Public Egalitatea Suverană A Statelor Ca Principiu Fundamenta AL Dreptului Internațional
PUBLIC EGALITATEA SUVERANĂ A STATELOR CA PRINCIPIU FUNDAMENTA AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Cuprins
Introducere
Una dintre problemele actuale ale omenirii, care a apărut ca un efect logic și obligatoriu al globalizării, al creșterii inter-dependenței dintre state, al măririi influenței statelor între ele și capacității de a rezolva împreună anumite probleme cu caracter atât național, cât și internațional, este cea a creării unui climat juridic echitabil tuturor participanților în acest proces. Dreptul internațional public este soluția care, la ora actuală, este cea mai viabilă în a reglementa relațiile ce apar între state în cadrul acestor fenomene. Un exemplu incontestabil al creșterii rolului dreptului internațional îl constituie declararea de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a ultimului deceniu al secolului XX (1990-1999) – Deceniu al dreptului internațional.
Pentru ca subiecții dreptului internațional să vadă în acesta o soluție funcțională pentru toți, dar și pentru fiecare în parte, aceștia au nevoie de a fi liberi în a participa în procesul decizional atât la nivel intern, cât și extern. Astfel, este hotărâtor rolul unuia dintre cele mai importante principii, si anume, principiul egalității suverane a statelor, care în ziua de azi reprezintă temelia întregului sistem juridic internațional. Acest lucru ni-a îndemnat în a cerceta ideea egalității suverane și a face un studiu asupra problemelor ce apar la aplicarea acesteia.
Viziunile teoretice asupra egalității suverane, evoluția acestui concept, conținutul juridic al acestui principiu, conflictele care apar la aplicarea acestuia sunt unele dintre ideile și problemele abordate în lucrare. Mai mult ca atât, Republica Moldova, ca stat suveran și independent, aspiră la un viitor în cadrul Uniunii Europene, ceea ce creează anumite conflicte în baza suveranității, care se caracterizează prin indivizibilitate, exclusivitate și inalienabilitate.
Cercetarea principiului egalității suverane a statelor a fost făcută de mulți oameni de știință, astfel am avut posibilitatea de a studia această temă foarte adânc, ceea ce face ca lucrarea în cauză să aibă un caracter totalizator, dar în același timp unic.
În contextul celor menționate, prezenta lucrare își propune drept scop studierea conceptului de suveranitate în cadrul dreptului internațional contemporan, precum și problemele cu care se confruntă statele, pe de o parte, și comunitatea internațională, pe de altă parte, în determinarea limitelor suveranității de stat în cadrul procesului de globalizare, precum și alte probleme adiacente. Din această perspectivă, lucrarea prezintă interes atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.
Scopul lucrării constă în analiza conceptului de suveranitate în dreptul internațional, pornind de la determinarea naturii juridice a unuia din principiile fundamentale ale dreptului internațional – egalitatea suverană a statelor și terminând cu evidențierea problemelor cu care se poate confrunta un stat în procesul de exercitare a acestuia. Astfel va fi studiată și practica mai multor state, în special a celor europene.
Obiectivele teoretice și practice ale lucrării sunt:
Examinarea evoluției principiului egalității suverane a statelor;
Stabilirea locului și rolului acestuia în dreptul internațional public
Determinarea conținutului juridic al principiului egalității suverane a statului;
Stabilirea impactului calității de membru a Uniunii Europene asupra suveranității ;
Examinarea problemelor ce apar în zonele cu statut juridic special în legătură cu exercitarea principiului egalității suverane a statelor.
Pentru a atinge aceste obiective, a fost folosită doctrina atât străină, cât și autohtonă. Dintre cele mai utile pentru studiul acesta au fost lucrările „Drept internațional public” a autorilor Alexandru Burian, Oleg Balan, Nicolae Osmochescu, Victoria Arhiliuc, Diana Sârcu, Natalia Suceveanu, Vitalie Gamurari, Olga Dorul și „Suveranitatea și Dreptul Internațional” a autorilor Vitalie Gamurari și Nicolae Osmochescu. În cadrul doctrinei străine, a fost analizată doctrina rusească, românească, dar și cea engleză și franceză. De asemenea au fost folosite un șir de articole, surse web și textele originale a anumitor documente internaționale și naționale, cum ar fi Constituția Republicii Moldova, Carta O.N.U, Actul final de la Helsinki al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, Declarația cu privire la principiile dreptului internațional a Adunării Generale a O.N.U. și altele. Sursele puse la dispoziție au cuprins în totalitate problema egalității suverane a statelor și au dat posibilitatea de a vedea obiectiv și critic principiul dat, dar și de a analiza diverse idei și opinii.
Lucrarea este alcătuită din trei capitole. În primul capitol sunt analizate evoluția istorică, codificarea și definirea principiului egalității suverane a statelor. În capitolul doi este elucidat conținutul acestui principiu, adică am analizat drepturile și obligațiile care-l compun. Capitolul trei vorbește despre anumite probleme ce apar la exercitarea principiului egalității suverane a statelor și anume acele ce țin de calitatea de membru a Uniunii Europene și de statutul zonelor cu regim juridic special.
Ipoteză generală a lucrării este că dreptului internațional contemporan este în totalitate bazat pe principiul egalității suverane a statelor. În zilele noastre nu pot fi luate decizii unilaterale de către state, nu pot fi aplicate anumite sancțiuni statelor, nu pot fi folosite metode agresive de hotărâre a anumitor probleme dacă acestea încalcă principiul egalității suverane a statelor, și ca rezultat sunt în discordanță cu dreptul internațional public.
Principalele metode utilizate în cercetarea acestei teme sunt metoda istorică, metoda logică, metoda comparativă, metoda analitică, metoda de sinteză.
Lucrarea poate fi utilă în procesul de aducere a legislației Republicii Moldova în conformitate cu standardele internaționale, îndeosebi a celor europene, în procesul de implementare a dreptului internațional în ordinea juridică națională. De asemenea studiul dat poate fi folosit în scopul familiarizării cu practica internațională legată de egalitatea suverană a statelor, în scopul aprofundării cunoștințelor privind acest principiu, dar și a dreptului internațional public în general.
Capitolul I
Noțiuni introductive privind principiul egalității suverane a statelor
§ 1.1 Codificarea principiului egalității suverane a statului. Evoluția istorica
Dreptul internațional, ca oricare altă disciplină juridică, conține anumite principii fundamentale, formate ca rezultat al abstractizării elementelor de bază ale normelor juridice care intră în componența acestui drept. Dezvoltarea istorică a principiilor fundamentale ale dreptului internațional a avut loc in cadrul raporturilor dintre state, odată cu evoluția și dezvoltarea dreptului internațional, de-a lungul diferitelor epoci istorice, reflectând condițiile și cerințele social-economice corespunzătoare acestor epoci.
Există diverse opinii cu privire la apariția dreptului internațional. Unii autori vorbesc despre aceea că dreptul internațional a apărut odată cu apariția statului. L. Oppentheim (1858-1919) consideră dreptul internațional „un produs al civilizației creștine care exista de 400 de ani”. Nu putem fi de acord cu această opinie pentru că astfel rezultă că omenirea a trăit înafara reglementărilor internaționale timp de câteva milenii. Mă alătur ideii că dreptul internațional există din cele mai vechi timpuri. Deși, inițial dreptul internațional avea o aranjare fragmentară și că apariția statului a intensificat dezvoltarea acestei ramuri, totuși nu putem nega faptul că unele noțiuni moderne în dreptul internațional au rădăcini antice. Mai mult ca atât, în ziua de azi avem nu doar statul ca subiect al dreptului internațional, ci și organizațiile internaționale și națiunile care luptă pentru eliberare și formarea propriului lor stat.
Deși, până la o anumită etapă istorică, se reglementau, din punct de vedere internațional, doar anumite domenii ca relațiile de război și pace, relațiile comerciale etc., totuși reliefarea principiilor dreptului internațional a devenit necesară odată ce statele au început a coopera mai larg, astfel mărindu-se arealul reglementărilor internaționale.
Unul din principiile fundamentale care stau la baza dreptului internațional modern este principiul egalității suverane a statelor. Este evident faptul că principiul dat are la bază două componente și anume cel al suveranității și cel al egalității statelor, care ulterior, în urma apariției necesității unificării lor, au format acest principiu.
Deși, suveranitatea este o noțiune căreia, în sensul ei modern, îi sunt atribuite anumite elemente care o fac să exista, totuși, un timp îndelungat în istorie, ea se egala cu existența unei autorități supreme, absolute. Astfel s-a cristalizat ideea că suveranitatea este deținută de rege. Însa, mai apoi, aceasta este văzută și având conexiuni cu noțiunile de putere, conducere, guvernare, stat. Este clar faptul că se încerca crearea unei soluții care va rezolva problemele ce țin de legalitatea și responsabilitatea puterii într-o comunitate. Ajungând la o anumită etapă istorică, societatea începe să pretindă la efectuarea controlului asupra sistemului de conducere. Oricât de târziu ar fi apărut o astfel de etapă în istoria oricărei societăți, suveranitatea a fost de la apariția sa, doar o nouă soluție pentru o problemă existentă, un nou mod de a privi puterea și conducerea.
Este foarte clar faptul că în relațiile internaționale milenare există tendința statelor mari de a influența statele mici și tendința statelor mici de a fi tratate egal cu cele mari. Inițial din punct de vedere istoric, egalitatea era văzută doar ca o idee. În evul mediu statele ignorau categoric ipoteza egalității statelor. Drept exemplu pot servi Roma și Grecia Antice, considerându-se ca state superioare. Dar destrămarea Imperiului Roman a readus la viață conceptul egalității statelor. Răspândirea creștinismului a influențat și ea reafirmarea acestui principiu prin edictele bisericești de la Constanța(1414-1418) și Basel(1432-1448).
Deși, din punct de vedere politic, a existat o manifestare a conceputului de suveranitate în antichitate și în evul mediu, totuși fondator al acestuia a fost Jean Bodin, care a stabilit încă în secolul XVI relația dintre stat și suveranitate.
În evul mediu, aspectul juridic al principiul suveranității începe a lua o nuanță mai pronunțată. Astfel, independența și supremația statului devin noțiuni clasice ce caracterizează un stat. De asemenea se dezvoltă și conceptul suveranității monarhului, ce reprezintă rezultatul luptei pentru formarea statelor naționale și triumful puterii monarhului față de puterea papală și a marilor feudali. Monarhul reprezenta statul la nivel internațional și era puterea supremă în interiorul statului.
În secolul XVII începe să se dezvolte ideea suveranității poporului, care a fost susținută apoi de filosofii Montesquieu și Rousseau. Mai mult ca atât, marele gânditor și diplomat, Hugo Grotius (1583-1645), a delimitat suveranitatea statului de cea a monarhului în lucrarea sa „De jure belli ac pacis”.
Doctrina suveranității s-a dezvoltat ca parte a transformării sistemului medieval din Europa într-un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia din 1648, care a codificat principiile de bază a integrității teritoriale a statului, inviolabilității frontierelor și supremației puterii de stat (asupra celei bisericești). Acest sistem a fost construit în scopul de a readuce pacea în Europa, creând principiile ce definesc suveranitatea. Respectarea principiului egalității în urma semnării acestui tratat avea loc doar în relațiile dintre Marile Puteri. De asemenea, aspectul religios își introducea limitele sale, fiindcă statele creștine se considerau ca fiind un fiind unice subiecte a dreptului internațional, iar statele musulmane considerau că se află într-o permanentă stare de război cu statele creștine.
În secolul al XVIII-lea, are loc acea importantă trecere de la suveranitatea monarhului la cea a națiunii sau a poporului, impulsionată de Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii, consacrată mai apoi și în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului precum și în Constituția Franței revoluționare.
După primul război mondial, s-a format așa numitul sistem Versailles-Washington, în baza căruia s-au format noi state. Astfel, calitatea de subiect al dreptului internațional era recunoscută nu doar statelor puternice, ci și statelor mici. Pactul Briand-Kellogg (Paris, 1928) „milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar, cu siguranță, a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Din păcate, tratatul nu specifică nici o procedură de constrângere colectivă destinată să reprime violarea sa și interzice doar recurgerea la război, nu și aplicarea altor forme de utilizare a forței sau amenințările cu forța.Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, ca și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.
O altă încercare de a găsi o soluție viabilă pentru problema agresiunii a fost Conferința Dezarmării de la Geneva (1932-1934). Aceasta a reprezentat un efort al membrilor Ligii Națiunilor alături de Statele Unite ale Americii si Uniunea
Sovietica pentru a actualiza ideologia dezarmării. Discuțiile au eșuat in octombrie 1933, când Hitler a retras Germania din cadrul Conferinței, dar și din Liga Națiunilor. Totuși, după al doilea război mondial, Organizația Națiunilor Unite a consacrat "principiul neagresiunii" și a stabilit că războiul de agresiune este cea mai gravă crimă internațională, fiind calificat drept crimă împotriva păcii. Carta Organizației Națiunilor Unite și numeroase documente internaționale adoptate ulterior, incriminează războiul de agresiune, ca act ilegal al politicii externe a statelor, considerându-l crimă de drept internațional împotriva păcii și umanității. În urma verdictului de la Nurnberg în 1946 s-a acceptat noțiunea de „agresiune”, care apoi se regăsește și în Carta O.N.U., adoptată în 1945. Aceasta stabilește clar un mecanism prin care statele trebuie să se abțină de la folosirea forței împotriva integrității teritoriale și independenței politice. Principiul suveranității convenit în cursul lucrărilor de la San Francisco (1945) pentru pregătirea Cartei O.N.U. și consacrat în Carta O.N.U. (art. 2 și art. 78) în formularea „egalitatea suverană a statelor” ce reprezintă o sinteză între principiile egalității in drepturi și suveranității, a fost dezvoltat și completat prin Declarația cu privire la principiile dreptului internațional din 1970 a Adunării Generale a O.N.U., prin Actul Final de la Helsinki al Conferinței pentru securitate și cooperarea în Europa (1975), care în titlul principiului, ca și în conținutul lui, face referire și la respectarea drepturilor inerente suveranității.
Conform Declarației cu privire la principiile dreptului internațional din 1970 a Adunării Generale a O.N.U., toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai societății internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură. Conținutul egalității suverane cuprinde, în special, următoarele elemente:
a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;
b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități;
c) fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state;
d) integritatea teritorială și independența politică ale statului sunt inviolabile;
e) fiecare stat are dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic și cultural;
f) fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin și cu bună credință de obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu alte state.
Principiul egalității suverane capătă o calitate nouă, fiind proclamat într-un șir de documente internaționale. Printre cele mai cunoscute sunt Convenția asupra drepturilor și îndatoririlor statelor de la Montevideo din 1933, care arată că drepturile fiecărui stat nu depind de puterea asigurării exercitării lor, ci de simplul fapt al existenței sale, Statutul Organizației Statelor Americane (14 aprilie 1948), care prevede că statele sunt egale din punct de vedere juridic. De altfel, documentele constitutive ale unor organizații internaționale regionale cum sunt Carta Unității Africane (1963), Pactul de la Bogota (1948) și Carta Organizației Statelor Americane (O.S.A.) din 1967 precizează că statele sunt egale în drepturi, se bucură de drepturi egale, de capacitatea egală de a exercita aceste drepturi și au obligații egale.
Principiul egalității suverane a statelor este unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional. Respectarea strictă a acestui principiu constituie baza procesului de menținere a păcii și securității internaționale, a dezvoltării relațiilor amicale între state. El este strâns legat de respectarea drepturilor ce decurg din suveranitate, numite drepturi suverane. Altfel vorbind, statele se bucură, în conformitate cu dreptul internațional, de drepturi și posibilități egale pentru realizarea lor. Statele, în egală măsură își asumă și obligații. După cum am menționat, dreptul unui stat nu depinde de puterea pe care o posedă, ci de însăși existența statului în calitate de subiect de drept internațional. Așadar, suveranitatea statului constituie baza egalității suverane a statelor. La rândul său, respectarea egalității suverane a statelor contribuie la recunoașterea și constituirea suveranității de stat în dreptul internațional.
