Psihologia Teroristului

Psihologia teroristului

Cuprins

INTRODUCERE

Ne lovim de “terorism” din ce în ce mai des în viața de zi cu zi și totuși întrebări ca „ce este terorismul?” și „de ce recurg oamenii la acte teroriste?” rămân de multe ori fără răspuns. Terorismul este un fenomen complex, în continuă schimbare și foarte diversificat, motiv pentru care este dificil de definit si adeseori neînțeles.

Evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, urmate de numeroase alte atacuri teroriste la nivel internațional, au marcat un început de secol XXI sângeros și violent și au lăsat urme adânci atât pe plan politic și economic, cât și pe plan social social și psihologic, determinându-i pe cercetători și oficiali guvernamentali să înțeleagă mentalitatea teroriștilor pentru a putea contracara astfel de atacuri pe termen lung. Intervențiile mass-media au făcut ca indignarea opiniei publice să crească vertiginos, cerând pedepsirea atacatorilor. Însă o astfel de abordare nu ar avea rezultate pozitive, ci dimpotrivă, ar putea da naștere și mai multor acte de terorism.

Teroriștii au fost deseori catalogați ca „răufăcători” sau „bolnavi psihic”, însă terorismul este și o formă de activism miltar care implică oameni funcționali și raționali, fără acces la mijloace convenționale și care au motive poltice juste pentru a recurge la acte de violență (Ruby, 2002). În sprijinul acestei idei vine și mărturia Secretarului General al Națiunilor Unite, Hofi Annan, în cadrul conferinței cu titlul “Fighting Terrorism for Humanity: A Conference on Roots of Evil” din 2003 – el susținea că este de datoria noastră și totodată în interesul nostru să înțelegem fenomenul terorist, analizând atent abordările care funcționeză și care nu în lupta contra acestuia. Annan evidențiază în prezenatrea sa și faptul că terorismul este strâns legat de factorii sociali și politici, teroriștii fiind în esență produșii mediului din care provin, motiv pentru care este imperativ a găsi soluții disputelor și conflictelor politice care geneerează terorismul.

Teoriile privind terorismul sunt din păcate în mare parte empirice (Merari&Fierdland, 1985; Smith&Morgan, 1994, citați de Ruby, 2002), cercetătorii trebuind astfel să apeleze la teoriile psihologice clasice pentru a putea înțelege fenomenul terorist. De la Corte (2007) prezintă existența a trei abordări privind terorismul: macrosociologică, psihologică și psihosocială. Toate aceste teorii, cât și informațiile acumulate privind ideologia, structura organizatorică a grupurilor teroriste și profilurile psihologice ale teroriștilor caută să vină în sprijinul luptei anti-teroriste.

PARTEA I – TERORISMUL: ASPECTE GENERALE

1. Conceptul de terorism – definiții și abordări

Terorismul este un fenomen vechi. Etimologic, cuvântul vine din limba latinescul „terror”, având conotație militară. A fost inițial o tehnică folosită de legiunile romane în zonele de ocupație având ca scop înspăimântarea populației și supunerea acesteia (Centrul de Studii Strategice de Securitate, 2002). Însă originea cuvântului dateaza de fapt din timpul Revoluției Franceze din 1789, așa numitul „régime de la terreur”. De-a lungul timpului, terorismul s-a manifestat în toate colțurile lumii, sub diverse forme, funcție de gradul de evoluție al civilizației, deci funție de resursele și mijloacele avute la dispoziție. Națiunile Unite au fost preocupate de aspectele terorismului încă din anii 1960, din urma deturnării unor avioane. Se poate chiar spune că 11 septembrie 2001 a marcat o nouă era a terorismului, definită prin transnaționalitatea atacurilor și având un impact mult mai puternic datorită implicării tehnologiei și mass-mediei (Conte, 2010).

Definrea terorismului are o importanță majoră, fiind absolut necesară existența unor standarde și reguli pentru coordonarea acțiunilor anti-teroriste internaționale (Mahan&Griset, 2007, citând pe Deflem, 2006, Ganor, 2006). În lucrarea Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) este menționată părerea cercetătoarei Jessica Stern de la Universitatea Harvard – „felul în care definim terorismul influențează felul în care reacționăm la el”. Ganor (2002) menționează că Schmidt și Youngman dezvoltă 109 definiții ale terorismului în cartea cu numele Political Terrorism (2005), în aceste definiții predominând următoarele elemente: violența, forța (83,5%); elemental politic (65%); frica, accentul pe teroare (51%); amenințările (47%); efecte psihologice și reacții anticipate (41,5%); discordanță între ținte și victime (37,5%); acțiuni intenționate, planificate, sistematice, organizate (32%); metode de luptă, strategie, tactici (30,5%). El definește terorismul ca fiind folosirea intenționată a violenței sau amenințarea cu violența împotriva civililor sau a obiectivelor civile, urmărind scopuri politice.

Conform lui Conte (2002), terorismul face referire la un act care este greșit, rău, nelegitim, ilegal și totodată o crimă, termenul făcând referire la o gamă largă de comportamente violente sau mai puțin violente, care apar pe timp de pace, dar și în cadrul conflictelor. Aceste acte pot constitui crime din punct de vedere al legilor locale și internaționale, având la bază numeroase motivații și idealuri, descrierea lor depinzând de persoanele sau instituțiile care le definesc și putându-se schimba în decursul timpului. Conte limitează diferența dintre crimă și terorism, dat fiind ca cel din urma are la bază încălcarea a numeroase legi (posesie de arme, distrugerea proprietății publice, rănirea persoanelor) care pot fi pedepsite ca atare, fiecare intrând sub o anumită jurisdicție. Părerile rămân împărțite în ceea ce privește definirea terorismului ca crimă sau ca act politico-militar – Conte prezintă părerile diametral opuse ale lui Jenkins și Barzilai, primul susținând ca terorismul este mai mult un act de război, fiind suficientă o evaluare aproximativă a vinovăției și inteligenței și neatingând nivelul individual al vinovăției, pe când cel de-al doilea susține că teroriștii sunt criminali și că abordarea în mod iferit a terorismului ar putea duce la implicarea unor manevre mult mai violente de către autorități pentru a câștiga avantaje de ordin politic.

Cristina Albu (2008) menționează că terorismul este un ansamblu de „acțiuni și/sau amenințări care prezintă pericol public și afectează securitatea națională”, fiind săvârșite premeditat, de către entități ostile, motivate de concepții și atitudini extremiste, având obiective politice specifice, vizând factori umani și/sau materiali și având un puternic impact psihologic asupra populației. Autoarea descrie terorismul de drept comun care poate îmbrăca „forma oricărei infracțiuni de drept comun, fără a interesa dacă constituie un mijloc care să tindă la un scop anume, fiind suficient să prezinte caracteristicile intimidării”.

Lucrarea Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) îl citează pe Jenkins (2006), care susține că terorismul este o construcție derivată din conceptele noastre de moralitate, legislație și regulile războiului, în timp ce adevărații teroriști sunt influențați de cultură, ideologie și politică, factori care acționează ca motivație pentru aceștia. López-López și Pineda (2011) menționează viziunea lui De La Corte Ibañez care susține că terorismul merge mai departe decât distrugerile materiale sau violența împotriva a ce este viu, urmarind obținerea de consecințe psihologice și sociale, contând importanța pe care o are ținta și cât dezechilibru poate aduce actul terorist. Aceeași autori suțin opinia lui Fernadez, conform căreia terorismul este un comportament eficient în ceea ce privește intimidarea, instilarea fricii și prevenirea acțiunilor care promovează libertatea și justiția.

Terorismul este o strategie „a celor slabi împotriva celor aparent puternici” (Hirschmann, 2000, citând din Hoffman, 1999), o strategie de comunicare, al cărei scop principal este de a obține un impact psihologic puternic, atrăgând atenția publicului și încercând chiar să obțină simpatia acestuia (Hirschmann, 2000). Pe de altă parte, terorismul destabilizează societatea civilă și amenință democrația. În lucrarea The Nature of Terrorism, Defining terrorism within the EU (www.transnationalterrorism.eu, 2007) este menționată definiția din legislativ (Terrorism Act 2000) pentru terorism: „folosirea amenințării este menită să influențeze guvernul sau să intimideze publicul sau o anumită secțiune a publicului.” Mahan&Griset (2007) citează definițiile din The United States Code: „violență premeditată, motivată politic împotriva țintelor necombatante exercitată de grupuri subnaționale sau agenți clandestini”, The Code of Federal Regulations: „folosirea ilegală a forței sau violenței împotriva persoanelor sau proprietăților sau constrângerea guvernului, a populației civile sau a oricărui segment al acestora, urmărind obiective politice sau sociale ” și FBI, care face diferența între terorismul internațional, care depășește granițele naționale, și terorismul domestic, ca violare a legislației unui stat.

Teroriștii trebuie diferențiați de luptătorii de gherilă care, deși lucrează în număr mic, se supun totuși regulilor războiului, respectând drepturile non-combatanților și țintind obiective militare sau de securitate (Ganor, 2002). Terorismul trebuie diferențiat și de violența revoluționară, dat fiind că revoluțiile au ca scop schimbarea regimului politic, o acțiune rațională, ce respectă legislația și drepturile omului, precum și de mișcările de eliberare, luptătorii pentru libertate având o atitudine mult mai pașnică și neatacând oameni nevinovați (Delcea&Bădulescu, 2008).

Dintr-o perspectivă psihosocială, De La Cortes Ibañez et al (2007), citați de López-López și Pineda (2011), propun șapte principii: 1. Terorismul trebuie considerat ca o metodă de influențare socio-politică; 2. Atributele teroriste sunt formate prin socializare; 3. Organizațiile teroriste pot fi analizate cu alte mișcări sociale; 4. Terorismul este posibil doar când terorițti și aliații lor au acces la anumite resurse; 5. Deciziile de a promova campanii teroriste au la bază motive colective ideologice; 6. Campaniile și acțiunile teroriste au motive strategice, însă raționalitatea teroriștilor este parțială și limitată; 7. Acțiunile teroriștilor reflectă caracteristicile organizației.

Din perspectiva psihologică, individuală, López-López și Pineda (2011) amintesc de cercetările în domeniul violenței individuale, care susțin existența unor mecanisme neurale ce reglează comportamentul violent, această abordare lăsând loc stabilirii unei scheme de tratament în unele cazuri. Impulsurile violente de natură patologică sunt în general corelate cu factori neurochimici, genetici, endocrini, etologici și neurobiologici. În cadrul acestei perspective, Kruglanski și Fishman (2006) susțin existența a două abordări, „sindromul” și „instrumentul”. „Sindromul” definește terorismul ca o entitate monolitică, o construcție psihologică având proprietăți identificabile, aspect care îl apropie de modelul medical al unei boli, cu etiologie, evoluție și urmări definite. „Instrumentul” își are originile în psihologia relațiilor scop-mijloace, din acest punct de vedere terorismul fiind o moddalitate de a pune capăt lucrurilor, o tactică de război abordabilă de oricine.

2. Evoluția terorismului

2.1. Scurt istoric al terorismului

Printre primele grupuri teroriste din istorie se numără Zeloții, o sectă evreiască datând din Palestina secolului I, informații referitoare la Zeloți regăsindu-se in scrierile lui Flavius Josephus, care folosește termenul sicari (oameni de pumnal) pentru a-i descrie. Istoricul descrie luptele acestora ca având un puternic caracter politic și religios. O altă grupare teroristă renumită, apărută în lumea islamică, a fost cea a Asasinilor, a căror existență este mult mai bine documentată decât a zeloților și care opera cu precădere în sfera politică, în Siria și Iran în secolele XI-XIII. Activitatea acestora se asemăna mult mai mult mai mult cu terorismul modern decât cu tiranicidul, o altă ramură a terorismului – Asasinii atacau oamenii puterii, folosind teroarea pentru efectele ei psihologice; aceștia au avut ca țintă, printre alții și pe Cruciați. Asasinatul politic, cu originea in Grecia și Roma antică, nu poate fi descris însă ca fiind o caracteristică distinctă a terorismului, fiind implementat și de alte organizații. Din punct de vedere filozofic, asasinatul politic este asociat tiranicidului.

Folosirea terorii a fost folosită cu precădere în vreme de război de către armate, un exemplu grăitor în acest sens fiind Războiul de 30 de ani din Europa, în decursul căruia teroarea a fost folosită în mod sistematic. Războinicii nomazi au folosit de asemenea tactici teroriste având efecte dezastruoase, dintre aceștia remarcându-se mongolii, îndeosebi sub conducerea lui Genghis Han, printr-o organizare excelentă și tactici extrem de distructive și înspăimântătoare. Terorismul mongolilor a fost mai apoi cizelat sub conducerea lui Timur Lenk, a cărui tactici erau îndeosebi implementate asupra orașelor mari.

Revoluția Franceză din 1793-1794 a marcat istoria terorismului, fiind cea care a dat naștere termenului de teroare. Însă terorismul modern din secolul XIX nu a mai avut tente religioase, care au reapărut abia în a doua jumătate a secolului XX; acest nou tip de terorism era practicat de grupuri care nu aveau întotdeauna obiective politice bine definite, fiind legate totuși de tendințele anarhiste, marxiste, fasciste, rasiste etc. (Chaliand&Blint, 2007).

Înainte de Primul Război Mondial, terorismul s-a manifestat în Franța și sudul Europei sub forma mișcărilor anarhiste și în Rusia, fiind promovat de către anarhiști, nihiliști și populiști. În această perioadă, terorismul a avut o natură mai mult ideologică. În Italia, fasciștii au recurs la acte de terorism, iar în România Garda de Fier Română a fost implicată în terorism. În timpul Primului Război Mondial s-a remarcat în Irlanda IRA, sub conducerea strategistului Michael Collins, care a câștigat independența statului irlandez imediat după război. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, terorismul a avut rolul de a susține mișcările de rezistență, iar după sfârșitul războiului terorismul a devenit popular și în Orientul Mijlociu și Asia (Efremov, 2010).

Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX au apărut mai multe mișcări teroriste de calibru internațional. În anul 1968 insugenții latino americani au pornit strategiile lor de gherilă urbană, iar palestinienii au lansat terorismul ca mijloc de publicitate. În anul 1979, succesul islamismului șeit în urma revoluției iraniene a facilitat creșterea numărului de atacuri sinucigașe cu bombe. Atacurile sinucigașe cu bombe din anul 1983 din Beirut au avut o semnificație deosebită la nivel internațional mai ales în urma a două atacuri soldate cu sute de victime din rândul trupelor americane și franceze. Însă 11 septembrie 2001 a fost punctul culminant, marcând sfârșitul terorimului clasic și dând naștere mișcărilor anti-teroriste de amploare cu scopul de a eradica terorismul din Afganistan (Chaliand&Blint, 2007).

2.2. Tipuri de terorism

După cum definiția terorismului îmbracă nenumărate forme, la fel se întâmplă și cu tipologia terorismului, astfel că nu există o clasificare universal acceptată (ASCO&WGWVTI, 2003) . Există mai multe aspecte ce trebuiesc luate în considerare pentru descrierea și clasificarea terorismului: în primul rând trebuie avută în vedere natura sa – tactică, politică, ideologică etc. și în al doilea rând, terorismul poate fi descris și clasificat făcând referire la făptaș, victime, obiective/motive și mijloacele prin care acestea sunt atinse. O altă abordare ar fi din perspectivă geografică și funcție de cauzele determinante. Analiștii Schmid și Jongman (2005) sugerează cinci perspective funcție de context – crimă, politică, război, propagandă/comunicare și religie/fundamentalism și propun 10 criterii de clasificare: făptaș, victimă, cauză, mediu, mijloace, orientare politică, motivație, scop, condiții impuse și țintă. Datorită faptului că terorismul este un fenomen răspândit la nivel global, datorită contextelor politice, socio-economice și culturale, există diferențe între modul de operare ale aceluiași tip de grupare teroristă din diverse regiuni ale globului; așa cum este menționează și ASCO&WGWVTI (2003), ceea ce ste valabil în Orientul Mijlociu, nu este neapărat valabil și în America Latină sau Europa.

White (1991), citat de ASCO&WGWVTI (2003), menționează tipologiile de terorism conform lui Paul Wilkinson ca fiind de natura criminală, politică și sponsorizat de stat, pe când în viziunea lui J. Bowyer Bell există șase tipuri de terorism – psihotic, criminal, justițiar, endemic, autorizat și revoluționar. Se poate face de asemenea o disociere a grupărilor teroriste și funcție de țintele acestora și arealul de activitate în domestice sau internaționale (transnaționale). ASCO&WGWVTI (2003) propune clasificarea funcție de făptașul național sau nu. În lucrarea The Evolving Threat of Terrorism in Policymaking and Media Discourse (www.transnationalterrorism.eu, 2008) sunt prezentate și viziunile lui Hoffman (1998) care distinge patru categorii de terorism – etno-naționalist, de extremă stângă, de extremă dreaptă. În aceeași lucrare se regăsește și opinia lui Muller et al (2003) care împarte terorismul în trei mari ramuri – politico-geografic, reprezentat de etno-naționalism/separatism; politico-ideologic, inculzând terrorismul de extremă dreaptă și stângă și cel cu o singură cauză; și politico-religios, care include fundamentalismul religios și cultele religioase. Smith (2012) îl citează pe Gus Martin (2010) care clasifică terorismul în cinci categorii: terorism de stat („de deasupra”, exercitat de către guvern asupra așa-zișilor inamici), terorism dizident („de dedesubt”, grupări care luptă împotriva guvernului și grupările religioase), terorism religios, terorism criminal și internațional. În cercetare și analiza terorismului, cele mai frecvent întâlnite clasificări sunt cele referitoare la orientarea politică, făptaș, scop și motivație.

