Protectia Penala a Martorului In Codul Penal

Introducere

De multă vreme, martorilor li s-a garantat o poziție în cadrul procedurilor penale care să îi protejeze de violența tribunalului însuși (de ex. interdicția declaraților coercitive și aplicarea de intervenții medicale care să le afecteze cunoștința și voința atunci când oferă).

În opoziție cu aceasta, măsuri speciale de protecție a martorilor de la intimidare și violență de către inculpații sau alte persoane din afara procedurilor au apărut numai la gândul că există nevoia de măsuri împotriva formelor contemporane de criminalitate, marcată de o creștere a numărului de acte de crimă organizată, de nevoia de a adecva restructurarea dreptului penal și a dreptului procedural.

Mijloacele clasice de a lupta împotriva criminalității sunt nepotrivite ca răspuns la noile sale forme. Crima organizată se caracterizează prin folosirea sau prin disponibilitatea de a folosi violența și intimidarea împotriva martorilor; dar în ciuda evoluțiilor tehnico-științifice, mărturia martorilor este încă de neînlocuit ca mijloc de furnizare de dovezi. Ținând seama de aceste fapte, nevoia pentru o mai bună protecție a martorilor a rezultat din necesitatea de a descoperi, a acuza și a judeca infracțiunile cu un nivel ridicat de eficiență. În afară de conștientizarea nevoii de metode mai eficiente pentru a lupta împotriva formelor contemporane de infracțiuni, a mai existat un factor care a contribuit la dezvoltarea protecției martorilor – o grijă crescândă pentru victimele în special vulnerabile ale unor infracțiuni.

Așadar, din punct de vedere pragmatic, institutul de protecție a martorilor a venit ca o manifestare a nevoii Statului de a suprima noile forme ale criminalității într-un mod mai eficient. Este o consecință a responsabilității Statului de a proteja societatea de infracțiuni.

Există de asemenea și un motiv formal legal care a contribuit la introducerea protecției martorilor în dreptul contemporan și anume nevoia de a aduce legile naționale în armonie cu standardele legale internaționale. Mai întâi să menționăm Convenția ONU împotriva Crimei Organizate Transnaționale și a Protocoalelor sale. Aceasta angajează Statele Participante să ia măsurile adecvate pentru a asigura o protecție eficientă împotriva răzbunării posibile sau intimidării pentru martorii din procedurile penale care depun mărturie referitoare la infracțiunile acoperite de această Convenție, după caz, pentru rudele lor sau alte persoane apropiate lor. În afara acestui standard legal, există un număr de recomandări ale Consiliului Europei care îndeamnă Statele să ia măsuri pentru protecția martorilor și victimelor, în general sau în ceea ce privește anumite categorii de persoane sau infracțiuni, în termeni mai mult sau mai puțin concreți.

Ideea principală a cestei lucrări este că protecția martorilor este un drept subiectiv, public și este rezultatul protecției drepturilor umane fundamentale. Este un drept fundamental, public, individual, pozitiv, direct relativ și indirect absolut. Următoarele drepturi rezultă din dreptul fundamental al martorului la protecție:

a) dreptul de a fi informat referitor la protecție;

b) dreptul de a solicita sau renunța la dreptul la protecție;

c) dreptul de a reține detaliile personale, mărturia în totalitate sau răspunsurile la întrebările particulare până când se ia o decizie cu privire la cererea de protecție;

d) dreptul la o decizie din partea a două instanțe la cererea cuiva;

e) dreptul de a avea reprezentant;

f) dreptul de a se bucura de protecție.

Analiza protecției procedurale a martorilor în dreptul comparat arată că martorul din unele țări nu are anumite drepturi. Pe de altă parte, sunt în general recunoscute alte drepturi. Unele diferențe sunt de înțeles și acceptabile, dar nu toate. Este necesar să se lucreze la realizarea tuturor drepturilor care pot fi derivate din dreptul subiectiv la protecția martorilor.

CAPITOLUL I.

INTRODUCERE

1.1. Procesul penal

1.1.1. Definiția procesului penal

Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

În literatura de specialitate există și alte definiții apropiate de cea enunțată mai sus, conținând și unele aspecte diferențiale.

A nu se confunda procesul penal cu activitatea judiciară în materie penală, aceasta din urmă are o arie de cuprindere mai restrânsă incluzând numai totalitatea manifestărilor organelor judiciare penale.

Procesul penal nu poate fi confundat nici cu justiția penală, aceasta fiind realizată prin organele judecătorești (este actul de justiție subsumat procesului penal).

Putem spune că procesul penal este o categorie juridică cu o sferă de cuprindere mai largă decât activitatea judiciară penală, iar justiția penală este un segment al activității judiciare penale incluse în procesul penal.

2. Analiza definiției procesului penal

a) Denumirea de proces derivă din cuvântul latin „processus” care semnifică înaintare, progres.

Procesul penal se înfățișează ca un complex de acte succesive, care datorită desfășurării lor coordonate și progresive dă imaginea unei activități organizate în care se urmărește aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții penale.

b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege.

Mai mult decât orice alt sector al activității judiciare, legiuitorul, prin reglementarea care o face procesului penal stabilește până în detaliu modul de rezolvare al cazurilor penale.

Consecințele nerespectării legalității în procesul penal sunt sancțiuni de ordin administrativ, civil sau penal aplicate subiecților procesuali care nu au respectat legea în realizarea activității procesuale. Actele procesuale și procedurale neconforme cu legea sunt invalidate prin sancțiuni procedurale.

c) La desfășurarea procesului penal participă organele competente, părțile și persoane.

Organele judiciare sunt organe de stat care, prin prepușii lor acționează ca subiecți oficiali în anumite faze ale procesului penal.

În faza:

– de urmărire penală își desfășoară activitatea organele de cercetare penală și procurorul, acesta din urmă având rolul de organ de supraveghere a întregii urmăriri penale și competența exclusivă de a dispune una dintre soluțiile prevăzute de lege la terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal.

– de judecată își desfășoară activitatea instanțele judecătorești și, de regulă, este prezent procurorul.

Instanțele de judecată, în activitatea pe care o desfășoară, colaborează cu procurorul și foarte rar cu organele de cercetare penală.

Părțile, sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi și obligații localizate în conținutul principalelor raporturi juridice, de ordin penal sau civil, care se nasc în activitatea procesual penală.

Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Alte persoane: martorul, expertul, interpretul, grefierul etc.

d) Activitatea subiecților oficiali și particulari are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni.

Constatarea la timp a săvârșirii de infracțiuni presupune posibilitatea adunării și administrării de probe care să ofere o imagine completă a actului infracțional.

În ceea ce privește constatarea completă reprezintă obligația organelor judiciară și a părților din proces de a pune în lumină toate aspectele legate de faptele săvârșite.

1.1.3. Fazele procesului penal

Noțiunea de fază a procesului penal.

Fiecărei categorii de organe i-a fost conferită prin lege, o anumită funcție procesuală.

Distingem trei funcții:

funcția procesuală a urmăririi penale,

funcția desfășurării judecării cauzelor penale,

funcția punerii în executare a hotărârii judecătorești penale.

Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, în care își desfășoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuțiilor ce se înscriu în funcția lor procesuală.

Sunt trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârii penale.

Organele judiciare care își desfășoară activitatea în fiecare fază a procesului penal și limitele fazelor procesului penal.

Faza I: urmărirea penală își desfășoară activitatea organele de cercetare penală și procurorul și în mod excepțional instanțele de judecată.

Începe: – proces-verbal se termină: – ordonanța

– rezoluția – rezoluția

– ordonanța – rechizitoriu

Faza a II-a: instanțele de judecată și procurorul.

Începe: – rechizitoriu se termină: – hotărâre judecătorească.

– plângere prealabilă

Faza a III-a: își desfășoară activitatea instanța de judecată, procurorul, organe ale Ministerului Justiției, Ministerului de Interne și alții.

Forme atipice ale procesului penal.

– lipsește urmărirea penală, procesul derulându-se direct în fața instanței de judecată (v. infracțiuni prevăzute de art.180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213, 220 dacă făptuitorul este cunoscut).

Participanții la procesul penal

Noțiunea de participanți în procesul penal

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervenția unor persoane obligate sau interesate să participe în vederea rezolvării conflictului născut prin săvârșirea infracțiunii.

Prin participanți înțelegem persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului acestuia.

Se deosebește de conținutul aceleiași noțiuni în dreptul penal, unde prin participant se înțelege persoanele fizice ce au conlucrat la săvârșirea infracțiunii.

În procesul penal din categoria participanților fac parte: organele judiciare, părțile, apărătorul și alte persoane; în sens restrâns din categoria participanților fac parte: organele judiciare, părțile și apărătorul.

Organele care au calitatea de participanți în procesul penal sunt:

organele judecătorești

procurorul

organele de cercetare penală.

Părțile în procesul penal sunt:

inculpatul

partea vătămată

partea civilă

partea responsabilă civilmente.

Adică acele persoane care au drepturi sau obligații ce se nasc din exercitarea acțiunii penale sau acțiunii civile.

Categoria „ alte persoane ” este reprezentată de:

martori

experți

interpreți

grefieri

executori judecătorești etc.

Nu este obligatoriu ca toți participanții enunțați mai sus să participe în același timp într-un proces penal.

Succesorii, reprezentanții și substituiții procesual

a ) Succesorii pot să apară în exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, ca succesori ai persoanei fizice sau juridice.

Acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces al uneia dintre părți introducându-se în cauză moștenitorii acesteia.

Dacă este vorba despre o persoană juridică în caz de reorganizare a acesteia se introduce în cauză organizația succesoare în drepturi, iar în caz de desființare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii, în cazul falimentului se introduce lichidatorul judiciar.

Succesorii pot intervenii numai în latura civilă a procesului penal devenind părți prin succesiune , aceasta nefiind posibilă în latura penală a cauzei.

Succesiunea în latura civilă a cauzei penale poate fi:

succesiunea activă (translatio activa) adică va lua locul părților decedate sau desființate (cât și lichidate) și vor deveni ei părți cerând repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune,

succesiunea pasivă (translatio pasiva), adică succesorii inculpatului decedat, ai părții responsabilă civilmente, decedată sau desființată răspund pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

b) Reprezentanții. Prin reprezentanți se înțelege acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea acțiunii procesuale în numele șezentată de:

martori

experți

interpreți

grefieri

executori judecătorești etc.

Nu este obligatoriu ca toți participanții enunțați mai sus să participe în același timp într-un proces penal.

Succesorii, reprezentanții și substituiții procesual

a ) Succesorii pot să apară în exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, ca succesori ai persoanei fizice sau juridice.

Acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces al uneia dintre părți introducându-se în cauză moștenitorii acesteia.

Dacă este vorba despre o persoană juridică în caz de reorganizare a acesteia se introduce în cauză organizația succesoare în drepturi, iar în caz de desființare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii, în cazul falimentului se introduce lichidatorul judiciar.

Succesorii pot intervenii numai în latura civilă a procesului penal devenind părți prin succesiune , aceasta nefiind posibilă în latura penală a cauzei.

Succesiunea în latura civilă a cauzei penale poate fi:

succesiunea activă (translatio activa) adică va lua locul părților decedate sau desființate (cât și lichidate) și vor deveni ei părți cerând repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune,

succesiunea pasivă (translatio pasiva), adică succesorii inculpatului decedat, ai părții responsabilă civilmente, decedată sau desființată răspund pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

b) Reprezentanții. Prin reprezentanți se înțelege acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea acțiunii procesuale în numele și în interesul unei părți din proces .

Potrivit art.174, în faza judecății inculpatul poate fi reprezentat numai în două situații:

la judecarea cauzei în primă instanță, ori la judecarea ei după casare de către instanța de recurs, numai dacă pedeapsa pronunțată de lege este amenda sau închisoare de cel mult 1 an;

la judecarea cauzei în căile de atac.

Reprezentanții pot fi persoane particulare sau avocați, aceștia din urmă având dreptul de a pleda.

c) Substituții procesuali. Sunt subiecți în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia.

Cel în beneficiul căruia acționează substitutul procesual poate să nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. Ex: potrivit art.222 un soț poate face plângere pentru alt soț (dar substitutul nu poate să se împace cu învinuitul sau inculpatul) existând însă și posibilitatea ca soțul în numele căruia se face plângerea să nu fie de acord cu acesta și să nu și-o însușească. De precizat că substitutul nu poate să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

Organele judiciare

Prin actuala Constituție a României se reglementează ca sistem distinct autoritatea judecătorească, iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute:

instanțele judecătorești

Ministerul Public

Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanțele judecătorești.

Reprezintă subiectul principal al activității procesual penale. Dintre atribuții amintim:

pronunțarea hotărârii judecătorești; singura soluție dată în procesul penal care are autoritate de lucru judecat este hotărârea instanței judecătorești rămasă definitivă;

instanțele judecătorești își desfășoară activitatea, în principal, în faza de judecare, dar au și atribuțiuni în faza de urmărire penală (arestarea preventivă etc.);

verifică legalitatea tuturor actelor procesuale si procedurale înfăptuite de către ceilalți participanți în procesul penal.

Organizarea instanțelor judecătorești

Principiul care stă la baza actualei organizări este acela al unității sistemului lor.

În România conform art. 125 din Constituție justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești potrivit competenței sale.

În această structură, instanțele judecătorești sunt următoarele:

judecătoriile,

tribunalele,

curțile de apel,

tribunalele militare,

tribunalul militar teritorial,

cutea militară de apel.

Instanța supremă fiind reprezentantă de Înalta Curte de casație și Justiție.

Judecătoriile funcționează în fiecare județ și în Municipiul București, numărul și localitățile de reședință fiind prevăzute în Anexa1 din Lg. 92/1992; circumscripțiile fiecărei judecătorii se stabilesc prin Hotărâri ale Guvernului la propunerea Ministerului Justiției.

Potrivit art.22 din Lg. 92/1992 modificată și republicată, în fiecare județ funcționează un tribunal cu sediul în localitatea de reședință a județului, de asemenea în București funcționează un tribunal.

Curțile de Apel sunt în număr de 15 și fiecare își exercită competența într-o circumscripție cuprinzând mai multe tribunale.

În ceea ce privește instanțele militare:

tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria,

tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul,

curtea militară de apel este egală în grad cu curtea de apel.

Compunerea completelor de judecată

Prin complet de judecată se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu.

Termenul de complet de judecată este înlocuit uneori cu cel de „instanță”, astfel în art.287 alin. 2 se arată că „instanța” (completul de judecată) își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză. În art.140 alin.6 se spune că „instanța” (completul de judecată) se pronunță în aceeași zi, prin încheiere asupra legalității măsurii, după ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Termenul de „instanță” poate avea și semnificația de „instanță de judecată”. Astfel în art.67 – cererea de apel se dispune la „instanță” (judecătorie sau tribunal) a cărei hotărâre se atacă.

