Raporturile Juridice Privind Protectia Factorilor Creati Prin Activitati Umane

DREPTUL MEDIULUI

l.3.l. Protecția mediului și strategia dezvoltării durabile

Folosit în mod curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de „strategie” desemnează preocupările științei economice de a defini liniile generale de dezvoltare pe termen lung, metodele și formele cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor acesteia.

Strategia națională este un atribut al independenței și suveranității statului, care trebuie să țină seama de condițiile sale specifice, de resursele și capacitățile sale.

Pornind de la adevărul de necontestat după care problemele dezvoltării și ale creșterii economice nu pot fi separate de cele ecologice, că economia și ecologia se împletesc tot mai mult – local, regional, național și global – într-o rețea de cauze și efecte, relația dezvoltare – mediu este privită și analizată ca o relație între prezent și viitor. Dezvoltarea urmărește satisfacerea nevoilor generațiilor prezente, protecția mediului fiind o investiție pentru generațiile viitoare.

Protecția mediului corespunde dorințelor vitale ale întregii lumi, interesul general substituindu-se intereselor particulare, conferind astfel întregului sistem juridic o dimensiune nouă.

De peste 40 de ani, începând cu Conferința mondială asupra mediului de la Stockholm, l972, omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării și de procesele economice în general. In acest context, Comisia Mondială asupra Mediului și Dezvoltării de pe lângă ONU a finalizat o serie de recomandări, una dintre acestea referindu-se la necesitatea implementării conceptului de „dezvoltare durabilă”, concept recomandat de Adunarea generală ONU prin Rezoluția 42/l987, ca principiu director al strategiilor și politicilor naționale în domeniul evoluției economice și al protecției mediului.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea nevoilor generațiilor prezente fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spațiu al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic într-un proces dinamic și flexibil de funcționare.

Comisia Internațională pentru Mediu și Dezvoltare a concluzionat că printre imperativele strategiei naționale pentru o dezvoltare durabilă se pot menționa:

– eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locuri de muncă, hrană, energie, apă, locuințe și sănătate;

– asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil și reducerea creșterii demografice necontrolate;

• conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;

• descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare a publicului la luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia;

• reorientarea tehnologiei și a riscului managerial.

Adaptat condițiilor specifice fiecărei țări, fără să excludă necesitatea colaborării internaționale, conceptul de dezvoltare durabilă stă la baza „Strategiei Naționale de Protecție a Mediului în România în perioada 2000-2020” , dar și a unor strategii sectoriale cum sunt: „Strategia Dezvoltării Durabile a Silviculturii în perioada 2000-2020”, „Strategia Dezvoltării Durabile a Apelor în perioada 2000-2020”, „Strategia Națională de gestionare a Deșeurilor”, „Strategia Națională privind Schimbările Climatice” ș.a.

La baza Strategiei protecției mediului stau, printre altele, următoarele principii:

– conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;

– dezvoltarea durabilă;

• evitarea poluării prin măsuri preventive;

• conservarea biodiversității;

• conservarea moștenirii, a valorilor culturale și istorice;

• cine „poluează plătește”;stimularea activităților de redresare a mediului ș.a

Strategia protecției mediului se aplică și se actualizează prin Programul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului.

l.3.2. Conferințele mondiale și principalele documente adoptate

Prima Conferință mondială în domeniul protecției mediului a avut loc între 5-l6 iunie l972 la Stockholm, la care au participat delegați din ll4 state, între care și România. Ziua de 5 iunie a fost declarată „Ziua Mondială a Mediului Inconjurător”.

Printre problemele cuprinse în ordinea de zi a Conferinței se pot menționa: planificarea și gestionarea așezărilor umane în vederea asigurării calității mediului înconjurător; gestionarea resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanților de importanță internațională; dezvoltarea și mediul; aspecte educative, sociale și culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora ș.a.

Dintre principalele documente adoptate, menționăm: „Declarația asupra mediului înconjurător” care statuează 26 de principii privind drepturile și obligațiile statelor în domeniul protecției mediului, precum și căile și mijloacele de dezvoltare a cooperării internaționale; „Planul de acțiune privind mediul înconjurător” care cuprinde l09 recomandări adresate statelor în domeniul protecției mediului.

A doua Conferință a națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare s-a desfășurat la Rio de Janeiro, l992, având ca scop general elaborarea de măsuri și strategii care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate țările, în contextul dezvoltării durabile și optime din punctul de vedere al mediului.

La Conferință au participat miniștri ai mediului, miniștrii ai unor organisme similare, reprezentanți ai unor organisme și programe specializate ONU, ai unor organisme interguvernamentale și neguvernamentale din l8l de state.

Documente adoptate:

– „Declarația de principii” (Carta Pământului) care cuprinde 27 de principii după care trebuie să se conducă omenirea în relațiile interumane, precum și în relațiile dintre om și natură;

• „Agenda 2l” – analizează premizele și posibilitățile de punere în aplicare a principiilor Declarației de la Rio, având patru secțiuni: dimensiunile sociale și economice; conservarea și gestionarea resurselor în scopul dezvoltării durabile; întărirea rolului organismelor internaționale; mijloacele de execuție;

• „Convenția privind schimbările climatice” – cuprinde un angajament ferm al statelor semnatare de a reduce emisiile de bioxid de carbon din atmosferă;

• „Convenția privind diversitatea biologică”- prevede măsuri ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor și a diferitelor forme de viață;

• „Declarația de principii asupra conservării și exploatării pădurilor”

Cea de a treia Conferință Mondială ONU asupra mediului a avut loc la Yohanesburg, 2002, dedicată dezvoltării durabile și acordării sprijinului țărilor mai puțin dezvoltate.

Documente adoptate:

• „Declarația de la Yohanesburg”- cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova și consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile; „Planul de implementare a sarcinilor socio-economice și de mediu”.

l.3.3.Noțiunea de „mediu înconjurător” și noțiunea de „resurse naturale”

Una dintre cele mai bune definiții date mediului, atât în literatura noastră juridică cât și în cea străină, aparține savantului român Emil Racoviță. Conform acestei definiții, mediul reprezintă „totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor și energiilor lumești ce vin în contact cu o ființă, de care depinde soarta acesteia și a căror acțiune provoacă o reacțiune în zisa ființă”

In limbajul curent, potrivit definiției de dicționar, termenul de „mediu” are o dublă accepție: cadru de viață al individului și ansamblul condițiilor susceptibile să acționeze asupra organismelor vii și activităților umane.

Intr-o reglementare comunitară, (Directiva din 27 iunie l967), prin mediu se înțeleg: „apa, aerul, solul și relațiile dintre ele, precum și relațiile dintre acestea și organismele vii”

Actuala Lege a protecției mediului nr.265/ 2006 ( lege care a aprobat Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.l95/ 2005), definește mediul care fiind „ ansamblu de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului”.

Conform acestei definiții, în accepție globală, realitatea desemnată prin conceptul de „mediu” este alcătuită din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă și cosmos.

Potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, prin „resurse naturale” se înțelege „ totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile – minerale, combustibili fosili; regenerabile – apă, aer, sol, floră, faună sălbatică și resurse inepuizabile – energia solară, eoliană, geotermală și energia valurilor.” Din această definiție, rezultă și clasificarea acestor resurse.

l.3.4. Poluarea și implicațiile ei.

Potrivit Legii protecției mediului, prin „poluare” se înțelege „introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătății umane și/ sau calității mediului, poate dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.

„Poluantul” este, potrivit legii, „orice substanță, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori energie, radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale”.

Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantități și concentrații ce depășesc limita de toleranță a uneia sau mai multor specii de viețuitoare, împiedică înmulțirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acțiune toxică.

Acțiunea de intoxicare produsă de poluanți se numește poluare și este cu atât mai gravă cu cât diferența dintre concentrația poluantului în mediu și limita de toleranță este mai mare.

Poluarea poate fi naturală și antropică, de natură fizică ( electromagnetică, radioactivă, termică, fonică, prin vibrații etc.), chimică, biologică, genetică, estetică etc.

In vremea noastră se consideră că cel puțin trei activități umane sunt responsabile de producerea poluării: industria, cu mediul de viață urban pe care îl promovează, agricultura intensivă și industrializată și transporturile.

Considerăm însă, că poluarea agricolă este mai severă decât cea industrială, din cel puțin următoarele considerente:

• poluarea agricolă vizează solul care este principalul mijloc de producție în agricultură și silvicultură. Un sol poluat nu mai poate fi depoluat decât prin acțiune extrem de lentă a factorilor naturali;

• poluarea agricolă cuprinde zone mult mai întinse decât poluarea industrială, în fapt întreaga suprafață de teren pe care s-au practicat nerațional irigațiile, mecanizarea și chimizarea;

• poluarea agricolă este mai periculoasă pentru că produce o contaminare a produselor agricole cu substanțe toxice;

• dacă poluarea industrială se datorează, în principiu, eliminării fără voie a unor noxe dăunătoare, poluarea agricolă este rezultatul introducerii intenționate în sol a unor substanțe absolut necesare producției agricole;

• poluarea industrială se referă, în primul rând, la anumite grupe de indivizi expuși profesional, în timp ce poluarea agricolă privește de la început întreaga populație consumatoare a produselor agroalimentare infestate.

Una din formele cele mai des întâlnite de poluare fizică care perturbă mediul și influențează viața și activitatea omului modern, mai ales în așezările urbane, este „poluarea fonică”produsă de zgomot care, dacă este prelungit și puternic, provoacă surzenia.

In sens larg, zgomotul a fost definit ca un complex de sunete, de un caracter aleatoriu, care produce nu numai o senzație dezagreabilă, dar chiar agresivă, întâlnindu-se în cele mai diverse ambianțe: pe stradă, la locurile de muncă și de odihnă, pe uscat, pe apă și în aer

Efectele zgomotului asupra oamenilor au determinat pe unii medici să spună că există o adevărată „boală a zgomotului” al cărui tablou simptomatologic este cu atât mai grav cu cât îmbolnăvirea se face pe nesimțite, iar efectele se manifestă într-o fază avansată a bolii.

Dar zgomotul se repercutează negativ și asupra unor aspecte economice cum sunt: scăderea productivității muncii, reducerea calității produselor, grevarea fondurilor de asigurări sociale, creșterea numărului de accidente etc.

In ceea ce privește țara noastră, pentru evitarea, prevenirea sau reducerea zgomotului ambiental emis de sursele majore, în special de vehiculele rutiere, feroviare și de infrastructura acestora, aeronave, echipamente industriale și mecanisme mobile și a efectelor sale dăunătoare, inclusiv a disconfortului, legea prevede următoarele măsuri:

-determinarea expunerii la zgomotul ambiental, prin realizarea cartării zgomotului cu metodele de evaluare prevăzute de lege;

• asigurarea accesului publicului la informații cu privire la zgomotul ambiental și a efectelor sale;

• adoptarea, pe baza rezultatelor cartării zgomotului, a planurilor de acțiune pentru prevenirea și reducerea zgomotului ambiant, unde este cazul, în special acolo unde nivelurile de expunere pot cauza efecte dăunătoare asupra sănătății umane și pentru a menține nivelurile zgomotului în situația în care acestea nu depășesc valorile limită stabilite conform legii.

După elaborarea hărților strategice de zgomot și a planurilor de acțiune, acestea se pun la dispoziția publicului spre informare, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul.

Centralizarea, la nivel național, a datelor referitoare la identificarea aglomerărilor, căilor ferate, drumurilor și aeroporturilor, precum și a hărților strategice de zgomot și a planurilor de acțiune este responsabilitatea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului care, elaborează pe baza acestor documente, proiectul privind Planul național de acțiune pentru reducerea nivelurilor de zgomot , proiect pe care îl transmite spre aprobare autorității publice centrale pentru protecția mediului.

l.3.5. Particularitățile izvoarelor formale ale dreptului mediului

Izvoarele raportului juridic de drept al mediului sunt acele fapte juridice care dau naștere unor raporturi concrete de drept al mediului, cu precizarea că nu orice fapt social dă naștere, modifică sau stinge un raport de drept al mediului, ci numai acela de care legea mediului leagă astfel de consecințe.

Particularitățile izvoarelor de drept al mediului sunt:

• toate nomele de drept al mediului au caracter imperativ;

• o parte însemnată din normele dreptului mediului sunt norme tehnice sancționate pe cale juridică, constituind o adevărată „ordine publică tehnologică”;

• sunt izvoare interne ale dreptului mediului, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte sau a aderat, cu condiția să fie în vigoare la data invocării lor.

l.3.6. Principiile specifice dreptului mediului

Principiile dreptului mediului pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care considerăm că cele mai importante sunt următoarele:

• principii interne și principii internaționale;

• principii de bază și principii decizionale

• principii tradiționale ( considerate deja clasice în materie, ca de exemplu „poluatorul plătește”) și principii noi ( afirmate în general, după l980 și consolidate în Declarația de la Rio, cum sunt: principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic național, principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale, principiul precauției în luarea deciziei ș.a.;

– principii afirmate expres în Legea protecției mediului și principii doctrinare;

• principii de maximă generalitate în dreptul mediului și principii speciale, care se aplică numai într-un anumit domeniu ( de exemplu, principiul proximității, care este specific regimului juridic al deșeurilor).

I Principii pe plan intern

a) principiul potrivit căruia protecția mediului constituie un obiectiv de interes public major

Ordonanța de urgență a Guvernului privind protecția mediului consacră încă din primul articol acest principiu. Textul are în vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea legislativă a protecției mediului și consacră modul și direcția în care trebuie să se orienteze dispozițiile legislative: ocrotirea mediului trebuie realizată pe baza principiilor și a elementelor strategice care conduc la „dezvoltarea durabilă” a societății.

Constituția din anul l99l, deși nu consacră acest principiu, prevede în art.l35alin.(2) lit.d) obligația statului de a exploata resursele naturale ale țării „în concordanță cu interesul național”. Valoarea social- juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic și conservării factorilor de mediu determină și caracterul imperativ al normelor de drept în domeniu, deoarece nici o activitate umană nu se poate desfășura fără respectarea normelor de protecție a mediului fiind, în consecință, o obligație generală ce revine tuturor autorităților publice, centrale și locale, precum și persoanelor fizice și juridice.

Dacă dreptul mediului include recunoașterea faptului că obiectul protecției reprezintă o finalitate de interes public major, atunci principiul astfel stabilit este valabil pentru toate componentele de mediu care reclamă ocrotire. Nu întâmplător, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, consacră caracterul „de interes public major” nu numai pentru protecția valorilor generale ale mediului, ci și pentru cea ce face obiectul reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale, cum sunt: regimul substanțelor și deșeurilor periculoase; gospodărirea deșeurilor menajere, industriale și agricole; regimul pesticidelor , răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului ș.a.

Dintre consecințele juridice ale aplicării acestui principiu, menționăm:

– definirea abuzului de drept în materia proprietății;

– stabilirea criteriilor pentru determinarea bunurilor care alcătuiesc proprietatea publică, cu precizarea că noțiunea de interes public folosită de Legea nr.2l3/l998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nu se identifică cu cea folosită de art.l din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, dar ele se influențează reciproc;

– în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Prima etapă din procedura exproprierii este declararea de utilitate publică a acestei măsuri. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local. Potrivit legii, sunt de utilitate publică, printre altele și instalațiile pentru protecția mediului, sistemele de avertizare și prevenire a fenomenelor naturale periculoase, lucrările de combatere a eroziunii în adâncime, protecția și punerea în valoare a monumentelor naturale și istorice ș.a.;

– cu privire la limitarea dreptului de proprietate rezultată din folosirea subsolului unei proprietăți private imobiliare. Potrivit art.44 alin (5) din Constituție, pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daune aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. Activitățile de înlăturare a consecințelor grave ale poluării sunt activități de interes general.

b) principiul acțiunii preventive

Consacrat în art.3 lit.c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. l95/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, acest principiu are la bază realitatea de necontestat conform căreia activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai puțin costisitoare decât repararea daunelor care se produc, daune care de cele mai multe ori au un caracter ireversibil.

Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligații cu caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activități care să conducă la evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea componentelor de mediu sau a mediului în general.

In cadrul acestor activități, un rol principal îl dețin evaluarea de mediu menită să asigure integrarea obiectivelor și cerințelor de protecție a mediului în pregătirea și adoptarea anumitor planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului și evaluarea impactului asupra mediului proces în care se identifică, se descrie și se stabilesc, pentru fiecare caz în conformitate cu legislația în vigoare, efectele directe și indirecte, sinergice, cumulative, principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății oamenilor și a mediului.

In ceea ce privește obligațiile cu caracter preventiv ce revin persoanelor fizice și juridice începând cu solicitarea și obținerea acordului și/ sau autorizației de mediu, pe baza prezentării de către titularul proiectului sau activității a studiului de impact și terminând cu efectuarea bilanțului de mediu la încetarea activității generatoare de impact asupra mediului sau la schimbarea destinației sau a proprietarului investiției, acestea sunt expres prevăzute de lege.

Principiul acțiunii preventive se realizează prin aplicarea sectorială a unui alt principiu, cel referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile care produc poluări semnificative.

c) principiul folosirii celor mai bune tehnici disponibile

Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat și eficient înregistrat în dezvoltarea unei activități, care demonstrează posibilitatea practică a tehnicilor specifice de a constitui referința pentru stabilirea valorilor limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar atunci când acest lucru nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile și impactul asupra mediului în întregul său.

– tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată și la modul în care instalația este proiectată, construită, întreținută, exploatată, precum și la scoaterea din funcțiune a acesteia și remedierea amplasamentului, potrivit legislației în vigoare;

– disponibile se referă la acele tehnici care au atins un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiții economice și tehnice viabile, ținând seama de costuri și beneficii, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel național, cu condiția ca ele să fie accesibile operatorului;

– cele mai bune se referă la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de protecție a mediului în întregul său.

d) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic național.

Principiul este consacrat în art.3 lit.f) din Ordonanța de urgență a Guvernului privind protecția mediului.

Principiul are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale:

– menținerea proceselor ecologice esențiale ale sistemelor de suport a vieții;

• prezervarea diversității genetice;

• utilizarea durabilă a speciilor și ecosistemelor.

Toate aceste aspecte sunt prevăzute în Convenția privind diversitatea biologică adoptată de Conferința Națiunilor Unite de la Rio, l992.

Convenția precizează că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse în conformitate cu politicile lor de mediu și cu responsabilitățile pe care le au de a nu produce pagube mediului. In acest context, fiecare parte contractantă se obligă să integreze conservarea și utilizarea rațională a resurselor biologice în deciziile adoptate la nivel național; să protejeze și să încurajeze utilizarea resurselor în conformitate cu practicile culturale tradiționale care sunt compatibile cu conservarea lor rațională; să adopte măsuri pentru a evita sau micșora impacturile negative asupra diversității biologice; să susțină populațiile locale în acțiunile de remediere din zonele degradate; să încurajeze cooperarea dintre autoritățile sale guvernamentale în dezvoltarea de metode pentru utilizarea rațională a resurselor biologice ș.a.

Acest principiu este avut în vedere atât sub aspect general, cât și sub aspect special, legea reglementând în detaliu protecția resurselor naturale și a biodiversității, precum și răspunderea ce revine în aplicarea acestui principiu autorităților de protecție a mediului.

e) principiul „poluatorul plătește”

Consacrat în art.3 lit.e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. l95/2005 privind protecția mediului, principiul se aplică prin instituția răspunderii juridice a persoanelor fizice și juridice care prin activitățile lor cauzează daune sănătății umane și mediului înconjurător.

Prin poluator se înțelege operatorul sau factorul de decizie în materie economică care adoptă o politică antiecologică, fiind obligat să suporte consecințele nerespectării obligațiilor prevăzute de lege privind folosirea unor tehnologii nepoluante, limita poluării la parametrii stabiliți de ecostandarde, nerespectarea procedurii de reglementare și a altor obligații specifice.

Justificarea economică a principiului constă în faptul că neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecția mediului atrage după sine costuri mai ridicate, care trebuie acoperite, fără a mai vorbi de pierderea de profit.

Cheltuielile în legătură cu protecția mediului natural sunt, implicit, cheltuieli care conduc la crearea de profit.

Principiul „poluatorul plătește” a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de menținere sub control a poluării. El poate fi, de asemenea, aplicat într-o formă, direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.

Obiectul plății îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de către autorul acesteia, iar în mod particular, executarea și suportarea de către întreprinzătorul poluator a obligațiilor ce converg spre evitarea, limitarea și eliminarea sau diminuarea poluării.

Investițiile făcute în domeniul protecției mediului atrag după ele, efecte economice pozitive care, adesea se prelungesc cu mult dincolo de termenul de recuperare a investiției globale.

f) principiul participării publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor de mediu

Consacrat pentru prima dată, ca un prim principiu, în Declarația de la Stockholm, dreptul omului la un mediu sănătos, poate fi structurat în jurul următoarelor drepturi :

– dreptul de a fi informat despre planurile sau proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului;

– dreptul de a participa la procesul de decizie în problemele de mediu;

• dreptul de a se asocia în organizații neguvernamentale pe probleme de mediu;

• dreptul de a declanșa proceduri legale și de a cere plata daunelor aduse mediului.

Ulterior, necesitatea participării publice a fost menționată în documentele Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio (Declarația de la Rio și Agenda 2l) , precum și de majoritatea convențiilor și tratatelor internaționale referitoare la protecția mărilor și oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor și rezervațiilor naturale, a faunei terestre și acvatice ș.a.

La cea de a IV-a Conferință a miniștrilor un „Mediu pentru Europa”, care a avut loc la Aarhus în l998, a fost adoptată Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la jurisdicție în problemele de mediu

Convenția garantează dreptul de a avea acces la informație, fără ca solicitantul să declare un anumit interes, precum și dreptul publicului de a fi informat de autoritățile publice asupra problemelor de mediu. Ea reprezintă o contribuție majoră la întărirea democrației în ceea ce privește participarea societății civile la actul decizional și asigură dreptul neîngrădit de acces către informația de mediu, publicul fiind astfel în măsură de a participa activ, în cunoștință de cauză, la procesul de luare de a deciziilor în materie de mediu.

Cei trei piloni ai Convenției sunt:

– drepturile procedurale legate de accesul la informație;

– participarea publică la procesul de luare a deciziei;

– accesul la justiție.

Participarea efectivă a publicului este posibilă numai dacă informația necesară este accesibilă.

Pot fi solicitate informații cu privire la : emisiile în atmosferă; deversarea reziduurilor în apele de suprafață sau subterane; poluarea sonoră; studiul de impact și actele cerute în cadrul procedurii de reglementare; locurile contaminate etc.

In afară de Convenția de la Aarhus, în țara noastră, cadrul legal pentru participarea publicului la adoptarea și aplicarea deciziilor de mediu este dat de Constituția țării, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului – ca lege cadru, de Hotărârea de Guvern nr.878/2005 privind accesul publicului la informația de mediu, precum și de unele acte normative cu caracter sectorial în domeniul protecției mediului.

O solicitare de informație poate fi refuzată dacă: autoritatea publică căreia i se adresează solicitantul nu deține informația respectivă; cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală; cererea se referă la documente în curs de elaborare sau privește sistemul de comunicații interne ale autorității publice.

In aplicarea prevederilor Convenției de la Aarhus și a directivelor și recomandărilor Uniunii Europene, în România s-a creat un sistem informațional de mediu integrat, la nivelul rețelei autorității publice centrale pentru protecția mediului, sistem care reprezintă centul de convergență și realocare a informației, asigurându-se astfel capacitatea unităților din subordine de a asigura accesul real al publicului la informația de mediu și o mai ușoară comunicare cu organismele internaționale de profil.

Alte principii interne ale dreptului mediului sunt:

• principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale;

• principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale în conformitate cu interesul național și politica sa ecologică;

• principiul precauției în luarea deciziei;

• principiul reținerii poluanților la sursă.

II. Principii externe

• principiul sic utere tuo

Obligația statelor de a asigura ca activitățile exercitate în limitele teritoriului sau ale jurisdicției lor naționale să nu cauzeze daune mediului altor state, exprimată prin maxima „sic utere tuo” a fost recunoscută pentru prima dată în a doua jumătate a secolului XIX, ca un principiu specific dreptului fluvial. Ulterior, potrivit unui tratat încheiat între S.U.A. și Canada în l935, s-a prevăzut că un „stat nu trebuie să altereze condițiile naturale ale propriului său teritoriu în dezavantajul condițiilor naturale ale teritoriului statului vecin”.

Acest principiul și-a găsit aplicarea în numeroase diferende internaționale.

b) principiul bunei vecinătăți

Dacă vecinătatea geografică este un fapt, un dat al naturii, vecinătatea politică și juridică constituie opera statelor și popoarelor. Din acest punct de vedere, raporturi între buni vecini pot exista și între state care nu se găsesc în aceeași regiune a globului, constituind o expresie a tendinței spre universalitate a relațiilor dintre state, cum sunt, de exemplu, cele referitoare la conservarea mediului înconjurător.

De facto, vecinătatea poate fi cauza unor conflicte sau incidente, dacă avem în vedere că anumite activități desfășurate de un stat, pot avea consecințe vătămătoare într-o zonă aparținând teritoriului altui stat. De exemplu, o activitate industrială, poate polua apa unui râu de frontieră, aerul sau solul; amplasarea unei centrale atomonucleare poate constitui, la un moment dat, un grav pericol de poluare radioactivă. Toate aceste activități având loc pe propriul teritoriu și în limita jurisdicției naționale sunt legale, însă, în mod obiectiv, ele pot produce efecte negative dincolo de frontieră.

O idee fundamentală desprinsă din starea de vecinătate, arată că un stat poate întreprinde o serie de acțiuni pe propriul său teritoriu care ar putea afecta mediul vecin, dacă dintr-un studiu

comparativ rezultă avantajele clare și considerabile și inconvenientele minime și previzibile, cu condiția ca asemenea acțiuni să fie de natură să amelioreze condițiile de viață ale populației.

O astfel de permisiune se încadrează în ideea de toleranță care trebuie să existe între vecini, atunci când efectele negative sunt nesemnificative în raport cu avantajele considerabile pentru propria populație.

Constituția țării noastre prevede în art.l0 că „România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și celelalte norme general admise de dreptul internațional”. Statul român „se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Alte principii externe ale dreptului mediului sunt:

• principiul informării și cooperării între state;

• principiul protejării patrimoniului comun al umanității;

• principiul prevenirii;

• principiul nediscriminării

• principiul interzicerii poluării;

• principiul „poluatorul plătește”.

Raporturile juridice privind conservarea și protecția componentelor abiotice ale mediului înconjurător

I. Atmosfera

2.3.l.Noțiune

Potrivit Legii nr.l04/20ll privind calitatea aerului înconjurător, prin aer înconjurător, în spiritul legii, se înțelege aerul din troposferă, cu excepția celui de la locurile de muncă, astfel cum sunt definite prin Hotărârea de Guvern nr.l09l/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru locul de muncă, unde publicul nu are de regulă acces și pentru care se aplică dispozițiile privind sănătatea și siguranța la locul de muncă.

Atmosfera este masa de aer care înconjoară suprafața terestră, incluzând și stratul protector de ozon, fără o limită superioară precisă, având o compoziție și proprietăți relativ constante până la cca. 3.000 m altitudine.

2.3.2.Cauzele și efectele principale ale poluării atmosferei

Conferința general europeană pentru protecția mediului înconjurător de la Geneva, l979, a elaborat, printre alte documente, Convenția și Rezoluția privind poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanțe.

Convenția definește poluarea atmosferică ca fiind „eliberarea în aer, de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanțe sau energie cu efecte nocive, precum periclitarea sănătății, daune aduse comorilor vii și ecosistemelor sau altor bunuri, precum și o limitare a binefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire de drept a mediului”.

In același timp, poluarea atmosferică tansfrontieră pe distanțe lungi a fost definită ca „acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parțial, în zona supusă jurisdicției naționale a unui stat și care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicției naționale a altui stat, la o distanță la care nu este în general posibil să se distingă contribuția surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie.”

Din aceste definiții rezultă că poluarea aerului trebuie analizată din punctul de vedere al folosirii acestui component de mediu.

Considerat ca element de viață și nutriție, aerul respirat trebuie să aibă puritatea necesară proceselor de ardere din interiorul corpului uman. Aerul poluat provoacă respirație greoaie, neasigurând ventilarea normală a plămânului și deci, întreaga cantitate de oxigen necesară oxidărilor interne.

Ca urmare, se poate spune că aerul devine poluat în momentul în care concentrația substanțelor străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătății sau vieții animale sau vegetale.

Pentru anumite industrii unde aerul este folosit ca materie primă, poluarea se datorează prezenței în compunerea lui a unor substanțe care au efecte negative asupra procesului de producție, provocând corodarea instalațiilor și construcțiilor sau alterarea produselor.