2.2.1. Terorismul de orientare politică

Terorismul de orientare poltică urmărește schimbare sau persistența politică, funcție de orientarea făptașilor. În lucrarea Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) este menționat că Wilkinson a fost printre primii teoreticieni care a realizat o astfel de tipologie în 1974, împărțind terorismul în revoluționar, sub-revoluționar și represiv. Ideea sa a fost preluată și folosită cu precădere de Schultz.

Terorismul revoluționar este definit ca amenințarea sau folosirea unei forme excesive de violență politică, având ca obiectiv o schimbare revoluționară completă în cadrul sistemului politic (schimbarea fundamentală a proceselor socio-politice).

Terorismul sub-revoluționar este reprezentat de amenințarea sau folosirea unei forme excesive de violență politică, având ca obiectiv executarea de schimbări structural funcționale ale unui anumit sistem politic. Denumit și terorism ne-revoluționar, este practicat tot din motive politice, ca și cel revoluționar, altele însă decât revoluția și răsturnarea guvernului (Mărgărit, 2004).

Terorismul instituțional se poate defini ca fiind amenințarea sau folosirea unei forme excesive de violență politică de către un sistem politic deja instalat împotriva opoziției interne sau externe.

2.2.2. Terorismul din perspectiva făptașului

Conform Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008), cea mai relevantă clasificare din penct de vedere al făptașului este realizată de Waugh în 1982. Acesta clasifică terorismul în:

Terorism de revărsare – folosirea violenței de către indivizilor străini asupra persoanelor sau obiectivelor din alte țări.

Terorismul integrat intern – presupune existența diferențelor între naționalitatea teroriștilor și cea a victimelor, unul din grupuri aprținând de statul gazdă.

Terorismul extern – teroriștii sunt localizați sau actul terorist este comis în afara teritoriului guvernului țintit.

Se poate vorbi astfel despre terorismul național care se împarte la rândul său în trei categorii:

Terorismul sponsorizat de stat, în care guvernul unei țări susține grupări teroriste externe afiliate țării respective, indiferent dacă statul respectiv definește activitatea grupării respective ca fiind teroristă sau nu. Motivațiile statelor pentru a recurge la astfel de grupări sunt de ordin domestic/local, ideologic, dar îndeosebi strategic, urmărind influențarea statelor vecine, intervenția în problemele unui regim adversar ostil sau având alte scopuri (Lindenberg, 2010).

Terorismul de stat sau mai bine spus terorismul executat de stat este definit ca fiind un act terorist condus de către guvernul unei țări în mod direct sau sub acoperire. Spre deosebire de terorismul sponsorizat de stat, acest tip de terorism nu foloseste o grupare externă pentru a-și atinge scopurile, ci servicii de informații și unități comando.

Represiunea internă este exercitată asupra populației unei stat de către formele de guvernare (prin poliție, armată, forme judiciare sau justițiare) prin deprivarea de drepturi civile, încălcarea drepturilor omului, tortură, detenția pentru activități politice și chiar crimă și având drept scop eliminarea opoziției față de regim.

De menționat este și terorismul de tip „vigilante” (justițiar), întreprins de o grupare teroristă sau simpatizanți ai terorițtilor și având ca scop protejarea altor teroriști (Mărgărit, 2004).

Terorismul ne-național este practicat de diverse grupări etnice sau sub-naționale care caută independența și autonomia, folosind violența împotriva globalizării, a amenințărilor asupra mediului sau asupra celor care conduc clinici pentru avorturi. Funcție de motivația teroriștilor, astfel de grupări se împart după ideologia politică, etno-naționalism și extremism religios, fiind totodată prezentă și o altă categorie de grupare, cea focalizată pe o singura cauză (precum cei care bombardează clinici de avort), care însă prezintă urme de extremism religios, etnic sau ideologic.

Grupările teroriste motivate de ideologia politică au vederi extremiste care însă nu atrag un număr mare de adepți. Din înțelegerea acestei limitări apare frustrarea față de imposibilitatea realizării viziunii lor, de unde și recurgerea la violență pentru exprimarea frustrării și a furiei. În această categorie se remarcă marxiștii, anarhiștii, fasciștii și grupările cu o singură cauză.

Grupările etno-naționaliste sunt de obicei grupuri etnice sau naționale minoritare care se simt oprimate sau amenințate de grupurile majoritare dominante. Spre deosebire de grupările motivate ideologic, cele etno-naționaliste au parte de mai mult suport din partea simpatizanților naționali sau a grupului etnic din care provin. Din acest grup fac parte pro-naționaliștii, revoluționarii, separatiștii, autonomii și justițiarii etnici.

Grupările extremiste religioase consideră că au autoritatea morală de a pune capăt vieții, dar și autoritatea supremă dată de Dumnezeu, care este mai presus de oricare alt tip de autoritate. Acest tip de grupări sunt printre cele mai periculoase deoarece pun condiții care nu pot fi negociate și care se bazează pe un sistem de convingeri culturale și de perspectivă asupra lumii adânc înrădăcinate. Din punctul lor de vedere, violența în numele lui Dumnezeu este permisă, necesară și recompensată. În cadrul acestui grup intră fundamentaliștii și cultele și sectele (ASCO&WGWVTI, 2003). În această categorie se remarcă terorismul islamic care își justifică acțiunile prin prisma unei anumite interpretări a Islamului (EUROPOL, 2010).

2.2.3. Terorismul din perspectiva scopului

În lucrarea Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) regăsim catalogarea scopurile teroriste în viziunea lui Thornton – ridicătoare de moral, scop publicitar, crearea de dezorientare, eliminarea forțelor opozante, respectiv provocarea la represalii a celor aflați la conducere. Tot aici regăsim și clasificarea scopurilor teroriste făcută de Bozer Bell:

Teroarea organizațională – exercitată de obicei în cadrul organizației cu scopul de a institui și menține disciplina și de a preveni infiltrarea. Pedepsele sunt rapide, dure și vizibile, urmând formalități stricte precum procesul, apărarea, sentința și execuția.

Teroarea alianței – este o formă mai puțin reținută de teroare organizațională cu scopul de a obține suportul maselor publice.

Teroare funcțională – este impusă atunci când este necesară obținerea unui avantaj strategic prntr-o anumită acțiune în decursul luptelor armate.

Teroare manipulativă – se concentrează pe exploatarea faptei și pe creșterea impactului pentru a obține negocieri (teroriștii amenință cu distrugerea bunurilor/obiectivelor sau uciderea ostaticilor pentru a le fi îndeplinite anumite cerințe).

Teroare simbolică – trece dincolo de teroarea organizațională și funcțională și ajunge la selecția unei victime reprezenattive pentru inamic.

2.2.4. Terorismul din perspectiva motivației

Clasificarea terorismului după motivație este foarte răspândtă la ora actuală. După Hoffman (1999) citat în lucrarea Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) există patru categorii de terrorism din acest punct de vedere: etno-naționalist, de extremă stângă, de extremă dreaptă și religios. Grupările teroriste de extremă stângă urmăresc schimbarea întregului sistem politic, social și economic al unei țări urmărind un model extremist, de obicei Marxist-Leninist; sunt în general grupări revoluționare, anti-capitaliste și anti-autoritare. Grupările teroriste de extremă dreaptă au aceleași scoprui ca și cele de extremă stângă, însă urmăresc o ideologie naționalist-socialistă (EUROPOL, 2010).

Tot în lucrarea Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) regăsim și versiunea lui Vasilenko (2004):

Terorism politic – definit prin lupta pentru putere.

Terorism separatist – care țintește catre secesiunea teritorială și violarea integrității teritoriale a unei țări.

Terorism naționalist – care presupune excluderea altor naționalități sau etnii din toate sferele de activitate.

Terorism religios – exercitat prin impunerea propriei religii și suprimarea altor religii.

Terorism criminal – este terorismul orientat spre profit, prin suprimarea și eliminarea rivalilor din motive egoiste.

2.2.5. Alte tipuri de terorism

Una din trăsăturile de bază ale perioadei contemporane este intensa tehnologizare și informatizare, cae duce la gloalizarea informației și creșterea interdependenței, după cum remarcă Centrul de Studii Strategice de Securitate (2002). Terorismul informațional are ca scop obținerea supremației informaționale, fără a schimba sau distruge sistemele și fără a se solda cu victime omenești. Terorismul mediatic îmbracă două forme, pe de o parte prin folosirea de către teroriști a mass-media pentru atingerea scopurilor sau prntru a-și face publicitate, iar pe de alta terorizarea populației de către instituții sau reprezentanți mass-media (Centrul de Studii Strategice de Securitate, 2002).

Ciberterorismul este o formă de terorism care implică folosirea rețelelor de computere, urmărind distrugerea de web-site-uri sau blocarea unor servere. Această formă nouă de terorism este tipică pentru mileniului III, implicând fonduri reduse, număr mic de indivizi implicați în atac și amplificând efectele atacului; atacurile pot avea astfel repercursiuni majore, cunoscut fiind faptul că, oricât de bine apărate ar fi sistemele electronice, ciberteroriștii pot compromite rețele de infrastructura, rețele financiare sau mass-media (Delcea&Bădulescu, 2008).

Terorismul financiar are ca scop obținerea de fonduri pentru finanțarea activităților teroriste.

Terorismul cultural are ca scop distrugerea sistemelor de valori, fiind realizat prin agresarea populației cu subproduse culturale, imagini sau produse ce afectează în mod negativ aspectele etice și estetice și sistemele de valori, distrugerea simbolurilor (Centrul de Studii Strategice de Securitate, 2002).

Terorismul narcotic este un tip de activism criminal ce implică grupările care fac trafic de droguri, precum și consolidarea legăturilor între liderii afacerilor cu droguri. Majoritatea grupărilor teroriste de la ora actuală sunt implicate în acest tip de terorism, care le furnizează fonduri.

Terorismul biologic implică atacuri cu arme biologice, reprezentate de microorganisme (bacterii, viruși patogeni) sau toxine biologice, hormoni, neuropeptide, precum și de gaye neuroparalizante și viruși obținuți sintetic.

Ad-terorismul se referă la răspândirea terorii prin acte de violență ce induc frică, spaimă în mod deliberat, prin amenințare sau intimidare, menite să atragă atenția asupra scopurilor teroriștilor (Delcea 2006, 2005; Legea nr. 535/2004, citați de Delcea&Bădulescu, 2008).

Tour-terorismul este reprezentat de acte teroriste asupra turiștilor.

Air-terorismul este forma terorismului ce implică atacuri asupra avioanelor și în mod deosebit a celor de pasageri. Un exemplu în acest sens este atacul din 11 septembrie 2001.

Terorismul naval face referire la atacurile sinucigașe pe mare (Delcea&Bădulescu, 2008).

Printre alte forme de terorism, Centrul de Studii Strategice de Securitate (2002) menționează terorismul familial, școlar, al străzii, al cartierelor rău famate, genetic și hărțuirea persoanelor sau instituțiilor.

2.2.6. Componenta geografică a terorismului

Apare aici diferențierea funcție de țara unde este comis actul de terorism, naționalitatea teroriștilor și cea a victimelor/obiectivelor. În cazul în care unul dintre cele trei elemente nu aparține aceleiași țări, se poate vorbi despre terorism transnațional/internațional. Se poate vorbi despre terorismul local/domestic, transnațional, internațional sau global ca fiind legat de dezvoltarea cronologică. În Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) este prezentată divizarea terorismului internațional făcută de Waugh:

Terorism de revărsare – teroriști și ținte străine față de locație.

Terorism intern integrat – naționalități diferite ale victimelor și agresorilor, unul dintre cele două grupuri fiind local.

Terorism extern – teroriștii sunt străini față de guvernul țării țintă.

Terorismul internațional este deseori confundat cu cel transnațional, însă trebuie clarificat că de fapt ultimul îl include pe primul. Terorismul transnațional trece granițele țării și acționează în două sau mai multe zone teritoriale, implicînd cel puțin două naționalități. În aceeași lucrare este menționat punctul de vedere al lui Reinares care susține că terorismul internațional urmărește schimbarea structurii și a distribuției puterii în regiuni mari ale lumii sau chiar la nivel global, fiind orchestrat de organizații care s-au extins într-un număr mare de regiuni sau țări funcție de scopurile urmărite.

Vorbind despre terorismul global, definiția este foarte neclară, însă se poate spune că acest tip de terorism este o manifestare contemporană a terorismului care vine odată cu globalizarea, fundamentalizarea reactivă și dezvoltarea tehnologică.

2.2.7. Terorismul național vs. teroarea națională

Pe lângă diferențierea terorismului național de cel ne-național, se impune diferențierea terorismului național de teroarea națională. Dacă primul este orientat în afara țării, teroarea națională este dirijată către interiorul acesteia. Este necesară o clasificare a statelor implicate în terorism, iar Ganor (1997) (citat în Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) ) prezintă trei categorii:

State care susțin terorismul prin furnizarea se spijin financiar, ideologic și militar sau operațional (cum sunt Afganistan, Iran, Coreea de Nord, Cuba, Irak, Libia, Siria și Sudan).

State care comandă terorismul prin prisma altor făptași ce nu aparțin de țara respectivă; aceste țări inițiază și coordonează activități teroriste.

State care comit acte de terorism prin intermediul instituțiilor statului.

2.2.8. Terorismul modern vs. terorismul clasic

Termenul de „terorism global” capătă din ce în ce mai mult teren odată cu globalizarea și transnaționalizarea grupărilor teroriste care vin să înlocuiască terorismul de stat, fiind un termen des folosit cand se vorbește despre „noul” și „vechiul” terorism, după cum remarcă numeroși autori citați în lucrarea The Evolving Threat of Terrorism in Policymaking and Media Discourse (www.transnationalterrorism.eu, 2008). Noul terorism este definit prin participanții, scopurile, tacticile, motivațiile și acțiunile noi, acestea dovedind caracterul evolutiv și schimbător al terorismului. Astfel, se remarcă faptul că, în vreme ce în trecut predomina terorismul sponsorizat de stat, acum i se alătură terorismul religios ale cărui limite sunt mult mai largi decât ale precedentului. Accesul la arme de distrugere în masă, la tehnologie de vârf și arme biologice și chimice face ca noul tip de terorism să fie mult mai letal, cu atacuri având proporții catastrofice. Nu în ultimul rând este de menționat că terorismul modern se bazează pe rețele teroriste și nu necesită atât de mult suport financiar, majoritatea teroriștilor fiind de fapt amatori care iau parte la astfel de activități în timpul liber (Defining Terrorism (www.transnationalterrorism.eu, 2008) ).

2.2.9. Terorism contra terorism

În această categorie intră terorismul ca reacție a celui slab față de cel puternic, un exemplu grăitor în acest sens fiind terorismul exercitat de lumea a treia ca răzvrătire la terorismul exercitat de Statele Unite ale Americii în lumea a treia, îndeosebi în țările ismlamice. Printre cauze se numără lupta entru putere, inegalitatea socială, ura, disperarea, presiuni exercitate de cel puternic pe care cel slab le interpretează ca fiind acțiuni teroriste, aroganța celui puternic, incompatibilități ale sistemelor de valori, nevoia de atenție, hotărârea de eradicare, diverse tensiuni, convingeri și prejudecăți (Centrul de Studii Strategice de Securitate, 2002).

3. Analiza terorismului

Prin definiție, terorismul este un act violent, de agresiune asupra populației non-combatante sau a unor proprietăți, prin care teroriștii caută să își impună propriile convingeri și puncte de vedere de ordin politic, ideologic sau religios asupra societății. Pentru a putea înțelege fenomenul terorist în întreaga sa complexitate, este așadar necesară cunoașterea cauzelor care stau la baza declanșării și a perpetuarii terorismului.

3.1. Cauzele terorismului

3.1.1. Teorii privind fenomenul terorist

Terorismul este un act de agresiune, mulți psihologi și sociologi căutând încă să elucideze cauzele acestuia. Cunoscând faptul că terorismul este un fenomen de natură multicauzală, Hudson (1999) prezintă patru dintre cele mai importante abordări ale terorismului, abordări ce se regăsesc și în lucrarea Concepts of Terrorism: Analysis of the rise, decline, trends and risk (www.transnationalterrorism.com, 2008): teoria multicauzală, teoria politică/structurală, teoria organizațională și teoria psihologică, fiind reluate și de Delcea și Bădulescu (2008), ușor reformulate – teoria multicazuală, teoria politico-socială, teoria politico-religioasă, teoria organizațională, teoria biologică și teoria psihologică.

1. Teoria multicauzală susține că la baza terorismului stau mai multe cauze – psihologice, economice, politice, religioase și sociologice și chiar fiziologice, însă această teorie oferă cele mai puține explicații privind originile terorismului.

