Protectia Persoanelor In Situatia Unui Conflict Armat
CUPRINS
LISTĂ DE ABREVIERI
Argument
Capitolul I : Considerații generale cu privire la dreptul internațional umanitar
Secțiunea I: Ce este dreptul internațional umanitar
Sectiunea II : Noțiunea de victime în timp de conflict armat
Secțiunea III : Principiile protecției dreptului internațional umanitar
Secțiunea IV: Principalele categorii de victime in conflictele armate
Capitolul II : Regilum juridic de protecției al populației și a bunurilor civile pe timp de război
Secțiunea I : Noțiunea de civili în dreptul internațional umanitar
Secțiunea II: Noțiunea de bunuri civile sau bunuri care nu sunt obiective militare
Secțiunea III : Normele internaționale cu privire la protecția populației și bunurilor civile în timp de conflict armat
Sectiunea IV : Protecția juridica a femeilor și copiilor componentă a protecției generale a civililor
Secțiunea V:Situația juridică a ziariștilor civili în conflictele armate
Încheiere
Bibliografie
Argument
Protecția persoanelor în situația unui conflict armat se bazează în principal pe trei ramuri de drept: Dreptul Internațional Umanitar, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului și Dreptul Refugiaților. Aceste trei regimuri de drept au un scop comun, și anume să protejeze viața, sănătatea și demnitatea umană. Cu toate acestea, domeniul de aplicare, conținutul specific, cât și formularea regulilor variază.
Calificarea unei situații drept conflict armat este numai primul pas; este necesar să se determine dacă respectivul conflict este internațional sau intern, întrucât conținutul dreptului umanitar aplicabil diferă în funcție de situație. Într-adevăr, în ce privește dreptul convențional (și principalele sale instrumente legale), calificarea unui conflict armat drept internațional implică aplicabilitatea Convenției de la Haga din 1907, celor patru Convenții de la Geneva din 1949 și a Protocolului Adițional I la Convențiile de la Geneva, însumând peste 600 de articole. În schimb, calificarea unui conflict drept intern, duce la aplicabilitatea articolului 3 comun celor patru Convenții de la Geneva, și posibil a Protocolului Adițional II, dacă sunt întrunite condițiile necesare. Indiscutabil, recenta jurisprudență a tribunalelor penale internaționale, cât și studiul asupra dreptului cutumiar, publicat în 2005 de către Comitetul Internațional de Cruce Roșie, arată o creștere exponențială a regulilor de drept cutumiar aplicabile în situația unui conflict armat intern.
Ca atare, anumite reguli care guvernau exclusiv conflictele armate internaționale, se aplică acum și conflictelor armate interne. Cu toate acestea, deși există o tendință de unificare a legii aplicabile indiferent de natura conflictului, dihotomia dintre conflictele armate internaționale și interne rămâne relevantă și are consecințe legale importante.
În cadrul prezentei lucrări vom avea în vedere dezbaterea cu privire la protecția a diferite categorii de persoane și bunuri în cadrul unui conflict armat.
Sunt protejate următoarele categorii de persoane: răniții, bolnavii, naufragiații, personalul medical, religios, prizonierii de război, populația civilă.
Bunurile ocrotite reprezintă bunurile cu character medical și bunurile cu character civil.
Distincția dintre obiectivele militare și populația civilă și bunurile cu caracter civil este esențială pentru aplicarea drepturlui umanitar.
Capitolul I : Considerații generale cu privire la dreptul internațional umanitar
Secțiunea I: Ce este dreptul internațional umanitar
In literatura de specialitate , dreptul internațional umanitar este o ramura a dreptului internațional public,care are o indelungată existență , cunoscând o dezvoltare permanentă , și care încearcă să se adapteze și să facă față pericolelor internaționale.
Dreptul umanitar internațional are la bază principii , norme , și instituții legale și inegale ale faptelor comise în conflictele armate.În sens larg , dreptul internațional umanitar , cuprinde totalitatea normelor internationale , care vizează protecția victimelor in timp de conflict armat.
Dreptul internațional umanitar se definește , ca fiind ansamblul regulilor de drept , aplicabile în cazul conflictelor armate , fiind subiecte de drept internațional și se referă la desfașurarea operațiunilor , a planificțărilor de lupta dar și la protecția victimelor din timpul războaielor.
Din această definiție reiese că noțiunea de drept internațional umanitar cuprinde domeniul dreptului de război de la Haga aplicabile conflictelor armate și al dreptului umanitar de la Geneva.
Dreptul Internațional umanitar a apărut pentru început in Orientul Apropiat unde se găsesc cele mai vechi urme de state sclavagiste.Istoria dreptului internațional umanitar , rezulta din istoria dreptului internațional public , care se suprapune civilițatiei umane , avănd o evolutie aparte in diferite etape în dezvoltarea socității.
În literatura de specialitate , subiectele de drept internațional umanitar , îl au persoanele fizice și juridice , care dețin drepturi și obligații , și cei care participă la raporturile sociale , reglementate de normele dreptului.
Cei care au calitatea de drept internațional , sunt nevoiți să participe la elaborarea normelor de drept dar și la activitatea care se desfașoara in calitatea de raporturi juridice.
Convențiile internaționale ale dreptului umanitar , au fost recunoscute ca fiind izvoare principale , originare dar și primare care reies din dreptul internațional public.
Amintim in dreptul razboiului cele doua convenții ale izvoarelor dreptului umanitar și acestea sunt: Convențiile de la Haga ( privind procesul de reguli in privinta purtarii pe timp de război și a stabilirii drepturilor si obligațiilor beligerante ,dar și la limitarea metodelor de luptă ) , și Convenția de la Geneva ( în această convenție sunt incluse victime ale conflictului armat , prizionerii de război, dar si răniții , bolnavii și persoanele civile ).
În concluzie , dreptul umanitar internațional încearcă să limiteze consecințele distrugătoare ale războiului , și a fost conceput pentru conflictele armate dintre statele internaționale.
Ionel Closcă și Ion Suceavă , sunt de parere că dreptul conflictelor armate , este o ramură a dreptului internațional public , care conține un ansamblu de norme din cadrul conflictelor armate internaționale și neinternaționale.
Secțiunea II : Noțiunea de victime în timp de conflict armat
În dreptul internațional umanitar , prin noțiunea de victime , se înteleg acele persoane care suferă din punct de vedere fizic dar și moral.
Aceste suferințe pot provenii din cauza greșelilor lor sau ale altor persoane , totodata pot fi și victimele urmărilor nefaste provocate de război.
În literatura de specialitate , prin termenul de victima , se întelege persoana care a suferit un prejudiciu , o suferinta morala sau chiar o pierdere materială , din cauza unor activități , care nu respectă legiile penale intrate in vigoare în statul membru.
În noțiunea de victimă , pe lânga persoanele care au suferit un prejudiciu , intră și membrii apropiați ai familiei precum și persoanele , care au suferit intervenind în apărarea victimelor.
Dreptul internațional umanitar protejează persoanele care nu i-au parte la război , ele sunt protejate de lovituri fizice si tratamente militare , oferinduli-se adăpost , hrană și garanții.
Există o Declaratie în dreptul internațional umanitar cu privire la noțiunea de victime , care are urmatoarele reguli pentru a se prevenii accesul neîngradit al persoanelor la tratament: victimele au dreptul de a pătrunde în instanțele de judecată și fiecare are obligația de a trata victimele cu respect; victimele să fie informate in legătură cu drepturile ce le sunt recunoscute și cerințelor ce le au de îndeplinit.
Secțiunea III: Principiile protecției dreptului internațional umanitar
Înțelegerea dreptului umanitar este facilitată de principiile protecției acestuia care reprezintă esențializarea nomelor care îl compun. Deoarece nici un instrument juridic nu le precizează, depistarea principiilor dreptului umanitar a fost sarcina doctrinei.
Pentru prima dată, ele au fost formulate în anul 1966 de elvețianul Jean Pictet, pe baza Convențiilor de la Geneva din 1949 asupra victimelor războiului, care le-a reformulat în anul 1983 ținând cont de dezvoltările aduse de cele două Protocoale adiționale din 1977 la Convențiile de la Geneva. Conform concepției elaborate de Jean Pictet, în dreptul internațional umanitar există:
Patru principii fundamentale: al dreptului uman (exigențele militare și menținerea ordinii publice sunt întotdeauna compatibile cu respectul persoanei umane), al dreptului conflictelor armate (beligeranții nu vor cauza adversarului pierderi decât proporțional cu scopul războiului), al dreptului de la Geneva (persoanele în afara luptei vor fi respectate,protejate și tratate cu umanitate) și al dreptului de la Haga (dreptul părților la conflict de a-și alege mijloacele și metodele de război nu este nelimitat);
Trei principii comune dreptului de la Geneva și drepturilor omului: inviolabilitatea atributelor esențiale ale personalității umane (cu 7 principii de aplicare: inviolabilitatea prizonierilor; interzicerea torturii; recunoașterea personalității juridice, respectarea onoarei și convingerilor; îngrijirea suferinzilor; dreptul de a cunoaște soarta membrilor familiei; neprivarea de proprietate), nediscriminarea în tratament (cu un principiu de aplicare:diferențele de tratament pot exista doar în beneficiul indivizilor) și cel al securității persoanei (cu 4 principii de aplicare: nimeni nu va fi responsabil pentru un act pe care nu l-a comis; interzicerea represaliilor; pedepselor colective, deportărilor și luării de ostatici; beneficierea de garanții judiciare obișnuite; imposibilitatea renunțării la drepturile conferite de convențiile umanitare);
Trei principii proprii victimelor: neutralitatea asistenței umanitare (cu 4 principii de aplicare, abținerea de la acte ostile a personalului sanitar în schimbul imunității; protejarea personalului sanitar, nimeni nu va fi constrâns să dea informații asupra răniților; nimeni nu va fi anchetat pentru că a ingrijit răniți), normalitatea vieții persoanelor protejate (cu un principiu de aplicare. captivitatea nu este o pedeapsă), și protecția persoanelor căzute puterea statului (cu 3 principii de aplicare: prizonierul este în puterea statului și nu a trupei care l-a capturat; statul inamic răspunde de soarta și întreținerea persoanelor captive și de menținerea ordinii în teritoriile ocupate; protejarea victimelor prin intermediul Puterilor protectoare);
Trei principii proprii dreptului războiului: limitarea „ratione personae” adică protecția generală a populației civile pe perioadele operațiilor militare (cu 5 principii de aplicare: discriminarea între civili și combatanți; populația civilă nu poate face obiectul atacurilor; interzicerea violenței cu scopul de a teroriza civilii; luarea precauțiilor în atac pentru a reduce la minim pierderile civile; dreptul de a ataca adversarul aparține numai combatanților), limitarea „ratione loci” adică limitarea strictă a atacurilor numai la obiectivele militare (cu 6 principii de aplicare: interzicerea atacării localităților neapărate; interzicerea actelor ostile impotriva bunurilor culturale; interzicerea atacării lucrărilor și instalațiilor care conțin forțe periculoase, interzicerea scutului uman; interzicerea distrugerii bunurilor indispensabile supraviețuirii populației și a atacării bunurilor civile; interzicerea jafului) și limitarea „ratione conditionis” adică interzicerea armelor și metodelor de luptă care provoacă pierderi inutile sau suferințe excesive (cu 5 principii de aplicare, interzicerea atacurilor fără discriminare; interzicerea armelor și metodelor care ar cauza civililor pagube excesive în raport cu avantajul militar; respectarea mediului natural; civilii; luarea precauțiilor în atac pentru a reduce la minim pierderile civile; dreptul de a ataca adversarul aparține numai combatanților), limitarea „ratione loci” adică limitarea strictă a atacurilor numai la obiectivele militare (cu 6 principii de aplicare: interzicerea atacării localităților neapărate; interzicerea actelor ostile impotriva bunurilor culturale; interzicerea atacării lucrărilor și instalațiilor care conțin forțe periculoase, interzicerea scutului uman; interzicerea distrugerii bunurilor indispensabile supraviețuirii populației și a atacării bunurilor civile; interzicerea jafului) și limitarea „ratione conditionis” adică interzicerea armelor și metodelor de luptă care provoacă pierderi inutile sau suferințe excesive (cu 5 principii de aplicare, interzicerea atacurilor fără discriminare; interzicerea armelor și metodelor care ar cauza civililor pagube excesive în raport cu avantajul militar; respectarea mediului natural; interzicerea utilizării înfometării civililor ca metodă de război fondate pe perfidie).
Încercând sistematizarea celor 49 de principii elaborate de Jean Pictet, am putea spune, că, la baza dreptului umanitar stau următoarele principii generale, derivate din principiile fundamentale ale dreptului internațional public:
principiul inviolabilității și securității persoanei în timpul conflictelor armate, impune ca exigențele militare să fie întotdeauna compatibile cu respectul ființei umane, integrității sale fizice și morale, toate persoanele trebuind să fie tratate fără nici o distincție fondată pe rasă, sex,naționalitate, limbă, clasă socială, avere, opinii politice, filosofice și religioase sau pe oricare alt criteriu analog;
principiul proporționalității indică părților la conflict, obligația de a nu cauza adversarilor lor pagube și pierderi decât în proporția necesară atingerii scopului acțiunilor militare, care este de a distruge sau a slăbi potențialul militar al inamicului; el obligă beligeranții să nu folosească forța peste limitele necesare obținerii victoriei;
principiul discriminării sau al limitării atacurilor la obiectivele militare, prevede că membrilor forțelor armate, care au dreptul exclusiv de a ataca inamicul și de a-i rezista, li se interzice atacarea populației și bunurilor civile, bunurilor culturale și altor categorii de persoane și bunuri protejate;
principiul limitării mijloacelor și metodelor de luptă, potrivit cu care, dreptul beligeranților de a-și alege armele și modalitățile de război nu este nelimitat, excluzându-se utilizarea armamentelor, tehnicii și metodelor de luptă excesive ca și cele fondate pe trădare și perfidie;
principiul protecției victimelor războiului și a populației civile contra pericolelor ce decurg din acțiunile militare, impune ca persoanele aflate în afara luptelor ca și cele care nu participă la ostilități, să fie respectate, protejate și tratate cu umanitate, statele trebuind să asigure protecția persoanelor căzute în puterea lor;
principiul neutralității asistenței umanitare, arată că activitatea de sprijin și ajutor desfășurată de personalul sanitar și religios, de organizațiile naționale și internaționale umanitare, nu reprezintă o ingerință în conflictul armat, motiv pentru care trebuie lăsată să-și îndeplinească obiectivele, fiind asigurată și respectată de toți beligeranții.