In turism, efectele păgubitoare ale poluării aerului din anumite zone privesc nu neapărat prezența unor substanțe vătămătoare sănătății, ci și alterarea într-un mod care îl face mai puțin agreabil pentru cei veniți să se reconforteze în natură.

Poluarea aerului poate fi naturală (erupțiile vulcanice, furtunile de praf și de nisip etc) și antropică.

Poluarea antropică poate fi la rândul ei de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică.

Poluanții din atmosferă se împart în două grupe:

• poluanți primari – emiși direct din surse identificate sau identificabile;

• poluanți secundari – produși în aer prin interacțiunea a doi sau mai mulți poluanți sau prin reacția cu anumiți constituenți ai aerului.

Cei mai periculoși poluanți ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanții carbonici, hidrocarburile, compușii azotului, poluanți minerali, substanțele radioactive, praful bacterian etc.

Care sunt principalele efecte ale poluării atmosferei?

– creșterea temperaturii globului ca urmare a efectului de seră , fenomen ce antrenează accelerarea topirii calotelor de gheață ale polilor și pe cale de consecință creșterea nivelului apelor în mări și oceane;

– distrugerea progresivă a stratului de ozon, fapt ce intensifică proprietățile de absorbție ale atmosfere, lăsând să treacă radiații solare în cantități mari și implicit o mare parte din radiațiile infraroșii.

Ca urmare, pe măsură ce o cantitate tot mai mare de raze ultraviolete pătrunde în atmosferă crește numărul îmbolnăvirilor de cancer al pielii și cataracte oculare, paralel cu afectarea serioasă a producției de cereale și a planctonului oceanelor;

– ploile acide, conținând sulf, plus emanații ale gazelor de eșapament, duc la distrugerea pădurilor și a recoltelor de fructe și vegetale. Asupra sănătății oamenilor efectele apar atunci când aerosolii de acid sulfuric vin în contract cu pielea și traiectul respirator.

– smogul – amestec de diverși poluanți și vapori de apă pe care aceștia îi condensează. Se cunosc două tipuri de smog: londonez sau reducător și californian sau oxidant.

2.3.3.Protecția atmosferei în dreptul intern

a) evaluarea și gestionarea calității aerului

Pentru anumiți poluanți ( cum sunt dioxidul de sulf, de azot, oxizii de azot, plumb, benzen, monoxid de carbon etc. expres prevăzuți în art.25 din Legea nr. l04/20ll privind calitatea aerului înconjurător), în fiecare zonă sau aglomerare se delimitează arii care se clasifică în regimuri de evaluare în funcție de pragurile superior și inferior de evaluare. Clasificarea în regimuri de evaluare se revizuiește o dată la 5 ani, conform procedurilor prevăzute de lege.

Evaluarea calității aerului înconjurător se realizează prin măsurători în puncte fixe, care pot fi suplimentate cu tehnici de modelare și/sau măsurări indicative pentru a furniza informații adecvate în legătură cu distribuția spațială a calității aerului înconjurător.

Pentru a asigura reprezentativitatea datelor de calitate a aerului, pentru fiecare punct fix de măsurare se stabilește, prin studii specifice de evaluare a calității aerului înconjurător, o zonă de protecție, care se evidențiază în planurile de urbanism și în care este interzisă executarea oricăror lucrări sau desfășurarea oricăror activități care ar putea influența reprezentativitatea datelor de calitate a aerului, fără informarea prealabilă a autorității publice teritoriale pentru protecția mediului.

In vederea gestionării calității aerului înconjurător pentru poluanții expres prevăzuți de lege, în fiecare zonă sau aglomerare se delimitează arii care se clasifică în regimuri de gestionare în funcție de rezultatul evaluării calității aerului, astfel: regim de gestionare I în care nivelurile poluanților sunt mai mari sau egale cu valorile limită plus marja de toleranță și cu regim de gestionare II, acolo unde nivelurile poluanților sunt mai mici decât valoarea limită.

b) planurile de gestionare a calității aerului

Pentru ariile din zonele și aglomerările clasificate în regim de gestionare I se elaborează planuri de calitate a aerului pentru a se atinge valorile limită corespunzătoare sau, respectiv, valorile țintă.

In ariile din zonele și aglomerările clasificate în regim de gestionare II se elaborează planuri de menținere a calității aerului.

Planurile de menținere a calității aerului se elaborează, după caz, de către consiliul județean, pentru unități administrativ-teritoriale aparținând aceluiași județ, sau de către Consiliul General al Municipiului București, pentru sectoarele Municipiului București și se aprobă prin hotărâre a consiliului județean, respectiv prin hotărâre a Consiliului Județean al Municipiului București.

c) emisiile în atmosferă

Pentru desfășurarea activităților existente, precum și pentru începerea activităților noi cu posibil impact semnificativ asupra calității aerului înconjurător este necesară autorizația/autorizația integrată de mediu emise conform legislației în vigoare.

Autorizația de mediu/autorizația integrată de mediu stabilește valorile limită de emisie pentru poluanții specifici activității desfășurate, ținând cont de cele mai bune tehnici aplicabile în domeniu, precum și de nivelul calității aerului înconjurător pe plan local.

In zonele în care sunt depășite valorile limită privind calitatea aerului înconjurător pentru unul sau mai mulți poluanți, pe baza studiului de evaluare a impactului asupra mediului, autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului stabilesc, după caz, pentru acești poluanți valori limită de emisie mai restrictive decât valorile stabilite de legislația în vigoare specifică activității respective.

In cazul depășirii valorilor limită de emisie pentru unul sau mai mulți poluanți, autoritatea competentă decide să ia toate măsurile necesare pentru înlăturarea cauzelor și consecințelor asupra calității aerului înconjurător ale acestor depășiri, inclusiv întreruperea temporară a activității instalației care a generat această situație.

d) obligații ale titularilor activității

Titularii de activitate au obligația să monitorizeze nivelul emisiilor de poluanți și să raporteze, periodic informațiile solicitate către autoritatea competentă, conform actelor de reglementare în baza cărora își desfășoară activitate; să ia toate măsurile care se impun în vederea limitării emisiilor de poluanți în atmosferă, inclusiv prin corectarea și dirijarea emisiilor fugitive și utilizarea unor echipamente de reținere a poluanților la sursă; să anunțe, de îndată, autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului de producerea unor avarii, accidente(incidente, opriri/porniri accidentale etc).; să asigure puncte de prelevare și control al emisiilor de poluanți în aer, în conformitate cu actele de reglementare ș.a.

2.3.4. Protecția atmosferei pe plan internațional

In domeniul luptei împotriva poluării aerului, pe plan internațional, prezintă un interes deosebit unele rezoluții, directive și programe adoptate fie de Consiliul Europei, fie de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică sau de anumite organisme ONU. Pot fi menționate în acest sens, rezoluțiile Consiliului Europei din aniil968, l97l, l990, 2003 asupra principiilor referitoare la lupta împotriva poluării aerului, respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontieră, măsurile cu privire la controlul poluării aerului adoptate de Consiliul OCDE în anul l974, cu ocazia primei reuniuni la nivel ministerial a Comitetului pentru Mediu al acestei organizații, precum și o serie de directive ale Uniunii Europene.

Dintre aceste documente, menționăm:

– Declarația de principiu asupra luptei împotriva poluării aerului, adoptată în l968 de către Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei.

In vedea reducerii poluării aerului, Declarația a recomandat trei metode, deja implementate în legislațiile naționale și anume:

a)instalațiile fixe susceptibile a cauza o creștere sensibilă a poluării aerului să funcționeze numai pe baza eliberării prealabile a unei autorizații individuale în care să se specifice condițiile de instalare, construcție, exploatare etc.;

b)instalațiile care considerate izolat, nu sunt susceptibile a produce creșteri semnificative de poluare, să fie obligate a instala filtre astfel încât să nu se înregistreze creșteri sensibile ale poluării;

c) vehiculele cu motor și aparatele fabricate în serie care utilizează combustibili prin a căror ardere rezultă emisii poluante, să fie supuse periodic unor controale riguroase care să aibă ca obiect starea tehnică a acestora.

– Convenția și Rezoluția asupra poluării atmosferice transfrontiere la mari distanța și Declarația privind tehnologiile de fabricație puțin poluante sau fără deșeuri, reutilizarea și reciclarea deșeurilor, adoptate la Geneva, l979.

Principiile fundamentale ale Convenției de la Geneva, l979, referitoare la poluarea atmosferică transfrontieră la mare distanță, sunt:

• protejarea omului și a mediului înconjurător împotriva poluării atmosferice în care scop părțile contractante se obligă să limiteze și, în măsura posibilului să reducă, în mod treptat și să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi;

– combaterea introducerii substanțelor poluante pentru aer prin consultări, schimb de informații, activități de cercetare și supraveghere, politici și strategii, ținând seama de eforturile întreprinse la nivel național și internațional;

– acordarea, la cerere, a unor consultații, la intervale scurte, între partea sau părțile contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanțe sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare și partea sau părțile contractante pe teritoriul și sub jurisdicția cărora se desfășoară activități poluante.

Convenția de la Geneva din l979, a intrat în vigoare în l983, fiind urmată de o serie de protocoale (8) care stabilesc obiective precise de reducere a emisiilor de bioxid de sulf, oxizii de azot, compuși organici volatili și alți poluanți

• Convenția privind protecția stratului de ozon, Viena, l985.

Reprezintă un document – cadru care a pus bazele cooperării internaționale în scopul protejării atât a stratului de ozon, cât și a ozonului aflat la altitudine.

Cooperarea părților vizează protejarea sănătății umane și a mediului înconjurător împotriva efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activități umane care modifică sau pot modifica stratul de ozon.

– Protocolul de la Montreal, l987, privind substanțele care epuizează stratul de ozon, elaborat sub conducerea Programului Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, intrat în vigoare în l989, căruia i s-au adus mai multe amendamente.

Protocolul conține prevederi mai complexe decât Convenția de la Viena, l985, reafirmă hotărârea statelor semnatare de a proteja stratul de ozon prin luarea unor măsuri de precauție prin controlul echitabil al emisiilor totale globale de substanțe care contribuie la epuizarea stratului de ozon, având ca obiectiv final eliminarea acestora cu ajutorul progresului înregistrat de știință. Sunt indicate două grupe de substanțe a căror producție trebuie controlată la nivel internațional: cloroflorocarbonii și halonii.

Se interzice importul de substanțe controlate din state care nu sunt părți la Protocol și în același timp, exportul lor în astfel de state.

O prevedere importantă se referă la țările în curs de dezvoltare care sunt părți la Protocol, prevăzându-se un decalaj de l0 ani în eliminarea substanțelor dăunătoare față de standardul țărilor dezvoltate, având în vedere nivelul mai scăzut al tehnologiilor lor de producție.

– Convenția – cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, Rio, l992.

Obiectivul final al Convenției este de a realiza stabilirea concentrației gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină imixtiuni periculoase ale omul în sistemul climatic. Un asemenea nivel trebuie atins într-o perioadă de timp suficientă, pentru a permite ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările de climă, să ofere garanția că producția de alimente nu este amenințată și să ofere dezvoltării economice posibilitatea de a acționa într-o manieră susținută.

Pentru atingerea acestui obiectiv, părțile înțeleg să se conducă după următoarele principii:

protejarea sistemului climatic în beneficiul generațiilor umane, prezente și viitoare, pe baza echității și în conformitate cu responsabilitățile lor comune sau diferențiate și posibilitățile proprii;

– acordarea unei atenții deosebite nevoilor și condițiilor specifice țărilor-părți în curs de dezvoltare, în special celor vulnerabile la efectele negative ale schimbărilor climatice;

– adoptarea de măsuri de precauție pentru a anticipa, preveni sau minimaliza cauzele schimbărilor climatice și a le diminua efectele negative;

• promovarea unei dezvoltări susținute și durabile;

• cooperarea pentru promovarea unui sistem economic deschis și de ajutorare care să conducă la o dezvoltare economică susținută a tuturor părților, în special a celor în curs de dezvoltare.

– Protocolul de la Kyoto, l997.

In prima parte, întărește obligația părților de a-și reduce emisiile antropice de gaze cu efect de seră, cu cel puțin 5% sub nivelul calculat de producție al anului l990, până în perioada 2008-20l2, iar în a doua parte creează mecanismele flexibile de tranzacționare de drept de emisie între statele semnatare.

Protocolul definește emisiile de gaze cu efect de seră permise pentru fiecare stat-parte industrializat, în termeni de „cantități alocate” pentru perioada de angajament și introduce

trei mecanisme flexibile pentru transferul internațional: Implementarea în Comun; Mecanismul de Dezvoltare Durabilă și Comerțul cu Credite de Emisii.

Dacă o țară emite mai mult decât cantitatea ce i-a fost alocată prin Protocol, ea poate folosi aceste mecanisme pentru a achiziționa fie unități de cantitate alocată, prin comercializarea acestora, fie unități de reducere a emisiilor obținute în urma proiectelor Implementare în Comun, fie reduceri certificate de emisii, prin Mecanismul de dezvoltare Durabilă.

Protocolul pune accentul pe evaluarea conformării, subliniind în mod repetat nevoia de responsabilitate și verificare. Protocolul furnizează, de asemenea, un cadru pentru modalitatea în care părțile să alcătuiască și să împlementeze metodologii, prin instituirea unor sisteme naționale de realizare a inventarelor pentru emisiile de gaze cu efect de seră.

Protocolul de la Kyoto a fost aprobat la nivelul Uniunii Europene prin Decizia 202/358/CE a Consiliului Uniunii din 25 aprilie 2002.

Anterior, Cartea Verde cu privire la instituirea în Uniunea Europeană a unui sistem de schimb de cote de emisie a gazelor cu efect de seră a permis lansarea unei dezbateri în ansamblul Europei cu privire la oportunitatea de a institui un asemenea sistem în cadrul Uniunii, precum și cu privire la funcționalitatea acestuia.

2.3.5. Protecția spațiului extraatmosferic

Tratatele și convențiile internaționale încheiate în domeniu fac obiectul dreptului spațial.

Dintre aceste documente analizăm Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, a Lunii și a celorlalte corpuri cerești, adoptat la Moscova, 27 ianuarie l967.

Este un tratat – cadru care statuează o serie de principii, astfel:

– explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii și a celorlalte corpuri cerești se pot face în mod liber, de către toate statele, în condiții de egalitate, fără nici o discriminare, în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv Carta ONU și în interesul menținerii păcii și al securității, al cooperării și înțelegerii internaționale;

• spațiul extraatmosferic și corpurile cerești sunt bunuri care aparțin patrimoniului comun al umanității;

– explorarea și exploatarea spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, inclusiv Luna, trebuie astfel făcute încât să se evite contaminarea lor dăunătoare și producerea unor schimbări nocive în mediu terestru prin introducerea de materiale ori substanțe extraterestre.

Statele –părți se obligă să nu amplaseze pe orbită în jurul pământului nici un obiect purtător de arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă. Sunt, de asemenea, interzise stabilirea de baze, instalații și fortificații militare, experimentarea oricărui tip de armă și efectuarea de manevre militare.

Statul care lansează un obiect în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc poartă răspunderea internațională pentru daunele cauzate de acesta pe pământ, în atmosferă sau în spațiul extraatmosferic.

II Apa

2.3.6.Considerații generale

Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, apa reprezintă un element indispensabil pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de transport, fiind un factor determinant în menținerea echilibrului ecologic, pentru existența vieții și realizarea tuturor activităților umane.

De-a lungul timpului, utilizarea apei a cunoscut o continuă creștere și diversificare, ducând treptat la apariția și accentuarea fenomenului dublu, cunoscut sub denumirea de”secătuire și poluare a apelor”.

Problema apei este grav complicată de cel puțin două cauze majore: lipsa completă sau insuficiența lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale și economice a întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor și apelor subterane și poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare, cât și a celor maritime și oceanice.

2.3.7. Clasificarea apelor

Din punct de vedere al protecției și gospodăririi durabile a acestei resurse, precum și a biocenozelor pe care le conține, avem în vedere următoarele criterii de clasificare:

– din punct de vedere al administrării lor, apele se împart în: ape internaționale, ape teritoriale și ape naționale;

– după destinația economică concretă: apele pot fi de folosință generală, ape destinate agriculturii și ape cu destinație specială;

• după așezarea lor, sunt ape de suprafață (de interes general sau local) și ape subterane;

• din punct de vedere al reglementării pescuitului și al protecției fondului piscicol, apele naționale și cele teritoriale ale Mării Negre servesc pentru înmulțirea, creșterea și pescuitul peștelui, al mamiferelor acvatice, crustaceelor etc., precum și pentru recoltarea produselor acvatice și se împart pe bazine piscicole.

Bazinele piscicole pot fi: naturale și amenajate.

2.3.8.Poluarea apei

Poluarea apei nu este specifică unui continent sau altuia, ci este un fenomen de răspândire generală. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.

La Conferința internațională privind situația poluării apelor în Europa, care a avut loc la Geneva, l96l, poluarea apei a fost definită ca fiind: „modificarea, directă sau indirectă,a compoziției sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activității omului, în așa măsură încât ele devin mai puțin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”.

In legislația română,poluarea apei este definită ca fiind „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activității umane, a unor substanțe sau a căldurii în aer, apă sau sol, care poate dăuna sănătății umane sau calității ecosistemelor acvatice sau celor

terestre dependente de cele acvatice, ce pot conduce la pagube materiale aduse proprietății sau care pot dăuna sau obstrucționa serviciile sau alte folosințe legale ale mediului”.

Sursele care produc poluarea apelor de suprafață se pot împărți în: surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orășenești sau de ape uzate industriale și surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafața bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitații care spală localitățile și drumurile, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care sau practicat îngrășăminte chimice sau pesticide.

Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin, în principal, din: impurificarea cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări miniere sau de foraje; impurificări produse de infiltrațiile de suprafața solului; impurificări produse în secțiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de protecție sanitară sau a condițiilor de execuție ș.a.

Pe lângă poluarea naturală, poluarea rezultată din activitățile umane poate fi : de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică și radioactivă.

2.3.9. Regimul juridic al apelor în România

a) proprietatea asupra apelor

Apele fac parte din domeniul public al statului.

In conformitate cu art.136 alin.(3) din Constituție, „apele cu potențial energetic valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental”fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

In completarea textului constituțional, art.3 din Legea apelor nr.l07/l996, cu modificările și completările ulterioare, prevede că aparțin domeniului public al statului, apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc l0 km pătrați, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil,marea teritorială și fundul apelor maritime.

Bunurile aparținând proprietății publice sunt inalienabile, ceea ce nu înseamnă că nu pot fi integrate în circuitul economic și juridic. Constituția prevede ca modalități de punere în valoare a bunurilor proprietate publică administrarea, concesionarea, închirierea și darea în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

Autoritatea publică centrală în domeniul apelor, prin Administrația Națională „Apele Române” a fost împuternicită prin lege să înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor din domeniul public al statului aflate în administrarea Administrației Naționale „Apele Române”.

Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și bazine hidrografice mai mici de l0 km pătrați, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.

Insulele care nu fac legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei.

Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului, numai în măsura în care este utilizată în mod liber, în condițiile prevăzute de art.9 alin.(2) din lege.

b).Administrarea și folosința apelor

Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale „Apele Române” de către Ministerul Mediului și Pădurilor, în condițiile prevăzute de lege.

Apele, malurile și albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le administrează, sunt supuse dispozițiilor Legii apelor, precum și prevederilor din convențiile și tratatele internaționale la care România este parte.

Suprafețele terestre și acvatice ce intră în compunerea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, împreună cu resursele pe care le generează, fac parte, în afara excepțiilor prevăzute de lege, din domeniul public de interes național și sunt în administrarea directă a Administrației Rezervației „Delta Dunării”.

In ceea ce privește folosința apei, aceasta poate fi: liberă – pentru nevoi de băut, adăpat și nevoi gospodărești pentru care nu sunt necesare instalații de capacitate mare și autorizată – pentru apele de suprafață sau subterane, inclusiv a celor arteziene, în cazul alimentărilor cu apă potabilă și industrială, irigații, producerea energiei electrice, navigație, pescuit etc.

In cazurile în care debitele de apă nu pot fi asigurate tuturor folosințelor, legea a instituit o serie de priorități. Au astfel prioritate satisfacerea cerințelor de apă ale populației, alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum și debitele necesare menținerii echilibrului ecologic al habitatelor acvatice.

Atunci când din cauza secetei sau a unor calamități naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor, în folosința apei se pot aplica restricții temporare, care se stabilesc prin planuri speciale, elaborate de administrațiile bazinale de apă, după consultarea utilizatorilor autorizați, cu avizul Administrației Naționale „Apele Române” și cu aprobarea comitetului de bazin. Planurile se aduc la cunoștința publicului.

In ceea ce privește folosirea albiilor, și aceasta se poate face în mod liber, pe malurile apelor aparținând domeniului public, dacă nu sunt impuse restricții, de către orice persoană pe proprie răspundere, pentru plimbare sau recreere, cu condiția de a nu aduce prejudicii albiilor, malurilor și riveranilor. Folosința autorizată privește albiile minore, plajele și țărmul mării, în alte scopuri decât pentru plimbare sau recreere; pentru agrement pe malurile apelor, accesul este permis, în condițiile stabilite de deținătorii acestor zone și cu respectarea prevederilor înscrise în autorizația de gospodărire a apelor

In legătură cu folosința apei și a albiilor, legea prevede o serie de servituți.

Există astfel, servitutea naturală, consacrată în art.26 din lege, pentru deținătorii terenurilor din aval, de a primi apele ce se scurg în mod naturale de pe terenurile situate în amonte.

Art.28 instituie servituți legale permanente, pe care sunt obligați riveranii să le acorde, fără a percepe taxe, în zone anumite stabilite de comun acord cu Administrația Națională „Apele Române”, pentru :

– trecerea sau circulația personalului cu atribuții de serviciu în gospodărirea apelor, în scopul îndeplinirii acestora;

– amplasarea, în albie și pe maluri, de borne, repere, aparate de măsură și control sau alte aparate ori instalații necesare executării de studii privind regimul apelor, precum și accesul pentru întreținerea instalațiilor destinate acestor activități;

– transportul și depozitarea temporară a materialelor și utilajelor pentru intervenții operative privind apărarea împotriva inundațiilor;

– transportul și depozitarea temporară de materiale, utilaje, precum și circulația acestora și a personalului, în cazul executării de lucrări de întreținere, reparații, precum și pompări experimentale în cazul forajelor hidrogeologice care fac parte din rețeaua națională de observații și măsurători.

Sunt scutite de servituți permanente: clădirile, curțile, grădinile aferente locuințelor, monumentele publice, cimitirele și bisericile, precum și parcurile declarate monumente ale naturii.

c)gospodărirea apelor

Activitatea de gospodărire a apelor implică cunoașterea, planificarea și reglementarea resurselor de apă, realizarea unor lucrări de infrastructură pentru ape, coordonarea exploatării lucrărilor, activități de control , având ca scop valorificarea potențialului natural al apelor, folosirea rațională și protecția resurselor acvatice, precum și protecția împotriva inundațiilor și a fenomenelor meteorologice periculoase.

Obiectivul general al Strategiei în domeniul gospodăririi apelor îl constituie gospodărirea rațională a resurselor de apă și protecția acestora împotriva epuizării și poluării, în interdependență cu principiile protecției mediului și asigurării dezvoltării durabile.

Gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarității umane și a interesului comun, prin colaborare la toate nivelurile administrației publice a utilizatorilor de apă și a populației.

Activitatea de gospodărire unitară, rațională și integrată a apelor, se organizează și se desfășoară pe bazine hidrografice, luând în considerare, ca un tot unitar, apele de suprafață și subterane, atât sub aspect cantitativ și calitativ, cât și al riscului la inundații, în scopul dezvoltării durabile.

Pentru evaluarea corectă a corpurilor de apă și a zonelor protejate, a stabilirii programelor de măsuri și a eficienței stării apelor, informațiile hidrometeorologice, hidrologice și cele de gospodărire a apelor se obțin prin unități ale Administrației Naționale „Apele Române”, de la unități specializate autorizate și direct de la utilizatorii de apă și constituie Fondul național de date hidrologice și de gospodărire a apelor, care se întocmește și se ține de către Administrația Națională. Acest Fond, împreună cu evidența apelor din domeniul public, este inclus în Cadastrul apelor.

d) protecția apelor

Conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic, în condițiile utilizării durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauției, prevenirii și evitării daunelor la sursă și principiul „poluatorul plătește”.

Protecția juridică a apelor se realizează sub două aspecte: cantitativ și calitativ.

Pentru protecția cantitativă, utilizatorii de apă sunt obligați să economisească apa prin folosire judicioasă; să asigure întreținerea și repararea instalațiilor proprii și, după caz, a celor din sistemele de alimentare cu apă și canalizare; să folosească cele mai bune tehnici disponibile, care permit utilizarea unor cantități reduse de apă, precum și un consum mic; să ia măsuri pentru reducerea pierderilor în rețelele de distribuție și la beneficiari ș.a.

In vederea protecției calitative , este interzisă poluarea în orice mod a resurselor de apă. La propunerea autorității publice centrale din domeniul apelor, normele de calitate a resurselor de apă, se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Utilizatorii de apă sunt obligați:să adopte tehnologii de producție cu cerințe de apă reduse și cât mai puțin poluante; să economisească apa și să elimine risipa; să reducă poluanții evacuați odată cu apele uzate și să recupereze substanțele utile conținute de acestea; să adopte tehnologii de tratare a apei prelevate din sursă, care să asigure cerințele cantitative și calitative ale folosințelor de apă; să asigure realizarea, întreținerea și exploatarea stațiilor și instalațiilor de prelucrare a calității apelor la capacitatea autorizată; să respecte cu strictețe disciplina și normele tehnologice în activitățile de producție care folosesc apa și evacuează ape uzate, precum și în stațiile și instalațiile de prelucrare a calității apelor etc.

Activitatea de prevenire a poluărilor accidentale și de înlăturare a efectelor lor este organizată de către Administrația Națională „Apele Române”, prin administrațiile bazinale de apă, pe bază de planuri elaborate în funcție de condițiile specifice bazinelor hidrografice respective și de natura substanțelor poluante.

Poluarea intenționată a apei se pedepsește.

Pentru protecția resurselor de apă, Legea instituie o serie de interdicții cum sunt, de exemplu: punerea în funcțiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente, darea în funcțiune a noilor ansambluri de locuințe, introducerea la obiectivele economice existente de tehnologii de producție modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcțiune a rețelelor de canalizare și a stațiilor de epurare, ori fără realizarea altor lucrări și măsuri care să asigure pentru apele uzate respectarea prevederilor impuse prin autorizația de gospodărire a apelor; aruncarea sau introducerea, în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau ale bălților, în Marea Neagră și în zonele umede, precum și depozitarea pe malurile acestora a deșeurilor de orice fel ș.a.

Pentru protecția apelor de suprafață și subterane sau pentru conservarea habitatelor și a speciilor ce depind în mod direct de apă, au fost stabilite, conform legii, zone de protecție specială și s-a creat un registru de evidență pentru fiecare tip de zonă protejată. Registrul constituie o parte a schemei directoare la nivelul fiecărui bazin hidrografic.

e)apărarea împotriva inundațiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase și a accidentelor la construcții hidrotehnice.

Dacă apariția inundațiilor nu poate fi evitată, ci numai gestionată, efectele produse se pot reduce printr-un proces sistematic care conduce la o serie de măsuri și acțiuni menite să contribuie la diminuarea riscului asociat acestor fenomene.

Cauzele inundațiilor pot fi: lipsa în anumite zone a unor lucrări de apărare; evoluția unor afluenți, insuficienta capacitate de scurgere a unor poduri și podețe; colmatarea albiilor unor râuri; neexecutarea lucrărilor antierozionale pe versanți și zonele despădurite; lipsa disciplinei în construcții și în amenajarea teritoriului etc.

In România, activitatea de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcții hidrotehnice reprezintă o activitate de protecție civilă a populației, de interes național.

Prin această activitate se înțeleg: a) luarea măsurilor de prevenire și de pregătire pentru intervenție; b) măsuri operative urgente de intervenție după declanșarea fenomenelor periculoase cu urmări grave; c) măsuri de intervenție ulterioară pentru recuperare și reabilitare.

Riscul la inundații este caracterizat prin natura și probabilitatea sa de producere, gradul de expunere al receptorilor (numărul populației și al bunurilor afectate), susceptibilitatea la inundații a receptorilor și valoarea acestora.

Managementul riscului la inundații presupune aplicarea unor politici având ca obiective identificarea riscurilor, analiza și evaluarea lor, tratarea, monitorizarea, reevaluarea riscurilor în vederea reducerii acestora.

2.3.l0. Protecția cursurilor de apă și a lacurilor pe plan internațional

Incă din l9ll, Institutul de drept Internațional a dat o rezoluție în care se arată că „orice alterare a apei și evacuarea în ape a substanțelor dăunătoare este interzisă”.