Art.313 alin.1 – președintele „instanței” (tribunal, curte de apel etc.), primind dosarul cauzei fixează de îndată termen de judecată și dă dispoziție pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată.

Lămurirea unor termeni:

compunerea instanței = compunerea completului de judecată

constituirea instanței = alcătuirea instanței în complexul ei cu procuror și grefier.

Dispoziții generale privind alcătuirea și modul de lucru al completului de judecată

Cei îndrituiți pentru constituirea completelor de judecată, în sensul de nominalizare a judecătorilor care intră în soluționarea cauzelor la termenele stabilite, sunt președinții instanțelor sau, după caz, președinții de secții.

Pentru cauzele penale cu minor, în conformitate cu ar.15 alin 2 din Legea 92/ 1992 republicată, completele de judecată se alcătuiesc din judecători anume desemnați de președintele instanței.

Conform art.16 Lg.92/1992 modificată și republicată: „completul de judecată este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței ori de președintele secției, atunci când aceștia participă la judecată”. Pentru celelalte cazuri, președintele completului este desemnat de către președintele instanței sau secției.

Hotărârile instanței judecătorești se iau cu majoritate de voturi, iar în cazul instanței alcătuite din doi judecători și aceștia nu ajung la un acord, se judecată în „complet de divergență”.

Numărul judecătorilor din completele de judecată

În lume sunt cunoscute două sisteme:

monocratic sau unipersonal

colegial sau pluripersonal

Lg.92/1992 modificată și republicată consacră atât sistemul monocratic cât și sistemul colegial. Astfel:

cauzele date în competența de primă instanță a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se judecă de către un singur judecător,

apelurile se judecă de către tribunale și de către curțile de apel în complet format din 2 judecători,

recursurile se judecă de către tribunale și de către curțile de apel în complet format din 3 judecători.

Lg.56/1993 modificată și republicată în art.17 și 18 precizează că la nivelul C.S.J. ”completele de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeași secție”.

Recursurile se judecă în complet de 9 judecători.

Nerespectarea dispozițiilor cu privire la compunerea instanței se asigură sub sancțiunea nulității absolute.

Ministerul Public

Conform art.130 alin.3 din noua Constituție: „Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.

Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Art.130 alin.2 din Constituție arată că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță de judecată.

Principiile în baza cărora își desfășoară activitatea Ministerul Public

Având în vedere art.131 pct.1 din Constituție și art.26 alin.2 din Lg.92/1992, rezultă că Ministerul Public își desfășoară activitatea potrivit următoarelor principii: legalității, imparțialității și controlului ierarhic.

Principiul legalității reprezintă transpunerea pe plan particular a principiului legalității procesului penal.

Principiul imparțialității îl obligă pe procuror să se manifeste în același mod, față de toți cei care au intrat în conflict cu legea penală și decurge din principiile legalității și oficialității procesului penal.

Principiul controlului ierarhic – astfel potrivit art.28 din Legea 92/1992, modificată și republicată, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială, iar în conformitate cu art.40 alin.3 din Lg. 92/1992, modificată și republicată, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție) exercită controlul asupra tuturor parchetelor.

Art.33 și 34 din Lg.92/1992 modificată și republicată arată că:

– dispozițiile Ministrului Justiției date în mod direct sau prin procurorul General sunt obligatorii , astfel Ministerul Justiției poate da dispoziție scrisă, în mod direct sau prin Procurorul General, procurorul competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire a infracțiunii despre care are cunoștință și să promoveze în fața instanței judecătorești acțiuni și căi de atac necesare apărării interesului public sau prin Procurorul General sau procurori-inspectori să exercite controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public.

Organizarea Ministerului Public este similară organizării instanței de judecată, existând parchete pe lângă fiecare instanță dintre cele prevăzute de lege.

Atribuțiile Ministerului Public

Efectuarea urmăririi penale și după caz supravegherea acesteia, procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a Poliției și a altor organe de cercetare penală care sunt obligate să ducă la îndeplinire dispozițiile procurorilor în condițiile legii.

Sesizarea instanței de judecată pentru judecarea cauzelor penale.

Exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege.

Participarea, în condițiile legii, la judecarea cauzelor de către instanțele judecătorești.

Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii judecătorești.

Supravegherea respectării legii în acțiunea de punere în executare a hotărârii judecătorești.

Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească atribuțiile procurorului din subordine, poate să suspende sau să infirme actele și dispozițiile acestuia. Dispozițiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorul din subordine.

Având în vedere alinierea legislației române la cea europeană și anume la art.5 paragraf 3 din C.E.D.O., noua Constituție definește procurorul ca un „alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcțiuni juridice”.

c. Organele de cercetare penală

Desfășoară urmărirea penală sub conducerea și supravegherea procurorului.

Potrivit art.201 alin.1 modificat prin Lg. 32 / 1990, organele de cercetare penală sunt:

organele de cercetare ale Poliției,

organele de cercetare speciale ( ofițeri anume desemnați de către: șefii comenduirilor de garnizoană, comandanții centrelor militare, grăniceri, P.C.T.F. pentru infracțiuni de frontieră, căpitanii porturilor).

Organele de cercetare se subordonează administrativ organului ierarhic superior din Ministerul de Interne și pe linie de cercetare penală, procurorului.

Organele de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare penală, cu excepția celor date prin lege procurorului.

Astfel au dreptul să înceapă urmărirea penală și să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale.

Părțile în procesul penal

Părțile sunt persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și a acțiunii civile în cadrul procesului penal.

Conform art.23 și 24, sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

În literatura juridică s-a făcut o clasificare a părților în principale și secundare, constante sau eventuale, clasificare care arată că inculpatul este partea principală, iar partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt părți secundare, deoarece acestea apar numai în raportul procesual civil, accesoriu raportului procesual penal; tot timpul inculpatul este partea constantă, fiindcă prezența sa este indispensabilă în orice proces penal, pe când partea civilă și partea civilmente responsabilă sunt părți eventuale, fiindcă ele nu apar în orice cauză penală.

Învinuitul

Subiectul activ al infracțiunii primește diferite calități procesuale cu ocazia desfășurării procesului penal. Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârșit infracțiunea are calitatea de făptuitor (art.200, 214, 215).Începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului îl transformă pe acesta în învinuit (art.229).

Învinuitul este subiect de drepturi și obligații procesuale, acest cadru născându-se odată cu începerea urmăririi penale care, de regulă, coincide cu începerea procesului penal. Începerea urmăririi penale și implicit transformarea făptuitorului în învinuit se realizează prin următoarele acte procesuale: rezoluția (în cazul în care organele de urmărire sunt sesizate prin plângere sau denunț) și procesul-verbal ( în cazul în care organele de urmărire penală se autosesizează).

În conformitate cu art.228 alin.1 Cpp rezultă că urmărirea penală poate începe numai dacă nu există un impediment privind punerea în mișcare a acțiunii penale. Rezultă că începerea urmăririi penale este bine pregătită și se realizează numai dacă sunt probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni.

Inculpatul

Conform art.23 Cpp, persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală se numește inculpat . Actele procesuale prin care se pune în mișcare acțiunea penală sunt:

ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale,

rechizitorul,

declarația orală a procurorului,

încheierea instanței de judecată.

Spre deosebire de învinuit, inculpatului într-un anumit moment al procesului penal trebuie să i se prezinte materialul de urmărire penală, față de învinuit neexistând o asemenea obligație.

Obligațiile inculpatului sunt:

suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârșirea infracțiunii,

suportarea unor măsuri procesuale (reținerea, arestarea),

obligația de a se prezenta în fața organelor judiciare ori de câte ori este chemat.

Drepturile inculpatului:

dreptul de apărare,

dreptul de a cunoaște materialele de urmărire penală,

dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată,

dreptul de a ataca hotărârile pronunțate împotriva sa.

Partea vătămată

Definim persoană vătămată persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârșirii infracțiunii, în raportul de drept penal substanțial; persoană vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al infracțiunii.

Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.

Constituirea de parte vătămată

Persoana vătămată printr-o infracțiune nu dobândește imediat calitatea de parte vătămată, ea trebuie să își exprime voința în acest sens, sau să efectueze acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal.

Potrivit art.76 Cpp organele judiciare au obligația să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă se constituie parte vătămată sau, după caz, parte civilă.

Drepturile părții vătămate:

este ascultată (art.326),

are cuvântul în cadrul dezbaterilor din ședința de judecată (art.340),

poate exercita calea de atac a apelului (numai pentru cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și numai în ceea ce privește latura penală),

pentru exercitarea dreptului în cadrul procesului penal partea vătămată va fi citată, ea putându-se prezenta și având posibilitatea să fie reprezentată,

decesul părții vătămate nu împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale, ea exercitându-se în continuare de către organul judiciar investit cu rezolvarea cauzei penale.

Partea civilă

a. Noțiune

Săvârșirea unei infracțiuni, poate avea printre alte consecințe și producerea unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu material în dauna unei persoane juridice.

În vederea reparării prejudiciului cauzat persoana vătămată are la îndemână acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

În conformitate cu art.24 alin.2 Cpp, persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă. Partea civilă poate fi atât o persoană fizică cât și o persoană juridică.

b.Constituirea părții civile în cadrul procesului penal.

avantajele constituirii părții civile în cadrul procesului penal:

rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale (procesul penal este caracterizat prin operativitate și odată cu rezolvarea laturii penale, instanța este obligată să rezolve și latura civilă),

administrarea probelor se face mai ușor (în procesul penal se pot folosi mijloace specifice cum sunt: percheziții, cercetări la fața locului etc.),

acțiunea civilă în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru (art.15 alin.4),

având același izvor ca și acțiunea penală (săvârșirea infracțiunii) instanța poate rezolva mai rapid acțiunea civilă.

cine poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal

Persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârșirii unei infracțiuni poate avea calitatea de parte civilă dacă îndeplinește condițiile de ordin formal și substanțial și anume:

sub aspect formal = persoana trebuie să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal.

sub aspect substanțial = trebuie să existe un prejudiciu material cauzat printr-o infracțiune.

În cazul infracțiunii de omor se pot constitui părți civile: soția sau soțul, concubina care avea copii cu victima, persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei, moștenitorii victimei.

Deși uneori prejudiciul creat prin infracțiune nu a fost cauzat nemijlocit unei persoane juridice, în practica judiciară s-a consolidat opinia că unitățile sanitare au calitatea de parte civilă în procesul penal pentru despăgubirile ce li se cuvin ca urmare a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia îngrijirilor medicale acordate persoanei care beneficiază de gratuitatea asistenței medicale și a căror sănătate sau integritate corporală au fost vătămate prin infracțiune. Se constituie astfel ca parte civilă unitatea sanitară, iar dacă aceasta nu are personalitate juridică direcția sanitară județeană. Dacă la producerea pagubei în patrimoniul unității sanitare este consecința culpei comune a făptuitorului și persoanei vătămate, operează principiul de drept civil al răspunderii în raport cu întinderea propriei culpe, despăgubirile ce se cuvin urmând a fi diminuate proporțional cu culpa acestuia. La plata cheltuielilor de spitalizare poate fi obligată și partea responsabilă civilmente.

Având în vedere dispozițiile Codului civil și practica judiciară în materie s-a stabilit că:

dacă prejudiciul este creat de mai multe persoane acestea răspund solidar față de cel prejudiciat;

inculpatul este obligat la plata cheltuielilor de spitalizare și în cazul încetării procesului penal ca urmare a împăcării părților;

la plata cheltuielilor necesitate de asistența medicală poate fi obligat numai cel care a vătămat integritatea corporală ori sănătatea altora, iar nu și cei care și-au vătămat sănătatea proprie.

momentul până la care se poate constitui partea civilă

Art.15 alin.2 precizează constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare. Organele de urmărire penală precum și instanța de judecată au obligația de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte civilă dacă a suferit o pagubă materială.

Dacă partea vătămată se constituie parte civilă, organele judiciare au obligația să ceară indicarea probelor pentru determinarea întinderii reale a daunei suferite.

Dacă inculpatul este prezent în ședință și dacă nu se opune partea vătămată, se poate constitui parte civilă și după citirea actului de sesizare.

Din practica judiciară a rezultat:

nu este valabilă constituirea de parte civilă după ce anterior, în cursul procesului partea vătămată a declarat în mod expres că nu pretinde despăgubiri de la inculpat;

constituirea de parte civilă, în timpul urmăririi penale rămâne valabilă chiar dacă partea vătămată, nu s-a prezentat în fața instanței de judecată cu prilejul judecării cauzei;

în cazul persoanelor fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă acțiunea civilă se exercită din oficiu;

până la citirea actului de sesizare partea civilă trebuie să precizeze și cuantumul despăgubirilor, pretinderea ulterior a unor despăgubiri mai mari fiind inadmisibilă.

Modalitatea de constituire a părții civile

Constituirea de parte civilă se poate face:

printr-o cerere scrisă,

oral; în acest caz organul judiciar are obligația să consemneze în scris aceasta.

Constituirea de pare civilă poate fi făcută de către persoana păgubită sau alte persoane care au calitatea de reprezentanți legali.

Dreptul părții civile

Solicitarea despăgubirilor se exercită prin: constituirea de parte civilă (art.15 C.p.p.), administrarea de probe (art.301 alin.3, 326, 340 C.p.p.).

Se poate renunța la acțiunea civilă printr-o declarație expresă și neechivocă.

În cazul în care titulari ai acțiunii civile sunt minori care au vârsta sub 14 ani părintele nu poate renunța valabil la drepturile patrimoniale ale minorului decât cu autorizația autorității tutelare.

Îndatoririle părții civile:

necesitatea de a se constitui ca parte civilă până la citirea actului de sesizare a instanței;

obligația de a respecta ordinea desfășurării anumitor acțiuni procedurale;

trebuie să aprecieze cuantumul despăgubirilor pe care le pretinde și să trimită situații explicative legate de întinderea prejudiciului material (art.221 alin.4 C.p.p.).

Partea responsabilă civilmente

Noțiune

În dreptul procesual penal există principiul răspunderii penale personale, adică pot fi supuse sancțiunii penale numai acele persoane care au săvârșit infracțiuni.Răspunderea civilă poate, însă, să revină și altor persoane decât acelea care au săvârșit fapte generatoare de prejudicii materiale.

Partea responsabilă civilmente este persoana chemată, în procesul penal, să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului (art.24 alin.3). În acest fel se reglementează o răspundere complementară, indirectă și anume răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracțiune.

În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat că în categoria persoanelor responsabile civilmente sunt cuprinse atât persoanele responsabile civilmente prevăzute în art.1000 C. civil, cât și persoanele chemate să răspundă civil pentru fapta altuia prevăzut de Lg.22 / 1969.