Subiectele dreptului internațional umanitar sunt următoarele:
Comunitățile. Subiectele originare și cu capacitate deplină de drept internațional umanitar sunt comunitățile statale, indiferent de forma de guvernământ,forma de stat, regimul politic, mărirea teritoriului și a populației, puterea economică sau militară ori alte criterii.
Statutul juridic al indivizilor. Numeroși specialiști de drept internațional public consideră că în domeniul protecției internaționale a drepturilor omului în caz de conflict armat (și nu numai), pot fi subiecte de drept și persoanele fizice și juridice. Motivația acestei extinderi a sferei subiectelor de drept internațional umanitar rezidă atât în posibilitatea pe care o au organizațiile umanitare și indivizii de a acorda asistență victimelor conflictelor armate,care la rândul lor, pot solicita protecția internațională prin diferite mecanisme de apărare a drepturilor omului cât și în posibilitatea de sancționare internațională a autorilor încălcărilor dreptului internațional umanitar. Nefiind o chestiune tranșantă definitiv, ne mărginim la a opina că, într-adevăr, prin drepturile ce le sunt conferite, persoanele fizice pot participa la astfel de raporturi. Totuși drepturile acestora sunt și astăzi realizabile în cea mai mare măsură doar în limitele în care statele înțeleg să admită indivizilor participarea efectivă și directă la realizarea acestor drepturi deoarece asumarea de drepturi și obligații internaționale este considerată a fi o prerogativă statală în actuala ordine juridică internațională. Indivizii apar în raporturi de drept internațional umanitar ca organe de stat (în special combatanți) dar și ca persoane private, în raporturile cu puterea inamică.Conflictul armat este o situație excepțională care afectează în mod fundamental viața indivizilor indiferent dacă sunt combatanți sau civili,mulți dintre aceștia ajungând victime ale războiului.Fiecare categorie de persoane este reglementată în mod distinct de dreptul internațional umanitar, atribuindu-i-se drepturi și obligații specifice,care creionează adevărate statute juridice.
Secțiunea IV: Principalele categorii de victime în conflictele armate
În terminologia dreptului internațional umanitar, exista anumite categorii de victime , precum: combatanții conflictelor armate , prizonierii de război , raniții , bolnavii și refugiații in caz de conflict armat.
Combatanții conflictelor armate sunt persoane autorizate să comită acte de ostilitate la adăpostul protecției internaționale.Persoanlele cărora li s-a recunoscut statutul de combatant se bucură de imunitate pentru faptele comise în această calitate, neputând fi judecate și condamnate pentru distrugerile provocate. În cazul în care este capturat de adversar, combatantul are statutul de prizonier de război, care-i asigură o largă protecție.
La război participă și alte categorii de persoane, care nu au statut de combatant, dar pe care reglementările în vigoare le menționează. Este vorba de spioni și mercenari.
Spionii reprezintă o categorie de persoane special instruite, folosite în timp de conflict armat pentru a culege clandestin date despre planurile inamicului, potențialul său militar, obiectivele sale militare etc. Statutul juridic al acestei categorii de persoane s-a dezbătut pe larg la cele două Conferințe de pace de la Haga din 1899 și 1907, unde s-a convenit că procurarea de informații asupra inamicului este o activitate licită.
Dintre toate categoriile de luptători care și-au făcut apariția pe teatrul de operațiuni militare, mercenarii sunt cei care au suferit cele mai grele condamnări. Ei sunt persoane care, din proprie inițiativă, se angajează în serviciul unei puteri străine, în schimbul unei plăți considerarabile.
Persoanele care se încadrează în statutul de prizonier de război au dreptul atunci când cad în puterea inamicului, să beneficieze de toate avantajele acestui statut.
Ideea fundamentală a sistemului de protecție instituit prin Convenția din 12 august 1949 și reiterată prin Protocolul I din 1977 este aceea că prizonieratul nu constituie o acțiune represivă, ci o măsură de precauție față de combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa și răspunde de tratamentul ce i-l aplică. Această idee este consacrată în articolul 13 din Convenția din 1949, conform căruia „Prizonierii de război trebuie să fie tratați tot timpul cu omenie”.
Convenția, care a fost inspirată și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, a transformat în norme juridice o serie de principii enunțate de ea. Astfel, Convenția dispune că viața prizonierilor trebuie să fie cruțată, iar persoana și demnitatea ei, respectate și protejate. Se interzice supunerea prizonierilor la torturi, pedepse crude și degradante, la experiențe medicale nereclamate de starea sănătății lor.
Acelora care sunt suferinzi, trebuie să li se asigure asistență și îngrijire fără nici o discriminare de rasă, naționalitate, religie, opinie politică etc.
Diferențierea de tratament nu este licită decât dacă se bazează pe grad (militar), stare de sănătate, psihică sau fizică, aptitudini profesionale sau sex.
Convenția impune, de asemenea, statelor, obligația de a contribui la atenuarea suferințelor cauzate de război, precum și pe aceea de a nu expune prizonierii unor violențe și insulte din partea populației locale și curiozități publice, la represalii de război, la mutilări fizice sau experiențe medicale și științifice.
Prizonierii își conservă deplina lor capacitate civilă. Orice încălcare a acestor reguli va antrena răspunderea statului respectiv și a celor care au efectuat-o. Dispozițiile Convenției se aplică nu numai în cazul războiului declarat, ci și în cazul oricărui conflict armat ivit între părțile semnatare, chiar în cazul în care una din ele nu recunoaște starea de război.
Totodată ele se aplică nu numai la conflictele cu caracter internațional, ci și în cazul celor cu caracter neinternațional, precum și în toate cazurile de ocupație totală sau parțială. Înscrierea acestei prevederi în textul Convenției din 1949 marchează un însemnat progres față de Convenția din 1929, care nu prevedea acest lucru. Prevederile Convenției se aplică prizonierilor de război din momentul capturării până la eliberare și repatriere.
Pentru a se înlătura unele posibile abuzuri în ceea ce privește lipsirea prizonierilor de unele avantaje, ei nu vor putea să renunțe în nici un caz – nici total, nici parțial – la drepturile pe care le asigură Convenția sau acordurile speciale.
Această regulă se bazează pe două idei:
fiind în captivitate, voința lor poate fi ușor influențată prin presiuni și măsuri coercitive.
drepturile prevăzute în Convenție, deși se răsfrâng asupra prizonierilor sunt drepturi ale statelor beligerante, și nu ale beneficiarilor.
Puterea deținătoare de prizonieri va trebui să suporte în mod gratuit întreținerea prizonierilor și să le acorde gratuit ingrijirii medicale. Prin Convenție statele se angajează să completeze legislațiile naționale cu măsuri de reprimare a actelor contrare Convenției.
Imediat ce a fost capturat pe teatrul de război, prizonierul este predat superiorilor și condus spre un loc de adunare unde este supus unor formalități de înregistrare. Interogatoriul, care are loc cu acest prilej, nu se face decât asupra identificării, informațiile pe care este obligat să le dea prizonierul cu această ocazie sunt limitate la indicarea numelui și prenumelui, gradului, data de naștere și numărul matricol purtat în armată sau o indicație echivalentă.
Încercarea de a induce în eroare autoritățile statului captor se sancționează o restrângere a avantajelor acordare de grad sau statut.
Convenția interzice orice constrângere fizică sau morală pentru a obține date referitoare la situația armatei sale. Prizonierul care refuză să răspundă nu poate fi amenințat, nici insultat, nici expus la dezavantaje de orice natură.
Actele de identitate, însemnele gradului, decorațiile și obiectele având în special o valoare personală sau sentimentală vor rămâne, de asemenea, în posesia prizonierilor. Sumele de bani sau alte obiecte de valoare nu pot fi ridicate decât din ordinul unui ofițer și numai după ce s-a emis o chitanță sau s-a consemnat într-un registru. Sumele ridicate vor fi trecute în contul prizonierului respectiv, iar obiectele de valoare nu vor fi retrase decât pe considerente de securitate. Toate acestea îi vor fi restituite prizonierului la eliberarea sa din captivitate.
După capturare, prizonierii vor fi evacuați cât mai curând posibil și cazați în lagăre situate în afara zonei de luptă, în regiuni cu climat mai sănătos ținându-se seama de regiunile climaterice din care provin. Ei vor fi grupați după naționalitate, lagărele de internare trebuie să fie dotate cu adăposturi contra bombardamentelor. Evacuarea se va face întotdeauna cu omenie și în condiții asemănătoare celor create trupelor proprii. Deplasările pe jos nu se vor putea face normal decât în etape de cel mult 20 km pe zi.
Câteva prevederi se referă la nevoile intelectuale ale prizonierilor, cum ar fi încurajarea activităților culturale și sportive organizate în lagăre de captivi, înlesnirea primirii de cărți pentru lectură. Deci, regimul prizonierilor are oarecum caracterul de domiciliu forțat, în limitele căruia ei au o anumită libertate de mișcare, libertate prevăzută în regulamentele municipale sau de garnizoană.
Prizonierilor care lucrează li se vor da suplimente de hrană. Apa potabilă le va fi furnizată în cantități suficiente și li se va permite folosirea tutunului. Se interzice orice fel de măsuri disciplinare colective privind hrana.
Prizonierii au dreptul la îmbrăcăminte, încălțăminte și lenjerie. Uniformele armatei inamice vor fi folosite pentru îmbrăcarea prizonierilor dacă sunt potrivite climei. Pe măsura uzurii lor ele vor fi reparate sau înlocuite.
Fiecare lagăr va poseda o infirmerie, iar dacă este cazul se vor stabili localuri rezervate bolnavilor cu maladii contagioase și mintale. Prizonierii atinși de o boală care necesită spitalizare sau intervenție chirurgicală vor fi admiși în orice formație sanitară sau civilă în măsură a-i trata. Înlesniri speciale se vor acorda invalizilor, în special orbilor. Prizonierii vor fi tratați de preferință de un personal medical al puterii de care depind. Toate cheltuielile privind tratamentul și aparatura vor fi suportate de puterea deținătoare. Lunar, se vor organiza inspecții medicale pentru a se constata starea lor generală de sănătate și starea de curățenie, nutriția și pentru depistarea bolilor contagioase.
Prizonierii de război, care au profesia de medic, stomatolog, infirmier și care nu au fost atașați serviciului de sănătate vor putea fi admiși de puterea deținătoare să îngrijească prizonierii de naționalitatea lor. Ei vor rămane cu prizonierii de război, dar vor fi tratați ca „personal medical și religios reținut de puterea deținătoare pentru a îngriji și asista prizonierii de război”. Medicul militar cel mai vechi în gradul cel mai înalt va fi responsabil față de autoritățile lagărului. Exercitarea religiei va fi liberă și se vor rezerva localuri speciale în acest scop. Puterea deținătoare va încuraja activitățile intelectuale, educative, recreative și sportive ale prizonierilor.
Fiecare lagăr de prizonieri va fi pus sub autoritatea directă a unui ofițer responsabil din forțele armate regulate ale puterii deținătoare, care va aplica convenția sub directul control al guvernului său. Această regulă prezintă importanță pentru că stabilește nu numai responsabilitatea ofițerului comandant al lagărului respectiv pentru violarea prevederilor Convenției, ci și responsabilitatea guvernului pentru actele ofițerului respectiv.
Disciplina in lagăr se bazează pe următoarele principii:
prizonierii de război, inclusiv ofițerii, sunt obligați la salut și la semnele exterioare de respect și politețe prevăzute în regulamentele militare din propria lor armată față de comandantul lagărului.
ofițerii prizonieri sunt obligați să salute numai pe ofițerii de grad superior ai puterii deținătoare;
ordinele, regulamentele și avertismentele vor fi communicate prizonierilor într-o limbă pe care o înțeleg, aceleași reguli fiind valabile și la interogatoriu.
De asemenea, textul Convenției referitoare la regimul prizonierilor de război va fi afișat, în limba prizonierilor, în locuri unde va putea fi citit de ei.
La începerea ostilităților, beligeranții își vor comunica reciproc titlurile și gradele în uz în armatele lor pentru a asigura egalitatea de tratament între ofițerii de grad echivalent. Ei vor fi tratați cu toată considerația gradului și vârstei lor. Pentru deservirea lagărelor de ofițeri, vor fi detașați soldați prizonieri ai aceleiași armate. Transferarea prizonierilor de război, după internarea lor într-un lagăr, se va efectua întotdeauna cu omenie, asigurându-li-se în timpul transferării apă potabilă și hrană suficientă.
Prizonierilor de război li se recunoaște dreptul de a dispune de unele sume bănești. Aceste sume provin:
dintr-un avans din solda lunară vărsată de puterea deținătoare în funcție de gradul prizonierilor;
din sumele pe care prizonierii le-au avut asupra lor în momentul în care au căzut în puterea inamicului;
din suplimentul de soldă trimis de statul de care depind prizonierii de război;
din indemnizațiile de muncă plătite de autoritățile statului deținător;
din sumele pe care prizonierii le vor primi, individual sau colectiv, de la rude sau de la diverse societăți de caritate.
Prizonierii de război au dreptul de a comunica cu familiile și cu Agenția centrală de informații asupra prizonierilor de război.
Puterea deținătoare, în cazul în care socotește necesar să limiteze corespondența prizonierilor de război, autorizează trimiterea a cel puțin două scrisori și patru cărți poștale pe lună. Orice altă limitare nu este admisă decât dacă este în interesul prizonierilor sau este cauzată de lipsa de traducători care să facă oficiul de cenzură sau dacă, acest lucru este cerut de statul de care depind prizonierii.
În principiu, prizonierilor nu li se pot aplica alte pedepse decât acelea prevăzute pentru fapte similare comise de militarii proprii. Pedepsele corporale, încarcerarea în localuri neiluminate natural, precum și orice formă de cruzime sunt interzise cu desăvârșire.