Unul din primele texte care au fost adoptate de o organizație neguvernamentală – Asociația de Drept Internațional – în materia prevenirii și combaterii poluării apelor continentale îl constituie Regulile de la Helsinki, adoptat în l966.

Potrivit art.6 din acest document, fiecare stat al unui bazin de drenaj internațional, are dreptul la o cotă rezonabilă și echitabilă de utilizare avantajoasă a apelor bazinului, având în același timp obligația d a se abține de a cauza o nouă formă de poluare sau orice creștere a gradului de poluare existent, susceptibilă de a provoca pagube importante asupra teritoriului altui stat al bazinului, precum și obligația să ia toate măsurile rezonabile în vederea reducerii poluării actuale de așa manieră încât nici un al prejudiciu să nu fie cauzat teritoriului altui stat al bazinului.

In conformitate cu Regulile de la Helsinki, poluarea nu este în sine o utilizare a apelor, ci o alterare a calității lor. Ea reprezintă „o schimbare dăunătoare” în compoziția naturală, în conținutul ori calitatea apelor, produsă prin intervenția factorului uman.

Intr-un cadru geografic mai restrâns, Consiliul Europei a adoptat la 6 mai l968, Carta Europeană a Apei. Ulterior, au mai fost adoptate și alte documente, atât de către Consiliul Europei, cât și de către Conferințele Națiunilor Unite de la Stockholm,l972, Mar del Plata, l977 ș.a.

Dintre documentele internaționale referitoare la protecția cursurilor de apă și a lacurilor internaționale menționăm:

– Proiectul de Convenție Europeană asupra protecției cursurilor de apă internaționale împotriva poluării, Strasbourg, l973

Constituie, pe de o parte, un tratat –cadru care stă la baza negocierilor dintre state și în același timp, reprezintă o abordare complexă a problemelor prevenirii poluării apelor, conținând obligații generale și specifice, norme de calitate a apei și reglementând condițiile privind deversarea în cursurile de apă internaționale a unor substanțe periculoase.

Ca obligații generale: fiecare parte contractantă este chemată să ia în legătură cu apele de suprafață de pe teritoriul său, precum și în legătură cu apele fluviilor internaționale toate măsurile necesare pentru prevenirea noilor forme de poluare, precum și pentru reducerea graduală a poluării existente, în care scop, statele riverane au obligația internațională de a coopera; obligația de a se informa reciproc despre măsurile ce se iau pentru reducerea poluării obișnuite. In cazul producerii unei poluări neobișnuit de vătămătoare a apelor unui fluviu, cooperarea trebuie să fie cât mai operativă.

Ca obligație specială, menționăm clasificarea substanțelor periculoase în lista A sau lista neagră, „substanțe neobișnuit de vătămătoare, a căror deversare este în principiu interzisă și lista B sau lista cenușie, care include substanțe vătămătoare, a căror deversare este limitată, constituind obiectul unor reglementări naționale.

Convenția stabilește două categorii de norme de calitate a apelor: norme minime, care trebuie respectate în fiecare punct unde cursul de apă traversează frontiera dintre două state părți, în funcție de poziția lor geografică în amonte sau în aval, și norme speciale, concepute în esență ca standarde de calitate a apelor.

– Tratatul asupra apelor de frontieră, Washington, l909, încheiat între SUA și Canada, având ca scop „prevenirea disputelor referitoare la folosirea apelor de frontieră” și soluționarea tuturor problemelor care apar între cele două părți.

– Acordul relativ la calitatea apelor din Marile Lacuri, Ottawa, l972, încheiat între SUA și Canada, în completarea Tratatului din l909.

Introduce trei noțiuni noi: noțiunea de „cercuri concentrice”; noțiunea de autorități de regiune; Noțiunea de „substanțe neobișnuit de poluante.

– Declarația privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi și îndeosebi al protejării apelor Dunării împotriva poluării, București, l985.

Statele părți se obligă să controleze în mod sistematic calitatea apelor uzate care sunt deversate în sectorul Dunării ce trece pe teritoriul lor, autorizând deversarea efluenților în conformitate cu legislațiile naționale, supraveghind aplicarea acestor prevederi și controlând variațiile calitative ale apelor fluviului.

– Convenția relativă la protecția Rhin-ului contra poluării chimice

Instituie obligația statelor de a elimina poluarea apelor de suprafață ale bazinului Rhin-ului prin substanțele periculoase prevăzute în lista neagră; stabilirea inventarului național de deșeuri pentru apele de suprafață ale bazinului.

– Convenția privind protecția apelor râului Tisa și a afluenților lui împotriva poluării, Szeged, l986.

Definește noțiunea de „ape poluate” ; prevede obligația părților să adopte măsuri pe plan inter pentru prevenirea poluării apelor râului Tisa și a afluenților săi, prin intermediul unor organe competente, urmărind: producerea și introducerea instalațiilor pentru protecția apei, precum și a metodelor progresive de protecție împotriva poluării.

• Convenția privind protecția cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale, Helsinki, l992.

Are ca scop, întărirea măsurilor naționale pentru protecția și buna gestiune a mediului, a apelor transfrontiere de suprafață sau subterane și obligă părțile să prevină, să controleze și să reducă poluarea apelor din surse staționare sau mobile.

Convenția definește apele de frontieră ca fiind „orice ape de suprafață sau subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea, oriunde apele transfrontiere se varsă în mare, fără să formeze

estuare”. Limita acestor ape este o linie dreaptă trasă peste gurile lor de vărsare, între limitele interioare de reflux de pe malurile lor.

In spiritul Convenției, impactul transfrontier înseamnă „orice efect negativ semnificativ asupra mediului, rezultat dintr-o schimbare în condițiile apelor transfrontiere, cauzată de o activitate umană, a cărei origine fizică este situată în întregime sau parțial într-o zonă aflată sub jurisdicția unei părți, produsă asupra mediului într-o zonă aflată sub jurisdicția altei părți.”

In luarea măsurilor preconizate, părțile înțeleg să se conducă după următoarele principii:

• principiul precauțiunii, în virtutea căruia acțiunea de evitare a impactului transfrontier potențial, prin degajarea de substanțe

periculoase, nu va fi amânată din cauza faptului că cercetarea științifică nu a demonstrat pe deplin legătura cauzală între aceste substanțe, pe de o parte, și impactul transfrontier potențial, pe de altă parte;

• principiul „poluatorul plătește”, în baza căruia costurile măsurilor de prevenire, control și reducere a poluării vor fi suportate de cel ce poluează;

– principiul după care resursele de apă vor fi gospodărite astfel încât să răspundă necesităților generațiilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități.

-Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, Sofia, l994.

Convenția se aplică bazinului hidrografic al fluviului Dunărea, având ca obiectiv gospodărirea durabilă și echitabilă a apelor, inclusiv pentru conservarea, îmbunătățirea și utilizarea rațională a apelor de suprafață și a celor subterane, în măsura în care aceste activități sunt posibile.

La baza măsurilor de protecție stau principiile „poluatorul plătește” și principiul „precauțiunii”, pentru a căror realizare se prevăd două reguli: folosirea celor mai bune tehnici disponibile și utilizarea celor mai bune practici de mediu.

Obiectivul convenției îl constituie o serie de activități planificate sau în curs de realizare, în măsura în care acestea produc sau pot produce impacturi transfrontiere: evacuarea apelor uzate; introducerea de nutrienți și substanțe periculoase; activități și măsuri planificate în domeniul construcțiilor hidrotehnice; exploatarea amenajărilor existente ș.a.

– Convenția asupra dreptului relativ la utilizarea cursurilor de apă în alte scopuri decât navigația, New York, l997.

Are ca scop, utilizarea, punerea în valoare, gestionarea și protejarea cursurilor de apă internaționale , precum și promovarea utilizării optime și durabile a acestora în beneficiul generațiilor prezente și viitoare.

2.3.ll. Protecția mărilor și oceanelor

a) Particularitățile poluării mărilor și oceanelor: privesc natura și modul de acțiune al poluanților și locurile unde se produce poluarea.

Sub primul aspect, s-a remarcat că există poluanți care își conservă compoziția lor chimică timp de decenii, în timp ce alții își transformă substanța devenind inofensivi în spațiul a câtorva zile sau ore; unii agenți de poluare reprezintă o amenințare precisă și imediată pentru flora și fauna marină, în timp ce alții, pot deveni nocivi după o perioadă mai lungă. Unii poluanți intoxică animalele și plantele marine prin simplu contact cu ele, în timp ce alții, diminuează oxigenul din apa marii, ducând la dispariția unor specii etc.

Cei mai severi poluanți ai mărilor și oceanelor sunt petrolul și hidrocarburile, detergenții, pesticidele, deșeurile radioactive.

Sub aspectul locurilor unde se produce poluarea mărilor și oceanelor se constată că acestea nu constituie un spațiu omogen, curenții deplasând masele de apă la mari distanțe, iar flora și fauna marină și elementele nutritive necesare acesteia, nu sunt repartizate uniform, ci sunt concentrate în anumite zone.

b)norme de conservare și protecție juridică a mării teritoriale în legislația statelor

In categoria normelor juridice de protecție a mării teritoriale, întâlnim:

– un grup de norme care reglementează operațiile de amestecare a petrolului cu apa în situațiile de balastrare sau curățare a navelor și restricțiile în operațiunile de descărcare și transferare a hidrocarburilor din tancurile petroliere;

• norme care stabilesc zone prohibitive pentru operațiunile de descărcare și transfer de produse poluante de la o navă la alta sau de la navă la uscat;

– norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite de a fi adus prejudicii mediului marin, drept recunoscut organelor statului riveran în spațiul supus jurisdicției sale și reglementat de a reclama navele vinovate tuturor statelor în marea liberă;

– norme referitoare la pescuit și conservarea resurselor vii ale mării.

Este de observat că în practica protejării mediului marin, se întâlnesc două mari categorii de reglementări: reglementări naționale și reglementări internaționale cu caracter regional și global

c) reglementări cu caracter național

In conformitate cu dispozițiile Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării de la Montego Bay, l982, ratificată de România prin Legea nr. ll0/l996, a fost adoptată Legea nr. l7 din 7 august l990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive a României.

Legea împuternicește organele române competente să stabilească norme și să ia măsuri pentru protejarea și conservarea mediului marin, pentru prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării acestuia, precum și în legătură cu menținerea securității și a protecției navigației specifice zonei respective, și să asigure respectarea și aplicarea lor în porturi, în apele maritime interioare, în marea teritorială și în zone economică exclusivă a României. Aceste măsuri se iau în conformitate cu legislația română și cu convențiile internaționale la care România este parte și vizează toate formele de poluare a mediului marin. De asemenea, măsurile luate includ și pe cele necesare pentru protejarea și conservarea ecosistemelor rare sau delicate, precum și al mediului de viață al speciilor și organismelor vulnerabile sau pe cale de dispariție.

In cazul în care există dovezi evidente că o navă folosită în scopuri comerciale a încălcat legislația română sau legile internaționale în apele maritime interioare, marea teritorială ori care a trecut ori navighează prin zone economică exclusivă a României, a încălcat prevederile legislației române sau regulile internaționale privind prevenirea,

reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin, organele române competente au dreptul:

• să ceară explicații navei în legătură cu faptele ce i se impută;

– să inspecteze nava, în cazul că refuză să prezinte explicațiile cerute ori dacă acestea nu concordă cu faptele;

– atunci când elementele de probă o justifică, să intenteze o acțiune judiciară în legătură cu această încălcare, în conformitate cu legislația română;

• să ordone, printre alte măsuri necesare, sub rezerva normelor dreptului internațional, reținerea navei.

Legea interzice în marea noastră teritorială și în apele maritime interioare intrarea oricărei nave care are la bord arme nucleare și orice alte arme de distrugere în masă; lansarea, îmbarcarea, debarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine, instalații în măsură să facă cercetări acvatice sau subacvatice; îmbarcarea, debarcarea de mărfuri stupefiante și substanțe psihotrope, fonduri bănește sau persoane, contrar legilor române; poluarea deliberată și gravă de orice natură a apei, a mediului marin, a spațiului aerian de deasupra apei sau afectarea deliberată a ecosistemelor marine.

In cazul în care o navă aparținând unui alt stat este surprinsă făcând activități de cercetare sau explorare a resurselor marine românești, fără aprobarea organelor române competente, ea poate fi urmărită și dincolo de marea noastră interioară, cu condiția ca urmărirea să înceapă în marea noastră teritorială și să fie neîntreruptă.

d) reglementări internaționale cu caracter global

La Geneva, l958, a avut loc, prima Conferință postbelică asupra dreptului mării, la care s-au încheiat patru convenții deosebit de importante, un Protocol de semnare facultativă privind reglementarea obligatorie a diferendelor și nouă rezoluții. Aceste convenții sunt:

– Convenția privind marea teritorială și zona contiguă (definește zona contiguă și recunoaște dreptul suveran al statului riveran de a aplica măsurile de protecție și securitate, în conformitate cu normele dreptului internațional);

– Convenția asupra mării libere ) reglementează obligația statelor de a evita „murdă- rirea mărilor și oceanelor cu hidrocarburi răspândite de nave sau conducte petroliere ori rezultând din explorarea și exploatarea solului și subsolului marin” și de a lua măsuri pentru evitarea „murdăririi” prin aruncarea de deșeuri radioactive. In același timp, se prevede obligația statelor de a adopta norme antipoluante pentru operațiunile de imersare a deșeurilor radioactive, ținând seama de reglementările emise în acest domeniu de organismele internaționale competente, cu care statele sunt obligate să cooperez.;

– Convenția asupra platoului continental;

– Convenția privind pescuitul și conservarea resurselor biologice în largul mării.

Dintre documentele internaționale încheiate în domeniul prevenirii și combaterii poluării cu hidrocarburi, menționăm:

– Convenția internațională asupra intervenției în marea liberă în caz e accidente ce antrenează sau pot antrena o poluare cu hidrocarburi, Bruxelles, l969.

Dintre principalele prevederi, se desprinde dreptul statului riveran amenințat cu poluarea cu hidrocarburi de a lua acele măsuri apreciate ca necesare pentru a preveni,

reduce sau elimina un pericol grav și iminent ce-i amenință țărmurile sau alte interese conexe. Se exclude din sfera de aplicare orice act îndreptat împotriva navelor de război sau a oricăror nave care, aparținând unui stat sau fiind exploatate de acesta sau sunt afectate exclusiv unui serviciu guvernamental necomercial;

-Convenția asupra răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de poluarea cu hidrocarburi, Bruxelles, l969, amendată prin Protocolul de la Londra, l992.

Are ca obiect, garantarea unei indemnizații echitabile persoanelor care au suferit prejudicii în acest mod; tinde să adopte reguli de procedură uniformă pe plan internațional; reglementează dreptul victimei, persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat, precum și un stat sau subdiviziunile sale politice, de a fi despăgubite.

Principalele dispoziții se referă la răspunderea navei din momentul producerii incidentului ce a cauzat prejudiciul prin poluare și la cauzele exoneratoare de răspundere: un act de război, un fenomen naturale excepțional, o acțiune criminală a unui terț, neglijența gravă a unui guvern în menținerea auxiliarelor navigației și culpa victimei.

Prejudiciul este acoperit cu ajutorul unei asigurări obligatorii a proprietarului navei, care în cazul constatării culpei sale, va suporta integral acoperirea prejudiciului.

– Convenția asupra creării unui fond internațional de indemnizare pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, Bruxelles, l97l.

Are ca scop, asigurarea încasării despăgubirii de către victima poluării în anumite situații în care Convenția asupra răspunderii civile nu se aplică sau nu permite aplicându-se, asigurarea unei juste despăgubiri.

In baza Convenției, a fost creat un fond internațional de indemnizare alimentat de cei interesați în transportul cu hidrocarburi.

– Convenția privind pregătirea, răspunsul și cooperarea în caz de poluare cu hidrocarburi, Londra, l990.

Pentru prima dată într-un document internațional, părțile se obligă să ceară ca navele autorizate să arboreze pavilionul lor, să aibă la bord un plan de urgență pentru combaterea poluării cu hidrocarburi, fiind supuse, atâta timp cât se află într-un port sau la un terminal pe mare, controlului funcționarilor autorizați în acest scop, conform practicilor prevăzute în acordurile internaționale existente sau în legislația națională.

Obligația de a raporta poluarea cu hidrocarburi revine și piloților de avioane civile, precum și altor servicii sau funcționari special desemnați în acest scop.

Alte documente internaționale în combaterea poluării marine, sunt:

– Convenția referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operațiunile de imersare efectuate de nave și aeronave, Oslo, l972

Este prima convenție care are în vedere nu numai hidrocarburile, ci toate substanțele nocive luate în considerare după gradul pericolului pe care îl prezintă.

Principalele caracteristici ale Convenției sunt:

– împărțirea substanțelor nocive în trei liste: „lista neagră”; lista „cenușie” și lista „albă”, în funcție de gradul lor de toxicitate;

• stabilirea unei Comisii cu funcții de coordonare și control care acționează asupra unei arii geografice cuprinse între coastele vestice ale Europei până la mijlocul Oceanului Atlantic, de la latitudinea ce trece prin Gibraltar până la Oceanul Arctic (excluzând Marea Baltică).

• Convenția internațională privind prevenirea poluării de către nave, Londra, l973, denumită MARPOL, amendată printr-un Protocol în l978.

Obiectivul general al convenției îl reprezintă conservarea mediului marin prin obținerea completei eliminări a poluării cu petrol și alte substanțe dăunătoare și minimalizarea accidentelor de deversare a acestor substanțe în mare.

Convenția definește o serie de noțiuni („navă”, „incident”, „administrație”, „deversare”) și noțiunea e substanțe dăunătoare.

• Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, Montego Bay, l982.

Instituie principiul după care resursele minerale ale adâncurilor mărilor constituie patrimoniul comun al umanității, care este investită cu toate drepturile asupra acestora.

Sunt prevăzute măsuri de prevenire, reducere și control al poluării, precum și de supraveghere a riscurilor de poluare, formele de cooperare globală și regională; asistența tehnică; protejarea regiunilor înghețate ale mărilor și oceanelor; răspunderea în cazul producerii de prejudicii etc.

– Declarația Adunării Generale ONU asupra principiilor privind fundul mărilor și oceanelor și subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicției naționale, l97l. Documentul declară fundul mărilor și oceanelor și subsolul lor, aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale, împreună cu resursele pe care le generează, patrimoniu comun al umanității.Ca urmare, nici un stat, nici o persoană fizică sau juridică nu poate revendica, exercita sau dobândi asupra acestei zone și a resurselor sale, drepturi incompatibile cu regimul internațional.

– Codul internațional de management pentru exploatarea în siguranță a navelor și pentru prevenirea poluării, adoptat de Organizația Maritimă Internațională prin rezoluția A 74l/l8 din 4 noiembrie l993.

Obiectivele Codului sunt: prevenirea vătămărilor corporale sau a pierderii de vieți omenești; evitarea deteriorării mediului și, în mod deosebit, a mediului marin și a proprietății.

e) reglementări internaționale cu caracter regional

– Convenția privind protejarea Mării Nordului împotriva poluării cu hidrocarburi, Bonn, l969

Părțile se obligă să-și unească eforturile în direcția luptei împotriva poluării cu hidrocarburi și alte substanțe periculoase a apelor mării, atunci când acestea prezintă un pericol grav și iminent pentru litoralul sau interesele lor. Ele înțeleg să se informeze reciproc atât despre structura națională care se ocupă cu efectele acestei poluări, cât și despre producerea oricărui accident ce cauzează sau poate cauza poluarea cu hidrocarburi a mării, precum și despre prezența, natura și întinderea pânzei de hidrocarburi (mareea neagră), ce poate constitui o serioasă amenințare la adresa uneia sau a mai multor părți contractante.

• Convenția privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice, Helsinki, l974.

Se referă la poluarea de origine telurică, indiferent de modalitatea în care aceasta ajunge în mediul marin, la poluarea de către nave, la cea datorată echipajelor de agrement și la poluarea prin scufundare.

Obligația fundamentală a părților rămâne, de a lua individual sau împreună, toate măsurile legislative, administrative sau de altă natură, în scopul de a preveni sau reduce poluarea și de a proteja și valorifica mediul marin al Mării Baltice.

In afara unor situații de excepție, strict delimitate – securitatea vieții pe mare, securitatea navigației – deversarea substanțelor periculoase în zona Mării Baltice, este interzisă. Pentru evacuarea substanțelor nocive mai puțin periculoase, este necesară obținerea unei autorizații speciale.

• Convenția privind prevenirea poluării Mării Mediterane, Barcelona, l976.

Convenția are trei protocoale și anume: Protocolul relativ la cooperarea în domeniul combaterii poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi și alte substanțe periculoase în cazul situațiilor critice, Protocolul relativ la prevenirea poluării Mării Mediterane cauzate de operații de imersare făcute de nave și aeronave și Protocolul privind protecția mării împotriva poluării de origine telurică.

Convenția prevede obligația statelor de a coopera, prin intermediul Centrului regional pentru combaterea poluării prin hidrocarburi, stabilit la Malta, cu instituțiile specifice din regiunea mediterană.

• Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, București, l992.

Marea Neagră prezintă o serie de particularități: este o mare intercontinentală; aproape închisă; un bazin colector al unei vaste rețele de râuri și fluvii; apele de adâncime sunt stratificate; flora și fauna marină au o sensibilitate deosebită la schimbările de temperatură și de compoziție a apei.

Convenția se aplică la Marea Neagră propriu-zisă, având ca limită de sud pentru scopurile ce se urmăresc, linia care unește capul Kelagra și Capul Dalayan – referirea la marea Neagră incluzând marea teritorială și zona economică exclusivă a fiecărei părți contractante în Marea Neagră.

Conform scopurilor urmărite de Convenția, poluarea mediului marin este definită ca fiind: „introducerea de către om, direct sau indirect, de substanțe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare, care are sau ar putea avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt . vătămarea resurselor vii și a vieții marine, pericole pentru sănătatea omului, obstacole pentru activitățile pe mare, inclusiv pescuitul și alte folosințe legitime ale mării, și deteriorarea condițiilor de agrement”.

Fiecare parte contractantă se angajează să țină seama de efectul negativ al poluării înăuntrul apelor sale interioare asupra mediului marin al Mării Negre unde ea își exercită suveranitatea și jurisdicția, fără a aduce atingere drepturilor și obligațiilor părților care rezultă din normele dreptului internațional. Convenția se referă la prevenirea poluării mediului marin din „orice sursă” și nu numai cu substanțele expres prevăzute într-o anexă și considerate periculoase, ci și cu materiale periculoase.

In acest scop, au fost încheiate trei protocoale care fac parte integrantă din convenție:

• Protocolul privind protecția mediului marin al Mării Negre din surse de pe uscat;

– Protocolul privind protecția mediului marin al Mării Negre prin descărcare;

– Protocolul referitor la cooperarea părților în combaterea poluării cu petrol și alte substanțe nocive a mediului marin al Mării Negre în situații de urgență.

Pentru a stabili prioritățile ce decurg din Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, statele părți au semnat la Odesa în l993, declarația Ministerială pentru Protecția Mediului Marin al Mării Negre, document bazat pe directivele conținute în Agenda 2l.

III Solul și subsolul

2.3.l2.Particularitățile solului ca factor de mediu

Ca suport și mediu de viață pentru plantele superioare, solul este unul dintre principalii depozitari ai substanței vii a uscatului și a energiei potențiale biotice captate prin fotosinteză, ca și al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, sulf, fosfor, potasiu etc.).

Pământul este principalul mijloc de producție în agricultură și silvicultură care, spre deosebire de celelalte resurse naturale, este limitat ca întindere și are caracter de fixitate. În plus, odată degradat, el nu mai poate fi refăcut așa cum a fost, pentru că nu se pot reproduce condițiile și istoria formării lui.

Solurile determină producția agricolă și starea pădurilor, condiționează învelișul vegetal, calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor și apelor subterane și acționează ca o geomembrană pentru diminuarea poluării arului și a apei prin reținerea, reciclarea și neutralizarea poluanților de tot felul. 2.3.l3. Poluarea și protecția solului

Poluarea solului este rezultatul oricărei acțiuni care produce dereglarea funcționării normale a solului, ca mediu de viață, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a salului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ și calitativ.

Efectul rezultant al poluării solului îl reprezintă fie reducerea cantitativă și calitativă a producției vegetale, fie este dat de cheltuielile necesare menținerii capacității bioproductive la parametrii cantitativi și calitativi existenți anterior manifestării poluării.

In afară de poluarea naturală, poluarea fizică și chimică a solului este cauzată de pulberile și gazele nocive din aer, din apele reziduale, deșeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele și îngrășămintele chimice folosite în agricultură.

In țara noastră, terenurile de orice fel, indiferent de destinație și de titlu în baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al țării, a cărui protecție se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare, obligatorii pentru toți deținătorii indiferent de titlu juridic.

Protecția juridică a terenurilor în general și a celor destinate agriculturii în special, se realizează cu ajutorul unor reglementări menite să asigure conservarea și ameliorarea

solului, să împiedici scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să combată poluarea și degradarea solului.

In vederea protecției calitative a terenurilor agricole, se execută lucrări de conservare și ameliorare a solului în care scop, organele de cercetare și proiectare de specialitate întocmesc, la cerere, studii și proiecte în corelare cu cele de amenajare a teritoriului. Lucrările respective se execută de către deținătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unități specializate.

Terenurile care prin degradare și poluare și-au pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole și silvice, se constituie în perimetre de ameliorare. Grupele de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun, de către autoritățile publice centrale din domeniul agriculturii și al protecției mediului, propunerile având la bază situațiile înaintate de comune, orașe și municipii.

Deținătorii sunt obligați să pună la dispoziție terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor și lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate asupra lor. Includerea de către primărie a unui anumit teren în categoria menționată mai sus, se poate face numai cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul nu este de acord, primăria face propuneri motivate prefecturii, ca va decide.

Pentru protecția terenurilor de orice fel și, în special a celor agricole, față de inundații, alunecări de teren și eroziuni, pentru asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită sau să stimuleze creșterea plantelor, precum și pentru ameliorarea solurilor acide, sărăturate și nisipoase și protecția împotriva poluării, deosebit de importante sunt amenajările de îmbunătățiri funciare, care au rolul de a preveni și înlătura acțiunea factorilor de risc asupra fondului funciar, cauzate de fenomene naturale sau de activități antropice, prin măsuri specifice.

In ceea ce privește protecția cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole, Legea fondului funciar stabilește obligația titularilor obiectivelor de investiții sau de producție care dețin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de producție, să ia măsurile necesare de amenajare și nivelare, dându-le, pe cât este posibil, o folosință agricolă. Nerespectarea acestei obligații, duce la decăderea din dreptul de a mai beneficia de scoaterea din producția agricolă sau silvică a altor terenuri, fiind pasibili, în condițiile prevăzute de lege, și de aplicarea unor sancțiuni contravenționale.

2.3.l4. Protecția subsolului

Potrivit art.l36 alin.(3) din Constituție, „bogățiile de interes public ale subsolului” fac obiectul exclusiv al proprietății publice, putând fi date, în condițiile prevăzute de legi organice, în administrarea, concesionarea ori închirierea regiilor autonome și instituțiilor publice ori date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. Intră sub incidența regimului de protecție stabilit prin diferite acte normative, resursele naturale ale subsolului, ale zonei economice și ale platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice și acumulările de nămol, precum și alte bunuri și resurse naturale ale subsolului.

Persoanele fizice și juridice care prospectează sau exploatează asemenea resurse au obligația de a solicita și obține acordul și/sau autorizația integrată de mediu și de a respecta prevederile acestora ; de a reface terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi și ecologici natural sau la un nou ecosistem funcțional, conform prevederilor și în termenele conținute în actele de reglementare; de a anunța autoritățile pentru protecția mediului sau alte autorități competente, potrivit legii, despre orice situații accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru și de a acționa pentru refacerea acestuia; de a monitoriza zone ș.a.

Raporturile juridice privind protecția resurselor naturale și conservarea durabilă

3.3.l.Conservarea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier

a) Noțiunea de fond forestier și de pădure

Conform Codului silvic,fondul forestier național este alcătuit din „totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice la data l ianuarie l990 sau incluse în acestea ulterior”.

Ca urmare, fondul forestier național include:

• pădurile;

– terenurile în curs de regenerare și plantațiile înființate în scopuri forestiere;

• terenurile destinate împăduririi;

• terenurile care servesc nevoilor de cultură;

• terenurile care servesc nevoilor de producție silvică;

• terenurile care servesc nevoilor de administrație silvică;

• terenuri ocupate de construcții și curțile aferente acestora;

• iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice;

• perdelele forestiere de protecție;

• jnepenișurile;

• pășunile împădurite cu consistența mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră.