Sunt persoane responsabile civilmente:

părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copii lor minori (art.1000 alin.2 Cod civil),

comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art.1000 alin.3 Cod civil),

institutorii și meșteșugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii lor (art.1000 alin.4 Cod civil),

persoanele care îndeplinesc funcții de conducere, precum orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar fără respectarea condițiilor legale de vârstă, studii și stagiu, precum și dispozițiile referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art.28 și art.30 Lg. 22 / 1969),

persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public și că le-au dobândit în afara obligațiilor de serviciu ale gestionarului cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art.34 Lg.22 / 1969),

persoanele care au constituit o garanție pentru gestionar (art.10 și urm. din Lg.22 / 1969).

Trebuie ținut cont de faptul că în cazul persoanelor enumerate de art.1000C.civil, culpa este prezumată, iar în cazul persoanelor menționate în Lg.22 / 1969 culpa sau foloasele materiale trase din infracțiunea săvârșită trebuie dovedite.

CAPITOLUL II.

Martorul în procesul penal

Un alt mijloc de probă consacrat de Codul de procedură penală român sunt declarațiile martorilor. Având în vedere importanța acestui mijloc de probă legea comună reglementează acest procedeu foarte amănunțit.

2.1 Calitatea de martor în procesul penal

Într-o formulare simplistă, chiar laică, în doctrina mai veche martorii sunt definiți ca fiind “ochii și urechile justiției .

Conform art. 78 C.pr.pen. martorul este persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului.

Într-o formulare mai complexă, Legea Nr. 682 din 19.12.2002, privind protecția martorilor, definește martorul ca fiind persoana care se află în una dintre următoarele situații:

are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, și prin declarațiile sale furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;

fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informații și date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea acestora; în această categorie este inclusă și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză;

se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate și, prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declarațiile lui în măsura în care concură la rezolvarea cauzei. Orice persoană este obligată să ajute la aflarea adevărului indiferent de sex, vârstă (în anumite limite), religie, cetățenie, funcție sau poziția socială a persoanei care este chemată să depună ca martor.

2.1.1 Cazurile în care o persoană nu poate fi martor

Conform prevederilor legale (art79-80 C.pr.pen.) există situații în car anumite persoane nu pot fi obligate a avea calitatea de martori. Acestea sunt:

a) Persoane obligate a păstra secretul profesional.

Regula este stabilită de art. 79 C.pr.pen. care prevede că persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei.

Categoria de secret profesional este stabilită de statutul profesiei, de exemplu avocatul, medicul, farmacistul, preotul. Pentru a opera această interdicție este necesar ca faptele și împrejurările să fie cunoscute din exercițiul profesiunii sau al serviciului. Dacă au dobândit aceste cunoștințe din alte împrejurări nu este interzisă ascultarea lor ca martori. Totuși cu acordul persoanei sau unității față de care este obligată persoana poate fi ascultată ca martor. De asemenea dispoziția legală nu acționează dacă este vorba de unele date care privesc săvârșirea unei infracțiuni contra statului sau contra păcii și omenirii.

b) Minorii de până la 14 ani singuri.

Articolul 81 C.pr.pen. prevede faptul că minorul poate fi ascultat ca martor, până la vârsta de 14 ani numai în prezența uneia dintre părți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere .

C) Soțul și rudele apropiate.

Potrivit art. 80 C.pr. pen. soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Acestora legea le dă posibilitatea să depună mărturie dacă sunt de acord și în acest caz le revin drepturile și obligațiile pe care le are orice martor.

2.2 Drepturile și obligațiile procesuale ale martorilor

Persoana chemată ca martor în fața unui organ judiciar are o serie de drepturi și obligații procesuale. Astfel din momentul chemării sale în fața autorităților judiciare, martorul este obligat să se înfățișeze în locul și termenul stabilit în citație. (art.83 C.proc. Pen.). În caz de neprezentare nejustificată el poate fi amendat judiciar (art.198 lit. C.proc. Pen.) sau poate fi adus cu mandat de aducere (art. 183 alin.1 C.proc. Pen.).

Martorul este obligat să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. În cazul în care refuză să facă declarații sub motivul că nu știe nimic în cauză, deși cunoaște împrejurări esențiale asupra cărora i s-a cerut să facă declarații, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 C.pen.).

De asemenea o altă obligație a martorului este aceea de a relata adevărul în declarațiile sale despre ceea ce știe.

Martorul se bucură la rândul său de o serie de drepturi menite să-i apere calitatea și demnitatea umană, Astfel el este protejat împotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii declarației (art. 68 și 2671 C.pr. pen.). Are dreptul: de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza (art. 86 alin. 2 C.pr. pen.); să i se consemneze exact ce a declarat (art. 73 C.pr. pen.); dreptul la cheltuieli privind deplasarea, întreținerea pe durata deplasării, locuință și alte cheltuieli judiciare prilejuite de venirea lor (art. 190 alin. 1 și 3 C.pr. pen.).

În ceea ce privește drepturile martorilor este de menționat, reglementarea internă specială, și anume Legea 682/2002 privind protecției martorilor, care vine să consfințească și să dea contur instituției martorilor în sistemul de drept al țării noastre cât și modificările aduse Codului de procedură penală prin intermediul Legii 281 din 01 iulie 2003.

Tot conform legii amintite mai sus elaborarea și implementarea schemei de sprijin revine Oficiului Național pentru Protecția Martorilor (O.N.P.M.), direcție creată în cadrul Ministerului de Interne și aflată în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române. Organele abilitate de a solicita, pe baza unei propuneri motivate în acest sens, includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor sunt:

– În faza de urmărire penală, organul de cercetare penală solicită procurorului includerea martorului în program;

– În faza judecății, procurorul solicită instanței competente includerea martorului în program.

Propunerea de includere în Program trebuie să fie însoțită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea și de o evaluare a O.N.P.M. cu privire la posibilitatea includerii în Program a persoanei. În cazul în care este de acord cu propunerea, procurorul sau instanța va comunica O.N.P.M. ordonanța, respectiv încheierea de includere a persoanei respective în Program, iar O.N.P.M. va lua toate măsurile necesare elaborării și implementării schemei de sprijin.

Includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile:

Are calitatea de martor în sensul acestei legi precum și membrii de familie ai martorului protejat sau este persoană apropiată de respectivul martor;

Persoana se află în stare de pericol ca urmare a informațiilor și datelor furnizate sau a declarațiilor sale;

Există o propunere motivată din partea organelor abilitate;

Art. 4, alin. 2 dispune că poate fi inclusă în Program și o persoană care are, într-o altă cauză, calitatea de:

Organizator ori conducător de grup sau organizație criminală;

Instigator sau autor al infracțiunii de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav.

Martorul, membru de familie său persoană apropiată martorului, pentru care s-a dispus includerea în Program, dobândesc calitatea de martor protejat în momentul semnării Protocolului de protecție.

În cadrul schemei de sprijin se prevăd măsurile de protecție și asistență, precum și obligația de a le implementa.

Conform prevederilor aceleiași legi măsurile de protecție pot fi:

Protecția datelor de identitate a martorului protejat;

Protecția declarației acestuia;

Ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii;

Protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează

Locurile de deținere;

Măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare;

Schimbarea domiciliului;

Schimbarea identității;

Schimbarea înfățișării.

Măsurile de asistență ce pot fi prevăzute, se referă la:

Reinserția în alt mediu social;

Recalificarea profesională;

Schimbarea sau asigurarea locului de muncă;

Asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității acesteia de domiciliu ori reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date atribuindu-i-se o altă identitate. Măsura poate fi dispusă de către procuror în timpul urmăririi penale, iar în cursul judecății de către instanță, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptățite. Actele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

Tot în vederea asigurării cadrului maxim de securitate pentru martorii care furnizează date utile în rezolvarea cauzei, și dacă există mijloace tehnice corespunzătoare procurorul sau instanța după caz, poate admite ca martorul să fie ascultat și fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară ședința de judecată. Casetele video și audio care conțin înregistrările martorilor se păstrează la fel ca și datele de identificare ale acestuia în condiții de maximă siguranță, sigilate la sediul instanței. Instanța de judecată poate admite, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiați martorii. Procurorul sau instanța după caz poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să-i asigure o reședință temporară supravegheată.. (Art861-865 C. pr. Pen. _).

Programul de protecție a matorului încetează în una dintre următoarele situații:

La cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă;

Dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

Dacă martorul protejat comite cu intenție o infracțiune;

Dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul a aderat la un grup sau organizație criminală,

Dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea protocolului;

Dacă viață, integritatea corporală sau libertatea martorului nu mai este amenințată;

Dacă martorul protejat decedează.

Legea privind protecția martorului a intrat în vigoare la data de 28 Ianuarie 2003.

2.3. Procedura de ascultare a martorilor

Martorii vor fi ascultați de organul de urmărire, în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată vor fi ascultați de către instanță, selectându-se martorii a căror depoziție este concludentă și utilă cauzei. Martorii propuși vor fi ascultați chiar dacă partea care I-a propus a renunțat la aceasta. În cursul judecății, procurorul și părțile pot propune și ascultarea altor martori.

În cursul urmăririi penale, martorii vor fi ascultați fără prezența inculpatului și a celorlalți martori. În cursul judecății martorii sunt ascultați pe rând, pentru a nu se influența unii pe alții, fiind invitați ceilalți martori să părăsească sala. După audierea martorului i se poate cere acestuia să rămână în sală. (art.328 C.pr. pen.).

Audierea martorului se face în două etape.

În prima etapă martorul este întrebat mai întâi despre datele de identitate: nume, prenume, etate, adresă și ocupație. Dacă există îndoieli asupra identității martorului, se vă o verificare prin orice mijloc de probă. În continuare martorul vă fi întrebat dacă este soț sau rudă a vreuneia dintre părți și în ce raporturi se află cu acestea (dușmănie, prietenie, indiferente) precum și dacă a suferit vre-o pagubă de pe urma infracțiunii.

Dacă este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere martorului că nu este obligat să facă declarații (art.80 alin.1 C.pr. pen.) după îndeplinirea acestor dispoziții procesuale, martorul trebuie să depună jurământul.

Martorul creștin, în timpul depunerii jurământului, ține mâna pe cruce sau pe Biblie, cel de altă confesiune se va referi la divinitatea confesiunii de care aparțin; martorul fără confesiune va jura pe onoare și conștiință că va spune adevărul iar martorul care din motive de conștiință sau confesiune nu depune jurământul se va obliga că va spune adevărul și nu va ascunde nimic din ceea ce știe.

În declarație se mai consemnează faptul că organul judiciar care face audierea a pus în vedere martorului că dacă nu spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământul, dar i se va atrage atenția să spună adevărul și este audiat în prezența unuia dintre părinți ori a altui reprezentant legal.

Se trece apoi la ascultarea martorului cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoaște în legătură cu cauza. Audierea se desfășoară astfel: i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru care a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta. După ce martorul a făcut declarațiile pe care le-a crezut de cuviință, i se pot pune întrebări cu privire la faptele și împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate. Întrebările pot fi: de precizare a unor date, de completare a relatărilor și de verificare a sincerității sau a exactității relatărilor făcute. Sunt interzise întrebările tendențios sugestive și cele care nu au legătură cu cauza. Depozițiile martorilor se consemnează într-o declarație scrisă ca și declarațiile părților (art. 71-74 C.pr. pen.).

2.4. Valoarea probantă a declarațiilor martorilor

Spre deosebire de declarațiile părților, care constituie mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții. Regulă generală este aceea a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe bază declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare.

Judecătorul, în această situație, va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit să redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria anchetatorului, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință.

Criteriile în funcție de care se determină sinceritatea sau nesinceritatea unui martor sunt: reproducerea și recunoașterea faptelor, perceperea și memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă și calitativă, spațială și temporară, atitudinea morală și caracteristicile temperamentale și de personalitate ale martorului .

2.5. Martorii asistenți

Efectuarea anumitor activități procesuale trebuie făcută în prezența unor persoane care să ateste constatările făcute și modul în care s-au desfășurat actele procesuale. Aceste persoane au calitatea de martori asistenți.

Martorii asistenți nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei. Ei sunt garanți care atestă că rezultatul și modul de desfășurare a activității procesuale este cel consemnat în actele întocmite. De exemplu în cazul unei percheziții, deși nu cunosc împrejurările cauzei, pot confirma că anumite obiecte s-au găsit la cel percheziționat sau că percheziția a decurs în condițiile consemnate în procesul verbal.

Martorii asistenți sunt considerați în literatură martori procedurali, spre deosebire de martorii de fond care au calitatea de martori procesuali.

Numărul martorilor asistenți este cel puțin de doi. Sunt excluși a fi martori asistenți următoarele categorii de persoane:

Minorii sub 14 ani;

Cei interesați în cauză;

Cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

2.6. Rolul și locul investigatorilor acoperiți

“Investigatorul acoperit” este o nouă instituție introdusă prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului de droguri.

Mijloacele și metodele clasice de probațiune prevăzute în C.pr. pen. au fost insuficiente, în condițiile în care modalitățile concrete de pregătire ori săvârșire a infracțiunilor prezintă forme tot mai diversificate, în fața cărora posibilitățile de descoperire devin tot mai anevoioase.

Noțiunea de investigator acoperit este definită în mod expres în art. 1 lit. k din Legea nr. 143/2000, privind combaterea consumului ilicit de droguri, ca fiind “polițiști special desemnați să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată”.

Procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă, în situațiile în care există indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de Legea nr. 143/2000. (art. 21 alin. 1). Rezultă că autorizarea folosirii investigatorului acoperit este de competența exclusivă a procurorului și aceasta are loc numai în faza urmăririi penale, nu și a judecății.

Scopul folosirii investigatorilor acoperiți, este de a desfășura activități pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea de mijloace de probă.

Legea prevede că procurorul este cel care poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți, iar autorizarea se dă în forma scrisă, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile. Cererea de autorizare, scrisă, poate fi făcută de organul de cercetare specializat în combaterea traficului de droguri. Competența de a soluționa această cerere revine procurorului care supraveghează cauza. Autorizarea poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

Recurgerea la folosirea investigatorilor acoperiți poate avea loc numai când această activitate este admisibilă.

Admisibilitatea este determinată de necesitatea folosirii acestei activități și limita de oportunitate și urgența efectuării ei. Procurorul are obligația de a aprecia necesitatea culegerii de informații de către investigatorul acoperit, ceea ce presupune analizarea cererii de autorizare prin examinarea stării de fapt prezentate.

Oportunitatea se referă la aceea că folosirea investigatorilor acoperiți este admisibilă numai dacă recurgerea la acest procedeu de investigare a infracțiunilor este indispensabil și actual, respectiv aflarea adevărului nu poate fi realizată pe alte căi.