Sunt interzise, de asemenea, pedepsele colective pentru acte individuale. Arestările preventive sunt reduse la maximum, zilele de arrest preventiv sunt scăzute din pedeapsa aplicată disciplinar, sau de instanțele judecătorești iar, după executarea pedepsei, prizonierii nu pot fi pedepsiți pentru tentativă de evadare și nu pot fi supuși unui regim de supraveghere specială.Nici un prizonier nu poate fi privat de gradul său și nici de prerogativele oferite de acesta în caz de pedeapsă disciplinară. Prizonierii execută pedepsele în localuri separate după grade – ofițerii într-o parte, soldații în alta.
Prizonierii de război pot fi eliberați pe cuvânt de onoare că nu vor mai relua armele în cursul acelui război, în cazul în care legislația internă a statului permite acest lucru.
Dintre toate categoriile de victime de război, prizonierii sunt cei care au avut și au cel mai mult de suferit, întrucât depind, într-o foarte mare măsură, de inamic. Practica celui de-al doilea război mondial, dar și a conflictelor postbelice a dovedit acest lucru. Aceasta s-a manifestat prin:
refuzul de a recunoaște statutul de prizonier de război unor combatanți care erau îndreptățiți la un asemenea statut;
supunerea la un tratament de exterminare;
la munci istovitoare sau legate de operațiunile militare, tentative de judecăți sumare și încheiate cu execuții în masă;
supunerea la torturi, experiențe biologice, insulte și umiliri, acte de violență, represalii etc.
Există așadar o mare discrepanță între statutul legal al acestor victime, care este de natură să le asigure o protecție satisfăcătoare, și aplicarea dispozițiilor lui care este în foarte multe cazuri nesocotită.
În ceea ce privește tratamentul răniților , bolnaviilor , și refugiaților în dreptul internațional umanitar , există un principiu conform căreia , persoanele scoase din luptă și cele care un participă direct la ostilități vor fi respectate , protejate si tratate cu omenie. Acest principiu a fost consacrat într-o formă embrionară în Convenția de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniți în armatele în campanie, din 22 august 1864 și dezvoltat pe parcursul timpului până la valențele conferite prin Protocoalele adiționale din 8 iunie 1977.
Primele reglementări, sporadice și izolate, care cuprindeau printre altele și obligația reciprocă a statelor beligerante de a îngriji răniții militari datează din secolul al XVI-lea, când au fost încheiate unele convenții speciale, denumite carteluri.
Până la jumătatea secolului al XIX-lea singura normă juridică, cu caracter cutumiar, era aceea referitoare la interzicerea uciderii, mutilării și maltratării răniților inamici.
Ideea după care combatantul inamic prins și dezarmat nu mai este considerat dușman, ci simplu cetățean al puterii adverse care trebuie tratat după toate regulile de respect datorate ființei umane, se generalizează și dobândește valențe juridice. La 22 august 1864 a fost adoptată prima Convenție cu caracter umanitar, în care a fost consacrat principiul conform căruia “militarii răniți sau bolnavi vor fi strânși și îngrijiți, indiferent de națiunea căreia aparțin”.
Convenția din 1864 a jucat un rol important în formarea dreptului internațional umanitar, constituind o inovație în practica diplomatică. Spre deosebire de convențiile anterioare, care protejau interesele politice ale statelor, ea reglementează de astă dată protecția persoanelor.
Momentul cel mai important al acestei opere umanitare l-a constituit anul 1949, cand statele participante la Conferința diplomatică de la Geneva au elaborat în comun noul statut al răniților, bolnavilor și naufragiaților, materializat în două dintre cele patru convenții adoptate: – Convenția I “pentru imbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie; și Convenția a II-a “pentru îmbunătățirea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare,,. În ce privește extinderea protecției convenționale la spitalele civile și la personalul acestora, ea a fost realizată prin Convenția a IV-a “privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război” .În Convențiile din 1949 au fost incluse principii novatoare, de natură să le consolideze eficacitatea. Inovațiile respective se evidențiază în 3 planuri: al condițiilor de aplicare a normelor consacrate; al categoriilor de persoane protejate.
Beneficiul protecției a fost extins prin aceste Convenții și la personalul care acordă îngrijiri răniților, bolnavilor și naufragiaților, în această categorie fiind incluși: personalul sanitar afectat în mod exclusiv căutării, ridicării, transportului și tratamentului răniților și bolnavilor; personalul afectat în mod exclusiv administrării formațiunilor și stabilimentelor sanitare; militarilor folosiți ca infirmieri și brancardieri auxiliari la căutarea, ridicarea, transportul și tratamentul răniților și bolnavilor; personalul Societăților naționale de Cruce Roșie și al altor societăți voluntare; personalul medical și sanitar al navelor-spital și echipajelor acestora. Personalului afectat îngrijirii naufragiaților i se asigură o protecție mult mai largă, decât, celui care își desfășoară activitatea pe uscat. Prin cele două Convenții se asigură, de asemenea, o protecție bunurilor materiale afectate transportării, îngrijirii, însănătoșirii și supraviețuirii răniților, bolnavilor și naufragiaților, ca mijloacele de transport sanitare – terestre, navale și aeriene – stabilimentele sanitare,materialul afectat acestora, bunurile mobile și imobile ale societăților de ajutor. Și în acest caz, bunurile materiale afectate războiului naval se bucură de o imunitate mai largă decât cele folosite pe uscat. Trebuie făcută precizarea că toate aceste categorii de persoane protejate, atunci când vor cădea în puterea adversarului, vor fi considerate prizonieri de război și le vor fi aplicabile normele dreptului internațional umanitar privitoare la aceștia.
Conținutul și funcțiile protecției. Dispozițiile Convențiilor de la Geneva din 1949 pot fi divizate în două categorii: norme cu caracter de principiu și norme speciale. Normele cu caracter de principiu sunt următoarele: militarii și persoanele care însoțesc în mod oficial forțele armate au dreptul, în caz de rănire, boală sau naufragiu, la tratament, ocrotire și apărare în toate imprejurările, fără nici o deosebire de naționalitate, sex, rasă, religie etc. din partea beligerantului în puterea căruia se află;personalul sanitar auxiliar, precum și clădirile, materialul,mijloacele de transport trebuie, de asemenea, protejate; dreptul la protecție este inalienabil, persoanele protejate nu pot în nici un caz să renunțe nici parțial, nici în întregime la drepturile pe care le oferă Convențiile și nici la cele dobândite prin acorduri speciale între părți; o normă referitoare la respectul și protecția răniților, bolnavilor și naufragiaților este consacrată în capitolul al II-lea comun din ambele Convenții din 1949 care interzice următoarele acte: orice atingere adusă vieții și persoanei bolnavilor, răniților și naufragiaților și, între altele, fapta de a-i ucide sau extermina, de a-i supune la tortură, la experiențe biologice,de a-i lăsa cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijire, de a-I expune la riscuri de contaminare sau infecție create în acest scop.
Norme speciale de protecție. O primă normă se referă la obligațiile comandantului unității militare care a ocupat câmpul de luptă ca în orice moment, dar mai ales la sfârșitul fiecărei bătălii, să ia măsuri pentru strângerea răniților și a morților și de ocrotire a lor împotriva relelor tratamente. Dacă condițiile militare permit, între comandanții adverși ai diferitelor sectoare ale frontului se vor încheia armistiții privind încetarea focului pentru o perioadă determinată de timp pentru a se putea ridica răniții rămași între linii. În situația în care o parte beligerantă care se repliază este obligată să abandoneze răniții sau bolnavii în puterea adversarului, el va lăsa în mod deliberat, atât cât necesitățile militare permit, o parte a personalului și materialului său militar pentru a-i îngriji.În Convenția I-a, este prevăzută și facultatea părților de a stabili zone și localități sanitare pentru punerea la adăpost și îngrijirea răniților și bolnavilor. Asemenea zone pot fi convenite atât la începutul, cât și pe parcursul desfășurării ostilităților, fiind supuse unei protecții speciale.Convențiile din 1949 înscriu o regulă nouă, cu caracter permisiv,potrivit căreia autoritatea militară va putea face apel la caritatea locuitorilor,a comandanților navelor comerciale sau ambarcațiunilor statelor neutre,precum și la societățile de ajutor pentru ridicarea și îngrijirea benevolă, sub controlul său, a răniților bolnavilor și naufragiaților. Persoanelor care răspund la acest apel li se asigură protecția și înlesnirile necesare. Birourile oficiale de informații, create în fiecare țară la începutul ostilităților, vor centraliza datele referitoare la starea prizonierilor răniți,bolnavi sau naufragiați și le vor comunica în cel mai scurt timp posibil puterii căreia aparțin aceștia. Ele vor întocmi și transmite, de asemenea, actele de deces, autoritățile având obligația de a veghea ca înhumarea,incinerarea sau dimensionarea să fie precedate de un examen atent și, dacă este posibil, medical al corpului în vederea stabilirii morții și identificării defunctului.
Prin convenții, statele se angajează să adopte măsuri legislative pentru pedepsirea în timp de război a oricăror acte individuale de jefuire și maltratare a răniților, bolnavilor și naufragiaților, folosirea abuzivă a drapelelor și insignelor Crucii Roșii.
Protecția personalului sanitar, consacrată în capitolele IV din ambele Convenții, este concepută pe un principiu nou față de reglementările anterioare: acest personal nu va fi repatriat când cade în puterea adversarului, cum prevedea Convenția din 1929, ci va putea fi reținut pentru îngrijirea prizonierilor de război răniți și bolnavi, însă numai în măsura în care starea sanitară și numărul prizonierilor o vor cere. Membrii personalului sanitar reținut pentru îngrijiri nu sunt considerați prizonieri de război, însă ei vor beneficia pe timpul reținerii cel puțin de prevederile Convenției a III-a din 1949 cu privire la regimul prizonierilor de război.Militarii care vor fi folosiți ca brancardieri auxiliari au statut de prizonieri de război, însă vor servi, in măsura in care este nevoie, numai în misiuni medicale.
O reglementare specială este consacrată în Convenția a II-a personalului medico-sanitar pe mare. În accepția generică a dreptului internațional umanitar, expresia "personal medico-sanitar" desemnează persoanele militare sau civile,inclusiv ale societăților de Cruce Roșie și ale organismelor de Protecție civilă afectate în mod exclusiv, permanent sau temporar, misiunilor de
salvare, transportare și îngrijire a răniților, bolnavilor și naufragiaților,prevenirii imbolnăvirii răniților, administrării unităților sanitare sau a mijloacelor de transport sanitare. El este alcătuit din medici și personal auxiliar – brancardieri, personal de administrare, întreținere și pază.
Datorită condițiilor specifice în care se desfășoară războiul maritim,personalul care se ocupă de salvarea și îngrijirea naufragiaților beneficiază de imunități mult mai largi decât cele afectate victimelor din războiul terestru.
Statutul personalului medico-sanitar, consacrat în Capitolul IV din Convenție (articolele 36 și 37), este conceput pe o bază mai largă decât în reglementările anterioare. El va trebui să fie respectat și protejat și nu va putea fi capturat în timp ce este în serviciul navelor-spital, chiar dacă nu sunt răniți și bolnavi la bord. Când cade în puterea inamicului, va putea să își exercite în continuare funcțiile atât timp cât va fi necesar pentru îngrijirea răniților și bolnavilor, apoi va trebui să fie pus în libertate îndată ce comandantul ce îl are în puterea sa crede că e posibil, permițându-i să-și ia cu el obiectele personale. În situația în care este capturat de inamic, personalul medico-sanitar nu poate fi făcut prizonier de război. Dacă totuși se dovedește necesară reținerea unei părți din acest personal din cauza nevoilor sanitare ale prizonierilor de război proprii, se vor lua toate măsurile pentru a-l debarca cât mai repede cu putință. Din momentul debarcării, acest personal intră sub prevederile primei Convenții de la Geneva din 1949 privitoare la îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor în forțele armate în campanie. În vederea asigurării unui tratament adecvat, Convenția I-a prevede crearea de unități medicale mobile – ambulanțe – care să însoțească armata în campanie, precum și servicii medicale fixe. Nici unele dintre ele nu poate face obiectul unor atacuri directe. În situația în care cad în puterea inamicului, ele vor continua să funcționeze până când partea care le-a capturat va fi în măsură ea insăși să asigure îngrijirea răniților și bolnavilor aflați în aceste stabilimente. Personalul unităților și serviciilor medicale va fi respectat, cu condiția să nu se presteze la acte de ostilitate. Statutul lor încetează în situația în care comit acte vătămătoare pentru partea care-i are în puterea sa.
Pentru culegerea, transportarea și îngrijirea răniților, bolnavilor și naufragiaților în războiul naval există navele-spital, special construite și dotate în acest sens. Regimul lor juridic este statuat în cea de-a doua Convenție de la Geneva din 1949. Expresia nave și ambarcațiuni sanitare definește mijloacele de transport sanitar pe apă special construite și amenajate pentru acordarea de îngrijiri răniților, bolnavilor și naufragiaților, precum și pentru a transporta materiale destinate acestui scop.Dreptul internațional umanitar a urmărit întotdeauna să asigure protecția formațiunilor și așezămintelor sanitare, fixe sau mobile, maritime,terestre sau aeriene, protecție care a fost în mod constant lărgită. Protecția recunoscută ambarcațiunilor folosite de stat sau de societățile de ajutor recunoscute oficial pentru operații de salvare de coastă are un caracter mai limitat. Ele vor fi respectate și protejate numai "în măsura în care necesitățile operațiunilor o vor permite". În măsura posibilului, vor fi protejate în condițiile în care necesitățile operațiunilor o vor permite și instalațiile de coastă fixe folosite exclusiv de aceste ambarcațiuni pentru misiunea lor umanitară. În schimb, așezămintele situate pe coastă, care servesc ingrijirii bolnavilor și răniților din forțele armate în campanie, nu vor fi nici atacate, nici bombardate de pe mare. Navele-spital se bucură de anumite imunități. În situația în care se găsesc într-un port, care cade sub puterea inamicului, vor fi autorizate să-l părăsească. Ele au dreptul să staționeze în orice port neutru, indiferent de
partea căreia îi aparțin.Infirmeriile aflate pe navele de război la bordul cărora au loc lupte și
materialele lor vor fi respectate și cruțate pe cât posibil și nu li se vor putea schimba destinația atata vreme cât vor fi necesare bolnavilor și răniților.Regimul lor este identic cu cel al transporturilor sanitare mobile din războiul terestru.
