de cele fixate pentru infractorii majori. Pentru infracțiunile săvârșite în stare de minoritate, condiția restrictivă prevăzută în art. 81 alin. 3 C.pen. nu poate fi luată în considerare decât prin coroborarea ei cu dispoziția obligatorie de reducere a limitelor pedepsei închisorii, prevăzute de lege pentru infracțiunea sâvărșită conform art. 109 alin. 1 C.pen. . Această interpretare este în concordană cu Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, care prevede la art. 40 că oricărui copil, dovedit că a încălcat legea penală i se recunoaște dreptul la un tratament care să țină seama de vârsta și de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate, urmărindu-se în principal supravegherea și reeducarea lui, pe cât posibil, fără a se recurge la privarea de libertate.

*******

Prin rechizitoriu au fost trimiși în judecată inculpatii L.A.A., H.T.I. și P.I., reținându-se ca aceștia, minori la data comiterii faptei, au sustras pe timp de noapte, prin escaladare, bunuri aparținând părții vătămate, creând un prejudiciu total de aprox. 4.000.000 lei. Prin sentința penală nr. 2472/2001 a Judecătoriei Brașov, inculpatul minor P.I. (născut la 25.05.1984) a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. g și i C.pen. cu aplicarea art. 99, art. 109, art. 74 lit. a, c, art. 76 lit. d C.pen., în baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b C.pen., acesta urmând să execute pedeapsa de 6 luni închisoare. În baza art. 110/1 raportat la art. 86/1 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilindu-se un termen de încercare de 2 ani și 6 luni. În baza art. 86/3, art. 110/1 C.pen. inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere, atrăgându-i-se atenția asupra dispozițiilor art. 110/1 alin. 3 raportat la art. 86/4 C.pen. .

Ceilalti doi inculpati au fost condamnați la câte 1 an și 8 luni închisoare cu art. 71 și art. 63 C.pen. .

Împotriva hotărârii Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, arătând că în mod ilegal instanța a făcut aplicarea art. 86/1 C.pen., dispunând în baza art. 110/1 C.pen. suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Tribunalul Brașov prin dec. pen. nr. 669/2002 a respins apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, ca fiind neîntemeiat,ținând seama de următoarele considerente:

Prin Legea nr. 104/1992 au fost modificate dispozițiile referitoare la răspunderea penală a minorilor, fiind introdusă și instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzuta de art. 110/1 C.pen. . Potrivit acestui text de lege, odată cu aplicarea art. 110 C.pen. instanța poate dispune pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții din cele arătate în art. 103 C.pen., putând stabili totodată pentru minor una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3 C.pen., iar după împlinirea vârstei de 18 ani respectarea măsurilor de supraveghere instituite prin art. 86/3 C.pen. . Faptul că este necesar a se face referire și la art. 86/1 C.pen. rezultă și din folosirea sintagmei „odată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului în condițiile art. 110…”, ceea ce demonstrează clar că și în situația reglementată de art. 110 C.pen. avem de-a face tot cu instituția suspendării condiționate căreia i s-au adăugat unele prevederi preluate de la măsura educativă a libertății supravegheate

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov invocând nelegalitatea hotărârii în ce privește aplicarea prevederilor art. 86/1 C.pen. față de inculpatul minor P.I. Curtea de Apel Brașov,prin decizia penală nr. 899/2002 a considerat recursul fondat.Astfel, analizând textele de lege prevăzute de art. 110 și art. 110/1 Cpen., rezultă că în cazul minorilor nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, astfel cum este reglementată de art. 86/1 C.pen, ci numai suspendarea condiționată a executării pedepsei potrivit art. 81 C.pen., fapt ce rezultă din formularea „o dată” cu suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului din art. 110 C.pen. . Prin urmare, prevederile art. 86/1 C.pen. nu sunt aplicabile minorilor, ci numai măsurilor de supraveghere ori obligațiilor instituite prin art. 86/3 C.pen. care trebuie respectate, în cazul în care instanța stabilește, după împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, în cadrul termenului de încercare. Practic, în cazul minorilor, legiuitorul a creat o instituție compusă din instituția suspendării condiționate a executării pedepsei și cea a măsurilor de supraveghere ori obligațiile reglementate de art. 86/3 C.pen., instituție cu o nouă titulatură, reglementată de art. 110/1 C.pen., cu normă specială pentru minori respectiv „suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control”.

Astfel, Curtea de Apel Brașov a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva dec. pen. nr. 669/A/2002 a Tribunalului Brașov pe care a casat-o sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatului P.I., desființând în aceleași limite sentința penală nr. 2472/2001 a Judecătoriei Brașov și rejudecând, în baza art.110 raportat la art. 81 C.pen. a dispus suspendarea condiționata a executării pedepsei aplicate acestui inculpat, a stabilit termen de încercare de 2 ani și 6 luni, iar în baza art. 110/1 C.pen. a obligat pe inculpat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86/3 C.pen. pe toată durata termenului de încercare.

1.2.7. Întreruperea executării pedepsei

Minorii condamnați la pedeapsa cu închisoare, cu executare efectivă, în timpul executării acesteia pot beneficia, la fel ca și majorii, de întrerupere a executării pedepsei, în condițiile prevăzute de art. 455 C.p.p. .

Potrivit art. 453 C.p.p., executarea pedepsei poate fi întreruptă: în situația în care condamnatul aflat în detenție suferă de o boala care îl pune în imposibilitate de a continua executarea pedepsei, în cazul condamnatei minore când aceasta este gravidă sau are un copil mai mic de un an, precum și în cazul existenței unor împrejurări speciale, care ar avea consecințe grave pentru condamnat sau pentru familia acestuia, în situația în care executarea pedepsei de către minor ar continua.

Cererea de întrerupere a executării pedepsei poate fi făcută de procuror, de condamnat cu încuviințarea reprezentantului legal, de reprezentantul legal al minorului sau de apărătorul acestuia din urmă, precum și de soțul minorei căsătorite (art. 362 alin. ultim C.p.p.). Ea este adresată instanței competente a dispune asupra acestei cereri, care poate fi: fie instanța de executare, fie instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

În cazul în care condamnatul invocă starea de boală în care se află, instanța are obligația de a verifica printr-o expertiză medicală susținerile condamnatului, neputându-se pronunța asupra cererii doar pe baza unui referat întocmit de medicul penitenciarului sau pe baza unei constatări medico legale. De asemenea, pentru a se putea dispune întreruperea executării pedepsei, în expertiză trebuie să se precizeze că boala nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Direcției Generale a Penitenciarelor.

Așadar, efectuarea unei expertize medicale este obligatorie, în cazul întreruperii executării pedepsei pe caz de boală.

În situația condamnatei minore gravide sau care are un copil, mai mic de un an (art. 453 alin. 1 lit. b), instanța va dispune întreruperea executării pedepsei până la încetarea cauzei care a determinat întreruperea.

Cu privire la momentul până la care poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei în cazul în care condamnata are un copil mai mic de un an, în literatura de specialitate s-a susținut că în cazul în care instanța nu ar dispune întreruperea până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, ar fi prejudiciate, în primul rând interesele acestuia, și s-ar contraveni însăși rațiunii dispoziției art. 453 alin. 1 lit. b. .

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. c, instanța va dispune efectuarea unei anchete sociale, pentru a verifica cauzele invocate de condamnat pentru întreruperea executării pedepsei.

Nu este justificată întreruperea executării pedepsei pe motiv că cel condamnat urmează să susțină un examen sau dacă întreruperea are loc pentru același motiv pentru care s-a dispus amânarea executării pedepsei.

Întreruperea executării pedepsei, așa cum de altfel, rezultă și din rațiunea acestei instituții, se poate dispune pe termen limitat până la încetarea motivului pentru care s-a dispus întreruperea.

Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socotește în executarea pedepsei (art. 457 alin. 4 Cp.p.).

„Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deținere, administrația trimite, de îndată, o copie de pe mandatul de executare organului de poliție, în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se menționează și cât a rămas de executat din durata pedepsei…”-art. 457 alin. 2 C.p.p. .

În ceea ce privește întreruperea executării pedepsei, legea reglementează această instituție alături de instituția amânării executării pedepsei. Cu toate acestea, cele două instituții se deosebesc prin faptul că amânarea executării pedepsei are loc înaintea începerii executării pedepsei, pe când întreruperea executării pedepsei presupune începerea executării pedepsei.

Cu privire la amânarea executării măsurilor educative, unele instanțe au hotărât că nu poate fi amânată executarea măsurii educative privind trimiterea minorului într-o școală de muncă și reeducare, considerând că dispozițiile art. 453 lit. a sunt de strictă interpretare.

În schimb, literatura de specialitate susține că dispozițiile art. 453 lit. a sunt aplicabile și măsurii educative a trimiterii minorului într-o școala de muncă și reeducare.

1.2.8. Liberarea condiționată

Din executarea pedepsei, condamnații pentru infracțiunile comise în timpul minorității pot fi liberați condiționat după executarea unei fracțiuni din pedeapsa redusă (art. 59-61 C.pen.), dar binențeles că se are în vedere și buna purtare a minorului în perioada de timp petrecută în detenție.

Astfel, pentru minorii condamnați la pedeapsa închisorii, care ajung la 18 ani ,după executarea unei treimi din durata pedepsei, atunci când aceasta nu depășește 10 ani, o jumătate din pedeapsă când aceasta depășește 10 ani, dacă îndeplinesc și celelate condiții cerute de art. 59 C.pen., pot fi liberați condiționat.

În situația condamnărilor date pentru infracțiunile săvârșite din culpă,pentru a putea beneficia de eliberare condiționată, partea de pedeapsă executată este o pătrime pentru pedepse care nu depășesc 10 ani și de o treime pentru pedepse care depășesc 10 ani.

O instituție aplicabilă minorilor este cuprinsă în dispozițiile art. 110 ind. 1 alin. 4 C.pen, dispoziții potrivit cărora odată cu liberarea condiționată a minorului, acesta poate fi obligat să respecte una sau mai multe reguli de conduită dintre cele enumerate la art. 103 alin. 3 C.pen. ori art 86 ind. 3 C.pen, în funcție de vârsta care o are în momentul liberării condiționate.

Dacă în perioada liberării condiționate, perioadă care se întinde până la împlinirea duratei pedepsei, minorul nu respectă obligațiile sau măsurile stabilite prin hotărâre, liberarea condiționată poate fi revocată. Iată, așadar, o discriminare în raport cu majorii cărora li se revocă liberarea condiționată numai atunci când săvârșesc fapte mai grave în perioada de liberare până la împlinirea duratei pedepsei.

Dacă minorul aflat în detenție, pe lângă celelalte activități, prestează o muncă pe măsura vârstei și a dezvoltării sale fizice, în vederea acordării liberării condiționate în calculul părții de pedeapsă considerată executată pe baza muncii prestate, în raport de coeficientul de realizare a normei de muncă, minorii beneficiază de 4 zile executate pentru 3 de muncă cu o normă de 80-90%, 3 zile executate pentru 2 zile de muncă cu o normă realizată de 90-100% și de 2 zile executate pentru o zi de muncă cu depășirea normei.

Liberarea condiționată se dispune la cerere sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere (art. 450 alin. 1 Cp.p.). De altfel, și asupra revocării liberării condiționate se pronunță instanța prevăzută în alineatul 1, atunci când instanța care la judecat pe condamnat pentru o altă infracțiune nu s-a pronunțat în această privință.

&.2. Pedepsele accesorii și complementare

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care se aplică pe lângă pedeapsa privativă de libertate, completează represiunea și se execută separat de pedepsa principală.

Pedepsele complementare nu se aplică minorului, iar condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu pot atrage incapacități sau decăderi (art. 109 alin. 4 C.pen.).

Jurisprudența:

Prin sentința penală nr. 277/2000 a Tribunalului Teleorman, inculpatul T.G. a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 174, art. 175 lit. c C.pen, cu aplic art. 99 și urmat. C.pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C.pen., în condițiile prevăzute de art. 71 C.pen. .

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 65 C.pen. pe o durată de 5 ani. S-a reținut în esență că inculpatul T.G. în vârstă de 16 ani, în seara de 16.07.2000, pe fondul consumului de alcool ,a strangulat-o pe bunica sa cu un șervet, după care i-a aplicat lovituri cu cuțitul în zona cervicală.