Investigația acoperită reprezintă o tehnică specială de cercetare, aplicată de o formațiune specială prevăzută în lege, care constă în intrarea sub o identitate conspirată a unui polițist în contact cu un grup determinat de indivizi care participă la traficul și consumul ilicit de droguri sau menținerea legăturii cu astfel de grup, față de care există elemente obiective ce conduc la presupunerea că aceștia comit infracțiuni din sfera traficului și consumului de droguri, ori sunt pe cale a le comite.

Legea nu stabilește concret activitățile pe care investigatorul acoperit le poate desfășura, ci numai scopul în care acesta trebuie să acționeze.

Practic, în acest sens, după obținerea autorizației de la procuror se trece la pregătirea și desfășurarea efectivă a investigării acoperite: se instruiește agentul care va lucra sub acoperire în ceea ce privește activitățile pe care le are de executat; are loc introducerea propriu-zisă în rețeaua infracțională pentru obținerea unor informații cât mai complete și valoroase, eventual dobândirea unui rol important în structura organizatorică a rețelei infracționale; are loc asigurarea efectivă a protecției investigatorului în funcție de riscul la care este expus; se reduc cât mai mult posibilitățile de demascare a activităților agentului infiltrat de către membrii grupului infracțional; se stabilește modul de legătură între investigator și organele de urmărire penală.

Finalizarea activității investigatorilor acoperiți, este necesar să se materializeze într-un proces verbal în care să fie menționate toate constatările efectuate; activitățile intermediare ale investigatorilor acoperiți trebuie să fie consemnate în rapoarte de investigație, care pot fi consultate periodic de procurorul care supraveghează cauza. Deși nu este prevăzut în lege, se apreciază că investigatorul acoperit poate fi audiat în calitate de martor în condițiile martorului inclus într-un program de protecție.

2.7. Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor

Prevederile legale reglementează două procedee speciale de ascultare a unor persoane și anume: confruntarea și folosirea interpreților.

2.7.1 Confruntarea

Pentru aflarea adevărului, când se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză (părți și martori), se procedează la confruntarea acestora.

Confruntarea este o excepție de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună.

Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între declarațiile persoanelor existente în aceeași cauză se pot obține noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.

Persoanele sunt chemate în fața organului judiciar și sunt ascultate împreună asupra chestiunilor pentru care anterior au dat versiuni diferite.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări.

Procesul verbal care se încheie cu acest prilej va cuprinde pe lângă datele introductive, întrebările puse de organul judiciar fiecărui subiect în parte și răspunsurile celui chestionat.

Confruntarea duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii, persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicații care să înlăture în totul sau în parte contrazicerile.

Dacă nepotrivirile inițiale persistă, organul judiciar va încerca să lămurească contradicțiile într-o nouă evaluare a probelor existente și dacă este posibil prin administrarea de alte probe suplimentare.

2.7.2 Folosirea interpreților

Plecând de la dispozițiile art.127 din Constituție, precum și de la art.6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este asigurat gratuit. Aceeași dispoziție se aplică și persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima (surdo-muți). Persoanele pot să-și aleagă, în cursul judecății, interpretul pe care îl doresc. (art.128 C.pr. pen.).

Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana care dă declarația. Folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărârii. Normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și în cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o altă limbă decât cea română.

Interpretului i se aplică dispozițiile art. 83-85 C.pr. pen., privind obligația prezentării la întrebările prealabile la care trebuie să răspundă și la depunerea jurământului prevăzute pentru martori, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturia mincinoasă, art. 260 C.pen.

Neobservarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei atrăgând sancțiunea nulității.

CAPITOLUL III.

Noțiuni introductive

3.1. Necesitatea probei cu martori și reglementare

3.1.1.Necesitatea probei cu martori

Cele două laturi ale problematicii sunt indivizibile, deoarece, în mod indiscutabil, nu poate exista mărturie fără martor și nici martor fără evenimentul judiciar, obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul mărturiei (onus probandi).

Dacă această indivizibilitate există „de facto”, sub raport științific însă mărturia trebuie cercetată distinct de martor sub toate aspectele pe care le implică, implicit din perspectiva psihologică, aceasta fiind logica cercetării.

Astfel, Enrico Altavilla, în prestigioasa sa lucrare „Psihologia giudiziaria”, în capitolul consacrat martorului insistă asupra faptului că „fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie să-l neglijăm: subiectiv și obiectiv, capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, proprietatea obiectului sau evenimentului dea forma obiectul mărturiei” .

Există în această atenționare și o direcționare a fenomenelor psihologice ce însoțesc formarea mărturiei judiciare cât și depunerea mărturiei în fața autorităților judiciare cu privire la problematica majoră legată de mărturie și de martor.

Astfel, cu privire la mărturie și la martor trebuie avute în vedere:

testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere legal obiect al probațiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de la probațiunea testimonială;

memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, pentru că sunt situații ce efectiv nu pot fi memorate pentru că nici nu pot fi percepute, ele situându-se sub pragurile perceptibilității umane;

fidelitatea, care în opoziție cu memorabilitatea, constă în capacitate individului de a-și aminti evenimentul judiciar și de e depune mărturie;

sinceritatea, care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul

Rezultă, prin urmare că problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului este deosebit de complexă și că aceasta ridică importante dificultăți în activitatea autorităților judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.

Numeroase alte opinii avertizează asupra dificultăților legate de probațiunea testimonială și, în mode deosebit, asupra aspectelor de „infidelitate” și „nesinceritate” a mărturiilor, care trebuie să supravegheze justiția.

Scopul justiției este să stabilească în mod obiectiv actul infractuos ca apoi să fie în stare să dea sentința. Restabilirea, reconstituirea faptelor se face, în afară de interogarea inculpatului, prin administrarea de probe, directe sau indirecte.

Între probele, zise directe, în cauză un loc de frunte îl ocupă depozițiile sau relatările martorilor. Aceste depoziții constituie cele mai frecvente probe și în majoritatea cazurilor, în special în covârșitoarea majoritate a cazurilor penale, depozițiile martorilor reprezintă principala probă, dacă nu chiar exclusivă

De multe ori deci, soarta unui proces, soarta unui inculpat depinde în mare măsură de mărturia unui om, se dau sentințe, se decide asupra vieții cuiva în baza unei singure depoziții.

De aici reiese necesitatea teoretică și practică a lămuririi problemei mărturiei, lămurire care cade în primul rând în sarcina psihologiei și de abia pe urmă în sarcina juriștilor.

„Într-un proces, probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depozițiile martorilor. Aceste probe ridică un anumit număr de probleme, între care: erorile involuntare pe care martorii le comit frecvent; reținerile unor martori de a depune mărturie de teama consecințelor pe care le-ar putea suferi în urma declarației făcute; afacerile judiciare aranjate; sistemul justiției tranzacționale (specific justiției penale americane); publicitatea audierii; instrucțiunile pe care avocații le dau martorilor pentru a depune într-un anumit fel etc.”

În același sens, reputatul jurist Philippe Quare, avocat pe lângă curtea de apel din Bruxelles, prezentând o sinteză a studiilor criminologilor Vidal și Mangol asupra carențelor de fidelitate ale mărturiilor judiciare enumera:

„o mărturie integral fidelă este o excepție”;

„un martor sincer se poate afla în eroare”;

„întinderea și fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporțional cu vechimea faptelor destăinuite”;

„valoarea depozițiilor nu este proporțională cu numărul martorilor, iar o minoritatea poate avea dreptate împotriva unei puternice majorități”;

„un număr mare de anormali, necunoscuți ca atare, sunt ascultați ca martori și deformează adevărul ca urmare a tulburărilor și handicapurilor personale”

Pe aceeași linie de gândire se situează și profesorul A. Ciopraga, când subliniază că „evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei – recepția informațiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea informațiilor sub forma reproducerii și recunoașterii – precum și luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi și subiectivi care într-o măsură sau alta au putut înrâuri asupra întinderii și fidelității mărturiei”.

În linii generale, aceasta este problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului pe care studiile de psihologie judiciară și de criminologie le evidențiază, oferind și soluții care să permită evaluarea legală și temeinică a probelor testimoniale. Psihologia judiciară îndeplinește funcțiuni operaționale, în sensul că oferă metodele și criteriile care permit justiției să depisteze mărturiile inutile (false, eronate, dar de bună-credință) care aduc deservicii justiției .

3.1.2. Reglementarea probei cu martori

Definind martorul, art. 78 Din Codul de procedură penală arată că aceasta este persoana care are cunoștință despre vreo faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.

În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd sau mut) sau psihică, organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre acestea sunt apte să furnizeze informații necesare rezolvării cauzelor penale. Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauză penală datorită unor situații concrete legate de acea cauză. Astfel, persoanele obligate să păstreze secretul profesional (avocat, notar, medic etc.) nu pot depune ca martori în legătură cu cele aflate în exercițiul profesiei sau a funcției pe care o dețin. Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare .

Așadar, în conformitate cu prevederile art. 78 din Codul de procedură penală, declarațiilor de martori li se conferă statutul procesual specific mijloacelor de probă. În consecință, mărturia constituie probă prin efectul legii. Din această reglementare rezultă importanța socială a mărturiei ca și obligația morală și juridică a persoanelor care cunosc împrejurări în legătură cu faptele deduse în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești de a depune, de a spune ceea ce știu în legătură cu cauza.

În domeniul penal al activităților judiciare există un polimorfism al situațiilor reale cu care se confruntă organele de urmărire penală și justiție. În imensa lor majoritate. În imensa lor majoritate, stări de fapt din cauzele penale nu pot fi stabilite fără contribuția de cele mai multe ori decisivă a martorilor. Sunt edificatoare în acest sens aprecierile unuia dintre marii maeștrii ai Baroului din Paris, care în monografia sa „La verite tient aun fil” analizând cauzele unor erori judiciare, în procese penale devenite celebre menționa „persoanele care dețineau, fiecare în parte, un fragment de adevăr au tăcut din teamă, interes sau indiferență”.

Condiția esențială a intercomunicării cerebrale dintre martor și magistrat este aceea că martorul să fie de bună-credință, să-și învingă teama, iar magistratul să-l ajute pe martor, să câștige acel grăunte de curaj și responsabilitate necesar pentru triumful adevărului.

Corelativ acestei atitudini a martorului, în art. 62 din Codul de procedură penală, se statuează că „în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele pe bază de probe”.

În dreptul procesual penal, martorul trebuie să relateze tot ceea ce știe personal în cauză, evitând să expună informații al căror izvor nu-l poate indica. În Codul de procedură civilă nu există o asemenea depoziție. Explicația acestei diferențieri constă, în faptul că, în procesul penal, posibilitățile de probațiune, prin însuși structura procesului penal care cuprinde faza urmăririi penale, sunt mai mari în ceea ce privește identificarea martorilor direcți, care au asistat la evenimentul judiciar. În procesul civil aceste posibilități sunt mai restrânse, procesul civil legându-se în fața instanțelor, fără a exista o fază anterioară cu funcțiuni specifice de căutare a probelor sub controlul organelor judiciare. „De aceea, în procesul civil nu trebuie să se evite obținerea de informații de la martorii care nu pot indica sursa informațiilor. Este necesar să se sublinieze că acest lucru trebuie făcut numai pentru a verifica pe alte căi dacă faptele indicate s-au produs în realitate”.

În cele ce urmează, ne vom ocupa exclusiv de martorul de bună-credință. Martorul de rea-credință de fapt nu este altceva decât un infractor, care face obiectul altei problematici. martorul de bună-credință (în continuare: martorul) este un prețios auxiliar al justiției prin faptul că relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material, necesar pentru rezolvarea proceselor.

3.2. Aspecte penale și procesual penale

3.2.1 Reglementarea procesual penală și penală a martorilor

În conformitate cu art. 78 C proc. Pen., martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului in procesul penal.

Unii autori consideră ca proba testimonială in procesul penal are un caracter de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoastere a imprejurărilor săvârșirii infracțiunilor având în vedere că declarațiile martorilor au o contribuție esențială în soluționarea cauzelor penale. În doctrină s-a precizat că martorii sunt, ochii și urechile justiției”

În procesul penal martorul are obligații si drepturi.

Potrivit unei opinii martorul are două obligații principale: să se înfățișeze la locul, ziua și ora indicată în citație și să declare tot ceea ce știe cu privire la faptele cauzei. Potrivit altei opinii martorul are trei obligații și anume:

Obligația de a se prezenta la chemare (art. 83 C proc. Pen.)

Martorul poate fi sancționat cu amendă în cazul în care lipsește nejustificat (art. 199 C proc. Pen.) iar dacă refuză să se prezinte în fața organului judiciar poate să fie înfățișat silit.

Obligația de a depune mărturie. Martorul nu are dreptul să refuze să dea declarație decât în anumite cazuri prevăzute de lege.

Obligația relatării adevărului. Atunci când martorul nu este sincer în declarații săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă (art.260 C proc. Pen.). Astfel martorul este obligat să spună tot ceea ce știe cu privire la împrejurările esențiale și să nu facă afirmații mincinoase. Potrivit art. 260 C pen. martorul are posibilitatea să-și retragă mărturia, care nu este sinceră înainte de pronunțarea hotărârii sau arestarea inculpatului, iar astfel nu va mai fi pedepsit.

Martorul nu are printre obligații și pe aceea a informării organului judiciar din proprie inițiativă. Calitatea de martor se dobândeste atunci când o persoana este chemată și ascultată de organul judiciar în conformitate cu procedura legală. Organul judiciar poate fi sesizat prin denunț sau plângere. În cazul unei fapte penale grave, persoanele care au cunoștință de săvârșirea acestora au obligația sa încunoștințeze organele competente, în caz contrar săvârșesc infracțiunea de nedenunțare prevăzută de art. 170 C. pen. si art.263 C pen.

Martorul are următoarele drepturi:

Martorul este protejat prin lege împotriva violențelor și amenințărilor sau constrângerilor, ca orice altă persoană care dă declarații într-un proces penal (art. 68 C pr. pen.)

Martorul are dreptul să ceară consemnarea declarației date așa cum o consideră reală și dreptul de a nu răspunde la întrebările care nu au legătură cu cauza.

Martorul are drepturi de ordin patrimonial care vizează cheltuielile judiciare, adică cheltuieli de transport, cazare întreținere etc., precum și dreptul la venitul de la locul de muncă datorită lipsei de la serviciu.

Există anumite categorii de persoane care nu pot fi ascultate ca martor sau care nu sunt obligate să depună ca martor.

Conform art. 79 C proc. Pen., nu pot fi ascultate ca martor persoanele obligate să păstreze secretul profesional. Astfel sunt obligați să păstreze secretul profesional avocații, notarii publici, medicii preoții, etc. Personele care divulgă secretul de stat, de serviciu sau cel profesional săvârșesc infracțiuni conform art.298 C pen. (divulgarea secretului economic) și art.196 C pen. (divulgarea secretului profesional)

Potrivit art. 79 al.1 C proc. Pen. cei care dețin asemenea secrete pot fi ascultați ca martori doar în cazul în care persoana față de care există obligația păstrării secretului profesional este de acord cu divulgarea secretelor respective. Această dispoziție nu operează în cazul săvârșirii unei infracțiuni contra statului sau contra păcii și omenirii.