Capitolul II : Regimul juridic de protecție al populației și
a bunurilor civile pe timp de război
Sectiunea I: Noțiunea de civili în dreptul internațional umanitar
Violența nu trebuie folosită decât împotriva celui care face uz de violență. Acesta este unul din principiile de bază ale dreptului internațional umanitar.
Populația civilă fiind, prin definiție, alcătuită din persoane care nu iau parte direct la ostilități, împotriva ei nu este îngăduit nici un act de război.
Până la marea conflagrație din anii 1939-1945, dreptul internațional umanitar nu asigura, practic, populației civile o protecție eficientă în caz de conflict armat, întrucît în condițiile în care se desfășurau războaiele, civilii nu erau afectați direct.
Totuși, unele reguli cu caracter general, consacrate în diverse înțelegeri internaționale vizau și populația civilă.
Considerentul din Declarația de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1868, conform căruia “singurul scop legitim pe care statele trebuie să și-l propună în timpul războiului este slăbirea forțelor militare ale inamicului”, poate fi interpretat în sensul că redactorii documentului respectiv au dorit ca populația civilă să se afle la adăpost de efectele directe ale războiului.
De asemenea, articolul 25 din Regulamentul anexă la cea de-a IV-a Convenție de la Haga din 1907 interzice “de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, orașele, satele, locuințele sau clădirile care nu sunt apărate”, iar în secțiunea a III-a, intitulată “Despre autoritatea militară pe teritoriul statului inamic”, sunt consacrate cîteva reguli vizînd protecția populației civile.
Acestea erau, de fapt, singurele reguli referitoare la protecția populației civile pînă după cel de-al doilea război mondial. Pierderile de vieți omenești în rîndul populației civile în cursul holocaustului din 1939- 1945 au dovedit totala lor ineficiență. Acest rezultat catastrofal a fost determinat de evoluția mijloacelor și metodelor de război spre forme din ce în ce mai perfecționate.
Inițiativa protejării populației civile de imensele pericole ce o pîndesc în caz de război a aparținut Comitetului Internațional al Crucii Roșii care, imediat după primul război mondial, a inițiat diverse propuneri menite a pune la adăpost populația civilă contra bombardamentelor nediscriminate.
Interzicerea abuzurilor autorităților de ocupație împotriva populației civile, precum deportarea în masă, luarea de ostatici, tratamente neomenoase ș.a. a constituit obiectul altor inițiative ale CICR.
Tribunalul militar internațional de la Nurnberg a incriminat, în 1946, în Statutul său, o serie de acte inumane îndreptate împotriva populației civile, precum asasinatele, exterminarea în masă, supunerea la sclavie, deportările, persecuțiile pentru motive politice, rasiale și religioase ș.a., iar la 9 decembrie 1948 a fost adoptată “Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid”, care extinde incriminarea la următoarele acte comise, atât în timp de pace, cât și în timp de război, cu scopul de a distruge, total sau parțial, un grup național, etnic sau religios: uciderea membrilor grupului;
atingerea gravă a integrității lor fizice sau mentale;
supunerea intenționată a grupului unor condiții de existență care conduc la distrugerea fizică totală sau parțială;
măsuri vizând impiedicarea nașterilor;
transferul forțat al copiilor grupului la alt grup.
O încercare de abordare a protecției populației civile în caz de conflict armat s-a făcut în 1949, la Conferința diplomatică de la Geneva pentru dreptul internațional umanitar.
Întrucît unele state s-au opus unei reglementări complexe a problemei, Conferința a trebuit să se limiteze numai la un singur aspect, și anume la protecția persoanelor civile care se află sub autoritatea unei puteri de ocupație. Astfel, la 12 august 1949, a fost adoptată cea de a IV-a Convenție relativă la protecția persoanelor civile în timp de război.
După materia pe care o reglementează, dispozițiile Convenției se divid în două mari grupe:
dispoziții menite a proteja persoanele civile împotriva abuzurilor puterii de ocupație, care urmăreau impiedicarea comiterii unor fapte asemănătoare celor petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial.
dispoziții care protejează persoanele civile împotriva anumitor efecte ale războiului.
Prima grupă este guvernată de principiul inscris în articolul 38, conform căruia, cu excepția unor măsuri speciale ce pot fi luate mai ales în baza Convenției, situația persoanelor nerepatriate va rămane, în principiu, guvernată de dispozițiile referitoare la tratamentul civililor în timp de pace.
Astfel, ele au dreptul, în toate imprejurările, la respectarea persoanei lor, a onoarei, drepturilor familiale, convingerilor și practicilor religioase, obiceiurilor și cutumelor. Vor fi tratate întotdeauna cu omenie și protejate împotriva oricărui act de violență sau intimidare, insultelor și curiozității publice.
Femeile vor fi special protejate împotriva oricărei atingeri a onoarei lor, mai ales contra violului, constrângerii la prostituție și la orice atentat la pudoare.
Partea în puterea căreia se află persoanele civile are îndatorirea să asigure starea de sănătate, în raport de vârstă sau sex, fără nici o discriminare defavorabilă de rasă, religie sau opinie politică.
Ele nu vor putea fi folosite pentru a pune, prin prezența lor, anumite puncte sau regiuni la adăpost de operațiunile militare și nici nu pot fi constrânse fizic sau moral pentru a obține de la ele sau de la terți informații.
Se asemenea se interzic nu numai uciderea, tortura, pedepsele corporale, experiențele medicale sau științifice care nu sunt impuse de tratamentul medical, ci și orice alte brutalități comise de agenți civili sau militari.
Totodată se interzice aplicarea de pedepse colective pentru fapte individuale, precum și orice măsuri de intimidare sau de terorism. Este interzis jaful și orice act de represalii împotriva acestor persoane și a bunurilor lor.
Paralel cu interdicțiile impuse autorităților care dețin persoane străine în puterea lor, Convenția conține și îndatorirea de a face ceva în favoarea acestor persoane, acordându-le anumite drepturi, cum ar fi:
dreptul de a primi ajutoarele individuale sau colective care le sunt adresate;
un tratament medical și îngrijiri spitalicești, în aceleași condiții cu proprii resortisanți;
dreptul de a-și practica religia și de a primi asistență spirituală;
de a se deplasa din regiunile deosebit de expuse pericolelor războiului în aceleași condiții cu resortisanții naționali.
Un tratament preferențial primesc copiii sub 15 ani, femeile însărcinate și mamele cu copii sub șapte ani.
Convenția stabilește, totodată, un regim de internare, conceput ca o măsură excepțională, impusă de protejarea intereselor statului deținător, ce comportă garanțiile unui tratament uman in favoarea tuturor persoanelor internate.
Printre dispozițiile din cea de-a doua categorie se inscriu cele care prevăd:
crearea de zone și localități de securitate și zone neutralizate;
protecția spitalelor civile organizate pentru a acorda îngrijiri răniților, bolnavilor, infirmilor și femeilor insărcinate,
asigurarea de măsuri speciale în favoarea copiilor sub 15 ani, orfani sau separați de familie
schimbul de scrisori familiale.
După adoptarea acestei Convenții, problema protecției populației civile în caz de conflict armat a rămas deschisă, ea devenind tot mai actual și mai presantă.
Distincția între persoanele care participă direct la ostilități și cele care nu iau parte nemijlocit la acestea constituie principiul de bază al dreptului internațional umanitar. El a fost, printre altele, reafirmat în Rezoluția XXVIII a celei de-a XX-a Conferințe Internaționale a Crucii Roșii, precum și in Rezoluțiile 2444/XXIII și 2675/XXV ale Adunării Generale a ONU.
Delegația română participantă la lucrările Conferinței Diplomatice, care își expusese la prima sesiune a experților guvernamentali punctul de vedere asupra acestor probleme,a prezentat ulterior un proiect de definiții conform căruia:
populația civilă este constituită din persoanele care nu fac parte din forțele armate și nu participă direct și imediat la operațiuniile militare. Persoanele a căror activitate poate contribui direct la efortul militar nu pierd, prin aceasta, calitatea lor de persoane civile”.
Pe baza concluziilor desprinse, CICR a prezentat Comisiei a III-a în cea de-a doua sesiune a Conferinței experților guvernamentali un proiect de definiție a persoanelor civile și populațiilor civile.
Conferința diplomatică a adoptat următorul text:
este considerată civilă orice persoană care nu aparține vreuneia din categoriile vizate în articolele 4 A 1), 2), 3) și 6) din cea de-a III-a Convenție și în articolul 43 din prezentul Protocol. În caz de dubiu, respectiva persoană va fi considerată civilă. Populația civilă cuprinde toate persoanele civile. Prezența în sânul populației civile a persoanelor izolate care nu corespund definiției persoanei civile nu privează această populație de calitatea sa.”
Definiția, prin care s-a urmărit să se definească conceptul de “persoane civile și populație civilă” în raport de necesitățile aplicării dreptului internațional umanitar în caz de conflict armat și ale imunizării persoanelor care nu participă direct al ostilități, are un caracter funcțional și reprezintă cea mai bună soluție.
Printr-o definiție negativă, Conferința a dorit să conceptualizeze atît persoanele civile luate individual, cît și populația civilă în ansamblu, în opoziție cu conceptul de “forțe armate”, definit in articolul 43 din Protocol, la care se face referire și care este acum clar determinat în dreptul internațional umanitar.
Prin referirea la articolul 4, litera A din cea de-a III-a Convenție de la Geneva din 12 august 1949 privitoare la statutul prizonierilor de război sa avut în vedere includerea în categoria de “civili” a tuturor persoanelor aflate pe teritoriul părților în conflict care nu fac parte din forțele armate, nu pe criteriul naționalității acestora, care nu se referă decât la categoria persoanelor protejate contra arbitrarului puterii deținătoare, ci pe caracterul lor inofensiv.
Astfel, în afara “forțelor armate”, cărora Protocolul le dă o nouă definiție, toate persoanele aflate pe teritoriul părților în conflict sunt “civile”. De asemenea, urmărind să surmonteze dificultățile apărute în desfășurarea operațiunilor militare în a distinge un civil de un membru al forțelor armate, Protocolul consideră civilă orice persoană asupra căreia planează un dubiu.
Termenului “atac” i s-a dat aici altă accepție decat în vorbirea obișnuită, unde înseamnă “a începe o luptă”, “a da primele lovituri”. În Protocol, el are un sens mult mai larg, înglobând toate acțiunile care ar putea afecta populația civilă, atât pe cale ofensivă, cât și pe cale defensivă.
Sunt incluse aici și acțiuni cu caracter pasiv, cum ar fi plasarea unei mine care, atunci când prezintă pericol pentru o persoană, este considerată “atac”.
Protecția civilă este o componentă a apărării civile care, impreună cu apărarea militară alcătuiesc apărarea generală.
Protecția civilă cuprinde un ansamblu de activități, precum protecția contra catastrofelor, auto – protecția, construirea de adăposturi, servicii de alarmă, protecția bunurilor culturale etc.
Serviciile de protecție civilă acționează atât în timp de pace, cât și în timp de război. Problema protecției civile a început să se ăună în timpul primului război mondial, însă în adevărata sa dimensiune apare în perioada celui de-al doilea război mondial, ca urmare a uriașelor pierderi umane și a distrugerilor masive.
În dreptul internațional umanitar, conceptul este formulat, destul de confuz, în articolul 63 din cea de-a IV-a Convenție de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecția populației civile în caz de război, care stipula ca „organismelor speciale cu caracter nemilitar” care ar avea ca scop „să asigure condiții de existență populației civile prin menținerea serviciilor esențiale de utilitate publică, prin distribuirea ajutoarelor și organizarea salvării” trebuie să li se asigure posibilitatea să-și desfășoare activitatea în teritoriile ocupate.
După cum se observă, instituția protecției civile nu este creată decît pentru situația de război și numai pentru teritoriile ocupate.
În condițiile existente în perioada postbelică – urbanizarea masivă și ca atare dependența accentuată a populațiilor de serviciile de utilitate publică, pericolele determinate de mijloacele de distrugere în masă, sporirea factorilor de risc și catastrofelor naturale și tehnologice ș.a, instituția
„protecției civile”, dobândește un caracter ambivalent, dovedindu-și utilitatea atât în timp de conflict armat, cât și în situații de pace.
Pentru situația de conflict armat, protecția civilă este reglementată în mod detaliat in articolele 61 la 67 din Protocolul I de la Geneva din 1977, iar pentru cazurile de catastrofe naturale sau tehnologice, problema intră în competența mai multor organizații internaționale, precum:
Organizația Internațională a Protecției Civile (OIPC),
Biroul Coordonatorului Națiunilor Unite pentru ajutoare în caz de catastrofe (UNDRO) și
Federația Societăților de Cruce Roșie.
În prezent, se tinde să se concentreze într-un singur organism lupta contra tuturor calamităților, atît a celor naturale, cît și a celor cauzate de război.
Caracterul ambivalent al instituției se reflectă deopotrivă în denumirea organismelor naționale create în acest scop și în structura lor, care variază de la stat la stat. În unele state, ele poartă denumirea de organisme de protecție civilă, în altele de apărare civilă, deosebirea fiind sensibilă.
Ca structură, în unele țări au fost concepute ca organisme în întregime civile, în altele sunt mixte, cuprinzând, într-o măsură mai mare sau mai mică și militari, ofițeri și soldați, primii activi sau în rezervă.
Din această succintă prezentare a sistemelor instituite in diverse state, rezultă că expresia „protecție civilă” acoperă o mare varietate de concepții în ce privește natura, obiectivele activitățile și structurile avute în vedere. Dar și din această varietate se pot desprinde cîteva obiective fundamentale:
Protecția civilă învederează un ansamblu de măsuri cu character umanitar, de natură a proteja populațiile civile de efectele pericolelor care amenință statul respectiv în caz de conflict armat sau de catastrofe;
În anumite state ea este concepută ca un mijloc de descurajare a unui adversar potențial, accentul principal fiind pus în acest caz pe măsurile de securitate și de întărire a apărării naționale;
Alte state, prin sistemele create, au conceput-o ca un mijloc de stăpânire a unei eventuale crize, punând accentul pe măsuri de ordin politic, administrativ și tehnologic susceptibile de a anihila efectele acesteia;
În puține state, între care și în Elveția, protecția civilă constituie un element strategic de supraviețuire, mai ales în caz de atac cu arme nucleare.