2. Teoria politică/structurală susține că teroristul se naște cu anumite trăsături de perssonalitate care îl predispun terorismului și că în mediul în care trăiesc teroriștii se regăsesc cauzele terorismului, făcând astfel referire la scenele naționale, internaționale și sub-naționale (ca de exemplu universitățile) (Hudson, 1999). Crenshaw, citată de Hudson (1999) și Delcea și Bădulescu (2008), adaugă factorilor de mediu precondiții (aspecte care au rolul de a pregăti scena atacurilor teroriste) și precipitanți (mecanisme care activează aparția terorismului). În cadrul precondițiilor ar fi de menționat factorii permisivi (care creează oportunități pentru terorism) și factorii situaționali direcți (care motivează teroriștii).

Teoria cognitivă argumentează că oamenii interacționează cu mediul lor funcție de felul în care îl percep și interpretează, aceste percepții definindu-le comportamentul (Borum, 2004), percepția fiind cea care dictează felul în care un grup de indivizi va reacționa (Ayoud, 2011). Victoroff (2005) subliniază că un comportament violent este influențat de capacitatea și/ sau stilul cognitiv, deci de funcțiile mintale și executive, precum și de felul de a gândi al unui individ.

Victoroff (2005) descrie o teorie a căutării de noutăți – tinerii cu temperamente agresive sunt mai atrași de organizațiile teroriste, iar terorismul este asociat cu o căutare a noutăților, dat fiind că acțiunile de planificare și execuție ale acțiunilor teroriste ies din granițele experiențelor normale. Violența politică ar putea satisface nevoi înnăscute sau chair determinate genetic pentru stimulare, risc și catharsis.

Teoria umilinței și răzbunării/ opresiunii oferă și ea explicații pentru violența actelor teroriste, în mod deosebit pentru Orientul Mijlociu, unde opresiunea și răzbunarea pentru umilințele suferite prin acte de violență în numele eliberării sunt trăsături ale istoriei acestei zone geografice (Victoroff, 2005). Borum (2004) argumentează că nedreptățile percepute de indivizi joacă un rol important în înțelegerea violenței și a terorismului.

Teoria național-culturală susține că terorismul se manifestă diferit în societăți colectiviste față de cele individualiste și că indiviyii din prima categorie ar recurge mai mult la acte de terorism asupra grupurile exterioare societății lor, fără a se auto-cenzura în atacarea persoanelor nevinovate, în timp ce individualiștii ar fi mai predispuși în a ataca indivizii din propria societate, regulile morale după care acționează limitîndu-i de la a ataca persoane nevinovate (Victoroff, 2005).

3. Teoria rațională/organizațională propune terorismul ca un act strategic rațional, asupra căruia s-a decis un anumit grup având anumite convingeri (Hudson, 1999), această abordare fiind cea mai bună soluție pentru a-și atinge scopurile, din perspectiva participanților la actul terorist. Dacă presupunem că teroriștii nu suferă de tulburări psihice, atunci se poate spune că sunt raționali, de unde și apariția teoriei alegerii raționale. Conform acestei teorii, teroriștii acționează în mod conștient, rațional, calculat în alegerea unei strategii de acțiune pentru a-și atinge scopurile socio-politice. Este însă o teorie limitativă, ea neexplicând de ce totuși dintre atâția oameni care trăiesc în aceleași condiții politice, doar unii recurg la acte de terorism (Victoroff, 2005).

4. Teoria fiziologică, descrisă de Hudson (1999), face referire la rolul pe care îl are mass-media în propagarea terorismului, aceasta făcând cunoscute lumii întregi, și inclusiv potențialilor teroriști, metodele de acțiune, cererile și scopurile grupărilor teroriste și făcând astfel posibilă imitarea lor. Aici se poate discuta despre hormonii stress-ului (Hubbard, 1983, citat de Hudson, 1999) care ar putea fi răspunzători pentru acțiunile teroriștilor: norepinefrina, asociată cu reacția de fugă sau luptă, acetilcolina, care domolește acțiunea norepinefrinei, și endorfinele, narcoticele endogene, produse de creier ca urmare a stimulilor stresanți. De asemenea, serotonina se pare că ar fi asociată cu declanșarea agresivității (Borum, 2004; Ayoud, 2011). Delcea și Bădulescu (2008) tratează această teorie sub denumirea de teorie biologică. În cadrul acestei teorii intră și acțiunea hormonilor androgeni/gonadotropi – testosteronul în mod deosebit, însă studiile nu sunt destul de amănunțite și concludente în această direcție (Ayoud, 2011; Borum, 2004). Factorii psihofiziologici, parte a teoriei biologice – niveluri scăzute ale excitabilității și reactivității – joacă și ei un rol în comportamentul agresiv și antisocial. Nu în ultimul rând, putem menționa și factorii neurofiziologici – abilitățile cognitive legate de auto-control și auto-conștientizare – ca având un rol în declanșarea agresivității (Borum, 2004).

5. Teoria psihologică pune sub analiză aspectele motivaționale individuale ale teroriștilor, accentul căzând pe convingerile acestora, personalitățile lor și atitudinile acestora, dar și pe metodele de recrutare și integrare în grupările teroriste (Hudson, 1999; Exploring Root and Trigger Causes of Terrorism, www.transnationalterrorism.com, 2007). Această teorie pune accent pe studiul comportamentului violent și agresiv, procesele informaționale și discrepanțele cognitive, predispozițiile genetice și ambientale cu caracter infracțional, conform lui Delcea și Bădulescu (2008).

Teoria instinctului a pornit se pare de la Freud, care definea agresivitatea ca avându-și rădăcinile în forțele vieții (eros) și ale morții (thanatos), care în mod normal se regăsesc în echilibru. În prezența unei amenințări, organismul redirecționează thanatos-ul spre exterior, către cei din jur (Borum, 2004; Ayoud, 2011), agresivitatea fiind așadar o trăsătură umană înnăscută și instinctuală, care poate fi controlată pe măsură ce oamenii se dezvoltă (Borum, 2004). Din punct de vedere etologic, Konrad Lorenz a descris agresivitatea ca fiind o trăsătură biologică de bază, un instinct de apărare, cu valoare adaptativă pentru evoluția omului (Borum, 2004).

Teoria impulsului (frustrare-agresivitate) spune că agresivitatea și frustrarea sunt corelate, frustrarea putând duce la agresivitate, însă agresivitatea nu este produsă întotdeanuna de frustrare (Borum, 2004; Ayoud, 2011; Victoroff, 2005). Această teorie se bazează pe ipoteza deprivării relative (Hudson, 1999), deprivare produsă de creșterea discrepanței dintre așteptări și satisfacție; relativitatea poate face referire și la faptul că unele grupuri etnice pot fi mai afectate decât populația în general (Lia și Skjølberg, 2004) în cazul unor discrepanțe economice (Victoroff, 2005).

Conform teoriei deprinderii sociale (comportamentale), comportamentul este învățat atât prin experiențe directe, cât și prin observarea mediului în care un individ trăiește, prin urmare, agresivitatea este văzută ca un comportament dobândit (Borum, 2004; Ayoud, 2011). Indivizii, în mod deosebit adolescenții, care trăiesc într-un mediu politic violent sunt astfel martori ai terorismului, caută să imite apoi acest comportament sau chiar învață despre terorism din cultura societății lor; diversele metode mass-media ajută și ele în acest caz la propagarea fenomenului terorist. Teoria nu explică însă de ce doar unii indivizi devin teroriști dintr-o populație mult mai largă ce învață din aceleași surse (Victoroff, 2005).

Teoria psihoanalitică susține că motivele terorismului sunt în mare parte inconștiente și derivă din ostilitatea față de părinți, terorismul fiind astfel un produs al abuzurilor și al relelor tratamente la care este supus un individ de timpuriu (Borum, 2004). Teoria narcisistă are ca punct de pornire comportamentul narcisist, rezultat al lipsei de empatie maternală din timpul copilăriei (Victoroff, 2005; Hudson, 1999) care duce la o dezvoltare deficitară a moralității și identității adultului. Această teorie ese frecvent asociată cu dependența patologică a mebrilor cultelor (Victoroff, 2005). Furia narcisistică pare a fi un preicipitant psihologic al agresivității teroriste (Borum, 2004). O altă teroie face referire la paranoia – Kohut (1972, 1978), citat de Victoroff (2005), susține că proiecția este o trăsătură definitorie a psihologiei teroristului, ea fiind persistența fazei infantile la adult. Paranoia este cea care furnizează teroristului suspiciunile ce justifică crima ca act de auto-apărare față de victimele sale. Această teorie explică de ce doar un număr foarte mic de indivizi care au plângeri de ordin politic recug la terorism, dar și de ce teroriștii ucid oameni care nu par a fi amenințători (Victoroff, 2005). Lifton (2000), citat de Victoroff (2005), descrie grupările teroriste apocaliptice, care urmăresc unei noi ordini sociale pure ce înlocuiește lumea coruptă; aceste grupări manifestă polarizare morală, idealizarea unei figuri messianice și o testare defectuoasă a realității. Hudson (1999) citează teoria identității negative a lui Knutson, conform căreia teroristul își asumă o identitate negativă, respingând rolul impus ca fiind adecvat și de dorit de către societate și familie; sentimentele de furie și neajutorare în fața lipsei alternativelor sunt cauzele determinante ale actelor teroriste.

Din punct de vedere psihopatologic, se presupune că agresivitatea care dă naștere terorismului derivă din anormalități ale comportamentului. Lia și Skjølberg (2004) descriu trăsăturile teroriștilor deduse din studii și profile psihologice ale cercetătorilor de până acum; conform acestor autori, teroriștii sunt răzgâiați, dezechilibrați, reci și calculați, perverși, excitați de violență, psihotici, maniaci, iraționali și fanatici. Cu toate că majoritatea teroriștilor al căror profil a fost analizat până acum sunt oameni normali, nu se poate exclude și varianta asocierii comportamentului terorist cu unele afecțiuni psihice. Este enunțată ideea că teroriștii, precum psihopații, au o schemă de valori diferită de cea normală, a restului societății umane (Victoroff , 2005); aceștia sunt sociopați cu un comportament antisocial derivat dintr-o lacună a superego-ului (Pearce, 1977, citat de Victoroff, 2005). Există și afecțiuni psihiatrice care pot altera percepția realiatății, conducăndu-i pe unii oameni către acte de agresiune teroriste, printre acestea numărându-se schizofrenia paranoică, tulburarea bipolară, traumatisme cerebrale, tulburarea explozivă intermitentă, precum și dependența de alcool sau droguri sau psihopatia (tulburarea de personalitate antisocială) (Ayoud, 2011).

Din punct de vedere sociologic, se poate vorbi despre o distanțare socială sau polarizare socială între făptași și victime, în urma căreia se manifestă terorismul. Aici putem include discrepanțele de natură culturală, relațională, inegalitatea și independența funcțională. Donald Black, citat de Lia și Skjølberg (2004) atrage atenția asupra altor distanțări sociale – teroriștii atacă civili ai altor comunități, fie ea ca origine națională sau etno-religioasă, iat țintele teroriștilor sunt simboluri ale guvernământului, regimului dominant inamic sau o comunitate economică sau politică superioară. Cercetătorii au remarcat de asemenea importanța pe care o au sexualitatea masculină reprimată, separarea pe sexe și societățile cu raport între sexe crescut în generarea terorismului modern, cu precădere după 11 septembrie 2001. Segregația sexelor în lumea islamică este o cauză majoră a fundamentalismului, iar actele de suicid cu bombe sunt unul dintre rezultatele urii față de propriile impulsuri sexuale. Terorismul direcționat împotriva Statelor Unite este practic un răspuns față de ciocnirea a două culturi diferite, cultura americană fiind văzută ca amenințătoare pentru bărbatul musulman și onoarea lui (Lia și Skjølberg, 2004).

Este de remarcat contagiozitatea terosimului, atacurile teroriste apărând a fi coordonate la nivel global și grupate în aceeași perioadă sau zonă geografică. Grupările teroriste par să învețe unele de la altele, mass-media ajutând acest proces (Lia și Skjølberg, 2004).

3.1.2. Factori predispozanți pentru terorism

Ayoud (2011) prezintă traumele emoționale sau psihologice și abuzurile din timpul formării personalității individului ca fiind factori cauzatori ai dereglării stimei de sine, de unde mai apoi apare furia direcționată către societate și dorința de răzbunare, aspecte care predispun un idivid la aderarea la o grupare teroristă. Vulnerabilitatea individuală este accentuată de diverse aspecte sociale, precum privarea de oportunități, disperarea, dezavantajarea. Educația strict ideologică, tendința tinerilor de a vedea lucrurile doar în alb și negru pot determina un individ să adere la un grup terorist, aderarea fiind facilitată și de prezența unui lider carismatic, de unitatea grupului, îndoctrinare, preluarea responsabilității pentru actele violente de către întregul grup, dezumanizarea victimelor și promovarea scopurilor superioare (Ayoud, 2011). Borum (2004) prezintă factorii de risc pentru terorism ca fiind de două categorii – statici (istorici, dispoziționali) și dinamici (individuali, sociali, situaționali). Delincevnța juvenilă, problemele familiale, personalitatea antisocială, spitalizarea, trecutul violent, instituționalizarea, istoric de acte criminale și persoanele necăsătorite sunt factori de risc în declanșarea terorismului.

3.1.3. Cauzele declanșatoare ale terorismului

Lipsa democrației, a drepturilor civile și a implementării legilor sunt cauzele premergătoare în multe situații de terorism domestic, în general, statele cu cel mai ridicat grad de democrație sau totalitarism întâmpinând cea mai mică opoziție violentă (Exploring Root and Trigger Causes of Terrorism, www.transnationalterrorism.com, 2007). Regimurile autoritare pot însă declanșa mai multe acte teroriste și multe state autocratice sunt suspectate de a sponsoriza terorismul (Lia și Skjølberg, 2004).

Modernizarea rapidă și urbanizarea ca urmare a unei puternice creșteri economice este o posibilă cauză a apariției terorismului ideologic, cu precădere în țările unde această creștere economică a făcut trecerea de la viața tribală la societatea high-tech într-o singură generație (Exploring Root and Trigger Causes of Terrorism, www.transnationalterrorism.com, 2007; Lia și Skjølberg, 2004 ), procesul ducând la dezintegrarea normelor sociale, alienarea indivizilor din punct de vedere social și apariția frustrării. Aceste efecte se resimt cu precădere în țările subdezvoltate în care predomină o anumită resursă naturală (petrol, aur, diamante etc.). Globalizarea aduce și ea schimbări în terorismul internațional prin eaxcerbarea diferențelor socio-economice și pătrunderea pe piață a tehnologiilor moderne care devin astfel accesibile teroriștilor (Lia și Skjølberg, 2004).

Extremismul religios sau ideologic este o altă cauză a terorismului, fiind însă o consecință a unor motive de natură personală sau potică fundamentală. Antecedentele unei țări în ceea ce privește violența politică, războaiele civile, revoluțiile, dictaturile sau ocupațiile ușurează apariția terorismului (Exploring Root and Trigger Causes of Terrorism, www.transnationalterrorism.com, 2007). Hegemonia și inegalitatea puterilor într-un stat sau chiar la nivel internațional poate duce la apariția actelor teroriste din partea puterii inferioare. Schimbările în controlul și suportul hegemonic afectează frecvența și intensitatea terorismului transnațional (Lia și Skjølberg, 2004).

Guvernele corupte sau venite la putere în mod nelegitim, cât și guvernele nelegitime susținute de o putere influentă externă pot duce la acțiuni violente ale opoziției. Represiunea prin intermediul ocupației străine sauprin puterile coloniale crează numeroase mișcări naționale de eliberare care pot recurge la terorism. Discriminarea pe motive etnice sau religioase creează grupări de terorism etno-naționalist, în timp ce refuzul unui stat de a integra grupuri dizidente sau clase sociale emergente poate determina mulți tineri cu educație superioară să recurgă la terorism. Inechitatea socială stă la baza declanșării terorismului social revoluționar. La baza creării unei grupări terosite stă însă existența unui lider ideologic carismatic, care poate transforma frustrările și plângerile oamenilor în obiective politice pentru lupte violente (Exploring Root and Trigger Causes of Terrorism, www.transnationalterrorism.com, 2007).

Pentru declanșarea terorismului este necesară îndeplinirea a două condiții de bază: existența unor nemulțumiri într-un subgrup identificabil dintr-o populație și lipsa oportunităților de implicare politică. Astfel, orice evenimente care chiamă la răzbunare sau acțiune, lipsa oportunităților de implicare politică, nemulțumirile în cadrul unui subgrup dintr-o populație, importanța aparteneței de un grup puternic pentru dezvoltarea identității și tratativele de pace se numără printre cauzele declanșatoare ale terorismului, conform lucrării Exploring Root and Trigger Causes of Terrorism, (www.transnationalterrorism.com, 2007).

3.2. Tactici teroriste

Pentru ca o mișcare teroristă să își poată atinge scopul, ea are nevoie de mai mulți factori: un lider carismatic și competent, mijloace de comunicare, un sistem de recrutare și antrenare a noilor membri, un sistem de obținere a informațiilor necesare, posibilitatea de a mobiliza și transporta oamenii și un sistem de strângere de fonduri.