Conform art. 79 al. 2 C proc. Pen. o persoană care are cunoștință de anumite fapte sau împrejurări nu poate să devină apărător sau reprezentant al uneia dintre părți, calitatea de martor având întâietate față de cea de apărător.

Potrivit art. 82 C proc. Pen. partea vătămată sau partea civilă nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal.

Art. 80 C proc. Pen. arată că soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Această prevedere are în vedere sentimentele de afecțiune existente între soț sau rudele apropiate și învinuit sau inculpat. Dacă aceste persone doresc să fie ascultate ca martori vor avea aceleași drepturi și obligații ca orice martor.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie.

Minorii pot fi ascultați ca martori. În cazul când aceștia nu au împlinit vârsta de 14 ani ascultarea se face in prezența unuia dintre părinți sau a tutorelui sau a persoanei careia îi este încredințat minorul spre creștere și educare. Pot fi martori și persoane care au anumite infirmități senzoriale (orbi, surzi) sau psihice, dar se va ține seama de aceste infirmități în momentul ascultării. Astfel orbii nu pot fi întrebați despre faptele văzute, surzii despre fapte auzite, etc.

Potrivit art. 84 alin. 1 C. proc. Pen. înainte de a fi ascultat, martorul este întrebat despre nume, prenume, etate, adresă și ocupație. Apoi este întrebat dacă este soț sau rudă apropiată cu părțile (caz în care i se va comunica că nu are obligația să dea declarație), în ce raporturi se află cu acestea precum și dacă a suferit pagube de pe urma infracțiunii.

Art. 85 C. proc. Pen. prevede că martorul trebuie să depună jurământ înainte de a fi ascultat. Jurământul are următoarea formulă:, Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu! “. În timpul depunerii jurământului, martorul va ține mâna pe o cruce sau biblie. Referirea la divinitate se schimbă în funcție de credința religioasă a martorului. Martorii care din motive de confesiune sau conștiință refuză să depună jurământul vor rosti următoarea formulă:, Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu ‘’. Minorul sub 14 ani nu depune jurământ dar i se atrage atenția să spună adevărul. După depunerea jurământului, martorului i se aduce la cunoștiință obligația de a spune numai adevărul, în caz contrar va săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă.

În cazul în care sunt mai mulți martori în cursul urmăririi penale, fiecare este ascultat fără să fie de față ceilalți (art.86 alin. 3 și art. 71 alin 2 C. proc. Pen.)

Martorului i se aduce la cunoștință obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele și împrejurările despre care trebuie să declare tot ce știe. După ce martorul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la faptele si împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și modul în care a luat cunoștință despre cele declarate (art.86 alin.2 C. proc. Pen).

Declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat, astfel condamnarea se poate face datorită declarației unui singur martor.

Martorii asistenți. Martorul asistent este peroana care participă în calitate de martor în cadrul unui act procesual. Acești martori nu cunosc cauza, ei trebuind să confirme că modul și rezultatul activității procesuale este cel consemnat în actele întocmite. De exemplu în cazul unei percheziții, martorii asistenți pot confirma dacă percheziția a decurs în condițiile consemnate în procesul verbal. Numărul martorilor asistenți este de minim doi. Nu pot fi martori asistenți minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

Procedee speciale de ascultare a martorilor

Confruntarea. Confruntarea are ca obiect lămurirea cauzei atunci când există contradicții în declarațiile persoanelor ascultate (art.87 C. proc. Pen). Persoanele care se confruntă vor da declarații una în prezența celeilalte, fiind ascultate numai asupra faptelor și împrejurărilor care se contrazic în declarațiile date anterior (art.88C.Proc. Pen.). Este posibil ca persoanele confruntate să-și pună singure întrebări, iar declarațiile date prin confruntare se consemnează intr-un proces- verbal.

În urma reaudierii, persoanele pot reveni asupra declarațiilor anterioare iar dacă contradicțiile persistă și după confruntare, organul judiciar poate cere o nouă evaluare a probelor existente sau administrarea de probe suplimentare.

3.2.2 Protecția martorilor

Aflarea adevărului într-o cauză penală necesită utilizarea unor metode de investigație speciale cât și metode eficiente pentru protejarea martorilor.

În dispozițiile procesuale penale, prin Legea 281/2003 a fost introdus articolul 861 referitor la protecția martorilor.

Astfel, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității acestuia de domiciliu ori de reședință ar fi periclitata viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în fata organului judiciar.

Organele judiciare care pot să dispună această măsură sunt:

în cursul urmăririi penale – procurorul prin ordonanța;

în cursul judecății – președintele completului prin încheiere.

Această măsură se ia numai la cererea motivată a procurorului – pentru instanță, a martorului sau a oricărei persoane îndreptățite (membrii de familie, persoane apropiate acestuia sau chiar persoane care nu au calitate procesuală dar care au informații și date cu caracter determinant să contribuie la aflarea adevărului).

Datele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată în condiții de strictă confidențialitate.

Documentele privind identitatea reală a martorului în toate cazurile vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanță, sau, după caz instanță, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecție a martorului.

În situația prezentată se schimbă numai identitatea reală a martorului, însă el va da o declarație, declarație care va avea consemnată nouă identitate a martorului, care va fi redată în procesul-verbal al procurorului (semnată de procuror, procurorul prezent la ascultare și organul de urmărire penală în condițiile prevăzute prin modalitățile speciale de ascultare).

Declarația martorului consemnată în cursul judecății și semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată, precum șic ea luată la urmărirea penală în aceleași condiții pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosar (au valoare probatorie egală cu celelalte probe administrate în cauză).

Datele despre identitatea reală a martorului, se consemnează într-un proces-verbal care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale sau, după caz, la sediul instanței, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

În funcție de cel care a solicitat prin cerere motivate (procurorul, martorul sau orice altă persoană interesată) protecția datelor de identificare, procesul-verbal va fi semnat, precum și de cel care a dispus măsură.

Față de măsurile luate de legiuitor prin introducerea în Codul de Procedura Penală a unor dispoziții privind protecția martorilor, a fost adoptată anterior și o lege specială privind protecția martorilor.

La noi în țară, problema este reglementată pentru prima dată prin Legea nr.682 din 19 decembrie 2002 privind protecția martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 28 decembrie 2002 și intrată în vigoare la 28 ianuarie 2003.

Protecția martorilor este o măsură generală și complexă, cu caracter procedural și de politica penală prin care se urmărește creșterea eficienței acțiunii de descoperire a infracțiunilor și eficientizarea reacției sociale de reprimare a lor, în condiții de protecție și siguranță pentru persoanele implicate. Astfel, legea a prevăzut în art.19 ca persoana care are calitatea de martor, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunța sau facilitează identificarea sau tragerea la răspundere penală a altor persoane, care au săvârșit astfel de infracțiunii, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

3.2.3. Dispozițiile Legii nr.682/18 decembrie 2002 – privind protecția martorilor

Legea privind protecția martorilor reglementează asigurarea protecției și asistenței martorilor a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată ca urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze (art.1 Lg. nr.682/2002).

Pentru o colaborare cât mai bună cu martorul, anchetatorul, în cadrul ascultării, trebuie să discute cu acesta despre importanța prevederilor Lg. nr. 682/2002. Această lege are scopul să-i încurajeze pe martori de a spune adevărul fără să se teamă de eventuale pericole care urmează ca urmare a declarațiilor date organelor judiciare.

Martorului trebuie să i se aducă la cunoștință despre existența Oficiului Național pentru Protecția Martorilor (O.N.P.M) care funcționează în cadrul Ministerului de Interne și sub ordinea Inspectoratului General al Poliției Române.

Potrivit alineatului 2, articolul 3 din prezenta lege, O.N.P.M are următoarele atribuții:

primește propunerile de includere în program;

ia toate măsurile necesare în vederea includerii Programului și urmărește realizarea acestuia în cele mai bune condiții;

desemnează o persoană de legătură între martorul protejat și O.N.P.M., precum și o altă persoană care să asigure această legătură în situații critice;

încheie Protocolul de protecție cu fiecare martor protejat și întocmește și include schema de sprijin a acestuia;

organizează o bază de date proprie;

asigură confidențialitate deplină a informațiilor și datelor gestionate;

gestionează, cu aprobarea ministrului de interne, fondurile bănești necesare includerii Programului, primite de la bugetul de stat, precum și din programele de finanțare externă;

Potrivit legii, pot dobândi calitatea de martor protejat și pot fi incluse în Programul de protecție, persoanele care îndeplinesc următoarele condiții:

– Au calitatea de martor potrivit Codului de Procedura Penală, persoanele care, fără a avea o calitate procesuală în cauză (chiar și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză), persoanele care se afla în cursul executării unei pedepse privative de libertate și care prin declarațiile, prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;

– Membrii de familie ai martorului protejat – soțul, soția, părinții și copii acestora – și persoană apropiată martorului protejat – persoane de care respectivul martor este legat prin puternice legături afective;

– Martorul, membrii familiei sale sau persoanele apropiate acestuia se afla în stare de pericol și anume viața, integritatea corporală sau libertatea este amenințată ca urmare a informației și datelor furnizate, ori pe care au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare, sau a declarațiilor sale;

– Există o propunere motivată din partea organelor de cercetare penală (în faza de urmărire penală) sau a procurorului (în faza judecății) pentru includerea unei persoane în program.

Legea mai prevede că în programul de protecție, mai poate fi cuprinsă și persoana care are, într-o altă cauză, calitatea de:

organizator său conducător de grup sau organizație criminală;

instigator ori autor al infracțiunii de omor calificat sau omor deosebit de grav.

Astfel în conformitate cu art. 4 din această lege, pentru ca o persoană să fie inclusă în Program trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

să aibă calitate de martor sau să fie membru de familie sau persoană apropiată cu martorul iar informațiile trebuie să se refere la infracțiuni grave sau la recuperarea unor prejudicii deosebite (peste 50.000 euro);

persoana se află în stare de pericol, adică viața, integritatea corporală sau libertatea este amenințată ca urmare a informațiilor furnizate organelor judiciare;

există o propunere motivată din partea organelor abilitate

Inițiativa declanșării procedurii aparține, după caz, organului de urmărire penală ori procurorului, iar competenta de a dispune măsură respectivă, procurorului în faza urmăririi penale și instanței în faza de judecată.

Astfel, organul de cercetare în faza de urmărire penală poate solicita procurorului includerea în program a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau unei persoane apropiate, după caz, formulând propuneri motivate în acest sens.În faza de judecată, includerea în program a martorului și a persoanelor arătate mai sus poate fi făcută de către procuror.

Propunerea de includere în Program conform art. 6 trebuie să cuprindă:

informațiile referitoare la cauza penală respectivă;

datele personale ale martorului;

datele și informațiile furnizate de martor, precum și caracterul determinant al acestora în aflarea adevărului;

circumstanțele în care martorul a intrat în posesia datelor și a informațiilor furnizate sau pe care le va furniza;

orice elemente care pot evidenția starea de pericol în care se afla martorul;

estimarea posibilităților de recuperare a prejudiciului cauzat prin infracțiune;

persoanele care au cunoștință despre datele și informațiile deținute de martor și despre faptul că acesta le-a furnizat organelor judiciare sau că are intenția de a le furniza;

o evaluare a profilului psihologic al martorului și al celorlalte persoane propuse a fi incluse în Program;

riscul pe care martorul și celelalte persoane pentru care se solicita includerea în Program îl prezintă pentru comunitatea în care urmează să fie relocati;

date referitoare la situația financiară a martorului;

orice alte date care prezintă relevanță pentru evaluarea situației martorului și pentru includerea acestuia în Program.

Pentru martor se vor evidenția orice elemente privind starea de pericol în care se afla, date referitoare la situația financiară a acestuia, precum și o evaluare a profilului psihologic al martorului și a celorlalte persoane propuse a fi incluse în program.

Legea a prevăzut condiția de a avea acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea în program și o evaluare a Oficiului Național pentru Protecția Martorilor (O.N.P.M), cu privire la posibilitatea includerii în program a persoanei.

În funcție de faza în care se afla cauză, la urmărirea penală procurorul, iar în faza de judecată instanță, trebuie să se pronunțe în termen de cel mult 5 zile de la primirea propunerii asupra includerii în program.

Atunci când față de martorul aflat în stare de pericol se impun măsuri imediate de protecție, se pot lua măsuri urgente de către unitatea de poliție sau, după caz, de organul care administrează locul de deținere, măsuri care trebuie comunicate procurorului în termen de 24 de ore (art.15)

Legea a prevăzut în art.9 ca în termen de 7 zile de la data emiterii ordonanței sau a încheierii, O.N.P.M să încheie în scris un protocol de protecție cu fiecare martor, membru de familie au persoană apropiată martorului pentru care s-a dispus includerea în program.

Calitatea de martor protejat se dobândește de la data semnării și în baza protocolului de protecție. În cazul în care martorul protejat este un minor, protocolul de protecție se semnează de către reprezentanții legali ai acestuia. Dacă semnarea protocolului de protecție de către reprezentantul legal nu poate fi făcută sau dacă semnătura de către această persoană contravine intereselor ori dacă reprezentantul legal refuza să semneze deși procurorul sau instanță considera că includerea în program este în interesul minorului, protocolul de protecție va fi semnat personal de către minor, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau a instanței.

Documentul privind protocolul de protecție cuprinde: obligațiile martorului protejat, obligațiile O.N.P.M, persoanele de legătură desemnate și condițiile în care acestea își desfășoară activitatea, situațiile în care protecția și asistenta încetează. Acest document este un act juridic care creează drepturi și obligații pentru ambele părți semnatare.