Curtea de Apel București, prin decizia penală nr. 73/2001 a admis apelul inculpatului, a desființat în parte sentința apelată și a înlăturat aplicarea pedepsei complementare prevăzute de art. 65 C.pen., menținând celelate dispoziții.

În cosiderente a arătat că, instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 109 alin. 3 C.pen., conform cărora minorilor nu li se aplică pedepse complementare.

Pedepsele accesorii însoțesc automat pedeapsa principală privativă de libertate și decurg din voința legii.

Se apreciază că acestea nici nu se impun a fi aplicate de către instanța de judecată, operând ope legis, spre deosebire de pedepsele complementare care se aplică ope judicis.

În ceea ce privește aplicarea acestei măsuri inculpaților minori în practica judiciară s-au conturat trei opinii:

Într-o primă opinie,s-a susținut că pedepsele accesorii nu ar fi aplicate minorilor, în primul rând pe considerentul că din moment ce potrivit art. 109 alin. 3 C.pen. nu li se aplică pedepse complementare, nu li se pot aplica nici pedepse accesorii, și în al doilea rând conform alin. ultim al aceluiași articol, condamnările pentru faptele săvârșite în timpul minorității nu atrag capacități și decăderi, ori pedepsa accesorie are semnificația tocmai a unor asemenea incapacități și decăderi .

Într-o a doua opinie, se susține că interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C.pen. nu influențează în nici un fel situația minorului. Pedeapsa accesorie este strâns legată de privarea de libertate a minorului, adică de o stare de fapt care îl pune în imposibilitatea obiectivă de a-și exercita drepturile civile și nu se justifică o deosebire între el și major care execută o pedeapsă privativă de libertate, cu atât mai mult atunci când minorul a devenit major la data executării pedepsei. În acest mod ar însemna să i se creeze acestuia în penitenciar condițiile necesare pentru a-și exercita drepturile civile ceea ce ar fi greu de conceput.

Într-o a treia opinie, s-a susținut că pedepsele accesorii se aplică minorilor de la data când a devenit major, în cazul când hotărârea de condamnare a rămas definitivă înainte de a deveni major, iar în cazul în care condamnarea a rămas definitivă după ce a devenit major, de la data definitivării hotărârii, cu motivarea că pedepsele accesorii sunt o consecință a pedepsei închisorii pe care o însoțesc, și nu s-ar putea admite ca o persoană să exercite drepturile la care se referă pedepsele accesorii, câtă vreme are de executat sau este în curs de executare a unei pedepse privative de libertate.

Opinia majoritară, în practică este în sensul ca pedepsa accesorie se

aplică tuturor inculpaților, minori și majori fără distincție, opinie îmbrățișată și de doctrină întrucât ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Jurisprudența:

Prin sentința penală nr. 82/2002 a Tribunalului Bucurețti, Secția I Penală, definitivă prin dec. pen. nr. 289/2002 a Curții de Apel București Secția II-A Penală, minorul C.D. a fost condamnat la pedepsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. a, e cu aplicarea art. 74 lit. a, c și art. 76 lit. g C.pen. cu art. 71-64 C.pen. .

În fapt, s-a reținut că în ziua de 08.07.2001 în jurul orei 14.30 în timp ce se afla în tranvai împreună cu inculpatul major A.M., aceștia au deposedat-o pe partea vătămată, prin smulgere a telefonului mobil. Ideea săvârșirii faptei a aparținut inculpatului major, inculpatul minor punând în practică rezoluția infracțională. Pentru a păstra telefonul, inculpații au bruscat partea vătămată și au lovit-o cu pumnii în zona feței.

În recurs, instanța a arătat că în mod corect prima instanță a aplicat pedepsa accesorie și inculpatului minor.

&3. Sancțiunile în mediul deschis aplicate minorului. Elemente de reintegrare.

În conformitate cu actualele prevederi ale Codului penal, sancțiunile comunitare (neprivative de libertate) aplicate minorilor sunt reprezentate prin măsura educativă a libertății supravegheate și prin pedepsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei condiționat sau sub supraveghere.

În cele ce urmează vom aborda implicarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere în executarea de către minori a acestor sancțiuni comunitare, precum și particularitățile activității de reintegrare socială a persoanelor aflate în supravegherea serviciilor și, deci, implicit a minorilor.

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere reprezintă o apariție relativ recentă, în cadrul instituțiilor din sistemul de justiție penală din România. Așa după cum am mai arătat în Capitolul IV, Secțiunea II, &.2, s-au înființat ca urmare a adoptării O.G. nr. 92/2000, modificată și adoptată prin Legea 129/2002 și în conformitate cu aceste reglementări serviciile de reintegrare socială și supraveghere sunt organisme specializate, fără personalitate juridică, aflate sub autoritatea Ministerului Justiției, care au ca principale atribuții reintegrarea socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate; supravegherea executării obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina acestora, precum și asistența persoanelor condamnate, la cererea acestora.

Activitățile derulate de către servicii sunt:

1.Întocmirea de referate de evaluare pentru inculpați, la solicitarea instanței de judecată sau a organelor de urmărire penală.

Referatul de evaluare este un referat scris, cu caracter consultativ și de orientare, având rolul de a oferi instanței de judecată date privind persoana inculpatului ,nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care influențează sau pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în societate.

În anul 2005 au fost întocmite un număr de 78 de referate pentru minori, dintr-un număr total de 261 referate, marea lor majoritate fiind solicitate pentru infracțiuni de furt și furt calificat;

2. Supravegherea modului în care minorul față de care s-a aplicat măsura educativă a libertății supravegheate și persoana condamnată la pedepsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere respectă măsurile sau obligațiile impuse de către instanță în sarcina acestora.

În anul 2005 au fost încredințați supravegherii serviciului 29 de minori (iar în total 149 de persoane supravegheate), infracțiunile predominante fiind furtul și furtul calificat, precum și înșelăciunea. În perioada 2003-2005 numărul de minori încredințați spre supraveghere a fost de 62;

1.Derularea de programe de asistență și consiliere în penitenciare, în colaborare cu administrația penitenciară, în cadrul acestor programe fiind acordată o atenție deosebită condamnaților minori și tinerilor, celor care întâmpină dificultăți în menținerea legăturilor cu familia, precum și pregătirii pentru liberare.

De asemenea, serviciile de reintegrare socială și supraveghere oferă programe de asistenșă și consiliere și pentru persoanele liberate din penitenciare și centre de reeducare.

În situația luării față de minorul infractor a măsurii liberării supravegheate, care constă în punerea minorului, care a săvârșit o infracțiune, sub supraveghere deosebită pe timp de un an, instanța de judecată dispunând totodată și respectarea uneia sau mai multor din următoarele obligații: să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public.

Supravegherea modului în care minorul respectă aceste obligații poate fi încredințată serviciului de reintegrare socială și supraveghere.

În practică, consilierul de reintegrare socială și supraveghere verifică periodic și ori de câte ori este sesizat de alte persoane, dacă minorul respectă interdicțiile impuse, fiind obligat de altfel să păstreze o legătură permanentă cu familia acestuia sau,după caz, cu persoana ori instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, ori cu orice alte persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informații privind încălcarea de către minor a acestor obligații (frecventarea anumitor locuri stabilite și intrarea în legătură cu anumite persoane).

Totodată, consilierul responsabil de caz efectuează vizite inopinate la domiciliul și, după caz, la locul de muncă sau școală unde învață minorul.

În privința obligației impuse minorului de a presta o activitate neremunerată, fixată de instanță, serviciul de reintegrare socială și supraveghere încheie în cel mai scurt timp un protocol cu instituția de interes public și autoritatea publică interesată.

Prin protocolul de colaborare se desemnează consilierul de reintegrare socială și supraveghere responsabil de caz, intervalele de timp la care se exercită controlul precum și modalitățile concrete de menținere a unei legături permanente cu persoana sau persoanele desemnate cu supravegherea activității minorului.

Evidența activității neremunerate prestate de către minor se ține de către instituția publică.

În practică, este acordată o atenție deosebită activității pe care minorul o desfăsoară. Pe lângă faptul că această activitate nu trebuie să aduca atingere normalei dezvoltări fizice și psihice a minorului este necesar să se aiba în vedere caracterul educativ al muncii.Astfel,activitățile prestate de către minori s-au desfășurat, de exemplu, în cadrul centrelor de plasament aflate în subordinea Direcției pentru Protecția Copilului, în azilurile de bătrâni, unități sanitare, fiind axate în principal pe activități cu caracter administrativ, corespunzătoare capacităților fizice și abilităților minorului.

Analizând cele expuse mai sus, observăm că în supravegherea modului în care minorul respectă obligațiile impuse de instanța de judecată, un rol deosebit îl are menținerea permanentă a legăturii cu familia, cu tutorele sau cel care l-a adoptat. Această legătură este importantă, întrucât activitatea serviciului nu caută să se substituie rolului educativ pe care îl joacă familia, ci doar să îl completeze.

De asemenea, legătura dintre consilierul de reintegrare socială și supraveghere, și familie este de natură a contribui la aplanarea unor situații conflictuale apărute între minor și membrii familiei sale.

Un alt caz în care serviciul de reintegrare socială și supraveghere poate interveni este atunci când minorul delincvent este condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Acest serviciu este competent să supravegheze modul în care minorul își respectă măsurile și eventualele obligații impuse de către instanță în sarcina sa.

Măsurile pe care minorul trebuie să le respecte pe durata termenului de încercare sunt:

să se prezinte la datele fixate la serviciul de reintegrare socială și supraveghere;

să anunțe în prealabil serviciul de reintegrare socială și supraveghere în legătură cu orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință precum și despre orice deplasare care depășește 8 zile;

să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

să comunice serviciului de reintegrare socială și supraveghere orice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

Obligațiile pe care minorul trebuie să le respecte pe durata termenului de

încercare sunt:

să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ sau de calificare;

să nu își schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorilă stabilită, decât în condițiile fixate de instanță;

să nu frecventeze anumite locuri stabilite de instanță;

să nu intre în legătură cu anumite persoane stabilite de instanță;

să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;

să se supună măsurilor de tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Codul penal nu face nici o distincție între măsurile și obligațiile pe care

trebuie să le respecte o persoană supravegheată, major sau minor. Totuși, consilierul de reintegrare socială și supraveghere trebuie să aibă în vedere pe parcursul supravegherii faptul că persoana supravegheată este minoră și să își adapteze metodele de intervenție la particularitățile specifice vârstei acestuia.

Deși H.G. 1239/2000 privind adaptarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului 92/2000 nu prevede în mod expres necesitatea menținerii unei legături permanente între consilierul de reintegrare socială și supraveghere și familia minorului condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în practică aceasta este un lucru curent, motivele fiind aceleași ca cele arătate în cazul minorului față de care s-a luat măsura educativă a libertății supravegheate.

În cele ce urmează vom aborda aspecte specifice ale activității de reintegrare socială a minorilor care au fost încredințați în supravegherea serviciilor.

Astfel, chiar măsurile /obligațiile impuse în sarcina acestuia au un pronunțat caracter de reintegrare socială. Este, de exemplu, cazul obligației de a nu frecventa anumite locuri, de a nu se întâlni cu anumite persoane, de a urma un curs de învătământ ș.a.m.d. .

Chiar și măsura de prezentare la sediul serviciului la datele fixate în planul de supraveghere, dacă este respectată riguros, poate fi un argument în favoarea faptului că minorul supravegheat a adoptat o atitudine pro-socială.

Totuși, activitatea de reintegrare socială este strâns legată de activitatea de asistență și consiliere.

În conformitate cu prevederile legale, activitatea de asistență și consiliere se desfășoară la cererea persoanei supravegheate, care depune o cerere scrisă în acest sens la serviciul de reintegrare socială și supraveghere.

În derularea activităților de asistență și consiliere, serviciile de reintegrare socială și supraveghere urmăresc corectarea comportamentului infracțional prin conștientizarea de către minori a consecințelor acesteia și asumarea responsabilității pentru fapta comisă, motivarea minorului în vederea dezvoltării responsabilității și autodisciplinei, elaborarea și derularea unor programe eficiente de asistență și consiliere în funcție de nevoile minorului, sprijinirea acestuia în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educație, pregătire profesională, loc de muncă, locuință sau alte asemenea nevoi.