Sunt incluse în fondul forestier național, fiind considerate păduri, terenurile cu o suprafață de cel puțin 0,25 ha, acoperite cu arbori care, în condiții normale de vegetație, ating o înălțime minimă de 5 m.

Potrivit Codului silvic, termenul de „pădure” include:

– pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de l ianuarie l990, precum și cele incluse ulterior în acestea, potrivit legii;

• perdelele forestiere de protecție;

• jnepenișurile;

– pășunile împădurite cu consistență mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră.

Perdelele forestiere de protecție pot fi:

– pentru protecția terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători și pentru ameliorarea condițiilor climatice din perimetrul apărat;

• antierozionale;

– pentru protecția căilor de comunicație și transport, în special împotriva înzăpezirilor;

• pentru protecția digurilor și a malurilor contra curenților, viiturilor, gheții ș.a.;

• pentru protecția localităților și a diverselor obiective economice și sociale.

Legea consacră următoarele principii:

– perdelele forestiere de protecție pot fi, după caz, proprietatea publică sau privată și constituie bun de interes național;

– înființarea perdelelor forestiere de protecție în România, reprezintă o cauză de utilitate publică;

– rețeaua de perdele forestiere formează Sistemul național al perdelelor forestiere de protecție, obiectiv de utilitate publică.

b) Clasificarea pădurilor din fondul forestier național

După funcțiile pe care le îndeplinesc, pădurile se împart în două grupe funcționale:

Grupa I – păduri cu funcții speciale de protecție a apelor, a solului, a climei și a obiectivelor de interes național, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului, și a ecofondului, precum și păduri din ariile naturale protejate de interes național;

Grupa II – păduri cu funcții de producție și de protecție în care se urmărește să se realizeze, în principal, masa lemnoasă de calitate superioară și alte produse ale pădurii și, concomitent, protecția calității factorilor de mediu.

In raport cu folosința lor:

• păduri de folosință forestieră și,

• păduri de folosință silvopastorală.

c) Proprietatea asupra fondului forestier

Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național.

După forma de proprietate poate fi:

• fond forestier proprietate publică a statului;

• fond forestier proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale;

• fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice;

• fond forestier proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale;

d) Administrarea și gestionarea durabilă a pădurilor

Indiferent de forma de proprietate, administrarea și gestionarea durabilă a pădurilor se realizează prin ocoale silvice autorizate.

Constituirea ocoalelor silvice se face de către:

– unitățile administrativ-teritoriale care au în proprietate publică sau privată terenuri forestiere;

– persoanele fizice și/sau juridice care au în proprietate terenuri forestiere;

– persoanele juridice rezultate în urma asocierii persoanelor prevăzute mai sus.

Atât ocoalele silvice de stat, cât și cele private sunt de interes public și pot administra sau asigura servicii silvice, după caz, și pentru alte proprietăți, pe bază de contracte.

Gestionarea durabilă a fondului forestier se face în conformitate cu amenajamentele silvice elaborate în concordanță cu obiectivele ecologice și social-economice, cu respectarea dreptului de proprietate asupra pădurii, având la bază principiile prevăzute de lege.

In vederea gospodăririi durabile a pădurilor, legea interzice: defrișarea vegetației forestiere fără aprobarea autorităților competente; desfășurarea de activități care produc degradarea solului și malurilor apelor, distrugerea semințișului utilizabil și a arborilor nedestinați exploatării.

In vederea creșterii calității modului de gospodărire durabilă a pădurilor și a recunoașterii internaționale a acesteia, Hotărârea de Guvern nr. l476/2002 pentru aprobarea unor măsuri privind gospodărirea durabilă a pădurilor, a introdus posibilitatea solicitării de către administratorii sau deținătorii de păduri organismelor recunoscute pe plan internațional a certificării pădurilor.

e)circulația terenurilor din fondul forestier

Codul silvic prevede în art.34 că terenurile forestiere proprietatea publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia. Din acest text rezultă că celelalte terenuri forestiere proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale și proprietate privată a persoanelor fizice și juridice sunt în circuitul civil și ca urmare, pot fi dobândite și înstrăinate prin oricare din modalitățile prevăzute de Codul civil, cu respectarea reglementărilor specifice cuprinse în Codul silvic și legislația completatoare.

In legătură cu circulația terenurilor din fondul forestier, Codul silvic stabilește două principii:

• proprietatea forestieră nu poate fi divizată sub limita de l ha;

• este interzisă reducerea suprafeței fondului forestier.

Dacă la deschiderea unei succesiuni, din cauza numărului de moștenitori se creează posibilitatea divizării proprietății forestiere sub limita de l ha, se constituie moștenirea în favoarea unui/ unor moștenitori, la nivelul minim prevăzut, de l ha, cu plata unei sulte de către cel/cei în favoarea căruia/cărora s-a constituit moștenirea.

De la aceste principii există o excepție și anume, este permisă reducerea suprafeței fondului forestier național prin scoatere definitivă, pentru realizarea obiectivelor de interes național, declarate, conform legii, de utilitate publică.

Pot fi astfel scoase definitiv din fondul forestier național, cu condiția compensării acestora, fără reducerea suprafeței fondului forestier și cu plata anticipată a obligațiilor bănești, numai terenurile necesare realizării sau extinderii următoarelor categorii de obiective:

– cele necesare exploatării resurselor de cărbuni, roci utile, agregate minerale, surse de energie alternativă, petrol și gaze naturale;

– structuri de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, unități de cult, obiective sociale, sportive și medicale, construcții hidrotehnice de interes local;

– locuințe sau case de vacanță, numai în fondul forestier proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice;

– rețele de surse de apă potabilă și canalizare, rețele și sisteme de comunicații, precum și drumuri de interes județean și local.

Amplasarea obiectivelor prevăzute mai sus se poate ace numai cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) construcția și terenul pe care se amplasează sunt proprietatea aceleiași persoane; b) suprafața maximă care face obiectul scoaterii definitive din fondul forestier, incluzând construcția, accesul și împrejmuirea, este de maximum 5% din suprafața proprietății forestiere, dar nu mai mare de 200 m.p.

Ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier este permisă numai pe o perioadă determinată de timp, în scopul realizării obiectivelor de interes național, declarate de utilitate publică și a celor expres prevăzute de Codul silvic și cu asigurarea plății anticipate a obligațiilor bănești de către beneficiarul aprobării de scoatere a unui teren din fondul forestier.

Fondul forestier proprietate publică a statului nu poate fi concesionat, cu excepția terenurilor aferente activelor vândute de regia națională a Pădurilor „Romsilva”.

Pentru lichidarea enclavelor și corectarea perimetrului pădurilor, administratorul pădurilor proprietate publică a statului poate face schimburi și/sau cumpărări de terenuri, în numele statului, pe bază de acte autentice.

Terenurile care fac obiectul schimbului dobândesc situația juridică a terenurilor pe care le înlocuiesc.

In ceea ce privește vânzarea de terenuri din fondul forestier se menține dreptul de preemțiune al statului la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul forestier proprietatea publică a statului sau limitrofe acestuia, la preț și în condiții egale.

Dreptul de preemțiune este un drept patrimonial de natură legală, recunoscut statului în calitatea sa de persoană juridică, de titular al fondului forestier proprietate publică.

f) protecția fondului forestier național

Indiferent de forma de proprietate, protecția fondului forestier cuprinde cel puțin șase aspecte esențiale: protecția împotriva tăierilor ilegale; reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor; protecția împotriva poluării; protecția împotriva bolilor și dăunătorilor; prevenirea și stingerea incendiilor; protecția fondului de vânătoare și a celui de pescuit din apele de munte, inclusiv lacurile de acumulare (pentru fiecare din aceste aspecte, a se vedea, Daniela Marinescu, Op. Cit. p. 26l -263).

g) produsele pădurii

Art.58 din Codul silvic clasifică produsele pădurii în:

– produse lemnoase, care includ: a) produse principale, în care intră materialele lemnoase ale pădurii rezultate din tăieri de regenerare, reprezentând materialul lemnos destinat exploatării pentru nevoile economiei și ale populației, a căror exploatare se face conform prevederilor cuprinse în amenajamentele silvice și în regulile de cultură și exploatare; b) produse secundare, care rezultă din efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere, a căror exploatare se face în aceleași condiții prevăzute pentru produsele principale; c) produse accidentale, rezultate în urma acțiunii factorilor biotici și abiotici destabilizatori sau din defrișări de pădure legal aprobate; d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală; e) alte produse din lemn cum sunt: arborii și arbuști ornamentali, pomii de Crăciun, răchita, puieții și diferite produse din lemn și,

– produse nelemnoase, cum sunt: a) fauna de interes cinegetic; b) peștele din apele de munte, din crescătorii, bălți și iazuri situate în fondul forestier; c) fructele de pădure; d) semințele forestiere; e) ciupercile comestibile din flora spontană; f) plantele medicinale și aromatice; g) rășina; h) alte produse

Produsele pădurii aparțin proprietarilor sau deținătorilor acesteia, cu excepția faunei de interes cinegetic și a peștelui din apele de munte.

Masa lemnoasă exploatată de pe terenurile fondului forestier se vinde prin licitație publică. După licitație, ceea ce rămâne, se poate vinde liber.

Produsele nelemnoase se pot exploata liber, pentru nevoi personale sau pe bază de autorizație și contract, atunci când exploatarea se face în scopuri comerciale.

3.3.2.Protecția altor forme de vegetație terestră

a) protecția pășunilor și a fânețelor naturale

Pășunile și fânețele naturale au un rol important în furajarea animalelor.

Potrivit Legii zootehniei nr.72/2002, cu modificările și completările ulterioare, sunt supuse regimului de exploatare stabilit de lege, următoarele categorii de terenuri:

– pajiștile comunale care fac parte din domeniul privat al statului și de află în administrarea consiliilor locale;

– pajiștile aflate în indiviziune care, prin lege, fie prin efectul actelor de proprietate sau acordul ulterior al coproprietarilor, se folosesc în comun în cadrul asociațiilor de pășunat;

– pajiștile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane, inclusiv golurile alpine

sau cele situate în zonele inundabile ale râurilor și în Lunca Dunării, care nu intră în primele două categorii și sunt folosite numai în timpul prielnic pășunatului, aparținând domeniului public al statului;

– pajiștile cu regim special, cu excepția perimetrelor de protecție ecologică, a rezervațiilor naturale, a parcurilor naturale și naționale;

– terenurile arabile și cele provenite din pajiștile comunale destinate producerii de furaje și semințe de culturi furajere, inclusiv terenurile folosite pentru lucrări de îmbunătățire a pajiștilor.

Administrarea pajiștilor comunale, orășenești și municipale intră în atribuțiile consiliilor locale.

Lucrările de întreținere a pajiștilor, se efectuează sub formă de prestații de către crescătorii de animale care le folosesc și au încheiat contracte de pășunat.

Persoanele care nu execută prestațiile stabilite, indiferent de cauze, sunt obligate să plătească o contribuție în bani, corespunzătoare manoperei necesare.

Sumele rezultate din taxele de pășunat și din alte exploatații ale pășunilor, care sunt stabilite de către consiliile locale, sunt folosite integral pentru lucrări de întreținere, amenajări pastorale și/sau silvice, lucrări de reconstrucție ecologică a pășunilor degradate.

• protecția plantelor cultivate

Protecția plantelor cultivate începe cu producerea, prelucrarea și/sau comercializarea semințelor și a materialului săditor, care se realizează de către operatorii economici, persoane fizice sau juridice, înregistrați în acest scop și care au primit autorizație eliberată de autoritatea publică centrală din domeniul agriculturii, prin autoritățile teritoriale de control și certificare a semințelor.

Inregistrarea se face la cererea persoanei fizice sau juridice pe baza dovezii că dispune de dotările tehnico-materiale necesare și de personalul calificat.

Inregistrarea unui soi în Registrul de soiuri și publicarea lui în Catalogul oficial al României și al Uniunii Europene se fac prin ordinul conducătorului autorității publice centrale din domeniul agriculturii după ce s-a stabilit, în urma examinării tehnice efectuate de institutul de specialitate, că îndeplinește condițiile de diferențiere și că soiul posedă valoarea agronomică și/sau de utilizare.

In urma înregistrării se acordă operatorului economic autorizația pentru producerea, prelucrarea și/sau comercializarea semințelor, după caz, autorizație ce poate fi retrasă, temporar sau definitiv, de organul emitent dacă se constată că nu sunt îndeplinite obligațiile asumate conform legii sau titularul nu mai desfășoară activitățile respective timp de 3 ani consecutiv.

Intreaga activitate de protecție a plantelor cultivate se realizează pe baza unui sistem integrat de prevenire și combatere a dăunătorilor, bolilor și buruienilor, sistem care cuprinde, printre altele: evaluarea și omologarea produselor de protecție a plantelor; extinderea și generalizarea cultivării unor soiuri și hibrizi rezistenți la atacul bolilor; generalizarea tratării semințelor și a materialului săditor pentru toate culturile; administrarea uniformă și echilibrată a îngrășămintelor naturale ș.a.

Toți deținătorii de terenuri și culturi sunt obligați să aplice măsurile de depistare, prevenire și combatere a dăunătorilor, bolilor și buruienilor, în conformitate cu programele de acțiune elaborate.

In cazul în care deținătorii terenurilor sau a culturilor agricole nu execută, în timp util lucrările la care sunt obligați potrivit legii, acestea se execută prin grija organelor de protecție a plantelor cultivate, deținătorii fiind obligați la plata integrală a materialului folosit și a prestațiilor efectuate, în afara sancțiunilor ce li se pot aplica, conform legii.

3.3.3. Protecția faunei terestre și acvatice

a) protecția animalelor sălbatice supuse vânatului

Regimul juridic al vânătorii și al protecției fondului cinegetic este cuprins în Legea nr.407 din 9 noiembrie 2006 care prevede în acest scop, o serie de măsuri privind:

– administrarea și gestionarea durabilă a faunei cinegetice;

– obligațiile ce le revin deținătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri cinegetice;

– reguli cu privire la exercitarea vânătorii;

– regimul sancționator.

Legea consacră următoarele principii:

– fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional;

• gestionarea durabilă a faunei de interes cinegetic;

– exercitarea vânătorii în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor cinegetice, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv;

– vânătoarea se exercită numai de către vânători care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute expres de lege;

– nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia, fără a avea asupra sa autorizația de vânătoare care dovedește, în condițiile legii, consimțământul proprietarului, al asociației de proprietari sau al celui mandatat de aceștia în acest scop.

Fondul cinegetic este unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna de interes cinegetic și suprafața de teren, indiferent de categoria acestuia și de proprietar și astfel delimitat încât să asigure o stabilitate cât mai mare a faunei de interes cinegetic din interiorul său.

Nu sunt incluse în fondurile cinegetice: suprafețele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan; rezervațiile științifice; parcurile naturale; siturile patrimoniului natural universal; suprafețele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanță internațională.

Administrarea fondului cinegetic din România se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Aceasta atribuie gestionarea fondurilor de vânătoare organizațiilor vânătorești legal constituite, cu sediul în România; Administrației Naționale a Pădurilor „Romsilva”; unităților de învățământ cu profil silvic; unităților de cercetare silvică; Academiei Române.

Atribuirea se face prin încheierea de contracte de gestionare a fondului cinegetic, cu respectarea dreptului de preemțiune al fostului gestionar, pe o perioadă de l0 ani.

Conform art. 7 din Legea nr. 407/2006, categoriile de gestionari cu care se pot încheia contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic sunt următoarele:

• administratorii pădurilor proprietate privată;

• administratorii pădurilor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale;

• organizațiile de vânătoare;

• administratorii pădurilor proprietate publică a statului;

– instituțiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea științifică în domeniul cinegetic;

• instituțiile de învățământ care au ca discipline de studiu vânatul și vânătoarea.

Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice se realizează de administrator, pe fonduri cinegetice, prin următoarele modalități:

• direct,

• prin licitație publică

Vânatul dobândit în condițiile legii, se valorifică, după caz, de gestionar, consiliul local sau administrația ariei naturale protejate.

Pentru protecția vânatului, gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați să asigure gestionarea durabilă a acestuia, pe baza unor studii de specialitate, întocmite pentru fiecare fond cinegetic, în perspectiva perioadei de valabilitate a contractului.

In scopul conservării biodiversității, mamiferele și păsările de interes vânătoresc se vânează numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii, prin metode care nu vatămă animalul capturat și numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate.

Vânătoarea se exercită de către vânători care posedă permis de vânătoare cu arma, au autorizația eliberată de gestionar și posedă permis de armă.

Vânătoarea se poate exercita numai în anumite perioade ale anului, la anumite specii, în condițiile și cu mijloacele prevăzute de lege.

In afara unor restricții, legea prevede și posibilitatea extinderii perioadelor de vânătoare pentru capturarea animalelor bolnave sau pentru capturarea în scopuri științifice.

Gestionarul este obligat să repare prejudiciul produs din culpa sa faunei cinegetice pe care o gestionează.

b) protecția animalelor și păsărilor sălbatice din grădinile zoologice și a faunei piscicole din acvarii

Potrivit legii, înființarea grădinilor zoologice se poate face de către persoane fizice sau juridice, în baza acordului și autorizației de mediu, precum și a autorizației sanitar-veterinare, eliberate de autoritățile teritoriale pentru protecția mediului și autoritățile teritoriale sanitar-veterinare, conform legislației în vigoare.

Funcționarea grădinilor zoologice are loc pe baza unei autorizații care conține condițiile specifice privind normele aplicabile grădinilor zoologice, prevăzute de lege.

In situația în care autorizația nu se eliberează, grădina zoologică respectivă sau o parte a acesteia se închide pentru public de către autoritățile competente, până la îndeplinirea cerințelor de autorizare. In cazul în care aceste cerințe nu sunt îndeplinite în termen de cel mult 2 ani, autoritățile competente au obligația să retragă sau să modifice autorizația de funcționare și să închidă grădina zoologică sau o parte a acesteia, urmând ca aceste autorități să asigure că animalele în cauză vor fi tratate sau înstrăinate, conform dispozițiilor legale.

Grădinile zoologice și acvariile se pot afla în proprietate publică sau privată a statului, a unităților administrativ-teritoriale, în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăți comerciale.

Finanțarea se face de către proprietar din surse proprii și din alte surse.

Pentru conservarea viții sălbatice, administratorii sunt obligați să participe la activități de cercetare, să promoveze sensibilizarea publicului, să adăpostească animalele în condiții care să răspundă cerințelor biologice, să asigure un standard ridicat de creștere a animalelor, cu un program preventiv și curativ pentru îngrijire veterinară, să prevină evadarea animalelor ș.a.

c)măsuri de protecție a animalelor domestice

Protecția animalelor domestice nu are încă o reglementare distinctă, unitară. Prevederi cu privire la protecția acestor animale se regăsesc în Legea privind protecția animalelor (în general) nr. 205/2004, în Legea nr.60/2004 privind ratificarea de către România a Convenției Europene pentru protecția animalelor de companie, Strasbourg, 2003, în Legea zootehniei nr.72/2002, cu modificările și completările ulterioare, care conține și reglementări referitoare la animalele domestice crescute de persoane fizice, Legea sanitar-veterinară nr. 60/l974, cu modificările și completările ulterioare ș.a.

Deținătorii de animale domestice, persoane fizice și juridice, poartă răspunderea pentru aplicarea și respectarea întocmai a măsurilor care asigură sănătatea animalelor și a produselor de origine animală.

O serie de măsuri de protecție privesc animalele de companie și câini fără stăpân.

d)protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale

Legea nr.47l/2002 prevede că animalele pot fi folosite pentru cercetare științifică, diagnosticare de boli, producerea unor medicamente sau produse biologice, atunci când obiectul activității nu poate fi atins prin alte metode ce nu implică folosirea animalelor.

Legea interzice folosirea în scopuri științifice sau experimentale a unor animale sălbatice deja protejate și expres menționate în anexele unor convenții internaționale, la care România este parte.

Animalele pot fi utilizate numai pentru tipurile de experimente expres prevăzute de lege și anume:

– obținerea, fabricarea, testarea calității, eficacității și a siguranței medicamentelor, alimentelor și a altor substanțe sau produse pentru: evitarea, prevenirea, diagnosticarea sau tratarea unor boli, afecțiuni ori a altor anormalități sau a efectelor acestora asupra omului, animalelor ori plantelor; evaluarea, depistarea, reglarea sau modificarea condițiilor fiziologice la om, animale sau plante;

• protecția mediului natural în interesul sănătății și bunăstării umane și animale;

– cercetarea în scopul stabilirii măsurilor adecvate pentru conservarea acestor specii;

– cercetări biomedicale foarte importante, în care speciile respective se dovedesc a fi singurele care corespund acestor scopuri științifice sau experimentale.

Măsurile de protecția a animalelor folosite în experimente privesc: efectuarea experimentelor numai de către persoane competente sau sub directa supraveghere a unor astfel de persoane; anestezierea animalelor utilizate; folosirea numai o singură dată a unui animal într-un experiment ce produce durere și suferințe intense; menținerea în viață a animalului, după experiment și acordarea de îngrijiri corespunzătoare stării lui de sănătate etc.

e)protecția fondului piscicol

Protecția fondului piscicol se realizează în conformitate cu Legea privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura nr.l92 /200l, cu modificările și completările ulterioare.

Politica privind pescuitul în apele maritime și continentale se realizează prin:

– măsuri de conservare ale resurselor acvatice vii, prin reglementarea echipamentelor de pescuit, a efortului de pescuit sau a oricăror alte măsuri determinate de starea resurselor ;

– măsuri de protejare și regenerare a resurselor acvatice vii, prin stabilirea anuală a capturii totale admisibile și a cotelor de pescuit, a perioadelor de prohibiție, a zonelor protejate și a zonelor de cruțare, precum și a măsurilor preventive;

-măsuri de administrare a pescuitului, astfel încât să se obțină o mai bună raționalizare a efortului de pescuit;

-reglementări privind pescuitul recreativ-sportiv;

– stabilirea sistemelor de control și de inspecție a activității de pescuit;

– integrarea activităților de valorificare a resurselor acvatice vii din ariile naturale protejate în planurile de management al ariilor respective.

Prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de pescuit și acvacultură se reglementează accesul la resursele acvatice vii, se stabilesc caracteristicile tehnice și condițiile de folosire a uneltelor de pescuit, metodele de pescuit comercial în apele maritime și continentale, precum și dimensiunile minime individuale pe specii care pot fi capturate în mediul acvatic.

O măsură importantă de protecție a fondului piscicol aparținând domeniului public și privat al statului se referă la instituirea zonelor de protecție specială, care se delimitează pe teren cu semne distincte. Aceste zone pot fi: de protecție a reproducerii; de protecție a diversității speciilor piscicole reunite într-un sistem acvatic și de protecție pentru iernarea unor specii de pești și alte viețuitoare acvatice cu valoare economică și/sau ecologică deosebite ori aflate în pericol.

Potrivit legii, atribuirea dreptului de pescuit comercial se face pe baza licențelor și/sau, după caz, a autorizațiilor emise de autoritatea de pescuit competentă.

Pescuitul recreativ-sportiv se exercită pe baza unui permis nominal eliberat de Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură și se practică în amenajările piscicole și în lacurile de acumulare, în condițiile și pe baza regulilor stabilite de proprietarul sau administratorul acestora.

Pescuitul în scopuri științifice se poate face în baza unei autorizații speciale de pescuit, netransmisibilă, eliberată de către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură instituțiilor de cercetare din sectorul pescăresc.

Protecția și conservarea ariilor naturale

4.3.l.Consierații generale

Cea mai cuprinzătoare și sistematică definiție dată monumentelor naturale integrate, aparține savantului român Emil Racoviță : „sunt considerate monumente ale naturii, toate locurile, toți bionții (ființele vii), toate teritoriile și operele umane preistorice care, datorită interesului lor științific, artistic, peisagistic și legendar, merită a fi conservate pentru folosul public, atât în prezent cât și în viitor și care au fost declarate astfel prin lege.”

Elemente din această definiție le găsim și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului care, în art.2 pct.45 prevede că prin „monumente ale naturii” se înțeleg „specii de plante și animale rare sau periclitate, arbori izolați, formațiuni și structuri geologice de interes științific sau peisagistic.”

Suprafețele de teren sau de apă, cât și elementele naturale individualizate, ocrotite de lege datorită importanței lor științifice, estetice sau rarității, urmăresc păstrarea peisajului natural, menținerea unor medii de viață caracteristice de interes științific în cele mai diverse domenii de activitate, conservarea frumuseților naturale, a fondului genetic autohton și transmiterea lor generațiilor viitoare.

Rezultă, din cele de mai sus, că noțiunile de „rezervație naturală” și de „monument al naturii”au atât un înțeles larg, referindu-se la un ansamblu constituent de elemente, cât și un înțeles restrâns, precis determinat, vizând un element natural concret, individualizat.

Atât rezervațiile naturale, cât și monumentele naturii, precum și alte variate tipuri și forme de protecție a diversității formelor de viață și a complexelor ecologice, cu importanță deosebită, pe care le compun, fac parte din noțiunea integratoare de „arie naturală protejată”.

Conform legii, prin „arie naturală protejată” se înțelege „zona terestră, acvatică și/sau subterană, cu perimetrul legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită”.

Ansamblul ariilor naturale protejate desemnate conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, formează rețeaua națională de arii naturale protejate, coordonarea managementului acesteia fiind o sarcină a autorității publice centrale pentru protecția mediului, Academiei Române și a Comitetului Național „Omul și biosfera”.

4.3.2.Categorii de arii naturale și de zone de protecție a bunurilor din patrimoniul natural

Categoriile de arii naturale protejate sunt:

– de interes național: rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale și parcuri naturale;

– de interes internațional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei;

– de interes comunitar sau situri „Natura 2000”: situri de importanță pentru statele membre ale Uniunii Europene, arii speciale de conservarea, arii de protecție specială avifaunistică.

Instituirea prioritară în raport cu alte obiective a regimului de arie naturală protejată se face prin:

– lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal și pentru rezervațiile biosferei;

– hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naționale, parcuri naturale, geoparcuri, zone umede e importanță internațională, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică, rezervații științifice, monumente ale naturii, rezervații naturale;

– ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului pentru propunerile de situri de importanță europeană, cu avizul Academiei Române, al autorității publice centrale cu competențe în domeniul administrației publice, al autorității publice centrale din domeniul agriculturii și dezvoltării rurale și al autorității publice centrale din domeniul transporturilor și amenajării teritoriale și ale turismului.

– hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru ariile naturale situate pe suprafețe terestre sau acvatice care aparțin domeniului public de interes județean sau local, precum și pentru cele situate pe suprafețe aflate în proprietate privată.

4.3.3.Administrarea rețelei de arii naturale protejate

Administrarea rezervațiilor biosferei, a parcurilor naționale, a parcurilor naturale și, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanță comunitară, a ariilor speciale de conservare și a ariilor de protecție specială avifaunistică, se realizează de structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.

Rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, geoparcurile, siturile de importanță comunitară, ariile speciale de conservare și ariile de protecție avifaunistică, care nu necesită structuri de administrare special constituite, se administrează prin preluare în custodie.

Custozii sunt persoane fizice sau juridice care au instruirea, calificarea și mijloacele necesare pentru aplicarea măsurilor de ocrotire și conservare a ariilor naturale.Calitatea de custode se obține prin încheierea de contract.

Stabilirea modalităților de administrare a ariilor naturale protejate revine:

– Ministerului Mediului și Pădurilor și Academiei Române, pentru ariile naturale protejate declarate prin legi și hotărâri de Guvern;

– Autorităților administrației publice locale, pentru ariile naturale protejate declarate prin hotărâri ale acestora.

In perimetrul ariilor naturale protejate, legea interzice:

– desfășurarea programelor, proiectelor și activităților care contravin planurilor de management sau regulamentelor ariilor naturale protejate;

– schimbarea destinației terenurilor, pășunatul și amplasarea de stâne, activități comerciale de tip ambulant, fără aprobarea structurilor de administrare;

– distrugerea sau degradarea panourilor informative și indicatoare, construcțiile, împrejmuirile, barierele, semnele de marcaj aflate în inventarul ariei naturale protejate;

– aprinderea și folosirea focului deschis;

– accesul cu mijloace motorizate;

– exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile ș.a.

4.3.4.Conservarea habitatelor și a speciilor

Pentru speciile de plante, animale sălbatice terestre, acvatice și subterane, aflate în regim strict de protecție, sunt interzise:

• orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare;

• perturbarea intenționată în timpul perioadelor de reproducere sau de odihnă;

• distrugerea și/sau culegerea intenționată a cuiburilor și ouălor din natură;

– recoltarea florilor și fructelor, culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau distrugerea cu intenție a acestor plante în habitatele lor naturale;

– deținerea, transportul, comerțul sau schimburile în orice scop, fără autorizația autorității de mediu competente.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, împreună cu Academia Română, editează și țin la zi Catalogul ariilor naturale protejate și Cartea Roșie, aceasta din urmă cuprinzând speciile de plante și animale sălbatice autohtone rare, pe cale de dispariție sau recent dispărute.