Conceptul de „protecție civilă” a fost definit, cu valențe juridice, în articolul 61 din Protocolul I de la Geneva din 1977. Datorită concepțiilor și structurilor foarte diferite, ale acestei instituții, ea nu a putut fi definită decît prin funcțiunile sale:
prin expresia de protecție civilă se înțelege indeplinirea tuturor sarcinilor umanitare sau a mai multora dintre ele, menționate mai jos, destinate să protejeze populația civilă împotriva pericolelor ostilităților sau ale catastrofelor și s-o ajute să depășească efectele lor imediate, asigurând condițiile necesare supraviețuirii acesteia.
Problema care apare, este aceea dacă definiția limitează funcțiile protecției civile numai la pericole provocate de un conflict armat sau le acoperă și pe cele din timp de pace.
Raportând această definiție la dispozițiile celorlalte articole care reglementează instituția protecției civile, observăm, că ele nu impun statelor părți să modifice structura protecției lor civile din timp de pace, ci numai să adapteze aceste structuri, când este cazul, la exigențele impuse de situațiile de conflict armat.
Foarte tranșant este în acest sens Jacques Meurant, după care „această definiție este importantă în măsura în care se consolidează legitimitatea activităților protecției civile nu numai în timp de război, ci și în timp de pace”.
Din analiza acestei definiții rezultă că:
funcțiile protecției civile au un caracter eminamente umanitar.Această precizare este foarte importantă, întrucît exclude din conceptul de protecție civilă acele sarcini care ar putea fi considerate ca o contribuție la efortul de război;
protecția civilă este distinctă de forțele armate, ea fiind, prin însăși natura sa, o instituție civilă. O asemenea concluzie se degajă și din structura de ansamblu a acestui Protocol. Din cele șapte articole care alcătuiesc prima secțiune a Titlului IV, care reglementează această materie,unul singur – art. 67 – se referă în mod special la „Membrii forțelor armate și unitățile militare afectate organismelor de protecție civilă”;
protecția trebuie să facă față atât amenințărilor militare în caz de conflict armat, cât și catastrofelor naturale sau tehnologice din timp de pace (dezastre ca cele de la Bhopal și Cernobal, cutremure de pămant, inundații secetă etc.);
ține seama de situația existentă în numeroase state care nu dispun de o infrastructură adecvată pentru a face față tuturor amenințărilor, cât și de cea din statele în care sarcinile protecției civile cuprind și „aspect referitoare la economie, la apărare, la aprovizionare și la protecția industriilor vitale” și care nu ar putea să accepte considerarea acestora ca sarcini exclusiv umanitare ale protecției civile.
Secțiunea II : Noțiunea de bunuri civile sau bunuri care nu sunt obiective militare
Bun civil reprezintă orice bun care nu este obiectiv militar. Bunurile care în mod normal au character civil pot, în unele situații să devină obiective militare (ex. case sau poduri utilizate tactic de către apărător și devenite astfel țintă pentru atacator).
În caz de îndoială, un bun care este în mod normal afectat unei întrebuințări civile (ex.
un loc de cult, o casă sau alt tip de locuință, o școală) va fi considerat ca civil.
Expresia nave și ambarcațiuni sanitare definește mijloacele de transport sanitar pe apă special construite și amenajate pentru acordarea de îngrijiri răniților, bolnavilor și naufragiaților, precum și pentru a transporta materiale destinate acestui scop. Acestea nu constituie bunuri cu obiective militare
Dreptul internațional umanitar a urmărit intotdeauna să asigure protecția formațiunilor și așezămintelor sanitare, fixe sau mobile, maritime, terestre sau aeriene, protecție care a fost in mod constant lărgită. Statutul in vigoare al formațiunilor și așezămintelor sanitare a fost minuțios reglementat prin Convențiile I și II de la Geneva din 12 august 1949 (articolele 19-22, respectiv articolele 22-35 și 38-40) și prin Protocolul anexă la aceste convenții adoptat la 8 iunie 1977 (articolele 21-31).
Principiul general care guvernează statutul acestor nave prescrie că ele nu pot fi în nici un caz obiectul atacurilor și trebuie în toate împrejurările respectate și protejate de părțile în conflict.
Fiecare din formațiunile și așezămintele sanitare are un statut special stabilit in funcție de misiunile ce le are de indeplinit și de mediul in care acționează – pe pămant, pe apă sau în aer.
Secțiunea III : Normele internaționale cu privire la protectia populației și bunurilor civile în timp de conflict armat
Starea de beligeranță încetează printr-un act juridic, de natură convențională, adică printr-un tratat de pace.Restabilirea păcii era precedată, în trecut, de o fază intermediară:preliminariile păcii.
Aceste preliminarii erau stabilite printr-un fel de tratat de pace sau un acord de principiu (un pactum de contrahendo), ale căror prevederi preconvenționale predeterminau dispozițiile tratatului de pace definitiv.
Instrumentele respective țineau loc și de acord de armistițiu, în situația în care un asemenea instrument nu se incheia. Și invers, acordurile de armistițiu, când conțineau reglementări detaliate, atât de ordin militar, cât și de natură economică, politică ș.a. îndeplineau și oficiul de preliminarii de pace.
Printre cele mai reprezentative preliminarii se numără: preliminariile de la Versailles din 26 februarie și Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871; preliminariile de la San Stefano din februarie 1878 și Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878, preliminariile de la Buftea din 5 martie și Tratatul de la București din 7 mai 1918 dintre România și Germania. În prezent, procedura preliminariilor nu mai este folosită.
Tratatul de pace este instrumentul juridic care pune capăt official stării de beligeranță, marcând data exactă de la care efectele juridice ale războiului încetează. Data semnării acordului de armistițiu sau a preliminariilor păcii marchează momentul încetării ostilităților, starea de beligeranță și consecințele care decurg din ea continuă să se mențină.
Dar nu toate conflictele armate internaționale s-au terminat printr-un tratat de pace. Cu Germania, de pildă, nu s-a încheiat nici acum un tratat de pace după al doilea război mondial, iar cel încheiat cu Japonia la 8 septembrie 1951 la San Francisco nu a fost semnat de toate părțile beligerante. Conflictul dintre țările arabe și Israel, izbucnit în 1948 și reizbucnit în 1956 și 1973 nu s-a încheiat incă, starea de beligeranță dintre acestea (cu excepția Egiptului și Iordaniei) și statul evreu continuă să existe.
În absența unui tratat de pace, statele beligerante, prin alte modalități, au stabilit data la care înțeleg ele încetarea stării de beligeranță.Astfel, Franța, printr-un aide-memoire al guvernului din 21 iunie 1950 declară că data „încetării stării de război cu Germania” este cea a capitulării ei necondiționate. Doctrina oficială a Statelor Unite ale Americii consider că legile care guvernează starea de beligeranță rămân în vigoare până la stabilirea unei păci formale. În practică, doctrina a inregistrat unele corective. După primul război mondial tratatele de pace cu Austria și Germania au fost semnate la 24, respectiv, 25 august 1921, însă Senatul și Camera Deputaților, printr-o rezoluție comună din 2 iulie 1921, au abrogate starea de război, deci înainte de o încheiere a păcii formale. După cel de-al doilea război mondial, printr-o Proclamație a președintelui Truman din 31 decembrie 1946 s-a abrogat starea de război, însă, printr-o rezoluție a Congresului din 26 iunie același an, anumite legi ale războiului vor rămâne în vigoare „pentru uzul viitor” (în caz de război), chiar după stabilirea unei păci formale.
Sub raportul materiilor reglementate, conținutul tratatelor de pace este foarte diferit. Ca regulă generală, ele cuprind un preambul, în care sunt enumerate părțile contractante, se consemnează restabilirea păcii și reluarea relațiilor diplomatice, urmat de clauze generale și clauze speciale. Clauzele generale și speciale se referă la: frontiere, restabilirea tratatelor suspendate pe timpul desfășurării conflictului armat, restituirea bunurilor private rechiziționate, reparația daunelor provocate, garanții de executare, clauze militare.
Geneza mișcării internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie
Istoria mișcării internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie începe în Nordul Italiei, în Lombardia, la 24 iunie 1859, când negustorul elvețian H. Dunant, care îl căuta pe împăratul Franței, Napoleon al III-lea, pentru a îi concensiona niște mori, s-a trezit în mijlocul unei violente bătălii între francezi și italieni, pe de o parte, și austrieci, pe de altă parte, care, într-o singură noapte, a făcut peste 40000 victime – morți și mai ales răniți. Groaznicele orori la care a asistat le-a descris într-o lucrare intitulată ,, O amintire de la Solferino,,, care a trezit un amplu ecou internațional în toate păturile societății umane. Soluția propusă de Dunant în aceeastă lucrare era aceea de a pregăti încă din timp de pace salvatori voluntari care să se bucure de neutralitate chiar și pe câmpul de luptă. Primul ce a sesizat însemnătatea mesajului lui Dunant, a fost avocatul genovez G. Moynier, președintele ,, Societății pentru utilitate publică,, care l-a invitat să vorbească despre lucrarea sa celorlalți membri ai societății. În cursul întrevederii s-a constituit o comisie din care alături de Dunant și Moynier, mai au făcut parte generalul Guillaume Henry Dufour, dar și doctorii L. Appia și Th. Maunoire. Comisia s-a întrunit pentru prima dată la 17 februarie 1863 și s-a intitulat Comitetul internațional de ajutorare a răniților, cunoscut și sub denumirea Comitetul celor cinci. În anul 1880, Comitetul celor cinci va lua denumirea de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, pe care o păstrează și astăzi. Astfel ia ființă prima componentă a Mișcării internaționale de Cruce Roșie.
În octombrie 1863, la inițiativa Comitetului celor cinci, experți din 16 state s-au reunit la Geneva și au adoptat un număr de zece rezoluții în care au definit competențele și funcțiile Comitetului de ajutorare a răniților, care, potrivit dorinței lu Dunant, trebuia să ia ființă în fiecare stat. Aceste rezoluții au devenit actul de naștere al Crucii Roșii Internaționale.
Foarte curând, inițiativa celor cinci ia caracterul unei mișcări – ia ființă un număr din ce în ce mai mare de Societăți Naționale de Cruce Roșie, fapt care a impus fondarea la Paris , la 6 mai 1919, la inițiativa Crucii Roșii din SUA a Ligii Societăților de Cruce Roșie.
Crucea Roșie internațională funcționează în baza unui Statut adoptat în anul 1928 de Conferința internațională de la Haga și revizuit în 1952 și 1986.
În semn de omagiu pentru conferința Helvetică, patria lui Dunant, emblema Crucii Roșii este alcătuită prin inversarea culorilor drapelului elvețian. Deși semnul respectiv nu are nici o semnificație religioasă, mai multe țări musulmane au văzut în aceasta o referire la ceștinătate, astfel că în anul 1876, în timpul războiului din Orient – ruso-turc, Societatea otomană de ajutorare a răniților a înlocuit-o cu o semilună roșie, pe fond alb. Mai multe state islamice i-au urmat exemplul, ,, semiluna roșie,, primind la rândul ei, recunoașterea oficială, împreună cu ,,leul și soarele roșu,, emblemă adoptată de către Iran, la aceea vreme. În prezent, două sunt însemnle având valoare egală de protecție – Crucea Roșie și Semiluna Roșie de fond alb, pe care , din anul 1982, le-a adoptat ca însemn oficial și Liga Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
Structura Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie
Principalele organe ale Mișcării internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie, sunt:
Conferința internațională a Crucii Roșii, care este ,,cea ,mai înaltă autoritate deliberantă,, a Mișcării. Conferința se compune din delegația Societăților Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie legalmente recunoscute, precu și din delegații ale Comitetului internațional al Crucii Roșii și ale Ligii Societăților de Cruce Roșie. Conferința internațională are următoarele competențe: are puterea de a lua decizii în limitele statutului, de a face recomandări și de a emite rezoluții; are misiunea de a asigura unitatea eforturilor Societăților naționale, Comitetului Internațional al Ligii; poate atribui mandate Comitetului Internațional și să formuleze propuneri referitoare la Convențiile umanitare și la alte convenții internaționale ce fac referire la Crucea Roșie, etc.
Un al organ creat la nivelul Mișcării internaționale este Consiliul Delegaților. Acesta este compus din delegații ale societăților naționale legal recunoscute, din delegați ai Comitetului Internațional și ai Ligii, și prezintă următoarele atribuții: de a se reuni înainte de deschiderea Conferinței internaționale, pentru a face propuneri pentru posturile de președinte, vicepreședinte, secretar general și secretati generali adjuncți; să se pronunțe și, în caz de necesitate, să statueze asupra propunerilor și diferendelor ce îi sunt trimise de Conferință ori de Comisia Permanentă.
Consiliul Guvernatorilor, care, din anul 1976, poartă denumirea de Adunare Generală, se reunește în intervalul dintre două Conferințe internaționale, în același timp și în același loc cu Consiliul delegaților.
Comisia permanentă a Crucii Roșii, reprezintă un organ compus din 9 membrii, dintre care: 5 aleși, cu titlu personal, de Conferința internațională a Crucii Roșii pentru o perioadă ce durează până la încheierea conferinței următoare; 2 reprezentanți ai Comitetului internațional al Crucii Roșii; 2 reprezentanți ai Ligii Societăților de Cruce Roșie. Sediul Comisiei permanente este la Geneva.