În unele cazuri, prin hotărârea de condamnare se impune minorului‚ să desfășoare o activitate în sensul de a participa la programele derulate de către S.R.S.S. singur sau în colaborare cu partenerii săi guvernamentali sau neguvernamentali.

Programele trebuie să fie adecvate nevoilor minorilor și pot fi individuale sau de grup.

Scopurile pe care acestea le urmăresc sunt conștientizare de către minor a gravității faptelor pentru care a fost sancționat și impactul pe care aceste fapte l-a avut asupra victimei, a importanței pe care o are influența grupului de prieteni, dar și determinarea minorului în vederea stabilirii unor obiective realiste în viață.

Pentru ca activitatea de asistență și consiliere să poată fi considerată un succes este necesar ca aceasta sa aibă la baza o evaluare foarte bună a nevoilor minorului supravegheat.

În lumina noilor prevederi legale, vor fi sporite atribuțiile serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, așa cum reiese din prevederile viitorului Cod penal, al legii de organizare judiciară și al legii privind protecția victimelor.

Viitorul Cod penal, promovează un sistem sancționator modern și personalizat, introducând alternative reale la pedeapsa închisorii.

În acest sens, acestor servicii le vor reveni competențe sporite în ceea ce privește de exemplu, măsura educativă a libertății sub supraveghere severă, amânarea aplicării pedepsei minorului și munca neremunerată în folosul comunității.

Legea de organizare judiciară prevede înființarea tribunalelor specializate pentru minori și familie de natură a îmbunătăți semnificativ calitatea actului de justiție. Aceasta presupune o strânsă colaborare a instanțelor specializate cu serviciile de reintegrare socială și supraveghere atât individualizării tratamentului aplicat minorilor, cât și în vederea asigurării reintegrării sociale a acestora în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.

SECȚIUNEA III

Regimul sancționator în viitorul Cod penal

Noul Cod penal a păstrat din Codul de la 1968 limitele de vârsta de la care minorul răspunde penal, precum și prioritatea măsurilor educative în detrimentul pedepselor, făcându-se precizarea expresă că pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază ca luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului (art. 114 alin. final).

Față de modalitățile de sancționare a faptelor penale, de împărțirea acestora în crime și delicte, de introducerea de noi forme de pedepse, de modificarea limitelor și modalitățile de executare a pedepsei închisorii, sistemul sancționator și execușional al răspunderii penale a minorilor suferă importante modificări.

Astfel, în categoria măsurilor educative și a pedepselor, pe lângă cele existente care au fost în parte modificate, se introduc noi modalități de sancționare a minorilor care au săvârșit fapte penale.

La stabilirea sancțiunii, instanța de judecată va avea în vedere și va cântării cu mai multă maturitate elemente ce țin de persoana minorului,cum ar fi: starea fizică,dezvoltarea intelectuală și morală, comportamentul și anturajul acestuia, condițiile în care a fost crescut și în care a trăit ș.a.m.d. .

&1. Măsurile educative

Potrivit art. 115 C.pen. măsurile educative sunt: mustrarea, libertatea sub supraveghere, libertatea sub supraveghere severă, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical educativ.

Aceste măsuri se aplică minorilor numai în cazul în care la data pronunțării mai au aceasta calitate, dacă au devenit majori li se aplică doar pedepse. Aceste măsuri, de regulă, nu pot dura decât până la implinirea vârstei majoratului.

Mustrarea

În viitorul Cod penal, conținutul acestei sancțiuni este identic cu cel din actuala reglementare, elementul de noutate constituindu-l dispozițiile alin. 2 din art. 116 C.pen., potrivit căruia măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată minorilor care la data judecării cauzei au devenit majori.

În aceste situații, dar numai pentru delicte, (fapte care se sancționează cu pedeapsa alternativă, închisoare strictă, închisoare, amendă, muncă în folosul comunității) prin derogare de la limitele generale de pedeapsă, minorilor li se poate aplica fie pedeapsa amenzii sub forma zilelor amendă între 5-10 zile cu un cuantum de 50.000-100.000 lei pe zi, fie muncă în folosul comunității pe o perioadă de la 25-50 ore.

Pedeapsa amenzii potrivit art. 68 alin. 1 C.pen. constă în suma de bani pe care făptuitorul este condamnat să o plătească, însă, în cazul în care condamnatul cu rea-credință se sustrage de la executarea amenzii, instanța poate dispune înlocuirea ei cu munca în folosul comunității sau închisoarea strictă, ori pedeapsa închisorii, după caz, făcându-se aplicarea art. 69 si 70 C.pen.

Amenda sub forma zilelor-amendă, conform art. 68 alin. 2 constă în „suma totală care trebuie plătită și rezultă din înmulțirea numărului de zile de pedeapsă stabilite de instanță în raport cu gravitatea faptei și persoana făptuitorului, cu suma reprezentând evaluarea în bani a fiecărei zile de pedeapsă, ținându-se seama de posibilitățile financiare ale făptuitorului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa”.

1.2. Libertatea sub supraveghere

Această măsura educativă înlocuiește, ca denumire, libertatea supravegheată și foarte puțin în conținutul sancțiunii, în sensul că au fost eliminate dispozițiile potrivit cărora supravegherea putea fi încredințată și unei instituții din cele legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

De asemenea, a fost introdusă ca măsura care poate fi luată pe timpul supravegherii și obligația de a frecventa cursurile învățământului general obligatoriu, au fost detaliate condițiile în care minorul, tot ca obligație, poate presta o activitate neremunerată.

Libertatea sub supraveghere poate fi revocată dacă în termenul de 1 an minorul se sustrage supravegherii ori săvârșește o infracțiune, luându-se în raport cu motivul care atrage revocarea una dintre următoarele măsuri: libertatea sub supraveghere severă, internarea într-un centru de reeducare sau se aplică o pedeapsă.

Dacă la data judecării cauzei minorul a devenit major se aplică o pedeapsă, fie amendă sub forma zilelor amendă de la 10-20 de zile cu un cuantum cuprins între 50-200.000 lei, fie muncă în folosul comunității de la 50-100 ore (art. 117 alin. 7 C.pen).

Dispozițiile cu privire la durata măsurii, persoanele cărora le poate fi încredințată supravegherea, obligațiile pe care aceștia le au, aducerea la cunoștință a școlii sau unității unde lucreaza minorul se mențin și în noua reglementare.

1.3. Libertatea sub supraveghere severă

Această măsură nou introdusă constă în lăsarea minorului în libertate și includerea lui în programe de reintegrare socială, acordarea de asistență și consiliere pe o perioadă cuprinsă între 1-3 ani (art. 118 alin. 1 și 2 C.pen.).

Supravegherea este încredințată instituțiilor legal însărcinate cu supravegherea minorilor sau serviciilor de reintegrare socială și supraveghere care funcționează pe lângă tribunale, conform legii.

Pe perioada de libertate sub supraveghere severă minorul poate fi obligat să respecte una sau mai multe dintre măsurile enumerate în art. 117 alin. 3 C.pen. .

Cu privire la atenționarea minorilor, încunoștințarea școlii sau a unității la care lucrează minorul, la revocarea libertății sub supraveghere severă și înlocuirea acestei măsuri cu internarea în centrul de reeducare sau aplicarea unei pedepse, acestea sunt identice cu cele care reglementează libertatea sub supraveghere.

Aplicarea acestei sancțiuni, ca și în cazul celorlalte măsuri educative, este condiționată de vârsta pe care o are minorul la data judecării cauzei.

Dacă a devenit major măsura educativă nu este aplicabilă, în locul acesteia aplicându-se pedeapsa amenzii sub forma zilelor amendă sau muncă în folosul comunității în cuantum și durata mai ridicată față de situațiile precedente (art. 118 alin. 4 C.pen.).

1.4. Internarea într-un centru de reeducare

În modalitatea prevăzută în art. 119 noul Cod penal, măsura internării într-un centru de reeducare se poate lua față de minorul care a săvârșit o fapta penală dacă acesta are posibilitatea de a se îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă.

Măsura se aplică în raport de gravitatea faptei și nevoile de reeducare ale minorului.

În perioada internării, minorul are posibilitatea de a dobândi educația necesară și o pregătire profesională corespunzător cu aptitudinile sale.

Măsura internării într-un centru de reeducare se ia pe timp nedeterminat, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, cum de altfel este prevăzut și în actuala reglementare.

Dacă minorul a săvârșit fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau atunci când la data judecății minorul a devenit major, față de nevoile de reeducare a acestuia și de necesitatea continuării procesului de pregătire, ținând seama și de gravitatea faptei,măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani.

Dacă dupa pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus internarea în centrul de reeducare, se descoperă ca minorul a mai săvârșit o faptă concurentă, instanța de judecată poate revoca internarea și să aplice o pedeapsă sau poate menține măsura internării.

În situația arătată mai sus, dar și atunci când minorul săvârșește din nou o infracțiune și nu este justificată menținerea internării,pedepsele ce se pot aplica în aceste situații sunt numai cele privative de libertate (închisoare și închisoare strictă).

Dacă după pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus internarea se descoperă că pentru infracțiunea concurentă s-a aplicat o pedeapsă privativă de liberate internarea se revocă și se execută pedeapsa.

După trecerea unui an de la data internării în centrul de reeducare ,în ambele variante în raport de vârsta, dacă minorul dă dovezi temeinice de îndreptare acesta poate fi liberat.

Dacă dupa liberare, până la împlinirea vârstei de 18 ani minorul săvârșește din nou o faptă penală, în raport de gravitatea faptei, instanța poate menține liberarea, o poate revoca și aplică o pedeapsă sau pur și simplu poate revoca liberarea, urmând a continua internarea într-un centru de reeducare până la împlinirea vârstei de 18 ani sau 20 ani, după caz.

Dacă pentru fapta săvârșită în perioada liberării legea prevede pedepsa închisorii stricte, a detențiunii pe viață sau a detențiunii severe, liberarea se revocă și se aplică o pedeapsă. Însă, dacă nu este necesară aplicarea unei pedepse atunci se revocă numai liberarea, urmând ca măsura educativă a internării în centrul de reeducare să fie prelungită până la împlinirea vârstei de 18 ani sau 20 de ani, după caz.

Ca alternativă la această măsură educativă, în raport de vârsta pe care o are minorul la data judecății, până la vârsta de 20 de ani, se poate aplica o pedeapsă sub forma zilelor amendă sau muncă în folosul comunității în limitele prevăzute de art. 119 alin. 6 C.pen. .

1.5. Internarea într-un centru medical-educativ

Dacă minorul care răspunde penal, are nevoie din cauza stării fizice sau psihice de un tratament medical și de un regim special de educație, împotriva acestuia se poate lua pe timp nedeterminat, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani sau 20 ani, după caz, măsura internării într-un institut medical-educativ.

Daca până la împlinirea vârstei majoratului cauza care impunea un tratament special a dispărut, măsura poate fi ridicată. Dar, dacă instanța consideră că este necesară continuarea reeducării și a pregătirii profesionale, poate dispune internarea minorului într-un centru de reeducare.

În situația în care deși,minorul este internat într-un institut medical-educativ săvârșește din nou o faptă penală, cu un grad de pericol social mai ridicat, iar instanța consideră necesară aplicarea unei pedepse privative de libertate, măsura internării se revocă. În acest caz, alături de pedeapsă, dacă nu a dispărut cauza care impunea un tratament medical, față de minorul infractor trebuie să se aplice și măsura de siguranță a obligării la tratament medical.

De altfel, în cazul când la data pronunțării hotărârii minorul a devenit major și se aplică față de acesta pedeapsa sub forma zilelor amendă sau muncă în folosul comunității, ca alternativă la internarea într-un institut medical-educativ până la împlinirea vârstei de 20 de ani, odată cu aplicarea pedepsei se poate dispune și obligarea minorului la un tratament medical.

Dispozițiile cu privire la executarea acestei măsuri sunt aceleași ca și în actuala reglementare.

&2. Pedepsele

Atunci când se apreciază că măsurile educative nu sunt suficiente pentru a asigura reeducare, se impune a se aplica una din pedepsele prevăzute de lege, aceasta în funcție de gravitatea faptei săvârșite.