4.3.5.Protecția zonei montane

Zona montană a României reprezintă arealul delimitat în conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 949/2002 pentru aprobarea criteriilor de delimitare a zonei montane și constituie un teritoriu de interes național, special, economic, social și de mediu natural, având o reglementare distinctă în ceea ce privește modalitățile de dezvoltare și protecție, punerea în valoare a resurselor, stabilizarea populației și creșterea puterii economice la nivel local și național, în condițiile păstrării echilibrului ecologic și protecției mediului natural montan, pe baza respectării reglementărilor internaționale privind dezvoltarea montană durabilă.

Conform legii, politica montană are ca scop valorificarea durabilă a resurselor muntelui și contribuie prin menținerea utilizării agricole a terenurilor la conservarea spațiului rural, precum și la promovarea metodelor de exploatare durabilă prin măsuri de conservare a peisajului și a biodiversității și de dezvoltare a activităților economice specifice acestei zone.

Strategia pentru dezvoltarea durabilă a zonei montane are ca obiective, pe lângă dezvoltarea agriculturii și a altor activități de mică industrie și servicii, susținerea programelor de reconstrucție ecologică a zonelor afectate, sprijinirea dezvoltării rețelei montane de arii naturale protejate, protecția și gestionarea mediului montan, conservarea florei și faunei sălbatice și a habitatelor acestora, precum și acordarea de compensații proprietarilor de terenuri, care le administrează în regim de arie protejată.

Mai trebuie menționat faptul că, în cadrul cooperării subregionale, în urma adoptării la București în anul 200l a Declarației pentru mediu și dezvoltare durabilă în zona Carpato-danubiană, a fost semnată Convenția-cadru privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, la Kiev, la 22 mai 2003.

4.3.6. Regimul juridic al Rezervației Biosferei „Delta Dunării”

Rezervația Biosferei „Delta Dunării” este rezultatul aplicării Programului internațional „Omul și Biosfera”, lansat de către UNESCO în anul l97l.

Primul act constitutiv al Rezervației Biosferei „Delta Dunării” a fost Hotărârea de Guvern nr.264/l99l privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului. In prezent, activitatea rezervației este reglementată și se desfășoară în temeiul Legii nr.82/l993 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării” și a Statutului propriu.

Valoarea patrimoniului natural este recunoscută prin includerea Rezervației în rețeaua internațională a rezervațiilor biosferei, prin declararea ca zonă umedă de importanță internațională, ca habitat pentru păsările acvatice și prin includerea ei pe Lista patrimoniului mondial natural.

Potrivit art.2 din Legea nr.82/ l993, prin rezervație a biosferei se înțelege: „zona geografică cu suprafețele de uscat și de ape, în care există elemente și formațiuni fizico-geografice, specii de plante și animale rare care îi conferă o importanță biogeografică, ecologică și estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural național și universal, fiind supusă unui regim special de administrare, în scopul protecției și conservării acesteia, prin dezvoltarea așezărilor umane și organizarea activităților economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic și a resurselor sale naturale.”

Rezervația Biosferei „Delta Dunării” cuprinde: Delta Dunării, Complexul lagunar Razelm-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă, sărăturile Murighiol-Plopu și litoralul Mării Negre de la brațul Chilia până la Capul Midia, inclusiv marea teritorială până la izobata de 20 m.

Limita vestică continentală a Rezervației este reprezentată de contactul Podișului Dobrogean cu zonele umede și palustre.

Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, Rezervația este extinsă pe teritoriile a trei județe: Tulcea, Constanța și Galați.

Suprafețele terestre și acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub ape, existente în perimetrul Rezervației, delimitat în condițiile prevăzute de lege, împreună cu resursele naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural al României și fac parte din domeniul public de interes național.

De la aceste prevederi, fac excepție:

– terenurile din perimetrul rezervației care, potrivit legii, sunt proprietatea privată a persoanelor fizice;

– terenurile din perimetrul rezervației care, potrivit legii, sunt proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale;

– terenurile din perimetrul Rezervației, ocupate de amenajările agricole și piscicole care, potrivit legii, constituie domeniu public de interes județean și sunt în administrarea Consiliului Județean Tulcea.

Pentru crearea și aplicarea unui regim special de administrare, în scopul conservării diversității biologice din ecosistemele naturale ale Rezervației, precum și pentru dezvoltarea așezărilor umane și organizarea activităților economice în corelare cu capacitatea de suport a acestor ecosisteme, s-a înființat ca instituție publică, cu personalitate juridică Administrația Rezervației, cu sediul în municipiul Tulcea.

Teritoriul Rezervației este împărțit în trei categorii de zone:

– zone cu regim de protecție integrală, stabilite prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Consiliului Științific al Administrației rezervației, cu avizul Academiei Române și al Ministerului Mediului și Pădurilor.

In cuprinsul acestor zone se pot desfășura numai activități de cercetare, de menținere și conservare a calității lor, acțiuni de pază și control;

– zone tampon care cuprins suprafețele de teren și de ape care înconjoară zonele cu regim de protecție integrală, având același regim juridic ca al zonelor pe care le protejează;

– zone economice, constituite din suprafețele din rezervație rămase după delimitarea celor două zone menționate mai sus.

In aceste zone, în baza acordurilor, autorizațiilor de mediu și a permiselor emise de Administrația Rezervației, se pot desfășura activități economico-sociale tradiționale, turism ecologic și alte activități specifice zonei.

Pentru refacerea unor porțiuni din zonele tampon și zonele economice, se pot constitui zone de reconstrucție ecologică de către Consiliul Științific al Administrației Rezervației.

Populația cu domiciliul stabil în perimetrul rezervației beneficiază de anumite drepturi și facilități, cum sunt: recoltarea gratuită a unei anumite cantități de stuf și papură, pentru nevoi gospodărești; poate să pescuiască, fără taxe, cu mijloace proprii tradiționale, o cantitate de pește destinată consumului propriu, în perioadele și din speciile admise.

4.3.7. Reglementări privind protecția naturii pe plan internațional

– Convenția privind patrimoniul mondial cultural și natural, Paris, l972

Fiecare stat parte se obligă să întocmească un inventar al bunurilor din patrimoniul natural mondial la care se referă Convenția și să-l transmită Comisiei internaționale care, pe baza tuturor inventarelor primite întocmește Lista bunurilor din patrimoniul mondial periclitate sau vulnerabile.

– Convenția europeană a peisajului, Florența 2000. Ratificată de România prin Legea nr. 45l/2002.

Definește peisajul ca fiind „o parte din teritoriu perceput ca atare de către populație, al cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani”.

Convenția se referă la toate peisajele, atât cele considerate deosebite, cât și cele degradate.

Obiectivele Convenției: promovarea protecției peisajelor, managementul, ameliorarea acestora și organizarea cooperării europene în domeniu.

Fiecare stat parte se obligă să recunoască juridic peisajele- ca o componentă esențială a cadrului de viață pentru populație; să stabilească și să împlementeze politicile peisajului care au ca scop protecția, managementul și ameliorarea lui, prin adoptarea de măsuri specifice; să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorități regionale și locale, precum și pentru alți factori interesați în definirea și împlementarea politicilor peisajere; să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism și de cele culturale, de mediu, agricole, sociale și economice.

– Convenția privind protecția naturii și prezervarea vieții sălbatice în emisfera vestică, Washington, l940.

20 de state americane semnatare s-au angajat să exploateze posibilitățile existente pe teritoriul lor pentru crearea de parcuri naționale, resursele lor urmând să nu formeze obiect de exploatare în scopuri comerciale, iar vânzarea, uciderea sau capturarea animalelor să fie prohibite.

– Convenția africană asupra conservării naturii și a resurselor naturale, Alger, l968.

Statele contractante se obligă să ia măsurile necesare pentru conservarea și utilizarea florei și faunei prin extinderea zonelor împădurite și conservarea speciilor amenințate cu dispariția.

Convenția stabilește două principii de conservare:

– protejarea nu numai a indivizilor speciilor amenințate, ci și a locurilor unde acestea viețuiesc;

-proclamarea responsabilității statului pe teritoriul ce adăpostește o specie rară.

– Convenția asupra conservării naturii și a resurselor naturale, Kuala Lumpur, l985.

Prevede două categorii de zone protejate: parcuri naționale și rezervații.

Populația și mediul înconjurător

5.3.l.Noțiuni generale

Termenul de „populație” se folosește pentru a desemna un ansamblu de indivizi care aparțin unei anumite specii și care ocupă un teritoriu determinat.

Putem considera astfel ecosistemul uman, ca o entitate cu propriile sale relații cuprinzând, la nivel național, două sisteme aflate în interacțiune: sistemul populației umane și sistemul fizic.

In înțeles restrâns, ambele formează ecosisteme umane (sat, oraș, metropolă), iar în interacțiune cu mediul social formează, în sens larg, un socio-ecosistem (țară).

Din punct de vedere teoretic, populația apare ca un sistem caracterizat de mai mulți factori, dintre care: repartiția spațială a indivizilor, tabelul de creștere și descreștere, supraviețuire și piramida vârstelor, raportul dintre sexe, sănătate, educația și instrucție, cooperare regională și internațională.

Din punct de vedere juridic, populația este un subiect de drept de o deosebită importanță.

In zilele noastre, parametrii care caracterizează populația sunt: creșterea și descreșterea; migrația; îmbătrânirea și degradarea stării de sănătate.

5.3.2. Calitatea vieții și factorii ce o influențează

Calitatea vieții a fost definită de sociologul francez Jouvenal, ca fiind: „totalitatea posibilităților oferite individului de către societate în scopul de a-și amenaja existența, de a dispune de produsele ei și de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenței individuale după trebuințele, cerințele și dorințele proprii.”

Acest concept se leagă de civilizație, de creșterea economică, de nivelul tehnic și de dezvoltarea industrial-urbană.

La realizarea calității vieții stau, printre altele, următoarele condiții:

• calitatea mediului natural;

• calitatea mediului social;

• calitatea mediului internațional.

Pentru protecția juridică a calității vieții, luarea în considerare a sistemului valorilor umane, a sistemului drepturilor fundamentale ale omului, ca și corelarea acestora, impune ca în prealabil, să se realizeze premisa necesară, constând în a face pe plan internațional și, respectiv regional, sinteze între sistemul de relații și sistemul de drept.

5.3.3.Asigurarea stării de sănătate a populației

In fiecare țară, calitatea vieții influențează pozitiv creșterea produsului intern brut, deoarece acționează în mod pozitiv asupra sănătății fizice și psihice a membrilor societății, contribuind la creșterea capacității de muncă a lucrătorului și, în același timp, favorizând creșterea productivității muncii sociale și menținerea ei la un nivel ridicat, eliminând sau reducând perioadele de boală. O bună calitate a mediului influențează în bine sănătatea omului, prelungindu-i durata activă de viață și reduce cheltuielile pe care asistența medicală le face pentru tratarea bolilor generate sau favorizate de degradarea mediului.

După Organizația Mondială a Sănătății, sănătatea reprezintă integritatea sau buna stare fizică, psihică și socială a individului și colectivităților umane.

Sănătatea omului depinde de starea mediului în care se naște, trăiește și își desfășoară activitatea. Ca urmare, prevenirea și combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiții fundamentale pentru menținerea stării de sănătate a populației.

Evaluarea stării de sănătate a populației constă în identificarea factorilor de risc, care țin de calitatea aerului înconjurător, a apei, a solului, habitat, calitatea serviciilor oferite populației ș.a.

In ceea ce privește raportul juridic de sănătate, acesta conține atât elemente de drept public, cât și elemente de drept privat, având indiscutabil un caracter interdisciplinar, fiind un element central în stabilirea regulilor ce privesc sănătatea populației și îmbunătățirea condițiilor de mediu.

In țara noastră, asistența de sănătate publică se realizează printr-un ansamblu de măsuri politico-legislative, prin programe și strategii specifice, precum și prin organizarea instituțiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare și cuprinde activități care se adresează comunității sau individului în vederea protecției comunitare.

Protecția sănătății publice constituie o obligație a autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.

5.3.4.Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

In legislația română, este consacrat în art.35 din Constituție, precum și în art.5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare.

Carta ONU, adoptată la Sen Francisco, la 26 iunie l945 și Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală ONU la l0 decembrie l948, vizează patru categorii de drepturi fundamentale ale omului:

• drepturi economice și sociale (dreptul la muncă, la securitate socială, la sănătate etc.);

• drepturi culturale ( dreptul la educație, la viață culturală etc.);

– drepturi civile ( dreptul la egală ocrotire în fața legii, dreptul la cetățenie, la libertate și inviolabilitate etc.);

• drepturi politice ( dreptul la libertatea gândirii și conștiinței, dreptul de a alege și a fi ales etc.).

Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului drepturilor omului, determinată de realitatea vieții social-economice și politice a statelor și de evoluția relațiilor internaționale. La baza acestui concept general stau, dreptul la pace, dreptul la viață, dreptul la dezvoltare și dreptul la un mediu sănătos.

Pe lângă instrumentele universale și regionale, o serie de instrumente speciale privesc anumite drepturi sau anumite categorii de persoane (copii, tineri, femei, handicapați etc.)

De-a lungul timpului s-a produs o evoluție, de la o concepție a drepturilor omului axată pe individ, la o concepție axată pe colectivitate, cu alte cuvinte de la drepturile omului la drepturile popoarelor.

Drepturile omului cuprind drepturi civile și politice, drepturi sociale, economice și culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltarea, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la patrimoniu comun, dreptul la comunicare ș.a.

In sera drepturilor popoarelor, putem remarca unele drepturi corespunzătoare celor de „solidaritate”: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare economică și socială, dreptul la comunicare, dreptul la un mediu satisfăcător, etc.

Pe plan internațional, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos, a fost formulat ca un prim principiul al Declarației de la Stockholm . Ulterior, a mai fost consacrat în art.24 din Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor, în Protocolul adițional din l4 noiembrie l998, privind drepturile economice, sociale și culturale al Convenției americane a drepturilor omului, în Declarația de la Rio, l992 și Agenda 2l, ș.a.

Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune, în principiu:

-dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activități care pot afecta mediul, sănătatea, bunăstarea oamenilor și dezvoltarea durabilă;

– dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;

– accesul la resursele de apă și hrană adecvată;

– dreptul la un mediu de muncă sănătos;

– dreptul la condiții de locuit, de folosire a terenurilor și la condiții de viață într-un mediu sănătos;

– dreptul de a nu fi expropriați ca urmare ca urmare a desfășurării activităților de mediu, cu excepția cazurilor justificate;

– dreptul la asistență în caz de catastrofe naturale și produse de om;

– dreptul de a beneficia de folosința durabilă a naturii și a resurselor acesteia;

– dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ș.a.

Garantarea asigurării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, presupune:

• dreptul la informația de mediu;

• dreptul de a participa la luarea și aplicarea deciziilor de mediu;

• dreptul de asociere în scopul protecției mediului;

• dreptul la repararea prejudiciului de mediu.

In spiritul reglementărilor constituționale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, prevede în art.5 că „ Statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic”, garantând în acest scop:

-accesul la informațiile privind calitatea mediului, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare;

– dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului;

– dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor;

– dreptul de a s adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;

– dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Raporturile juridice privind protecția factorilor creați prin activități umane

6.3.l.Conceptul de așezare umană și obiectivele protecției mediului în așezările umane

Așezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe create de populațiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie, energie și informație este realizată de om. In acest context, așezarea trebuie privită ca un organism viu, nu ca o structură, ce formează în teritoriu o structură interdependentă, de a cărui organizare se ocupă urbanismul și amenajarea teritoriului.

Așezările umane există sub forme extrem de diverse, de la comunitățile cele mai primitive, până la megalopolisurile lumii superindustrializate.

Fiecare tip de ecosistem are un optim de structurare, organizare și funcționare care este în concordanță cu psihologia, cultura și aspirațiile locuitorilor săi, având nevoi și posibilități financiare specifice, grade diferite de agresivitate asupra mediului și capacități specifice ale acestuia de a rezista la impacturile umane pe termen îndelungat.

Principiile generale, cadrul de acțiune și obiectivele protecției mediului în așezările umane au fost stabilite în carul Conferinței de la Vancouver din l976.

Acțiunile privind așezările umane trebuie să urmărească coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care, de exemplu, creșterea și repartiția populației, folosirea forței de muncă, locuințele, folosirea pământului, serviciile, atenuarea diferențelor între regiuni

și în interiorul zonelor urbane.

Referitor la mediu, principalele probleme ale așezărilor umane sunt: poluarea apei, aerului și solului, zgomotul, radiațiile, locul de muncă, estetica mediului exterior, accidentele, serviciile de igienă a muncii, asistența socială etc.

In România, obiectivele strategice pentru așezările urbane sunt:

– dezvoltarea echilibrată a regiunilor prin repartizarea uniformă a activităților social-economice în teritoriu;

– îmbunătățirea condițiilor de viață, a transportului urban și valorificarea eficientă a patrimoniului natural și a celui construit;

– dezvoltarea așezărilor umane în zone care nu sunt supuse riscurilor naturale și agenților poluanți;

– ridicarea standardului de locuire în mediul urban și rural;

– reducerea pierderilor energetice datorate izolării termice ineficiente;

– păstrarea identității culturale a localităților și crearea unei rețele de spații verzi în localitățile urbane, în conexiune cu ecosistemele din teritoriu;

– inventarierea și cercetarea la nivelul întregului teritoriu național a zonelor cu risc de dezastre antropice și naturale, în paralele cu elaborarea planificării pre-dezastru ș.a.

6.3.2.Protecția factorilor naturali de mediu în așezările umane

Protecția mediului în așezările umane se realizează în mod specializat, după factorii de mediu: apă, aer, sol, subsol etc. prin metode de combatere a poluării cu ajutorul unor măsuri și procedee tehnice cum sunt:

• amplasarea industriilor poluante la distanță față de localități;

• folosirea de metode tehnologice care produc cât mai puțin poluanți;

• reducerea poluării determinate de mijloacele de transport;

• neutralizarea deșeurilor nerecuperabile;

• desfășurarea în condiții de siguranță a unor activități periculoase pentru om și pentru mediu înconjurător;

• reducerea poluării fonice etc. ( a se trata protecția fiecărui factor de mediu, după tratat)

6.4. Aplicarea principiilor ecologice în desfășurarea diferitelor activități în așezările umane

6.4.l.Evaluarea de mediu pentru anumite planuri și programe

Inainte de începerea procedurii de autorizare obligatorie a activităților care produc impacturi negative asupra mediului, pentru adoptarea unor planuri și programe este necesară evaluarea de mediu.

Procedura evaluării de mediu are ca scop, integrarea obiectivelor și cerințelor de protecție a mediului în pregătirea și adoptarea anumitor planuri și programe, luarea în considerare a raportului de mediu și a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional și asigurarea informării publicului asupra deciziei luate.

Domeniile specific avute în vedere de lege pentru evaluarea de mediu sunt:

• amenajarea teritoriului și urbanism;

• utilizarea terenurilor agricole și silvice;

• piscicultura;

• transportul;

• energia;

• industria;

• activitatea de extracție a substanțelor minerale utile;

• gospodărirea apelor;

• gospodărirea deșeurilor;

• telecomunicațiile, turismul.

Pentru planurile și programele referitoare la activitățile menționate mai sus, rezultatul evaluării de mediu este cuprins în raportul d mediu care se anexează la planul sau programul înaintat spre aprobare.

Ca urmare a efectuării evaluării de mediu și a analizei raportului de mediu, autoritățile competente emit aviz de mediu pentru anumite planuri și programe.

6.4.2.Procedura de reglementare a activităților cu impact asupra mediului

A. Studiul de impact – act preliminar procedurii de autorizare

Instituirea procedurii de autorizare și obligativitatea efectuării unui studiu asupra consecințelor activităților umane asupra mediului și a soluțiilor posibile ce trebuie luate pentru a le reduce sau elimina efectele, constituie mijloace juridice deosebit de eficace în realizarea obiectivelor imediate și e perspectivă ale dezvoltării durabile.

La baza procedurii de autorizare stau principiile precauției și principiul prevenirii riscurilor ecologice și al producerii daunelor.

Parte integrantă a procedurii de autorizare, evaluarea impactului asupra mediului este un proces prin care se identifică, se descrie și se stabilesc în funcție de fiecare caz și în conformitate cu legislația în vigoare, efectele directe și indirecte, sinergice (asociate a mai multor elemente pentru îndeplinirea aceleiași funcții), cumulative, principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății oamenilor și mediului.

Procedura de evaluare a impactului este un proces conform cu legislația națională de mediu, ca prevede ca proiectele publice sau private ale activităților cu impact semnificativ asupra mediului prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, să fie supuse unui proces de evaluare a acestor efecte, înainte de a se elibera acordul de mediu.

Evaluarea impactului asupra mediului se efectuează în faza de pregătire a documentației care fundamentează fezabilitatea (caracterul realizabil al unui lucru) proiectului și urmărește stabilirea măsurilor de reducere sau de evitare a impactului negativ asupra oamenilor, a florei, a faunei, a apei, a solului, aerului, climei și peisajului, a bunurilor materiale și a celor din patrimoniul cultural, precum și al interacțiunii firești dintre acești factori și determina decizia de realizare sau nu a proiectului pe amplasamentul ales.

Etapele evaluării impactului sunt:

– încadrarea proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului, prin care autoritatea competentă pentru protecția mediului stabilește dacă proiectul unei activității propuse, pentru care s-a solicitat eliberarea acordului de mediu, va fi sau nu supus efectuării evaluării impactului asupra mediului;

– definirea domeniului evaluării și realizarea raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului. Scopul etapei de definire a domeniului evaluării este ca în final raportul să răspundă cerințelor specifice în îndrumar, identificate pe baza caracteristicilor fiecărui proiect;

– analiza calității raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

Evaluarea impactului asupra mediului se realizează prin unități specializate, persoane fizice sau juridice independente de titularul proiectului sau activității și atestate de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, cu suportarea cheltuielilor aferente de către titularul proiectului sau activității. Răspunderea pentru realitate informațiilor furnizate revine titularului proiectului sau activității.

Legea prevede că autoritatea publică centrală pentru protecția mediului poate excepta de la evaluarea impactului asupra mediului anumite proiecte sau părți ale acestora, în cazuri excepționale, cum sunt: asigurarea ordinei publice sau a siguranței sociale, pe baza solicitării motivate a autorității publice care inițiază proiectul, cu îndeplinirea următoarelor condiții: să aplice o altă metodă de evaluare corespunzătoare și să aducă la cunoștința publicului atât informațiile astfel dobândite, cât și motivele care au dus la această excepție.

După stabilirea obligativității evaluării impactului asupra mediului pentru un proiect, se trece la etapa de definire a domeniului evaluării impactului. In acest scop, autoritatea competentă pentru protecția mediului pregătește și transmite titularului de proiect un îndrumar referitor la problemele de mediu care trebuie tratate în evaluarea de impact și la gradul de extindere al acestora.

Pentru proiectele supuse evaluării impactului asupra mediului, titularii acestora au obligația de a furniza în cadrul raportului la studiul de evaluare o serie de informații care includ obligatoriu: descrierea proiectului; descrierea măsurilor avute în vedere pentru a evita, reduce și remedia, dacă este cazul, efectele negative asupra mediului; date necesare pentru identificarea și evaluarea principalelor efecte pe care proiectul le poate avea asupra mediului; prezentarea generală a principalelor alternative studiate de titularul de proiect, având în vedere efectele asupra mediului.

Pe baza îndrumarului referitor la problemele de mediu care au fost tratate în evaluarea de impact de către titularul proiectului, se efectuează studiul de evaluare a impactului, rezultatele sale fiind prezentate în raportul care se înaintează autorității competente pentru protecția mediului. Această autoritate, împreună cu alte autorități, în cadrul colectivului de analiză tehnică, analizează calitatea raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului și ia decizia de acceptare sau de refacere a acestui raport și de emitere sau respingere motivată a acordului de mediu.

Studiul de impact este concretizarea unei obligații de procedură preliminară emiterii acordului și autorizației de mediu, fiind un act specific dreptului mediului.

Studiile de impact sunt previzionale, anticipând apariția efectelor complexe, proiectând scenarii și strategii de acțiune.

B.Avizul, acordul și autorizația de mediu

După efectuarea evaluărilor de mediu pentru anumite planuri și programe, aprobarea acestora este condiționată de existența avizului de mediu.

Solicitarea și obținerea avizului de mediu sunt obligatorii în cazul în care titularii de activități urmează să deruleze sau să fie supuși unei proceduri de: vânzare a pachetului majoritar de acțiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de lichidare și lichidare, conform legii.

Autoritatea competentă pentru protecția mediului emite: avizul de mediu pentru planuri și programe; avizul de mediu pentru stabilirea obligațiilor de mediu și avizul de mediu pentru produse de uz fitosanitar.

Avizul de mediu este valabil 2 ani începând cu data emiterii.

Acordul de mediu este emis de către autoritatea competentă pentru protecția mediului în urma analizei și a acceptării raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condițiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecției mediului, cu luarea în considerare a observațiilor pertinente făcute de public pe tot parcursul evaluării impactului asupra mediului.

Solicitarea și obținerea acordului de mediu este obligatorie pentru proiecte publice sau private de investiții și modificarea substanțială a celor existente, inclusiv pentru proiectele de dezafectare, aferente activităților cu impact semnificativ asupra mediului.

Pentru proiectele de activități care se supun evaluării impactului asupra mediului, autoritățile publice pentru protecția mediului emit, după caz, acord e mediu sau acord integrat de mediu.

Activitățile și/sau instalațiile cu impact asupra mediului, precum și proiectele de investiții noi sau modificarea celor existente, sunt încadrate după impactul acestora asupra mediului, astfel:

• activități cu impact nesemnificativ (pentru care nu se emite acordul de mediu);

– activități cu impact redus asupra mediului (pentru care se emit doar autorizații de mediu);

– activități și/sau instalații cu impact semnificativ asupra mediului, pentru care se emit acorduri de mediu sau după caz, acorduri integrate de mediu.

Autorizația de mediu este necesară pentru desfășurarea activităților existente cât și pentru începerea unor activități noi, pentru care s-a obținut acordul de mediu.

Autorizația de mediu se eliberează după obținerea celorlalte avize, acorduri, autorizații, după caz.

Avizul, acordul și autorizația de mediu sunt supuse revizuirii în cazul în care apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii lor și se suspendă în cazul nerespectării prevederilor pe care le cuprind sau ale programelor pentru conformare, după o somație prealabilă cu termen. Suspendarea se menține până la eliminarea cauzelor care au determinat-o, dar nu mai mult de 6 luni.

După expirarea termenului de suspendare, autoritatea competentă pentru protecția mediului dispune oprirea execuției proiectului sau încetarea activității, atunci când nu s-au îndeplinit condițiile prevăzute în somație.

Dispozițiile de suspendare, precum și cele de încetare a proiectului sau activității sunt executorii.

In ceea ce privește acordul integrat și autorizația integrată de mediu, aceste proceduri au fost introduse pentru activitățile și instalațiile noi și cele existente cu impact semnificativ asupra mediului.

In acest scop, autoritatea competentă pentru protecția mediului are obligația să ia măsurile necesare pentru ca:

– orice instalație nouă să fie dată în funcțiune numai cu autorizația integrată de mediu;

– să nu se producă nici o poluare semnificativă;

– autorizarea instalațiilor să fie în conformitate cu prevederile legale.

Acordarea autorizației integrate de mediu poate fi refuzată în cazul neîndeplinirii condițiilor legale cerute. Refuzul se motivează și se comunică titularului activității în termen de 30 de zile de la depunerea cererii.

6.4.3.Desfășurarea activităților de construcții în așezările umane, cu respectarea reglementărilor de protecție a mediului

Regimul juridic al amplasării, proiectării, executării și exploatării construcțiilor este prevăzut de: Legea fondului funciar nr.l8/l99l, cu modificările și completările ulterioare; Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcții nr. 50/l99l, cu modificările și completările ulterioare; Ordonanța Guvernului nr.20/l994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic la construcțiile existente, cu modificările și completările ulterioare; Regulamentul general de urbanism, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 525(l996, cu modificările și completările ulterioare ș.a.

Astfel, potrivit art.92 din Legea fondului funciar, amplasarea construcțiilor de orice fel se face în intravilanul localităților. De la această regulă, fac excepție: construcțiile care, prin natura lor pot genera efecte poluante factorilor de mediu și care pot fi amplasate în extravilan, precum și construcțiile care, prin natura lor, nu se pot amplasa în intravilan, cum sunt de exemplu, adăposturile pentru animale. Dar chiar și aceste excepții sunt supuse unor reguli restrictive, legea prevăzând că pe terenurile agricole din extravilan de clasa I și II de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate cu vii și livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice, amplasarea construcțiilor de orice fel este interzisă.