Teroriștii de azi folosesc aceleași tactici ca și acum aproximativ un secol, tactici care au fost perfecționate pe parcursul anilor și care datorită acestui fapt sunt capabile de un succes sporit. Tacticiule de bază sunt astăzi implemntate cu succes în sistemul tehnologic, teroriștii dovedindu-și abilitățile de adaptare a tacticilor clasice la sistemele moderne. Asasinarea figurilor publice și uciderea civililor este o tactică veche a terorismului, capabilă să aducă o schimbare socială uimitoare și având un impact foarte puternic. Tot aici se poate vorbi și despre otrăvire sau modificarea unor produse, dar fiind că această tactică folosește tehnologie de bază și țintește să afecteze un număr redus de victime. Genocidul sau asasinatul în masă este o tactică folosită deseori de state care sponsorizează terorismul, urmărind eliminarea unor grupuri sau subculturi. Deturnarea este o tactică care a început să atragă mai multă atenție în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, însă folosirea ei este mult mai veche, fiind implicate nu doar avioane, ci și trenuri, autobuze, vapoare, vehicule militare sau autovehicule. Răpirea și luarea de ostatici implică atât capturarea și reținerea unor prsoane, cât și amenințarea acestora cu moartea, vătămarea corporală sau cu deținerea altor persoane. Ostaticii sunt atât un avantaj al teroriștilor (fiind folosiți în negocieri pentru atingerea scopurilor), cât și un dezavantaj (fiind costisitoare pentru teroriști). Atacurile cu bombă sunt o tactică esențială și larg răspândită în lumea teroristă. Evoluția tehnologică și circulația informației a făcut ca tipurile de bombe folosite la ora actuală să fie din ce în ce mai multe, însă scopul folosirii lor rămâne același, și anume de a atrage atenția, a încetini opoziția și de a distruge bunuri sau proprietăți și a elimina adversari (Mahan și Griset, 2007).

4. Terorismul mileniului III

4.1. Terorismul și mass-media

Terorismul și mass-media se află într-o relație de interdependență sau poate chiar de simbioză (Biernatzki, 2002), terorismul necesitând publicitatea pentru propagarea mesajelor și atingerea scopurilor, iar mass-media având nevoie de audiență (Toma, 2006). Ultimul deceniu a adus schimbări majore în ceea ce privește mass-media, răspândirea știrilor făcându-se cu precădere prin intermediul televizorului și a internetului, în detrimentul ziarelor (Biernatzki, 2002). Terorismul s-a schimbat și el de-a lungul timpului, adaptându-se la noile tendințe tehnologice. Astfel, se poate vorbi despre metafora „teatrul terorii” datorită faptului că teroriștii încearcă transmiterea unui mesaj prin folosirea unei violențe orchestrate (Wiemann, 2008). Jenkins (citat de Wiemann, 2008) spunea că „terorismul este direcționat către specatori, nu către victimele prorpiu-zise” și „terorismul este un produl al libertății, cu precădere al libertății presei” (Jenkins citat de Biernatzki, 2002).

Mass-media se potrivește scopruilor teroriștilor din două mari motive, care pot fi concretizate în teorii astfel: crearea agendei – cu cît media acordă mai multă atenție unui subiect, cu atît el devine mai importnat în ochii publicului și înscenarea – felul în care o știre este prezentată poate influența interpretarea și înțelegerea ei de către audiență, teorii prezenate pe larg în lucrarea Terrorism and the Media (www.transnationalterrorism.com, 2008). Teroriștii urmăresc astfel să atragă atenția, să transmită mesajele lor, dar și să câștige respectul și simpatia posibililor suporteri și totodato să își legitimizeze acțiunile.

4.2. Tehnologia și terorismul. Terorismul cibernetic

Dezvoltarea tot mai pregnantă a tehnologiei și dependența a din ce în ce mai multor structuri sociale în activitățile zilnice de tehnologia IT&C (Giurcan, 2010), folosirea tot mai frecventă și în tot mai multe domenii a internetului, a făcut ca teroriștii să aibă acces mult mai ușor la informații, să poată comunica și totodată să își transmită mesajele într-un mod mult mai simplu și accesibil unui număr crescând de persoane. Cyber-spațiul – identitățile și obiectele care există în rețele de computere folosite de indivizi umani în diverse scopuri (Giurcan, 2010) – a devenit o țintă modernă a teroriștilor, impactul asupra vieții cotiene fiind fparte puternic datorită dependenței crescânde de tehnologie și internet asocietăților umane moderne. Giurcan (2010) definește cyber-terorismul ca fiind utilizarea tacticilor și tehinicilor de război informatic de către grupări teroriste și care are ca efect afectarea cyber-spațiului, teroriștii urmărind intimidarea sau constrângerea unui guvern sau a unei populații țintă în promovarea unor obiective politice sau sociale.

4.3. Terorismul chimic și biologic

Shoham (1998) definește terorismul chimic și biologic ca fiind sabotajul sau războiul de gherilă prin folosirea substanțelor otrăvitoare sau a microorganismelor, care pot afecta oamenii, animalele, recoltele sau alte materiale utile, cum sunt combustibilii. Efectele sunt de ordin tactic sau strategic, acute sau continue, fizice și/sau psihice. Stock, citat de Shoham (1998), enumără o derie de avantaje ale terorismului chimic/biologic: efectele produse amplifică teroarea și creează panică, nu pot fi detectate prin mijloace standard anti-teroriste, apărarea împotriva agenților chimici/biologici este dificilă, pot fi ușor camuflați, transportați și introduși în zona țintă, sunt foarte utili în asasinatul individual, posibilitatea unui decalaj între eliberarea agentului și declanșarea efectelor, posibilitatea anonimizării atacurilor, există agenți incapacitanți temporar și nu letali, echipamentul necesar unei producții la scară mică este ușor de achiziționat, există descrieri ale tehnologiei de obținere a agenților chimici/biologici disponibile în literatura liberă și livrarea agenților chimici/biologici se poate face pe căi foarte eficiente – sistemul de distribuție a apei sau calea aerului.

4.4. Copiii și femeile teroriști

Conform definiției date de Coaliția Internațională pentru Oprirea Folosirii Copiilor ca Soldați (citată de Gray și Matchin, 2008), copiii soldați/teroriști sunt persoanele sub 18 ani, membre sau atașate forțelor armate guvernamentale sau oricărei forțe armate sau grup, fie că există sau nu un conflict armat. Pe lângă participarea la lupte, acești copii pot îndeplini și funcții logistice sau de suport, precum și prestarea de servicii domestice sau sexuale. Mahan și Griset (2007) descriu folosirea copiilor atât pe frontul de luptă, cât și ca detectoare de mine, aceștia participănd în misiunile sinucigașe, transportând provizii și acționând ca spioni, mesageri sau santinele. Fiind vulnerabili fizic și ușor de intimidat, copiii devin soldați supuși (Mahan și Griset, 2007), fiind și foarte ușor de recrutat datorită naivității lor (Gray și Matchin, 2008).

Femeile au devenit din ce în ce mai mult elemente strategice cheie în cadrul terorismului sinucigaș, atacurile lor fiind mult mai letale și mai eficace decât ale bărbaților (O’Rourke, 2009; Friedman, 2008) și fiind mult mai șocante datorită faptului că asemenea acțiuni violează normele genului în cadrul societăților din care fac parte acestea (O’Rourke, 2009). Friedman (2008) menționează că femeile trec pe sub radarul autorităților întrucât stereotipul genului le face să fie omise de pe lsita posibililor suspecți; totodată, normele culturale ale modestiei le facilitează infiltrarea și accesul cu explozibili ascunși sub haine întrucât nu sunt supuse percheziției de către bărbați. Este interesantă perspectiva socială și răspunsul psihologic al oamnilor cărora le repugnă atacurile femeilor, fiind în același timp fascinați de acest gen de atacatori. Se pare că femeile aleg să devină teroriste sinucigașe din disperare, datorită afecțiunilor psihice, subordonării bărbaților, dictată de religie, precum și altor factori specifici genului (O’Rourke, 2009). Femeile sunt predispuse la a deveni teroriste sinucigașe datorită inocenței, entuziasmului, problemelor personale și dorinței de răzbunare (Zedalis, 2004).

5. Efectele psihologice ale terorismului și lupta anti-teroristă

Războiul psihologic al terorismului, indiferent de forma sub care se manifestă și de mecanismul folosit pentru a instila teroare, crează mereu victime în rândul populației civile, lăsând urme atât prin trauma cauzată, cât și prin frica perpetua de a deveni victime ale actelor teroriste. Traumele psihologice produc modificări de comportament și chiar afecțiuni psihiatrice. Khan et al. (2012) prezintă rezultatele unor sondaje publice conform cărora o mare parte dintre participanți (fie expuși unor atacuri teroriste sau ai căror membri ai familiei au fost expuși unor astfel de atacuri) au manifestat tulburare de strs post-straumatic, stres acut sau depresie. Autorii remarcă și faptul că persoanele expuse actelor de violență au risc crescut de a manifesta boli psihice după 10 ani de la eveniment, iar prevalența stresului post-traumatic și a episoadelor de depresie majoră este de aproximativ două ori mai ridicată în rândul fetelor decât al băieților, pe când riscul de a face abuz de substanțe (alcool, droguri) este aproximativ apropiat în rândul acestor două categorii de indivizi. Khan et al. (2012) citează studiul făcut de Wanda, care prezintă efectele terorismului asupra copiilor – tulburare de stres acut, tulburare de stres post-traumatic, anxietate, depresie, comportament retrograd, tulburări de separare și de somn.

În lupta anti-teroristă, este necesară crearea unui acord internațional privind obiectivele urmărite, dar și o definire clară a terorismului. Crearea unei alianțe între țări ar putea facilita lupta împotriva terorismului; o astfel de alianță ar putea urma exemplul NATO, incluzând însă și țările lumii a treia, dar și țările arabe și musulmane. Este necesară desfășurarea unor campanii bine organizate și coordonate, care fac uz de toate resursele posibile – informaționale, economice, de securitate, și diplomatice. Comunicarea între aliați este esențială și implementarea de sancțiuni țărilor care susțin terorismul are o importanță critică. Deși Statele Unite ale Americii au rol major în luarea decizilor privind acțiunile anti-teroriste, după cum este vizibil la nivel internațional, este important ca liderii acestei țări să înțeleagă că implementarea democrației în țări care nu au trecut prin procese de liberalizare, pragmatism și democratizare poate fi perosuloasă și poate avea efecte nedorite chiar (Ganor, 2009).

PARTEA II – TERORISTUL: PROFIL PSIHOLOGIC

Sintagma „teroristul unui om este luptătorul pentru eliberare al altui om” (Smith, 1994, citat de Doğutaș, 2011) rezumează justificările unor indivizi (de orice natură ar fi ele – religioase, etnice, sociale, politice sau ideologice) ce recurg la uciderea de oameni nevinovați în atingerea scopurilor, ascunzându-se practic în umbrele definițiilor incerte ale terorismului. Este foarte ușor să arătăm cu degetul și să etichetăm oamenii ca teroriști, însă trebuie mai înainte de toate să ținem cont de faptul că este incorect a atribui unui om titlul de terorist atâta timp cât definiția terorismului în sine este plină de incertitudini și totodată este incorectă atitudinea față de un om acuzat de terorism, dar care nu a fost găsit încă vinovat de actele de care este acuzat (Doğutaș, 2011). Pentru a putea contracara terorismul, trebuie mai înainte de toate să înțelegem opoziția (dușmanul), atât din punct de vedere ideologic, cât și comportamental, pentru a putea să anticipăm și să prezicem mișcările acestuia (Borum, 2003).

1. Motivațiile teroriștilor

Mulți analiști sunt de acord că nu se poate vorbi despre un tipar al personalității teroriste (Crenshaw, 1986). Motivele care îi fac pe indivizi să adere la grupări teroriste și să comită acte de terorism au dat curs la numeroase studii și cercetări. Chiar și luând în considerare influențele religioase sau ideologice, este greu de înțeles de ce un individ ar adopta convingeri și un comportament care susține implicarea în activități teroriste cu victme dintre non-combatanți (Borum, 2010). Mahan și Griset (2007) prezintă explicațiile motivațiilor teroriste din trei perspective – de grup, individuală și morală. Terorismul este un fenmen care alterează comportamentul la nivel de societate, nu doar individual sau la nivel de grup. Astfel, conform unor analiști, relațiile politice dintre grupuri și nivelul de dezvoltarea al cestora ar putea fi sursa pentru răspunsurile la întrebările legate de localizarea temporală și georgrafică a grupărilor teroriste și de motivele care îi determină pe indivizi să adere la grupări teroriste și să comită acte de terorism (Mahan și Griset, 2007).

Componenta istorică (timp și spațiu) are o relevanță deosebită în înțelegerea motivațiilor teroriștilor (Crenshaw, 1995, citată de Mahan și Griset, 2007). Socializarea indivizilor privitor la violență și implicațiile acesteia trebuie avută în vederea analizei, cât și faptul că violența manifestată în cadrul unui act terorist își poate avea originea ca urmare a unei ofense sau poate fi parte dintr-un efort susținut, de lungă durată; comportamentul terorist poate fi de asemenea corelat cu activități politice legitime, lipsite de violență și de oportunitatea manifestării de activități non-teroriste pe scena politică. Motivația teroriștilor trebuie privită și din perspectiva continuității sau a lipsei de continuitate într-o campanie. Crenshaw atrage atenția că terorismul poate devia de la scopul inițial la un anumit punct în desfășurarea sa, ajungându-se la acte de răzbunare ciclice, pe care părțile implicate nu le mai pot controla. Din acest punct de vedere este notabilă viziunea lui Wieviorka (1995, citat de Mahan și Griset, 2007) care descrie violența ca fiind o logică a acțiunii. Se distinge aici violența manifestată de cei care au un anumit scop și care renunță la terorism odată ce au atins scopul dorit și violența ca acțiune logică a celor care nu prevăd și nici nu se așteaptă la un sfârșit, în acest caz comportamentul terorist satisfacând o nevoie intrinsecă de neoprit, mijloacele folosite fiind sfărșitul de fapt; acest ultim tip de violență derivă din procesul ideologic și din distanțarea socială și politică a indivizilor.

Borum (2003) și Miller (2006), citat de Mahan și Griset, 2007, ia în vedere la nivel individual al motivației teroriștilor un proces format din trei faze: prima fază este marcătă de apariția unor condiții considerate inacceptabile, faza a doua demarează odată cu instalarea sentimentului de ură și de nedreptate, faza a treia aducând personificarea nedreptății. Aceeași autori îl citează pe Post (1998) care vorbește despre psiho-logica teroriștilor, construită în așa fel încât să raționalizeze actele pe care ei se simt constrânși din punct de vedere psihologic să le comită. Același autor remarcă frecvența crescută a proceselor psihologice de exteriorizare și scindare în personalitatea teroriștilor, caracteristici atribuite narcisismului și tulburării de personalitate tip borderline. Mahan și Griset (2007) îl citează și pe Kellen (1998) care consideră că majoritatea teroriștilor au trecut printr-o traumă psihologică ce are ca rezultat faptul că aceștia ajung să vadă lumea dintr-o perspectivă nerealistă și îi motivează să recurgă la acte extrem de violente. Victoroff (2005) susține că ideea familiilor dezbinate ale teroriștilor, deși susținută de mulți cercetători, este pur speculativă și propune patru trăsături de bază ale teroristului tipic:

Păreri și emoții extreme în ceea ce privește sistemul de convingeri;

Un interes personal care îi diferențiază de cei din prima categorie (o puternică resimțire a opresiunii, umilinței, persecuției; nevoia acerbă de identitate, glorie, răzbunare; un impuls de exprimare a agresivității înnăscute);

Flexibilitate cognitivă redusă care îi predispune nevoii de a învinui pe cineva și unei percepții greșite despre cauzalitate;

Capacitatea de a-și suprima constrângerile morale în ceea ce privește uciderea indivizilor nevinovați datorită factorilor intrinseci sau dobândiți și forțelor individuale sau de grup.

Horgan (2005, citat de Borum, 2010) propune focalizarea pe vulnerabilitățile terorismului în detrimentul trăsăturilor unice de personalitate, aceste vulnerabilități fiind factori care îi determină pe unii indivizi să fie mai predispuși aderării la un grup terorist și participarea lor la acte teroriste. Borum (2004) clasifică aceste vulnerabilități în trei categorii – umilința/nedreptatea percepute de unii indivizi, nevoia de identitate și nevoia de apartenență, dintre acestea, cel mai important rol jucându-l umilința și nedreptatea. În cea ce privește identitata, mulți indivizi copleșiti de complexitatea și stresul lumii din jurul lor aderă la organizații teroriste extremiste absolutiste, care se bazează pe ideologii simple, tip alb-negru. Nevoia de apartenență, conexiune și afiliere este satisfăcută prin aderarea la grupări teroriste extremiste radicaliste. Astfel, se poate concluziona că de fapt atracția inițială este față de grup, și nu față de ideologii sau violența în sine. Crenshaw (1986) citează opinia lui Erikson (1968) care susține că în cursul formării identității, indivizii caută, pe lângă sentimentul de împlinire și apartenență, și fidelizarea, adică resimt nevoia de a avea încredere în ceva sau cineva exterior propriei persoane și de a lise acorda încredere de către alți indivizi.