Noua reglementare conține un regim variat de pedepse aplicabile minorilor:

închisoare strictă;

închisoare;

amendă sub forma zilelor amendă;

muncă în folosul comunității.

Spre deosebire de majori, pentru minori nu se aplică pedeapsa cu detențiune pe viață sau detențiune severă.

Cu privire la aplicarea pedepselor complementare și exceptarea de la decăderi sau interdicții pentru fapte săvârșite în timpul minorității, dispozițiile din actualul Cod penal se mențin.

2.1. Pedeapsa închisorii

Instituirea unei varietăți de forme ale pedepsei închisorii a fost determinată de împărțirea faptelor penale în crime si delicte.

Regimul sancționator al pedepselor aplicabile minorilor fiind derogator atât în privința formelor cât și a cuantumului de pedeapsă aplicabilă inculpatului minor.

Pedeapsa închisorii pentru minori, condiționată de natura infracțiunii, crimă sau delict, se aplică numai sub forma închisorii stricte și a închisorii în limitele reduse după cum urmează (art. 123 C.pen.):

când legea prevede pentru fapta săvârșită pedepsa detențiunii pe viață, minorii pot fi pedepsiți cu închisoare strictă de la 5-15 ani;

când legea prevede pentru fapta săvârșită pedeapsa detențiunii severe, minorii pot fi pedepsiți cu închisoare strictă de la 3-12 ani;

când legea prevede pentru fapta săvârșită pedeapsa închisorii stricte, pentru minori se poate aplica pedeapsa închisorii stricte în limite reduse la jumătate față de majori fără, ca minimul aplicabil să fie mai mare de 3 ani;

când legea prevede pentru fapta săvârșită pedeapsa închisorii (de la 15 zile-1 an), pentru minori se poate aplica pedeapsa închisorii în limite reduse la jumătate.

Executarea pedepsei închisorii sau a închisorii stricte se face în penitenciare anume desemnate, separat de majori, în locuri de deținere speciale cu asigurarea posibilității ca minorul să continuie învățământul general obligatoriu și dobândirea unei pregătiri profesionale.

Potrivit art. 37 din Legea nr. 294/2004, minorii condamnați la pedeapsa cu închisoare beneficiază întotdeauna de un regim deschis, însă în cazul în care sunt condamnați la pedepsa cu închisoare strictă, ei pot beneficia de trecere de la regimul închis la celelalte regimuri semideschis și deschis în condițiile art. 66 C.pen..

În art. 37 alin. 3 al aceluiași act normativ este prevăzut faptul că „persoanele condamnate care execută pedepsa în regim deschis pot presta muncă și pot desfășura activitățile socio-educative în afara penitenciarului, sub supraveghere”.

Astfel că, minorii aflați în executarea unei pedepse privative de libertate beneficiază de consiliere și supraveghere, de programe speciale de asistență, realizate de compartimentul social-educativ din cadrul penitenciarelor cu participarea consilierilor de la serviciul de reintegrare socială și supraveghere, a fundațiilor, a asociaților și a voluntarilor.

De asemenea, minorilor li se asigură condiții pentru efectuarea studiilor și dobândirea unei calificări profesionale.

Minorii care execută pedeapsa închisorii privative de libertate nu pot fi folosiți la muncă în timpul nopții sau în locuri care prezintă un grad de risc pentru sănătate sau dezvoltarea copilului.

Minorii beneficiază, la fel ca și majorii de personalizarea regimului de executare a pedepsei închisorii, personalizare care se face în baza unui plan de evaluare care urmărește posibilitatea de reintegrare socială a condamnatului.

În ceea ce privește aplicarea sancțiunilor disciplinare prevăzute de art. 82 alin. 1 lit. b-f din Legea nr. 297/2004, pentru minori limitele acestor sancțiuni se reduc la jumătate, iar sancțiunea izolării pe termen limitat nu se aplică.

De asemeni, minorii beneficiază de un calcul derogator al părții din durata pedepsei considerată ca executată pe baza muncii prestate și de o reducere a părții din pedeapsa executată pentru a fi liberați condiționat, atât în cazul pedepsei închisorii cât și a închisorii stricte, minorii pot fi liberați condiționat după executarea unei treimi din pedeapsa aplicată.

2.2. Amenda

Pedeapsa principală care poate fi aplicată minorilor sub forma zilelor amendă în mod direct în cuantum de 50.000 – 500.000 lei pe zi, pe o durata între 5 și 180 zile și ca alternativă la o măsura educativă atunci când minorul la data judecății a împlinit 18 ani în cuantum și pe durata menționata anterior (art. 123 alin. 1 lit. e C.pen.).

Suma totală care urmează a fi plătită se calculeaza și se individualizează în condițiile art. 68 alin. 2 C.pen., pentru minori sub aceste aspecte neexistând un sistem derogator.

Deși nu există dispoziții exprese, în cazul faptelor sancționate numai cu pedeapsa amenzii sau alternativ cu amendă și închisoare ori închisoare strictă, consider că în aceste situații limitele sunt cele prevăzute la art. 123 alin. 1 lit. e C.pen. .

Neexecutarea cu rea credință a pedepsei amenzii, și în cazul minorilor, atrage înlocuirea acestei pedepse cu munca în folosul comunității ori închisoare dacă condamnatul nu își dă consimțământul și dacă fapta care a atras condamnarea este pedepsită cu închisoare sau închisoare strictă ca alternativa de sancționare.

Limitele de înlocuire sunt cele prevăzute în art. 123 alin. 1 lit. c, d, f C.pen., avându-se în vedere întotdeauna partea din pedeapsă executată sub forma zilelor amendă.

2.3. Munca în folosul comunității

Pedeapsa principală nou introdusă în Codul penal se aplică atât majorilor cât și minorilor.

Pentru minori ea poate fi aplicată în mod direct într-un cuantum de 50 la 250 ore munca în folosul comunității (art. 123 alin. 1 lit. f C.pen.) ori ca alternativă la o măsura educativă atunci când la data judecății minorul a devenit major, în acest din urmă caz cuantumul fiind variabil în raport de măsura educativa aplicabilă de la 25 ore la 300 ore (art. 116 alin. 2;art. 117 alin. 7; art. 119 alin. 6 art. 120 alin. 5 C.pen.).

Se observă o inadvertență a legiuitorului în ceea ce privețte depășirea limitei maxime prevăzute în cuantum de 250 ore.

Munca în folosul comunității se dispune numai cu acordul inculpatului și numai pentru delicte pedepsite cu închisoare sau închisoare strictă de cel mult 3 ani.

Dacă în cursul executării pedepsei condamnatul nu își îndeplinește obligațiile ce-i revin sau le îndeplineste în mod defectuos se poate dispune revocarea muncii în folosul comunității și înlocuirea ei cu închisoare sau închisoare strictă.

Munca în folosul comunității, dacă condamantul își dă consimțământul, poate constitui și o alternativă la înlocuirea pedepsei amenzii sub forma zilelor amendă atunci când se sustrage cu rea credință plății amenzii.

Pentru minori, executarea muncii în folosul comunității are un caracter derogator numai în ceea ce privește intervalul de timp pentru executarea care nu poate depăși 120 de zile; programul zilnic de muncă care este mai redus față de al majorilor, atât atunci când desfășoară o activitate remunerată sau urmează cursuri de învățământ cât și atunci când nu desfășoara asemenea activități.

Locul unde minorul își execută pedeapsa nu trebuie să pună în pericol dezvoltarea lor.

2.4. Suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate minorilor

În cazul minorilor, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, aceasta constituind o derogare de la sistemul ordinar de individualizare a închisorii stricte și închisorii (art. 124 alin. 1 C.pen.).

Dacă pedeapsa aplicată este amenda sub forma zilelor amendă termenul de încercare este de 6 luni.

Pe durata termenului de încercare,minorul până la împlinirea vârstei de 18 ani, poate fi supravegheat de părinți, tutore, Direcția de Asistență Socială, Comisia de Protecție a Copilului, Serviciul de Reintegrare Socială și Supraveghere. Tot până la majorat, minorul poate fi obligat să respecte una sau mai multe dintre măsurile prevăzute în art. 117 alin. 3 C.pen. .

După împlinirea vârstei de 18 ani minorul poate fi obligat să respecte măsurile de supraveghere enumerate la art. 103 C.pen. sau să execute muncă în folosul comunității în condițiile prevăzute de art. 107 C.pen. .

Dispozițiile cu privire la calculul termenului de încercare,la aplicabilitatea măsurilor de siguranță, executarea obligațiilor civile, revocare în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni ori neexecutarea obligațiilor civile nu au conținut derogator față de majori.

Însă, dacă în cursul termenului de încercare minorul nu respectă măsurile de supraveghere ori se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor stabilite, după împlinirea vârstei de 18 ani, nu execută muncă în folosul comunității, suspendarea condiționată poate fi revocată ori prelungit termenul de încercare.

Sub aspectul aplicării suspendării condiționate, condițiile sunt cele prevăzute de art. 95 C.pen., neexistând dispoziții derogatorii în acest sens.

2.5. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazul minorilor

Atunci când pedeapsa aplicată minorilor este închisoare strictă de cel mult 7 ani ori 5 ani în caz de concurs de infracțiuni și sunt îndeplinite și condițiile art. 101 alin. 1 C.pen., executarea pedepsei aplicate minorului poate fi suspendată sub supraveghere.

Potrivit art. 125 alin. 1 C.pen., termenul de încercare este mai redus față de majori, acesta fiind compus din durata pedepsei la care se adaugă un interval de la 1 la 3 ani.

Măsurile și obligațiile care pot fi aplicate minorului pe durata termenului de încercare în raport de vârstă, sunt aceleași ca și în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei.

Ca și în cazul majorilor, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei poate fi însoțită de muncă în folosul comunității după ce a împlinit vârsta de 18 ani, iar până la această vârstă se poate aplica o libertate supravegheată în condițiile art. 107 C.pen.

După împlinirea vârstei de 18 ani se poate aplica minorului măsuri de supraveghere sau obligații dintre cele enumerate la art. 103 C.pen. .

În ceea ce privește situația când minorul se sustrage măsurilor de supraveghere sau dacă nu respectă obligațiile sau nu execută muncă în folosul comunității când acestea însoțesc suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, reglementările noului cod nu conțin dispoziții cu privire la acest aspect.

Ambele modalități de individualizare a executării pedepsei închisorii pot fi dublate de o libertate supravegheată până la împlinirea vârstei de 18 ani, de măsuri de supraveghere și obligații prevăzute de art. 103 C.pen. de obligația de a presta tot după majorat față de cel prevăzut în art. 123 alin. 1 lit. f C.pen. .

2.6. Renunțarea la pedeapsa aplicată minorului

Este o instituție nou introdusă în capitolul care privește individualizarea pedepselor și are un caracter derogator față de sistemul ordinar numai în ceea ce privește categoria de fapte pentru care se poate aplica.

Daca în cazul inculpaților majori, renunțarea la pedeapsă se poate aplica, numai delictelor sancționate cu închisoare, pentru minori renunțarea la pedeapsa aplicată se poate aplica și atunci când fapta constituie un delict sancționat cu închisoare strictă de cel mult 2 ani ținând seama de natura faptei și de aspecte ce țin de persoana făptuitorlui (art. 126 C.pen.).

Renunțarea la pedeapsa aplicată, ca și în cazul majorilor, se aplică atunci când făptuitorul are antecedente penale, a acoperit prejudiciul și există indice temeinice din care să rezulte că se poate îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă.

Renunțarea la pedeapsa aplicată constituie o alternativă de sancționare a unor fapte penale lipsite în mod vădit de pericol social, atât prin natura lor cât și prin conduita generală a făptuitorului.

2.7. Amânarea aplicării pedepsei minorului

La fel ca și instituția renunțării la pedeapsă, amânarea aplicării pedepsei este introdusă în capitolul care privește individualizarea pedepselor și are caracter derogator de la sistemul de sancționare a majorilor, numai în ceea ce privește posibilitatea ca în termenul de probă, minorul care nu a împlinit 18 ani să fie încredințat spre supraveghere ori obligat să respecte una din măsurile prevăzute de art. 117 alin. 3 C.pen. .