Principiile fundamentale ale Crucii Roșii
În anul 1965, ceea de-a XX-a Conferință internațională a Crucii Roșii de la Viena, a proclamat următoarele 7 principii fundamentale:
Umanitate. Acest principiu ocupă un loc central în doctrina Crucii Roșii Internaționale și toate celelalte principii gravitează în jurul lui. În virtutea acestui principiu, C.I.C.R. are datoria de a se strădui să prevină și să ușureze în toate împrejurările suferințele umane, să protejeze viața și sănătatea și să facă să fie respectată persoana umană; să favorizeze înțelegerea reciprocă, prietenia, cooperarea și o pace durabilă între toate popoarele. Principiul umanității conferă drepturi și impune obligații părților implicate într-un conflict armat, precum și statelor terțe și organismelor internaționale. Statul implicat într-un conflict armat are datoria de a agreea acțiunile de ajutorare cu caracter umanitar și imparțial menite a acorda asistența necesară supraviețuirii populației civile, precum hrana și asistența medicală. Asistența umanitară, așa cum este ea reglementată în Convențiile de la Geneva, este guvernată de două criterii:trebuie acordată pe criteria de necesitate, fără nici o discriminare;să nu poată contribui în nici un fel la efortul militar. În nici o imprejurare, acțiunea umanitară nu poate fi coercitivă.
Imparțialitate. Acest principiu postulează absența oricărei distincții pe criterii de naționalitate, rasă, religie, de condiție socială sau de apartenență politică. El se aplică numai în ajutorarea indivizilor în măsura suferințelor lor, acordând prioritate celor mai urgente cazuri și necesități.
Neutralitate. Principiul neutralității impune abținerea de a lua parte la ostilități și,în orice imprejurare, la controverse de ordin politic, rasial, religios sau filosofic.Neutralitatea C.I.C.R. se manifestă în trei planuri, și anume:în acțiunea de caritate: nu este ținut să respecte o neutralitate în repartizarea ajutoarelor; ajutoarele se adresează oamenilor în suferință și nu statelor;în calitatea sa de intermediar neutru între părțile beligerante: să ia inițiativa și să negocieze cu ambele părți toate angajamentele, să contribuie la ameliorarea situației victimelor de război, să beneficieze de încrederea părților beligerante;să vegheze la aplicarea Convențiilor de la Geneva: să asigure protecția persoanelor aflate pe teritoriul și sub puterea adversarului.
Independență. Principiul independenței are două conotații: una pe plan intern, alta în acțiunea internațională. Pe plan intern, Societățile naționale de Cruce Roșie sunt supuse legilor naționale și, în acțiunile lor umanitare, sunt auxiliare ale puterii publice. Cu toate acestea, ele își conservă o autonomie care le permite să acționeze în conformitate cu principiile Crucii Roșii. Pe plan internațional, atât Statutul Mișcării internaționale, cât și Convențiile de la Geneva definesc foarte clar funcțiile și competențele C.I.C.R., astfel încât în operațiunile de pe teren el trebuie să-și coordoneze acțiunile într-un spirit de complementaritate.
Voluntariat. Crucea Roșie internațională este o instituție de ajutor voluntar și dezinteresat. În această calitate C.I.C.R. secondează serviciile publice prin acțiuni de voluntariat care sunt rezultanta practică a unor împrejurări neprevăzute. Potrivit mandatului său, C.I.C.R.coordonează și activitatea alotr organisme de ajutor umanitar voluntar pentru cei pe care nimeni nu-I ajută.
Unitate. Principiu potrivit căruia într-o țară nu poate exista decât o singură Societate de Cruce Roșie, care trebuie să fie deschisă tuturor și să-și extindă acțiunea umanitară la întreg teritoriul.
Universalitate . Potrivit acestui principiu, Crucea Roșie este o instituție universală, în cadrul căreia toate Societățile naționale au drepturi egale și datoria de a se întrajutora.
Componentele structurii Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie Mișcarea internațională de Cruce Roșie și de Semilună Roșie are următoarea structură:
Comitetul Internațional al Crucii Roșii (C.I.C.R.);
Liga (Federația) Internațională a Societăților Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie;
Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună
Societatea Națională de Cruce Roșie din România. Prin Decretul nr.1744 din 4 iulie 1876, s-a înființat Societatea Romană de Cruce Roșie, care a fost recunoscută oficial de C.I.C.R. la data de 23 august1876. De-a lungul istoriei sale, Crucea Roșie Romană a participat cu personal voluntar specializat, cu mijloace proprii de transport, la alinarea suferințelor militarilor răniți și bolnavi in timpul războiului de independență și în timpul celor două războaie mondiale ale secolului XX. De asemenea, a venit în sprijinul refugiaților și populației civile afectate ca urmare a acestor războaie. Crucea Roșie Romană a jucat un rol substanțial în ameliorarea condițiilor de viață ale populației afectate de mari calamități, cum au fost: cutremurul din 1940, seceta din 1946, inundațiile catastrofale din anii ’70, cutremurul din 4 martie 1977, inundațiile din 1991 etc. Societatea Romană de Cruce Roșie a stabilit o serie de obiective pentru implementarea dreptului internațional umanitar. Dintre acestea pot fi menționate următoarele: aderarea la instrumentele de drept internațional umanitar; introducerea și adaptarea legislației naționale la prevederile instrumentelor internaționale în acest domeniu; protecția emblemelor; diseminarea dreptului internațional umanitar; angajarea de consilieri juridici și de alte persoane calificate în forțele armate; crearea unui Comitet național pentru probleme de drept internațional umanitar. În acest context, poate fi menționat faptul că, Societatea Romană de Cruce Roșie, a organizat toate pregătirile necesare în vederea aderării României la Convențiile de la Geneva din 1949 și la Protocoalele adiționale din 1977 (aceste documente internaționale au fost ratificate de România prin Decretul nr. 183/21 mai 1954 și respectiv Decretul nr. 224/11 mai 1990).În anul 1977, Societatea Romană de Cruce Roșie a organizat și găzduit, la București, cea de a XXIII-a Conferință Internațională a Crucii Roșii, forumul suprem al Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie.Evenimentul rămane în istoria Crucii Roșii prin adoptarea unei rezoluții care stabilește misiunea fundamentală a Mișcării.La data de 29 decembrie 1995 a fost adoptată Legea Societății Naționale de Cruce Roșie nr. 139. Societatea Romană de Cruce Roșie, acționează în orice imprejurare, în scopul prevenirii și alinării suferințelor oamenilor, fără nici o deosebire în ceea ce privește naționalitatea, rasa, religia, sexul, apartenența militară, socială și politică. Printre principalele atribuții, pot fi enumerate următoarele: să acționeze în caz de conflict armat, în toate domeniile prevăzute de Convențiile de la Geneva din 1949 și în favoarea tuturor celor în suferință, atât persoane civile cat și militare, să organizeze și să participle la acțiuni internaționale de ajutorare a victimelor, indiferent de cauzele și natura dezastrelor; în colaborare cu autoritățile, să desfășoare activități de căutări de persoane și pentru restabilirea contactelor familiare, întrerupte din diferite motive etc.
Rolul C.I.C.R. este definit în articolul 4 din Statut.:
a) de a promova și de a difuza principiile fundamentale ale Mișcării;
b) de a recunoaște orice Societate națională de Cruce Roșie nou creată sau reconstituită;
c) de a acționa pentru aplicarea fidelă a dreptului internațional umanitar aplicabil în Conflictele armate și de a primi sesizările privind violările invocate ale acestui drept;
d) de a asigura protecție victimelor militare și civile ale conflictelor armate și ale consecințelor lor directe;
e) de a asigura funcționarea Agenției Centrale de Cercetări prevăzută de Convențiile de la Geneva;
f) de a lucra la înțelegerea și la difuzarea dreptului internațional umanitar aplicabil în conflictele armate și de a pregăti eventualele dezvoltări.
În plan concret, Comitetului Internațional al Crucii Roșii Îi sunt recunoscute o serie de atribuții În timp de conflict armat – internaționale și interne – precum și În cazuri de tensiuni și tulburări interne.Printre acestea se numără, de exemplu:
a. Atragerea atenției părților la conflict asupra obligației de respectare a dreptului internațional umanitar. Imediat după izbucnirea ostilităților, Comitetul Internațional al Crucii Roșii adresează un apel părților implicate, prin care le reamintește obligația de a respecta regulile convențiilor umanitare, atât în desfășurarea operațiunilor militare, cât și în acordarea protecției populației civile și victimelor de război.
b. Substitut al Puterilor protectoare. Prin Convențiile de la Geneva și prin Protocolul adițional I, Comitetului Internațional al Crucii Roșii ii este încredințată și funcția de substitut al Puterilor protectoare. Puterile protectoare îi pot incredința, în orice timp, funcțiile ce le revin lor în baza Convențiilor internaționale, dar și puterea deținătoare, când constată că victimele de război nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de activitatea unei Puteri protectoare “va trebui să ceară unui organism umanitar, cum ar fi Comitetul Internațional al Crucii Roșii să-și asume sarcinile umanitare care revin prin prezenta Convenție Puterilor protectoare sau va trebui să accepte,sub rezerva dispozițiilor prezentului articol, ofertele de servicii provenind de la un asemenea organism,,
c. Protecția și asistența pentru victimele de război.Comitetul Internațional al Crucii Roșii este principalul for abilitat de state, prin instrumente juridice convenite, să acorde protecție și asistență victimelor conflictelor armate.
Interzicerea abuzurilor autorităților de ocupație împotriva populației civile, precum deportarea în masă, luarea de ostatici, tratamente neomenoase ș.a. a constituit obiectul altor inițiative ale CICR. O abordare temeinică și o protecție eficace a populației civile trebuie să pornească de la situațiile în care se poate afla aceasta, precum și de la natura pericolelor care o pândesc, și anume:
Pe teritoriul național, situație în care sunt direct expuse populația și persoanele civile operațiunilor militare – atacuri, bombardamente etc.;
Pe teritoriul național ocupat de inamic, când pot fi expuse abuzurilor autorităților de ocupație – deportări, internări, luări de ostatici,rele tratamente, represalii ș.a.;
Pe teritoriul inamic la începutul conflictului – rezidenți, turiști,persoane în misiune etc.
Cea mai importantă prevedere juridică pentru materia care face obiectul acestui subcapitol este Rezoluția 2675/XXV, care enunță următoarele principii fundamentale de protecție a populației civile:
Drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt acceptate în dreptul internațional și enunțate în instrumentele internaționale, rămân pe deplin aplicabile în caz de conflict armat;
În conducerea operațiunilor militare în perioada de conflict armat,trebuie făcută întotdeauna o distincție între persoanele care iau în mod active parte la ostilități și populațiile civile;
În conducerea operațiunilor militare vor fi depuse toate eforturile posibile pentru a proteja populațiile civile de ravagiile războiului și vor fi luate toate precauțiile posibile pentru a evita rănirea, pierderi sau pagube pentru populațiile civile;
Populațiile civile ca atare nu fac obiectul operațiunilor militare;
Locuințele și alte instituții care nu sunt utilizate decât de către populațiile civile nu vor face obiectul operațiunilor militare;
Locurile sau zonele afectate exclusiv pentru protecția populațiilor civile, cum ar fi zonele sanitare sau refugiile similare, nu vor face obiectul operațiunilor militare;
Populațiile civile sau indivizii care fac parte din aceste populații nu vor face obiectul represaliilor, al deplasărilor forțate sau al oricărei atingeri a integrității lor;
Acordarea de ajutoare internaționale populațiilor civile este conformă principiilor umanitare ale Cartei Națiunilor Unite, Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale altor instrumente internaționale din domeniul drepturilor omului.
Secțiunea IV: Protecția juridică a femeilor și copiilor componentă a protecției generale a civililor
Femeile și copiii ocupă un loc foarte important, o serie de reguli referitoare la protecția lor se găsesc în cea de-a IV-a Convenție de la Geneva din 1949, însă sorgintea prevederilor din articolul 76 din Protocolul I din 1977 se află într-o Rezoluție a Consiliului Economic și Social al ONU din aprilie 1970 privind “Protecția femeilor și copiilor în perioade de urgență sau în timp de război, în perioada de luptă pentru pace, eliberare națională și independență”.Protocolul de la Geneva consacră trei reguli speciale femeilor aflate în puterea inamicului sau pe un teritoriu ocupat:
Femeile vor trebui să facă obiectul unui respect deosebit și vor fi protejate mai ales contra violului, constrangerii la prostituție și impotrivaoricăror altor forme de atentat la pudoare;
Nu vor fi arestate, deținute sau internate pentru motive legate de conflictul armat,vor fi examinate cu prioritate absolută;
Părțile la conflict se vor strădui, în măsura posibilului, să evite pronunțarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici care depind de ele, pentru o infracțiune comisă în relație cu conflictul armat. Condamnarea la moarte contra acestor femei pentru o astfel de infracțiune nu va fi executată.
Problema protecției copiilor în Protocol are un caracter mai larg, mai complex decât cel din Convenția a IV-a. Evenimentele tragice de după cel de-al doilea război mondial, de pe urma cărora copiii au avut foarte mult de suferit, au întărit convingerea că protecția acestora trebuie consolidată în următoarele aspecte principale:
contra abuzurilor puterii de ocupație;
împotriva folosirii lor în conflictele armate;
a relațiilor dintre copii și partea în puterea căreia se află.
În soluționarea problemei protecției copilului în caz de conflict armat, Conferința diplomatică de la Geneva din 1974-1977 a formulat în Protocolul I articolele 77-78, care enunță câteva reguli.
Copiii, se arată la punctul 1 din articolul 77, trebuie să fie protejați împotriva oricăror forme de atentat la pudoare. Părțile la conflict le vor acorda îngrijiri și ajutorul de care au nevoie datorită vârstei lor fragede sau pentru orice alt motiv.
Intuitu personae, regula enunțată este foarte largă, ea reglementează nu numai protecția copiilor aflați pe un teritoriu ocupat, ci și protecția tuturor copiilor de pe teritoriile părților în conflict, fără distincție.
Implicarea copiilor sub 15 ani într-un conflict armat este reglementată în paragrafele următoare, părților la conflict revenindu-le obligația de a lua toate măsurile posibile pentru ca copiii sub această vârstă să nu participe direct la ostilități și, mai ales, să nu fie recrutați în forțele armate.
Cu alte cuvinte, beligeranților le este interzis să tolereze sau să încurajeze în vreun fel, atât participarea directă la ostilități, ca soldați, cât și participarea indirectă, la actele de sabotaj, transport de arme sau muniții, transmitere de știri ș.a..