O ipoteză asemănătoare este lansată și de Kelly (1995), citat de Maghan (1995); Kelly descrie motivațiile teroriștilor ca pe o metodă de comunicare, sugerând trei faze ale afilierii la o grupare teroristă – condițiile predispozante (nevoile și motive individuale), expunerea la noile convingeri care se adresează neoilor și motivelor precedente și comportamentul rezultat în urma acceptării ca membru cu drepturi depline.

Bandura (1998, citat de Mahan și Griset, 2007 și de Maghan, 1995) evidențiază o ipoteză interesantă asupra motivației teroriștilor de a ucide oameni nevinovați printr-un mecanism psihologic de renunțare la moralitate; convertirea indivizilor socializați la terorism nu se realizează prin perturbarea personalității acestora, a impulsurilor agresive sau a standardelor morale, ci prin restructurarea valorii morale atribuite uciderii, adică prin schimbarea felului de a gândi despre crimă. Teroriștii își reconstruiesc comportamentul spre a le servi scopurilor morale, își pot ascunde prpriul rol în crearea violenței și pot nega faptul că acțiunile lor sunt cauzele distrugerilor, pot distorsiona consecințele acțiunilor întreprinse, subliniind efectele pozitive și minimizând consecințele negative și pot de asemenea să evite auto-cenzura prin dezumanizarea victimelor (Bandura, 1998, citat de Mahan și Griset, 2007). Crenshaw (1986) susține că există posibilitatea atracției față de grandoare și omnipotență în scopul compensării pentru inferioritatea și impotența individuală, mai mult decât atracția față de violență, aspect pe care îl regăsim dezbătut și de Panel on Behavioral, Social, and Institutional Issues, Committee on Science and Technology for Countering Terrorism (2002). Crenshaw (1986) subliniază și faptul că unii indivizi pot fi atrași de caracteristica violenței de a produce stresare, existând indivizi puternic motivați de acest aspect. Astfel, terorismul poate părea fascinant și atractiv pentru unii indivizi tocmai datorită componentei care implică pericolul fizic.

Kruglanski și Fishman (2009), citând pe Bloom (2005), enumeră o serie de motivații ale teroriștilor – onoare, dedicația către lider, statut social, importanță personală, durere și pierderi personale, presiunea grupului, umilința și nedreptatea, răzbunarea și feminismul. Stern (2003) (citat de Kruglanski și Fishman, 2009) menționează ca motive ale terorismului umilința, expunerea la violență, ocupația, lipsa perspectivelor, modernizarea, concedierea, restabilirea gloriei Islamului, sărăcia, obligația morală, necesitatea apartenenței, dorința de a ajunge în rai, simplificarea vieții, liderii inspiraționali, prietenia, statutul, fascinația, banii și sprijinul pentru propria familie. Ricolfi (2005) (citat de Kruglanski și Fishman, 2009) sugerează că motivația teroriștilor ar veni dintr-un amestec de sentimente, printre care se regăsesc răzbunarea, resentimentul și sentimentul de obligativitate față de victime.

În ce privește motivația teroriștilor, nu se poate vorbi doar despre natura psihologică a acestora, ci trebuie luați în considerare și factorii sociali, economici și politici, precum și posibilitatea suprapunerii factorilor biologici sau fiziologici care pot predispune un individ la acte de violență (Hudson, 1999). Crensahw (1986) scrrie despre numărul relativ mic al indivizilor bolnavi psihic dintre teroriști ca fiind un rezultat al selecției în vederea aderării la grupare, teroriștii fiind foarte atenți în evaluarea potențialilor membri care ar putea periclita supraviețuirea grupului.

2. Ideologii teroriste

Ideologia poate fi definită ca fiind un set de reguli prestabilite la care aderă un individ și care îi determină, reglează și controlează comportamentul, cel mai probabil prin crearea unui set de probabilități comportamentale care fac legătura între comportamentul și acțiunile momentane și recompensele și rezultatele pe termen lung sau pe scurt, formează un comportament care urmează anumite reguli. Ideologia este influențată și de cultura indivizilor. Aceste convingeri sunt mai presus decât impulsurile și dorințele individului (Conte, 2010), sunt inviolabile și nu sunt discutabile, iar comportamentele pe care le generează sunt orientate spre obținerea unui scop și sunt văzute ca servind unei cauze sau unui obiectiv important (Borum 2010, 2004).

Conform lui Borum (2010), există patru caracteristici de bază ale ideologiilor:

Polarizarea – mentalitatea „noi versus ei”;

Absolutismul – convingerile sunt privite ca un adevăr absolut, fiind susținute uneori de o autoritate sacră și evitându-se astfel interpretările, găndirea critică și dezacordul. Totodată, adaugă valoare morală ideii de „noi versus ei”, vazută astfel ca o competiție între bine și rău;

Orientarea spre amenințare – amenințarea externă îi face pe membrii uni grup să fie mai uniți, aspect cunoscut în mod intuitiv de liderii capabili, care le reamintesc mereu adepților că „noi” suntem în pericol datorită „lor”;

Malițiozitatea – ura energizează acțiunile violente și permite opoziției cu principii să ia măsuri de acțiune, facilitând mecanisme de detașare morală (dezumanizarea) care dărâmă barierele sociale și psihologice ale folosirii violenței pe care un individ le-ar considera juste.

Este irelevant pentru teroriști dacă legislația unui stat sau cea internațională consideră acțiunile lor ca ilegale, dat fiind că teroriștii se supun doar codex-ului ideologiei pe care o urmează, ceea ce face ca omorul să fie legitim și conform cu credințele lor (Conte, 2010). Lumea percepută de teroriști este nesigură și plină de tensiune, ceea ce facilitează ca unele convingeri să pară relevante și convingătoare, dat totodată rigide, persistente, greu de schimbat (Mărgărit, 2004).

Borum (2010) prezintă cercetarea lui Saucier și a colaboratorilor săi (2009) care au plecat de la ideea unui model de lucru dedus rațional din componentele principale ale unei mentalități militant-extremiste, drept pentru care, pentru a include cât mai multe tipuri de grupări, au ales cel puțin o grupare din fiecare din cele șapte regiuni ale globului și au cercetat materiale eliberate de astfel de grupări, căutând teme comune și observând frecvența folosirii lor. Au identificat astfel 16 teme caracteristice mentalității militant-extremiste, teme care erau preluate de cel puțin trei grupări: necesitatea măsurilor neconvenționale și extreme, folosirea de tactici care absolv individul de răspundere pentru actele violente comise, un amestec proeminent de terminologie militară în părți ale discursului în care ar lipsi în mod normal, percepția că posibilitatea grupării de a-și atinge poziția de drept este obstrucționată în mod tragic, glorificarea trecutului cu referire la gruparea proprie, orientarea spre utopie, catastrofizarea, anticiparea intervenției supranaturale, o pornire imperativă de exterminare a răului sau de purificarea alumii, glorificarea morții pentru cauză, datoria și obligația de a ucide sau de a lupta ofensiv, machiavelism în serviciul sacrului, ridicarea intoleranței, a răzbunării și comportamentului războinic la rangul de virtuți, dezumanizarea sau deminificarea oponenților, lumea modernă ca dezastru, guvernele civile ca nelegitime.

3. Calea spre terorism

Deși indivizii aderă la grupări teroriste din motive diferite, procesul este în mare același – pentru individ, fazele sunt de radicalizare, înrolare în activități teroriste și retragere, pe când pentru gruparea teroristă, fazele constau în recrutare, mobilizare și demobilizare. Așa cum și terorismul s-a schimbat în decursul anilor, la fel s-a întâmplat și cu procesul de radicalizare. Mai nou, cercetătorii au început să diferențieze între motivele indivizilor de a adera la grupări teroriste, de a rămâne în grupare și de a părăsi grupările, motivațiile fiind diferite pentru fiecare etapă și nefiind neapărat legate unele de altele (Borum, 2010).

Aderarea la o grupare teroristă este un proces gradual (Post, 2005) și dobândirea mentalității teroriste este un proces compus din patru etape și fiind rezultatul aderării la gruparea teroristă, nu cauza acesteia (Borum 2010). Procesul începe odată cu existența uneui eveniment sau a unei condiții nemulțumitoare care este apoi considerată injustă și pusă pe seama unei ținte (sistem politic, individ sau națiune), care este mai apoi defăimată sau chiar demonizată, ceea ce ușurează depărtarea de normele morale și creează impulsul pentru agresivitate.

Fathali Moghaddam (2005) folosește metafora unei scări pentru a descrie procesul prin care un individ devine terorist. Sentimentele de nemulțumire, privațiune sau vicisitudinile sunt cele care stau la baza inițierii pe calea terorismului. Încercările individului de a aplana aceste vicisitudini și de a-și îmbunătăți situația sunt fără succes și acest lucru creează frustrare și agresivitate direcționate către agentual cauzal (din perspectiva individului). Pe măsură ce furia crește, unii indivizi încep să creadă că actele violente sunt justificate și simpatizează cu anumite grupări teroriste care acționează împotriva așa-zisului inamic, unii dintre ei ajungând să adere la aceste grupări și chiar să participe la acte teroriste. În vârful ierarhiei create de Moghaddam stau indivizii care au devenit membri ai unei grupări și au comis acte de terorism. Moghaddam structurează această scară în felul următor:

Treapta de bază – interpretările psihologice ale condițiilor materiale

Prima treaptă – percepția opțiunilor de luptă împotriva tratamentului nedrept

Treapta a doua – declanșarea agresivității

Treapta a treia – angajamentul moral

Treapta a patra – solidificarea gândirii categorice și legitimitatea percepută a organizației teroriste

Treapta a cincea – actul terorist și mecanismele de inhibare a eschivării.

Teoria migrării sociale a fost adoptată de numeroși analiști în dezbaterea aderării indivizilor la grupările teroriste. Borum (2010) prezintă teoria migrării sociale în viziunea lui Wiktorowicz (2005), care susține că aderarea la o jihad este un proces care nu survine brusc, fiind o urmare a persuasiunii venite în urma interacțiunilor dintre individul ce urmează a fi recrutat și membrii grupării. În viziunea lui Wiktorowicz, teoria migrării sociale are patru componente – o deschidere cognitivă, în care individul devine receptiv la idei noi; căutarea religioasă, în care individul caută o semnificație printr-un simbol religios; alinierea cadrului, în care reprezenatrea publică susținută de gruparea teroristă capătă sens pentru viitorul recrut și îi atrage interesul; și în cele din urmă, socializarea, prin care individul trece prin experiențe date de lecții și activități religioase care înlescnesc îndoctrinarea și construirea identității.

Borum (2010) citează etapele procesului de radicalizare așa cum este descris de FBI – pre-radicalizare, identificare, îndoctrinare și acțiune, precum și etapele pe care le-ar parcurge un individ dintr-o țară vestică pentru adoptarea unei ideologii tip Jihadi-Salafi în viziunea poliției orașului New York – pre-radicalizare, auto-identificare, îndoctrinare și jihadizare, în timp ce Ministerul Danez de Justiție prezintă aderarea la o grupare islamică după următoarele etape – pre-radicalizare, convertire și identificare, convingere și îndoctrinare și acțiunea.

3.1. Dinamica grupării teroriste

Când vorbim despre terorism, remarcăm importanța covârșitoare a ierarhiei, a grupării și a rețelei, cu mențiunea că la baza rețelelor teroriste stă lipsa ierarhiei, puterea fiind distribuită inegal între componenții rețelei, fără a exista linii de comandă. Se obsevă faptul că terorismul modern este un hibrid care îmbină caracteristici tipice organizării ierarhice centralizate, dar și unele trăsături ale organizării descentralizate (tip rețea) (Mayntz, 2004; Nance, 2008) și chiar democratice (Mayntz, 2004). Informațiile privitoare la rețelele teroriste sunt puține la număr, majoritatea fiind deducții indirecte din ceea ce se cunoaște despre organizațiile oficiale. Organizațiile teroriste pot fi în același timp invizibile, păstrând secretul activităților prin evitarea comunicărilor și a înregistrărilor scrise, dar în același timp coordonate pentru îndeplinirea ovbiectivelor (PBSII & CSTCT, 2002). Trăsăturile distinctive ale organizațiilor teroriste sunt controlul centralizat specific, latența relațiilor pe verticală și orizontală și controlul centralizat eficient prin strategii și scopuri general formulate (Mayntz, 2004).

Chiar dacă se ghidează după aceeași ideologie, structura organizatorică a grupărilor poate fi extrem de diferită, cum este cazul de exemplu al grupărilor HAMAS, Jihad-ul Islamic și Al-Qaeda, toate trei având ideoligie religioasă, însă HAMAS și Jihad-ul Islamic au o structură organizatorică ierarhizată tradițional și autoritară, pe când Al-Qaeda are o organizarea mult mai laxă, luarea deciziilor fiind distribuită între membri (Nance, 2008). În opinia lui Victoroff (2005), grupările teroriste au o organizare ierarhică, pe firecare treaptă a ierarhiei regăsindu-se diferite roluri de îndeplinit, fiecare astfel de poziție atrăgând indivizi cu diferite predispoziții și care își joacă rolurile datorită unor factori profund diferiți psihologic. Însă rolurile pot deveni neclare funcție de tipul grupării și dimensiunile ei, indivizii cu temperamente diferite putând juca roluri foarte diferite în cadrul unei organizații teroriste. Victoroff (2005, citând pe Taylor&Ryan 1988 și Reich 1998) remarcă heterogenitatea temperamentelor, a ideologiilor, proceselor gândirii și capacităților cognitive ale teroriștilor în cadrul categoriilor politice, nivelelor ierarhice și rolurilor îndeplinite.

Indivizii care sunt în căutarea unui înțeles sunt mult mai predispuși la a fi recrutați (Kruglanski și Fishman, 2009). Există cercetători care suțin că nu se practică recrutarea clasică în cadrul jihad-ului sau Al-Qaeda, 90% din membri înrolându-se prin intermediul familiei și prietenilor (Borum, 2010; Crenshaw, 1986). Sunt recrutați doar aceia care sunt devotați ideologiei și de asemenea corespunzători din punct de vedere al ideologiei adoptate (PBSII & CSTCT, 2002), indivizi care vor acționa eficient, cu cea mai mare probabilitate la cerere, punându-se foarte mult accent pe existența relațiilor și pe durabilitatea acestora (Borum, 2010). Organizațiile teroriste sunt cel mai probabil compuse din membri a căror nevoie este grupul în sine și din membri al căror scop este schimbarea mediului socio-politic, ambele categorii fiind dependente de grup (Crenshaw, 1986). Kruglanski și Fishman (2009) prezintă căile de recrutare în cadrul unei organizații teroriste – prin intermediul rețelei, introdus de un prieten, membru al familiei sau partener de viață pentru care apatenența la o grupare teroristă are un rol important pentru identitatea socială, prin intermediul instituțiilor care promovează terorismul, de obicei prin inducerea unei anumite ideologii (moschea, madrassa, auto-recrutarea prin intermediul internetului și îmbinarea internetului cu inducerea ideologiei de către anturaj sau familie. Nu există dovezi concludente pentru a susține ideea că anumite școli sau cercuri sociale ar avea de-a face cu recrutarea membrilor pentru organizații teroriste (PBSII & CSTCT, 2002). Pentru unele grupări, recrutarea membrilor începe din copilăria acestora, ura fiind instilată de timpuriu și susținută de liderii manipulativi, conducând la consolidarea unei identități colective, la exteriorizare și la folosirea violenței împotriva inamicilor. Adoptând membrii de mici copii, se asigură astfel confirmarea treptată a psihologiei extremiste, iar dubiile sunt reduse la minim (Post, 2005).

Adeziunea și loialitatea sunt foarte importante pentru existența grupării teoriste, fiind chiar absolutiste în acest aspect, uniformitatea, conformitatea și solidaritatea jucând roluri la fel de importante (Crenshaw, 1986). Liderii sunt cei care mențin loialitatea și devotamentul membrilor, ținând cont de faptul că aceștia trăiesc de multe ori în societăți cu valori morale, stiluri de viață și instituții care diferă de organizația teroristă și de ideologiile acesteia și care pot părea atrăgătoare; disciplina este menținută prin intermediul legăturilor strânse interpersonale, a controlului ierarhic și printr-o bună supraveghere (PBSII & CSTCT, 2002). Aprobarea celorlați membri devine astfel mai importantă decât atingerea scopurilor, ea fiind acordată pentru acțiuni care motivează gruparea către scopul propus, dar și pentru conformitatea și o gândire ideologică ce respectă crezul organizației. Există o relație bidirecțională între dependența adepților de lideri și a liderilor de adepți (Crenshaw, 1986). Gardienii sunt idivizii din grupare care mențin sistemul de convingeri, descurajează opoziția și previn deriva ideologică sau de devotament, redirecționând conflictul către exteriorul grupării și menținând sentimentul de amenințare constantă din partea adversarului. Rutina organizatorică este cea care susține activitatea, iar fluxul informației în cadrul grupării trebuie controlat și organizat pentru păstrarea identității acesteia, stimulentele fiind și ele bine controlate pentru atragerea noilor membri, dar și pentru motivarea membrilor deja existenți (Borum, 2004, 2010). Relațiile cu alți indivizi exteriori grupării sunt foarte bine controlate, uneori chiar interzise, realizându-se o izolare a membrilor, care devin astfel exclusiviști și au încredere numai unii în alții (Crenshaw, 1986).