Potrivit art. 11 din prezenta lege, martorul protejat are, în principal, următoarele obligații:

să furnizeze informațiile și datele pe care le deține, cu caracter determinant în aflarea adevărului în cauză;

să se conformeze măsurilor stabilite în schema de sprijin;

să se abțină de la orice activitate care l-ar putea pune în pericol sau care ar putea compromite punerea în aplicare a programului;

să nu contacteze nici o persoană cunoscută sau persoană din medii infracționale, în cazul aplicării măsurilor de protecție de la art. 12 alin. (2) lit. e)-h) și a măsurilor de asistență prevazute la art. 12 alin. (3);

să informeze imediat O.N.P.M. cu privire la orice schimbare apărută în viața personală și în activitățile pe care le desfăsoară în perioada aplicării Programului, precum și în cazul intrării involuntare în contact cu persoanele prevăzute la lit. d);

La rândul său, O.N.P.M are obligația de a întocmi o schemă de sprijin pentru fiecare martor protejat și de a lua următoarele măsuri de protecție: protecția datelor de identitate și a declarației acestuia; ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii; protecția martorului aflat în stare de deținere; măsuri sporite de siguranță la domiciliu; schimbarea înfățișării, domiciliului, identității. Alături de măsurile de protecție. O.N.P.M este obligat să ia măsuri se de asistentă, după caz, în cadrul schemei de sprijin cum ar fi: reinserția în alt mediu social, recalificarea profesională, asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Măsură de protecție a martorului încetează în următoarele situații: la cererea martorului protejat (exprimată în formă scrisă și transmisă către O.N.P.M); dacă în cursul procesului penal a comis cu intenție o infracțiune sau depune mărturie mincinoasă; dacă la includerea în program sunt probe sau indicii temeinice că a aderat la un grup sau o organizație criminală; dacă nu respecta obligațiile asumate prin semnarea protocolului de protecție; dacă viața, integritatea corporală sau libertatea martorului nu mai este amenințată sau dacă a decedat.În funcție de faza procesuală, încetarea programului se dispune de procuror prin ordonanța sau instanță prin încheiere.

Legea a prevăzut mai multe infracțiuni care pot fi săvârșite fie de persoanele care au cunoștință de anumite date în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fie de către martorul protejat. Astfel este pedepsită faptă de a divulga cu intenție identitatea reală, domiciliul sau reședința martorului protejat când o persoană a luat cunoștință de date despre martorul protejat în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu sau când s-a cauzat martorului protejat o vătămare a integrității corporale, moartea sau sinuciderea.

Dacă martorul protejat induce în eroare programul de urmărire penală sau instanță de judecata prin datele și informațiile prezentate, fapta se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani.

Datorită naturii și implicațiilor, acțiunile de protecție a martorilor necesită uneori, deopotrivă o cooperare între instituțiile din sistemul siguranței naționale, precum și dintre acestea și structurile similare din alte state, caz în care se impune respectarea condițiilor stabilite prin convenții internaționale aplicabile în domeniu.

Pe lângă protejarea datelor de identitate a martorului, atunci când există date sau indicii că ar fi periclitata viața, integritatea corporală sau libertatea acestuia, legiuitorul a introdus și art. privind protejarea deplasării martorilor.

Astfel, procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală, ori, după caz, instanță de judecată, poate dispune că organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să-I asigure o reședință temporară supravegheată, precum și să-l însoțească la sediul parchetului sau al instanței și înapoi la domiciliu sau la reședința.

De menționat, este faptul că în această situație se poate afla orice martor fără a fi neapărat unul cu o altă identitate, numai însă că situația reală să impună această măsură. Procurorul poate dispune măsură protejării deplasării martorului fie când el considera necesar acest lucru, fie la cererea motivate a organelor de cercetare penală supravegheate de procuror, a martorului în cauză sau a oricărei alte persoane îndreptățite. Activitățile de protejare a deplasării martorului pot fi luate în mod similar și de președintele completului de judecată.

Măsurile prevăzute mai sus vor fi ridicate de procuror sau, după caz de instanță, când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat.

3.2.4. Dreptul la protecția martorilor ca manifestare a protecției drepturilor umane fundamentale

Condiția drepturilor și libertăților umane este de obicei dezvăluită în procedurile

penale prin poziția inculpatului. Numai mai târziu această prismă este folosită pentru a

analiza martorii care au de asemenea dreptul la o protecție adecvată în această privință. Mai precis, rolul lor în proceduri poate da naștere apariția de pericole a drepturilor lor umane fundamentale proclamate în documentele internaționale și constituționale majore.

Un punct de interes aici este că protecția martorilor nu este de obicei tratată ca un drept al martorilor, ci numai ca o nevoie sau ca o datorie a Statutului. Este greu să găsim prevederi în legislațiile naționale care să prevadă măsuri de protecție a martorilor care proclamă dreptul unui martor la protecție. Ar fi totuși normal ca depunerea unei mărturii ca o obligație civilă generală să aibă drept corespondent un drept special al martorului la protecția împotriva intimidării și violenței.

Este o mare nedreptate ca cetățenii să fie obligați să coopereze cu autoritățile în combaterea infracțiunilor, fără să li se ofere protecție împotriva devenirii de victime la acte viitoare de infracțiune. Aceasta înseamnă că Statul, întrun fel, încalcă principiul egalității cetățenilor, deoarece îi protejează numai pe unii dintre ei de infracțiuni, în timp ce îi expune pe alții la acestea. Nu se poate afirma că cetățenii în calitate de martori trebuie să se expună la pericol, ca în alte cazuri pedepsite de lege, care rezultă din angajarea, contractarea sau realizarea datoriilor profesionale în cazul unor persoane (ex. membrii forțelor armate, poliției, doctori, etc.). Inculpatul nu este obligat să coopereze cu Statul când se stabilește infracțiunea și responsabilitatea sa; acesta se bucură de privilegiul de a refuza să depună mărturie pentru a nu-și compromite cazul. În afară de asta, institutele de incapacitate relativă a martorilor, care scutesc un martor de obligația

de a depune mărturie și care scutesc un martor de obligația de a răspunde unor întrebări arată că depunerea mărturiei nu este considerată ca o obligație absolută.

Obligația statutului de a proteja drepturile umane de amenințare și violare

Dacă ar fi să furnizăm o bază teoretică pentru dreptul la protecția martorilor, ne-am baza pe obligația Statului de a proteja drepturile umane fundamentale de amenințări și violări, chiar dacă acestea sunt afișate în poziția unui martor. Propunerea principală a acestui articol este ca unui martor să îi fie garantat dreptul la protecție ca un drept public subiectiv care este o formă sintetică ce protejează o serie de drepturi umane fundamentale – la siguranța persoanei și a proprietății, la inviolabilitatea integrității mentale, la intimitate și demnitate. Aceasta dezvăluie dreptul martorilor la protecție ca o

formă de protecție a drepturilor umane fundamentale.

La prima vedere, forțat să derivăm din drepturile umane enumerate, obligația Statului de a oferi protecție martorilor amenințați. Mai exact, aceste drepturi aparțin categoriei de drepturi civile care sunt de obicei asociate cu două premize:

a) că aceste drepturi se referă numai la relația dintre individ și Stat, care poate fi încălcată numai de o persoană autorizată de Statul respectiv să exercite forță în numele său;

b) că, contrar drepturilor economice și sociale, aceste drepturi presupun ca Statul să nu încalce libertățile și drepturile cetățenilor săi, care au scopul de a împiedica Statul să facă abuz de autoritatea sa, în loc să solicite acțiunea sa activă pentru asigurarea justiției sociale. Cu toate acestea, există autori care vorbesc despre „non-violatori ai Statului” în ceea ce privește drepturile omului. Aceasta rezultă din Art. 2 al Convenției Internaționale privind Drepturile Civile și Politice, care prevede o despăgubire eficientă pentru un drept „chiar dacă violarea a fost comisă de persoane care acționează în mod oficial”. Același Articol menționează obligația Statului „de a respecta și de a asigura drepturile”, precum și de a lua măsurile necesare pentru adoptarea acestor legi sau alte măsuri necesare pentru a aplica drepturile recunoscute în Convenție. Art. 1 din Convenția Europeană stipulează că Statele trebuie să garanteze aceste drepturi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat atitudine în mod repetat că Statele au obligația explicită de a lua măsuri pentru a asigura drepturile recunoscute de Convenția Europeană, nu numai să nu le încalce. Aceasta implică faptul că legislația Statului trebuie să asigure o protecție adecvată a acestor drepturi atât din partea agențiilor care aplică legea cât și din partea persoanele fizice.

Mai mult decât aceasta apare un sens mai larg al dreptului la viață care merge dincolo de conceptul său tradițional care îl înțelege ca o interzicere a deprivării arbitrare de viață de către autoritățile Statului. Dacă luăm ca punct de plecare motivația că Statul este obligat să incrimineze actele împotriva vieții și că aceasta este expresia protecției penale-legale a dreptului la viață, atunci de ce același Stat în cadrul aceluiași drept, nu are obligația de a lua alte măsuri cu caracter preventiv pentru protecția dreptului amenințat la viață. În ambele cazuri – indiferent de unde provine amenințarea asupra vieții. Dreptului la viață așadar, îi corespunde obligația fiecărui individ de a nu amenința sau viola viața celorlalți. Această poziție referitoare la obligația Statului de a proteja dreptul la viață de violări nu este singura. Se afirmă că este greșit să ne concentrăm numai pe cazurile când se pierde viața din cauza acțiunii imediate a agenției de aplicare a legii. Cazuri de neglijență în ceea ce privește protecția cetățenilor prin neasigurarea unor standarde adecvate de igienă, protecție a mediului și a unui minim de siguranță publică constituie de asemenea o incapacitate a Statului de a-și îndeplini obligația. Aceasta este și practica Curții Europene, potrivit căreia un Stat poate fi tras la răspundere pentru neacordarea protecției vieții umane împotriva atacurilor altora. A fost adoptată poziția conform căreia Convenția Europeană Art. 2 Par. 1 în prima sa propoziție să nu se adreseze numai legiuitorului, ci să se referea la o obligație generală a autorității de a lua măsurile adecvate pentru a proteja viața, în ce mod nu poate reprezenta o obligație a autorității de a asigura un paznic pentru fiecare cetățean. În favoarea acestei interpretări sunt formulările acestui drept așa cum sunt folosite în documentele internaționale și constituționale:

„Dreptul fiecăruia la viață va fi protejat de lege. Nimeni nu va fi privat de viața sa în mod intenționat …”;:;

„Nimeni nu va fi rivat de viața sa în mod arbitrar.”;

Viața este valoarea legală supremă al cărei conținut poate fi acoperit și de alte ramuri ale dreptului. Scopul acestui articol este să indice unele dintre aceste posibilități în ceea ce privește protecția martorilor.

Probabil unul dintre motivele unei interpretări reduse a dreptului la viață se află în asocierea sa tipică cu (ne) justificarea pedepsei capitale, care are conotații legale evidente referitoare la stat. Ceea ce trebuie reținut, totuși, este faptul că pedeapsa capitală nu este cel mai mare pericol asupra vieții. Un pericol mult mai mare se află în război, foamete, epidemie, genocid, dezechilibru ecologic, etc. Comitetul pentru Drepturile Omului interpretează art. 6 din Convenția Internațională în același sens: „…protecția acestui drept necesită ca Statul să adopte măsuri pozitive. În această privință, Comitetul consideră că ar fi de dorit ca statele participante să ia toate măsurile posibile pentru a reduce mortalitatea infantilă și pentru a crește speranța de viață, în special prin adoptarea măsurilor de reducere a malnutriției și epidemiilor.” Comitetul a mai subliniat și obligația Statelor de a preveni războiul, genocidul și alte forme de violență în masă.

Amenințarea vieții demonstrează de asemenea incapacitatea Statului de a lupta împotriva infracțiunilor indiferent de cine comite crimele – grupuri criminale sau indivizi. Diverse forme de violență din anumite sfere ale vieții dintr-o societate prezintă o amenințare a dreptului la vieții, implicând nevoia pentru o prevenire mai eficientă a lor. Este momentul ca Statul să ia măsuri dincolo de abolirea pedepsei cu moartea către alte domenii care amenință viața și care necesită acțiunea sa pozitivă.

In această privință, vocile care susțin un concept mai larg al dreptului la viață sunt auzite din ce în ce mai des. Un concept mai larg ar include, în afară de dreptul la viață în sens biologic, dreptul la viață de o anumită calitate, în special pentru anumite categorii de oameni care se află în pericol în această privință. Există totuși, aceia care văd un pericol în această „diluare” a dreptului la viață, avertizând că ar duce la slăbirea protecției sale legale. Alte drepturi umane ale martorilor care pot fi amenințați ar trebui înțelese în același mod. Chiar dacă argumentarea de mai sus nu este acceptată, putem porni de la faptul că atunci când Statul a stabilit obligația cetățenilor de a depune mărturie, l-a lăsat pe individ la mila acelora împotriva cărora depune mărturie, astfel încât statul este o cauză intermediară a posibilelor amenințări asupra drepturilor umane ale martorilor din partea acestor persoane.

3.2. 5. Caracterul și elementele dreptului subiectiv al martorilor la protecție

Fără a porni o discuție referitoare la numeroasele interpretări ale conceptului de

drept subiectiv,16 în scopul acestui text, vom porni de la definiția sa clasică de drept la o

acțiune (a sa) sau la o solicitare de acțiune (de la altcineva). Elementul de bază din structura unui drept subiectiv este dreptul legal. Acesta se poate manifesta fie ca un drept la libertate, fie ca un drept de apel, în timp ce ambele sunt de forma acțiunii și non-acțiunii. Un drept subiectiv poate include unul sau mai multe drepturi.

Dreptul unui martor la protecție este un drept public subiectiv individual, așa cum este exercitat de un individ în relația sa cu Statul. Este unul dintre drepturile de bază, deoarece conținutul său îl face „esențial pentru o existență fericită a individului în stat și în umanitate, pentru o existență a omului ca o ființă înzestrată cu rațiune.” Acesta aparține grupului de drepturi pozitive, care sunt caracterizate de o obligație legală pozitivă din partea Statului ca entitate pasivă, o obligație de a realiza o acțiune. Din moment ce acest drept este exercitat ca un drept de solicitare de la o persoană legală, în acest caz Statul, dreptul martorilor la protecție se manifestă direct ca un drept relativ; indirect, totuși, acesta are caracter de drept absolut, deoarece toate celelalte se angajează din punct de vedere legal să îl recunoască.

Următoarele drepturi rezultă din dreptul fundamental al martorului la protecție:

a) dreptul de a fi informat referitor la protecție;

b) dreptul de a solicita sau renunța la dreptul la protecție;

c) dreptul de a reține detaliile personale, mărturia în totalitate sau răspunsurile la întrebările particulare până când se ia o decizie cu privire la cererea de protecție;

d) dreptul la o decizie din partea a două instanțe la cererea cuiva;

e) dreptul de a avea reprezentant;

f) dreptul de a se bucura de protecție.

Dreptul subiectiv al unui martor la protecție necesită o obligație legală fundamentală a biroului de proceduri penale autorizate de a oferi o asemenea protecție dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Drepturile particulare incluse în dreptul subiectiv necesită obligații speciale din partea oficialilor de procedură penală: de a informa martorii referitor la dreptul lor la protecție, de a decide referitor la protecția martorilor ex officio sau la cerere, de a amâna procedura de motivare în cazul în care un martor își retrage mărturia în timp ce așteaptă o decizie referitor la moțiunea pentru protecție, de a permite o decizie din partea a două instanțe referitor la protecția martorilor, de a permite martorilor să aibă un reprezentant sau să numească unul ex officio și de a asigura protecție.