Dacă în mod cu totul excepțional și incălcând interdicția sus – amintită, copiii care n-au împlinit vârsta de 15 ani participă direct la ostilități și sunt capturați de partea adversă, ei vor beneficia de o protecție specială, indiferent dacă sunt deținuți ori internați pentru motive legate de conflictul armat.
Copiii vor fi separați de adulți, iar dacă împotriva lor s-a pronunțat pedeapsa cu moartea pentru o infracțiune legată de conflict, ea nu va fi executată dacă aceștia nu au împlinit vârsta de 18 ani.
Una din practicile folosite în cel de-al doilea război mondial a fost aceea de a transfera copiii în țări străine, fie pentru a-i folosi la diferite munci, fie pentru a-i deznaționaliza.
Pentru a-i pune la adăpost de asemenea practici, Conferința a enunțat, în articolul 78 din Protocol, o regulă care interzice evacuarea către o țară străină a copiilor, alții decât proprii săi resortisanți, cel puțin când nu este vorba de o evacuare care nu este motivată de necesități de ordin medical sau de securitate.
Dar și în acest ultim caz,evacuarea este condiționată de consimțământul părinților sau al tutorilor. În cazul În care obținerea acestui consimțământ nu este posibilă, este necesar consimțământul scris al persoanei împuternicite de lege sau de cutumă cu protecția copiilor.
Puterile protectoare au datoria să controleze orice evacuare, în înțelegere cu părțile interesate (cu cea care procedează la evacuare, cu partea care primește copiii și cu cea ai cărei resortisanți sunt copiii). Pe toată perioada evacuării, se va asigura fiecărui copil o educație corespunzătoare.
Pentru a facilita întoarcerea copiilor în sânul familiilor, partea care a procedat la evacuare sau, dacă s-a convenit altfel, autoritățile statului primitor vor întocmi pentru fiecare copil o fișă cu fotografie și date cât mai complete, care vor fi transmise Agenției Centrale de Cercetare a CICR.
Aceste reguli referitoare la protecția copilului în caz de conflict armat, consacrate în Protocol, vin să completeze dispozițiile celei de-a IV-a Convenții de la Geneva din 1949 (articolul 14 aliniatul 1 – crearea de zone și localități sanitare ori de securitate, articolul 17, articolul 23 aliniatul 1, articolul 24, articolul 38, articolele 50, 51 și 68 aliniatul 4). Regulile din acest articol 77, au fost reiterate și în articolul 38 din Convenția privind drepturile copilului din 1989, precum și în Protocolul facultativ la aceasta, cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate, din 2000 ambele documente internaționale fiind ratificate și de Romania (prin Legea nr. 18/1990 și, respectiv, Legea nr. 567/19 octombrie 2001).
Cu toate că instrumentele de drept internațional umanitar și ale drepturilor omului garantează o protecție specială a copilor, asistăm astăzi la situații dureroase, ca urmare a unor conflicte armate internaționale sau neinternaționale, uneori la adevărate tragedii.
Cutremurătoare este și statistica dată publicității de Fondul Națiunilor Unite pentru copii(UNICEF) potrivit căreia în ultimii 10 ani, 2 milioane de copii au fost omorați, 12 milioane au fost răniți sau mutilați(cu brațele sau picioarele amputate, rămași fără vedere sau auz etc.) în conflictele armate internaționale sau interne.
Din aceleași cauze, peste 6 milioane de copii au fost dislocați din căminele lor, au rămas fără părinți ori s-au refugiat cu aceștia în alte țări mai sigure pentru protecția lor.
Statistica evidențiază, de asemenea, și alte aspecte ale impactului războiului asupra copiilorîintre care participarea acestora ca sprijinitori ai efortului militar (spioni, mesageri, cărăuși), situația copiilor refugiați sau pierduți de familiile lor, riscurile la care sunt supuși datorită efectelor minelor terestre antipersonal și ale diverselor dispozitive explosive încorporate în obiectele, împotriva cărora sunt complet neprotejați. Se poate constata că, deși au fost obținute realizări în promovarea și respectarea drepturilor copilului, efectele practice sunt încă fragile, iar în unele zone ale lumii chiar inexistente.
Este necesar ca guvernele,organizațiile internaționale guvernamentale și neguvernamentale să-și intensifice eforturile pentru transpunerea fermă în practică a principiilor promovate de Convenția privind drepturile copilului și de convențiile de drept umanitar.
Secțiunea V:Situația juridică a ziariștilor civili în conflictele armate
Mediatizarea conflictelor armate ca urmare a unei necesități de a cunoaște ce se întâmplă pe teatrele de operațiuni militare a făcut din profesia de ziarist una din cele mai periculoase.
Din dorința de a prezenta în direct diversele aspecte ale războaielor, reprezentanții mass-media se expun adesea la pericolele pe care le presupune utilizarea sistematică a mijloacelor violenței armate.
Zeci și sute de profesioniști ai știrilor de război devin astfel victime ale ostilităților militare, pierzându-și viața, integritatea fizică sau libertatea.
Considerată de unii drept aventuroasă, de alții doar simplă îndeplinire a unei obligații de serviciu, activitatea ziariștilor care culeg și transmit informații în timp condiții de conflict armat este amenințată de două categorii de pericole:
în primul rând, pericolele inerente zonei de beligeranță
în al doilea rând, pericolele create de ziariștii înșiși prin acțiunile și comportamentul lor față de autorități și populație, ca și prin modul în care corespondențele transmise reflectă realitatea de la fața locului.
Concret, ziariștii se expun arestării, inculpării și condamnării, detenției, luării de ostatici, torturilor, expulzării, execuției sumare, rănirii sau uciderii.
Doctrina apreciază moartea unui ziarist ca fiind o crimă comisă deodată îimpotriva unui individ și împotriva libertății de informare al cărei instrument este ziaristul.
Statisticile Comitetului pentru protecția jurnaliștilor conțin 456 de victime din rândul ziariștilor numai între anii 1986-1995.
Primul document internațional care s-a ocupat de-a lungul timpului de ziariști și de corespondenții de război a fost Manualul de la Oxford, din 1880. Articolul 22 al acestui Manual, referindu-se la prizonierii de război,
stabilea că “persoanele care însoțesc o armată fără să facă parte din ea, ca,de exemplu, corespondenții unor ziare… și care cad în mâinile inamicului,nu pot fi reținute decât pe o perioadă cerută de necesitățile militare”.
Nedefinirea noțiunii de “necesitate militară” lăsa cale liberă oricărui abuz.
Era clar însă faptul că, pe timpul reținerii, ziariștii trebuiau tratați ca prizonieri de război.
Problema ziariștilor făcea parte și din dreptul internațional umanitar definit prin Convențiile de la Haga din 1899. Articolul 13 din Regulamentul anexat celei de-a doua Convenții stabilea că “persoanele care însoțesc o armată fără să facă parte în mod direct din aceasta, în calitate de corespondenți de război și reporteri din partea unor ziare… în cazul în care cad în mâinile inamicului și acesta consideră necesar să-i rețină, au dreptul să fie tratați ca prizonieri de război, cu condiția ca ei să dețină un permis din partea autorităților militare ale armatei pe care o însoțesc”.
Acest articol a fost confirmat în Regulamentul anexat celei de-a doua Convenții de la Haga din 1907 (articolul 13).
Articolul 81 al Convenției de la Geneva din 1929, referitoare la tratamentul prizonierilor de război, reactualiza prevederile din Convențiile de la Haga din 1899 și 1907.
Prin Convențiile I și II de la Geneva din 1949 (articolul 13), se prevedea că, atunci când ziariștii capturați sunt răniți, bolnavi sau naufragiați, aceștia se vor bucura de aceleași îngrijiri și de aceeași protecție ca și combatanții inamici care s-ar afla în aceeași situație.
Convenția a III-a de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de război (articolul 4) includea corespondenții de război în categoriile de personal care au dreptul, în cazul capturării sau prizonieratului, la tratamentul rezervat prizonierilor de război.
Convenția stabilea și un model al documentului de identitate (cu fotografie) care să fie eliberat de autoritatea militară a statului beligerant respective. Dispozițiile privind includerea în categoria persoanelor protejate ca prizonieri de război a corespondenților de război și reporterilor unor ziare se regăsesc și în numeroase reglementări interne ale statelor.
Din anul 1970, Națiunile Unite s-au preocupat constant de problema protecției ziariștilor în misiunile periculoase în zone de conflict armat, ajungându-se până la elaborarea unui proiect de convenție în acest scop, care însă nu a fost
finalizat până în prezent.
Conferința diplomatică de la Geneva asupra reafirmării și dezvoltării dreptului internațional umanitar a introdus în Protocolul adițional I din 1977 un articol referitor la măsurile de protecție a ziariștilor, care constituie cadrul juridic general in domeniu.
Făcând parte din Titlul IV dedicat populației civile, articolul 79 dispune că ziariștii sunt asimilați civililor în protecția ce le este acordată atunci când se află în
puterea unei părți la conflict.
Protecția oferită în această calitate este condiționată de inexistența vreunei acțiuni care să contravină statutului lor de persoane civile și nu presupune renunțarea la drepturile acordate corespondenților de război acreditați pe lângă forțele armate.
În acest ultim caz, ziariștii beneficiază de statutul de prizonier de război în cazul capturării de către adversar.
În scopul atestării calității de ziarist îndeplinind misiuni profesionale periculoase în zone de conflict armat, guvernele lor naționale (sau ale agențiilor de presă care îi folosesc) le vor elibera o carte de identitate care le asigură acordarea protecției.
Măsurile protectoare ale dreptului umanitar față de ziariști sunt apreciate de doctrină ca fiind absolut necesare și profund umane deoarece “chiar dacă penița, vocea sau camera de filmat sunt arme care uneori fac mai mult zgomot decat un bombardament, aceasta nu-i autorizează pe beligeranți să atace reporterul sau cameramanul care se limitează la a depune mărturie asupra a ceea ce el constată”.
Tot în doctrină se apreciază însă că, în multe țări, sunt acuzați comandanții militari de protecția insuficientă acordată ziariștilor în cazul morții, al sechestrării sau al dispariției acestora. Aproape întotdeauna este vorba de oameni trimiși sub focul gloanțelor fără să aibă măcar idee de dreptul internațional sau statutul privind propriile drepturi și îndatoriri în zona de conflict.
Pertinentă în domeniu este și Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, în care se arată că în societate apar uneori situații tensionate și conflictuale, ca efect al terorismului, discriminării față de minorități, xenofobiei sau războiului. În astfel de situații, mijloacele de informare În masă au obligația morală de a apăra valorile democratice și de a se opune violenței și incitării la ură și confruntare, respingând orice discriminare bazată pe criterii de cultură, sex sau religie. Numai în acest fel acestora nu li se mai poate imputa de către autoritățile politice și militare că nu s-au conformat normelor de drept internațional, că nu posedă documentele obligatorii sau că nu au respectat
dispozițiile primite din partea autorităților militare naționale sau internaționale. De asemenea, ar fi necesar să se reia inițiativa adoptării convenției speciale de protecție a ziariștilor în misiune periculoasă în zone de conflict armat.
Încheiere
În terminologia dreptului internațional umanitar, persoanele autorizate să comită acte de ostilitate la adăpostul protecției internaționale se numesc combatanți.
În schimb, persoanele cărora li s-a recunoscut statutul de combatant se bucură de imunitate pentru faptele comise în această calitate, neputând fi judecate și condamnate pentru distrugerile provocate. În cazul în care este capturat de adversar, combatantul are statutul de prizonier de război, care-i asigură o largă protecție.
Persoanele care se încadrează în statutul de prizonier de război au dreptul atunci când cad în puterea inamicului, să beneficieze de toate avantajele acestui statut.
Ideea fundamentală a sistemului de protecție instituit prin Convenția din 12 august 1949 și reiterată prin Protocolul I din 1977 este aceea că prizonieratul nu constituie o acțiune represivă, ci o măsură de precauție față de combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa și răspunde de tratamentul ce i-l aplică. Această idee este consacrată în articolul 13 din Convenția din 1949, conform căruia „Prizonierii de război trebuie să fie tratați tot timpul cu omenie”.
Distincția între persoanele care participă direct la ostilități și cele care nu iau parte nemijlocit la acestea constituie principiul de bază al dreptului internațional umanitar. El a fost, printre altele, reafirmat în Rezoluția XXVIII a celei de-a XX-a Conferințe Internaționale a Crucii Roșii, precum și in Rezoluțiile 2444/XXIII și 2675/XXV ale Adunării Generale a ONU.
Delegația română participantă la lucrările Conferinței Diplomatice, care își expusese la prima sesiune a experților guvernamentali punctul de vedere asupra acestor probleme,a prezentat ulterior un proiect de definiții conform căruia:
populația civilă este constituită din persoanele care nu fac parte din forțele armate și nu participă direct și imediat la operațiuniile militare. Persoanele a căror activitate poate contribui direct la efortul militar nu pierd, prin aceasta, calitatea lor de persoane civile”.
Pe baza concluziilor desprinse, CICR a prezentat Comisiei a III-a în cea de-a doua sesiune a Conferinței experților guvernamentali un proiect de definiție a persoanelor civile și populațiilor civile.
Conferința diplomatică a adoptat următorul text:
este considerată civilă orice persoană care nu aparține vreuneia din categoriile vizate în articolele 4 A 1), 2), 3) și 6) din cea de-a III-a Convenție și în articolul 43 din prezentul Protocol. În caz de dubiu, respectiva persoană va fi considerată civilă. Populația civilă cuprinde toate persoanele civile. Prezența în sânul populației civile a persoanelor izolate care nu corespund definiției persoanei civile nu privează această populație de calitatea sa.”
Definiția, prin care s-a urmărit să se definească conceptul de “persoane civile și populație civilă” în raport de necesitățile aplicării dreptului internațional umanitar în caz de conflict armat și ale imunizării persoanelor care nu participă direct al ostilități, are un caracter funcțional și reprezintă cea mai bună soluție.
Bun civil reprezintă orice bun care nu este obiectiv militar. Bunurile care în mod normal au character civil pot, în unele situații să devină obiective militare (ex. case sau poduri utilizate tactic de către apărător și devenite astfel țintă pentru atacator).