Potrivit Legii nr.50/l99l, cu modificările și completările ulterioare, construcțiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor tehnologice, agricole sau de orice natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, emisă în condițiile legii și a regulamentelor privind proiectarea și executarea construcțiilor.

In vederea păstrării integrității mediului și a protejării patrimoniului natural și construit, este permisă autorizarea executării construcțiilor pe trenurile agricole din intravilan pentru toate tipurile de construcții și amenajări specifice localităților, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Regulamentul general de urbanism interzice:

• autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor pe terenurile cu destinație forestieră. Fac excepție, construcțiile necesare întreținerii pădurilor, exploatărilor silvice și culturilor forestiere;

• autorizarea executării construcțiilor definitive, altele decât cele industriale, necesare exploatării și prelucrării resurselor în zone delimitate conform lgii, care conțin resurse identificate ale solului;

• autorizarea executării construcțiilor de orice fel în albiile minore ale cursurilor de apă și ale cuvetele lacurilor. Excepție, lucrările de poduri, cele necesare căilor ferate, drumurilor, de gospodărire a apelor;

• autorizarea executării construcțiilor sau a amenajărilor în zonele expuse la riscuri naturale;

-autorizarea executării construcțiilor în zonele expuse la riscuri tehnologice.

6.4.4. Activități de producție și de prestări de servicii cu implicații directe asupra sănătății oamenilor și a calității mediului înconjurător

A. Evaluarea conformității produselor din domeniile reglementate

In scopul asigurării securității vieții și a sănătății populației, precum și al protejării mediului, animalelor domestice și proprietății, autoritățile competente elaborează reglementări tehnice, cu respectarea principiilor internaționale și comunitare privind libera circulație a bunurilor în comerțul intern și internațional. Aceste reglementări se aprobă prin hotărâre de Guvern.

Reglementările tehnice prevăd: definirea domeniilor reglementate prevăzute de lege; grupele de produse din domeniile reglementate pentru care se aplică sau nu evaluarea conformității; cerințele esențiale.

La baza evaluării conformității stau următoarele principii:

• competență și imparțialitate;

• transparență și credibilitate;

• independență față de posibila predominare a oricăror interese specifice;

• asigurarea confidențialității și păstrarea secretului profesional;

• reprezentarea intereselor publice;

• contribuția la promovarea principiului liberei circulații a produselor.

Conformitatea produselor cu cerințele esențiale este atestată prin declarația de conformitate EC, întocmită de producător sau de reprezentantul său autorizat, prin rapoartele de încercare sau prin certificatele de conformitate emise de laboratoare ori de organisme de certificare sau inspecție, alese de producător, conform procedurilor de evaluare și prin marcajul de conformitate CE, potrivit reglementărilor tehnice aplicabile.

B. Regimul produselor nealimentare și al serviciilor periculoase pentru om și mediu

Pentru produsele nealimentare noi, folosite sau recondiționate și pentru serviciile care pun în pericol viața, sănătatea, securitatea muncii și protecția mediului, nereglementate prin acte normative specifice, se aplică dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. l022/2002.

Producătorul/prestatorul d servicii/ reprezentanții lor autorizați, persoane juridice cu sediul în România, trebuie să asigure, să garanteze și să declare că acestea nu periclitează viața, sănătatea, securitatea muncii și protecția mediului, dacă sunt instalate, utilizate, întreținute sau prestate, conform destinației.

In cazul în care producătorul/prestatorul de servicii nu au sediul în România, obligațiile prevăzute mai sus revin importatorului.

Pentru produsele nealimentare folosite sau recondiționate, obligațiile revin persoanei responsabile cu introducerea lor pe piață.

6.5.Aspecte juridice ale menținerii echilibrului ecologic în agricultură

6.5.l. Noțiuni generale

Pământul reprezintă cel mai general obiect al muncii și, în același timp, principalul mijloc de producție în agricultură și silvicultură.

Agricultura a parcurs în dezvoltarea sa diferite faze a căror desfășurare a fost profund implicată în ecosistemele naturale. Ea s-a dezvoltat în cadrul unui teritoriu pe care trebuia întreținută o anumită biocenoză.

In desfășurarea activității specifice ce îi revine în domeniile sale de activitate, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale urmărește realizarea următoarelor obiective:

• asigurarea securității alimentare prin creșterea producției agricole;

• absorbția fondurilor comunitare destinate finanțării domeniilor specifice;

• stimularea transformării gospodăriilor țărănești în exploatații agricole moderne;

• susținerea financiară și fiscală a agriculturii prin programe multianuale;

• accelerarea procesului de dezvoltare rurală;

• gestionarea infrastructurii de îmbunătățiri funciare de utilitate publică;

• extinderea suprafețelor de păduri în România și dezvoltarea pisciculturii;

• reforma structurilor administrative cu atribuții în domeniul agriculturii.

Deținătorii de terenuri, cu orice titlu, precum și orice persoană fizică și juridică care desfășoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele obligații: să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic; să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional; să respecte orice alte obligații prevăzute în reglementările legale din domeniu etc.

6.5.2 Regimul juridic al produselor de uz fitosanitar

Legea prevede că protecția planelor cultivate și a pădurilor trebuie să se realizeze în condiții și cu mijloace care să garanteze ocrotirea mediului înconjurător, păstrarea calităților fizice, chimice și biologice ale solului, menținerea echilibrului biologi și apărarea sănătății omului.

Produsele de protecție a plantelor sunt supuse unui regim special de reglementare stabilit prin legislația specifică în domeniul chimicalelor, care se aplică activităților de fabricare, plasare pe piață, utilizare, importului și exportului acestora.

Pentru funcționarea instalațiilor chimie care fabrică produse fitosanitare de bază sau biocide, operatorul economic are obligația de a solicita și obține de la autoritatea competentă autorizația integrată de mediu.

Produsele de uz fitosanitar clasificate în grupele I și II de toxicitate, au regimul produselor reglementate cu strictețe. Autorizația se acordă numai persoanelor juridice care dovedesc că dispun de un personal calificat și atestat în domeniul fitosanitar, precum și de mijloacele necesare depozitării, manipulării și utilizării în siguranță a acestor produse, în vederea eliminării riscurilor de intoxicare a oamenilor, animalelor și de poluare a mediului înconjurător.

Produsele din grupele III și IV de toxicitate se pot comercializa și distribui pe baza autorizației de comercializare pentru comercianții și distribuitorii intermediari, autorizație de prestare de servicii cu produse de uz fitosanitar pentru prestatorii de tratamente fitosanitare.

Produsele de protecție a plantelor care conțin substanțe active notificate și pentru care nu s-a decis încă includerea lor în lista cu substanțe active autorizate în Uniunea Europeană, pe teritoriul României, pot fi plasate pe piață și utilizate numai produsele omologate de către Comisia națională de Omologare a Produselor de Protecție a Plantelor.

6.5.3.Regimul juridic al îngrășămintelor folosite în agricultură și silvicultură

Ca și produsele de uz fitosanitar, în conformitate cu principiul general stabilit de Legea protecției mediului, utilizarea și comercializarea îngrășămintelor chimice se fac pe baza autorizării de către Comisia interministerială pentru autorizarea îngrășămintelor, în vederea înscrierii în lista îngrășămintelor autorizate, cu mențiunea Ro-Îngrășământ, pentru utilizarea și comercializarea în România.

Pentru îngrășămintele și/sau amestecurile de îngrășăminte cu pesticide noi din producția internă și din import, supuse testării, legea prevede obligația solicitantului de a obține avizul de mediu, eliberat de autoritatea publică centrală din domeniul agriculturii, pe baza fișei de caracterizare ecotoxicologică a produsului și a buletinelor de analiză fizico-chimice, emise de Institutul Național de cercetare Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția mediului, precum și a altor informații care pot fi solicitate.

In funcție de starea de agregare în care se prezintă, îngrășămintele chimice se introduc pe piață ambalate corespunzător, ambalaje care trebuie să respecte condițiile prevăzute de lege.

Regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase, precum și al

deșeurilor de orice fel

7.3.l. Regimul juridic al substanțelor și preparatelor periculoase

Sunt supus reglementărilor prevăzute de lege, producerea, deținerea sau orice activitate privind circulația produselor, substanțelor și preparatelor toxice, cultivarea în

scop de prelucrare a plantelor con conțin substanțe toxice, precum și clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase.

La baza tuturor activităților care implică substanțe și preparate periculoase stau următoarele principii:

• principiul precauției în gestionarea substanțelor și preparatelor periculoase, în vederea prevenirii pagubelor produse sănătății umane și mediului;

• principiul transparenței față de consumatori, asigurându-se accesul la informații privind efectele negative pe care le pot genera substanțele și preparatele periculoase;

• principiul securității operațiunilor de gestionare a substanțelor și preparatelor periculoase.

Sunt considerate substanțe și preparate periculoasecele explozive, oxidante, extrem de inflamabile, foarte inflamabile și inflamabile, substanțele și preparatele toxice și foarte toxice, substanțele și preparatele nocive, corozive, iritante, sensibilizante, cancerigene, mutagene, substanțele și preparatele toxice pentru reproducere, precum și cele periculoase pentru mediu.

La baza clasificării substanțelor într-una din categoriile menționate mai sus stau proprietățile lor intrinseci. In ceea ce privește preparatele periculoase, clasificarea are la bază gradul de pericol și natura specifică a riscurilor pe care le implică.

Activitățile cu produse și substanțe toxice vizate de lege, pot fi desfășurate de agenții economici în scop medical, sanitar-veterinar, industrial, agricol, silvic, de învățământ și de cercetare științifică, precum și în scop comercial, pe baza autorizației de funcționare eliberată de autoritățile prevăzute de lege, a acordului și/sau a autorizației integrate de mediu.

Autorizația poate fi retrasă dacă se consideră că agentul economic numai îndeplinește condițiile de funcționare corespunzătoare prevenirii intoxicațiilor ori a încălcat prevederile legale privind regimul produselor și substanțelor toxice.

Agenții economici care au fost autorizați sunt obligați să se înregistreze, în termen de l0 zile de la data eliberării autorizației, la poliția județeană, respectiv a Municipiului București, pe raza căruia își au sediul.

La încetarea activității cu produse și substanțe toxice, agentul economic este obligat să depună, în termen de 30 de zile, autorizația la organele de la care a obținut-o și să înștiințeze despre aceasta și poliția la care a fost înregistrat.

Agentul economic are obligația să predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în stoc la data încetării activității.

Depozitarea produselor și substanțelor toxice se face în spații amplasate în afara localităților, folosite exclusiv în acest scop, prevăzute cu măsuri speciale de securitate, perimetrele depozitelor stabilindu-se în raport cu gradul de toxicitate și fiind considerate „zone interzise.”

In categoria substanțelor toxice, un regim special au activitățile cu substanțe și preparate chimice periculoase.

Pentru controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase și în scopul prevenirii producerii lor și al limitării consecințelor atunci când s-au produs, asupra sănătății umane, precum și asupra calității mediului, operatorii activităților în care sunt prezente substanțele periculoase, trebuie să dovedească autorităților competente în orice moment și în special în cadrul activităților de inspecție și control că au luat toate măsurile prevăzute de lege, pentru prevenirea pericolelor de accidente majore în care sunt implicate aceste substanțe.

Operatorul are obligația să elaboreze raportul de securitate, în scopul de a demonstra că a împlementat politica de prevenire a unor accidente majore, precum și planul de management al securității pentru aplicarea acestei politici; a identificat pericolele potențiale de accidente majore și a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea lor ș.a.

In cazul producerii unui accident major, operatorul are obligația să informeze în termen de maximum 2 ore autoritățile publice competente la nivel județean cu privire la : circumstanțele accidentului, substanțele periculoase implicate, datele disponibile pentru evaluarea efectelor produse asupra sănătății populației și a mediului, acțiunile pe care intenționează să le întreprindă pentru a diminua efectele pe terme mediu și lung ș.a.

De îndată ce aceste informații sunt disponibile, Ministerul Administrației și Internelor, prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, transmite Comisiei Europene rezultatele analizelor și recomandările, precum și numele și adresa oricărui organism ce ar putea deține informații relevante asupra accidentelor majore.

7.3.2. Regimul juridic al deșeurilor

Legea nr. 2ll din l5 noiembrie 20ll privind regimul deșeurilor prevede că lista deșeurilor aprobată de Comisia Europeană se preia în legislația națională prin hotărâre a Guvernului.

Producătorii și deținătorii de deșeuri persoane juridice sunt obligați să încadreze fiecare tip de deșeu generat din propria activitate în lista menționată mai sus; să efectueze și să țină o caracterizare a deșeurilor periculoase generate de propria activitate și a deșeurilor care pot fi considerate periculoase din cauza originii sau compoziției, în scopul determinării posibilităților de amestecare, a metodelor de tratare și eliminare a acestora.

Operatorii economici care asigură colectarea și transportul deșeurilor au obligația de a asigura colectarea lor separată. Operatorii economici autorizați din punct de vedere al protecției mediului pentru efectuarea operațiunilor de colectare și transport au obligația să transporte deșeurile numai la instalații autorizate pentru efectuarea operațiunilor de tratare.

La propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului, prin actul normativ care reglementează categoria de deșeuri se stabilesc condițiile cu privire la responsabilitatea gestionării deșeurilor și cazurile în care producătorului inițial de deșeuri îi revine responsabilitatea pentru întregul lanț al procesului de tratare sau cazurile în care responsabilitatea producătorului și a deținătorului de deșeuri se poate împărți ori delega între factorii implicați în lanțul procesului de tratare.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului colaborează cu celelalte autorități publice în domeniul gestionării deșeurilor și cu autoritățile competente din alte state membre pentru crearea unei rețele integrate adecvate de unități de eliminare a deșeurilor municipale mixte colectate din gospodăriile populației, inclusiv în cazul în care această colectare vizează și astfel de deșeuri provenite de la alți producători, ținând seama de cele mai bune tehnici disponibile, care nu implică costuri excesive, cu respectarea cerințelor prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană.

Toate unitățile sau întreprinderile care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sunt obligate să obțină o autorizație/autorizație integrată de mediu emisă de către autoritățile competente pentru protecția mediului.

De la obligația de autorizare, autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului poate acorda, în baza normelor generale stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, derogări în condițiile prevăzute de lege.

Pentru îndeplinirea obiectivelor prevăzute de lege se elaborează planuri de gestionare a deșeurilor la nivel național, regional, județean, inclusiv al Municipiului București. Planurile cuprind o analiză a situației actuale în domeniul gestionării tuturor categoriilor de deșeuri, precum și măsurile care trebuie luate pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu în cazul pregătirii pentru reutilizare, reciclare, valorificare și eliminare, precum și o evaluare a modului în care planurile vor ajuta la punerea în aplicare a obiectivelor și legii.

Din planurile de gestionare a deșeurilor fac parte programele de prevenire a generării deșeurilor

Producătorii de deșeuri, deținătorii de deșeuri, comercianții și brokerii, precum și operatorii economici care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sunt obligați să asigure evidența gestiunii pentru fiecare tip de deșeu și să o transmită anual agenției județene pentru protecția mediului.

Producătorii și deținătorii de deșeuri persoane juridice, pe lângă evidența prevăzută mai sus, trebuie să păstreze buletinele de analiză care caracterizează deșeurile periculoase generate din propria activitate și să le transmită, la cerere, autorităților competente pentru protecția mediului.

Legea prevede că autoritatea competentă de decizie și control în domeniul gestionării deșeurilor este Ministerul Mediului și Pădurilor.

7.3.3.Gospodărirea în siguranță a deșeurilor radioactive și a combustibilului nuclear

uzat

Potrivit prevederilor Legii nr.lll/l996 privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare, cu modificările și completările ulterioare, prin deșeuri radioactive se înțeleg „acele materiale rezultate din activitățile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuințare, care conțin sau care sunt contaminate cu radionuclizi în concentrații superioare limitelor de exceptare.”

Ca principiu general, în România este interzis importul deșeurilor radioactive, cu excepția situațiilor în care importul de curge nemijlocit din prelucrarea, în afara granițelor țării a unui export, anterior autorizat, de deșeuri radioactive, inclusiv de combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaționale sau contracte încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condițiile prevăzute de lege.

Toate activitățile cu deșeuri radioactive sunt supuse obligatoriu, procedurii de reglementare prevăzută de lege.

Operatorul pentru desfășurarea unei activități nucleare care generează sau a generat deșeuri radioactive este obligat: să răspundă pentru gestionarea deșeurilor generate de activitatea proprie; să suporte cheltuielile aferente colectării, transportului, tratării, condiționării și depozitării temporare sau definitive a acestora; să achite contribuția legală la constituirea surselor financiare pentru gospodărirea și depozitarea definitivă a deșeurilor radioactive și a combustibilului nuclear uzat și dezafectarea instalațiilor nucleare.

In vederea gospodăririi în siguranță a deșeurilor radioactive, România a ratificat Convenția de la Viena privind gospodărirea în siguranță a combustibilului uzat și gospodărirea în siguranță a deșeurilor radioactive, l997,

Obiectivele Convenției sunt: atingerea și menținerea unui înalt nivel de siguranță în întreaga lume în materie de gospodărire a combustibilului uzat și a deșeurilor radioactive, prin întărirea măsurilor naționale și a cooperării internaționale.

Gospodărirea deșeurilor radioactive cuprinde toate activitățile, inclusiv activitatea de dezafectare, care au legătură cu întreținerea, pretratarea, tratarea, recondiționarea, stocarea sau depozitarea definitivă a deșeurilor radioactive, excluzând transportul în afara amplasamentului.

Convenția vizează deșeurile radioactive rezultate din aplicații civile. Ea nu se aplică însă, deșeurilor care conțin doar materiale radioactive naturale și nu provin din ciclul combustibilului nuclear.

Pentru gospodărirea în siguranță a combustibilului uzat și a deșeurilor radioactive, răspunderea revine, în primul rând, titularului autorizației. In absența lui, responsabilitatea revine părții contractante care are jurisdicție asupra combustibilului uzat sau asupra deșeurilor radioactive.

In ceea ce privește transportul peste frontieră a combustibilului uzat și a deșeurilor radioactive, acesta nu poate avea loc fără o autorizare din partea statului de origine, fără notificarea prealabilă și consimțământul statului de destinație.

Ca urmare a ratificării Convenției de către țara noastră, a fost adoptată Ordonanța de Guvern nr. ll din 30 ianuarie 2003, privind gospodărirea în siguranță a deșeurilor radioactive, al cărui obiect în constituie stabilirea responsabilității organismelor implicate în diferite etape ale gospodăririi deșeurilor radioactive și asigurarea resurselor financiare destinate realizării activităților de gospodărire a deșeurilor radioactive rezultate din funcționarea și dezafectarea instalațiilor nucleare și radiologice, în condiții care să asigure securitatea nucleară și protecția împotriva radiațiilor ionizante a personalului expus profesional, a populației, a mediului și a proprietății, fără a compromite nevoile și aspirațiile generațiilor viitoare.

Coordonarea la nivel național a procesului de gestionare în siguranță a combustibilului nuclear uzat și a deșeurilor radioactive, inclusiv depozitarea lor finală, se realizează de către Agenția Națională pentru Deșeuri Radioactive, subordonată Ministerului Industriei și Resurselor.

7.3.4. Transportul peste frontieră al deșeurilor și mărfurilor periculoase

Prin Legea nr.6 din 25 ianuarie l99l, România a aderat la Convenția de la Basel privind controlul transportului peste frontieră al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, din l989,document de o deosebită importanță pentru păstrarea calității mediului înconjurător, fiind considerat cea mai amplă reglementare în domeniul gestionării deșeurilor, cu arie mare de aplicare, semnat și respectiv ratificat, de majoritatea statelor lumii.

Fiecare parte la Convenție se obligă să adopte măsurile necesare pentru a asigura, că producerea de deșeuri periculoase sau alte reziduuri este redusă la minimum, iar transportul peste frontieră va fi efectuat astfel încât sănătatea omului și a mediului înconjurător să fie protejate împotriva efectelor nocive ce ar putea rezulta.

Părțile nu vor autoriza exportul de deșeuri periculoase sau de alte reziduuri către un stat care nu este parte la Convenție sau importul de astfel de deșeuri într-un stat care nu este parte.

Transportul peste frontieră va fi autorizat de părți numai dacă:

• statul exportator nu are capacitatea tehnică și instalațiile necesare pentru eliminarea deșeurilor respective într-un mod eficient și rațional din punct de vedere ecologic;

• deșeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în industria statului importator;

• transportul se conformează și altor criterii convenite de părți, cu condiția de a nu contraveni obiectivelor Convenției.

Atunci când un transport de deșeuri periculoase sau reziduuri asupra cărora statele au căzut de acord, nu se poate realiza în condițiile prevăzute în contract, statul importator va asigura întoarcerea deșeurilor sau a reziduurilor respective în statul exportator de către acesta, dacă nu se pot găsi soluții alternative pentru evacuarea lor într-un mod care să respecte cerințele de protecție a mediului, în termen de 90 de zile de la data când statul importator a informat statul exportator sau într-un alt termen asupra căruia părțile au căzut de acord.

Este considerat trafic ilicit, orice deplasare transfrontieră a unor deșeuri periculoase sau a altor reziduuri, dacă s-a efectuat:

• fără hotărârea expresă a tuturor statelor interesate, conform prevederilor Convenției;

• fără consimțământul unui anume stat interesat sau prin consimțământul obținut prin declarație falsă sau fraudă;

– prin eliminarea deliberată a deșeurilor periculoase sau a altor reziduuri cu încălcarea prevederilor Convenției și a principiilor generale ale dreptului internațional.

In toate situațiile de trafic ilicit, statul exportator va trebui să asigure că deșeurile periculoase în cauză vor fi reimportate de către exportator sau producător, ori dacă este necesar, de către el însuși, în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deșeurile să fie eliminate ecologic într-un termen de 30 de zile din momentul în care statul exportator a fost informat cu privire la traficul ilicit sau într-un alt termen convenit de statele interesate.

In ceea c privește transportul peste frontieră al mărfurilor periculoase, România a aderat la Acordul european referitor la transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase încheiat la Geneva, la 30 septembrie l957, precum și la Acordul european privind transportul internațional al mărfurilor periculoase pe căile navigabile interioare, adoptat la Geneva la 26 mai 2000 și a reglementat transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată și în trafic rutier intern.

7.4. Regimul juridic al stupefiantelor și al celorlalte substanțe psihotrope

A se vedea, Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediția a IV-a, 20l0, p.5l8 – 540.

7.5. Regimul juridic al mărfurilor explozive

A se vedea, Daniela Marinescu, Op.cit. p. 540 – 544.

Utilizarea energiei nucleare. Poluarea radioactivă și protecția împotriva

radiațiilor

8.3.l. Particularitățile poluării radioactive

Inainte de a provoca radiația artificială, omul a fost și est supus radiațiilor naturale provenite de la Soare și galaxii îndepărtate, de la pământ, din apele oceanelor și din atmosferă la care s-a adaptat în decurs de sute de mii de ani, fără a dăuna evoluției sale biologice, fapt ce dovedește că radiațiile , în anumite limite, sunt inofensive pentru viață.

Radiația artificială își are originile în instalațiile de raze Rontgen folosite în laboratoare și spitale, în depunerile radioactive rezultate din experiențele cu arme nucleare, în extracția și prelucrarea minereurilor radioactive, în depozitarea deșeurilor radioactive etc.

Spre deosebire de alte nocivități, pericolul radioactivității mediului a fost practic necunoscut până la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul l945. Accidentele înregistrate până la această dată s-au produs în uzinele ce foloseau materiale radioactive și în laboratoarele institutelor de fizică atomică, fiind nesemnificative.

Poluarea radioactivă este considerată o agresiune aproape perfectă, fiind incoloră, inodoră și insipidă, contaminând concomitent aerul, apa, solul și subsolul și distrugând tot ceea ce este viu; nu produce durere imediată și nu are limite stabilite și cunoscute în timp.

Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător. Astfel, în ceea ce privește poluarea radioactivă a atmosferei una dintre surse o constituie exploziile nucleare experimentale care, prin temperatura uriașă pe care o degajă, transformă substanțele radioactive aflate în stare gazoasă sub formă de particule ce sunt proiectate în atmosferă, constituind poluarea atmosferică primară, produsă imediat la locul exploziei.

Distribuția produșilor de fisiune rezultați din aceste explozii în atmosferă, are loc conform unor fenomene de natură meteorologică, în funcție de altitudinea la care a avut loc explozia nucleară, ajungând în final în sol și în apele oceanelor, depunerile constituind așa numita poluare radioactivă secundară.

Alte surse ale poluării radioactive a atmosferei sunt: centralele nucleare, producția de combustibil nuclear, tratarea chimică și metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea elementelor radioactive în medicină, cercetare etc.

Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deșeurilor solide sau lichide ale industriei nucleare, ce trebuie depozitate în condiții de securitate și siguranță maximă; depunerilor produșilor radioactivi rezultați în urma exploziilor nucleare experimentale, depunerilor radioactive prin ploi.

Poluarea radioactivă a solului și subsolului are un caracter mai limitat, constatându-se în vecinătatea imediată a unităților miniere, în locurile de depozitare a minereului radioactiv și a deșeurilor radioactive.

O problemă majoră actuală și de perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune soluții pentru depozitarea deșeurilor radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat.

Omul poate fi iradiat în mod direct, datorită radioactivității gazelor sau pulberilor de suspensie și indirect, provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin alimentație.

Iradierea poate fi:

• naturală (radiația casnică, substanțele radioactive din scoarța terestră și cele conținute de propriul organism);

• artificială (prin iradierea medicală, depunerile radioactive etc.);

• profesională /în cazul personalului medical, al lucrătorilor din industria nucleară, a cercetătorilor din diverse domenii).

8.3.2.Principiile și condițiile desfășurării activității nucleare în România

– Principii:

In conformitate cu reglementările legale, în România, activitățile nucleare sunt de interes național și se desfășoară în condiții de siguranță și securitate nucleară, de protecție a personalului expus profesional, a populației, a mediului și a proprietății, cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea și controlul statului și cu respectarea obligațiilor ce decurg din documentele internaționale la care țara noastră este parte.

Promovarea și utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv pașnice, constituie priorități naționale.

-Condițiile desfășurării activităților nucleare:

Cad sub incidența prevederilor Legii-cadru nr.lll/l996, cu modificările și completările ulterioare, următoarele activități și surse:

• cercetarea, proiectarea, deținerea, amplasarea, construcția, montajul, punerea în funcțiune, funcționarea de probă, exploatarea, modificarea, conservarea, dezafectarea, importul și exportul instalațiilor nucleare;

• mineritul și prepararea minereurilor de uraniu și toriu;

• producerea, furnizarea, închirierea, manipularea, transferul, depozitarea temporară sau definitivă, tranzitul, importul și exportul materialelor nucleare, al combustibilului nuclear, al deșeurilor radioactive și a depozitelor generatoare de radiații ionizante;

• furnizarea și utilizarea aparaturii de control dozimetric și a mijloacelor de containerizare al materialelor radioactive;

• producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deținerea, exportul, importul materialelor, dispozitivelor și echipamentelor nucleare;

– deținerea, transferul, importul și exportul informațiilor nepublicate, aferente materialelor, dispozitivelor și echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare și a altor dispozitive nucleare explozive;

• realizarea produselor și serviciilor destinate instalațiilor nucleare.

In România, activitățile din domeniul nuclear se desfășoară conform Programului național nuclear, elaborat în baza Strategiei naționale de dezvoltare a domeniului nuclear, aprobată prin hotărâre de Guvern.

Strategia energetică națională, Strategia națională în domeniul securității nucleare, și Strategia națională pe termen mediu și lung privind gospodărirea combustibilului nuclear uzat și a deșeurilor radioactive sunt componente ale Strategiei naționale de dezvoltare a domeniului nuclear,.

Desfășurarea activităților nucleare poate avea loc numai pe baza unei autorizații emise de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN), la cererea persoanelor juridice care fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege.

Autorizația se poate elibera pentru întreaga instalație nucleară sau pentru fiecare gen de activitate sau fiecare instalație cu funcționalitate proprie din patrimoniul solicitantului.

Autorizația poate fi folosită numai în scopul pentru care a fost eliberată, cu respectarea limitelor și a condițiilor precizate în aceasta și este valabilă numai pentru titular.

Pentru desfășurarea activităților autorizate, titularul autorizației este obligat să folosească numai personal care este posesor al unui permis de exercitare, valabil pentru aceste activități.

Atât autorizația, cât și permisul se eliberează pentru o perioadă determinată, dreptul

dobândit de titular neputând fi transmis fără acordul său.