§ 1.2 Definirea principiului egalității suverane a statului
În doctrina internațională, suveranitatea reprezintă pretenția statului de a se autoguverna pe deplin, iar recunoașterea mutuală a pretențiilor la suveranitate este temelia societății internaționale, reprezintă supremația unică, deplină și indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale și independența acesteia în raport cu orice altă putere, ceea ce se exprimă în dreptul exclusiv și inalienabil al statului de a-și stabili și realiza de sine stătător politica sa internă și externă, de a-și exercita funcțiile, de a-și îndeplini măsurile practice de organizare a vieții sociale interne și a relațiilor sale externe în baza respectării suveranității altor state, a principiilor și normelor de drept internațional acceptate prin acordul său de voință. Suveranitatea reprezintă dreptul unui stat de a rezolva liber și după propria sa apreciere problemele sale atât în plan intern cât și extern, fără a transgresa în nici un fel drepturile altor state și nici principiile fundamentale ale dreptului internațional.
Dreptul la suveranitate și independență a fost mult teoretizat de juriști de prestigiu. În opinia profesorului George Plastara „dreptul de suveranitate consistă în aceea că statul este stăpân de a hotărî așa cum crede de cuviință asupra intereselor sale și de a găsi el însăși mijloacele pentru a înfăptui ceea ce consideră că este conform acelor interese”.
Definițiile suveranității sunt nenumărate. Practic, în funcție de momentul în timp, de ideologie, de diferitele școli de gândire în relațiile internaționale, de interesele statale sau ale organizațiilor internaționale, specialiștii au oferit diverse accepțiuni ale termenului, de la noțiuni situate mai degrabă în zona teoriei politice, la concepții subordonate exclusiv principiilor dreptului internațional.
Într-o accepțiune clasică a definiției elaborate de Jean Bodin, „suveranitatea este puterea absolută și perpetuă a unei republici, pe care latinii o numesc majestatem … Suveranitatea nu este limitată, nici în putere, nici în conținut, nici în timp”.
În definițiile ulterioare, suveranitatea apare fie ca „elementul esențial pentru existența statului”, fie drept „legitimitatea sursei autorității în cadrul unui stat”, ori „ideea că este o autoritate politică, absolută și finală …nu există o altă autoritate absolută nicăieri”, ori faptul că este o construcție socială, un mit modern care a fost de multe ori încălcat în practica internațională — fie prin existența unor regimuri internaționale de facto constrângătoare, fie prin intervenții externe, sau „biletul admiterii în arena internațională”.
Translația de la democrația elitistă a Iluminismului la democrația de masă actuală s-a operat pe nesimțite, definițiile rămânând aparent aceleași, însă având o semnificație diferită. Deși Iluminismul, prin teoreticienii contractului social, a stabilit clar modul în care suveranitatea poporului este delegată guvernanților, în prezent, suveranitatea puterii de stat este descrisă drept supremația și independența puterii în exprimarea și realizarea voinței guvernanților ca voință de stat, deosebită fiind de suveranitatea poporului și suveranitatea națională.
O altă definiție clasică, în cadrul teoriei moderne a statului, este cea a sociologului german Max Weber, pentru care statul „își arogă cu succes dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu, … monopolul asupra constrângerii fizice legitime”.
Una dintre cele mai complete interpretări contemporane ale suveranității a adus-o Stephen Krasner, profesor la Stanford University, care propunea o sistematizare a definițiilor anterioare într-o structură cvadripartită, vorbind despre suveranitatea westfaliană — care în accepțiunea lui se referă la organizarea politică bazată pe excluderea actorilor externi din procesul de exercitare a autorității asupra propriului teritoriu al unui stat, suveranitatea internă — referindu-se la organizarea formală a autorității politice în cadrul statului și abilitatea autorităților publice de a exercita un control eficient înăuntrul granițelor sale, suveranitatea externă — care include practicile de recunoaștere reciprocă între entitățile teritoriale care au o independență juridică formală, și suveranitatea interdependenței — înțelegând prin aceasta abilitatea autorităților publice de a reglementa circulația informației, ideilor, bunurilor, populației, poluării sau capitalului dincolo de granițele sale. Nu toate statele se bucură de această structură complexă a suveranității. În unele state structura amintită poate fi doar bi- sau tripartită. De exemplu, Taiwanul poate fi considerat un stat suveran din punct de vedere westfalic, dar nu va trece examenul unei suveranități externe. La fel în cazul Andorrei, care continuă să fie sub suzeranitatea comună a Franței și a Spaniei, nu avem o latură externă a suveranității, cele două state amintite controlând securitatea micului stat și având dreptul să numească doi din cei patru membri ai Tribunalului său Constituțional.
Construită printr-un uriaș efort de a mulțumi pe toată lumea și de a asigura o pace durabilă în Europa, Pacea Westfalică din 1648, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a stabilit în mod practic ceea ce istoricii, politicienii și militarii aveau să numească setul principiilor ce definesc suveranitatea națională. La vremea respectivă conceptul se baza în principal pe crearea și afirmarea statului pe arena internațională, fixarea suveranității ca autonomie internă a principelui — care ieșise învingător asupra Papalității, egalitatea statelor în relațiile dintre ele, introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc de menținere a păcii.
În paralel cu statul suveran s-a născut ideea de „națiune”. Locuitorii dinăuntrul granițelor aceluiași stat căpătau treptat conștiința că aparțin unei comunități naționale, că împărtășesc o istorie comună și, cel mai important, că au interese comune pe care le pot apăra și promova cel mai bine prin intermediul statului.
Constituțiile statelor europene au reprezentat cel mai propice cadru pentru definirea și afirmarea suveranității ca normă de drept intern, iar Carta O.N.U. și tratatele internaționale și europene au conferit noi însușiri acestei norme în dreptul internațional. Astfel, constituțiile europene stabilesc că suveranitatea (unele adăugând și sintagma „națională”), sau puterea, aparține poporului. Întâlnim aceste idei în constituțiile Spaniei, Franței, Suediei. În accepțiunea altor constituții (română și belgiană), suveranitatea aparține națiunii . Conform Constituției Republicii Moldova, adoptată în 1994, deținătorul suveranității este poporul.
Instituțiile statului sunt chemate să reprezinte poporul apărându-i această suveranitate pe care tot el a construit-o, legiferat-o și susținut-o. Constituția Republicii Moldova spune ca suveranitatea este exercitată de către popor „în mod direct și prin organele sale reprezentative”. Pentru a servi cât mai bine intereselor poporului, într-un sistem democratic puterea trebuie să-și împartă atribuțiile în „sfânta treime” a Executivului, Legislativului și Puterii judecătorești.
Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social, că „suveranitatea este inalienabilă și indivizibilă”, dar recunoștea apoi faptul că politicienii „neputând împărți suveranitatea în principiul ei, o împart în obiectul ei, o împart în forță și voință, în putere legislativă și în putere executivă, în drepturi de impozite, de justiție și de război, în administrație interioară și în puterea de a trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părți, alteori le separă”.
Suveranitatea, ca element component și de individualizare al statului, are următoarele trăsături esențiale: exclusivitate, caracter originar și plenar, indivizibilitate și inalienabilitate. Exclusivitatea se manifestă în faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranități. Caracterul originar și plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparține statului și nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate – politic, economic, social etc. Prin caracterul indivizibil al suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparține într-un stat mai multor titulari, iar inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizații internaționale. Subliniem faptul că, exercitarea atributelor suveranității de către autoritățile naționale competente în procesul colaborării și cooperării internaționale în vederea satisfacerii intereselor naționale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute.
Ca element esențial al statului, suveranitatea înseamnă supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia față de orice altă putere în sfera raporturilor internaționale. Statul are competențe legale manifestate în sens material și formal. Competențele materiale sunt în primul rând de ordine interioară și țin de suveranitatea internă, și anume capacitatea de a-și organiza puterea sa politică, sistemul său economic și social. Competențele în sens formal se referă la jurisdicția statului și la capacitatea sa de a acționa în vederea garantării respectării regulilor juridice edictate de el .
Statele au o competență personală exprimată în acțiunea lor față de proprii cetățeni, în vederea reglementării statutului cetățeniei, protecției acestora în străinătate și acordarea corelativă a drepturilor și a obligațiilor, dar cea mai accentuată dintre competențe a fost cea teritorială, acea putere generală, deplină și exclusivă asupra gestionării teritoriului unui stat. Pentru controlul teritoriilor s-au purtat războaie, s-au promovat alianțe, s-au încheiat tratate de pace, acorduri sau convenții și s-au creat instituții internaționale.
Din punct de vedere al dreptului internațional suveranitatea constă în independența deplină politică și economică a statului, în dreptul acestuia de a stabili și a înfăptui o politică internă și externă independentă.Statul suveran este un stat care nu este supus nici unui alt stat, exercitându-și puterea politică asupra întregului teritoriu al țării și în relațiile sale internaționale.
În virtutea suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața internă fără nici un amestec sau constrângere din afară și de a-și stabili propria politică internă și externă în mod independent, cu respectarea evident a personalității celorlalte state, a drepturilor inerente suveranității acestora.
Activând pe planul relațiilor dintre ele potrivit suveranității lor, statele creează normele de drept internațional, iar principiile și normele dreptului internațional sunt destinate să asigure și să garanteze înfăptuirea suveranității statelor.
Statul suveran este participantul principal al relațiilor internaționale, fapt cel situează, în dreptul internațional, ca prim subiect de drept în ordinea importanței. în virtutea conținutului teoretic acceptat de comunitatea internațională, statele au dreptul la personalitate internațională, dreptul de a li se respecta integritatea teritorială și dreptul la autoapărare, dreptul de a-și stabili singure regimul social politic, dreptul de a-și folosi resursele, de a-și stabili sistemul economico-social și legislația, dreptul de a-și conduce în mod liber relațiile cu alte state, dar și obligațiile corelative de a respecta personalitatea internațională a celorlalte state, suveranitatea acestora și de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile internaționale.
Mai mult ca atât, suveranitatea chiar reclamă și participarea statelor la conferințe, organizații internaționale, la tratate, în baza cărora statele își asumă în mod liber drepturi și obligații, la promovarea și dezvoltarea cooperării și conlucrării, a menținerii păcii și securității internaționale.
Temeiul politic și juridic al personalității internaționale a statului îl constituie suveranitatea sa. Ea aparține tuturor statelor, indiferent de mărime, putere, stadiu de dezvoltare. Cea mai importantă trăsătură a puterii de stat este suveranitatea care presupune supremație în interior și independență în exterior.
În exercitarea suveranității sale, statul trebuie să se comporte ca un membru integrat în societatea internațională și, ca atare, să respecte principiile și normele dreptului internațional între care îndeosebi, suveranitatea si independența națională a altor state, egalitatea lor în drepturi, și să procedeze, după caz, și la acțiuni de informare și consultare în vederea găsirii unor soluții viabile problemelor cu care se confruntă. Fiecare stat are obligația să respecte personalitatea celorlalte state, toate drepturile inerente suveranității lor, să se abțină de la orice act care ar stânjeni sau anihila exercitarea deplină a suveranității acestora, de la orice presiuni sau măsuri de constrângere care ar avea ca scop subordonarea suveranității altor state. Respectul reciproc al suveranității și independenței naționale în raporturile dintre state, în procesul de colaborare și conlucrare dintre ele constituie condiția sine qua non a raporturilor internaționale .
Dea lungul istoriei, dominația politică a marilor puteri avea tendință să se pronunțe, la rândul său, afectând egalitatea suverană a statelor mici și slabe. Unele dintre aceste state, având conflicte etno-religioase sau având contiguitate geografică cu statele mari sau puternice, au fost victime ale inegalității. În Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa, America Latină principiul egalității suverane a statelor a fost redus la o batjocură. În multe situații marile puteri au nesocotit prevederile acestui principiu, acționând cu disprețul acestuia, astfel, la reuniunile din Berlin, în anul 1878, Versailles 1919, și Yalta 1945, statele mari aveau să decidă singure asupra chestiunilor care interesau statele mici, fără consultarea acestora din urmă .
Suveranitatea era concepută ca o putere absolută nesupusă nici unei legi. Aceste precepte westfaliene au fost, în fapt, modificate de mai multe ori continentul European și în țările care le-au promovat, politicul fiind întotdeauna factorul revizionist, fermentul schimbării, în timp ce juridicul venea cu o oarecare întârziere să legifereze situații deja create pentru care se ofereau acum explicații și justificări normative. Un important pas este făcut de cei care recunosc caracterele modelator și moderator ale suveranității, refuzând o imagine idilică. G. Jellinek este unul dintre pionierii teoriilor moderatoare care aduc autolimitarea suveranității: în concepția lui, statele acceptă dreptul internațional ca pe o necesitate autoimpusă, dar se văd deseori determinate să încalce această normă internațională. În secolul al XX-lea, concepțiile lui G. Scelle și Ch. Rousseau reconsideră suveranitatea drept o sumă de competențe pe care statele le pot delega într-o măsură mai mare sau mai mică unor organisme internaționale.
Însă, secolul XX a adus la crearea Ligii Națiunilor și ulterior a Organizației Națiunilor Unite, aceste organisme recunoscând calitatea de subiect de drept internațional statelor suverane și independente, competențele lor teritorială și materială, și condamnând agresiunile unor entități statele asupra altora. Egalitatea suverană a statelor a devenit unul dintre principiile de bază pe care s-a fondat Carta Națiunilor Unite: articolul 2 (1) este relevant în acest sens — „Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor Membrilor ei”. Rezoluția 2625 a Adunării Generale O.N.U. din 1970 definea principiul egalității suverane prin următoarele idei:
„Statele sunt egale din punct de vedere juridic”;
„Fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranități”;
„Fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea celorlalte state”;
„Integritatea teritorială și independența politică a statului sunt inviolabile”;
„Fiecare stat are dreptul de a alege și dezvolta liber sistemul său politic, social, economic și cultural”;
„Fiecare stat are obligația de a respecta deplin și cu bună credință angajamentele sale internaționale și de a trăi în pace cu celelalte state”.
În urma proclamării în Carta O.N.U. a egalității suverane a statelor, acesta a devenit o parte integrantă a dreptului internațional. Ideea egalității suverane presupune că statele, ca subiecte de drept internațional, se bucură de egalitate, unul față de altul. Ea se manifestă prin egalitatea în fața legii și egalitatea statutului juridic. Cu toate acestea, egalitatea nu ar trebui să fie interpretată în sensul unei capacitați "fizice" a statului. În dreptul internațional, statele au dimensiuni variabile, puterea și resursele sunt predispuse să posede capacități diferite, dar aceasta nu înseamnă ca ele nu se pot bucura de un statut juridic egal în comunitatea internațională.
Printre cele mai importante acte internaționale, ce determină natura juridică a principiului egalității suverane a statelor este Declarației privind principiile dreptului internațional referitoare la relațiile amicale și de cooperare între state conform Cartei Națiunilor Unite – Rezoluția № 2625 (XXV) și Declarația privind principiile ce guvernează relațiile dintre statele participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, adoptată în 1975 la Helsinki.
Principiul dat vorbește nu despre o egalitate simplă, ci anume de cea suverană. Este vorba despre egalitatea care are legătură directă cu suveranitatea. Egalitatea juridică există în orice stat, ea bazându-se pe principiul supremației legii. Constituția, ca lege fundamentală a statului, proclamă egalitatea tuturor în fața legii. Dar aceasta evident nu este egalitate suverană, pentru că persoanele fizice nu pot pretinde la suveranitate. De egalitate suverană dispune numai statul, suveranitate fiind caracteristică tuturor statelor – membre ale comunității internaționale.
Dreptul la egalitate este o consecință directă a dreptului la suveranitate și independență, care postulează că toate statele se bucură de drepturi și obligații egale, în calitatea lor de membri ai comunității internaționale. Egalitatea în drepturi a statelor se afirmă azi ca un principiu esențial al dreptului internațional, fiind greu de conceput nesocotirea lui în cadrul relațiilor internaționale.
Oppenheim a subliniat următoarele patru condiții esențiale pentru conceptul egalității statelor în dreptul internațional:
fiecare stat are dreptul de a vota și dreptul la un singur vot;
votul unui stat slab are aceeași greutate ca și votul statului mai puternic;
nici un stat nu poate pretinde jurisdicția asupra altui stat;
instanțele unui stat, ca regulă generală, nu pun la îndoială validitatea actelor oficiale ale altui stat, în măsura în care aceste acte pretind să aibă efect în jurisdicția statului din urmă.