Amânarea aplicării pedepsei pentru minori se poate dispune în cazul faptelor considerate delicte, pedepsite de lege cu închisoare sau închisoare strictă de cel mult 5 ani, dacă minorul nu are antecedente, a acoperit prejudiciul sau dovedește că are posibilitatea de reparare a pagubei și dacă dupa săvârșirea faptei a avut o comportare din care să rezulte existența unor dovezi temeinice că se poate îndrepta fără a executa pedeapsa.

Condițiile atât în ceea ce privește natura faptei, cât și persoana inculpatului sunt identice ca în cazul majorilor.

Potrivit art. 127 alin. 2 C.pen. „în cazul în care instanța amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunțe asupra pedepsei, care nu poate depăși 2 ani din momentul pronunțării hotărârii”.

Minorul până la împlinirea vârstei de 18 ani, poate fi încredințat supravegherii ori poate fi obligat să respecte una din măsurile prevăzute de art. 117 alin. 3 C.pen. .

După împlinirea vârstei de 18 ani, legea nu permite ca în perioada de probă condamnatul să fie supus altor măsuri de supraveghere.

Având în vederea dispozițiile art. 127 alin. 5 C.pen., minorului care a avut o conduită corespunzătoare în perioada de proba, instanța poate să nu-i aplice nici o pedeapsă, iar dacă a avut o conduită necorespunzătoare în această perioadă, instanta poate prelungi încă o dată pentru același termen aplicarea pedepsei sau poate să-i aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege.

CAPITOLUL VI

CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR

Așa după cum este cunoscut, prin executarea pedepsei se asigură apărarea socială dar și constrângerea și reeducarea infractorului.

Însă, așa cum o demonstrează realitatea socială sau politicile statelor moderne, nu întotdeauna supunerea condamnatului la executarea efectivă a pedepsei este oportună sau necesară. Nu același lucru se poate spune despre aplicarea măsurilor educative, ținând seama de scopul aplicării acestor sancțiuni.

La cauzele care înlătură răspunderea penală și care sunt reglementate în Titlul VII din partea generala a Codului penal, respectiv amnistia, grațierea, prescripția răspunderii penale, împăcarea părților și lipsa sau retragerea plângerii prealabile există unele prevederi care se referă anume la minori.

SECȚIUNEA I

Amnistia

Amnistia este un act de clemență al puterii legiuitoare prin care, în temeiul unor considerente social-politice și de politică penală și în condițiile anume prevăzute, se înlătură răspunderea penală sau consecințele acesteia pentru infracțiuni săvârșite până la data adoptării lui.

Amnistia produce efecte diferite asupra răspunderii penale a minorilor în funcție de natura sancțiunilor ce le pot fi aplicate.

Deși, amnistia operează asupra răspunderii penale, efectele ei ajung să fie limitate tocmai de instrumentul prin care se materializează răspunderea, respectiv anumite categorii de sancțiuni.

Dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă ca urmare a faptului că infracțiunea produsă are un grad de pericol socială mai mare, i se aplică minorului o pedeapsă asupra căreia amnistia după condamnare își produce efectele.

Incidența actului de amnistie cu privire la o infracțiune săvârșită de un minor se evaluează în raport cu limitele reduse, deoarece aceasta constituie pedeapsa legală pentru minor. Însă, dacă infracțiunea comisă de minor a rămas în faza de tentativă, nu se mai înjumătățesc încă o dată limitele pedepsei, ci se ține seama de maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată.

Cu privire la amnistie, în art. 119 alin. 2 C.pen. se precizează că ea nu are efecte asupra măsurilor educative, doctrina fiind unanimă în a considera că acest gen de sancțiuni penale sunt luate și în favoarea infractorului.

Dacă pentru îndreptarea minorului s-a apreciat că ar fi suficientă o măsură educativă, asupra ei, potrivit textului invocat, amnistia nu are efecte. Este evident că un făptuitor în sarcina căruia s-a stabilit o formă de răspundere mai gravă este absolvit de orice penalitate, în timp ce altul, purtător al unei răspunderi mai ușoare, suportă în continuare consecințele.

Pornind de la reglementarea actuală, în doctrina română s-a exprimat un punct de vedere și mai radical, susținându-se că nici amnistia înainte de condamnare nu ar trebui să-l privească pe minorul față de care ar trebui să se ia o măsură educativă, argumentat de necesitatea educării lui. Mai mult decât atăt, atunci când amnistia intervine după condamnarea minorului la pedeapsa închisorii și minorul nu execută nimic din aceasta sau o mică parte, ea ar trebui înlocuită cu o măsura educativă, respectiv internarea într-un centru de reeducare.

În comparație cu acest punct de vedere, în Franța s-a adoptat unul mult mai moderat, impus de jurisprudență. Fără a se nega împrejurarea că minorilor le sunt benefice măsurile educative, totuși ei au beneficiat în unele cazuri de așa zisele „grațieri amnistiate”care se acordă la cererea celor interesați și după verificări din care să rezulte că este în interesul minorului să nu mai execute măsura educativă.

În concluzie, efectele amnistiei asupra răspunderii penale a minorilor sunt limitate când aceștia se găsesc în situația de a fi fost supuși unor măsuri educative, chiar dacă se face abstracție de alte împrejurări, dintre care unele sunt foarte importante, prevalând ideea de reducere care are drept scop final reintegrarea lor socială.

SECȚIUNEA II

Grațierea

Alături de prescripția executării pedepsei și amnistia după condamnare, grațierea reprezintă o cauză de înlăturare sau modificare a executării pedepsei.

Grațierea poate fi definită ca fiind actul de clemență ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanță ori în comutarea acesteia în una mai ușoară, însă nu are efect asupra răspunderi penale (condamnările se înscriu în cazierul judiciar).

Așadar, cei care au săvârșit infracțiuni, fie minori, fie majori, sunt iertați în tot sau în parte de obligația de a executa pedeapsa pronunțată sau prin care se dispune doar înlocuirea pedepsei mai grele cu alta mai ușoară.

Grațierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instanțele judecătorești (amenda sau pedeapsa cu închisoare) și se întemeiază, totdeauna, pe rațiuni socio-politice ale momentului, ca și amnistia, de altfel.

Nici de această dată, legea nu distinge între acordarea grațieii minorilor și acordarea grațierii în cazul majorilor. Drept urmare, se vor aplica prevederile art. 120 C.pen., ambelor categorii de persoane, cu precizarea că asupra măsurilor educative (cu unele exceptii) grațierea nu are efecte, așa cum de altfel rezultă din alin. ultim al articolului menționat.

Având în vedere prevederile art. 73 și art.9 4 din Constituția României, grațierea poate fi colectivă, care se acordă din oficiu de către Parlament sau la propunerea organelor judiciare, prin lege, sau individuală, care se acorda prin Decret de către Președintele României.

Grațierea individuală se acordă unei anumite persoane, de regulă la cererea acesteia.

În situația în care condamnatul este minor cererea poate fi formulată de condamnat cu încuviințarea părinților, de părinții, frații și surorile acestuia, de tutore, de curator sau de apărătorul condamnatului. Cererea se adresează ministrului justiției.

Cererea de grațiere trebuie să cuprindă pe lângă datele de identificare ale condamnatului, datele privind identitatea petentului (în situația în care cererea este formulată de una dintre persoanele arătate mai sus), datele necesare identificării dosarului în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, indicarea tuturor împrejurărilor care au dus la formularea cererii, precum și a mijloacelor de probă care să susțină cererea.

În ceea ce privește introducerea cererii, ea nu este legată de un anumit termen, dar, trebuie formulată numai în timpul executării pedepsei, a amânării sau întreruperii ei, și doar atunci când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

Grațierea colectivă are un caracter mixt, ea operează nu numai in personam, dar și in rem, în raport de natura faptelor care au atras condamnările, durata pedepselor și natura lor, de momentul în care au fost pronunțate sau de situația celor condamnați.

De obicei, condițiile acordării grațierii sunt prevăzute expres în cuprinsul actelor și diferă de la caz la caz. Aceste condiții pot fi cu privire la fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea și anume: natura și pericolul social al acesteia, natura și mărimea pedepsei pronunțate; elemente cu privire la personalitatea condamnatului care pot fi: conduita lui anterioară – dacă este infractor primar, dacă are sau nu antecedente penale, precum și conduita lui după condamnare – dacă s-a preocupat de repararea prejudiciului , dacă s-a sustras de la executarea pedepsei, etc. . De asemenea, în cuprinsul actului de grațiere mai pot fi incluse și condiții cu privire la conduita viitoare a condamnatului (spre exemplu, art. 7 din Legea 543/2002).

În afară de condițiile enumerate, pentru ca actul de grațiere să se îndeplinească, este necesar ca întotdeauna infracțiunea care urmează să intre sub incidența acestui act să fie săvârșită înaintea adoptării actului respectiv.

Spre deosebire de grațierea individuală, grațierea colectivă poate avea ca obiect pedepse aplicate după apariția legii de grațiere și nu se aplică infracțiunilor săvârșite în ziua adoptării actului.

De altfel, efectele grațierii se produc din momentul adoptării actului de grațiere în raport cu condamnările pronunțate prin hotărâri de condamnare rămase definitive până la adoptarea respectivului act, iar în cazul pedepselor ce nu au fost încă pronunțate, grațierea își produce efectele din momentul în care acestea rămân definitive sau executabile.

De asemenea, grațierea își produce efectele în raport cu pedepsele pronunțate de instanțele de judecată având în vedere pedeapsa aplicată pentru o anumită infracțiune. Deci, în caz de concurs de infracțiuni, aplicabilitatea actului de grațiere este în raport de fiecare pedeapsă stabilită de instanță și nu de pedeapsa rezultantă.

Potrivit art.120 C.pen. unul dintre efectele grațierii este înlăturarea în totalitate a pedepsei. În temeiul acestui articol, dacă executarea pedepsei a început, ea va înceta, iar dacă pedeapsa nu a început să se execute, obligația de executare va înceta.

Un alt efect constă în înlăturarea parțială a pedepsei, care poate privi o parte determinantă din pedeapsă, parte calculată în raport de pedeapsă în întregul ei. De regulă, procentul de reducere este invers proporțional cu durata pedepsei.De pildă, „dacă condamnatul a executat o parte din pedeapsă, parte care coincide cu partea rămasă de executat, după reducerea în raport cu dispozițiile actului de grațiere, cel condamnat va fi liberat”.

În sfârșit, comutarea pedepsei constă în înlocuirea pedepsei pronunțate de instanță cu o altă pedeapsă mai ușoară (spre exemplu: pedeapsa închisorii se înlocuiește cu amenda). Comutarea pedepsei are loc de obicei, printr-un act individual.

De regulă, în actul de grațiere este prevăzută o condiție viitoare (așa după cum am aratat mai sus), care constă, de pildă în obligația beneficiarului grațierii de a nu săvârși o altă infracțiune în termenul de încercare de 3 ani. Încălcarea acestei obligații atrage, evident, revocarea grațierii, iar cel în cauză urmează să execute o pedeapsă rezultată din cumulul aritmetic al pedepsei inițial grațiată și al pedepsei ce se pronunță pentru noua infracțiune, la stabilirea căreia instanța va ține seama de starea de minoritate a condamnatului.

Dacă executarea pedepsei a fost suspendată condiționat, la acordarea grațierii condamnatului minor, se are în vedere dispozițiile art. 110 ind. 1 C.pen., potrivit cărora o dată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, instanța poate dispune încredințarea minorului spre supraveghere unei persoane sau instituții dintre cele prevăzute de art. 103 C.pen., totodată, putând stabili pentru minor una sau mai multe obligații prevăzute în art. 103 alin. 3 C.pen. pe care acesta va trebui să le respecte. Dacă cel în cauză a împlit vârsta de 18 ani, va trebui să respecte măsurile de supraveghere sau obligațiile prevăzute în art. 86 ind. 3 C.pen. .

Nerespectarea acestor obligații cu privire la comportare nu atrage revocarea grațierii.

În cazul beneficiarului minor revocarea va avea loc doar în cazul în care în termenul prevăzut de lege el a săvârșit din nou o infracțiune.