Mobilizarea teroriștilor, mai exact determinrea indivizilor de a acționa în numele cauzei, se realizează prin elaborarea beneficiilor și minimalizarea costurilor/pierderilor percepute de aceștia. Sentimentele de apartenență, împlinire și aprobare de către ceilalți sau recunoaștere de către dumnezeu sau alți indivizi sunt promovate ca beneficii, minimalizarea costurilor fiind realizată prin promovarea ideii că violența în slujba unei cauze este justificată, realizându-se astfel o intensificare a influențelor sociale și psihologice, care distrug barierele naturale ce țin sub control impulsurile de a ucide alți oameni. Pierderile psihologice sunt reduse prin dispersarea responsabilității, de-individualizare, obediență și identitate socială. Îndepărtarea barierelor psihologice interne care controlează violența este realizată prin modificarea sistemelor de auto-evaluare, creând o justificare morală pentru actul de terorism, prin învinuirea victimelor și prin dezumanizarea acestora (Borum, 2010).

Punctele slabe ale organizațiilor teroriste sunt securitatea și circuitul informației, coordonarea activităților și pericolul constant al tendințelor de apariție a controverselor cu privire la interpretarea ideologiei în cadrul grupării sau în alte cuvinte, dependența de suporteri, de țările în care activează, rigiditatea ideologiilor și recidiva, eșecurile motivaționale, transpoziția și dezertarea, precum și eșecurile organizatorice, cu precădere cele privinf fluxul informației (PBSII & CSTCT, 2002). Lipsa încrederii îmtre membrii unei grupări, plictiseala, inactivitatea, disputele și luptele pentru supremație în cardul grupării, precum și dezacordul privind tacticile, strategiile sau conducerea sunt alși factori care fac ca grupările teroriste să devină vulnerabile. Din punct de vedere extern, perturbarea rețelelor de suport și conflictele cu alte grupări pot amenința existența organizațiilor teroriste (Borum, 2010).

4. Psihologia teroriștilor

4.1. Caracteristicile ierarhice ale membrilor grupării teroriste

Urmărim în primul rând diferențierea liderilor de adepți. Liderii unei grupări teroriste dau dovadă de o carismă aparte, fiind cei care strâng laolaltă indivizii alienați și frustrați și dau naștere unei organizații, indivizi care fără îndrumarea unei personalități puternice ar rămâne anonimi și izolați; liderii furnizează mesajul care unifică mai apoi adepții și identifică dușmanul extern ca fiind cauza (Post, 2005). Luându-l ca exemplu pe Osama bin Laden, Post (2005) demonstrează cum mii de tineri musulmani și arabi au devenit adepți ai terorismului pentru simplu fapt că în ochii lor acesta era un răzbunător eroic care înfrunta o superputere iar ei, urmându-l, deveneau dezinteresați, altruiști și eroici până la auto-sacrificiu. Dacă un lider fundamentalist religios poate folosi o interpretare proprie a scripturii pentru a justifica actele de natură extremistă în fața adepților săi credincioși, un lider carismatic poate convinge astfel de adepți să ducă la împlinire asemenea acte de violență având alte scopuri decât cele de natură religioasă.

Miller (2006) realizează o structurare a tipologiilor teroriștilor funcție de trăsăturile personalității. El descrie astfel liderii narcisiști și pe cei paranoici, adevărații credincioși și impostorii instabili (personalitățile borderline și antisociale), soldații buni și „albinuțele lucrătoare” (personalitățile anxioase și cele dependente), indivizii care vor publicitate și cei incontrolabili (personalitățile histrionice și schizoid-schizotipale).

Personalitatea narcisistă afișează grandomanie, aroganță, dorința de a fi admirat, lipsă de empatie și sentimentul că totul i se cuvine; aceștia sunt liderii teroriști clasici, autoritari, infailibili și care se cred deasupra legilor datorită puterii lor de percepție, clarviziune și judecată, indivizi carismatici, capabili să atragă un număr impresionant de adepți prin certitudinea pe care o afișează, prin convingerile lor și zelul de care dau dovadă pentru atingerea scopurilor și cauzelor pentru care luptă. Acești tip de lideri sunt cei care dau ordine și așteaptă respectarea lor cu sfințenie.

Personalitățile paranoice nu au încredere și sunt foarte suspicioase, interpretând acțiunile și motivele altora ca înșelătoare și purtătoare de gânduri rău-voitoare și de persecuție, acest tip de personalitate fiind de asemenea regăsit printre liderii teroriști. Se întâlnesc și personalități hibride, îmbinând trăsături din ambele tipolgii în proporții diferite. Liderii paranoici sunt mai puțin carismatici și au o țintă exclusivistă, de natură rasială sau religioasă, cu tentă conspirativă, fiind convinși că sunt singuri în lupta împotriva tuturor celorlalți, nesimțind nevoia să interacționeze cu rangurile inferioare cu excepția momentelor care consolidează legăturile dintre membri grupării, necesare pentru atingerea scopurilor. Paranoicii sunt cei mai periculoși lideri terorițti, dat fiind că amenințările externe pe care le percepe și misiunea grupării justifică în viziunea acestui lider orice acțiune; acțiunile întreprinse ajung să atragă ura lumii din jur și astfel este confirmată conspirația paranoică aindividului.

Personalitățile care îmbină narcisismul și paranoia pot fi exemplificați de liderii teroriști religioși sau de cei ai cultelor care cred că au fost aleși pentru a conduce oamenii spre propria versiune de salvare a lumii și spre perfeciune. Când acest tip de lider se simte amenințat este foarte probabil un scenariu în care își conduce proprii adepți la o sinucidere în masă, convins fiind că fără îndrumarea lor divină, adepții nu ar mai avea un scop în viață. Membrii și liderii teroriști paranoici sunt inflexibili și nu își schimbă convingerile fixiste, devenind chiar nevrotici și imposibil de intimidat sau de convins prin argumente logice.

Personalitățile tip borderline întrețin relații eratice și intense, alternând între supraidealizare și devalorizarea celorlalți, manifestă impulsivitate care dăunează propriei persoane, sunt instabili emoțional, prezintă o perturbare persistentă a identității care devine evidentă în imaginea proprie și în relațiile cu alți indivizi, și manifestă o cronicizare a sentimentului de neîmplinire care poate duce la căutarea stimulării prin provocarea și amplificarea conflictelor. Inițial, acest tip de personalități sunt extrem de loiale liderilor și ideologiilor, însă instabilitatea atașametelor acestora îi fac să nu fie de încredere pe termen lung, valorificându-se astfel perioadele lor scurte de devotament extrem, mai ales în misiunile teroriste periculoase.

Personalitățile antisociale manifestă indiferență și încățcarea constantă a drepturilor celorlalți indivizi, fiind asociată cu impulsivitatea, comportamentul criminal, promiscuitatea sexuală, abuzul de substanțe și un stil de viață parazitar, exploatativ sau de tip prădător. Consideră că totul li se cuvine, că au o importanță covârșitoare și manifestă lipsă totală de empatie și conștiință față de alți oameni pe care îi consideră doar ca surse se mulțumire pentru propria persoană. Acești indivizi aderă la grupările teroriste doar pentru plăcerea pe care le-o conferă acțiunile de distrugere asupra oamenilor neajutorați pe care îi consideră inferiori, nu sunt loiali, totul fiind doar un joc pentru ei, și deseori îndeplinesc funcții de asasini sau sinucigași cu bombe. Sunt deseori foarte vicleni și pot acumula bogății materiale sau putere, ridicându-se chiar la ranguri înalte în cadrul grupării teroriste.

Personalitățile anxioase manifestă inhibiție socială, sentimente de nepotrivire și hipersenzitivitate la crticism, relațiile cu alți indivizi sunt abordate cu teamă, fiind atrași în sfera teroristă de aspectele de ajutorare și dreptate socială ale unor grupări religioase sau politice, urmărind auto-terapia și obținerea admirației cetățenilor sau a camarazilor și observând mult prea târziu latura violentă a organizațiilor la care au aderat. În cadrul grupării, acest tip de personalități își găsesc cel mai bine locul în funcții de suport.

Personalitățile dependente sunt supuse și manifestă un comportament dependent de cei din jur datorită unei nevoi excesive de grijă, motiv pentru care și caută compania oamenilor, temându-se de respingerea lor sau de lipsa sprijinului acestora. Acest tip de indivizi sunt dependenți de îndrumările altora, motiv pentru care un lider carismatic devine personajul ideal pentru acești indivizi, căutând aprecierea acestora. Devin soldați buni, devotați, atâta timp cât nu sunt constrânși să ia decizii singuri.

Personalitatea histrionică manifestă emotivitate excesivă, caută atenție, are nevoie de exaltare, este emfatică în vorbire și comportament, are un stil cognitiv impresionistic și impulsiv și are tendința să exagereze pentru menținerea unor relații superficiale care să îi satisfacă nevoia de admirație și grijă din partea celor din jur. Acestor infdivizi le place să fie în centrul atenției, nu sunt foarte disciplinați și nu se implică fizic foarte mult, însă joacă roluri în mediile publicitare sau politice, dorința de recunoaștere fiind acerbă și poate eclipsa loialitatea față de grupare, atrăgând prea multă atenție asupra grupării și devenind neesențiali.

Personalitățile schizoide și schizotipale evită oamenii, manifestă deficite de socializare, retragere și uneori deficiențe în abilitățile cognitive și perceptive. Schizoizii sunt distanți față de interacțiunile sociale, manifestând puține emoții, nu au nevoie de oamni și sunt perfect fericiți când sunt singuri. Pe lângă aceste trăsături, personalitățile schizotipale manifestă tulburări de gândire și comportament bizar. Aceste două tiputi de personalități se găsesc pe axa schizoid-schizotipal-schizofrenic, indivizii schizofrenici manifestând tulburări grave ale gândirii, percepției și acțiunii, inclusiv iluzii și halucinații. Structura identității instabile a acestor două personalități le poate aduce aduce pe calea terorismului religios și social din motive filozofice și spirituale. Ajung în general să fie ciudații grupării, singuratici, dar profund devotați dacă filozofia grupării se încadrează viziunii ideosincratice a lumii lor. Supuși la prea mult stres, devin predispuși la decompensare și iluzii, devenind dispensabili (Miller, 2006).

4.2. Tipologii de teroriști

Miller (2006, citându-l pe Hacker 1976) împarte teroriștii în trei categorii – cruciații, criminalii și nebunii. Așa-numiții cruciați sunt cei mai motivați teroriști din punct de vedere al ideologiei, foarte devotați cauzei, fiind centrul grupării și mobilizându-i pe ceilalți membri și totodată punând la cale strategiile operațiunilor. Criminalii sunt indivizii violenți, aflați mereu în căutarea unei scuze pentru manifestările impulsurilor antisociale, pe care o găsesc sub forma cauzei pe care o cred nobilă și acceptabilă în aparență; sunt cel mai puțin devotați ideologiei și sunt foarte schimbători, profitând de oportunitățile de manifestare a agresivității și sadismului, motiv pentru care sunt cei care duc la împlinire planurile murdare ale organizației pentru că se pricep la asta și le face plăcere. Nebunii sunt ghidați de o tulburare mentală care fie le întărește loialitatea față de grupare, fie creează instabilitate în ce privește devotamentul lor și comportamentul. Sunt dezorientați, nemulțumiți și nu au rădăcini, fiind atrași deseori de certitudinea filozofică de ancorare a grupărilor extremiste și jucând roluri importante în organizație dacă psihopatologia lor poate fi canalizată spre scopurile grupării.

Strentz (1988, citat de Miller, 2006) clasifică teroriștii în lideri, activiști-operatori și idealiști. Liderii sunt egocentrici până la a manifesta paranoia, tind să privească lumea ca pe o rețea de conspirații, cu precădere ale unor culturi sau religii inferioare care perturbă puritatea celor aleși din grupare. Paranoia poate fi mascată de personalitatea superficială sau carismatică, încrezătoare și impunătoare. Activiștii-operatori au o personalitate antisocială sau psihopatică și sunt de multe ori foști sau actuali mercenari sau foști deținuți cu o listă lungă și variată de condamnări; sunt deseori recrutați chiar din închisare de către lider care le oferă posturile din lumina reflectoarelor, acesta rămânând în penumbră. Activiștii-operatori se bucură astfel de suportul tactic și apărarea doctrinei liderului și organizației în desfășurarea activităților violente, însă sunt foarte rar loiali ideologiei și de multe ori disprețuiesc filozofiile abstracte și țelurile nobile ale liderului și ale grupării. Idealistul este dedicat trup și suflet unei lumi mai bune, fiind recrutat cu ușurință de către organizație; este loial și îndeplinește inițial sarcini de mentenanță și suport până demonstrează că sunt capabili de mai mult. Idealiștii sunt deseori tineri disperați, dependenți, aflațiîn căutarea adevărului sau a unui ghid filozofic, dar care au căzut pradă înșelătoriei liderului.

Tot Miller (2006) dezvăluie și clasificarea teroriștilor din punctul de vedere al serviciilor secrete americane – teroriștii cruciați (motivați ideologic de convingeri religioase sau politice), ultraconservativi politic (cred cu convingere în drepturile individuale, mai presus de strictețea gurvenului represiv, ultraliberal; sunt de orientare extremă dreaptă), anarhiștii politici (cu orientare de extremă stângă, resping guvernul ca fiind rasist, elitist și opresiv din punct de vedere economic), teroriștii religioși (care se cred responsabili numai în fața lui dumnezeu și ucid în numele lui și pentru el) și teroriștii criminali (de multe ori mai mult oprtuniști decât idealiști, apelând la terorism pentru scopuri proprii).

Hamden (2006) clasifică teroriștii în patru categorii – teroristul psihopat (asasinii plătiți care caută să obțină satisfacție dint-o nevoie narcisistică patologică de control), teroristul etnogeografic, religios și politic (teroriști care luptă pentru cauza unui grup) și teroristul retribuțional (individul care a suferit o traumă atroce, planificată, fie personal, fie prin intermediul familiei sau comunității, fără a avea vreun istoric de afecțiune patologică și fără a avea înclinații de aderare la grupări teroriste).

În descrierea lui Hamden (2006), teroristul psihopat este un individ antisocial, comportament care își are originile în copilărie și continuă săs e manifeste și la adult. Indivizii nu se conformează normelor sociale de comportament, încălcând de multe ori legea, și nu țin cont de dorințele, drepturile și sentimentele celor din jur, sunt iresponsabili, impulsivi, înșelători și manipulativi, urmărind constant profitul personal. Pot fi complet indiferenți față de victime sau le pot învinui, minimalizând consewcințele propriilor acțiuni. Hamden prezintă următoarele trăsături ale teroristului psihopatic – vârstă variabilă, amoral, cu tipologie de criminal, excitabil, exploatativ, impulsiv, nesincer, inteligent, iresponsabil, manipulativ, narcisist, fără țeluri în viață, își alege țintele fără discriminare, lipsit de etică, cu tulburări de personalitate, mincinos, nu este sinucigaș. Acest tip de individ se apără prin negare, distorsionare a realității, proiectare, exteriorizare excesivă și raționalizare. În ce privește latura psihopatologică a teroriștilor, Hudson (1999) susține că există puține cazuri de teroriști bolnavi psihic, cu atât mai puțin dintre cei de calibru internațional, și că există puține dovezi certe care să susțină ipoteza că teroriștii ar fi indivizi cu tulburări psihice, cu atât mai mult cu cât planificarea minuțioasă și sincronizarea operațiunilor nu sunt trăsături evidențiate la cei cu tulburări psihice; un alt aspect care vine să susțină ipoteza lui hudson este și faptul că teroriștii sunt foarte selectivi în ceea ce privește indivizii pe care îi recrutează, neabordând indivizii imprevizibili sau cu un comportament necontrolat, care ar pune în pericol gruparea.

Tipologiile teroristului etnogeografic religios și politic sunt foarte asemănătoare în viziunea lui Hamden (2006), fiind diferențiate doar de cauză. Acești indivizi au relații familiale strânse, înlocuiesc cuvântul „fărădelege” cu „război”, sunt educabili, egocentrici, acordă prioritate emoțională cauzei la care aderă, superego-ul este externalizat, sunt loiali și condiționați de familie, ideologici, inflexibili, inteligenți, atât bărbați cât și femei, tineri sau adulți tineri, sunt deseori sinucigași (afișându-se ca martiri pentru cauză), rigizi, caută să dețină controlul și sunt setați pe o anumită țintă. Se apără prin mecanisme ca introspecția, comportamentul pasiv-agresiv, proiectarea, fanteziile schizoide, formarea reacției și intelectualizare.