Concluzii

În ultimii ani, criminalitatea organizată transnațională s-a dezvoltat. Organizațiile criminale au devenit mult mai puternice și mai bine organizate, fiind implicate din ce în ce mai mult în diferite forme de cooperare. În procesul de investigare și prevenire a criminalității, în special a celei organizate, a devenit important ca martorii să aibă încredere deplină în sistemul judiciar.

Astfel, martorii au nevoie de încredere pentru a putea sprijini autoritățile implicate în procesul nde combatere și prevenire a crimei organizate. Ei trebuie să aibă certitudinea că vor fi protejați împotriva acțiunilor de intimidare și hărțuire la care ar putea fi supuși de către organizațiile criminale.

Necesitatea abordării dintr-un alt punct de vedere al martorilor, care de multe ori erau supuși unor amenințări și intimidări atât la adresa lor cât și a membrilor de familie, făcând imposibilă aducerea vinovaților în fața justiției, a apărut odată cu dezvoltarea fenomenului de criminalitate organizată.

Pe măsură ce societatea a evoluat au apărut probleme noi, iar concepțiile cu privire la drepturile la protecție a martorilor și colaboratorilor justiției au suferit importante corective. A apărut necesitatea de a lua măsuri pentru apărarea acestor drepturi din partea statelor, în baza unor prezumții că statul acționează ca exponent și reprezentant al bunei desfășurări a actului de justiție.

S-a ajuns la concluzia că măsurile clasice procedurale de protecție a martorilor nu mai sunt eficiente, fiind necesare noi forme de protecție, adaptate la noile condiții de agresivitate a infractorilor, care să se interpună între martor și infractor și care să facă posibilă folosirea declarațiilor martorului în acuzarea autorilor de infracțiuni. Astfel au apărut noi instrumente de lucru menite să asigure o protecție sporită a martorilor, cum ar fi audierea sub o altă identitate, utilizarea dispozitivelor ce previn identificarea fizică a martorilor, schimbarea identității, utilizarea video-conferinței, măsuri sporite de protecție și relocarea la alte adrese sau chiar relocarea pe teritoriul altui stat, acordarea anumitor facilități economice și juridice.

Apariția criminalității organizate în societatea modernă a condus la reconsiderarea obligativității cetățeanului de a depune mărturie, iar în contextul anumitor tipuri de criminalitate nu se poate ignora faptul că acesta se expune unor pericole din partea infractorilor sau complicilor săi. Justiția trebuie să vină în întâmpinarea acestor represalii, răspunzând cerințelor martorului a cărui mărturie este crucială pentru aflarea adevărului.

Inițial, măsuri de protecție deosebite față de martori s-au luat în S.U.A, extinzându-se în Anglia, Canada și alte state ca urmare a succesului înregistrat în lupta împotriva crimei organizate, în special a mafiei. Astăzi, peste 40 de state europene și noneuropene au înființate structuri specializate de protecție a martorilor.

Plecând de la internaționalizarea activităților grupurilor de crimă organizată și a rețelelor acestora s-a impus adoptarea unor măsuri regionale și internaționale a forțelor implicate în combaterea acestui flagel. În această direcție protecția martorilor constituie o preocupare a organismelor europene și a statelor Europei, fundamentată pe rolul pe care martorii îl au în desfășurarea procedurilor judiciare, riscul supunerii la intimidări pe care martorii îl au, mai ales în zone de criminalitate ridicată, când apar în proceduri judiciare și nu în ultimul rând necesitatea tragerii la răspundere a inculpaților.

Datoria de a depune mărturie implică acum responsabilitatea statelor de a garanta martorilor posibilitatea de a depune mărturie fără a fi supuși vreunui risc din partea vreunei persoane.

Uniunea Europeană s-a arătat de la început interesată în stabilirea unor măsuri de protecție vis-a-vis de martorii și colaboratorii justiției, de victimele-martor și de martorii minori, apreciind că numai adoptând măsuri care să încurajeze martorii să participe la procese pot fi atinse țintele propuse în lupta împotriva criminalității organizate.

Apreciindu-se că toate eforturile depuse pentru combaterea marii criminalități, terorismului și infracțiunilor grave nu ar fi suficient de eficiente fără aportul martorilor și colaboratorilor justiției la această luptă, au fost elaborate o serie de recomandări care să asigure un cadru de siguranță sporit martorilor, fiind stabilite măsuri procedurale și extraprocedurale, care, aplicate, sunt menite să ducă la o mai bună înfăptuire a justiției.

Stabilindu-se că nu de puține ori martorii sunt supuși unor forme de amenințare sau intimidare pentru a nu participa la activitățile procedurale care sunt necesare condamnării inculpaților, în mod special în cazuri privind săvârșirea unor crime majore și având la bază obligativitatea statului de a asigura drepturile martorului inclusiv cele referitoare la protecție, a apărut necesitatea înființării unor structucturi specializate care să aplice în practică măsurile de protecție a martorilor.

Intimidare martorilor, directă sau indirectă, poate lua diferite forme, dar ea vizează aproape întotdeauna eliminarea probelor împotriva pârâților în vederea achitării lor din lipsă de probe și, în mod excepțional, furnizarea de probe împotriva pârâților în vederea condamnării lor.

În acest context crește rolul pe care justiția îl are în asigurarea climatului de securitate europeană, în lupta împotriva marii criminalități și a infracțiunilor grave, rolul măsurilor de protecție față de martorii și colaboratorii justiției capătă noi dimensiuni, aplicarea unor programe de protecție a martorilor în funcție de pericolul la care aceștia sunt supuși devenind tot mai necesare și complexe, iar unitățile de protecție a martorilor din statele membre trebuie să-și sporească capacitatea de implementare a programelor de protecție și disponibilitatea către o colaborare cât mai largă.

Protecția martorilor este o măsură generală și complexă, cu caracter procedural, extraprocedural și de politică penală prin care se urmărește creșterea eficienței acțiunii de descoperire a infracțiunilor și eficientizarea reacției sociale de reprimare a lor, în condiții de protecție și siguranță pentru persoanele implicate în furnizarea de date și informații organelor judiciare .

Formele agresive ale criminalității organizate – ca traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de arme și mașini, spălarea banilor, falsificarea de documente și monedă, corupție, omor la comandă, etc. – au determinat guvernele statelor să ia măsuri concrete de luptă împotriva acestor structuri, printre aceste măsuri numărându-se și cele legate de asigurarea protecției martorilor și colaboratorilor justiției.

În aceste condiții, utilizarea eficientă a metodelor de investigație clasice s-a dovedit a fi extrem de dificilă, astfel încât, adecvarea strategiilor de combatere a infracționalității organizate a impus cu necesitate adoptarea unor măsuri speciale, atât procedurale cât și extraprocedurale privind protecția martorilor.

Datoria de a depune mărturie implică acum responsabilitatea statelor de a garanta martorilor posibilitatea de a depune mărturie fără a fi supuși vreunui risc.

Protecția martorilor poate fi definită ca fiind obligația statului, de a pune la dispoziție un cadru legal și instituțional, persoanelor care oferă date sau informații organelor judiciare cu privire la infracțiuni grave, precum și a membrilor săi de familie cu scopul de a le proteja viața și integritatea fizică, atunci când acestea sunt amenințate ca urmare a colaborării cu structurile judiciare sau de informații.

Scopul asigurării protecției martorilor și colaboratorilor justiției, constă în apărarea vieții, integrității corporale sau libertății acestora, valori care sunt amenințate ca urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze aflate în lucru la aceste organe.

Ținând cont de nevoile practicii judiciare moderne și pentru a pune în cel mai scurt timp la dispoziția organelor judiciare un instrument și în acelați timp un mijloc nou de lucru cu rolul de a asigura buna desfășurare a anchetelor în cazurile de mare criminalitate și a procesului penal, a fost adoptată Legea 682 din 2002 privind protecția martorilor.

Fundamentarea acestui act normativ a avut în vedere legislațiile europene în materie, necesitatea de adaptare la exigențele statului de drept a justiției, iar un alt obiectiv al legii a fost acela de a completa instrumentele de luptă împotriva marii criminalități cu încă un instrument modern și eficient.

Legea își propune asigurarea protecției și asistenței ,,martorilor” a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată ca urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea infracțiunilor și în soluționarea unor cauze complexe.

Hotărârea nr.760 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii 682/2002 privind protecția martorilor, cuprinde dispoziții generale, măsurile urgente, procedura de includere a unei persoane în program, măsurile de protecție și asistență, protecția martorilor aflați în stare de detenție, modalitatea de realizare a legăturii cu martorul protejat, finanțare, gestiune, control și dispoziții finale.

Importanța acestui regulament este aceea că asigură pentru prima dată instrumentele de funcționare concretă stabilite de Legea privind protecția martorilor din 2002.

„Programul de protecție” reprezintă măsurile de protecție individuale, croite după nevoia unui individ, care sunt, de exemplu, cele descrise într-un memorandum de acord, semnat de autoritățile responsabile și de martorii protejați sau colaboratorii justiției.

Măsuri de protecție sunt toate măsurile individuale procedurale sau neprocedurale destinate protejării martorilor sau colaboratorilor justiției de orice intimidare și/sau consecințe periculoase asupra deciziei de a colabora cu justiția.

Principalele obiective urmărite prin aplicarea unui Program de protecție martorilor și colaboratorilor justiției sunt:

-determinarea martorului să participe la înfăptuirea justiției știind că este protejat pe toată perioada existenței stării de pericol;

-protejarea martorului față de orice fel de amenințare sau intimidare;

-asigurarea unor măsuri de protecție croite pe necesitățile fiecărui martor;

-degrevarea organelor judiciare de sarcina protecției martorilor și canalizarea eforturilor acestora spre alte activități judiciare.

Când se dorește introducerea unei persoane în Programul de protecție, este necesar să se verifice dacă persoana se încadrează în accepțiunea de ,,martor” al Legii privind protecția martorilor, iar datele sau informațiile pe care le-a furnizat sau urmează să le furnizeze se referă la un anumit gen de infracțiuni stabilite expres de lege.

Cu ocazia celei de-a 924-a întruniri a reprezentanților miniștrilor, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea (2005)9 privind protecția martorilor și colaboratorilor justiției. Această recomandare are la bază recunoașterea priorității Consiliului Europei față de protecția martorilor și colaboratorilor justiției în lupta cu crima organizată și terorismul, conștientizarea faptului că protecția acestor categorii de persoane implică confidențialitate și că eforturile trebuie canalizate pentru luarea unor măsuri în a zădărnici încercările de aflare a martorilor și colaboratorilor justiției, în special, în cazurile de crimă organizată, incluzând organizațiile teroriste. Prin aceasta statele membre sunt obligate să se ghideze atunci când își formulează legislația internă și când își revizuiesc practica și politica în domeniul criminalității în funcție de perspectiva și măsurile stabilite de recomandarea privind protecția martorilor și colaboratorilor justiției și în același timp să se asigure că publicitatea necesară acestor principii și măsuri este transmisă tuturor organismelor interesate, cum ar fi organismele judiciare, autoritățile de investigație și judecată, asociațiile barourilor și instituțiilor sociale de profil.

De regulă, infracțiunile se săvârșesc fără a lăsa vreo urmă despre împrejurările în care s-au comis și despre persoana făptuitorului. În cele mai multe situații, singurele date pe care organele judiciare le pot afla se datorează unor persoane (martori), care întâmplător au asistat la săvârșirea infracțiunilor și au dobândit prin propriile lor simțuri, în afara procesului penal, fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului.

În a doua jumătate a secolului XVIII, sistemele de drept ale statelor Europei și ale S.U.A au consacrat declarațiile de martori ca un mijloc de probă de drept comun; o atare consacrare a constituit un salt calitativ în justiția penală. Astăzi aproape că nu există proces penal în care instituția probei cu martori să nu fie prezentă.

Cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni, sunt lezate anumite valori sociale apărate de norme penale care conduc spre un ,,conflict de drept penal substanțial care generează un raport juridic de drept penal’’.  Declarațiile martorilor fac parte din mijloacele de probă prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă. Martorul în sine nu este un mijloc de probă, au acest caracter numai declarațiile lui în măsura în care concură la rezolvarea cauzei.

Dată fiind importanța care se atribuie probei cu martori, în special în procesul penal unde proba cu martori constituie regula, dar ținând cont și de vechimea acestui mijloc de probă, nu întâmplător, martorii sunt considerați „ochii și urechile justiției”.

Calitatea de martor incumbă anumite drepturi și obligații. La capitolul drepturi, martorului i se pot înscrie următoarele : protecția legii împotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii de declarații; dreptul de a cere consemnarea declarației date așa cum o consideră reală și de a refuza răspunsul la întrebări care nu au legătură cu cauza; drepturi de natură patrimonială cu referire la cheltuielile judiciare.

Obligațiile martorului privesc următoarele aspecte: de a se prezenta la organele judiciare atunci când este chemat;.de a depune mărturie; relatarea adevărului.

S-a ajuns la concluzia că măsurile clasice procedurale de protecție a martorilor nu mai sunt eficiente, fiind necesare noi forme de protecție, adaptate la noile condiții de agresivitate a infractorilor, care să se interpună între martor și infractor și care să facă posibilă folosirea declarațiilor martorului în acuzarea autorilor de infracțiuni.

Pe măsură ce societatea a evoluat, au apărut probleme noi și concepțiile cu privire la drepturile la protecție a martorilor și colaboratorilor justiției au suferit importante corective. A apărut necesitatea de a lua măsuri pentru apărarea acestor drepturi din partea statelor, în baza unor prezumții că statul acționează ca exponent și reprezentant al bunei desfășurări a actului de justiție.

Apariția de puțin timp a acestei instituții a creat pentru martori, colaboratorii justiției, membrii lor de familie sau persoanele de care aceștia se găsesc legați afectiv, un nou drept și anume dreptul la protecție din partea statului.

Justiția trebuie să vină în întâmpinarea acestor represalii, răspunzând cerințelor martorului a cărui mărturie este crucială pentru aflarea adevărului.

România deține în prezent legislația în domeniul protecției martorilor și a persoanelor care cooperează cu organele judiciare, are dezvoltată capacitatea instituțională necesară punerii în aplicare a prevederilor legale pentru protejarea martorilor.

Avantajul că de protecția martorului se ocupă o instituție specializată în acest domeniu, oferă celor implicați în activitatea de cercetare sau urmărire penală posibilitatea de a se concentra pe prioritățile activităților ce decurg din cauzele în lucru, fiind degrevați de o sarcină importantă și anume protecția persoanei dispuse să colaboreze.

România a adoptat sistemul mixt, legiuitorul român resimțind nevoia ca alături de Programul de protecție a martorilor introdus prin Legea nr.682/2002, să reglementeze în Codul de procedură penală modalități specifice de protecție a martorilor în fața organelor judiciare, dând astfel concretețe și substanță principiilor enunțate în legea specială.