Deși condamnatul minor, căruia i s-a aplicat pedeapsa cu suspendarea condiționată beneficiază de grațiere, aceasta nu înlătură măsurile de supraveghere și nici obligațiile impuse de instanță, ele fiind considerate ca fiind de esența măsurilor educative.

În dispozițiile art. 120 alin. ultim este prevăzut că: „grațierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și măsurilor educative”.

Considerentele principale pentru care, în majoritatea legislațiilor, măsurile educative nu constituie obiect al grațierii,sunt următoarele: nu reprezintă pedepse,scopul lor rezidă în educare și îndreptare și responsabilitatea socială a minorului este mai restrânsă, prin aceea că nu are de întreținut o familie.

Totuși, de la această regulă, cu prilejul acordării unor acte de grațiere, legiuitorul a făcut în mod frecvent excepții, în sensul că a consacrat incidența grațierii și asupra executării măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare sau trimiterea acestuia într-o școală specială de muncă și reeducare.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 137/1997, privind grațierea unor pedepse, se grațiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, precum și măsura trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare, luată față de minori de instanțele de judecată.

În art. 3 din Legea nr. 543/2002, privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, se are în vedere doar grațierea măsurii internării într-un centru de reeducare. În art. 4 alin. 2 din același act normativ se arată ca nu beneficiază de această prevedere cei cărora li s-au aplicat măsuri educative pentru infracțiuni expres prevăzute de lege.

Cu privire la concursul de infracțiuni comise de minor s-au conturat două opinii.

Opinia majoritară susține că în cazul infracțiunilor concurente comise de minor se va lua o singură măsură educativă, iar în situația intervenției legii de grațiere care exceptează unele din faptele concurente se ia tot o singură măsură educativă în raport cu fapta (faptele) săvârșită(e) anterior apariției legii de grațiere ,însă se face mențiune în dispozitivul hotărârii despre faptele la care se aplică grațierea.

Dintr-un alt punct de vedere la care subscriem, pentru fiecare infracțiune din concurs ar trebui să se stabilească mai întâi sancțiunea pe care condamnatul ar fi trebuit să o execute pentru fiecare infracțiune în parte și apoi să se verifice incidența legii de grațiere, altfel se vor încălca prevederile art. 34 C.pen., articol care nu distinge după cum aceste infracțiuni sunt comise de un minor sau de un major.

În cazul în care printre infracțiunile concurente s-a aflat și aceea de viol calificat, prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. B C.pen., exceptată de la clemență, aplicându-se actul de grațiere s-a redus durata măsurii educative a internării într-o școală specială de muncă și reeducare cu un an.

Față de cele expuse, considerăm că este necesar să se pună aceentul mai mult pe reeducare și reintegrarea infractorului minor și nu pe sancționarea lui, oferind totodată instanțelor posibilități mai largi de individualizare.

SECȚIUNEA III

Prescriptia răspunderii penale

Trecerea unui interval mare de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fără ca pedepsa să fie executată, eficiența pedepsei se diminuează până la anihilare. Drept urmare, prin trecerea timpului,de neexecutare a hotărârii rămase definitive, intervine prescripția răspunderii penale.

Răspunderea penală a minorilor are, sub aspectul termenelor, o reglementare specială.

Din conținutul reglementării de la art. 129 C.pen. reiese că termenele de prescripție a răspunderii penale pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori, se reduc la jumătate.

Derogarea de la reglementarea cadru a fost justificată cu pericolul social mai redus pe care îl au infracțiunile minorilor în raport cu cele ale majorilor, cu capacitatea psiho-fizică în formare a minorului, lipsit de înțelegerea și experiența unei persoane adulte, și de aceea pot fi îndreptați mai curând.

În concluzie, și prescripția răspunderii penale trebuie să fie mai scurtă.

Termenele de prescripție a răspunderii penale se înscriu în art. 122 C.pen. stabilite în raport cu limitele legale ale pedepselor. În acest context, se pune problema de a ști dacă reducerea termenelor prevăzute de art. 129 operează asupra pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită sau se calculează în raport de limitele reduse la jumătate a pedepselor pentru minori,potrivit art.109 C.pen.Răspunsul a fost că reducerea la jumătate a termenului de prescripție pentru minori se aplică la termenul de prescripție stabilit în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, făcându-se abstracție de împrejurarea că infractorul este minor.

Astfel, nu se reduce mai întâi pedeapsa prevăzută de lege la jumătate, cum prevede art. 109 C.pen. și apoi în raport de pedeapsa rezultantă se determină termenul de prescripție, care la rândul lui se reduce la jumătate, ci termenul de prescripție la care se aplică reducerea la jumătate se stabilește în funcție de pedeapsa prevăzuta în textul sancționator, fără nici o reducere determinată de starea de minoritate a infractorului.

Legat de acest gen de prescripție, ar trebui precizat că dacă infractorul minor la data săvârșirii infracțiunii devine major, în timp ce termenul de prescripție era în curs, beneficiul prescripției reduse rămâne câștigat, pentru că durata mai scurtă a termenului de prescripție este determinat de starea de minoritate a infractorului la data când a săvârșit infracțiunea.

SECȚIUNEA IV

Împăcarea părților

În legislația română actuală există instituția împăcării părților, instituție care are același scop cu cel al justiției restaurative, și anume acela al reducerii numărului tot mai mare al celor care sunt trimiși la închisoare, sau în cel mai fericit caz al celor împotriva cărora se ia una din măsurile educative.

Împăcarea părților semnifică înțelegerea intervenită între persoana vătămată și infractor pentru a pune capăt conflictului generat de infracțiune, și este, așadar, o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Împăcarea este posibilă doar la infracțiunile unde legea prevede această posibiltate. Ea trebuie să intervină între persoana vătămată și infractor sau reprezentanții legali, trebuie să fie personală, adică să se refere explicit la persoana celor care au căzut de acord să împiedice consecințele mai grave ale săvârșirii unei fapte penale (pedeapsa închisorii), trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă și trebuie să intervină cel mai târziu până la data rămânerii definitive a hotărârii. Aceste condiții reies din reglementarea conținută în art. 132 C.pen., care în alineatul al treilea statuează că cei cu capacitatea de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

În planul cheltuielilor judiciare, împăcarea duce la o diminuare a patrimoniului părților implicate în procesul penal, pentru că potrivit art. 192 alin. 2 pct. 2 lit. b C.p.p., în acest caz cheltuielile de judecată avansate de stat vor fi suportate de ambele părți.

Ar putea exista situații când inculpatul minor să opteze pentru o împăcare dintr-o greșită întelegere a unor împrejurări, când de exemplu este nevinovat și nu se realizează pe deplin acest fapt ca să continuie procesul penal pentru a-și dovedi nevinovăția și apreciind ca împăcarea este cea mai bună cale de urmat, să ajungă în final să suporte cheltuieli judiciare.

Încuviințarea împăcării pentru infractorul minor de către persoanele prevăzute de lege apare ca o garanție a drepturilor patrimoniale ale acestuia și care numai aparent este doar o garanție a dreptului de apărare în procesul penal.

Există mai multe categorii de persoane care, potrivit legii, pot da încuviințare pentru împăcare. În art. 105 alin. 2 C.fam. se prevede că după împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea.

Tutorii au aceleași obligații ca și părinții, ceea ce reiese din cuprinsul art. 124 alin. 2 C.fam. .

Curatorii acționează în virtutea dispozițiilor înscrise în art. 152 lit. c C.fam., respectiv atunci când din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează.

În ceea ce privește minorii care au fost declarați abandonați prin hotărâre judecătorească în condițiile Legii nr. 47/1993, cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, potrivit art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, drepturile părintești se exercită de Consiliul Județean, respectiv Consiliile Locale ale sectoarelor Municipiului București, prin Comisia pentru Protecția Copilului. Comisia care este organ de specialitate al Consiliului Județean, respectiv al Consiliului Local al sectorului Mun. București, printre altele coordonează activitatea autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ teritoriale de pe teritoriul județului în domeniul autorității tutelare și al protecției drepturilor copilului.

SECȚIUNEA V

Lipsa sau retragerea plângerii prealabile

Atât lipsa plângerii prealabile cât și retragerea ei înlătură răspunderea penală pentru infracțiunile anume prevăzute de lege dacă sunt întrunite unele condiții (art.131 C.pen):

să existe o infracțiune pentru care legea prevede ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare la plângerea prealabilă;

plângerea prealabilă să fie făcută de către persoana vătămată; dacă acesta este un minor care a împlinit vârsta de 14 ani, deci cu capacitate de exercițiu restrânsă, punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea sa prealabilă cu încuviințarea reprezentantului legal;

plângerea să fie făcută cu respectarea condițiilor legale privind forma, locul și termenul introducerii ei;

Cei în drept pot să facă plângere prealabilă, ori dacă au făcut-o, nu au respectat conditiile legale ceea ce echivalează cu lipsa ei.

Retragerea plângerii prealabile constă într-un act de voință unilateral al persoanei vătămate, care revine asupra plângerii făcute, act care înlătură de asemenea, răspunderea penală.

Retragerea poate fi explicită dar și implicită, când cel care a făcut-o lipsește nejustificat la două termene consecutive în fața instanței.

Astfel că, prin sentința penală nr. 2152/2004 a Judecătoriei Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. h C.p.p. și art. 284 ind. 1 C.p.p., s-a încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a părților vătămate C.O. și B.C. împotriva inculpatilor minori R.R.D., C.F și N.C și a inculpaților majori S.A.A. și A.C., pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. și ped. de art. 180 alin. 2 C.pen., însă această sentință a fost casată prin decizia penală nr. 158/R/22.02.2005 a Tribunalului Brașov, cauza fiind trimisă spre rejudecare Judecătoriei Brașov, motivat de faptul că partea vătămată C.O. a justificat în recurs lipsa la termenele consecutive din data de 24.08.2004 și 13.09.2004.

Retragerea plângerii trebuie să fie totală și necondiționată, adică să privească atât latura penală, cât și cea civilă și să aibă loc până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Când fapta a fost comisă în participațiune, ca să înlăture răspunderea penală, trebuie să aibă loc cu privire la toți participanții, nu numai față de unii dintre ei, deoarece ceea ce are caracter indivizibil și produce efecte față de toți este plângerea prealabilă,iar nu declarația de retragere a acesteia (art. 131 alin. 4 C.pen.).

Ceea ce menține răspunderea penală este situația când fapta a adus vătămare mai multor persoane, iar plângerea prelabilă a fost făcută sau menținută numai de către una dintre ele (art. 131 alin. 3 C.pen.). Deci, dacă una dintre părțile vătămate își retrage plângerea, iar celelalte nu sau dacă plângerea prealabilă a unei părți lipsește, alta își retrage plângerea, iar cealaltă își menține plângerea, răspunderea penală a făptuitorilor se menține, astfel că acesta va răspunde conform legii pentru fapta comisă.

&1. Plângerea prealabilă

Plângerea prealabilă reprezintă un mod de sesizare a organelor judiciare și totodată constituie o condiție indispensabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

În vederea soluționării conflictului de drept născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, de regulă, procesul penal este declanșat de organele judiciare competente, respectând astfel principiul oficialității consacrat expres în dispozițiile art. 2 C.p.p. .

Așadar, având în vedere prevederile articolului menționat, se trage concluzia potrivit căreia ”instituția plângerii prealabile se înscrie ca o excepție de la acest principiu, dându-i-se astfel posibilitatea persoanei vătămate să decidă dacă sesizează organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului”.

Plângerea prealabilă adresată instanței de judecată este o condiție pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului și pentru punerea în mișcare a acțiunii penale de către instanța de judecată.

Plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată, în cazul următoarelor infracțiuni prevăzute de Codul penal în art.180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 213 si 220, când făptuitorul este cunoscut, iar dacă acesta nu este cunoscut, partea vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui (art. 279 alin. 2 C.p.p.).

Potrivit art. 131 alin. 1 C.pen., plângerea prealabilă poate fi introdusă la organul competent de persoana vătămată. Dreptul de a face plângere este un drept cu caracter personal, indivizibil și netransmisibil.