Teroriștii retribuționali sunt indivizi fără istoric psihopatologic și fără tendințe teroriste, dar a căror casă, familie sau comunitate a fost zdruncinată de război, criză sau teroare îndreptată asupra indivizilor nevinovați și care ajung să caute răzbunare, vor să își ia revanșa și să se revolte. Sunt indivizi care nu consideră că ar avea ceva de pierdut și caută propria versiune de dreptate, realizându-și izolarea abia atunci când nu își pot atinge scopul. În mare parte acești indivizi sunt suferinzi de stres post-traumatic și caută să evite situații ce le reamintesc de trauma suferită și care declanșează simptomele afecțiunii, astfel că acest tip de teroriști evită de multe ori să iasă din casă. Sunt caracterizați de vârstă variabilă, legături familiale strânse, sunt educabili, etici, neajutorați, fără speranță, inteligenți, atât femei cât și bărbați care se folosesc cu succes de mecanismele psihologice defensive și care pot ajunge să adere la un grup de suporteri ai terorismului, au o istorie morală, nu sunt condiționați familial și nu sunt loiali în mod deosebit unui grup anume, nu au trăsături premorbide care să ducă la tulburări de personalitate, relaționează față de cauza ce o susțin, trauma care i-a marcat a apărut de cele mai multe ori în prima parte a vieții, fac discriminări între ținte, au un istoric social, fără probleme legate de încălcarea legii și sunt sinucigași pentru propriile convingeri. Acest tip de individ încearcă să se apere prin exercitarea controlului, raționalizare, anticipare și intelectualizare (Hamden, 2006).

Teroristul ca fanatic descrie comportamentul acestor indivizi ca rațional, rezervat, logic și urmărind obiective ideologice sau politice, mai degrabă decât financiare, fiind indivizi educați și capabili de o analiză retorică și politică complexă, dar preconcepută (Hudson, 1999; Delcea și Bădulescu, 2008). Deși psihologic vorbind, fanatismul are anumite trăsături ce amintesc de tulburările psihice, Taylor (1988, citat de Hudson, 1999) susține că fanatismul nu este o categorie definitorie a bolilor psihice.

Hudson remarcă faptul că suicidul nu este o trăsătură a terorismului, mai puțin în cazul teroriștilor fundamentaliști islamici din Orientul Mijlociu, a teroriștilor Tamil din Sri Lanka și sudul Indiei și a celor nord coreeni (Hudson, 1999; Delcea și Bădulescu, 2008). Dacă pentru cultura vestică, suicidul teroriștilor are conotații de fanatism și tulburări psihice, din perspectiva grupărilor islamice aceste acte de auto-distrugere au conotații culturale și religioase, indivizii find văzuți ca martiri. Delcea și Bădulescu (2008) susțin că teroriștii sinucigași pot fi motivați de credințe religioase, ideologii naționaliste sau obediența față de lideri carismatici și autoritari, sinucigașii putând varia ca număr și fiind atât bărbați cât și femei.

4.3. Portretul robot și profilul psihologic al teroristului

Există multe studii care au urmărit realizarea unui profil psihologic și demografic al teroristului, însă sunt de menționat multe variabile și limitări ale diverselor studii, remarcând astfel lipsa unui protocol în acest sens, aspect probabil influențat și de faptul că nu există o definiție concretă a terorismului și sunt foarte multe aspecte de luat în calcul în ce privește dimensiunile terorismului, cu atât mai mult cu cât acesta pare să fie un fenomen în continuă mișcare și schimbare. Există probabil tot atâtea variabile între teroriști cât există și similarități, după cum remarcă Hudson (1999), în mod deosebit datorită caracterului și motivației unice fiecărui individ.

Teroriștii caută să dirijeze opinia publică în așa fel încât și restul lumii să vadă situația luată în discuție așa cum o văd și teroriștii înșiși. Pentru a contura un portret al teroristului, trebuie avut în vedere în primul rând tipul de terorism pe care îl promovează. Teroriștii psihopatici au un echilibru psihic labil, afișând complexe de inferioritate și căutând să se evidențieze, astfel că ei nu acceptă ordinea prestabilită a lucrurilor, percepând-o ca pe o constrângere, o presiune mascată. Sunt indivizi de la periferia societății, din medii defavorizate, complexați și neîmpliniți, răzbunători pe societatea în care nu și-au putut găsi locul; acest tip de terorist este adesea întâlnit ca un „lup singuratic” (Albu, 2008). Albu (2008) descrie teroriștii profesioniști ca indivizi ce acționează instituționalizat, din rațiuni de ordin politic sau social, sunt membri ai unei grupări politice sau religioase extremiste, sunt lipsiți de scrupule și caută să modifice o situație, aspect sau individ care este perceput ca un inconvenient pentru organizație sau pentru o anumită pătură socială. Teroriștii fanatici (sinucigași) sunt gata să sacrifice orice, chiar și propria persoană, pentru atingerea scopului. Aceștia provin din mediile cele mai sărace și needucate și de multe ori motivația lor se regăsește în climatul social care duce la disperare, ură, șovinism, exclusivism, obscurantism religios și xenofobie (Albu, 2008).

Alexander și Klein (2005) remnarcă faptul că majoritatea teroriștilor nu sunt bolnavi psihic și nu au personalități violente sau psihopatice, nu toți provin din medii sărace sau defavorizate (mediile defavorizate pot produce în schimb un număr mare de simpatizanți), nu toți teroriștii sunt fanatici religioși și mulți aparțin unor grupări laice, nu sunt în mod normal supuși la procese de spălare a creierului și nu sunt forțați să adere la grupări teroriste, printre teroriști se numără din ce în ce mai multe femei, iar în mod curent teroriștii au un nivel scăzut al respectului de sine, manifestă sentimente de vulnerabilitate, disperare, rușine și simt nevoia de răzbunare. O’Ballance (1979, citat de Hudson, 1999) susține că un terorist de succes ar avea următoarele trăsături – devotament, obediență absolută față de lider, lipsa milei și a remușcărilor, un nivel ridicat de inteligență, un nivel relativ ridicat de rafinament, o educație destul de bună și cunoștințe bogate de cultură generală, inclusiv cunoașterea limbii engleze și a încă unei limbi străine de circulație internațională.

4.3.1. Date demografice și socio-economice

Russell și Miller (1977) (citați de Doğutaș, 2011; Hudson, 1999) descriu teroriștii ca fiind cel mai probabil tineri între 22 și 25 de ani, de extremă stângă, barbați singuri, din clasa de mijloc și superioară și având studii universitare, caracteristici care se pot schimba funcție de grupul în care sunt incluse datele cu privire la diverse grupări teroriste (Doğutaș, 2011). Cercetătorii remarcă faptul că teroriștii palestinieni, germani și japonezi au vârste între 20 și 25 de ani, iar teroriștii urbani sunt în mare parte de origine urbană (Hudson, 1999). Mărgărit (2004) susține că vârsta medie a teroristului este de 22-24 de ani, prezentând caracteristici psihice adolescentine, este intelectual, introspectiv, naiv din punct de vedere al convingerilor politice, frustrat, manifestând autojustificare și autolegitimare, intolerant, dogmatic, autoritar și necruțător în pedepsirea membrilor grupării care deviază de la reguli.

Corley et al (citați de Doğutaș, 2011) remarcă faptul că teroriștii de extremă dreaptă sunt în mare parte bărbați albi provenind din familii din clasa de jos și mijlocie, pe când printre teroriștii de extremă stângă se numără multe femei, indivizii provenind în mare parte din familii din clasa de mijloc și superioară și aceștia sunt mai probabili să recurgă la acte de violență și inducerea terorii. Conform lui Victoroff (2005), studiile demografice realizate în anii 1960-1970 descriau teroristul ca fiind fiind un bărbat tânăr, între 20 și 30 de ani, bine educat și provenind dintr-o clasă de mijloc. În anii 1980, profilul teroristului palestinian descria un tânăr între 17 și 23 de ani, dintr-o famile numeroasă, cu venituri mici și educație precară (Strentz, 1988, citat de Victoroff, 2005), iar spre sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, profilul teroriștilor din Orientul Mijlociu cuprindea variații demografice mai mari, incluzând studenți, profesioniști, bărbați căsătoriți, în jurul vârstei de 40 de ani și femei tinere (Rees et al, 2002, citat de Victoroff, 2005). În ce privește categoriile de vârstă din lotul luat în studiu de Doğutaș (2011), teroriștii de extremă stângă au în medie 37 ani, cei de extremă dreaptă – 40 ani, iar cei internaționali – 34 ani. Conform studiului bibliografic al lui Taylor (1988, citat de Hudson, 1999), teroriștii ar avea în medie 20 ani și sunt necăsătoriți, existând și membrii de 16-17 ani și chiar pre-adolescentini în unele grupări cum este LTTE. Conform lui Hudson (1999), liderii grupărilor teroriste sunt de obicei mai în vârstă, având între 30 și 50 de ani.

Doğutaș (2011) citează studiile lui Morgan și Smith care au concluzionat că teroriștii de extremă stângă sunt probabil mult mai bine educați decât cei de extremă dreaptă, iar în studiul lui Strentz acesta remarca faptul că teroriștii internaționali și de extremă stângă sunt cel puțin absolvenți de liceu (57%), pe când cei de extremă dreaptă sunt cel mult absolvenți de liceu (57%). Doğutaș (2011) susține că teroriștii de extremă stângă fac parte dintre indivizi mai mult sau mai puțin educați, printre cei pe care i-a luat în studii numărându-se puțini teroriști cu diplomă de absolvire a liceului.

În analiza sa realizată pe teroriști de extremă dreaptă și stângă în Statele Unite în anii 1960-1970, Handler (1990, citat de Victoroff, 2005) prezenta descoperirile sale – 67,6% dintre teroriștii de extremă stângă erau absolvenți de colegiu, față de 19% dintre cei de extremă dreaptă. Victoroff (2005) îl citează pe Sageman (2004) care menționează că 71% din teroriștii musulmani intervievați în studiul său erau cel puțin ablsolvenți de colegiu, iar 43% erau profesioniști, însă studiul său era centrat pe investigarea liderilor de grupări teroriste. Russel și Miller (citați de Hudson, 1999) au concluzionat că 2/3 din membrii grupărilor teroriste au o pregătire de nivel universitar, studenții și șomerii fiind cei mai adesea recrutați. Indivizii cu o educație foarte bună primesc de obicei poziții de conducere, membrii vechi și liderii avnd de obicei profesii ca doctor, bancher, avocat, jurnalist, profesor universitar sau director guvernamental de rang mediu (Hudson, 1999).

Dacă studiile mai vechi arată că teroriștii sunt în mare parte bărbați, Smith și Morgan (1994, citați de Doğutaș, 2011) confirmă acest aspect și adaugă faptul că numărul de femei din grupările teroriste de extremă stângă este mai mare decât în grupările de extremă dreaptă, aspecte confirmate și de studiul lui Doğutaș (2011), cu precizara că și în cadrul grupărilor teroriste internaționale numărul femeilor este inferior grupărilor de extremă stângă. Handler (1990, citat de Victoroff, 2005) raporta o prezență de asemenea mult mai crescută a femeilor în grupările de extremă stângă față de cele de extremă dreaptă (46,2% față de 11,2%).

Studiile conduse de Smith și Morgan (1994, citați de Doğutaș, 2011) au concluzionat că majoritatea teroriștilor de extremă stângă nu sunt albi (71%), iat teroriștii de extremă dreaptă sunt majoritar albi (97%), iar studiile lui Corley și ale colaboratorilor săi (2005, citați de Doğutaș, 2011) indică faptul că ¾ din teroriștii internaționali sunt caucazieni, fiind urmați ca număr de latino-americani; Doğutaș (2011) remarcă faptul că indivizii negri și latino-americani predomină în grupările de extremă stângă (86,3%), grupările de extremă dreaptă fiind formate exclusiv din caucazieni, iar grupările internaționale au avut 76,4% membri caucazieni și 15,3% latino-americani.

Venitul mediu este greu de evaluat fără un registru financiar, însă Doğutaș (2011) susține că venitul mediu al membrilor teroriști ar depăși cu puțin 1500 $. În același studiu, Doğutaș indică faptul că majoritatea membrilor teroriști din cele trei categorii studiate (internaționali, de extremă stângă și dreaptă) au un statut scăzut în societatea din care provin (93%, 84% și 98%). Conform lui Handler (1990, citat de Victoroff, 2005), majoritatea teroriștilor din grupările de extremă stângă din Statele Unite din anii ’60-’70 erau muncitori (74,8% față de 24,3% în rândurile grupărilor de extremă dreaptă) și atât în rândurile teroriștilor de extremă dreaptă cât și stângă, veniturile medii ale acestora erau mici spre medii dacă erau absolvenți de colegiu.

Victoroff (2005) prezintă pe scurt și studiul realizat de Nasra Hassan, angajată a Națiunilor Unite, între anii 1996-1999 în Gaza, pe un lot de aproximativ 250 de membri ai Jihadului. Conform acestui studiu, vârstele sinucigașilor cu bombă variau între 18 și 38 de ani, peste jumătate fiind refugiați, mulți apaținând clasei de mijloc, doar doi indivizi fiind fii de milionari, nici unul nu era depresiv, însă mulți susțineau că au fost bătuți sau torturați de forțele israelite. În ciuda amplitudinii studiului, numărul de subiecți abordați cu exactitate nu este menționat și lipsind de asemenea procentul de indivizi care erau sinucigași cu bombă atentatori, sinucigași cu bombă care au eșuat în atacul lor sau antrenori, datele demografice, socio-economice și psihologice fiind neclare.

4.3.2. Trăsături psihologice și comportamentale

Conform lui Delcea și Bădulescu (2008), teroriștii au anumite aptitudini, după care se face și recrutarea: sunt sensibili la probleme, au un raționament deductiv și inductiv bun, sunt capabili să ordoneze bine informația, sunt flexibili în clasificare, sunt capabili de o orientare spațială și o vizualizare foarte bune, au o excelentă rapiditate și flexibilitate de cuprindere, dau dovadă de o bună atenție selectivă și de o viteză perceptivă, sunt capabili să își dozeze timpul foarte bine, au o forță statică, explozivă și dinamică excelentă, sunt rezistenți fizic, flexibili corporal, au un timp de reacție și de reacție la alegere foarte bun și au o dexteritate foarte bună.

Hudson (1999) descrie teroriștii ca fiind indivizi retrași făță de societate, care se văd ca victime ale unor nedreptăți, mulți abandonând școala. Sunt devotați cauzei politice sau religioase și nu percep acțiunile lor violente a fiind de natură criminală. Sunt loiali unii față de alții și pedepsesc trădătorii uneori mai aspru decât pe așa-zișii inamici. Pot fi descriși ca vicleni, pricepuți, nemiloși și cu inițiativă, lipsiți de frică, milă sau remușcări, dau dovadă de un rafinament variabil, funcție de natura acțiunilor întreprinse, sunt versatili în utilizarea armelor, vehiculelor și mijloacelor de comunicație. Teroriștii acționează rareori singuri sau în grupuri mari. Teoriștii sunt indivizi sănătoși, puternici, în formă fizică bună, fără trăsături fizice ieșite din comun, de înălțime medie pentru a se putea amesteca ușor în mulțime și a fi mai greu de identificat, pot fi bine îmbrăcați și chiar deghizați sau să fi trecut printr-o operație estetică, funcție de misiunea pe care o îndeplinesc (Hudson, 1999).

Studiile cantitative privitoare la profilul psihologic al teroriștilor sunt rare. Psihiatrul american Hubbard (1971, citat de Victoroff, 2005) raportează cinci trăsături esențiale ale teoriștilor implicați în deturnarea de avioane – tată violent, adeseori alcoolic; mamă cu profunde convingeri religioase; catracter timid, pasiv, sfios sexual; surori mai tinere față de care manifestă comportament protector; nerealizat social. Conform unui studiu asupra teroriștilor italieni de extremă dreaptă (908 indivizi) realizat în 1981 de Ferracuti și Bruno (citați de Hudson, 1999 și Victoroff, 2005), acești cercetători au identificat următoarele trăsături: ambivalența față de autoritate, viziune defectuoasă, aderarea la convenții, detașare emoțională față de consecințele propriilor acțiuni, incertitudini sexuale, gândire magică, distructiv, nivel scăzut al educației și aderare la normele unei subculturi violente și fetișuri pentru arme. Victoroff remarcă faptul că cele două studii coincid cu privire la incertitudinea rolurilor sexuale și a educației teroriștilor, însă ambele au fost realizate fără grupuri de control și fără folosirea unor mijloace validate de examinare psihologică. Cel mai amplu studiu realizat în ce profilul teroriștilor pare a fi cel al Ministerului de Interne al Germaniei de Vest (1980-1983), care a urmărit date demografice, date referitoare la trecutul familial și trăsături psihologice (Hudson, 1999; Victoroff, 2005) – conform acestui stdiu, 25% dintre teroriști și-au pierdut cel puțin unul dintre părinți până la vârsta de 14 ani, 33% proveneau dintr-o familie cu certuri frecvente între părinți și 33% aveau cazier înainte de împlinirea vârstei de 18 ani; teroriștii erau fie aveau o personalitate dependentă, extrovertită, în căutarea stimulilor excitanți, fie erau defensivi, ostili și suspicioși. Concluzia lui Victoroff (2005) este de înțeles – caracteristicile susținute de studiile luate în discuție nu ajută la diferențierea teroriștilor de non-teroriști, atâta timp cât nu s-au folosit grupuri de control și nici măsurători comportamentale validate.