Conținutul principiului egalității suverane a statelor este format din anumite drepturi obligații care le revin. Din acest principiu decurg următoarele drepturi ale statului: dreptul la personalitate internațională, dreptul statului de a se respecta integritatea teritorială, dreptul inerent la legitima apărare, dreptul de a-și stabili singur sistemul său economic, cultural, normativ, dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state conform dreptului internațional, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratatele bi sau multilaterale, dreptul de a participa la conferințe internaționale, dreptul de legație activă ți pasivă etc. Acest principiu prevede și unele obligații pentru state cum ar fi respectarea suveranității altor state, a personalității internaționale a celorlalte state și îndeplinirea cu bună credință obligațiile sale internaționale.
În general, statele nu se bucură de drepturi egale în domeniul politicii internaționale, marile puteri au practicat supremație pentru o lungă perioadă de timp. Acest supremația politică a fost legalizată atât în Pactul Ligii Națiunilor și în Carta O.N.U. În Adunarea Generală a O.N.U., principiul egalității de state este aplicabil, deoarece fiecare țară membră trebuie să transmită un număr egal de reprezentanți și țările membre au voturi egale. Cu toate acestea, o astfel de situație nu are loc în cazul Consiliului de Securitate al O.N.U. dat fiind faptul că doar cinci mari puteri au o reprezentare permanentă și, ca rezultat principiul egalității de vot este imparțial. Preponderența politică a marilor puteri nu este păstrată în consonanță cu principiul egalității suverane.
Potrivit lui James Alan, posesia suveranității de către state ne permite a vorbi despre egalitatea suverană a membrilor comunității internațional în baza teritoriului. Este posibil de elaborat „un contrast între ele(state), toate statele membre trebui să fie suverane în ciuda faptului că drepturile care sunt la dispoziția unor state sunt inferioare celor ce se află la dispoziția altora”. Vattle spunea că „un pitic este om ca și oricare uriaș, o mica republica nu este mai puțin suverană decât cel mai puternic regat”. Hugo Grotius, releva că principiul egalității între indivizi își găsește expresie și relațiile dintre state . Totuși, în practică continuă favorizarea marilor puteri. Țările mici au fost susținute de către prim-ministru Nigeriei la primul summit Pan-African din 1963: "toți membrii comunității internaționale trebuie să accepte egalitatea statelor, indiferent că sunt mari sau mici. Toate sunt suverane și suveranitatea este suveranitate".
Articolul privind principiile de activitate ale O.N.U. din Cartă prevede că „organizația este fondată în baza principiului egalității suverane a tuturor membrilor săi”. Acest principiu stă nu numai la baza O.N.U., ci și la baza sistemului de reglementare a relațiilor internaționale în general. Specificul dreptului internațional constă în faptul că subiectele lui sunt statele suverane. Există opinii, potrivit cărora ideea egalității statelor este un mit. Dreptul internațional permite, în cazuri excepționale, inegalitatea în drepturi, dar aceste drepturi exclusive prevăd, totodată, și asumarea unor obligații adăugătoare. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este statutul membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. Curtea Internațională de Justiție a O.N.U. a menționat că „… reieșind din volumul drepturilor ce le posedă, putem constata că în orice sistem de drept există cazuri de inegalitate între subiectele de drept”. În contextul acestor reglementări, putem concluziona că un stat poate participa la un număr mai mare de tratate în comparație cu alt stat, asumându-și un număr mai mare de drepturi și obligații. Aceasta nu se referă însă la drepturile ce reiese din suveranitate.
Profesorul francez J. Scelle, interpretând conținutul art. 2 p. 1 al Cartei O.N.U., menționează că „…din punct de vedere filozofic aceasta(egalitatea suverană) este imposibil. Organizația internațională și sistemul unanimității sunt incompatibile, deoarece acest sistem este limitat de către cele cinci Mari Puteri, reieșind din faptul că principiul suveranității egale înseamnă că statul este legat numai prin acele norme de drept care sunt semnate de către guvernul său și ratificate în modul corespunzător”.
H. Kelsen, comparând principiul unanimității membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate și principiul egalității suverane a membrilor O.N.U., ajunge la concluzia că privilegiul dreptului de veto al membrilor permanenți a Consiliului de Securitate încalcă principiul egalității, stabilit de dreptul internațional.
Juristul german F. Berber, comparând situația în care se aflau cele cinci Mari Puteri în cadrul Societății Națiunilor, în calitate de membri a Consiliului Societății, cu situația în care se află cele cinci Mari Puteri – membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U., ajunge la concluzia că volumul privilegiilor ultimilor a crescut, deoarece Marile Puteri nu numai că au statutul de membri permanenți ai Consiliului de Securitate, dar au și dreptul de veto, ceea ce constituie o abatere de la art. 2 din Carta O.N.U., care proclamă principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi.
Totuși, trebuie să spunem că această teorie a egalității relative nu este unanim recunoscută, inclusiv de practica Curții Internaționale de Justiție a O.N.U. În acest sens D. Baratașvili menționează: „după cum se vede, recunoașterea principiului egalității suverane a statelor în Carta O.N.U. nu presupune ignorarea realității de facto; a locului și a rolului statelor în cadrul comunității internaționale”.
Cât privește aplicarea principiului egalității suverane a statelor în cadrul organizațiilor internaționale, acesta constă în acordarea dreptului egal tuturor statelor, în calitatea lor de subiecte de drept internațional, în participarea la activitatea organizațiilor internaționale, care au drept obiect examinarea unor probleme de interes general.
În baza principiului egalității suverane a statelor, fiecare stat-membru al O.N.U. are dreptul la formularea și înaintarea unor propuneri pentru discutarea lor în cadrul organizației, fiecare membru, conform Cartei O.N.U., are dreptul la reprezentarea în organele O.N.U., are dreptul să participe la discutarea problemelor. La adoptarea hotărârilor în cadrul O.N.U. fiecare stat are un singur vot.
Principiul egalității suverane, ca și relațiile între state, trebuie să se bazeze în exclusivitate pe bună credință. Orice relații juridice între state pot fi realizate doar cu condiția acordului benevol de voință al tuturor participanților, excluzând orice amestec din exterior. Acest principiu prevede că statele au drepturi egale și nu se supun altei puteri din exterior. Principiul egalității suverane a statelor interzice orice amestec în afacerile interne ale statelor, amenințarea cu forța și aplicarea ei împotriva independenței politice a statului, prevede îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate de către state în conformitate cu dreptul internațional și îndeplinirea altor obligații ce reiese din Carta O.N.U.
Formulând principiul egalității suverane a statelor, autorii Cartei O.N.U. nu intenționau să proclame un nou principiu de drept. Includerea lui în Cartă a fost impusă de necesitatea fixării recunoașterii depline și respectării egalității de jure a suveranității statelor, recunoașterii egalității suverane ca principiu de bază în relațiile dintre statele membre ale O.N.U. În conformitate cu Carta O.N.U., nici un stat nu poate fi considerat de jure superior altuia. Credem că acest principiu, privit din perspectiva egalității în drepturi a statelor, indiferent de puterea lor, poate fi recunoscut drept cel mai democratic principiu al comunității internaționale.
Egalitatea suverană a statelor, presupune în primul rând, egalitatea de jure. Din punct de vedere al dimensiunilor teritoriale, a numărului populației, a nivelului de dezvoltare, a puterii militare, statele nu sunt și nici nu pot fi egale, de unde și reiese inegalitatea de facto al influenței politice a statelor în relațiile internaționale. Bineînțeles, toate statele sunt interesate, în egală măsură, în menținerea păcii, dar contribuția statelor la acest proces nu este și nu poate fi aceeași. Însă egalitatea de jure a statelor nu depinde de puterea și rolul statelor de facto. Aceasta a fost prevăzut și de Carta O.N.U., care ține cont de principiul egalității suverane a statelor și de contribuția reală a Marilor Puteri la menținerea păcii. Statele, în calitatea lor de subiecte de drept internațional, apar ca participanți egali ai comunității internaționale. Ele se bucură de drepturi egale, poartă răspundere egală în baza dreptului internațional și au obligația să respecte principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional.
În Carta O.N.U. principiul egalității suverane a statelor, pentru prima dată în istorie, ține cont de posibilitățile reale ale statelor în procesul de menținere a păcii și securității internaționale, adică face distincție între egalitatea de jure și egalitatea de facto.
Unul din participanții la conferința de la San-Francisco, S.B. Krîlov, menționa că „ideea, conform căreia toate statele iubitoare de pace sunt egale nu presupune că ele vor avea aceeași importanță politică în cadrul Organizației. Acordarea unor drepturi egale în cadrul Organizației, poate avea loc numai în cazul statelor care vor avea obligații și răspundere egală în cadrul ei. Iar dacă un stat nu-și poate asuma în cadrul Organizației aceleași obligații și responsabilități ca și alte state, el nu poate pretinde nici la aceleași drepturi în cadrul acestei Organizații”.
Totuși, principiul egalității suverane a statelor, fiind un principiu fundamental al O.N.U., joacă un rol deosebit în cooperarea dintre state, dat fiind faptul că acordă drepturi egale statelor de a găsi soluții problemelor internaționale. Principiul egalității suverane, reprezentând un compromis între state și trebuie să aibă la bază bună credința. Astfel va fi posibilă recunoașterea și aplicarea lui nu doar de jure, dar și de facto.
Capitolul II
Conținutul juridic al principiului egalității suverane a statelor
Conținutul principiului egalității suverane a statelor, constă în faptul că statele au o capacitate egală de a dobândi și de a-și asuma obligații, că drepturile si obligațiile lor trebuie să fie egale, indiferent de inegalitățile de fapt dintre state. De altfel, conținutul egalității suverane a statelor prevăzută în Declarația din 1970, enunțat anterior, nu face decât să definească trăsăturile egalității în drepturi a statelor, exprimând concepția funcțională cu privire la conținutul acestei egalități.
Egalitatea în drepturi a statelor are o dimensiune diplomatico-juridică, rezultând din regulile conferințelor și organizațiilor internaționale, precum și o dimensiune economică, aceea a egalității în dezvoltare implicând obligația țărilor dezvoltate de a acorda țărilor în curs de dezvoltare un tratament preferențial și diferențiat în toate domeniile cooperării economice și comerciale si obligația țărilor dezvoltate de a da ajutor țărilor în curs de dezvoltare.
Principiul egalității suverane a statelor, în interpretarea dată de Declarația Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internațional, privind relațiile de prietenie si cooperare intre state din 1970, ar cuprinde următoarele elemente:
statele sunt egale din punct de vedere juridic;
fiecare stat se bucura de drepturi inerente deplinei suveranități;
fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state;
integritatea teritoriala si independenta politica ale statelor sunt inalienabile;
fiecare stat are dreptul de a-si alege si de a dezvolta liber sistemul sau politic, social, economic si cultural;
fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin cu buna-credința de obligațiile sale internaționale și de a trăi in pace cu alte state;
dreptul de a-și elabora legile si regulamentele proprii;
dreptul de a defini și conduce in mod liber relațiile internaționale in conformitate cu dreptul internațional;
dreptul de a participa sau nu la viața organizațiilor internaționale;
dreptul de a-si asuma sau nu obligații prin tratate;
dreptul la neutralitate, etc.
Față de aceste elemente ale egalității suverane a statelor, Actul de la Helsinki, mai adaugă între altele, dreptul fiecărui stat de a-și stabili legile și reglementările proprii, dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internațional, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianță, dreptul la neutralitate.
În acest context vom analiza anumite drepturi și obligații care fac parte din conținutul principiului egalității suverane a statelor.
§ 2.1 Dreptul statelor la suveranitate deplină
Suveranitatea este un atribut esențial al statului și constă in supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia pe plan extern față de orice altă putere. Suveranitatea se manifestă în independența statului în toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale etc. și se concretizează în stabilirea și înfăptuirea politici interne și externe proprii independențe. Cele două laturi ale suveranității constituie un tot unitar, dând expresia legăturii indisolubile dintre politica internă și cea externă a statului.
În temeiul suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și promova în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața politică, economică și socială în conformitate cu voința și interesele poporului, fără amestec din afară, și de a-și alege propria politică internă și externă.
În exercitarea suveranității sale, statul trebuie să se comporte ca un membru integrat în societatea internațională și, ca atare, să respecte principiile și normele dreptului internațional între care îndeosebi, suveranitatea si independența națională a altor state, egalitatea lor în drepturi, și să procedeze, după caz, și la acțiuni de informare și consultare în vederea găsirii unor soluții viabile problemelor cu care se confruntă.
Drepturile statului în domeniul politicii externe, ce reiese din conceptul de suveranitate, sunt exercitate în baza dreptului internațional, în condițiile interdependenței statelor. Drepturile principale sunt enumerate în Carta O.N.U., în primul rând – dreptul statelor la egalitate în raport cu alte state – nici un stat nu poate pretinde la un rol privilegiat în relațiile cu alte state și nu poate supune jurisdicției sale un alt stat. Deosebirile de ordin politic, economic, social, istoric, geografic etc. nu pot limita capacitatea de subiect de drept internațional al unui stat ca membru egal al comunității internaționale. Statele au dreptul să participe la conferințele internaționale, dreptul de a face schimb de reprezentanțe diplomatice, consulare. Statele, indiferent de deosebirile de ordin social sau economic, au drepturi egale la soluționarea problemelor internaționale și la crearea normelor de drept internațional. Statele, fiind subiecte primare și originare de drept internațional, au dreptul să participe în mod liber la viața internațională. Explicațiile de ordin politic, economic, geografic nu pot limita posibilitățile statului de a-și asuma obligații ca membru egal al comunității internaționale. Statele vor participa în mod egal la elaborarea normelor de drept internațional. Pentru ca dreptul internațional să aibă un caracter universal, el trebuie să țină cont de interesele tuturor statelor, inclusiv și ale celor nou formate. La această universalitate se ajunge prin elaborarea comună a normelor de drept, stabilirea și menținerea ordinii internaționale. Acest fapt prevede dreptul de a participa la procesul de asigurare a securității colective (când nu contravine normelor constituționale ale statului), dreptul la legitima apărare, ce poate fi individuală sau colectivă (în limitele Cartei O.N.U.), dreptul statului de a participa la soluționarea problemelor ce țin de interesele sale, dreptul statului de a participa în cadrul organizațiilor internaționale universale și regionale.
§ 2.2 Dreptul statelor la libera alegere și dezvoltare a sistemelor politice, sociale, economice și culturale
Principiul egalității suverane a statelor presupune dreptul egal al fiecărui stat la suveranitate, ceea ce înseamnă că dreptul la libera alegere a sistemului politic, economic, social și cultural ține de competența internă a fiecărui stat în parte. Acest drept aparține nu statului, ci poporului, care locuiește pe teritoriul acestui stat și derivă direct din dreptul lui la autodeterminare, adică din dreptul fiecărui popor să-și definească statutul politic și să-și determine dezvoltarea economică, socială și culturală fără vreun amestec din afară.
Declarația O.N.U. din 1970 privind principiile dreptului internațional prevede că „orice stat are dreptul la libera alegere și dezvoltare a sistemului său politic, social, economic și cultural”. Actul Final de la Helsinki din 1975 menționează că statele participante la conferința , „vor respecta drepturile reciproce la libera alegere și dezvoltare a sistemelor lor politice, sociale, economice și culturale, inclusiv dreptul la adoptarea legislației și a regulamentelor proprii”. Formulând principiul egalității suverane a statelor, participanții la Conferința pentru securitate și cooperarea în Europa au ajuns la un acord, conform căruia va fi respectat nu numai dreptul la libera alegere și dezvoltare a sistemelor sale politice, economice, culturale și sociale, dar și dreptul la libera adoptare a legislației și regulamentelor proprii. Prin aceasta statele s-au obligat să stabilească relațiile în baza respectării reciproce a legislației și a regulamentelor, atribuind această activitate competenței interne a statelor. În plus, statele membre s-au obligat să se abțină de la orice amestec, ce ar avea drept scop „exercitarea drepturilor de către un stat membru în interesele altui stat”. Garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului era privită ca un factor al stabilității, păcii și cooperării, necesare, conform Capitolului VII al Actului Final, pentru asigurarea dezvoltării relațiilor amicale atât între statele membre, cât și între celelalte state, ce ar fi imposibil de realizat fără stricta respectare a principiului neamestecului în afacerile interne ale unui stat.