În art. 284 alin. 2 coroborate cu dispozițiile art. 132 alin. 3 C.pen., legiuitorul face o derogare de la caracterul personal și netransmisibil al plângerii prealabile și dă posibilitatea ca și alte persoane decât titularul ei, să o poată face. Acest lucru fiind posibil în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorul sau incapabilul), în numele cărora plângerea este făcută de reprezentanții lor legali (părinții, tutorele sau curatorul).

Termenul de introducere al plângerii este de două luni de la data când „persoana îndreptățită a reclamat, a știut cine este făptuitorul”. Introducerea plângerii după expirarea acestui termen atrage respingerea acesteia ca tardiv introdusă. Nu același lucru se întâmplă în situația în care plângerea prealabilă a fost introdusă greșit la un alt organ judiciar, dacă organul respectiv a fost sesizat în termenul de două luni de la data când persoana îndreptățită a reclamat, a cunoscut cine este făptuitorul.

Părinții pot întregi sau înlocui voința minorilor, devenind astfel titulari ai plângerii prealabile.

Având în vedere dispozițiile art. 131 alin. 5 C.pen. acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu (in subsidiar), ca o garanție pentru protecția minorului, în situația în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate redusă de exercițiu, aceasta însemnând că din oficiu se va pune în mișcare acțiunea penală, atunci când cei indrituiți de lege nu au introdus plângerea la organele competente.

În situația în care partea vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea prealabilă trebuie introdusă de acesta cu încuviințarea părinților, tutorelui sau curatorului, după caz. Iar dacă minorul, parte vătămată, prin căsătorie a dobândit capacitate de exercițiu deplină, el poate introduce personal plângerea, fără a fi nevoie de încuviințarea vreunei persoane.

În conținutul său, plângerea prealabilă trebuie să cuprindă:

descrierea faptei, astfel încât instanța să poată stabili dacă fapta se înscrie printre infracțiunile ce pot face obiectul plângerii prealabile;

indicarea făptuitorului; dacă făptuitorul este cunoscut, iar fapta săvârșită este dintre cele pentru care plângerea se adresează direct instanței de judecată, partea vătămată sau reprezentanții legali ai acestuia vor proceda în consecință, iar dacă cel care a încălcat legea penală este necunoscut, plângerea prealabilă trebuie introdusă la organul de cercetare penală pentru identificarea acestuia;

adresa părților și indicarea martorilor și a adreselor acestora, precum și indicarea părții responsabile civilmente, acolo unde este cazul;

precizarea dacă partea vătămată se constituie parte civilă;

La introducerea plângerii prealabile, la instanță (instanța competentă a soluționa plângerile prealabile este judecătoria), judecătorul însărcinat cu primirea corespondenței și a acțiunilor fixează termenul pentru judecată și sub semnătură dă termen în cunoștință părții vătămate sau reprezentantului legal al acestuia și dă dispoziții pentru citarea făptuitorului minor, prin reprezentant legal, și pentru citarea Autorității Tutelare.

După ce acțiunea penală a fost pusă în mișcare, judecata se desfășoară, potrivit normelor procesuale aplicabile judecării cauzelor cu minori, în prima instanță.

CAPITOLUL VII

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ INTERDICȚIILE ȘI INCAPACITĂȚILE CE REZULTĂ DIN CONDAMNARE

SECȚIUNEA I

Reabilitarea și efectele acesteia asupra minorului

Pe lângă pedepsele pe care trebuie să le execute (pedeapsa principală și pedeapsa accesorie, pentru că pedeapsa complementară nu se poate pune în discuție, întrucât nu se aplică minorilor), condamnarea generează și alte consecințe, pe care condamnatul este nevoit să le suporte chiar după terminarea executării. Consecințele în discuție cuprind o serie de decăderi, interdicții și incapacități care decurg din condamnare.

Însă, având în vederea dispozițiile art.109 alin. ultim C.pen., potrivit cărora „condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi”, într-o primă opinie s-a susținut că textul de lege menționat nu reglementează o astfel de reabilitare, ci prevede doar că aceste pedepse nu atrag astfel de consecințe.

Așadar, dacă nu există incapacități sau decăderi rezultate din condamnare, nu putem vorbi de existența reabilitării, opinie la care subscriem, întrucât reabilitarea presupune chiar înlăturarea acestor consecințe rezultate în urma condamnării. Iar dacă în lege nu este reglementată expres această instituție cu privire la minori, atunci nici cel care aplică legea nu trebuie să-i dea o altă interpretare (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Contrar celor arătate, într-o altă opinie, precum și opinia majoritară în practica judiciară s-a susținut și se susține în continuare, că în această situație suntem în prezența unei forme speciale de reabilitare de drept, motivată fiind de aplicarea pedepselor accesorii tuturor inculpaților, fie minori, fie majori, care semnifică tocmai atragerea unor incapacități și decăderi.

Ținând seama de faptul că aceste interdicții constituie reale obstacole în procesul resocializării foștilor condamnați, în toate legislațiile au fost și sunt prevăzute dispoziții care limitează în timp aceste situații, astfel încât, după un anumit interval de timp de la terminarea executării pedepsei, fostul condamnat să fie repus în drepturile sale, drepturi de care a fost privat ca urmare a condamnării. Aceasta fiind posibilă doar cu ajutorul instituției reabilitării.

Reabilitarea este o instituție de sine stătătoare, deși s-a desprins din actele de clemență. Ea nu constituie un act de indulgență al autorității de stat față de fostul condamnat, ci un drept al său.

Așa după cum am arătat mai sus, în Codul penal în vigoare nu există prevederi exprese cu privire la reabilitarea condamnatului minor, drept urmare, din punctul de vedere al majorității celor care susțin reabilitarea minorilor ca o formă specială de reabilitare de drept, și în cazul minorilor ca și în cazul majorilor sunt aplicabile dispozițiile art. 133-139 C.pen. .

Reabilitarea este mijlocul legal prin care foștii condamnați se integrează pe plan juridic în societate.

Așadar, reabilitarea privește fapte petrecute în trecut pe care le dă uitării, le șterge, dar efectele ei se produc numai in viitor și are în același timp un caracter personal.

Deși infracțiunile săvârșite în timpul minorității nu constituie primul termen al recidivei, totuși, pedepsele aplicate pentru infracțiunile săvârșite în această perioadă se înscriu în fișa de cazier judiciar al fiecărei persoane.

Pe lângă caracterul personal, reabilitarea este și indivizibilă, în sensul că ea este obținută pentru toate condamnările suferite, și nu numai pentru una dintre ele, iar celelalte rămânând nereabilitate.

De asemenea, reabilitarea poate fi obținută de oricare condamnat care îndeplinește condițiile legale, pentru orice condamnare (fie pentru furt, fie pentru omor sau pentru orice altă infracțiune săvârșită, legea nefăcând nici o distincție între faptele grave sau mai putin grave).

În dreptul penal se cunosc două forme de reabilitare, și anume: reabilitarea de drept și reabilitarea judecătorească.

Potrivit art. 134 C.pen. „reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedepsa închisorii care nu depășește un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit nici o altă infracțiune”.

Având în vedere textul de lege menționat și opinia majorității practicienilor, întrebarea care se pune, este: sunt aplicabile dispozițiile acestui articol și în situația pedepselor mai mari de un an?

Considerăm că dacă condamnatul a avut de ispășit o pedeapsă mai mare de un an pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite pe timpul când era minor, nu poate avea loc reabilitarea de drept, ci la cerere, condamnatul poate cere acordarea reabilitării. Instanța, în urma verificărilor sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege de către condamnat, constată, respectiv acordă reabilitarea condamnatului și implicit ștergerea din cazierul judiciar a mențiunilor privind pedepsele.

Spre deosebire de reabilitarea de drept, la constatarea reabilitării judecătorești, pe lângă buna purtare a condamnatului, instanța trebuie să verifice și îndeplinirea următoarelor condiții: să nu fi suferit o nouă condamnare în intervalul prevăzut în art. 135 C.pen.; să-și aibă asigurată existența prin muncă sau prin alte mijloace oneste; să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat.

În cazul minorilor condamnați la pedeapsa cu închisoare sau la amendă, poate fi acordată reabilitarea de drept în situația suspendării condiționate a executării pedepsei, precum și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, făcându-se aplicarea art. 86 C.pen., potrivit căruia: „dacă condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în baza art. 83 si 84, el este reabilitat de drept”, și a art. 86 ind. 6 C.pen. .

Concluzionând, vom arăta că indiferent dacă fapta a fost comisă în timpul minorității condamnatului sau după ce a devenit major, instanța are obligația de a comunica organelor de poliție hotărârea pronunțată, pentru a fi înscrisă în cazierul judiciar, pedeapsa aplicată (atât pedeapsa principală cât și pedeapsa accesorie) și temeiul de drept al aplicării acesteia.

Deși, nu îmbrățișăm această opinie, a aplicării pedepsei accesorii inculpaților minori, totuși, în practică, au existat situații în care pentru a șterge din cazier aceste mențiuni, condamnatul a fost nevoit să formuleze cerere de reabilitare, drept urmare, dacă instanța a constat îndeplinite condițiile cerute de lege a acordat reabilitarea condamnatului, aceasta având efect și asupra tuturor consecințelor condamnării, inclusiv a radierii pedepsei din cazierul judiciar.

CAPITOLUL VIII

Răspunderea civilă a infractorilor minori

Temeiul juridic al răspunderii civile a minorilor pentru paguba cauzată prin infracțiune se găsește în art. 14 alin. 1 C.p.p., conform căruia acțiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente și în art. 998 – 999 C.civ.. Aceste prevederi nu pot determina un alt criteriu de reparare a prejudiciului cauzat de minor decât cel prevăzut de legea civilă, chiar dacă sistemul sancționator prevăzut pentru minor în legea penală este deosebită față de cel stabilit pentru major.

Răspunderea delictuală pentru faptele prevăzute de legea penală săvârșite de minor este atât o răspundere directa a minorilor în temeiul art. 998-999 C.civ., cât și o răspundere indirectă a părinților, în temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ., ori a institutorului sau meșteșugarului prevăzută în art. 1000 alin. 4 C.civ.. Aceste forme ale răspunderii civile se împletesc sau se cumulează după caz.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1995 „Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicita decât dacă se dovedește că au lucrat cu discernământ”.

După cum minorul a acționat sau nu cu discernământ se adaugă sau se substituie răspunderea părinților. Răspunderea indirectă a părinților pentru faptele păgubitoare ale copiilor lor minori, se întemeiază pe dispozițiile art. 1000 alin. 2 C.civ. și are la bază prezumția neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către părinți a îndatoririlor ce le revin față de copii.

În practica judiciară s-au ridicat numeroase probleme de aplicare a legii în legătură cu răspunderea civilă a părinților pentru daune produse de minori prin infracțiune. Astfel, s-a decis ca în cazul în care exercitarea ocrotirii părintești aparține unui singur părinte, celălalt având doar dreptul de a lua legături personale cu minorul, va răspunde civilmente părintele căruia i-a fost încredințat minorul prin hotărâre judecătorească.

Răspunderea este determinată de faptul că părintele care locuiește cu copilul minor are obligația legală de a-l supraveghea și de a-l împiedica să săvârșească fapte ilicite, el fiind singurul răspunzător pentru aceste fapte. Dimpotrivă, printr-o altă decizie de speță s-a considerat că și părintele care nu locuiește cu copilul sau minorul, trebuie să fie prezumat răspunzător pentru faptele ilicite ale acestuia în condițiile prevăzute de alin. 3 al art. 1000 C.civ.. Totodată s-a decis ca în situația în care părinții nu au locuința comună, aceștia pot fi chemați împreună în judecată sau introduși în proces ca părți responsabile civilmente pentru a răspunde de faptele păgubitoare ale copilului lor minor .Mai mult, pot subzista și o răspundere comună a ambilor părinți atât a celui care i s-a încredințat copilul,cât și a celui la care copilul se află doar în vizită, însă cele două răspunderi ar avea temeiuri juridice diferite, art. 1000 alin. 2 C.civ., pentru primul și art. 998-999 C.civ., pentru cel de al doilea.