După evenimentele din septembrie 2001, multe studii au fost îndreptate spre teroriștii fundamentaliști islamici. În 2003, Post, Sprinzak și Denny (citați de Victoroff, 2005) au realizat un studiu pe 35 de extremiști încarcerați din Orientul Mijlociu; au concluzionat că majoritatea erau absolvenți de liceu, unii aveau chiar și pregătire suplimentară, excepție făcând un subgrup de palestinieni, sinucigași cu bombă, care au fost caracterizați ca având vârste cuprinse între 17 și 22 de ani, fără educație, fără loc de muncă și necăsătoriți. Studiul relatează că majoritatea teroriștilor proveneau din familii bune care le susțineau activismul și s-au alăturat grupărilor sub infleunța apropiaților, aderarea crescându-le statutul social, timpul petrecut în închisoare fiind considerat ca o metodă de întărire a devotamentului față de grupare. Indivizii luați în studiu au demonstrat adesea furie și ură fără remușcări, însă erau prea puțin preocupați de obținerea armelor de distrugere în masă. Victoroff (2005) comentează pe marginea acestui studiu și îl apreciază ca fiind unul dintre puținele studii care au abordat o metodă de examinare psihologică directă, însă metodele de selectare a subiecților, circumstanțele intrviurilor și metodele de intervievare folosite nu au fost descrise, studiul neatingând foarte adânc datele demografice și nefolosind grup de control și un protocol de măsurare a variabilelor psihologice.

Sageman (2004), citat de Victoroff (2005), a studiat 172 de mujahedini Salafi care activau la nivel global, punând accent pe terorismul transnațional și pe liderii care erau deja în atenția publicului; cercetătorul a descoperit fragmente de date din copilărie în 61 din cazuri, 69 de cazuri prezentau personalitatea din copilărie – majoritatea erau descrieri neutre sau pozitive, numărul copiilor singuratici fiind mai mare decât al celor sociabili. Un sfert din cei intervievați comiseseră infracțiuni minore, iar în ceea ce privește narcisismul patologic și tulburarea de personalitate paranoică, Sageman susține că nu a găsit date care să susțină aceste aspecte. Grupul luat în studiu de Sageman este însă mic, atipic și necontrolat, fără metode de confirmare a observațiilor psihiatrice.

Schudel et al (1999) prezintă un abilitățile ciber-teroristului: este un individ cu un grad ridicat de complexitate, poziționându-se undeva între un hacker și o organizație internațională de informații, și angajând chiar hackeri profesioniști; este un personaj cu acces la toate resursele comerciale disponibile, are fonduri limitate, dar poate strânge fonduri pentru a le folosi cu ușurință pentru atingerea scopurilor; poate acumula orice tip de informație despre un sistem asupra căruia manifestă interes; poate influența circuitul unui produs și poate ataca și căile de distribuție ale acestuia pentru a-i mdifica unele componenete înaninte de integrarea lor în sistemul de bază; este foarte refractar în ceea ce privește riscurile; are ținte și scopuri bine fixate în prealabil atacului și va folosi mijloace minime pentru atingerea scopului; este un profesionist, creativ și foarte inteligent, care caută căi neortodoxe și originale prin care să își atingă scopurile și aici vorbim despre căi mai puțin clasice de abordare a mecanismelor de securitate.

Bibliografie

Advanced Systems and Concepts Office & Working Group on War, Violence and Terrorism Institute for Conflict Analysis and Resolution, Terrorism: Concepts, Causes and Conflict Resolution, the Defense Threat Reduction Agency, Fort Belvoir, Virginia, 2003

Albu Cristina, ARMA PSIHOLOGICĂ – între limite și performanțe, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2008

Alexander David A., Klein Susan, The pshychological aspects of terrorism: from denial to hyperbole, Journal of Royal Society of Medicine, vol 98, 2005, pag. 557-562

Ayoud Mohammed, Terrorism, Psychology, and Psychiatry, GULEN Institute Analysis, 2011

Biernatzki William E., Terrorism and Mass Media, Communication Research Trends, vol. 21, nr. 1, 2002

Borum Randy, Understanding the Terrorist Mind-Set, FBI Law Enforcement Bulletin, vol. 72, nr. 7, Criminal Justice Periodicals pag. 7, 2003

Borum Randy, Psychology of Terrorism, Tampa: University of Florida, 2004

Borum Randy, The Pshychology of Counter-terrorism, chapter 2: Understanding Terrorist Pshychology, University of South Florida, 2010

Chaliand Gérard, Blin Arnaud, The History of Terrorism: From Antiquitz to Al Qaeda, Universitz of California Press, 2007

Chețe Emil et al, Terorismul: dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, București, 2002

Conte A., Human Rights in the Prevention and Punishment of Terrorism, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2010

Crenshaw Martha, “The Psychology of Political Terrorism”: in Margaret Hermann (ed), Political Psychology: Contemporary Problems and Issues (San Francisco, CA: Jossey-Bass, 1986), pp. 379-413

De la Corte Luis, Explaining Terrorism: A Psychosocial Approach, Perspectives on Terrorism, vol. 1, nr. 2, 2007

Delcea Cristian, Bădulescu Aurelian, TERORISMUL, Studii și cercetări asupra fenomenului terrorist, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2008

Doğutaș Cemil, Who is the Terrorist? Re-examining the Sociodemographics of Terrorists in the United States, Turkish Journal of Police Studies, vol. 13, nr. 3, 2011, pag. 109-121

Efremov Valeriu, Terorismul internațional în pragul noului mileniu: aspecte juridico-metotologice, Editura Pontos, Chișinău, 2010

EUROPOL, TE-SAT 2010, EU Terrorism Situation and Trend Report

Friedman Marilyn, Female Terrorists: Martyrdom and Gender Equality, Values and Violence, Springer Science+Business Media B.V., 2008

Ganor Boaz, Defining Terrorism: Is One Man’s Terrorist Another Man’s Freedom Fighter?, Police Practice and Research, 2002, vol. 3, nr. 4, pag. 287-304

Ganor Boaz, To Protect and To Serve: Policing in an Age of Terrorism, chapter 2 Trends in Modern International Terrorism, Springer Science+Business Media, LLC 2009

Hamden Raymond H., Psychology of Terrorists: 4 types, Seminar/workshop presented at the September 2006 Conference, American Board of Certification in Homeland Security

Hirschmann Kai, The Changing Face of Terrorism, IPG 3/2000, pag. 299-310

Hudson Rex A., The Sociology and Pshychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and Why?, Library of Congress, 1999

Khan Asima Mehboob et al, Impact of Terrorism on Mental Health, Ann. Pak. Inst. Med. Sci., vol 8, nr. 1, 2012, pag. 46-49

Kruglanski Arie W., Fishman Shira, The Psychology of Terrorism: ‘‘Syndrome’’ Versus ‘‘Tool’’ Perspectives, Terrorism and Political Violence, 2006, vol. 18, pag. 193–215

Kruglanski Arie W., Fishman Shira, Psychological Factors in Terrorism and Counterterrorism: Individual, Group, and Organizational Levels of Analysis, Social Issues and Policy Review, vol. 3, nr. 1, 2009, pag. 1—44

Lia Brynjar, Skjølberg Katja, CAUSES OF TERRORISM: An Expanded and Updated Review of the Literature, FFI/RAPPORT, 2004

Lindenberg Miryam, Understanding Terrorism in the Twenty-First Century, Grupo de Estudios Estratégicos GEES, Análisis no. 7561, 2010

López-López Wilson, Pineda Claudia, Terrorism: Two Complementary Approaches, Terapia Psicológica, 2011, Vol. 29, nr. 2, pag. 225-231

Maghan Jess, Terrorist Mentality, Psychology and Criminal Justice: International Review of Theory and Practice, 1995, pag. 335-345

Mahan Sue, Griset Pamala L., Terrorism in Perspective, Sage Publications, 2007

Mayntz Renate, Organizational Forms of Terrorism: Hierarchy, Network, or a Type sui generis?, MPlfG Discussion Paper, 2004

Mărgărit Mihaiu, Tipologia și psihologia terorismului, suplimentul de colecție al Jurnalului Național, București, 2004

Miller Laurence, The Terrorist Mind II: Typologies, Psychopathologies, and Practical Guidelines for Investigation, International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, vol. 50, nr. 3, 2006, pag. 255-268

Moghaddamv Fathali M., The Staircase to Terrorism, A Psychological Exploration, American Psychologist, vol. 60, nr. 2, 2005,pag. 161-169

Nance W. Malcolm, Terrorist Recognition Handbook: A Practitioner’s Manual for Predicting and Identifying Terrorirst Activities, Second Edition, CRC Press, 2008

O’Rourke Lindsey A., What’s Special about Female Suicide Terrorism?, Security Studies, 18:681-718, 2009

Panel on Behavioral, Social, and Institutional Issues, Committee on Science and Technology for Countering Terrorism, Terrorism: Perspectives from the Behavioral and Social Sciences, National Research Council, 2002

Post Jerrold M., The Psychological and Behavioral Bases of Terrorism: Individual, Group and Collective Contributions, International Affairs Review, vol. 14, nr. 2, 2005, pag. 195-204

Ruby C. L., Are Terrorists Mentally Derranged?, Analyses of Social Issues and Public Policy, 2002, pag. 15–26

Schmid Alex Peter, Jongman Albert J., Political Terrorism: A New Guide To Actors, Authors, Concepts, Data Bases, Theories, And Literature, Transactions Publishers, 2005

Schudel G., Wood B., Parks R., Modeling Behavior of the Cyber-Terrorist, Nat'l Security Forum Int'l Cooperation to Combat Cyber Crime and Terrorism, Hoover Inst. Press, 1999

Smith Jasmine Natasha, THE CRIMINAL AND THE TERRORIST: A Comparative Criminological Analzsis of Pathways Into Crime, Internet Journal of Criminology, 2012

Shoham Danny, Chemical and Biological Terrorism: Profile of an Intensifzing Non-conventional Threat, ACPR Policy Paper nr. 43, 1998

Toma Marius, Terorismul și mass-media – manipulare sau simbioză, lucrare de disertație, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, București, 2006

Victoroff Jeff, The Mind of the Terrorist: A Review and Critique of Psychological Approaches, The Journal of Conflict Resolution, vol. 49, nr. 1, 2005, pag. 3-42

Wiemann Gabriel, The Psychology of Mass-Mediated Terrorism, American Behavioral Scientist, vol. 52, nr. 1, 2008, pag. 69-86

Zedalis Debra D., Female Suicide Bombers, Strategic Studies Institute, 2004

Bibliografie

Advanced Systems and Concepts Office & Working Group on War, Violence and Terrorism Institute for Conflict Analysis and Resolution, Terrorism: Concepts, Causes and Conflict Resolution, the Defense Threat Reduction Agency, Fort Belvoir, Virginia, 2003

Albu Cristina, ARMA PSIHOLOGICĂ – între limite și performanțe, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2008

Alexander David A., Klein Susan, The pshychological aspects of terrorism: from denial to hyperbole, Journal of Royal Society of Medicine, vol 98, 2005, pag. 557-562

Ayoud Mohammed, Terrorism, Psychology, and Psychiatry, GULEN Institute Analysis, 2011

Biernatzki William E., Terrorism and Mass Media, Communication Research Trends, vol. 21, nr. 1, 2002

Borum Randy, Understanding the Terrorist Mind-Set, FBI Law Enforcement Bulletin, vol. 72, nr. 7, Criminal Justice Periodicals pag. 7, 2003

Borum Randy, Psychology of Terrorism, Tampa: University of Florida, 2004

Borum Randy, The Pshychology of Counter-terrorism, chapter 2: Understanding Terrorist Pshychology, University of South Florida, 2010

Chaliand Gérard, Blin Arnaud, The History of Terrorism: From Antiquitz to Al Qaeda, Universitz of California Press, 2007

Chețe Emil et al, Terorismul: dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, București, 2002

Conte A., Human Rights in the Prevention and Punishment of Terrorism, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2010

Crenshaw Martha, “The Psychology of Political Terrorism”: in Margaret Hermann (ed), Political Psychology: Contemporary Problems and Issues (San Francisco, CA: Jossey-Bass, 1986), pp. 379-413

De la Corte Luis, Explaining Terrorism: A Psychosocial Approach, Perspectives on Terrorism, vol. 1, nr. 2, 2007

Delcea Cristian, Bădulescu Aurelian, TERORISMUL, Studii și cercetări asupra fenomenului terrorist, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2008

Doğutaș Cemil, Who is the Terrorist? Re-examining the Sociodemographics of Terrorists in the United States, Turkish Journal of Police Studies, vol. 13, nr. 3, 2011, pag. 109-121

Efremov Valeriu, Terorismul internațional în pragul noului mileniu: aspecte juridico-metotologice, Editura Pontos, Chișinău, 2010

EUROPOL, TE-SAT 2010, EU Terrorism Situation and Trend Report

Friedman Marilyn, Female Terrorists: Martyrdom and Gender Equality, Values and Violence, Springer Science+Business Media B.V., 2008

Ganor Boaz, Defining Terrorism: Is One Man’s Terrorist Another Man’s Freedom Fighter?, Police Practice and Research, 2002, vol. 3, nr. 4, pag. 287-304

Ganor Boaz, To Protect and To Serve: Policing in an Age of Terrorism, chapter 2 Trends in Modern International Terrorism, Springer Science+Business Media, LLC 2009

Hamden Raymond H., Psychology of Terrorists: 4 types, Seminar/workshop presented at the September 2006 Conference, American Board of Certification in Homeland Security

Hirschmann Kai, The Changing Face of Terrorism, IPG 3/2000, pag. 299-310

Hudson Rex A., The Sociology and Pshychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and Why?, Library of Congress, 1999

Khan Asima Mehboob et al, Impact of Terrorism on Mental Health, Ann. Pak. Inst. Med. Sci., vol 8, nr. 1, 2012, pag. 46-49

Kruglanski Arie W., Fishman Shira, The Psychology of Terrorism: ‘‘Syndrome’’ Versus ‘‘Tool’’ Perspectives, Terrorism and Political Violence, 2006, vol. 18, pag. 193–215

Kruglanski Arie W., Fishman Shira, Psychological Factors in Terrorism and Counterterrorism: Individual, Group, and Organizational Levels of Analysis, Social Issues and Policy Review, vol. 3, nr. 1, 2009, pag. 1—44

Lia Brynjar, Skjølberg Katja, CAUSES OF TERRORISM: An Expanded and Updated Review of the Literature, FFI/RAPPORT, 2004

Lindenberg Miryam, Understanding Terrorism in the Twenty-First Century, Grupo de Estudios Estratégicos GEES, Análisis no. 7561, 2010

López-López Wilson, Pineda Claudia, Terrorism: Two Complementary Approaches, Terapia Psicológica, 2011, Vol. 29, nr. 2, pag. 225-231

Maghan Jess, Terrorist Mentality, Psychology and Criminal Justice: International Review of Theory and Practice, 1995, pag. 335-345

Mahan Sue, Griset Pamala L., Terrorism in Perspective, Sage Publications, 2007

Mayntz Renate, Organizational Forms of Terrorism: Hierarchy, Network, or a Type sui generis?, MPlfG Discussion Paper, 2004

Mărgărit Mihaiu, Tipologia și psihologia terorismului, suplimentul de colecție al Jurnalului Național, București, 2004

Miller Laurence, The Terrorist Mind II: Typologies, Psychopathologies, and Practical Guidelines for Investigation, International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, vol. 50, nr. 3, 2006, pag. 255-268

Moghaddamv Fathali M., The Staircase to Terrorism, A Psychological Exploration, American Psychologist, vol. 60, nr. 2, 2005,pag. 161-169

Nance W. Malcolm, Terrorist Recognition Handbook: A Practitioner’s Manual for Predicting and Identifying Terrorirst Activities, Second Edition, CRC Press, 2008

O’Rourke Lindsey A., What’s Special about Female Suicide Terrorism?, Security Studies, 18:681-718, 2009

Panel on Behavioral, Social, and Institutional Issues, Committee on Science and Technology for Countering Terrorism, Terrorism: Perspectives from the Behavioral and Social Sciences, National Research Council, 2002

Post Jerrold M., The Psychological and Behavioral Bases of Terrorism: Individual, Group and Collective Contributions, International Affairs Review, vol. 14, nr. 2, 2005, pag. 195-204

Ruby C. L., Are Terrorists Mentally Derranged?, Analyses of Social Issues and Public Policy, 2002, pag. 15–26

Schmid Alex Peter, Jongman Albert J., Political Terrorism: A New Guide To Actors, Authors, Concepts, Data Bases, Theories, And Literature, Transactions Publishers, 2005

Schudel G., Wood B., Parks R., Modeling Behavior of the Cyber-Terrorist, Nat'l Security Forum Int'l Cooperation to Combat Cyber Crime and Terrorism, Hoover Inst. Press, 1999

Smith Jasmine Natasha, THE CRIMINAL AND THE TERRORIST: A Comparative Criminological Analzsis of Pathways Into Crime, Internet Journal of Criminology, 2012

Shoham Danny, Chemical and Biological Terrorism: Profile of an Intensifzing Non-conventional Threat, ACPR Policy Paper nr. 43, 1998

Toma Marius, Terorismul și mass-media – manipulare sau simbioză, lucrare de disertație, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, București, 2006

Victoroff Jeff, The Mind of the Terrorist: A Review and Critique of Psychological Approaches, The Journal of Conflict Resolution, vol. 49, nr. 1, 2005, pag. 3-42

Wiemann Gabriel, The Psychology of Mass-Mediated Terrorism, American Behavioral Scientist, vol. 52, nr. 1, 2008, pag. 69-86

Zedalis Debra D., Female Suicide Bombers, Strategic Studies Institute, 2004