Doctrina contemporană a dreptului internațional recunoaște că, deși garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ține de competența internă a statelor, acest principiu are un caracter suprastatal, iar activitatea structurilor internaționale în acest domeniu nu contravine principiilor și normelor dreptului internațional. Dreptul fiecărui stat la libera dezvoltare a propriului sistem politic, economic, social și cultural reiese din art. 2 (p. 1) al Cartei O.N.U., art. 1 al proiectului Declarației privind drepturile și obligațiile statelor, elaborată de Comisia de drept internațional a O.N.U. (1949), art. 5b, 9 și 13 din Statutul Organizației Statelor Americane, art. III al principiului I și art. V al Statutului Organizației Uniunii Africane etc.
Dreptul la libera alegere a sistemului politic, economic, social și cultural este indisolubil legat de obligația statelor de a nu interveni în treburile interne ale statului. Carta O.N.U., consacrând pentru prima oară obligația neamestecului ca regulă de drept prevede în art. 2 pct. 7 că „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte". În continuare se arată că această obligație nu va aduce însă întru nimic atingerea aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cap. VII al Cartei, adică este vorba de acțiuni în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune.
Dezvoltând și precizând conținutul acestei obligații, Rezoluția 2131 (1965) a Adunării Generale a O.N.U., intitulată ,,Declarația asupra inadmisibilității intervenției în afacerile interne ale altor state și protecția independenței si suveranității lor” și ulterior Declarația din 1970, se pronunță asupra interzicerii oricărei forme de intervenție in treburile interne, dar și externe ale altui stat. Se interzice astfel, nu numai intervenția armată ei, ci și orice altă formă de amestec direct sau indirect, sau orice amenințare împotriva elementelor lui politice, economice și culturale. De asemenea, nici un stat nu poate aplica sau încuraja folosirea măsurilor economice, politice, sau de altă natură pentru a constrânge un alt stat să-și subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane și pentru a obține de la el avantaje de orice fel.
Toate statele trebuie să se abțină de a organiza, ajuta, incita, finanța, încuraja sau tolera activități armate, subversive sau teroriste îndreptate spre schimbarea prin violență a regimului altui stat, precum si de a interveni în luptele interne ale unui alt stat.
Folosirea forței pentru a lipsi popoarele de identitatea lor națională ori de dreptul de a-și hotărî singure soarta constituie o încălcare a drepturilor lor inalienabile și a principiilor generale de drept internațional.
Obligația neamestecului în treburile altui stat, de la apariția sa (sfârșitul sec. al XVIII-lea) și până în zilele noastre a fost în repetate rânduri nesocotit. Au existat astfel situații în care s-a trecut peste aceasta, ca de exemplu, intervenții consimțite ori pentru respectarea dreptului internațional, sau pentru protecția cetățenilor unui stat, aflați în străinătate și a bunurilor lor, ori intervenții în scopuri umanitare etc., iar în alte cazuri respectarea lui a avut drept consecințe sacrificarea multor vieți omenești.
Cu toate aceste situații nu s-ar putea invoca faptul că obligația neintervenției ar fi erodată, ci dimpotrivă acesta este considerată a avea caracter de normă imperativă a dreptului internațional. În acesta privință unul dintre instrumentele juridice cele mai autorizate în materie, respectiv Convenția cu privire la dreptul tratatelor (Viena – 1969), în art. 53 declarând nul orice tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general, prevede că ,,o normă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internațional general, având același caracter”.
Ca atare, soluția în problema examinată trebuie bine gândită și bazată pe normele dreptului internațional, astfel încât principiile fundamentale ale acestui drept să-și poată îndeplini funcția de validare a faptelor și a actelor ce se produc în sfera raporturilor internaționale.
§ 2.3 Obligația statelor de respectare a capacității statului de subiect de drept internațional prin prisma principiului egalității suverane a statelor
Respectarea capacității statului de subiect de drept internațional constituie obligația tuturor membrilor comunității internaționale, ce reiese din principiile fundamentale ale dreptului internațional. Acest fapt prevede că respectarea capacității statului de subiect de drept internațional, având o legătură strânsă cu recunoașterea principiul egalității suverane, trebuie interpretată, luându-se în considerație toate celelalte principii, inclusiv respectarea drepturilor ce reiese din suveranitate și egalitate. Acest fapt, la rândul său, cere din partea statelor-membre ale comunității internaționale, dreptul de recunoaștere reciprocă a procesului de adoptare a legilor și a regulamentelor proprii, dreptul la libera alegere a sistemului politic și social.
Subiectele de drept internațional au o multitudine de drepturi și obligații cu caracter internațional. Totalitatea acestor drepturi și obligații constituie statutul de subiect de drept internațional. Respectarea statutului de subiect de drept al statului duce la recunoașterea deplină a drepturilor și obligațiilor sale. Printre aceste drepturi menționăm dreptul la independența politică, inclusiv dreptul de a-și rezolva de sine stătător problemele interne și externe. Respectarea acestui drept are legături strânse cu obligația unor subiecte de drept internațional, inclusiv O.N.U., de a nu se implica în afacerile interne și externe ale unui stat. La fel, putem face legătura cu abținerea de la amenințarea cu forța sau aplicarea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice, cât și într-un alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U..
Respectarea statutului de subiect de drept presupune recunoașterea integrității teritoriale și a inviolabilității acestui stat, altfel spus, respectarea supremă a integrității teritoriale. Aceasta interzice anexarea, ocuparea temporară sau cucerirea unui teritoriu străin, ce cuprinde spațiul terestru, acvatic și aerian, în plus, interzice orice activitate ne amicală pe un teritoriu străin.
Dreptul la integritate teritorială derivă în mod direct din cel al suveranității. În același timp, nu putem să nu observăm că în contextul sistemului de principii ale dreptului internațional public, între dreptul la integrităte teritorială și obligația nerecurgerii la forță, există de asemenea o legătură indisolubilă. Toate acestea nu fac decât să dovedească legătura indisolubilă dintre diversele drepturi, faptul că ele alcătuiesc un tot unitar, armonios structurat și din care orice înlăturare a unua, determină darea peste cap a întregii ordini internaționale. Numeroase documente internaționale consacră dreptul la integritate teritoriale ca pe o condiție sine-qua-non a existenței statelor, a păcii și securității internațional și anume Carta O.N.U., Carta Organizației Statelor Americane (O.S.A.), Carta Organizației Unității Africane (O.U.A.), etc.
Integritatea teritorială trebuie înțeleasă ca inviolabilitatea teritoriului național, pe care statul își exercită în mod neîngrădit întreaga suveranitate. Ca atare nici un stat nu poate desfășura activități militare sau de altă natură care să aducă atingere acestei integrități, fie prin acțiuni militare, fie de altă natură, să recunoască achiziții teritoriale efectuate de diverse state în dauna statelor terțe și să se abțină de la orice manifestare de forță respectiv recurgere la forță de către state terțe. Este o consecință directă a prohibirii războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale.
Împrejurarea că în anumite condiții, se pot realiza acorduri internaționale care să permită unor state desfășurarea unor activități limitate pe teritoriul altor state, nu afectează acest drept și nu înseamnă o cedare a statului în cauză de la drepturilor sus-nuanțate respectiv de la suveranitatea și integritatea sa națională, respectiv a teritoriului. Un exemplu în acest sens poate fi Tratatul de la Moscova din 1963 cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în cele trei spații – sub apă, în atmosferă și în cosmos.
Sistemul relațiilor internaționale, bazat pe raporturile dintre state, create în limitele unui teritoriu, asupra căruia se răsfrânge supremația acestui stat, cu alte cuvinte, puterea exclusivă – presupune drept condiție a existenței statului – dreptul la integritate teritorială și independență politică.
Respectarea integrității teritoriale și a independenței politice a statelor presupune interzicerea oricăror acțiuni, îndreptate împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a unui stat. Aceasta este stabilit în Carta O.N.U. în calitate de normă imperativă a dreptului internațional, care impune obligația tuturor statelor de a se abține în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu forța sau aplicarea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat (p. 4 art. 2). Această normă este consacrată și în p. 2 art. 7 din Cartă, care prevede ne admiterea amestecului în afacerile interne ale unui stat atât din partea O.N.U., cât și din partea altor subiecte de drept internațional. Această normă și-a găsit de asemenea oglindirea într-un număr mare de alte tratate internaționale. Recunoașterea acestui drept ca parte componentă a principiului egalității suverane a statelor îi imprimă acestuia eficacitate și stabilitate.
Obligația de a respecta integritatea teritorială și independența politică reiese din obligațiile statelor de a se abține în relațiile internaționale de la aducerea oricărui prejudiciu principiului egalității suverane a statelor.
Recunoașterea statutului de subiect de drept este strâns legată de recunoașterea dreptului statului de a coopera cu alte subiecte de drept internațional, cu dreptul de a participa la diverse conferințe internaționale, de a efectua schimb cu reprezentanțe diplomatice, consulare sau de alt gen. Acest drept impune obligația față de subiectele de drept internațional de a colabora în domeniul soluționării problemelor de ordin politic, economic, social sau umanitar și acordă dreptul de a fi invitat la conferințe internaționale, în cadrul cărora sunt discutate aceste probleme.
Recunoașterea statutului de subiect de drept internațional include dreptul statului de a participa la crearea normelor de drept internațional, la instaurarea și menținerea ordinii și securității internaționale. Acestui drept îi corespunde obligația de a garanta și respecta obligațiile internaționale, ce reiese din tratate și alte izvoare de drept internațional, obligația de a purta răspundere pentru încălcarea normelor de drept internațional.
Declarației din 1970 privind principiile dreptului internațional și în Actul Final din 1975 consacră legătura directă între obligația de a respecta îndatoririle internaționale și egalitatea suverană a statelor. Declarația spune că „orice stat este obligat să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile internaționale”, iar Actul Final din 1975 prevede: „statele membre vor respecta dreptul fiecăruia la libera exercitare și stabilire a relațiilor cu alte state, bazându-se pe normele dreptului internațional și în sprijinul prezentei Declarații”.
Astfel, ambele acte recunosc legătura strânsă între principiul egalității suverane a statelor și obligația statelor de a-și îndeplini bună credință îndatoririle internaționale. Aceasta este necesar nu doar pentru stabilirea locului principiului egalității suverane a statelor în sistemul relațiilor internaționale, dar și pentru asigurarea uneia dintre cele mai importante prevederi ale Cartei O.N.U. – „crearea condițiilor în care va fi posibilă garantarea echității și respectarea obligațiilor ce reiese din tratate și alte izvoare de drept internațional”. Altfel spus, respectarea principiului egalității suverane creează condiții, ce permit asigurarea stabilității relațiilor internaționale.
Principiul pacta sunt servanda este fixat în p. 2 art. 2 al Cartei O.N.U. Prin conținutul său el se referă nu numai la obligațiile asumate de state conform Cartei ONU, dar, de facto, și la obligațiile ce reiese și din alte izvoare ale dreptului internațional. Art. 103 al Cartei O.N.U., care stabilește primatul obligațiilor stabilite de Cartă, prevede că această îndatorire nu se limitează doar la cele prevăzute de Cartă, dar se răsfrânge și asupra obligațiilor asumate în baza altor tratate.
Cooperarea internațională este o îndatorire, asumată în limitele Cartei O.N.U. Lipsa bunei credințe în cadrul aplicării Cartei duce la subminarea acestei cooperări. Onorarea acestei obligații duce la îmbunătățirea și dezvoltarea relațiilor prietenești dintre state.
Respectarea statutului de subiect de drept internațional se află în corelație cu dreptul fiecărui stat de a fi membru cu drepturi depline al organizațiilor internaționale – în cazul în care statul îndeplinește condițiile prevăzute de actul constitutiv al organizației. Acest drept prevede de exemplu, nu doar acceptarea noilor membri în cadrul O.N.U., ci și acordarea pentru aceste state a locurilor în organele O.N.U., în conformitate cu principiul reprezentării geografice.
Reieșind din cele expuse, putem concluziona că respectarea statutului de subiect de drept internațional al statului, presupune recunoașterea totalității drepturilor și obligațiilor statelor, ce reiese din apartenența lor la comunitatea internațională și obligația respectării benevole a acestui statut fără nici o discriminare.
§ 2.4 Obligația statelor de a se abține de la folosirea forței sau amenințarea cu forța
Principiul egalității suverane a statelor are drept scop de bază menținerea păcii și securității internaționale. Aceasta ar însemna că constrângerea statelor de a lua anumite hotărâri prin folosirea forței este absolut incompatibilă cu acesta. Astfel, toate statele sunt obligate de a se abține de la folosirea forței anume în baza respectării principiului egalității suverane a statelor.
După cum am arătat, în dreptul internațional războiul a fost interzis pentru prima oară, prin Pactul Briand-Kellogg din 1928, care obliga statele să renunțe la război ca instrument de politică națională în relațiile lor reciproce.
Experiența tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat națiunile să confere o sferă mai largă obligației nerecurgerii la război (neagresiunii). În acest sens, art. 2 pct. 4 din Carta O.N.U. prevede că: ,,Toți membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat. fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite".
Obligația dată a fost precizată și dezvoltată prin Declarația din 1970, prin Declarația referitoare la definirea agresiunii din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. ca și prin Actul de la Helsinki.
Trebuie să subliniem că noțiunea de forță nu se limitează la forța armată, ci are un sens mai larg, incluzând atât forța armată, cât și presiunile economice, politice sau de altă natură îndreptate împotriva independenței politice ori integrității teritoriale a vreunui stat, păcii si securității internaționale.
Carta O.N.U. și celelalte documente de drept internațional se referă la obligația statelor de a renunța la forță și la amenințarea cu forța în relațiile internaționale.
Cea mai gravă folosire a forței în scopuri agresive o constituie recurgerea la forța armată. Condiții care se cer îndeplinite pentru calificarea folosirii forței armate ca un act de agresiune sunt definite în Rezoluția 3314 a Adunării Generale a O.N.U. (1974) referitoare la definirea agresiunii armate printr-o formulă de compromis între anterioritatea actului și împrejurări concrete care ar înlătura caracterul agresiv al acestuia. Potrivit acestei rezoluții, statul care a recurs la forța armată în contradicție cu prevederile Cartei O.N.U. a comis un act de agresiune fapt ce constituie dovada suficientă privind calificarea sa ca agresor. Cazuri tipice de agresiune prevăzute în rezoluția ca exemple ce nu sunt limitative sunt: invadarea teritoriului altui stat; bombardarea; blocada porturilor sau coastelor sale de către forțele armate ale altui stat; atacul armat al unui stat împotriva forțelor armate ale altui stat.
De asemenea, în rezoluție se precizează că nici un considerent de orice natură ar fi, politică, economică militară sau de alt fel nu poate justifica o agresiune si se prevede, răspunderea statelor pentru agresiune: războiul de agresiune fiind considerat ,,o crimă împotriva păcii internaționale”.
Așadar, interzicerea agresiunii armate – directe și in¬directe – și-a găsit o confirmare expresă, în timp ce, actele de agresiune economică, presiunile politice și constrângerea de orice altă natură care pot pune în primejdie suveranitatea și independența statelor nu beneficiază, încă, de o definire în cadrul unui document adecvat.
Dreptul internațional permite folosirea forței în două situații:
a) folosirea forței în baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U.;
b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
Folosirea forței în baza hotărârii Consiliului de Securitate, ca sancțiune colectivă împotriva statelor care săvârșesc acte de agresiune, de amenințare sau încălcare a păcii internaționale, este prevăzută în art. 42 din Carta O.N.U. La o asemenea hotărâre a recurs Consiliul de Securitate împotriva Irakului ca urmare a ocupării de către acesta a Kuweitului, acțiune care s-a terminat în martie 1991 cu eliberarea Kuweitului.
O.N.U. folosește forțe armate și pentru „operațiile de menținere a păcii" („peace keeping operations"), forțe care sunt staționate pe teritoriul unor state cu acordul acestora, pentru a împiedica declanșarea operațiilor militare și a contribui la rezolvarea pașnică a unor situații conflictuale.
Cât privește dreptul legitim de autoapărare, exercitarea acestuia este strict determinată în conformitate cu art. 51 din Carta O.N.U. care, autorizându-1, îl limitează la producerea unui atac armat împotriva unui stat. Deci, la un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau constrângere de altă natură, după cum el nu poate fi folosit în scopuri preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internațional.
Prin urmare, art. 51 din Cartă, trebuie să fie interpretat restrictiv, dreptul de autoapărare individuală sau colectivă (în baza unui tratat de asistență mutuală) reprezentând o excepție de la principiul nerecurgerii la forță.
În concluzie vom menționa că deși vedem că egalitatea suverană de facto nu coincide cu cea de jure, totuși reglementare internațională a acestui principiu reprezintă un progres considerabil în consolidarea păcii și cooperării dintre state.