Autorizația se poate suspenda sau retrage, în totalitate sau în parte, de către organul emitent din proprie inițiativă sau la inițiativa persoanelor fizice și juridice în toate situațiile în care CNCAN constată că:

– titularul autorizației nu a respectat prevederile Legii nr. lll/l996 sau reglementările cuprinse în autorizație;

-nu a dus la îndeplinire măsurile dispuse de organele de control;

-au apărut situații noi din punct de vedere tehnic, necunoscute la data eliberării autorizației, de natură să afecteze siguranța nucleară;

– titularul autorizației nu și-a îndeplinit obligațiile cu privire la constituirea surselor

financiare proprii pentru gospodărirea și depozitarea definitivă a deșeurilor radioactive și a combustibilului nuclear uzat;

• titularul autorizației încetează de a mai fi legal constituit;

• titularul autorizației își pierde capacitatea juridică.

Permisul de exercitare se suspendă sau se retrage din proprie inițiativă sau la sesizarea organelor de control în toate situațiile în care:

– titularul nu a respectat prevederile din reglementările emise de CNCAN;

• titularul permisului încetează din viață sau își pierde capacitatea juridică.

In cazul în care, din interese superiore de stat, Comisia Națională retrage o autorizație, titularul are dreptul la o compensație care se determină având în vedere interesul public cât și cel al titularului autorizației, cuantumul stabilindu-se de Comisia Națională sau pe cale judecătorească.

Fără plata nici unei compensații, autorizație se retrage, atunci când:

• titularul a făcut uz d declarații false;

• titularul a încălcat prevederile legale și dispozițiile Comisiei Naționale;

• personalul titularului de autorizație, terții, populația sau mediul înconjurător au fost expuși la riscuri.

In baza autorizației de funcționare și a permisului de exercitare, pentru desfășurarea activităților nucleare expres prevăzute de lege, este necesară solicitarea și obținerea acordurilor și autorizațiilor de mediu, pe baza elaborării unui studiu de impact.

Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de emiterea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear, conform legislației în vigoare.

Autorizația de mediu se emite după eliberarea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear.

Titularul autorizațiilor privind activitățile nucleare este, printre altele, obligat:

• să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potențial, să solicite și să obțină autorizația de mediu;

– să aplice procedurile și să prevadă echipamentele pentru activitățile noi, care să permită realizarea nivelului național cel mai scăzut al dozelor de radioactivitate și al riscurilor asupra populației și mediului și să obțină acordul de mediu sau autorizația de mediu, după caz;

– să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, care să asigure respectarea condițiilor de eliminare a substanțelor radioactive prevăzute în autorizație și menținerea dozelor de radioactivitate în limitele admise;

– să raporteze prompt autorității competente orice creștere semnificativă a contaminării mediului și dacă aceasta se datorează sau nu activității desfășurate ș.a.

8.3.3.Supravegherea stării de sănătate a personalului expus profesional la radiații și a populației ; monitorizarea radioactivității mediului

Din punct de vedere al riscului radiologic determinat de activități nucleare, populația țării se împarte în:

-populația în ansamblul ei, reprezentând persoanele expuse la efectele indirecte rezultate din activitățile nucleare;

-persoanele din populație care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor obiective sau unități nucleare și care pot fi supuse la o doză provenind din iradierea externă și contaminarea internă peste valoarea maximă admisă pentru populație, în ansamblul ei;

– personal expus profesional la radiații nucleare, cuprinzând persoane care: a) desfășoară o activitate permanentă sau temporară într-un obiectiv nuclear; b) lucrează cu surse de radiații nucleare; c) prin natura activității pe care o desfășoară, permanent sau temporar, pot fi supuse la o doză provenind din iradierea externă și contaminarea internă peste valoarea maximă admisă pentru persoane din populație.

Din punct de vedere al expunerii la radiații ca urmare a producerii unui accident nuclear sau a unei urgențe radiologice, persoanele expuse la radiații se împart în:

• persoane din rândul populației;

– personal implicat în intervenție, expus ca urmare a împlementării măsurilor de protecție sau a acțiunilor de aducere a sursei sub control;

– personal expus la radiații ca urmare a accidentului sau a urgenței radiologice în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu, dar fără să fie implicat la intervenție.

Pentru personalul expus profesional, protecția împotriva radiațiilor se asigură prin:

– protecția individuală care constă într-un ansamblu de măsuri tehnice, de dotare și organizatorice, destinate să asigure acestui personal cel mult doza maximă admisă de lege;

• protecția în zona de lucru;

• măsuri tehnice, organizatorice și administrative.

Acest personal, se bucură de o serie de drepturi suplimentare, cum sunt, de exemplu:

acordarea în mod diferențiat a unui spor la salariu tarifar; program de lucru redus; acordarea unui concediu de odihnă suplimentar; antidot și cură sanatorială; echipament special de protecție ș.a.

Pentru populație, în ansamblu, protecția se asigură prin: adăpostirea în locuri special amenajate; acordarea echipamentelor de protecție; asigurarea hranei adecvate naturii radiațiilor; instruirea populației pin simularea unor accidente radiologice etc.

8.3.4.Cooperrea internațională în domeniul aplicațiilor pașnice ale energiei nucleare

Sunt semnificative o serie de documente internaționale adoptate mai ales, din inițiativa Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.

Dintre aceste documente, menționăm:

– Convenția de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare, 20 iunie l960, Convenția de la Viena asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare și Protocolul lor comun de aplicare, adoptat la Viena, la 2l septembrie l998.

Potrivit Convenției de la Viena, l963, prin daună nucleară înțelege „decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, precum și orice deteriorare a bunurilor, care provin sau rezultă din proprietățile radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăți și a proprietăților toxice, explozive sau a altor proprietăți periculoase ale unui combustibil nuclear, ale produselor sau deșeurilor radioactive care se află într-o instalație nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-o instalație nucleară, sunt produse în această instalație ori sunt trimise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provocate în cazul și în măsura prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se află instalația prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiație ionizantă emisă de orice altă sursă de radiații, aflată într-o instalație nucleară”.

Potrivit Convenției, prin accident nuclear se înțelege „orice fapt sau succesiune de fapte care, având aceeași origine, cauzează o daună nucleară”.

Exploatantul unei instalații nucleare răspunde pentru orice daună nucleară care s-a dovedit a fi cauzată de un accident nuclear survenit în această instalație sau implicând un material nuclear care provine din instalație.

Se prevede răspunderea solidară și cumulativă a mai multor exploatanți, în cazul în care este imposibil să se determine cu certitudine care este partea din dauna nucleară imputabilă fiecăruia.

Răspunderea exploatantului pentru orice daună nucleară este obiectivă.

Exploatantul nu răspunde pentru dauna nucleară cauzată de un accident nuclear rezultând direct din acte de conflict armat, ostilități, război civil sau insurecție, cu excepția cazului în care legea statului pe teritoriul căruia se află instalația prevede altfel, precum și atunci când dauna nucleară este consecința producerii unui fenomen natural catastrofal.

Pe parcursul unui proces, exploatantul poate fi exonerat de răspundere dacă dovedește că producerea daunei nucleare se datorează culpei grave a victimei care a acționat greșit sau a omis să acționeze.

După accidentul de la Cernobîl, un grup de experți guvernamentali din 62 de state membre ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și reprezentanți a l0 organizații internaționale, s-au reunit la Viena în anul l986, pentru a redacta textul a două convenții internaționale în domeniul siguranței nucleare: Convenția privind notificarea rapidă a unui accident nuclear și Convenția cu privire la asistența în caz de accident nuclear sau urgență radiologică.

– Convenția privind notificarea rapidă a unui accident nuclear cuprinde obligația statelor părți să-și notifice reciproc, în mod direct sau prin intermediul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, orice accident nuclear produs pe teritoriul lor, care a generat sau este pe cale să genereze o degajare transfrontieră de substanțe radioactive, susceptibilă să producă daune pe teritoriul altor state.

Instalațiile și activitățile vizate de Convenție sunt:

• orie materiale din ciclul de combustibili nucleari;

• orice instalație de tratare a deșeurilor radioactive;

– producerea, utilizarea, depozitarea, stocarea și transportul radioizotopilor folosiți în agricultură, industrie, medicină, precum și în scopuri științifice și de cercetare;

• utilizarea radioizotopilor pentru producerea de energie în obiecte spațiale.

Statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul nuclear are obligația să furnizeze o serie de informații privind momentul producerii accidentului, localizarea exactă, instalația vizată, caracteristicile generale ale degajărilor radioactive, condițiile meteorologice și hidrologice din zonă, măsurile luate ș.a.

-Convenția privind asistența în caz de accident nuclear sau urgență radiologică, stipulează cooperarea statelor părți, atât între ele, cât și cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică, în scopul facilitării acordării unei asistențe promte în caz de accident nuclear sau urgență radiologică, pentru a limita cât mai mult posibil consecințele acestora și a proteja viața, bunurile materiale și mediul înconjurător de efectele degajărilor radioactive.

Statului solicitant, pe teritoriul său, îi revine răspunderea pentru coordonarea, controlul și supervizarea de ansamblu a asistenței. In cazul în care asistența implică personal, partea care o acordă va desemna, prin consultare cu statul solicitant, persoana care va răspunde și își va prelua sarcina de supervizare operațională.

Dreptul de proprietate asupra echipamentelor și materialelor furnizate de oricare din părți, în cursul perioadei de asistență, nu va fi afectat, fiind asigurată returnarea lor.

Asistența poate fi acordată gratuit sau pe bază de rambursare a cheltuielilor făcute de partea care acordă asistența.

– Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare și a instalațiilor nucleare, Viena,m l980.

Scopurile Convenției sunt de a atinge și de a menține, la nivel mondial, protecția fizică

eficientă a materialului nuclear și a instalațiilor nucleare utilizate în scopuri pașnice.

Fiecare stat se obligă să ia măsurile necesare, în conformitate cu legislația sa națională și cu dreptul internațional, pentru ca, în măsura posibilului, în timpul transportului nuclear internațional, materialele nucleare care se află pe teritoriul său sau la bordul unei nave sau aeronave care participă la transport având ca destinație sau placând din acest stat, să fie protejate, potrivit nivelurilor prevăzute în anexa la Convenție.

In caz de furt, jaf sau orice altă luare ilegală a materialelor nucleare ori în caz de amenințare credibilă cu una din aceste fapte, statele părți, în conformitate cu legislația lor națională, trebuie să asigure cât mai mult posibil cooperarea și asistența pentru recuperarea și protecția acestora, pentru orice alt stat care solicită acest lucru.

Fiecare stat parte este competent să judece infracțiunile prevăzute de Convenție, atunci când:

– acestea au fost comise pe teritoriul său, la bordul unei nave sau aeronave înmatriculate pe teritoriul său;

– când autorul prezumat al infracțiunii este cetățean al altui stat și statul victimă nu îl extrădează;

– când autorul prezumat al infracțiunii este cetățean al său, iar acesta se sustrage urmăririi, cercetării sau judecării penale, găsindu-se în alt stat și este extrădat.

• Convenția privind securitatea nucleară, Viena, l994.

Obiectivele Convenției sunt:

-atingerea și menținerea unui nivel ridicat de securitate nucleară, în întreaga lume, prin întărirea măsurilor la nivel național și cooperare internațională, incluzând, atunci când este cazul, cooperarea tehnică în domeniul securității nucleare;

– stabilirea și menținerea unui sistem eficient de protecție în instalațiile nucleare, împotriva riscurilor radiologice potențiale, în scopul protejării indivizilor, societății și mediului înconjurător împotriva efectelor nocive ale radiațiilor ionizante emise de acest instalații;

– prevenirea accidentelor care au consecințe radiologice și atenuarea urmărilor lor acolo unde s-au produs.

– Convenția asupra gospodăririi în siguranță a deșeurilor radioactive, Viena, l997

Fiecare stat parte se obligă să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în toate stadiile gospodăririi combustibilului uzat și a deșeurilor radioactive, persoanele, societatea și mediul înconjurător să fie protejate într-o manieră adecvată împotriva riscurilor radiologice și a altor riscuri prin: evaluarea căldurii reziduale produse în timpul gospodăririi lor; menținerea la nivelul cel mai scăzut posibil al producerii deșeurilor radioactive; luarea în calcul a riscurilor biologice, chimice și de altă natură, care pot fi asociate gospodăririi combustibilului și deșeurilor radioactive ș.a.

Răspunderea pentru gospodărirea în siguranță a deșeurilor radioactive și a combustibilului uzat revine, în primul rând, titularului autorizației respective. In absența acestuia sau a unei alte părți răspunzătoare, răspunderea revine părții contractante care are jurisdicția asupra combustibilului uzat sau a deșeurilor radioactive respective.

• Convenția privind compensațiile suplimentare pentru daune nucleare, Viena,l997

Scopul Convenției este de a suplimenta sistemul compensațiilor prevăzute, conform legislației naționale. Convenția se aplică daunelor nucleare pentru care un operator al unei instalații nucleare, utilizată în scopuri pașnice, situată pe teritoriul unei părți contractante este răspunzător fie conform Convenției de la Paris, l960 și a Convenției de la Viena, l963, fie conform legislației naționale.

8.3.5. Controlul internațional al armelor nucleare și al celorlalte arme care folosesc diferite forme de energie și substanțe de distrugere în masă

A. armele nucleare

Incă din primele documente cu caracter convențional privind legile și obiceiurile conflictelor armate au fost formulate principii care stau la baza interzicerii unor categorii de arme.

Astfel, în ceea ce privește armele nucleare, s-a arătat că prin efectele lor care nu sunt limitate în timp și spațiu, acestea au un caracter nediscriminator absolut, nefăcând distincție între obiectivele militare, între populația civilă și combatanți, între părțile aflate între părțile aflate în conflict și cele din afara acestuia, iar răspândirea radiațiilor și a deșeurilor este necontrolabilă.

Imediat după folosirea primei bombe atomice și semnarea Cartei ONU existând teama că această armă ar putea fi folosită din nou, Adunarea Generală ONU din 26 ianuarie l946, a stabilit o comisie pentru a se ocupa de problemele legate de descoperirea energiei atomice și pentru a propune eliminarea din arsenalele naționale a armelor atomice și a tuturor armelor de distrugere în masă.

S-a mai arătat că folosirea acestor arme, încalcă atât prevederile Declarației de la Petersburg din l868, care prevede că scopul războiului este numai slăbirea forței militare a inamicului- cât și pe cele ale Convenției a IV-a de la Haga din l907, care interzic utilizarea de arme, proiectile sau materii de natură a pricinui suferințe oarbe. Regulamentul de la Haga ( Anexă la Convenția a IV- a ) interzice folosirea armelor otrăvitoare, categorie în care se înscriu și armele nucleare, deoarece, absorbirea materiilor radioactive poate fi asimilată cu absorbirea de materii otrăvitoare.

Dintre documentele semnate în acest domeniu, menționăm:

– Tratatul privind interzicerea experiențelor cu arma nucleară în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă, Moscova, l963.

Fiecare stat parte se obligă să interzică, să prevină și să nu efectueze nici un fel de explozii experimentale cu arma nucleară și nici alte explozii nucleare în orice loc aflat sub jurisdicția sa sau sub controlul său:

în atmosferă; dincolo de limitele ei, inclusiv spațiul cosmic; sub apă, inclusiv apele teritoriale și marea liberă;

– în orice alt mediu, dacă o asemenea explozie este însoțită de căderi radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicția sau controlul căruia se efectuează o asemenea explozie.

Tratatul se referă astfel implicit și la sol, deosebit de contaminat de căderile radioactive din stratosferă care ating pământul în câteva luni, de unde continuă să emită radiații deosebit de periculoase.

Tratatul urmărește două scopuri: constituirea unei măsuri colaterale de dezarmare și împiedicarea poluării radioactive a mediului înconjurător.

Nu se fac distincție între aplicațiile pașnice și cele nepașnice ale exploziilor experimentale, deoarece din punct de vedere al protecției mediului, acest lucru nu are nici o relevanță.

– Tratatul privind spațiul exterior, deschis spre semnare concomitent la Moscova, Londra și Washington, l967.

Statele părți se obligă să nu amplaseze pe orbită, în jurul pământului, nici un obiect purtător de arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă și să nu stabilească baze militare pe corpurile cerești.

– Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină, Ciudad de Mexico, l967.

Obligația statelor părți este de a folosi instalațiile și materialele nucleare în scopuri exclusiv pașnice și de a interzice în jurisdicția lor experimentarea, folosirea, achiziționarea și orice altă formă de posesie a armelor nucleare.

– Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, Geneva, l968.

Interzice încurajarea sau incitarea, sub orice formă, a unui stat care nu posedă arme nucleare, să le fabrice sau să le obțină în orice mod, fără să interzică însă folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare.

– Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, deschis spre semnare concomitent la Moscova, Londra și Washington, l97l.

Documentul se înscrie în aria actelor internaționale care prevăd măsuri colaterale de dezarmare și măsuri de protecție a mediului înconjurător împotriva poluării radioactive.

– Protocolul și Convenția cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător, l977.

Se interzic folosirea de metode sau mijloace de luptă destinate să producă cutremure, avalanșe, mari alunecări de teren, schimbarea climei, a stratului de ozon, a curenților oceanici etc.

– Tratatul de interzicere totală a experiențelor nucleare, New York, l996.

Scopul tratatului este interzicerea posibilităților de a produce arme nucleare pentru statele care nu au realizat-o încă și asigurarea neproliferării lor. In subsidiar, prin Tratat se asigură conservarea tehnologiilor nucleare existente, în funcție de decalajul între SUA, Marea Britanie – Franța și China.

Fiecare parte se obligă să nu efectueze explozii experimentale cu arme nucleare sau orice alt fel de explozii nucleare, să interzică și să împiedice efectuarea lor, în orice zonă aflată sub jurisdicția sau controlul său. De asemenea, se obligă să se abțină de a provoca, încuraja sau a participa, în orice fel, la efectuarea unor explozii experimentale cu arme nucleare sau a oricăror alte explozii nucleare.

Se instituie un sistem internațional de monitorizare care cuprinde instalații pentru monitorizarea seismologică, monitorizarea radionuclizilor, incluzând laboratoare autorizate, monitorizarea hidroacustică, infrasonică și mijloacele respective de comunicații, susținut de Centrul Internațional de date al Sectorului Tehnic.

Acest tratat nu este în prezent în vigoare, deoarece, conform prevederilor, toate cele 44 de state participante la Conferința pentru dezarmare din l996, trebuiau să depună instrumentele de ratificare (India și Pakistan nici măcar nu au semnat tratatul).

B. armele bacteriologice ( biologice)

Aceste arme deosebit de periculoase constau în utilizarea organismelor vii sau a produselor lor toxice pentru cauzarea morții, unei incapacități sau vătămări omului, animalelor ori distrugerea recoltelor.

Adunarea Generală ONU a calificat într-un Raport din l969 aceste arme ca fiind „arme de distrugere în masă” deoarece, folosite împotriva unor regiuni întinse sau a unor orașe mari provoacă pierderi imense de vieți omenești, fără nici o discriminare. Acest caracter al lor a fost recunoscut și în Protocolul de la Geneva din l7 iunie l925 cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare și alte gaze, precum și a mijloacelor bacteriologice de război.

– Convenția cu privire la interzicerea perfecționării producerii și stocării armelor bacteriologice, l972 (intrată în vigoare la 26 martie l975).

Convenția interzice dezvoltarea, producția, stocarea sau achiziționarea prin orice mijloace ori retenția agenților biologici sau a toxinelor, în modalități și cantități ce nu justifică utilizarea lor în scopuri pașnice, precum și de arme, echipamente sau mijloace menite să folosească asemenea agenți sau toxine în scopuri privind ostilitățile sau conflictele armate.

C. armele chimice

Incă din anul l874, în Declarația adoptată la Bruxelles asupra legilor războiului, se interzicea folosirea „otrăvurilor.” Acest document nu a fost ratificat însă de nici un stat, rămânând fără valoare juridică.

A urmat Declarația privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic scop răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare, de la Haga din l899. Documentul a fost semnat în l900 de 28 de state, printre care și România.

In l925, la Geneva, s-a semnat Protocolul referitor la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice au similare și a mijloacelor bacteriologice de luptă, care, interzicând folosirea gazelor asfixiante, se referă la tratatele anterioare.

– La l3 ianuarie l993 s-a semnat la Geneva, Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și utilizării armelor chimice și distrugerea acestora.

Convenția constituie primul tratat de dezarmare cu vocație universală, care vizează eliminarea unei întregi categorii de arme de distrugere în masă sub un strict control internațional, reprezentând un real progres pentru securitatea regională și globală.

Convenția prevede obligația statelor părți de a distruge armele chimice proprii, aflate pe teritoriul lor, pe cele abandonate pe teritoriul altor state, precum și instalațiile de producere a armelor chimice.

Pentru realizarea obiectivelor și scopurilor prevăzute în Convenție și pentru asigurarea aplicării prevederilor acesteia, s-a înființat la Haga, Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, având ca membrii toate statele părți.

In România, instituirea regimului juridic de aplicare a prevederilor Convenției, s-a realizat prin Legea nr.56 din l6 aprilie l997, cu modificările și completările ulterioare, precum și printr-o serie de acte normative subsecvente, de aplicare a legii.

D. armele incendiare

Considerate inițial arme clasice, ulterior, prin perfecționarea lor, au căpătat trăsăturile armelor de distrugere în masă.

In doctrina militară au existat opinii după care, folosirea armelor incendiare nu ar trebui interzisă, ci doar supusă unor restricții care să le asigure utilizarea numai împotriva obiectivelor militare neînsuflețite.

– Ca urmare a Conferinței ONU din l979, pentru problema armelor inumane, în anul l980, a fost încheiată Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare.

In vederea aplicării prevederilor Convenției s-au semnat trei protocoale. Cel de al treilea, se referă la armele incendiare, pe care le definește ca „arme sau muniții destinate în principal, incendierii bunurilor sau provocării de arsuri persoanelor prin flacără, căldură sau combinație între acestea, produse prin reacția unei substanțe chimice lansată asupra obiectivului, prin diferite dispozitive”.

Se interzice atacarea cu arme incendiare a populației civile, a bunurilor civile și a obiectivelor militare situate într-o zonă unde sunt concentrate masiv bunuri civile, precum și atacul asupra pădurilor, cu excepția situației în care acestea servesc la mascarea obiectivelor militare.

E. armele laser care produc orbirea

Aparțin categoriei armelor interzise în virtutea Dreptului internațional umanitar.

F. minele antipersonal

Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor-capcană și altor dispozitive adoptat la Geneva la 3 mai l996 la Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ar lovi fără discriminare, adoptată la Geneva la l0 octombrie l980, se referă la utilizarea pe sol a minelor, armelor-capcană și a altor dispozitive, inclusiv minele plantate pentru a interzice accesul pe plaje, la traversarea căilor navigabile interioare, în situații de tensiuni și tulburări interne, cum ar fi revolte, acte de violență izolate și sporadice, precum și alte acte cu caracter similar.

Fiecare parte contractantă sau parte la un conflict este răspunzătoare pentru toate minele, armele capcană și alte dispozitive utilizate de către ea și se angajează să le îndepărteze, să le mute, să le distrugă sau să le întrețină, așa după cum prevede art.l0 din Protocol.

– In anul l997, la Oslo, a fost semnată Convenția privind interzicerea folosirii, stocării, producerii și transportului minelor antipersonal și distrugerea lor.

Statele părți se angajează ca niciodată, în nici o împrejurare, să nu folosească, să nu pună la punct, să nu producă, stocheze, conserva sau transfera către oricine, direct sau indirect, mine antipersonal.

Răspunderea juridică în dreptul mediului

9.3.l. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare

Temeiul juridic general al răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, este Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 265/2006 care, în art.95, statuează formele răspunderii civile delictuale, reglementează principiul acțiunii preventive, principiul utilizării durabile a resurselor naturale și principiul „poluatorul plătește”, precum și numeroase obligații juridice privind protecția resurselor naturale și a biodiversității, protecția apelor și a ecosistemelor acvatice, protecția aerului înconjurător, a solului și a monumentelor naturii, protecția așezărilor umane.

Incălcarea oricăreia dintre aceste obligații poate cauza prejudicii însemnate componentelor de mediu, atrăgând răspunderea juridică a celor vinovați.

Reglementarea dată prin Legea protecției mediului consacră caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul adus mediului, independent de culpă și prevede răspunderea solidară în cazul pluralității autorilor.

Potrivit alin.(2) al art.95, numai în mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă, cu precizarea „pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.”

9.3.2.Răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului

Are o reglementare specială dată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu, cu modificările și completările ulterioare, care transpune și împlementează integral Directiva nr.2204/35/CE a Consiliului și Parlamentului European.

a) natura juridică a răspunderii de mediu

Natura juridică complexă a dreptului mediului și caracterul său interdisciplinar se regăsesc și în privința răspunderii juridice referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, răspundere specifică acestei ramuri de drept care, având la bază principiile sale specifice, îmbină elemente de drept al mediului cu elemente de drept administrativ și de drept civil.

Elementele de drept administrativ decurg, în primul rând, din consacrarea expresă a legii, potrivit căreia, protecția mediului este un obiectiv de interes public major, fapt ce determină ca stabilirea măsurilor reparatorii, precum și evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului să se facă în mod unilateral de către autoritățile administrației publice pentru protecția mediului ; deciziile luate de aceste autorități în domeniul prevenirii și reparării prejudiciului adus componentelor de mediu prevăzute de lege, pot fi atacate conform procedurii specifice de contencios administrativ.

In al doilea rând, nerespectarea obligațiilor de către operatorii economici în legătură cu prevenirea sau limitarea prejudiciului asupra mediului, precum și nerespectarea de către autoritățile competente pentru protecția mediului a obligațiilor privind furnizarea de

informații operatorului despre orice amenințare iminentă cu un prejudiciu și a altor obligații prevăzute de lege, se sancționează cu amendă contravențională.

Răspunderea operatorilor pentru prejudiciile de mediu este, după caz, fie o răspundere obiectivă, fie o răspundere subiectivă, în condițiile prevăzute de lege.

In același timp, trebuie să arătăm, că la baza instituirii și funcționării acestei răspunderi stau principiile specifice dreptului mediului și în special, principiul dezvoltării durabile, principiul acțiunii preventive, principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice carului biogeografic natural, principiul „poluatorul plătește”.

b) condițiile necesare pentru existența răspunderii de mediu

– desfășurarea unei activități permise de lege care implică riscul cauzării de prejudicii mediului.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.68/2007 se aplică:

– prejudiciului asupra mediului cauzat de orice tip e activitate profesională prevăzută în anexa 3 și oricărei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu determinate de oricare dintre aceste activități;

– prejudiciului asupra speciilor și habitatelor naturale protejate și oricărei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu cauzat de orice activitate profesională, alta decât cele prevăzute în anexa 3, ori de câte ori operatorul acționează cu intenție sau din culpă.

Activitatea profesională este orice activitate desfășurată în cadrul unei activități economice, afaceri sau întreprinderi, indiferent de caracterul său public sau privat, profit sau nonprofit. Ea face obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu.

Prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.68/2007 se aplică atât pentru prejudiciile actuale cât și în situații de amenințări iminente cu producerea unor astfel de prejudicii.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2007 nu e aplică:

• prejudiciului produs de acțiuni cu caracter de conflict armat, ostilități, război civil sau insurecție;

– prejudiciului produs de un fenomen natural cu caracter excepțional, inevitabil și insurmontabil;

– prejudiciului asupra mediului sau amenințării iminente cu un astfel de prejudiciu care decurge dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea este reglementată de una din convențiile internaționale prevăzute în anexa nr.4 la care România este parte;

– riscurilor nucleare sau prejudiciului asupra mediului ori amenințării iminente cu un astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activități care intră sub incidența Tratatului privind Comunitatea Europeană a energiei Atomice;

– activităților al căror scop principal îl reprezintă apărarea națională sau securitatea națională;

– utilizării în scopuri agricole a nămolului provenit din stațiile de epurare a apelor uzate urbane.

c) noțiunea de prejudiciu; repararea prejudiciului adus mediului

Potrivit definiției date de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.68/2007, prin prejudiciu în general, se înțelege „ o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect”.

Prin prejudiciu asupra mediului se înțelege:

• prejudiciul asupra speciilor și habitatelor naturale protejate;

• prejudiciul asupra apelor;

• prejudiciul asupra solului.

Repararea prejudiciului se realizează prin readucerea lor la starea inițială, printr-o reparare primară, complementară și compensatorie.

Scopul reparării primare este de a readuce resursele naturale prejudiciate și/sau serviciile afectate în starea inițială sau la o stare apropiată cu aceasta.

Dacă acest lucru nu se realizează, se recurge la repararea complementară în scopul de a furniza un nivel al resurselor naturale și/sau al serviciilor într-un sistem alternativ, similar cu cel ce ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea inițială.