În anul 1965, ceea de-a XX-a Conferință internațională a Crucii Roșii de la Viena, a proclamat următoarele 7 principii fundamentale:
Umanitate. Acest principiu ocupă un loc central în doctrina Crucii Roșii Internaționale și toate celelalte principii gravitează în jurul lui. În virtutea acestui principiu, C.I.C.R. are datoria de a se strădui să prevină și să ușureze în toate împrejurările suferințele umane, să protejeze viața și sănătatea și să facă să fie respectată persoana umană; să favorizeze înțelegerea reciprocă, prietenia, cooperarea și o pace durabilă între toate popoarele. Principiul umanității conferă drepturi și impune obligații părților implicate într-un conflict armat, precum și statelor terțe și organismelor internaționale. Statul implicat într-un conflict armat are datoria de a agreea acțiunile de ajutorare cu caracter umanitar și imparțial menite a acorda asistența necesară supraviețuirii populației civile, precum hrana și asistența medicală. Asistența umanitară, așa cum este ea reglementată în Convențiile de la Geneva, este guvernată de două criterii:trebuie acordată pe criteria de necesitate, fără nici o discriminare;să nu poată contribui în nici un fel la efortul militar. În nici o imprejurare, acțiunea umanitară nu poate fi coercitivă.
Imparțialitate. Acest principiu postulează absența oricărei distincții pe criterii de naționalitate, rasă, religie, de condiție socială sau de apartenență politică. El se aplică numai în ajutorarea indivizilor în măsura suferințelor lor, acordând prioritate celor mai urgente cazuri și necesități.
Neutralitate. Principiul neutralității impune abținerea de a lua parte la ostilități și,în orice imprejurare, la controverse de ordin politic, rasial, religios sau filosofic.Neutralitatea C.I.C.R. se manifestă în trei planuri, și anume:în acțiunea de caritate: nu este ținut să respecte o neutralitate în repartizarea ajutoarelor; ajutoarele se adresează oamenilor în suferință și nu statelor;în calitatea sa de intermediar neutru între părțile beligerante: să ia inițiativa și să negocieze cu ambele părți toate angajamentele, să contribuie la ameliorarea situației victimelor de război, să beneficieze de încrederea părților beligerante;să vegheze la aplicarea Convențiilor de la Geneva: să asigure protecția persoanelor aflate pe teritoriul și sub puterea adversarului.
Independență. Principiul independenței are două conotații: una pe plan intern, alta în acțiunea internațională. Pe plan intern, Societățile naționale de Cruce Roșie sunt supuse legilor naționale și, în acțiunile lor umanitare, sunt auxiliare ale puterii publice. Cu toate acestea, ele își conservă o autonomie care le permite să acționeze în conformitate cu principiile Crucii Roșii. Pe plan internațional, atât Statutul Mișcării internaționale, cât și Convențiile de la Geneva definesc foarte clar funcțiile și competențele C.I.C.R., astfel încât în operațiunile de pe teren el trebuie să-și coordoneze acțiunile într-un spirit de complementaritate.
Voluntariat. Crucea Roșie internațională este o instituție de ajutor voluntar și dezinteresat. În această calitate C.I.C.R. secondează serviciile publice prin acțiuni de voluntariat care sunt rezultanta practică a unor împrejurări neprevăzute. Potrivit mandatului său, C.I.C.R.coordonează și activitatea alotr organisme de ajutor umanitar voluntar pentru cei pe care nimeni nu-I ajută.
Unitate. Principiu potrivit căruia într-o țară nu poate exista decât o singură Societate de Cruce Roșie, care trebuie să fie deschisă tuturor și să-și extindă acțiunea umanitară la întreg teritoriul.
Universalitate . Potrivit acestui principiu, Crucea Roșie este o instituție universală, în cadrul căreia toate Societățile naționale au drepturi egale și datoria de a se întrajutora.
În plan concret, Comitetului Internațional al Crucii Roșii Îi sunt recunoscute o serie de atribuții În timp de conflict armat – internaționale și interne – precum și În cazuri de tensiuni și tulburări interne.Printre acestea se numără, de exemplu:
a. Atragerea atenției părților la conflict asupra obligației de respectare a dreptului internațional umanitar. Imediat după izbucnirea ostilităților, Comitetul Internațional al Crucii Roșii adresează un apel părților implicate, prin care le reamintește obligația de a respecta regulile convențiilor umanitare, atât în desfășurarea operațiunilor militare, cât și în acordarea protecției populației civile și victimelor de război.
b. Substitut al Puterilor protectoare. Prin Convențiile de la Geneva și prin Protocolul adițional I, Comitetului Internațional al Crucii Roșii ii este încredințată și funcția de substitut al Puterilor protectoare. Puterile protectoare îi pot incredința, în orice timp, funcțiile ce le revin lor în baza Convențiilor internaționale, dar și puterea deținătoare, când constată că victimele de război nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de activitatea unei Puteri protectoare “va trebui să ceară unui organism umanitar, cum ar fi Comitetul Internațional al Crucii Roșii să-și asume sarcinile umanitare care revin prin prezenta Convenție Puterilor protectoare sau va trebui să accepte,sub rezerva dispozițiilor prezentului articol, ofertele de servicii provenind de la un asemenea organism,,
c. Protecția și asistența pentru victimele de război.Comitetul Internațional al Crucii Roșii este principalul for abilitat de state, prin instrumente juridice convenite, să acorde protecție și asistență victimelor conflictelor armate.
Femeile și copiii ocupă un loc foarte important, o serie de reguli referitoare la protecția lor se găsesc în cea de-a IV-a Convenție de la Geneva din 1949, însă sorgintea prevederilor din articolul 76 din Protocolul I din 1977 se află într-o Rezoluție a Consiliului Economic și Social al ONU din aprilie 1970 privind “Protecția femeilor și copiilor în perioade de urgență sau în timp de război, în perioada de luptă pentru pace, eliberare națională și independență”.
Cu toate că instrumentele de drept internațional umanitar și ale drepturilor omului garantează o protecție specială a copilor, asistăm astăzi la situații dureroase, ca urmare a unor conflicte armate internaționale sau neinternaționale, uneori la adevărate tragedii.
Este necesar ca guvernele,organizațiile internaționale guvernamentale și neguvernamentale să-și intensifice eforturile pentru transpunerea fermă în practică a principiilor promovate de Convenția privind drepturile copilului și de convențiile de drept umanitar.
Măsurile protectoare ale dreptului umanitar față de ziariști sunt apreciate de doctrină ca fiind absolut necesare și profund umane deoarece “chiar dacă penița, vocea sau camera de filmat sunt arme care uneori fac mai mult zgomot decat un bombardament, aceasta nu-i autorizează pe beligeranți să atace reporterul sau cameramanul care se limitează la a depune mărturie asupra a ceea ce el constată”.
O categorie specială de instrumente juridice internaționale au fost consacrate protecției bunurilor culturale în timp de conflict armat, între care Convenția privitoare la legile și obiceiurile războiului terestru (1907),Convenția de la Haga cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (1954) cu cele două Protocoale ale sale (din 1954 și respective 1999) și Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate internaționale (1977).
Bibliografie
Beatrice Onica – Jarka, Drept internațional umanitar, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Beatrice Onica – Jarka, Drept internațional umanitarm Ed, Universul Juridic, București, 2011
Beatrice Onika – Jarka, Drept internațional umanitar, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Bianca Selejan Gutan, Laura – Maria Crăciunean, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2014
Cloșcă Ionel , I. Suceavă, Tratat de drept internațional umanitar, ARDU, București, 2000
Cloșcă Ionel, Dreptul umanitar și noua ordine internațională, Editura Militară, București, 1978
Eugen E. Popescu, Drept internațional umanitar. Dreptul conflictelor armate. Dreptul războiului. Ed. Universul Juridic, București, 2011
Eugen E. Popescu, Drept internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Eugen Popescu, Drept internațional public, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2006
Gheorghe Emil Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Editura All Beck, București, 1998
Henry Bonfils, Manuel de droit international public (droit de gens), Paris,Artur Rousseau, Editeur
Ion Dragoman, Drept internațional umanitar, Editura Fundației „Andrei Șaguna”,Constanța, 1999
Ion Suceavă, Statutul forțelor combatante in conflictele secolului XXI – in „Dreptul Internațional Umanitar la inceputul secolului al XXI” – A.R.D.U., București, 2003,
Ionel Cloșcă, Conflictele armate și dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă (editori), Dreptul internațional umanitar al conflictelor armate.Documente. Casa de Editură „Șansa” SRL, 1993
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internațional umanitar, R.R.D.U.,București, 2000
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995
Ionel Cloșcă, Refugiații: noi probleme, noi abordări, in RRDU, nr.1/1996
Isaak Paenson, Manual of the terminology of the law of armed conflicts and of international humanitarian organisarions, Bruylant Nijhoff, 1989
Jean Pictet, Developpement et principes du droit internalional humanitaire, Editions A.Pedone, Paris, 1983
Jean Pictet, Les principes du droit international humanitaire, Geneve, 1966
Laura M. Crăciunean, Drept internațional umanitar, Ed. Hamangiu, București, 2014
M. Arrassen, Conduite des hostilites. Droit des conflits armes et desarmement, Bruylant, Bruxelles, 1986
Marțian Niciu, Viorel Marcu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Laura Macarovschi, Documente de drept internațional public, Culegere, vol. I,Editura Lumina Lex, București, 2002
Michael Hoffman, Război, pace și conflict armat intervențional; rezolvarea paradoxului păcii impuse, în RRDU, nr. 1(19)/1998
Nicolae Dașcovici, Războiul, neutralitatea și mijloacele de constrangere dintre state,Institutul de Arte Grafice, N.V. Ștefaniu, București, 1934
Nicolae Lupulescu, Drept umanitar, Ed. CH.Beck, București, 2009
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere in dreptul internațional umanitar, Editura Cartega, București, 1999
Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional, Introducere in dreptul internațional public,Editura „All”, București, 1997
Scăunaș, Stelian , Drept internațional public, București, Ed.CH Beck, 2007
Scăunaș, Stelian, Alexandra, Scăunaș, Introducere în studiul dreptului internațional umanitar al conflictelor armate, Sibiu, Ed. Burg, 2008
Stelian Scăunaș, Drept internațional umanitar, Editura „BURG”, Sibiu, 2001
V. Cornelio Sommaruga, Acțiune militară și acțiune umanitară: incompatibilitate sau complementaritate?, “R.R.D.U.”, nr. 4/1997
V. Manuel de la Croix-Rouge internationale, Deuxieme edition, Geneve, Juillet 1983
Bibliografie
Beatrice Onica – Jarka, Drept internațional umanitar, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Beatrice Onica – Jarka, Drept internațional umanitarm Ed, Universul Juridic, București, 2011
Beatrice Onika – Jarka, Drept internațional umanitar, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Bianca Selejan Gutan, Laura – Maria Crăciunean, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2014
Cloșcă Ionel , I. Suceavă, Tratat de drept internațional umanitar, ARDU, București, 2000
Cloșcă Ionel, Dreptul umanitar și noua ordine internațională, Editura Militară, București, 1978
Eugen E. Popescu, Drept internațional umanitar. Dreptul conflictelor armate. Dreptul războiului. Ed. Universul Juridic, București, 2011
Eugen E. Popescu, Drept internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Eugen Popescu, Drept internațional public, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2006
Gheorghe Emil Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Editura All Beck, București, 1998
Henry Bonfils, Manuel de droit international public (droit de gens), Paris,Artur Rousseau, Editeur
Ion Dragoman, Drept internațional umanitar, Editura Fundației „Andrei Șaguna”,Constanța, 1999
Ion Suceavă, Statutul forțelor combatante in conflictele secolului XXI – in „Dreptul Internațional Umanitar la inceputul secolului al XXI” – A.R.D.U., București, 2003,
Ionel Cloșcă, Conflictele armate și dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă (editori), Dreptul internațional umanitar al conflictelor armate.Documente. Casa de Editură „Șansa” SRL, 1993
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internațional umanitar, R.R.D.U.,București, 2000
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995
Ionel Cloșcă, Refugiații: noi probleme, noi abordări, in RRDU, nr.1/1996
Isaak Paenson, Manual of the terminology of the law of armed conflicts and of international humanitarian organisarions, Bruylant Nijhoff, 1989
Jean Pictet, Developpement et principes du droit internalional humanitaire, Editions A.Pedone, Paris, 1983
Jean Pictet, Les principes du droit international humanitaire, Geneve, 1966
Laura M. Crăciunean, Drept internațional umanitar, Ed. Hamangiu, București, 2014
M. Arrassen, Conduite des hostilites. Droit des conflits armes et desarmement, Bruylant, Bruxelles, 1986
Marțian Niciu, Viorel Marcu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Laura Macarovschi, Documente de drept internațional public, Culegere, vol. I,Editura Lumina Lex, București, 2002
Michael Hoffman, Război, pace și conflict armat intervențional; rezolvarea paradoxului păcii impuse, în RRDU, nr. 1(19)/1998
Nicolae Dașcovici, Războiul, neutralitatea și mijloacele de constrangere dintre state,Institutul de Arte Grafice, N.V. Ștefaniu, București, 1934
Nicolae Lupulescu, Drept umanitar, Ed. CH.Beck, București, 2009
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Introducere in dreptul internațional umanitar, Editura Cartega, București, 1999
Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional, Introducere in dreptul internațional public,Editura „All”, București, 1997
Scăunaș, Stelian , Drept internațional public, București, Ed.CH Beck, 2007
Scăunaș, Stelian, Alexandra, Scăunaș, Introducere în studiul dreptului internațional umanitar al conflictelor armate, Sibiu, Ed. Burg, 2008
Stelian Scăunaș, Drept internațional umanitar, Editura „BURG”, Sibiu, 2001
V. Cornelio Sommaruga, Acțiune militară și acțiune umanitară: incompatibilitate sau complementaritate?, “R.R.D.U.”, nr. 4/1997
V. Manuel de la Croix-Rouge internationale, Deuxieme edition, Geneve, Juillet 1983
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Persoanelor In Situatia Unui Conflict Armat (ID: 129311)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.