Capitolul III
Probleme actuale privind realizarea principiului egalității suverane a statelor
§ 3.1 Impactul calității de membru al Uniunii Europene asupra suveranității statelor
De la Pacea Westfalică încoace, tema suveranității a suscitat pasiuni, dispute, neînțelegeri sau războaie, dar a fost și subiect al convențiilor, tratatelor și medierilor internaționale. Cu greu putem găsi în studiul relațiilor internaționale un alt subiect atât de dezbătut. De aceea, cei care scriu despre suveranitate, încercând fie să ofere noi tipare, fie să confere alte înțelesuri termenilor deja dezbătuți, au una dintre cele mai grele misiuni. Iar când aceasta implică și o armonizare a discursului cercetătorilor cu realitatea Uniunii Europene, sarcina capătă valențe și mai dificile.
Motivul principal al dificultății emiterii unor noi teorii despre suveranitatea europeană, dar mai ales pentru implementarea acestora, rezidă în faptul că, cel puțin pentru țările bătrânului continent, suveranitatea națională a fost și a rămas una dintre valorile de bază ale construcției și prosperității entităților statale moderne, iar diferențele în interpretarea conceptuală provin din modificările istorice ale rolului statului pe plan intern și a raporturilor internaționale afectând aspectul extern al suveranității. În plus, întreaga istorie a construcției europene este inseparabil legată de transformările pe care le-a suferit concepția westfalică a suveranității. Pentru prima dată în istorie, state independente și suverane au purces la armonizarea economiilor lor și, ulterior, a obiectivelor politice, într-un efort pornit din dorința de reconstruire a Europei sfâșiată de conflicte, de asigurare a dezvoltării durabile și a faptului că războiul nu va mai fi posibil pe continent.
Proiectul european, prezentat spre sfârșitul anilor '40, avea să ridice întrebarea dacă izolarea și luarea deciziilor de către state fără a respecta interesele celorlalți, nu ar trebui abandonate în favoarea unei construcții viitoare bazate pe încredere, luarea deciziilor în comun și urmărirea unor interese superioare. Răspunsul e pe cât de ferm pe atât de concludent: Uniunea Europeană a impus la nivel global un model de colaborare economico-politică încă neegalat.
Fără a fi subliniată sau numită direct, chestiunea suveranității naționale a statelor-membre a fost cel mai disputat subiect în cadrul Uniunii, încă de la semnarea Tratatului de la Roma. Întrebările cruciale „Câtă putere vor avea noile instituții?” și „Câtă putere va mai avea guvernul statului membru?” au fost la ordinea zilei în timpul pregătirilor fondării Comunității Economice Europene din 1957, așa cum sunt și astăzi, când Uniunea caută noi puncte de sprijin pentru un edificiu la al cărui construcție stau concepte precum „sistem politic revoluționar”, „Europa interguvernamentală” sau „Statele Unite ale Europei” sunt doar încercări teoretice de a ancora conceptual un conglomerat de state independente, suverane și democratice.
Controversele în jurul noțiunii de suveranitate, aplicate raportului state-membre – UE, datorează mult utilizării simultane a unor definiții diferite ale suveranității. Simplificând multitudinea de sensuri ale cuvântului suveranitate, cele două definiții principale, care se află în raport conflictual, sunt: suveranitatea în sensul politico-economic, văzută ca influență, puterea de a obține din partea altor state sau actori internaționali un rezultat, o acțiune dorită, și suveranitatea ca suveranitate formală, în sens juridic. Dacă suveranitatea în sens clasic datorează mult surselor de drept canonic, drept roman, juriștilor medievali, sau evoluției monarhiilor absolutiste în Europa Occidentală, căpătând un sens modern în urma Păcii de la Westfalia și apoi a Revoluției Franceze, suveranitatea în sensul de putere de a impune o soluție dorită apare cu precădere în secolul al XX-lea, sub impactul globalizării și al numeroaselor lucrări de economie politică sau de științe politice cu bazele în economia politică. Cele două sensuri nu pot fi însă complet disociate, iar în limbajul curent se operează o translație, uneori neremarcată, de la un sens la celălalt.
Atitudinea ambiguă pe care pionierii construcției europene au avut-o față de conceptul de suveranitate a pornit, în perioada postbelică, de la voința de a depăși conflictele europene prin promovarea, într-o primă etapă, a interdependenței economice în domenii extrem de sensibile pentru suveranitatea statului, în sensul de capacitate de acțiune, cum au fost de exemplu cărbunele și oțelul. Succesul reconcilierii, în special a celei franco-germane, este un argument în favoarea continuării integrării, inclusiv în sens supranațional. Dar cetățenii statelor europene nu sunt în mod necesar pregătiți să sacrifice total suveranitatea propriului stat în favoarea unei entități care a înregistrat succese politice, dar a suscitat și suscită în continuare rezistențe practice în momentul extinderii prerogativelor supranaționale.
Așadar, de la momentul Păcii Westfalice și până în prezent, cursul istoriei a adus modificări tezei inițiale. Stephen Krasner identifică cel puțin patru cauze ale schimbărilor: convențiile interstatale, tratatele internaționale, coerciția și impunerea. Analistul american le vede ca „modalități de compromis”, admițând totodată că de ele au profitat unele state mai mult decât altele. În opinia lui, Uniunea Europeană pare să fie, în acest sens, un club al câștigătorilor. Primele două căi sunt rezultatul negocierilor și al compromisului. Ele au loc o dată cu participarea totală sau parțială a statelor parte la aceste convenții sau tratate. Prin aceasta, schimbările pe care ele le aduc în funcționalitatea suveranității statale survin pe cale pașnică și nu produc agresiune, dată fiind acceptarea lor voluntară din partea semnatarilor. Celelalte două metode presupun aplicarea unor soluții, de cele mai multe ori inacceptabile pentru statele mai slabe. Pentru ca înțelegerile între state, de tip contractual, să existe, ele trebuie construite pe oportunități de colaborare. Toți trebuie să câștige, chiar dacă unii câștigă mai mult decât alții. Acceptarea noilor state trebuie să se bazeze pe voluntariatul lor. Construcția Uniunii Europene este exemplul în mișcare al unui edificiu pragmatic de acest fel, pornindu-se de la voluntariatul statelor de a ceda suveranitatea, aceasta fiind un rezultat direct al folosirii principiului egalității suverane a statelor.
Îndeosebi pentru caracterul lor pașnic, convențiile și tratatele au fost preferate pentru a opera schimbări care să consolideze pacea și cooperarea interstatale. În primii ani după cel de-Al Doilea Război Mondial, numărul convențiilor și tratatelor a crescut considerabil. După Krasner, unul dintre cele mai grăitoare exemple ale modului în care o convenție poate modifica suveranitatea westfaliană este cazul Regimului Drepturilor Omului în Europa, prin care indivizii statelor semnatare pot deschide acțiuni împotriva propriilor guverne la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar hotărârile acestei Curți sunt obligatorii pentru sistemele juridice naționale ale țărilor-membre. Deciziile Curții au dus la schimbări legislative în țări precum Belgia, Germania sau Suedia, explicând evoluția conceptului de suveranitate până la modul de interpretare oferit în prezent de către UE sau statele-membre.
Jurisprudența dezvoltată de Curtea de la Luxemburg a generat reacții adverse în special din partea puterii judecătorești din statele-membre care, investită fiind de stat să „împartă dreptatea”, a fost chemată să aplice norme care contraveneau dreptului intern al statului.
Necesitatea de integrare a dreptului comunitar a generat un proces permanent de adaptare, având ca rezultat modificarea dreptului intern. În mod evident, cele mai importante modificări trebuiau aduse Constituțiilor statelor-membre, în măsura în care, fiind temelia sistemelor juridice ale unor state suverane, nu corespundeau cerințelor noii structuri.
Trebuiau clarificate două probleme: în ce măsură transferul de drepturi suverane cerut de tratatele institutive ale Comunității este constituțional; care este temeiul constituțional al recunoașterii caracterelor dreptului comunitar, mai ales a primatului acestuia față de orice normă internă, chiar posterioară.
Din punct de vedere cronologic, prima problemă care s-a pus a fost cea a constituționalității transferului de atribuții suverane, pe care am întâlnit-o doar în statele în care există un sistem de control al constituționalității legilor, axat pe controlul exercitat de către o instanță superioară. Dacă transferurile operate în virtutea tratatelor institutive nu mai sunt puse astăzi în discuție, în majoritatea acestor state există rezerve constituționale în ce privește transmiterea unor noi competențe către instituțiile comunitare.
Problema următoare a constat în recunoașterea primatului normelor comunitare asupra oricăror acte normative interne, proces care a fost dificil doar în statele dualiste. Recunoașterea preeminenței normei comunitare asupra legii anterioare a fost primul pas în acest proces. Consacrarea primatului asupra normei interne posterioare a fost mult mai anevoioasă, încercându-se găsirea unor căi care împacă și exigențele de drept intern și cele de drept comunitar, ca abrogarea anterioară a legii contrare, declararea neconstituționalității ei de către instanța competentă. În final, s-a acceptat primatul normei comunitare asupra legii interne posterioare, soluția fundamentându-se pe natura specifică a ordinii juridice comunitare. În această ordine de idei amintim că principiul primatului, deși acceptat fără mari probleme în statele moniste, a fost consacrat nu în temeiul naturii specifice a dreptului comunitar, ci pe baza normelor constituționale, atitudine ce poate influența negativ șansele de progres ale procesului comunitar. În fine, primatul absolut al dispozițiilor comunitare asupra prevederilor constituționale nu a fost recunoscut nici astăzi în statele în care este organizat controlul constituționalității legilor.
În 1993, într-o analiză asupra integrării europene se discută despre „principalele instituții ale Uniunii Europene în contextul suveranității și al declinului autorității statelor din Europa de Vest în perioada postbelică”, despre faptul că „autoritatea și luarea deciziilor au fost transferate și împinse la un nivel colectiv al Comunității, cu implicații profunde pentru rolul tradițional al statelor și al parlamentelor naționale”, autorul ajungând să se întrebe „dacă sistemul comunitar a fost responsabil pentru subminarea suveranității statelor naționale sau dacă a fost doar o simplă reflectare a declinului global în autoritatea statelor independente”. Răspunsul dat acum 10 ani este că „statele-membre rămân principalii actori: transferul de suveranitate nu diminuează suveranitatea națională, ci o consolidează”.
În Uniunea Europeană de acum câțiva ani statele aveau competențe considerabil reduse față de competențele pe care le aveau în anii de după război: unele le-au transferat Comunităților Europene devenite de atunci Uniune Europeană. În favoarea structurilor europene sunt transferate atribuții care țin de esența suveranității.
Pentru a avea o imagine de ansamblu vom prezenta pe scurt conceptele suveranității așa cum sunt ele înțelese în cele mai importante state-membre ale UE. Argumentelor emise de către euro-optimiștii francezi, englezi și germani le vor fi opuse crezurile euroscepticilor din aceleași țări.
Astfel, în ceea ce-i privește pe federaliștii francezi, aceștia afirmă că, pentru a susține o Europă federală, este necesară existența, deasupra suveranității, a unor principii morale superioare, ancorate în valorile europene transnaționale. Apoi, adaugă ei, Tratatul de la Maastricht fracționează suveranitatea și este constitutiv pentru o federație. În același timp, UE a devenit o parte a Constituției franceze, realitate marcată chiar de textul ei.
Exponent al federalismului francez, Jean–Claude Casanova nu este deranjat de faptul că dinamitează unul dintre conceptele de bază ale suveranității juridice, indivizibilitatea, susținând că aceasta este problema centrală a federalismului, care trebuie să găsească o soluție contradicției create de fracționarea suveranității și coerența necesară normelor juridice, printr-o repartiție armonioasă și relativ stabilă a competențelor.
Cât privește argumentele eurosceptice franceze, extrem de complexe și în fond moderat-realiste, avem în vedere tezele lui Phillippe Raynaud. El privește Europa ca pe un regim internațional interguvernamental. Definiția lui pentru suveranitate este „puterea de a decide pentru sine însuși în ultimă instanță și de a avea o ordine juridică internă cu o anumită coerență … testul final al existenței suveranității fiind cine decide în situații excepționale”. La întrebarea „care sunt azi corpurile politice suverane: UE sau națiunile componente?”, răspunsul este UE, pentru că acțiunile Curții Europene trimit la o interpretare a rolului instituțiilor europene drept acela al organelor unui corp politic suveran în formare. Dar faptul că, prin Tratatul de la Maastricht, statele conservă dreptul de a se retrage, trimite la ideea că ele, în sens strict juridic, rămân suverane.
Situația privind transferării puterilor suverane ale statului prezintă anumite particularități în acest stat, deoarece Constituția din 1946, sub imperiul căreia au fost ratificate tratatele institutive ale Comunităților Europene, nu mai este în vigoare. Preambulul Constituției din 1958 retrimite la prevederile vechiului Preambul care spunea că „sub rezerva reciprocității, Franța consimte la limitări ale suveranității necesare organizării și apărării păcii”. Pe lângă faptul că articolele 5 și 16 acordă o importanță specială independenței naționale, articolul 54 instituie un control prealabil al constituționalității angajamentelor internaționale — conferit Consiliului Constituțional.
Marea Britanie a avut întotdeauna o poziție aparte în Uniune, probabil izvorâtă din sentimentul insularității, care a caracterizat o bună parte din istoria acestei mari puteri. Optimiștii britanici, adeseori identificați cu laburiștii, postulează integrarea europeană drept „o salvare de la declin”, care „mărește influența Marii Britanii în lume”, argumentarea bazându-se în principal pe beneficiul globalizării. De aceea laburiștii văd Uniunea ca pe o colaborare între actori, în vederea administrării interdependențelor și atingerii creșterii economice.
Spre deosebire de viziunile federaliste germane, chiar și atitudinea pro-integrare a euro-optimiștilor britanici preferă să vadă UE ca pe o comunitate de state. Pe plan național, diferența rezidă tocmai în utilizarea termenului de comunitate față de cel de asociație preferat de euroscepticii britanici. Astfel, Christopher Lord consideră că definiția suveranității, corespunzând atitudinii pro-integrare, este următoarea: legalitatea deciziilor, autonomia sistemului național decizional față de influența externă și puterea de a obține rezultatele dorite. În condițiile în care economia mondială creează blocuri economice, este mai bine să reprezinți un centru care decide, decât să rămâi formal suveran, dar fără influență reală. În același timp, această linie de argumentare, moderat pro-europeană, ține la reafirmarea dreptului de veto național ca pe o precondiție a participării Marii Britanii la sistemul decizional european.
Conservatorii au fost și rămân devotați euroscepticismului britanic. Se poate argumenta că Marea Britanie reprezintă cel mai puternic curent eurosceptic în cadrul Uniunii. Mulți europeni recunosc că Marea Britanie a generat, în urma discursului lui Thatcher din 1988 din Colegiul Europei de la Bruges, un nucleu britanic al „coaliției europene eurosceptice — Grupul de la Bruges”.
Euroscepticii preferă să considere UE drept o „asociație de state”, orice altă formă fiind pentru ei un pericol ce poate duce către formarea unui superstat. Definiția lor preferată este cea juridică: dreptul de veto național, în cadrul organismelor UE, autonomia internă pe plan juridic, supremația dreptului intern, menținerea posibilității de acțiune unilaterală sau în alte cadre multilaterale.
Sistemul juridic englez nu beneficiază de o constituție scrisă, iar principiul care reglementează relația dintre dreptul internațional și cel intern — dreptul internațional face parte din dreptul țării (international law is part of the law of the land) — nu a permis determinarea răspunsurilor pentru problemele ridicate de aderarea la Comunitățile Europene. Astfel tratatul are aceeași forță ca orice lege: „It is equal in force to any statute”
Germania rămâne susținătorul cel mai fervent al federalismului, din motive istorice, construindu-și conceptul suveranității în jurul accepțiunii politico-economice, văzând în UE un vehicul pentru protejarea economiilor naționale în contextul globalizării.
Germania susține adâncirea și lărgirea UE pentru că s-a copiat modelul german al eficienței economico-financiare (independența Bundesbank și Banca Centrală Europeană, modelul monetarist al UE). Eurooptimiștii germani favorizează extinderea UE pentru că țara lor e prima care beneficiază de investițiile făcute în noul spațiu al UE, dorind și obținând o influență directă mai ales asupra statelor central-europene (Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria).