Repararea compensatorie se întreprinde pentru a compensa pierderile interimare ale resurselor naturale și/sau serviciilor până la refacerea acestora.

d) raportul de cauzalitate între activitatea prejudiciabilă și prejudiciu

Legătura d cauzalitate este menționată în Preambulul Directivei 2004/35/CE, în para.l3 care arată că „nu toate formele de daună de mediu pot fi reparate prin mijloacele mecanismului răspunderii. Pentru ca acesta să fie efectiv este necesar să se stabilească o legătură de cauzalitate între daună și poluatorul/poluatorii identificați.

e)subiectele răspunderii

Principiul „poluatorul plătește” stă la baza determinării subiectului pasiv al răspunderii de mediu.

Toate costurile măsurilor preventive și reparatorii se suportă de către operator, inclusiv în situația în care aceste costuri au fost efectuate de agenția județeană pentru protecția mediului.

Prin excepție de la această prevedere, operatorul nu suportă costul acțiunilor reparatorii luate, dacă dovedește că nu a acționat cu intenție sau din culpă și că prejudiciul asupra mediului a fost provocat de:

– o emisie sau un eveniment autorizat în mod special și în deplină concordanță cu condițiile prevăzute în actul de reglementare, în vigoare la data emisiei sau a evenimentului;

– o emisie, o activitate sau orice modalitate de utilizare a unui produs în decursul unei activități, pentru care operatorul demonstrează că nu era posibil, conform stadiului cunoștințelor tehnice și științifice existente la data când emisia a fost eliberată, să producă un prejudiciu asupra mediului;

Dacă prejudiciul asupra mediului sau amenințarea iminentă cu un astfel de prejudiciu a fost cauzată de mai mulți operatori, aceștia sunt obligați solidar să suporte costul măsurilor preventive sau reparatorii.

In ceea ce privește subiectul pasiv, nici directiva comunitară și nici Ordonanța de urgență a Guvernului nr.68/2007 nu conțin o definiție a persoanei vătămate. Totuși, artizanii directivei au considerat necesar să se determine sfera subiectului activ din punctul de vedere al calității procesuale active.

Ca urmare, persoanele fizice care sunt afectate de iminența unui prejudiciu de mediu și organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului nu au o acțiune directă împotriva operatorului care a cauzat iminența sau dauna de mediu. Ele se pot îndrepta numai împotriva autorităților de mediu, având posibilitatea de a contesta în fața instanței de contencios administrativ aspectele procedurale sau substanțiale ale deciziilor, actele sau omisiunile lor.

f)consecințele răspunderii de mediu

Subiectul pasiv al răspunderii are obligația de a lua măsurile preventive și reparatorii stabilite de agenția județeană pentru protecția mediului.

In cazul unei amenințări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este obligat să ia imediat măsurile preventive necesare și în termen de 2 ore de la luarea la cunoștință a apariției amenințării, să informeze agenția județeană pentru protecția mediului și comisariatul județean al Gărzii Naționale de Mediu.

Măsurile preventive trebuie să fie proporționale cu amenințarea iminentă și să conducă la evitarea producerii prejudiciului, luând în considerare principiul precauției în luarea deciziei.

In cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informează, în maximum 2 ore de la producerea acestuia, agenția județeană pentru protecția mediului și comisariatul județean al Gărzii Naționale de Mediu.

Operatorul trebuie să acționeze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanții respectivi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului și a efectelor negative asupra sănătății umane.

Dacă s-au produs mai multe prejudicii supra mediului, iar agenția județeană pentru protecția mediului nu poate asigura luarea, în același timp, a măsurilor reparatorii, aceasta este îndreptățită să decidă care dintre prejudicii trebuie reparat cu prioritate.

9.3.3. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului

In dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancționează, în general, o conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice și juridice, care prin faptele lor licite sau ilicite (comisive sau omisive) produc pagube elementelor de mediu sau mediului în ansamblul său.

a) subiectele îndreptățite la repararea daunelor aduse mediului

Mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparațiunea, ci o valoare fundamentală care este ocrotită pe plan intern și internațional, prin lege.

Ca urmare, în dreptul intern, subiectul poate fi: statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau privată, căruia i s-a adus un prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor de protecție a mediului.

Cu alte cuvinte, cei îndreptățiți să ceară repararea pagubelor, pot fi:

• cei ce invocă o vătămare a integrității fizice;

• cei ce reclamă repararea unei vătămări, a unui interes de natură patrimonială;

– cei care acționează în virtutea calității de gestionari, obligați legal la repararea anumitor elemente de mediu.

Sub aspectul persoanei responsabile, se folosesc mai multe sisteme:

– desemnarea, înainte de producerea prejudiciului a persoanei responsabile, care este obligată să subscrie o garanție; constituirea unui fond de indemnizare a victimelor din contribuțiile depuse de poluatori;

• desemnarea victimei.

b)particularitățile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în dreptul mediului In dreptul civil, elementele răspunderii civile delictuale sunt:

• săvârșirea unei fapte ilicite;

• producerea unui prejudiciu;

• existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

• culpa autorului faptei ilicite

Aceste elemente trebuie întrunite cumulativ, indiferent dacă se răspunde pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de lucrurile și animalele aflate în pază juridică.

Și în dreptul mediului pentru nașterea răspunderii delictuale trebuie întrunite cumulativ aceste elemente, numai că ele comportă o serie de particularități

Astfel, dacă în dreptul civil, răspunderea delictuală este numai pentru fapte ilicite, răspunderea obiectivă având un caracter de excepție, în dreptul mediului, regula este a răspunderii pentru fapte licite, permise de lege, prin care se cauzează prejudicii mediului și excepția este răspunderea subiectivă, pe bază de culpă.

In ceea ce privește cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei din dreptul civil și anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, forța majoră și cazul fortuit, consimțământul victimei și într-o oarecare măsură exercitarea unui drept, atunci când fapta este în legătură sau are drept consecință prejudicierea unor componente ale mediului sau a mediului în ansamblul său, pot fi luate în considerare starea de necesitate, consimțământul dat în mod valabil de către victimă, culpa gravă a victimei care a acționat greșit sau a omis să acționeze, forța majoră cu caracter excepțional și, în domeniul pagubelor nucleare, actele de conflict armat, război civil sau insurecție armată.

In cea e privește prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.l95/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, definește prejudiciul ca fiind „ efectul cuantificabil al dunelor produse mediului sau componentelor sale, provocate de poluanți, acțiuni dăunătoare sau dezastre.”El urmează deci, a fi evaluat pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile necesare pentru restabilirea, refacerea echilibrului natural lezat.

In dreptul mediului, pentru prejudiciu se folosește se folosește și noțiunea de „daună ecologică”, termen împrumutat din doctrina franceză, pentru a desemna atât daunele suferite de om și de bunurile sale, cât și cele suferite de mediu în ansamblul său sau de componentele acestuia.

Tot în dreptul mediului, reparația în natură nu este, în principiu, posibilă. In fapt, nu urmează a se restabili o situație anterioară printr-o deplasare de elemente materiale( de la autorul responsabil la victima care încearcă prejudiciul), ci se stabilește o obligație cu privire la plata unei sume de bani, ce acoperă doar uneori integralitatea cheltuielilor ce trebuie făcute pentru refacerea echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezați.

Ca și în dreptul civil și în dreptul mediului, prejudiciul trebuie să fie cert. Sunt certe însă, nu numai prejudiciile actuale ci și prejudiciile viitoare, dacă există certitudinea că ele se vor produce și sunt elementele necesare pentru a le determina întinderea.

Obligația de reparațiune include nu numai prejudiciul propriu-zis, ci și costurile necesare prevenirii și restaurării echilibrului ecologic.

Conform principiului „poluatorul plătește”, un operator economic care produce un prejudiciu asupra mediului sau creează o amenințare iminentă pentru mediu, trebuie, în principiu, să suporte costurile măsurilor de prevenire și remediere necesare.

Metodele de calculare a prejudiciului diferă de la țară la țară, în funcție de gradul de dezvoltare al țării respective și de garanțiile acordate prin Legea fundamentală pentru realizarea dreptului la un mediu sănătos.

In sfârșit, cât privește culpa autorului faptei prejudiciabile ilicite, în dreptul mediului, datorită faptului că majoritatea prejudiciilor se produc prin poluare, este foarte greu de dovedit. Răspunderea subiectivă, bazată pe culpă, este așa cum am arătat, cu caracter de excepție.

9.3.4. Formele răspunderii civile delictuale

a) răspunderea obiectivă

Până la apariția Legii vechi a protecției mediului nr. l37/l995, dat fiind faptul că proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare, în literatura juridică unii autori s-au pronunțat pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, pe baza principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor prejudiciului, legitimarea procesuală activă a oricărui cetățean, precum și pentru definirea noțiunii de daună ecologică astfel încât să cuprindă și daunele indirecte, dat fiind raportul de cauzalitate foarte relaxat în acest domeniu.

Astfel, adaptându-se prevederile Codului civil și considerând că o pagubă adusă mediului poate fi produsă și ca urmare a viciului ascuns al lucrului (mijloc de producție, instalație de depoluare sau de reducere a poluării etc.) de care cei ce îl folosesc nu au cunoștință, situație care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei, în practică, problema răspunderii a fost soluționată pe baza dispozițiilor art.l000 alin.(l) din vechiul Cod civil, ca răspundere obiectivă.

Legea nr. l37/l995, ca și actuala Lege a protecției mediului au închis aceste discuții, prin prevederea expresă, cu caracter de principiu, conform căreia răspunderea pentru daunele aduse mediului are caracter obiectiv.

b)răspunderea subiectivă

Se aplică rar, cu caracter de excepție, numai pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor lor naturale, conform legislației specifice.

c) răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate

Pornind de la adevărul că viața și societatea impun și suportarea unor inconveniente „normale” care decurg din starea de vecinătate, că există o serie de poluări și daune admisibile până la o anumită limită, doctrina și practica juridică au considerat că atunci când aceste limite sunt depășite se naște dreptul la reparație prin instituția răspunderii civile delictuale.

Jurisprudența străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta și din exercițiul legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exercițiu culpabil. Asemenea acte întrucât produc vecinilor neajunsuri excesive, pe care aceștia nu trebuie să le sufere, dau naștere unei obligații de garanție sub forma unei răspunderi fără culpă.

Ținând de anormalitatea pagubei, caracterele obiective sunt în funcție de timp și de gravitate. O daună permanentă, fie pentru că este definitivă și perpetuă, fie că se prelungește ori se reînnoiește, devine sursă de indemnizare. Este necesar însă și caracterul obiectiv legat de gravitate, pentru că numai reunirea ambelor elemente dă naștere la despăgubiri.

Gravitatea rezultă din faptul că tulburările de vecinătate sunt anormale. Anormalitatea pagubei se apreciază ținând seama de circumstanțele de timp și loc.

Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe dreptul fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situații și de avantajele pe care le poate avea de aici și nu pe conduita autorului daunei.

Obligațiile speciale de vecinătate au ca scop, mai întâi, de a evita consecințele dăunătoare ale vecinătății, iar apoi, în caz că ele s-au produs, de a repara daunele respective. Este modul de a menține relații normale între vecini, mai ales în ceea ce privește exploatarea terenurilor lor.

Natura juridică a relațiilor de vecinătate este cea a servituților naturale și legale. In literatura noastră juridică, s-a susținut în legătură cu servituțile, că acestea nu sunt în fond servituți propriu-zise, ci un număr de obligații juste impuse proprietarilor pe cale naturală sau legală, ca reguli de bună vecinătate.

Ele sunt, în realitate, mărginiri ale dreptului de proprietate care derivă din raporturile firești de bună vecinătate și se aplică oricărui fel de drept de proprietate.

9.3.5.Reglemntări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la răspunderea civilă delictuală

a) răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare

In conformitate cu prevederile Convenției de la Paris asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare, l960, a Convenției privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena, l963 și a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenții, adoptat la Paris în l988,a Convenției de la Viena din l997 privind compensațiile suplimentare pentru daune nucleare, a fost adoptată Legea nr.703/200l privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, care a unificat dispozițiile cuprinse în aceste documente Potrivit art.3 lit.d) din lege, prin daună nucleară se înțelege:

– orice deces sau rănire;

– orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;

– orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la punctele l și 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană îndreptățită să ceară despăgubiri în ceea ce privește o astfel de pierdere;

– costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate și dacă nu sunt incluse în pct.2;

– orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic față de orice utilizare a mediului înconjurător, din cauza deteriorării semnificative a mediului și dacă nu este inclusă la pct.2;

– costul măsurilor preventive și orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;

– orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislația privind răspunderea civilă a instanței competente.

Accidentul nuclear este definit ca fiind orice fapt sau succesiune de fapte având aceeași origine, care cauzează o daună nucleară, iar cu privire la măsurile preventive, creează o amenințare gravă și iminentă de producere a unei astfel de daune.

Operatorul instalației nucleare răspunde obiectiv și exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit la instalația sa, ori implicând un material radioactiv care provine din această instalație sau este trimis către ea.

Dacă la producerea daunei nucleare au contribuit instalații aparținând mai multor operatori și nu se poate stabili cu certitudine partea de daună imputabilă fiecăruia, ei răspund solidar și integral.

Dacă mai multe instalații nucleare aparținând aceluiași operator sunt implicate într-un accident nuclear, operatorul răspunde pentru fiecare instalație nucleară implicată.

In sfârșit, dacă la producerea daunei nucleare au contribuit un accident nuclear și unul nenuclear (de exemplu, un accident chimic care se produce în același timp, cu accidentul nuclear) și nu se poate stabili contribuția fiecăruia la producerea daunei, atunci întreaga daună se consideră nucleară și atrage răspunderea operatorului instalației nucleare implicate.

Operatorul este exonerat de răspundere dacă paguba nucleară este rezultatul producerii unui fenomen natural catastrofal sau a unor acte de conflict armat, război civil sau insurecție armată.

Pe parcursul unui proces, operatorul poate fi exonerat de răspundere dacă dovedește că paguba nucleară s-a produs din culpa gravă a victimei care a acționat greșit sau a omis să acționeze.

Răspunderea operatorului este limitată la un cuantum stabilit de lege care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 300 milioane (DST) pentru fiecare accident nuclear.

Răspunderea civilă a operatorului pentru daune nucleare este acoperită printr-un contract de asigurare sau o garanție financiară, încheiată în condițiile prevăzute de Legea nr.703/200l și ale normelor specifice de aplicare.

Dreptul la acțiune în repararea prejudiciului nuclear se prescrie în termen de l0 ani care începe să curgă de la data când victima a cunoscut sau trebuia să cunoască operatorul responsabil.

Având în vedere faptul că efectele accidentului nuclear sunt încă necunoscute și imprevizibile în timp, legiuitorul a creat o excepție de la aplicarea termenului de prescripție, prevăzând dreptul victimei care a obținut deja o despăgubire în cadrul termenului de l0 ani, de a intenta o nouă acțiune în cadrul sau dincolo de acest termen, în cazul în care prejudiciul inițial s-a mărit sau au apărut prejudicii noi, cu singura obligație de a dovedi că aceste situații se datorează aceluiași accident nuclear pentru care a fost deja despăgubită.

b) răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte

Conform Legii nr.240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, această răspunderea specială, obiectivă, are o serie de reguli derogatorii de la dreptul comun, dintre care menționăm:

– producătorul, așa cum este definit în actul normativ menționat, răspunde atât pentru prejudiciul actual, cât și pentru cel viitor cauzat de defectul produsului său;

– el este ținut să răspundă și în situația în care paguba este rezultatul cumulat al defectului produsului cu o acțiune sau o omisiune a unui terț;

– este indiferent faptul dacă produsele respective sunt sau nu periculoase, pentru că s-a constatat că și produsele considerate nepericuloase pot produce, în anumite condiții, rezultate păgubitoare.

Fundamentul răspunderii producătorului este prezumția de răspundere, victima netrebuind să dovedească culpa acestuia.

Producătorul este exonerat de răspundere dacă dovedește:

• că nu este ei cel care a pus produsul în circulație;

– în funcție de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulație sau a apărut ulterior acestei date din cauze ce nu îi sunt imputabile;

– produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuție în scop economic și nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activității sale profesionale;

– defectul este cauzat de respectarea unor condiții obligatorii impuse de reglementările emise de autoritățile competente;

– nivelul cunoștințelor științifice și tehnice existent la momentul punerii în circulație a produsului nu i-au permis depistarea defectului;

– defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.

Răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanța competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât și de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ținută să răspundă.

Dreptul la acțiune în repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani care curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului și a persoanei responsabile, însă nu mai târziu de împlinirea a l0 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulație, cu condiția ca paguba să se fi produs înăuntrul termenului de l0 ani.

9.4.Răspunderea contravențională în dreptul mediului

Persoanele fizice și juridice care desfășoară activități potrivnice regulilor sau dispozițiilor prevăzute în normele privind protecția mediului înconjurător ori care nu îndeplinesc obligațiile legale ce decurg din raporturile juridice de drept al mediului sunt pasibile de sancțiune contravențională, a cărei întindere este proporțională cu gradul de poluare cauzat, cu consecințele și periculozitatea socială a faptei respective.

Având în vedere importanța obiectului protejat, clasificăm aceste fapte drept „încălcări ecologice”, iar sancțiunile contravenționale având acest caracter special reprezintă sancțiuni specifice, de drept al mediului, care atrag răspunderea atât a persoanelor fizice cât și a celor juridice.

Sancțiunile contravenționale pot fi:

– principale : avertismentul; amenda contravențională; obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității și închisoarea contravențională;

– complementare: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; suspendarea sau anularea avizului, acordului sau autorizației de exercitare a unei activități; închiderea unității; blocarea contului bancar; suspendarea activității agentului economic; desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. l95/2005, cu modificările și completările ulterioare, prevede mai multe categorii de contravenții care privesc : nerespectarea procedurii de reglementare, regimul substanțelor și preparatelor periculoase, regimul deșeurilor, regimul îngrășămintelor chimice și al produselor de protecție a plantelor, regimul organismelor modificate genetic, activitățile nucleare, conservarea biodiversității și a ariilor naturale protejate, protecția apelor și a ecosistemelor acvatice, a atmosferei, schimbările climatice, protecția solului și a ecosistemelor terestre, protecția așezărilor umane etc.

Prevederile Legii-cadru în materie contravențională se completează cu cele cuprinse în reglementările cu caracter special, cum sunt, de exemplu: Legea apelor, Codul silvic, Legea privind calitatea aerului înconjurător ș.a.

Executarea sancțiunii contravenționale se prescrie în termen de 2 ani de la data aplicării sau în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activități în folosul comunității.

9.5. Răspunderea penală în dreptul mediului

Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecția mediului se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei cu privire la protecția mediului fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege, a cărei atingere este adusă printr-o abatere săvârșită cu vinovăție și cu grad de pericol social ridicat.

Infracțiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte periculoase, prin săvârșirea cărora se aduc relațiilor sociale a căror ocrotire este condiționată de apărarea elementelor naturale și antropice ale mediului, atingeri care se concretizează din punctul de vedere al consecințelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le dețin în proprietate sau le administrează, în crearea de pericole pentru sănătatea oamenilor sau producerea de pagube economiei naționale.

Infracțiunile ecologice se pot clasifica astfel:

a) din punct de vedere al subiectului: infracțiuni cu subiect simplu și infracțiuni cu subiect calificat, aceste din urmă atunci când agentul infractor a avut o anumită calitate privind protecția mediului sau anumite obligații de îndeplinit, pe care le-a încălcat;

b) din punct de vedere al laturii subiective: infracțiuni din intenție și infracțiuni din culpă;

c) din punct de vedre al laturii obiective: infracțiuni care au la bază acțiuni poluante și infracțiuni care au la bază acțiuni nepoluante;

d) sub raportul obiectului: infracțiuni cu privire la componentele biotice ale mediului și infracțiuni ce vizează componentele abiotice.

O serie de infracțiuni ecologice sunt prevăzute de Codul penal. Alte infracțiuni sunt prevăzute în Legea-cadru a protecției mediului, precum și în reglementările speciale ce o completează.

Particularitățile răspunderii statelor în domeniul protecției

mediului

Conform principiilor dreptului internațional, violarea unei norme juridice internaționale antrenează răspunderea subiectului de drept internațional, căruia această violare îi este imputabilă. In mod evident, principiile dreptului internațional se vor aplica și în dreptul mediului.

l0.3.l. Particularitățile elementelor răspunderii materiale a statelor

Răspunderea materială a statelor este o formă a răspunderii civile proiectată în sfera relațiilor internaționale.

Trebuie făcută distincția între răspunderea internațională în domeniul mediului și răspunderea internațională pentru fapte ilicite, fundamentul acestora fiind diferit.

Astfel, în cazul răspunderii statelor pentru fapte ilicite, fundamentul îl reprezintă încălcarea unei obligații ce revine unui stat față de un alt stat / grup e state sau comunitatea internațională în ansamblul său, în timp ce în cazul răspunderii pentru activități licite per se, fundamentul îl constituie riscul pe care îl prezintă o activitate de a cauza un prejudiciu altui stat sau unei zone aflate sub jurisdicția sau controlul acestuia.

Diferențele dintre aceste două categorii de răspundere nu conduc însă la concluzia că acestea se exclud reciproc, ci dimpotrivă.

In general, faptele cauzatoare de răspundere includ, fie conduite ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional, prin care se produc pagube mediului înconjurător, fie o seamă de activități licite care nu sunt interzise de dreptul internațional, care pot constitui surse ale vătămării mediului.

Fapta ilicită trebuie să îndeplinească atât o condiție obiectivă, constând din încălcarea de către un stat a unei obligații juridice internaționale ce-i revenea, cât și o condiție subiectivă, constând într-o comportare imputabilă statului, potrivit dreptului internațional.

In legătură cu prejudiciile cauzate mediului, în literatura juridică s-apus problema dacă

există o obligație generală a statelor de a proteja factorii de mediu, obligație care odată încălcată să dea naștere la răspundere.

S-a constatat că o astfel de obligație există, fiind consacrată în mai multe documente internaționale, cu vocație universală, dintre care cităm: principiul 2l al Declarației de la Stockholm potrivit căruia, „statele au îndatorirea de a asigura ca activitățile exercitate în limitele jurisdicției sau sub controlul lor, să nu cauzeze daune mediului în alte state sau în regiuni ce nu țin de nici o jurisdicție”; cu un conținut relativ asemănător, aceeași obligație mai este prevăzută în art.30 din Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor din l974; art.l92 din Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay, l982; în Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor ș.a.

Obiectul obligației internaționale încălcate are incidență asupra regimului juridic al răspunderii, în sensul că fapta internațională ilicită are consecințe diferite și, prin urmare și formele răspunderii vor fi diferite.

In funcție de obiectul obligației internaționale încălcate, Comisia de Drept Internațional a clasificat aceste fapte în crime și delicte internaționale.

Potrivit definiției date de Comisie, constituie crime internaționale încălcarea de către un stat a unei obligații internaționale atât de esențiale pentru protecția unor interese fun -damentale ale comunității internaționale, încât violarea ei este recunoscută drept crimă de această comunitate, în ansamblul ei. Astfel de crime sunt: agresiunea; instaurarea și menținerea cu forța a dominației coloniale; poluarea masivă a aerului, a mărilor și oceanelor; sclavia; genocidul și apartheidul.

Celelalte fapte sunt delicte internaționale, răspunderea fiind diferită.

In ceea ce privește cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei, în dreptul internațional au fost reținute: consimțământul dat în mod valabil de către un stat pentru comiterea de către un alt stat, a unui fapt determinat, care nu este conform cu obligațiile acestuia față de primul stat; forța majoră; starea de necesitate; legitima apărare.

In ceea ce privește starea de necesitate, aceasta poate fi definită ca acea situație în care se află un stat ce nu avea absolut nici un fel de alt mijloc de a salvgarda un interes al său amenințat cu un pericol grav și iminent, decât cel de a adopta o comportare neconformă cu cea cerută de obligația internațională asumată față de un alt stat.

In cazul stării de necesitate, ceea ce este pus în pericol este însăși existența statului, funcționarea unor servicii esențiale, mediul înconjurător etc.

Starea de necesitate nu poate fi totuși invocată în următoarele cazuri: dacă obligația internațională căreia nu i se conformează comportarea statului decurge dintr-o normă imperativă de drept internațional; dacă tratatul încheiat exclude posibilitatea invocării stării de necesitate în privința obligațiilor asumate; dacă însuși statul în cauză a contribuit la producerea ei.

In ceea ce privește prejudiciul, și în dreptul internațional mai poartă denumirea de”daună ecologică”, trebuind să fie cert și actual.

l0.3.2. Răspunderea obiectivă și subiectivă a statelor

-răspunderea obiectivă

Intemeiată pe ideea de risc și de garanție, răspunderea obiectivă este consacrată în documentele internaționale care se aplică pagubelor cauzate mediului prin utilizarea pașnică a energiei nucleare, a pagubelor ce ar putea rezulta din poluarea mărilor și oceanelor cu hidrocarburi, cât și pentru unele daune provocate de obiectele spațiale și daune aduse mediului marin.

Dintre aceste documente menționăm:

• Convenția de la Viena referitoare la răspunderea civilă în materie de pagube nucleare, l963 și Convenția asupra răspunderii civile pentru daune nucleare de la Paris, l960;

• Convenția de la Bruxelles din l962 asupra responsabilității exploatanților de nave cu propulsie nucleară – prevede că exploatantul unei nave cu propulsie nucleară este în mod obiectiv responsabil pentru orice pagubă nucleară , dacă s-a dovedit că ea constituie urmarea unui accident nuclear la cauzarea căruia au contribuit combustibilul nuclear, precum și produsele sau deșeurile radioactive ale navei.

Convenția se aplică în cazul oricărei pagube ce constituie consecința unui accident nuclear cauzat în legătură cu o navă nucleară care navighează sub pavilionul unui stat contractant, indiferent de locul unde această pagubă s-a produs și fără a se face vreo distincție bazată pe criteriul cetățeniei, al domiciliului sau al reședinței exploatantului navei.

In situația în care paguba nucleară angajează răspunderea mai multor exploatanți, fără să se poată determina cu certitudine care este măsura răspunderii fiecăruia dintre ei, vor fi considerați solidar responsabili, solventul având o acțiune de regres față de ceilalți codebitori solidari.

La alegerea reclamantului, acțiunea în obținerea reparației poate fi intentată fie la tribunalul statului care a emis licența, fie la tribunalul statului contractant pe teritoriul căruia a fost produsă paguba nucleară;

– Convenția de la Bruxelles, l969 privind răspunderea pentru pagubele ce ar rezulta din poluarea mărilor cu hidrocarburi, orientează răspunderea către proprietarul navei. Ea a fost completată prin Convenția din l97l asupra creării unui fond internațional de indemnizare a victimelor pentru pagubele datorate poluării cu hidrocarburi.

In domeniul dreptului spațial, răspunderea pentru daunele provocate de obiectele spațiale este fundamentată, în cea mai mare parte, pe teoria riscului, având în vedere faptul că activitatea statelor care lansează obiecte spațiale are un caracter legal, fiind licită per se.

• răspunderea subiectivă

Răspunderea subiectivă este prevăzută în puține documente internaționale și în special

în cele care alcătuiesc dreptul spațial, cum sunt, de exemplu: Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, a Lunii și a celorlalte corpuri cerești, l967; Convenția privind răspunderea pentru daunele cauzate de obiectele spațiale, l972,ș.a.

Condiția esențială a răspunderii subiective o reprezintă culpa autorului poluării.

Convenția din l972 ia în considerare atât răspunderea subiectivă – atunci când paguba este cauzată de un obiect spațial „oriunde în afară de suprafața pământului” unui alt obiect spațial lansat de un alt stat, precum și persoanelor și bunurilor aflate la bordul acestui obiect, cât și răspunderea obiectivă, absolută, pentru daunele cauzate de un obiect spațial „la suprafața pământului sau aeronavelor”.

l0.3.3.Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanității

In dreptul internațional al mediului se manifestă tot mai mult tendința către o răspundere internațională pentru daunele aduse patrimoniului comun.

In acest sens a fost interpretat și principiul 2l din Declarația de la Stackholm, l972, care are în vedere răspunderea internațională pentru daune aduse nu numai mediului altor state, ci și „zonelor de dincolo de limitele jurisdicției naționale”.

Răspunderea pentru atingerile aduse diferitelor componente ale patrimoniului comun al umanității rezultă din prevederile unor tratate cum sunt: Tratatul asupra mării libere, Geneva, l958; Tratatul privind interzicerea experiențelor cu arme nucleare în atmosferă, spațiul cosmic și sub apă, l963; Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorare și folosirea spațiului extraatmosferic, a Lunii și a celorlalte corpuri cerești, l967; tratatul privind Antarctica ș.a.