Este de observat că în literatura de specialitate s-au conturat trei opinii cu privire la conținutul culpei, prezumat de lege, care atrage răspunderea părintelui pentru prejudiciul produs de copilul minor, în condițiile prevăzute de art. 1000 alin. 2 C.civ., și anume: răspunderea se întemeiază pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere, ori pe neîndeplinirea obligației de supraveghere și de creștere, și, în sfârșit, pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere și a celei de a asigura educarea minorului. Această ultimă opinie este în concordanță cu practica actuală a intereselor judecătorești.

În această ordine s-a argumentat corect că părintele căruia i s-a încredințat minorul nu va răspunde conform art. 1000 alin. 2 C.civ. în situația în care va face dovada că și-a îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului sau că, între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce îi reveneau privind supravegherea și educarea minorului și comiterea de către acesta a faptei cauzatoare de prejudicii nu există raport de cauzalitate. Având în vedere însă, că săvârșirea faptului ilicit de către minor s-ar putea datora unor carențe de educație, rezultă că alături de părintele căruia i s-a încredințat minorul urmează să fie prezumat răspunzător celălalt părinte, deoarece și acestuia i-a asigurat dreptul, și implicit, îi revine obligația de a contribui la creșterea și educarea copilului.

S-a subliniat, de asemenea, că dispozițiile legale referitoare la răspunderea părinților trebuie analizate și în funcție de conținutul dispozițiilor art. 101 Codul Familiei care prevede că părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului, precizând ca ei sunt obligați, între altele să îngrijească și de educarea copilului, noțiunea de educare fiind mai largă decât cea de supraveghere pe care o include.

Acest text nu constituie o normă de recomandare ci are un caracter imperativ, impune o obligație care implică în mod necesar răspunderea pentru orice pagubă pricinuită de minor, rezultând din lipsa de educație, iar lipsa unei educații corespunzătoare trebuie să fie dedusă întotdeauna din chiar faptul antisocial, prejudiciabil, săvârșit de minor.

De asemenea, în practica judiciară s-a decis că minorului îi incumbă o răspundere civilă directă, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., iar părinților o răspundere indirectă bazată pe art. 1000 alin. 2 C.civ.; ca atare nu exista solidaritatea prevăzută în art. 1003 C.civ., părinții răspunzând ca și minorul pentru întregul prejudiciu, obligația lor fiind in solidum. Deși există și opinii contradictorii, diferențele de opinie exprimate nu sunt semnificative, întrucât fie că este vorba de o răspundere solidară, fie de răspundere in solidum, efectele sunt aceleași din punctul de vedere care ne interesează, în sensul că ambele justifică drepturile victimei de a chema la răspundere fie pe minori, fie pe părinți, fie și pe unul și pe celălalt.

Totodată, în practica judiciară s-a decis în situația în care faptul prejudiciabil a fost comis de mai mulți minori, și ca atare este atrasă răspunderea unor părinți diferiți, între aceștia nu există solidaritate întrucât părinții răspund solidar numai pentru copii lor minori în limita participării copiilor lor la cauzarea prejudiciului. Ca atare, victima va trebui să-și divizeze acțiunea pretinzând de la fiecare categorie de părinți despăgubirea, efectiv, suferită.

Având în vedere caracterul răspunderii părinților pentru prejudicile aduse de copii lor minori, în practica judiciară s-a decis că părinții nu pot invoca beneficiul de discuțiune, în temeiul căruia creditorul este obligat să urmărescă mai intâi bunurile debitorului, iar în situația în care numai unul dintre părinți a fost urmărit și a plătit integral despăgubiri ,el are opțiunea, fie de a introduce acțiune în regres împotriva celuilalt soț, fie să acționeze numai pe minor.

S-a mai decis că minorii trebuie obligați în solidar cu părțile responsabile civilmente (părinții lor) la plata despăgubirilor civile și a cheltuielilor de judecată, iar repararea prejudiciului cauzat trebuie să fie integrală în raport cu dauna efectiv suferită, și nu avându-se în vedere criterii subiective, străine de ideea care stă la baza răspunderii pentru cauzarea de prejudicii.

Dacă fapta prejudiciabilă a fost comisă de un minor care nu are discernământ, atunci vina prezumată a părinților se substituie vinei minorului, și ca atare, aceștia vor răspunde pentru fapta lor proprie, neavând drept de regres împotriva minorului.

Lipsa de venituri sau de avere a minorului nu are importanță la stabilirea despăgubirilor, întrucât aceasta este o chestiune de executare și nu de fond.

Reexaminarea cuantumului despăgubirilor este posibilă în situația în care s-au produs modificări în ceea ce privește întinderea pagubei, întrucât repararea prejudiciului trebuie să fie integrală. Aceeași este situația și în privința părinților minorului a căror răspundere este angajată indiferent dacă au posibilități de plată pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copilul lor.

Răspunderea civilă a inculpatului minor în procesul penal, în principiu, nu poate fi concepută decât în raport cu pagubele produse printr-o infracțiune săvârșită. Când fapta ilicită este imputabilă mai multor persoane, acestea sunt ținute în solidar la repararea întregii pagube.

Astfel, s-a decis că inculpatul minor trebuie să fie obligat, în solidar cu ceilalti participanți la activitatea infracțională, iar partea responsabilă civilmente să răspundă numai în raport cu contribuția minorului la producerea pagubei.

Totodată, s-a decis că făptuitorul nu poate fi obligat la despăgubiri în solidar cu autorul infracțiunii de furt decât în limita valorii bunului tăinuit.

În concluzie, răspunderea delictuală pentru faptele prevăzute de legea penală săvârșite de minor se prezintă sub două forme ale răspunderii civile:

o răspundere directă a minorilor, în temeiul art. 998-999 C.civ.;

o răspundere indirectă a părinților bazata pe dispozițiile art. 1000 alin. 2 C.civ. .

Concluzii și propuneri de lege ferendă

Din 1990 Codul Penal și Codul de Procedură Penală au suferit unele modificări dar, din păcate, dispozițiile cu privire la minori nu au fost avute în vedere în mod deosebit.

Având în vedere noile procese de globalizare și integrare regională, cât și noile orientări în filozofia intereselor penale și în criminologie, tratamentul juridic național aplicabil minorilor necesită modificări importante, atât sub aspectul dreptului substanțial, cât și sub aspectul dreptului procesual penal.

Deși, prin Legea nr.301/2004 legislativul român aduce unele modificări și unele adăugiri la cele existente în Codul penal în vigoare, acestea, însă, nu sunt suficiente, pentru ai creea infractorului minor condițiile necesare reeducării și resocializării acestuia.

Astfel, de lege ferenda s-ar impune în Codul penal:

La Titlul II Cap. IV, art. 33 lit. a din Codul penal ar trebui instituită o

diferențiere între tratamentul sancționator al minorului față de al majorului, în cazul săvârșirii unui concurs de infracțiuni, în sensul reducerii cuantumului sporului ce poate fi aplicat minorului pe lângă pedeapsa cea mai grea;

La Titlul IV din Codul penal, după înlocuirea răspunderii penale ar

putea fi introdusă o secțiune referitoare la posibilitatea amânării pronunțării unei pedepse pe o perioadă limitată de timp, pentru inculpatul minor, perioadă în care acesta să fie urmărit de servicii sociale și judecătorul delegat cu executarea pedepsei. Deși în viitorul Cod penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 este prevăzută instituția amânării aplicării pedepsei minorului in art. 127, într-un alt proiect de modificare a Codului penal, propus recent de Ministerul Justiției care în colaborare cu mai multe cadre didactice universitare de la catedra de drept din țară, încearcă sa adopte o legislație cât mai apropiată țărilor Uniunii Europene, această instituție nu se mai regăsește, din păcate;

La Cap. IV Secțiunea II art. 71, se impune a se introduce

reglementarea aplicării pedepselor accesorii inculpaților minori, astfel încât cu privire la acest aspect să fie o practică unitară;

La Titlul V în art. 101, introducerea și a altor măsuri educative, cum ar fi: tratamentul ambulatoriu, frecventarea unui curs de zi, consemnările făcute la sfârșit de săptămână, prestarea de servicii în folosul comunității etc.;

La art. 103 alin. 3, la luare măsurii educative a libertății

supravegheate cu instituirea obligațiilor și art. 110 ind. 1 raportat la art. 86 ind. 3 C.pen., este de recomandat necesitatea luării consimțământului infractorului minor (pentru respectarea art. 4 din C.E.D.O., a Recomandării 92 (16) privitoare la Regulile Europene privind sancțiunile și măsurile de comunitate adoptate de Consiliul de Miniștrii ai Comunității Europene la 19.10.1992);

La art. 104, măsura educativă a internării într-un centru de

reeducare – necesitatea înființării unor centre pentru minori cu regim juridic diferit: internare în regim închis, semideschis sau deschis și prevederea unor condiții de schimbare a regimului juridic aplicat inițial;

La titlul VII, Capitolul II în art. 129, privind prescripția, ar putea fi

introdusă și prescripția executării măsurilor educative, care deși au un rol educativ asupra minorilor, considerăm că după trecerea unui anumit interval de timp dacă minorul nu a început executarea măsurilor educative, acestea să se prescrie, deoarece la fel ca și pedeapsa aplicată minorului și măsura educativă este tot o sancțiune aplicată pentru infracțiunea săvârșită, care la rândul ei se aplică tot cu scopul de a reeduca, așa cum de altfel este prevăzut în art. 52 C.pen.

La art. 210 C.pen. ar putea fi prevăzută și infracțiunea de furt prin

care s-a adus un prejudiciu cuantificat într-o suma fixă, ca fiind pedepsită la plângerea prealabilă a părții vătămate. Astfel, infractorul minor și victima ar putea să se împace după restituirea prejudiciului sau prestarea unor servicii victimei pentru prejudiciul suferit (similar sancțiunii reparației din dreptul francez).

În ceea ce privește legea procesual penală de lege ferendă s-ar impune introducerea principiului celerității soluționării cauzelor cu minori; soluționarea separată acțiunii civile în cauzele penale cu minori de către o instanță civilă cu scutirea de plata taxei de timbru; obligativitatea anunțării SRSS și a părinților în cazul în care este discutată posibilitatea luării și prelungirii arestării preventive și ascultarea obligatorie a ofițerului de probațiune și a ocrotitorului legal înainte de a se dispune măsura arestării preventive. De asemenea, se impune introducerea măsurii plasamentului în regim de urgență, ca alternativă la arestul preventiv și prevederea duratei maxime a plasamentului și a arestului preventiv.

În prezent, în faza de executare a sancțiunilor neprivative de libertate sistemul actual de măsuri și sancțiuni penale fără privare de libertate este limitat, iar aplicarea acestora de către instanțele de judecată este de cele mai multe ori greu de realizat datorită faptului că legea penală este deosebit de rigidă și punitivă. În aceste condiții OG nr.92/2000 privind organizarea și funcționarea Serviciilor de Reintegrare Socială a Infractorilor și de Supraveghere a Executării Sancțiunilor Neprivative de Libertate nu permite decât supravegherea executării obligațiilor și condițiilor impuse de instanță, respectiv în cazul condamnaților la pedepasa închisorii a căror executare a fost suspendată sub supraveghere și în cazul minorilor față de care s-a luat măsura educativă a libertății supravegheate.

Consider că această situație va trebui modificată prin noi inițiative legislative, prin introducerea de noi și variate sancțiuni și măsuri comunitare și prin extinderea atribuțiilor serviciilor de probațiune.

*******

Se poate aprecia în concluzie, că în momentul de față, atât reglementările normative existente în Codul penal în vigoare, cât și în modul de aplicare de către instanțele de judecată a pedepselor și măsurilor educative față de minorii delincvenți, nu reflectă încă în suficientă măsură mutațiile intervenite în orientările politicii penale la nivel internațional și nici la necesitățile actuale ale societății românești.

Perfecționarea cadrului legislativ referitor la minorul delincvent presupune reglementări eficiente privind protecția acestuia conform cu cerințele europene, moderne sub cele două aspecte majore: prevenire și recuperare, reeducarea acestora prin mijloace complexe. Este un proces pe cât de necesar, pe atât de dificil având în vedere că, printre soluțiile pe care le recomandă Consiliul Europei în privința reacției sociale la delincvența juvenilă, continuă să figureze dejudiciarizarea, realizarea de structuri noi și instituții apte să conducă la rezolvări moderne și profund umanitare ale problemelor legale de ocrotirea juridică a minorilor delincvenți.