Articolul 24 al Constituției germane dispune, că „Federația poate transfera, pe cale legislativă anumite drepturi ale suveranității unor instituții internaționale”, iar articolul 23, menționează expres această posibilitate în privința Uniunii Europene. Totuși, existența unui control de constituționalitate deosebit de dezvoltat a oferit posibilitatea contestării validității adeziunii R.F.G. la Comunitățile Europene, precum și punerea în discuție a limitelor transferului de suveranitate.
Controversele privind transferul de suveranitate iscate în Franța, Marea Britanie și Germania s-au consumat, în cazul statelor care au aderat ulterior la construcția europeană înainte de momentul aderării.
Astfel, Constituția Danemarcei, în articolul 20 paragraful 1, prevede următoarele: „competențele care, pe baza Constituției, aparțin autorităților Regatului, pot fi delegate prin lege, într-o măsură determinată, autorităților interstatale care sunt create prin acord reciproc pentru promovarea ordinii juridice și a colaborării între state.” Constituția Irlandei a fost modificată prin referendum la 10 mai 1972, care elimina orice posibilitate de conflict între dreptul comunitar și Constituție: „Nici o dispoziție a prezentei Constituții nu invalidează normele, actele ori dispozițiile adoptate de către stat în vederea îndeplinirii obligațiilor sale de membru al Comunității, și nu împiedică normele, actele sau dispozițiile adoptate de Comunitate să aibă forță de lege în stat” (art. 29). Grecia: Constituția Greciei din 1975 prevede în alineatele 2 și 3 ale articolului 28 că Grecia poate — prin intermediul tratatelor — recunoaște anumite competențe, definite de Constituție, organizațiilor internaționale, și poate consimți la limitări de suveranitate. Acestea nu pot aduce atingere „drepturilor omului și fundamentului regimului democratic”.
Viitorul Uniunii Europene este condiționat de trei necunoscute: dinamica relațiilor internaționale, capacitatea Uniunii Europene de a se reorganiza astfel încât să rezolve problemele apărute în interiorul Uniunii și să poată face față cerințelor viitoarei extinderi, și capacitatea obiectivă și subiectivă a statelor candidate în privința pregătirii lor de a ceda suveranitatea. Reformarea într-o manieră viabilă și credibilă a instituțiilor Uniunii Europene și stabilirea unui calendar concret privind extinderea acesteia au fost considerate principalele obiective ale summit-ului european de la Nisa din decembrie 2000. S-a conturat un consens general în privința faptului că nici o extindere a Uniunii Europene nu trebuie să aibă loc înainte de a fi înfăptuite reformele instituționale.
Având în vedere că și în viitor Uniunea va trebuie să fie aptă să reacționeze la noile provocări și tendințe și va trebui să aibă capacitatea să abordeze noi domenii politice, în soluționarea tuturor aspectelor legate de suveranitate vor trebui obținute asigurări că dinamica generală a activității comunitare europene nu va fi afectată.
Relațiile dintre instituțiile Uniunii Europene vor fi reexaminate în vederea obținerii unui nivel sporit de democrație, transparență și eficiență. La modul general, întrebările legate de aceste aspecte se referă la inițiativele care pot fi dezvoltate în domeniul public european.
Noile direcții de dezvoltare sunt încă în plin proces de conturare. Vor urma noi transferuri de competențe suverane către Uniune? Probabil. Competențe care sunt actualmente în atribuția Uniunii vor trece din nou la statele-membre? Posibil. Ar fi prematur să ne pronunțăm asupra implicațiilor noilor proiecte asupra competenței suverane a statelor-membre tocmai pentru că sunt încă proiecte. Dar ținem să precizăm că multitudinii de probleme descrise mai sus i se adaugă probleme ridicate de extinderea Uniunii.
Statele candidate sunt încă legate, politic și sentimental, de concepte cum sunt cele de suveranitate și de independență în politica externă. În mod indubitabil, politica europeană comună în ceea ce privește controlul frontierelor externe și politica externă, de securitate și de apărare comună este una din condițiile integrării cu drepturi egale în cadrul Uniunii.
Participarea statelor-membre la construcția europeană a avut ca bază adaptarea suveranității la imperativele interdependențelor internaționale și celor decurgând din dezvoltarea organizațiilor europene constituite de aceste state și nu un demers juridic de limitare a suveranității naționale. În dezvoltarea societății europene apăreau noi subiecte, care puteau fi soluționate mai bine doar la nivel european. Statele nu mai puteau oferi soluții pentru rezolvarea eficientă a problemelor ca energia atomică, politica agricolă, politica tarifară comună, poluarea atmosferică, terorismul (cu atât mai mult după 11 septembrie 2001), traficul de droguri, crizele monetare sau contaminarea cu diferiți viruși, care depășeau granițele și deci controlul exclusiv al statului. Rezolvarea era posibilă doar printr-un efort în comun. Așa cum afirmă și Krasner, partajarea acestor atribute care țineau de suveranitatea interdependenței nu afecta elementul principal al suveranității interne, și anume organizarea procesului de decizie intern.
§ 3.2 Statutul zonelor cu regim juridic special și impactul acestora asupra suveranității statelor
În cursul istoriei, anumite zone ale globului pământesc, unele porțiuni de teritoriu sau zone ale spațiului maritim, inclusiv spațiul aerian de deasupra acestora, aflându-se fie sub suveranitatea unor state, fie făcând parte din patrimoniul umanității, au căpătat un statut special în baza unor cutume sau prin tratate internaționale. Scopul principal al creării acestor zone este de a preveni declanșarea războaielor, extinderea unor operațiuni militare, menținerea securității internaționale și a păcii. Crearea unor zone cu regim juridic de folosire exclusiv pașnică a adus la creșterea încrederii și importanței dreptului internațional, dar, în același timp, a creat anumite neînțelegeri și dispute privind exercitarea suveranității asupra acestor teritorii.
Astfel, atunci când un anumit teritoriu căpăta un astfel de statut, apărea necesitatea de a stabili care stat își va exercita suveranitatea asupra acetuia.
Asemenea zone cu statut special sunt, pe de o parte, zonele demilitarizate, zonele neutralizate și zonele denuclearizate, iar pe de altă parte zonele polare(Arctica și Antarctica).
Zonele demilitarizate, neutralizate și denuclearizate
Zonele demilitarizate sunt porțiuni de teritoriu, spații maritime ș.a. în care, în conformitate cu dreptul internațional, statelor li se interzice orice forme de activitate militară: nu vor construi, nu vor menține și se vor distruge instalații sau fortificații militare, nu vor permite amplasarea sau prezența unor forțe armate, a armatelor ori a anumitor tipuri de armamente, cu excepția forțelor de ordine publică cu logistica aferentă acestora. Ariile teritoriale asupra cărora se extinde un astfel de statut, pot fi teritorii ce se află sub suveranitatea anumitor state sau cele ce sunt înafara oricărei suveranități naționale.
Demilitarizarea poate să fie parțială sau totală , cu referire la zona de teritoriu pe care o acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalații sau forțe armate interzise.
Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase. Câteva dintre acestea privesc: Marea Neagră, prin Convenția de la Paris din 1856;ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de la Versailles din 1919; canale maritime internaționale; Insulele Spitzberg și Urșilor printr-un tratat din 1920; Insula Aaland, prin tratatul ruso-finlandez din 1940; frontiera Italiei cu Franța și Iugoslavia și parțial Sardinia și Sicilia, prin Tratatul de pace din 1947; întreaga Germanie, prin acordul de la Postdam din 1945; fundul mărilor și oceanelor.
Neutralizarea unui anumit spațiu geografic constă în obligația pe care și-o asumă statele ca în timp de război să nu desfășoare operații militare în spațiul respectiv și să nu-l transforme într-o bază militară. Neutralizarea poate să însoțească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată și separat.
Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX –lea, în special asupra unor căi maritime de interes internațional (Canalul de Suez – 1888;Canalul Panama – 1903; Strâmtoarea Magellan – 1881 etc.). Regimul de zonă neutralizată s-a aplicat și unor zone de importanță strategică sau unor zone de frontieră. Astfel, prin „Actul final al Congresului de la Viena” din 1815 erau neutralizate unele porțiuni ale frontierei dintre Elveția și Franța; prin Tratatul din 1905 dintre Suedia și Norvegia era neutralizată și demilitarizată o parte a frontierei dintre ele, pe o adâncime de 25 km; Insulele Spitzberg erau nu numai delimitarizate, ci și neutralizate în 1920 .
Apariția la sfârșitul celui de al doilea război mondial a armelor nucleare a pus, între alte probleme, și pe aceea ca anumite zone ale globului pământesc de interes economic, politic și strategic să fie declarate ca scoase în afara amplasării armelor nucleare, pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în regiunile respective.
Regimul de zonă denuclearizată este de regulă aplicabil unor spații geografice întinse care include fie teritoriul mai multor state , fie continente întregi.
Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaționale. În zona denuclearizată statele implicate au obligația de a nu produce, achiziționa, deține, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu amplaseze, să nu experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă și să nu atace sau să amenințe cu atac nuclear statele din zonă.
Instituirea unui regim de zonă denuclearizată presupune realizarea unui sistem de garanții din partea celorlalte state, din care statele posesoare de arme nucleare nu pot lipsi, precum și un sistem internațional de control și supraveghere, care se execută atât de către organismul special prin tratatul respectiv, cât și prin aplicarea de către Agenția Internațională pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, a garanțiilor asupra tuturor activităților nucleare, care cade în competența sa exclusivă.
Astfel, prin Tratatul de interzicere a armelor nucleare in America Latina de la Tlatelolco din 1963 a fost denuclearizată America Latină, prin Tratatul de la Ratatonga din 1985 Pacificul de Sud a fost declarat zonă denuclearizată, iar Tratatul de stat cu Austria din 1955 interzicea ca această țară să producă și să depoziteze arme nucleare.
Prin alte tratate internaționale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii sau spații, s-a stabilit ca zonele respective să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate sunt cele cu privire la Antarctica (1959), la solul și subsolul mărilor și oceanelor(1963), la spațiul extraatmosferic (1967), la lună și alte corpuri cerești (1979). În 1965, Adunarea generală a O.N.U. a adoptat o declarație privind denuclearizarea Africii, dar un tratat internațional în acest sens nu a fost încheiat.
Zona denuclearizată reprezintă una parțial demilitarizată, dat fiind faptul că în cadrul granițelor acesteia nu trebuie să fie amplasat armament nuclear, și partial neutralizată fiindcă pe acest teritoriu este interzisă folosirea armamentului nuclear în cazul apariției unor anumite conflicte militare.
Astfel, anumite spații geografice pot deveni demilitarizate, neutralizate, denuclearizare doar în urma anumitor tratate de pace sau alte acorduri bilaterale sau multilaterale.
Problemele privind suveranitatea ce apar în zonele demilitarizate, neutralizate și denuclearizate trebuie divizate în cele ce apar pe teritoriile aflate sub suveranitatea unui anumit stat sau cele ce apar pe teritoriile ce nu se află suveranitatea nici unui stat.
Dreptul la suveranitatea deplină reprezintă un element indispensabil al conținutului suveranității. Astfel, în cazul zonelor demilitarizate, denuclearizate, neutralizate, aparent, putem vedea o încălcare a acestui drept dat fiind faptul că statul care exercită suveranitatea asupra acestui teritoriu trebuie să se abțină de la acțiuni de ordin militar. Însă aici putem distingi câteva laturi a problemei.
După câte am apus, crearea zonelor demilitarizate, neutralizate și denuclearizate se face în baza anumitor tratate bilaterale sau multilaterale. Astfel de înțelegeri pot avea loc între Marile Puteri, aliați, dar pot exista și tratate de pace semnate între învingători și învinși.
În primul caz, când tratatul este semnat între aliați, adică statul care exercită suveranitatea asupra viitoarei zone demilitarizate, neutralizate sau/și denuclearizate reprezintă de facto și de jure o parte egală în negocieri, atunci putem spune cu certitudine că nu se încalcă egalitatea suverană a statelor. Astfel, statul, folosindu-se de dreptul la suveranitate deplină, își soluționează liber afacerile externe și interne. În acest caz nu putem vorbi despre o încălcare a dreptului statului la suveranitate deplină prin aceea că statul în urma unui astfel de tratat este limitat în a acționa din punct de vedere militar pe teritoriul asupra căruia deține suveranitatea. Un alt argument ar fi acela că statele care semnează un tratat pe „orizontală”, creând prin aceasta zonele demilitarezare, neutralizate, denuclearizate, au obligații sinalagmatice, adică impun limitări militare tuturor părților semnatare.
În cel de-al doilea caz, când tratatul este pe „verticală”, avem partea care a fost învinsă într-un război și partea care a învins. Dacă prin acest tratat de pace se încearcă stabilirea statutului de zonă demilitarizată, denuclearizată sau/și neutralizată asupra teritoriului statului învins, putem avea anumite dubii despre respectarea dreptului la suveranitate deplină a acestuia. Vorbind despre situația de facto, este evident că statului i se încalcă acest drept prin limitarea activităților militare pe teritoriile asupra cărora acesta deține suveranitatea dat fiind faptul că tratatul i se impune. Dar vorbind despre situația de jure, nu putem spune că acest drept i se încalcă, fiindcă tratatul este semnat benevol de către partea învinsă, ba mai mult ca atât acest lucru ea îl face anume folosindu-se de dreptul la deplina suveranitate.
Un alt argument în favoarea faptului că egalitatea suverană a statelor se respectă ar fi acela că statele care semnează un tratat creând prin aceasta zonele demilitarizate, neutralizate, denuclearizate, au obligații sinalagmatice, adică impun limitări militare tuturor părților semnatare.
De asemenea conform Cartei O.N.U., scopul principal al principiului egalității suverane este de a menține pacea. Astfel, crearea unor zone demilitarizate, neutralizate sau/și denuclearizate este în strictă concordanță cu acest scop nobil. Mai mult decât atât, am demonstrat că și juridic nu există o încălcare a acestui principiu fundamental.
Vorbind despre stabilirea statutelor de zone demilitarizate, neutralizate, denuclearizate asupra teritoriilor asupra cărora nu se exercită suveranitatea oricărui stat este mai simplu, dat fiind faptul că aici nu putem vorbi despre o încălcare a suveranității. Astfel statele de comun acord stabilesc că aceste zone să ia un astfel de statut prin tratatele semnate între ele. Aici însă apare o alta problemă, și anume cea a tendinței extinderii suveranității statelor asupra zonelor date din motive economice. Astfel stabilirea statutelor de zone demilitarizate, neutralizate sau și denuclearizate creează o asigurare că astfel de extinderi vor avea loc pe căi pașnice și anume prin tratative, cu ulterioara semnare a tratatelor respective.
Este evident faptul că suveranitatea asupra zonelor demilitarizate, neutralizate și denuclearizate trebuie să fie respectată în aceeași măsură ca și asupra oricărui altui teritoriu.
Zonele polare
Suveranitatea asupra Antarcticii și Arcticii este o problemă de importanță mondială. Schimbările climatice din regiunile polare, preocupările legate de capacitatea de apărare a statelor, de interes în exploatarea resurselor naturale, precum și conștientizarea necesității conservării lumii vii în aceste regiuni a creat anumite dispute și controverse, care au fost rezolvate pe calea tratativelor.
Antarctica este continentul acoperit de ghețuri din jurul Polului Sud. Având o suprafața de 14.000.000 kmp ea este situata intre Africa de Sud, America de Sud, Noua Zeelanda si Australia. Antarctica are un regim juridic internațional stabilit prin Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959. Regimul acestui spațiu impune analiza a cel puțin trei aspecte :
1. revendicări de suveranitate teritoriala din partea unor state ;
2. regimul juridic al activităților in zona ;
3. exploatarea resurselor naturale.
În anul 1958 SUA a luat inițiativa organizării unei Conferințe internaționale privind Antarctica, care a condus la elaborarea Tratatului de la Washington asupra Antarcticii, încheiat in anul 1959 si care a intrat in vigoare in anul 1961. Tendințele extinderii suveranității asupra Antarcticii au fost formulate fie in virtutea explorării continentului si a cercetărilor științifice desfășurate aici, fie in temeiul contiguității geografice, de următoarele state :Marea Britanie, Noua Zeelanda, Australia, Franța, Norvegia, Germania, Argentina, Chile. SUA care nu au recunoscut asemenea revendicări, au obținut prin Tratatul din anul 1959 instituirea asupra Antarcticii, a unui regim care consacra “ înghețarea “ revendicărilor teritoriale si menținerea status quo –ului. Totuși, din dispozițiile Tratatului din anul 1959 ( articolul IV ) rezulta ca stabilirea condițiilor de desfășurare a activităților Statelor in Antarctica, nu poate fi interpretata ca o renunțare la revendicările de suveranitate asupra unor zone din acest continent, formulate anterior de Statele menționate mai sus. In privința regimului juridic al activităților in Antarctica, Tratatul din 1959 stabilește ca principii de baza :
1. întărirea cooperării internaționale pentru garantarea libertarii cercetării științifice ;
2. folosirea regiunii in scopuri exclusiv pașnice, conform principiilor Cartei O.N.U. – „sunt interzise orice masuri cu caracter militar, cum ar fi: crearea de baze militare si de fortificații, efectuarea de manevre militare, precum si experimentarea oricăror tipuri de arme ” ;
3. demilitarizarea si neutralizarea Antarcticii, dar si denuclearizarea Antarcticii ;
4. interzicerea deversării de deșeuri radioactive (articolul 5 : interzicerea eliminării in zona a deșeurilor radioactive).
In temeiul Tratatului din 1959, Antarctica este astfel prima zona demilitarizata, neutralizata si denuclearizata după modelul căreia s-au creat ulterior si alte asemenea zone, cum au fost de exemplu America Centrala si de Sud ( Tratatul de la Tlatelolco, 1967 ) si Pacificul de Sud ( Tratatul de la Rorotonga, 1985 ).
Dat fiind faptul că suveranitatea presupune și libertatea la libera alegere și dezvoltare a sistemului economic, este important de menționat că problema exploatării resurselor naturale nu a fost reglementata in mod expres prin Tratatul din anul 1959. Intențiile unor State de a exploata anumite resurse marine vii ale Antarcticii, incertitudinile privind sectoarele de pescuit, ca si pericolul poluării masive a zonei, au impus stabilirea unor norme cat mai detaliate privind asemenea activități. Ca urmare, in anul 1980 a fost elaborata Convenția de la Canberra privind conservarea resurselor marine vii din Antarctica, intrata in vigoare in anul 1982. În octombrie 1991, cu prilejul reuniunii Statelor parți la Tratatul privind Antarctica , Franța si Australia au propus interzicerea, pe o perioada de 50 de ani, a oricăror activități privind resursele minerale ale Antarcticii, cu excepția activităților de cercetare științifica. Astfel a fost semnat la Madrid, Protocolul asupra protecției mediului in aceasta zona, care intre altele, interzice prospectarea si mineritul in Antarctica pe o perioada de 50 de ani.
Problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi a Adunării Generale a O.N.U., iar prin Rezoluția 46/41 a Adunării Generale a O.N.U. (6 decembrie 1991) acest forum mondial lansează teza potrivit căreia, elaborarea unei convenții care sa stabilească o rezervație naturala sau un parc mondial, in Antarctica si ecosistemele sale asociate, trebuie negociata cu participarea întregii comunități internaționale.
Arctica este calota de gheață din jurul Polului Nord, o parte din Oceanul Înghețat de Nord. Temperaturile foarte scăzute fac imposibilă locuirea și ocuparea efectivă ca o condiție pentru revendicarea suveranității anumitor teritorii.
Regimul juridic al Arcticii s-a format într-o perioadă îndelungată și continuă și în prezent. Acest regim este determinat de reglementările internaționale și legislația statelor riverane Oceanului Înghețat de Nord. Invocând argumentul contiguității statele cu litoral deschis spre Polul Nord au cerut să-și extindă suveranitatea asupra sectoarelor arctice din dreptul litoralului lor până la Polul Nord. Conform acestui criteriu SUA, Canada, Danemarca, Norvegia, Rusia ar deține suveranitatea asupra sectoarelor formate cu baza pe litoralul lor și cu vârful la Pol. Însă o astfel de divizare nu este unanim recunoscută de cele cinci state, printre care SUA, dar și de alte state.
Din inițiativa Canadei, Convenției O.N.U. cu privire la dreptul maritim din 1982 a recunoscut dreptul statelor riverane la zone acoperite de gheață de a lua pe o distanță de până la 200 mile marine măsuri de protecție și control al poluării maritime și pentru conservarea echilibrului ecologic deosebit de fragil în zona arctică.
Astfel, mai rămâne de disputat un teritoriu de 1,2 milioane de kilometri pătrați, in subsolul căruia se crede ca s-ar afla un sfert din rezervele mondiale de petrol si gaz încă neexploatate, potrivit institutului american US Geological Survey.
In virtutea Convenției O.N.U. cu privire la dreptul maritim, ratificata de țările riverane Arcticii cu excepția Statelor Unite, fiecare țara poate formula revendicări teritoriale in decurs de zece ani de la ratificarea documentului, daca prezintă dovezi științifice care să justifice extinderea platoului sau continental.
Încălzirea climatica a intensificat necesitatea unei rezolvări internaționale. Intr-adevăr, topirea ghețarilor Arcticii este "mult mai rapida" decât s-a preconizat si se apropie de un "punct de la care nu mai exista cale de întoarcere", potrivit unui studiu publicat de Fondul Mondial pentru Natura (WWF).
Rusia si Norvegia au depus cereri de extindere a zonelor lor economice in Oceanul Arctic la Comisia pentru delimitarea platoului continental, unul dintre cele trei organisme înființate prin Convenția O.N.U. cu privire la dreptul maritim. Aceste solicitări, daca vor fi acceptate, vor mari teritoriul maritim al acestor tari si le va permite sa controleze posibilele resurse care se alfa in aceste zone.
Convenția O.N.U. cu privire la dreptul maritim, din 10 decembrie 1982, permite tarilor semnatare care au ieșire la mare sa-si extindă drepturile pentru explorarea resurselor naturale, minerale, energetice, biologice de la 200 de mile (in prezent) la 350 de mile, daca aduc dovezi, prin studii științifice, ca aceasta extindere constituie "o prelungire naturala a platoului lor continental".
Rusia, care a ratificat Convenția in 1997, a depus in 2001 o cerere pentru revendicarea extinderii teritoriului sau maritim, spunând ca dorsala Lomonosov, un lanț muntos submarin, care se întinde din Groenlanda până in Siberia, este o extensie a platoului continental rus. La rândul lor, Groenlanda si Canada afirma ca aceasta dorsala constituie prelungirea naturala a platourilor lor continentale.
Ca concluzie, putem spune că problema suveranității asupra Arcticii este una actuală dat fiind faptul că tot mai mult se conturează ideea creării a unei zone cu o reglementare internațional.
In timpurile moderne nu mai exista practic spatii terestre nesupuse suveranității unui Stat – cu excepția Arcticii și Antarcticii, care are însa un regim internațional stabilit pe cale convenționala.
Concluzii și recomandări
Principiul egalității suverane a statelor este unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional public. Respectarea strictă a acestui principiu constituie baza procesului de menținere a păcii și securității internaționale, a dezvoltării relațiilor amicale între state.
Dacă ne referim la aspectul istoric, observăm că dreptul internațional avea nevoie de crearea unei reguli generale care ar conține un caracter fundamental în a recrea și readuce pacea internațională. Pe parcursul întregii sale evoluții principiul egalității suverane a statelor a fost un factor important în procesul de formare și de recunoaștere a sistemului internațional de drept.
Astfel s-a ajuns la concluzia să fie acceptat de către state principiul egalității suverane ca bază în relațiile inter-statele. Printre cele mai importante acte internaționale, ce determină natura juridică a principiului egalității suverane a statelor este Declarației privind principiile dreptului internațional referitoare la relațiile amicale și de cooperare între state(1970) conform Cartei Națiunilor Unite – Rezoluția № 2625 (XXV) și Declarația privind principiile ce guvernează relațiile dintre statele participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, adoptată în 1975 la Helsinki. În urma proclamării în Carta O.N.U. a egalității suverane a statelor, acesta a devenit o parte integrantă a dreptului internațional.
Locul acestuia în dreptul internațional public este incontestabil. Acest lucru este posibil datorită faptului că statele se bucură, în conformitate cu acest principiu, de drepturi și posibilități egale pentru realizarea lor. Statele, în egală măsură își asumă și obligații. Dreptul unui stat nu depinde de puterea pe care o posedă, ci de însăși existența statului în calitate de subiect de drept internațional..
Participarea statelor-membre la construcția europeană a avut ca bază adaptarea suveranității la imperativele interdependențelor internaționale și celor decurgând din dezvoltarea organizațiilor europene constituite de aceste state și nu un demers juridic de limitare a suveranității naționale. Întreaga istorie a construcției europene este inseparabil legată de transformările pe care le-a suferit concepția westfalică a suveranității. Așa cum afirmă și Krasner, partajarea atributelor care țineau de suveranitatea interdependenței nu afecta elementul principal al suveranității interne, și anume organizarea procesului de decizie intern. Astfel, cedarea către instituțiile comunitare a unor atribuții nu reprezintă o ofensă la adresa suveranității, ci chiar opusul, reprezentând o exercitare directă a acesteia.
Problemele ce țin de suveranitatea supra zonelor cu statut juridic special sunt diverse și au un caracter complex. Cu toate acestea, este evident faptul că suveranitatea asupra zonelor demilitarizate, neutralizate și denuclearizate trebuie să fie respectată în aceeași măsură ca și asupra oricăror altor teritorii. De asemenea comunitatea internațională a ajuns la concluzia că suveranitatea asupra Antarcticii și Arcticii este o problemă de importanță mondială. Schimbările climatice din regiunile polare, preocupările legate de capacitatea de apărare a statelor, de interes în exploatarea resurselor naturale, precum și conștientizarea necesității conservării lumii vii în aceste regiuni a creat anumite dispute și controverse asupra deținerii suveranității asupra acestor teritorii. Însă luând în calcul că există anumite divergențe de poziții asupra acestor zone, totuși s-a reușit semnarea anumitor tratate ce reglementează relații date, adică statele au concluzionat că soluțiile pentru problemele pot fi doar de ordin pașnic.
În urma studiului efectuat venim cu unele generalizări teoretice și recomandări practice:
având în vedere procesul de intensificare a relațiilor interstatale, principiului egalității suveranității îi revine rolul coordonator în dreptul internațional;
principiul egalității suverane a statelor, fiind un principiu fundamental al O.N.U., joacă un rol deosebit în cooperarea dintre state, dat fiind faptul că acordă drepturi egale statelor de a găsi soluții problemelor internaționale;
conținutul principiului egalității suverane a statelor, constă în faptul că statele au o capacitate egală de a dobândi și de a-și asuma obligații, că drepturile si obligațiile lor trebuie să fie egale, indiferent de inegalitățile de fapt dintre state.
deși egalitatea suverană de facto nu coincide cu cea de jure, totuși reglementare internațională a acestui principiu reprezintă un progres considerabil în consolidarea păcii și cooperării dintre state;
dreptul unui stat nu depinde de puterea pe care o posedă, ci de însăși existența statului în calitate de subiect de drept internațional;
construcția Uniunii Europene este exemplul al unui edificiu pragmatic, pornindu-se de la voluntariatul statelor de a ceda suveranitatea, aceasta fiind un rezultat direct al folosirii principiului egalității suverane a statelor;
declarând drept scop integrarea europeană, Republica Moldova trebuie să ia o atitudine diferită față de suveranitatea sa și, anume, să înțeleagă că cedarea către instituțiile comunitare a unor atribuții nu reprezintă o ofensă la adresa suveranității, ci chiar opusul, reprezentând o exercitare directă a acesteia, astfel ar fi binevenit ca Constituția Republicii Moldova să prevadă expres posibilitatea delegării anumitor competențe unor organisme internaționale;
este evident faptul că suveranitatea asupra zonelor demilitarizate, neutralizate și denuclearizate trebuie să fie respectată în aceeași măsură ca și asupra oricăror altor teritorii.
Dreptul la egalitate este o consecință directă a dreptului la suveranitate și independență, care postulează că toate statele se bucură de drepturi și obligații egale, în calitatea lor de membri ai comunității internaționale. Egalitatea în drepturi a statelor se afirmă azi ca un principiu esențial al dreptului internațional, fiind greu de conceput nesocotirea lui în cadrul relațiilor internaționale.
Bibliografia
Cărți cu un autor
Florian Coman, Drept internațional public, București 1999
Marțian Niciu, Drept internațional public, Arad 1999
Raluca Miga–Beșteliu, Drept internațional — Introducere în dreptul internațional public, București 1998
Dumitru Mazilu, Drept internațional public, București 2005
O. Tinca, Constituții și alte texte de drept public, Oradea 1997
Алексеев С. С., Государство и право: Учебное пособие, 2010 г.
Stephen Carolyn J. Kitching, Britain and the problem of international disarmament 1919-1934 London 1999
Max Weber, Politica — o vocație și o profesie, București 1992
Alan James, Sovereign statehood: the basis of international society, London 1986
Ion M. Anghel, Subiectele de drept internațional, București, 1998
D. Krasner, Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press 1999
Alan S. Milward,The European Rescue of the Nation State, Routledge 2000
Evan Luard, Types of international society, New York 1976
John J. Stella, The international politics of the Nigerian Civil War, 1967–1971, Princeton University Press 1977
Berber F., Lehbruch des Völkerrechts., München 1960
A.C. Campbell, Hugo Grotius, On the law of war and peace, Kitchener 2001
Mogens Chrom Jacobsen, Jean Bodin et le dilemme de la philosophie politique moderne, University of Copenhagen 2000
Cărți cu doi autori
Vitalie Gamurari, Nicolae Osmochescu, Suveranitatea și Dreptul Internațional, Chișinău 2007
Oleg Balan, Eduard Serbenco, Drept internațional public, Chișinău 2001
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internațional public,București 1993
Muraru și Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, București 2001
Р.А. Каламкарян, Ю.И. Мигачев, Международжное право, Москва 2006
Winston P. Nagan, Craig Hammer, The changing Character of the sovereignty in international law and international relations, University of Florida 2008
C.E. Merriam, C. Edwards, History of the theory of soveregnty since Rousseau, New York 1900
Cărți cu trei și mai mulți autori
Alexandru Burian, Oleg Balan, Nicolae Osmochescu, Victoria Arhiliuc, Diana Sârcu, Natalia Suceveanu, Vitalie Gamurari, Olga Dorul, Dreptul Internațional Public, ed. III, Chișinău 2009
Dicțonare sau enciclopedii
Encyclopedia of philosophy – http://www.plato.stanford.edu/entries/sovereignty/
Encyclopedia Brittanica – http://www.britannica.com/EBchecked/topic/510932/Jean-Jacques-Rousseau
Articole din culegeri, reviste, ziare
Alan James, Sovereignty in Eastern Europe, Millenium 1991, vol. 20, nr. 1, p. 81–91
Boutros Boutros–Ghali, Empowering the United Nations, Foreign Affairs 1993, p 98–99
Christopher Lord, Sovereign or Confused? The Great Debate about British Entry to the European Community 20 Years On, Journal of Common Market Studies 1992, vol. XXX, nr. 4, p. 419–437
Mogens Chrom Jacobsen, Jean Bodin et le dilemme de la philosophie politique moderne, University of Copenhagen, 2000, p. 179–181
Michael Mann, „Nation-States in Europe and Other Continents: Diversifying, Developing, Not Dying”, Daedalus 1993, vol. 122, nr. 3, p. 115–140
E. Forika, Dreptul comunitar și constituțiile naționale. Cazul României, Studii Internaționale, 2000, nr. 5, p. 18–22
Martin Holland, Sfârșitul statului național: relațiile instituționale ale Uniunii Europene, Polis, Instituțiile Uniunii Europene, 1995, nr. 3, p. 22–46
Jean–Claude Casanova, Phillippe Raynaud, „L'Etat est-il encore souverain?”, Pouvoirs Locaux 1992, nr. 15, p. 14–27
Paul Taylor, British Sovereignty and the European Community: What Is at Risk?, Millenium 1991, vol. 20, p. 73–81
Documente oficiale
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994
Carta O.N.U – http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/
Actul Final de la Helsinki al Conferinței pentru securitate și cooperarea în Europa, 1975 – http://www.unesco.org/most/rr4csce1.htm
Declarația cu privire la principiile dreptului internațional a Adunării Generale a O.N.U., 1970 – http://www.whatconvention.org/en/conv/0703.htm
Rezoluția 2625 a Adunării Generale O.N.U. – http://daccess-ods.un.org/TMP/4807381.html
Rezoluția 2131 a Adunării Generale O.N.U. – http://daccess-ods.un.org/TMP/8166553.37810516.html
Rezoluția 3314 a Adunării Generale a O.N.U. – http://daccess-ods.un.org/TMP/6287855.5059433.html
Declarației privind drepturile și obligațiile statelor, 1949 – http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/english/draft%20articles/2_1_1949.pdf
Convenția asupra drepturilor și îndatoririlor statelor de la Montevideo , 1933 – http://www.taiwandocuments.org/montevideo01.htm
Carta Unității Africane – http://www.africa-union.org/root/au/Documents/Treaties/text/OAU_Charter_1963.pdf
Carta Organizației Statelor Americane, 1967 – http://www.oas.org/dil/treaties_A-41_Charter_of_the_Organization_of_American_States.htm
Pactul Kellogg-Briand, 1928 – http://www.yale.edu/lawweb/avalon/imt/kbpact.htm
Tratatul de la Westfalia, 1648 – http://avalon.law.yale.edu/17th_century/westphal.asp
Pactul de la Bogota, 1948 – http://www.oas.org/juridico/english/treaties/a-42.html
Convenția cu privire la dreptul tratatelor, 1969 – http://www.mfa.gov.md/img/tratate/Conventia_Viena_1969.pdf
Tratatul de la Moscova cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în cele trei spații – sub apă, în atmosferă și în cosmos, 1963 – http://disarmament.un.org/TreatyStatus.nsf/44e6eeabc9436b78852568770078d9c0/35ea6a019d9e058a852568770079dd94?OpenDocument
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, 1957 – http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11957E/word/11957E.doc
Tratatul de interzicere a armelor nucleare in America Latina, 1963 – http://www.opanal.org/opanal/Tlatelolco/Tlatelolco-i.htm
South pacific nuclear free zone treaty, 1985 – http://www.fas.org/nuke/control/spnfz/text/spnfz.htm
Tratatul de stat Austriac, 1955 – http://untreaty.un.org/unts/1_60000/6/16/00010771.pdf
Tratatul cu privire la Antarctida – http://www.nsf.gov/od/opp/antarct/anttrty.jsp
Convenției O.N.U. cu privire la dreptul maritim, 1982 – http://www.un.org/Depts/los/convention_agreements/texts/unclos/closindx.htm
Surse web
Dumitru Popa, Teză de doctor, Unele aspecte privind răspunderea statelor în dreptul internațional – http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2005/3127/dumitru_popa_thesis.pdf
George Grigore, Starea de conflict și dorința de pace, 2010 – http://www.georgegrigore.ro/articole/starea-de-conflict.html
A.C. Campbell, Hugo Grotius, On the law of war and peace, Kitchener 2001 – http://socserv.mcmaster.ca/econ/ugcm/3ll3/grotius/Law2.pdf
Gogu Gheorghe Dan, Teză de doctor, Nerecurgerea la forță în sistemul relațiilor internaționale – http://www.cnaa.md/files/theses/2008/8508/dan_gogu_thesis.pdf
Faisal O. Al-Rfouh, University of Jordan – Protection of national sovereign rights under international law – http://kennedy.byu.edu/partners/WFPC/alrfouh.html
Winston P. Nagan, Craig Hammer, The changing Character of the sovereignty in international law and international relations, University of Florida 2008 – http://www.law.ufl.edu/faculty/publications/pdf/sov.pdf
Charles Edwards Merriam, History of the theory of soveregnty since Rousseau, New York 1900 – http://infomotions.com/etexts/archive/ia360633.us.archive.org/2/items/historyoftheoryo00merruoft/historyoftheoryo00merruoft_djvu.htm
Christopher J. Schenk, Geologic Assessment of Undiscovered Oil and Gas Resources of the West Greenland–East Canada Province – http://energy.usgs.gov/arctic/
International governance and regulation of the Marine Arctic, raport publicat de Fondul Mondial de Natură – http://wwf.panda.org/what_we_do/where_we_work/arctic/
Petra Gümplová, Law, Sovereignty, and Democracy: Hans Kelsen’s Critique of Sovereignty – http://www.newschool.edu/uploadedFiles/NSSR/Departments_and_Faculty/Political_Science/Recent_Placements/Gumplova-Law_Sovereignty_Democracy.pdf
Rafael Domingo, The crisis of international law – http://law.vanderbilt.edu/publications/journal-of-transnational-law/archives/volume-42-number-5/download.aspx?id=4328
Summary
The principle of sovereign equality of the States is one of the fundamental principles of the international public law. Strict adherence to this principle represents the basis of maintaining international peace and security and developing friendly relations between states.
Following the proclamation of the sovereign equality of the States by the United Nations Charter, it has become an integral part of the international law. Among the most important international acts, which determines the legal nature of the principle of the sovereign equality of the States are the Declaration of principles of the international law concerning friendly relations and cooperation between States (1970) in accordance with the United Nations Charter – Resolution 2625 (XXV) and Declaration of principles guiding relations between participating states at the Conference on security and cooperation in Europe (Helsinki, 1975).
The principle of sovereign equality of States is closely linked to rights and obligations deriving from sovereignty. Otherwise speaking, states enjoy under international law, equal rights and obligations for their realization. A state right and obligation doesn’t depend on how much power it holds, but on the existence of the State itself as a subject of international law. Therefore, state sovereignty is the basis of sovereign equality of States. In turn, respect of the sovereign equality of States contributes to the recognition and establishment of state sovereignty.
Participation of member states at the European construction has been based on adapting of the imperative sovereignty to the international interdependence, resulting from the development of European organizations formed by these states, and is not a legal approach to limit national sovereignty. Sovereignty over the demilitarized, neutralized and nuclear-free zones must be respected as much as over any other territories.
Right to equality is a direct consequence of the right to sovereignty. Today, sovereign equality of the States, as an essential principle of international law, is difficult to conceive in disregard with international relations.
Резюме
Принцип суверенного равенства государств является одним из основополагающих принципов международного права. Строгое соблюдение этого принципа является основой поддержания международного мира и безопасности и развитие дружественных отношений между государствами.
После провозглашения суверенного равенства государств в Уставе Организации Объединенных Наций, она стала неотъемлемой частью международного права. Среди наиболее важных международных актов, которые определяют правовой характер принципа суверенного равенства государств, отмечу Декларацию о принципах международного права, касающихся дружественных отношений и сотрудничества между государствами (1970), в соответствии с Уставом Организации Объединенных Наций – Резолюция 2625 (XXV), и Декларацию принципов регулирующих отношения между государствами-участниками Конференции по безопасности и сотрудничеству в Европе (Хельсинки, 1975).
Принцип суверенного равенства государств, тесно связанных с правами и обязательствами, вытекающими из суверенитета. Иначе говоря, государство пользуются, в соответствии с нормами международного права, равными правами и обязанностями. Права и обязательства государства не зависит от того, насколько много власть оно имеет, а зависят от существования самого государства как субъекта международного права. Таким образом, государственный суверенитет является основой суверенного равенства государств. В свою очередь, соблюдение суверенного равенства государств, вносит свой вклад в создание и признание государственного суверенитета.
В результате развития европейских организаций, участие государств в создании Европейского Союза была основана на адаптации императивного суверенитета к международной взаимозависимости и не является правовым подход к ограничению национального суверенитета. Суверенитет над демилитаризованными, нейтрализованными и безъядерными зонами должен соблюдаться так же, как и над любой другой территорией.
Право на равенство является прямым следствием права на суверенитет. Сегодня, международные отношения трудно себе представить, в пренебрежении суверенного равенство государств, как основополагающего принципа международного права.
Bibliografia
Cărți cu un autor
Florian Coman, Drept internațional public, București 1999
Marțian Niciu, Drept internațional public, Arad 1999
Raluca Miga–Beșteliu, Drept internațional — Introducere în dreptul internațional public, București 1998
Dumitru Mazilu, Drept internațional public, București 2005
O. Tinca, Constituții și alte texte de drept public, Oradea 1997
Алексеев С. С., Государство и право: Учебное пособие, 2010 г.
Stephen Carolyn J. Kitching, Britain and the problem of international disarmament 1919-1934 London 1999
Max Weber, Politica — o vocație și o profesie, București 1992
Alan James, Sovereign statehood: the basis of international society, London 1986
Ion M. Anghel, Subiectele de drept internațional, București, 1998
D. Krasner, Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press 1999
Alan S. Milward,The European Rescue of the Nation State, Routledge 2000
Evan Luard, Types of international society, New York 1976
John J. Stella, The international politics of the Nigerian Civil War, 1967–1971, Princeton University Press 1977
Berber F., Lehbruch des Völkerrechts., München 1960
A.C. Campbell, Hugo Grotius, On the law of war and peace, Kitchener 2001
Mogens Chrom Jacobsen, Jean Bodin et le dilemme de la philosophie politique moderne, University of Copenhagen 2000
Cărți cu doi autori
Vitalie Gamurari, Nicolae Osmochescu, Suveranitatea și Dreptul Internațional, Chișinău 2007
Oleg Balan, Eduard Serbenco, Drept internațional public, Chișinău 2001
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internațional public,București 1993
Muraru și Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, București 2001
Р.А. Каламкарян, Ю.И. Мигачев, Международжное право, Москва 2006
Winston P. Nagan, Craig Hammer, The changing Character of the sovereignty in international law and international relations, University of Florida 2008
C.E. Merriam, C. Edwards, History of the theory of soveregnty since Rousseau, New York 1900
Cărți cu trei și mai mulți autori
Alexandru Burian, Oleg Balan, Nicolae Osmochescu, Victoria Arhiliuc, Diana Sârcu, Natalia Suceveanu, Vitalie Gamurari, Olga Dorul, Dreptul Internațional Public, ed. III, Chișinău 2009
Dicțonare sau enciclopedii
Encyclopedia of philosophy – http://www.plato.stanford.edu/entries/sovereignty/
Encyclopedia Brittanica – http://www.britannica.com/EBchecked/topic/510932/Jean-Jacques-Rousseau
Articole din culegeri, reviste, ziare
Alan James, Sovereignty in Eastern Europe, Millenium 1991, vol. 20, nr. 1, p. 81–91
Boutros Boutros–Ghali, Empowering the United Nations, Foreign Affairs 1993, p 98–99
Christopher Lord, Sovereign or Confused? The Great Debate about British Entry to the European Community 20 Years On, Journal of Common Market Studies 1992, vol. XXX, nr. 4, p. 419–437
Mogens Chrom Jacobsen, Jean Bodin et le dilemme de la philosophie politique moderne, University of Copenhagen, 2000, p. 179–181
Michael Mann, „Nation-States in Europe and Other Continents: Diversifying, Developing, Not Dying”, Daedalus 1993, vol. 122, nr. 3, p. 115–140
E. Forika, Dreptul comunitar și constituțiile naționale. Cazul României, Studii Internaționale, 2000, nr. 5, p. 18–22
Martin Holland, Sfârșitul statului național: relațiile instituționale ale Uniunii Europene, Polis, Instituțiile Uniunii Europene, 1995, nr. 3, p. 22–46
Jean–Claude Casanova, Phillippe Raynaud, „L'Etat est-il encore souverain?”, Pouvoirs Locaux 1992, nr. 15, p. 14–27
Paul Taylor, British Sovereignty and the European Community: What Is at Risk?, Millenium 1991, vol. 20, p. 73–81
Documente oficiale
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994
Carta O.N.U – http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/
Actul Final de la Helsinki al Conferinței pentru securitate și cooperarea în Europa, 1975 – http://www.unesco.org/most/rr4csce1.htm
Declarația cu privire la principiile dreptului internațional a Adunării Generale a O.N.U., 1970 – http://www.whatconvention.org/en/conv/0703.htm
Rezoluția 2625 a Adunării Generale O.N.U. – http://daccess-ods.un.org/TMP/4807381.html
Rezoluția 2131 a Adunării Generale O.N.U. – http://daccess-ods.un.org/TMP/8166553.37810516.html
Rezoluția 3314 a Adunării Generale a O.N.U. – http://daccess-ods.un.org/TMP/6287855.5059433.html
Declarației privind drepturile și obligațiile statelor, 1949 – http://untreaty.un.org/ilc/texts/instruments/english/draft%20articles/2_1_1949.pdf
Convenția asupra drepturilor și îndatoririlor statelor de la Montevideo , 1933 – http://www.taiwandocuments.org/montevideo01.htm
Carta Unității Africane – http://www.africa-union.org/root/au/Documents/Treaties/text/OAU_Charter_1963.pdf
Carta Organizației Statelor Americane, 1967 – http://www.oas.org/dil/treaties_A-41_Charter_of_the_Organization_of_American_States.htm
Pactul Kellogg-Briand, 1928 – http://www.yale.edu/lawweb/avalon/imt/kbpact.htm
Tratatul de la Westfalia, 1648 – http://avalon.law.yale.edu/17th_century/westphal.asp
Pactul de la Bogota, 1948 – http://www.oas.org/juridico/english/treaties/a-42.html
Convenția cu privire la dreptul tratatelor, 1969 – http://www.mfa.gov.md/img/tratate/Conventia_Viena_1969.pdf
Tratatul de la Moscova cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în cele trei spații – sub apă, în atmosferă și în cosmos, 1963 – http://disarmament.un.org/TreatyStatus.nsf/44e6eeabc9436b78852568770078d9c0/35ea6a019d9e058a852568770079dd94?OpenDocument
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, 1957 – http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11957E/word/11957E.doc
Tratatul de interzicere a armelor nucleare in America Latina, 1963 – http://www.opanal.org/opanal/Tlatelolco/Tlatelolco-i.htm
South pacific nuclear free zone treaty, 1985 – http://www.fas.org/nuke/control/spnfz/text/spnfz.htm
Tratatul de stat Austriac, 1955 – http://untreaty.un.org/unts/1_60000/6/16/00010771.pdf
Tratatul cu privire la Antarctida – http://www.nsf.gov/od/opp/antarct/anttrty.jsp
Convenției O.N.U. cu privire la dreptul maritim, 1982 – http://www.un.org/Depts/los/convention_agreements/texts/unclos/closindx.htm
Surse web
Dumitru Popa, Teză de doctor, Unele aspecte privind răspunderea statelor în dreptul internațional – http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2005/3127/dumitru_popa_thesis.pdf
George Grigore, Starea de conflict și dorința de pace, 2010 – http://www.georgegrigore.ro/articole/starea-de-conflict.html
A.C. Campbell, Hugo Grotius, On the law of war and peace, Kitchener 2001 – http://socserv.mcmaster.ca/econ/ugcm/3ll3/grotius/Law2.pdf
Gogu Gheorghe Dan, Teză de doctor, Nerecurgerea la forță în sistemul relațiilor internaționale – http://www.cnaa.md/files/theses/2008/8508/dan_gogu_thesis.pdf
Faisal O. Al-Rfouh, University of Jordan – Protection of national sovereign rights under international law – http://kennedy.byu.edu/partners/WFPC/alrfouh.html
Winston P. Nagan, Craig Hammer, The changing Character of the sovereignty in international law and international relations, University of Florida 2008 – http://www.law.ufl.edu/faculty/publications/pdf/sov.pdf
Charles Edwards Merriam, History of the theory of soveregnty since Rousseau, New York 1900 – http://infomotions.com/etexts/archive/ia360633.us.archive.org/2/items/historyoftheoryo00merruoft/historyoftheoryo00merruoft_djvu.htm
Christopher J. Schenk, Geologic Assessment of Undiscovered Oil and Gas Resources of the West Greenland–East Canada Province – http://energy.usgs.gov/arctic/
International governance and regulation of the Marine Arctic, raport publicat de Fondul Mondial de Natură – http://wwf.panda.org/what_we_do/where_we_work/arctic/
Petra Gümplová, Law, Sovereignty, and Democracy: Hans Kelsen’s Critique of Sovereignty – http://www.newschool.edu/uploadedFiles/NSSR/Departments_and_Faculty/Political_Science/Recent_Placements/Gumplova-Law_Sovereignty_Democracy.pdf
Rafael Domingo, The crisis of international law – http://law.vanderbilt.edu/publications/journal-of-transnational-law/archives/volume-42-number-5/download.aspx?id=4328
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Public Egalitatea Suverană A Statelor Ca Principiu Fundamenta AL Dreptului Internațional (ID: 129335)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.