Oficiul exercită atribuțiile ce îi revin din actele normative în vigoare, cu privire la coordonarea activității unităților Inspectoratului General al Poliției Române care participă la realizarea Programului Național de Protecție a Martorilor.

Activitatea desfășurată de către O.N.P.M. se poate subdivide în trei categorii, astfel: activități legate de admiterea în programul de protecție; activități privind implementarea măsurilor de protecție și asistență și activități suplimentare, necesare bunei desfășurări a oficiului.

Prin cele două activități desfășurate, respectiv de protecție și de asistență, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor devine, astfel o instituție necesară, atât justiției cât și cetățeanului care, potrivit legilor în vigoare este obligat să-și aducă contribuția la probarea unor fapte deosebit de grave dacă avem în vedere obligațiile martorului.

Pentru o mai bună și eficientă strategie de luptă în combaterea crimei organizate, instituția protecției martorilor trebuie angrenată într-un procent mai mare în soluționarea cauzelor complexe a căror rezolvare depind de utilizarea martorilor sau colaboratorilor.

În sprijinul acestei ipoteze se găsesc următoarele argumente:

-încurajarea martorilor și a colaboratorilor la cooperare, cunoscând faptul că pot beneficia de avantajele unui Program de protecție a martorilor consider că este oportună în atigerea scopurilor propuse în combaterea acestui fenomen și menținerea lui în cote acceptabile.

-conștientizarea faptului că acest instrument de luptă împotriva marii criminalități a fost creat tocmai ca o reacție de răspuns la provocările grupurilor de infractori provenind din această sferă periculoasă pentru societate, că acest mod de înfăptuire a justiției penale în domeniul crimei organizate a fost impus ca o metodă de succes a statelor care l-au aplicat în elaborarea strategiilor de combatere a infracționalității grave, că strategiile Uniunii Europene în materie recomandă aplicarea unor programe de protecție a martorilor.

-paleta largă de persoane care pot fi preluate în Programul de protecție și care pot cotribui la soluționarea unor cauze de crimă organizată, prin declarații sau informații oferite organelor judiciare. Aici regăsim martori, victime-martori, informatori, experți, investigatori acoperiți, membrii de familie sau persoane de care aceștia sunt legați afectiv; aceste persoane se pot afla în libertate sau în detenție și pot fi cetățeni români sau străini.

-avantajul că de protecția martorului se ocupă o instituție specializată în acest domeniu, cei implicați în activitatea de cercetare sau urmărire penală putându-se concentra pe prioritatea activităților ce decurg din cauzele în lucru, fiind degrevați de o sarcină importantă și anume protecția persoanei dispuse să colaboreze. La aceasta se adaugă faptul că nu s-ar putea asigura o protecție reală și calificată pliată pe necesitățile martorului decât printr-un program de protecție.

-pârghiile pe care legea privind protecția martorilor le deține în a deveni atractive pentru martor în convigerea acestuia de a accepta colaborarea cu organele judiciare, respectiv măsuri de protecție ce se pot dispune gradual în funcție de situația impusă în fiecare moment, 24 de ore din 24, aplicarea măsurilor de asistență ceea ce conferă martorului o stare de siguranță și de confort psihic față de colaborarea desfășurată. Tot în acest sens se poate încadra și faptul că programul de protecție continuă, atunci când se impune, și după ce martorul a terminat afacerile judiciare.

-Programul de protecție a martorilor trebuie să se impună în activitatea curentă a celor implicati în combaterea marii criminalități ca un instrument facil de rezolvare a unor cauze complexe și cu un grad ridicat de gravitate, care nu se pot rezolva fără utilizarea unor declarații sau informații provenind de la persoane care refuză colaborarea judiciară datorită amenințărilor sau intimidărilor la care sunt supuși ei sau alte persoane apropiate, din partea unor persoane interesate în blocarea înfăptuirii justiției.

Atunci când se organizează protecția martorilor, pentru a promova obiectivitatea și pentru a evita unele acuzații conform cărora politiștii ar exercita oarecare influență asupra acestora, trebuie întotdeauna avut în vedere că astfel de măsuri sa fie incredințate unor polițisti care nu sunt implicați direct în cazul respectiv.

„Programul de protecție” reprezintă măsurile de protecție individuale, croite după nevoia unui individ, care sunt, de exemplu, cele descrise într-un memorandum de acord, semnat de autoritățile responsabile și de martorii protejați sau colaboratorii justiției. Măsuri de protecție sunt toate măsurile individuale procedurale sau neprocedurale destinate protejării martorilor sau colaboratorilor justiției de orice intimidare și/sau consecințe periculoase asupra deciziei de a colabora cu justiția.

Cooperarea internațională în domeniul protecției martorilor se impune pe zi ce trece ca un deziderat al unitaților specializate în acest domeniu datorat eficientizării metodelor de lucru pentru asigurarea unei protecții depline a martorilor aflați în programe de protecție.

Statutul acestor persoane este dificil prin simpla apartenență la un Program de protecție, iar atunci când este relocat pe teritoriul altui stat, dificultatea devine mai mare. Martorii protejați pe teritoriul altui stat întâlnesc bariere de limbă, cultură și de integrare. Uneori martorul protejat în acest mod este însoțit de către familie, care este compusă și din minori. Rolul unui program de protecție, pe lângă cel de protecție efectivă, este și acela de a-l ajuta pe martor să se integreze social, de a-l sprijini în găsirea unui loc de muncă și a-l consilia pentru a trece cât mai ușor peste dificultățile statutului de martor protejat, care are o componentă restrictivă și-i îngrădește acestuia o serie de drepturi și libertăți.

Programele de protecție a martorilor sunt programe croite după necesitățile particulare ale martorilor, acestea diferențiindu-se în funcție de timpul aplicării ( înaintea procesului penal sau după procesul penal) și complexitatea cazurilor în care se impune protecție.

Măsurile extraprocedurale de protecție și asistență pot contribui la menținerea bunăstării (prin aplicarea măsurii acordării unui venit până la găsirii unui loc de muncă) unui martor sau familiei acestuia, a securității prin schimbarea domiciliului (relocare internă sau internațională) și acolo unde legislația permite schimbarea identității martorului.

În combinație cu prevederile legale ce privește reducerea pedepselor pentru suspecții care cooperează cu autoritățile judiciare în vederea condamnării coinculpaților, aplicarea programelor de protecție care includ și măsuri extraprocedurale, este de asemenea considerată ca o măsură foarte eficientă în lupta împotriva grupărilor teroriste.

Această formă de protecție cunoscută și sub denumirea de ,,protecție polițienească’’ sau ,,preventivă’’ și care presupune, în general, utilizarea de mijloace mai puțin economicoase, este întâlnită în toate sistemele juridice care cunosc programe extraprocedurale, dar uneori și în celelalte sisteme în care în care nu există decât dispoziții procedurale, fiind impusă de Ministerul Public în toate procesele și în toate cazurile.

Măsurile de protecție extraprocedurale care au ca scop protejarea securității fizice sunt de importanță deosebită, ele putând fi puse în practică de unitățile de poliție care instrumentează cauza până la preluarea martorului de către Oficiul Național pentru Protecția Martorilor în Programul de protecție.

Consiliul Europei recomandă statelor membre să aplice măsuri de protecție extraprocedurale asigurate de poliție, inclusiv schimbarea identității, a locului de domiciliu, asistență și găsirea unui loc de muncă și protecție fizică.

În cadrul Protocolului de protecție încheiat între martorul protejat pe de o parte și Oficiul Național pentru Protecția Martorilor pe de altă parte, sunt stipulate drepturile și obligațiile celor două părți. Printre aceste drepturi și obligații fiind regăsite și o serie de măsuri de protecție de natură extraprocedurală, menite să asigure o eficiență sporită a siguranței martorului, în funcție de gradul de pericol în care se găsește martorul sau cei apropiați acestuia, sau a unei faze de aplicare a Programului de protecție determinate de analiza riscurilor la care ar putea fi expusă persoana aflată în protecție.

Măsurile extraprocedurale de protecție, pot fi aplicate atât în perioada premergatoare includerii unei persoane în Programul de protecție, cât și ulterior aplicării Programului de protecție, din faza de început sau pe parcursul derulării acestui Program.

Măsurile extraprocedurale (de protecție și de asistență) pot fi prevăzute singure sau cumulat în cadrul schemei de sprijin, schemă croită în fucție de necesitățile particulare ale fiecărei persoane incluse în Program, pe care Oficiul Național pentru Protecția Martorilor o pune în aplicare pe parcursul desfășurării Programului de protecție.

Aceste măsuri căpătând o caracteristică dinamică în funcție de evoluția anumitor parametri dictați de starea de pericol sau anumite cerințe apărute în viața martorului protejat.

Unele măsuri de protecție extraprocedurale necesită o justificare specială, pentru că sunt foarte costisitoare și pot avea un impact puternic asupra vieții cotidiene ale martorului sau familiei acestuia (schimbarea domiciliului, a identității, sau schimbarea înfățișării).

Pentru justificarea unor asemenea măsuri de protecție și pentru ca un martor să fie eligibil vis-a-vis de aplicarea acestor măsuri, trebuie ca viața sau securitatea fizică a acestuia să fie grav amenințată.

S-a stabilit până acum că structurile de protecție a martorilor din țările în care această activitate a înregistrat o anumită experiență, obțin rezultate deosebite în înfăptuirea actului de justiție, ducând la descoperirea de rețele organizate în special din sfera corupției, traficului de droguri, infracțiunilor de spălare a banilor, crimei organizate, precum și a celor comise cu violențe deosebite sau cauzatoare de pagube mari, de multe ori această activitate fiind mai eficientă decât alte instituții precum ar fi cea de investigator acoperit.

Din analiza criteriilor recomandate de Consiliul Europei privind obținerea calității de martor protejat printr-un program de protecție, se desprinde concluzia că obținerea acestui statut de catre un martor sau colaborator al justiției nu este unul aleatoriu, determinat doar de încadrarea acestuia în criteriile generale de admisibilitate, ci analiza profundă a celor abilitați cu acordarea calității de protecție vis-a-vis de importanta cauzei judiciare și de calitățile psiho-judiciare ale persoanei vizate. Libertatea, securitatea și justiția sunt considerate valori fundamentale și constituie componente de bază ale modelului european de societate modernă. În lupta împotriva crimei organizate, România a avut și are drept reper standardele europene, menite să întărească capacitățile de luptă împotriva crimei organizate.

Plecând de la necesitatea combaterii fenomenului de crimă organizată și ralierii României la standardele europene în domeniu au fost adoptate o serie de acte normative, care s-au transformat în tot atâtea instrumente de luptă împotriva acestui fenomen.

Pentru protecția martorilor, Consiliul Europei solicită statelor membre să acționeze în lumina următoarelor linii directoare:

-,,martor”, în sensul deciziei, este acea persoană care deține informații considerate ca fiind importante de organele abilitate și implicate în derularea unei proceduri penale și care, în cazul transmiterii lor, pot duce la punerea acestei persoane în pericol;

-acești martori trebuie protejați în fața oricărei forme directe sau indirecte de amenințare, punerea sub presiune sau hărțuire; asigurarea unei protecții corespunzătoare martorilor înainte, în timpul procesului și după încheierea acestuia; dacă este necesar, protecția trebuie asigurată și pentru părinți, copii sau persoane apropiate martorilor;

În aceste condiții, utilizarea eficientă a metodelor de investigație clasice s-a dovedit a fi extrem de dificilă, astfel încât, adecvarea strategiilor de combatere a infracționalității organizate a impus cu necesitate adoptarea unor măsuri speciale de protecție, atât procedurale cât și extraprocedurale privind protecția martorilor.

Prin această prismă, abordarea conceptului de protecție a martorilor, ca instrument eficient de combatere a marii infracționalități își găsește argumentația în implementarea acestuia în practica și legislația judiciară românească fiind de natură să impulsioneze rezolvarea unor cauze judiciare complexe, vizând infracțiuni grave, și eficientizarea în perspectivă a luptei împotriva marii criminalități, oferind organelor judiciare românești o pârghie și un instrument nou, capabil să ducă la deblocarea procedurilor clasice de tragere la răspundere a infractorilor, datorate intimidării martorilor și colaboratorilor justiției.

BIBLIOGRAFIE

EMILIAN STANCU , ,, Tratat de Criminalistica ", Ed. Universul Juridic, Bucuresti , 2002 ;

ION MIRCEA , ,, Criminalistica " , Editia a II-a , Ed. Lumina Lex , Bucuresti , 2001 ;

AUREL CIOPRAGA, ,, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal", Ed. Junimea , Iasi , 1979

AUREL CIOPRAGA , ,, Criminalistica – Tratat de tactica " , Ed. Gama, Iasi , 1996

VASILE BERCHEsAN , I.E. SANDU , ,, Tratat de tactica criminalistica" Ed. Carpati , Craiova , 1992 ;

NICOLAE MITROFAN ; VOICU ZDRENGHEA ; TUDOREL BUTOI , ,, Psihologie judiciara " , Ed. sansa , Bucuresti , 2000 ;

TIBERIU BOGDAN, ,,Probleme de psihologie judiciara", Ed. stiintifica, Bucuresti, 1973 ;

TIBERIU BOGDAN ; IOAN SANTEA ; RODICA DRĂGAN-CORNIANU, ,,Comportamentul uman în procesul judiciar" , Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti ,1973;

IOSIF MĂRCUsANU, ,,Psihologie", Ed. Carminis, Pitesti, 2001 ;

ALEXANDRU ROSCA, ,,Metodologie si tehnici experimentale în psihologie'', Ed. stiintifica, Bucuresti, 1971

EDOUARD CLAPAREDE, ,,Psihologia copilului si pedagogia experimentala",Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975;

A.BOROI ; S.G. UNGUREANU ; N.JIDOVU ; I. MĂRGUREANU, ,,Drept procesual penal", Ed. All Beck, Bucuresti, 2001;

NICOLAE VOLONCIU, ,, Tratat de procedura penala", Volumul I , Editia a III-a, Ed. Paideia, 1999;

ION NEAGU, ,,Drept procesual penal-Tratat ", Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002;

CONSTANTIN MITRACHE, ,,Drept penal român", Ed. sansa, Bucuresti, 2002;

J.BENTHAM, Traite des preuves judiciares, Ed.Bassage freres, Paris,1823

RODICA MIHAELA STĂNOIU, VINTILĂ DONGOROZ și colectiv, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1975

IOAN DOLTU și colectiv-Martorul în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2004

MIHAI APETREI, Drept procesual penal, partea generală, Ed. Oscar Print

GHEORGHIȚĂ MATEUȚ – Protecția martorilor-Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, București, 2003

ADRIAN-AUGUSTIN BĂRASCU, GEORGE ȚICAL, Managementul protecției martorilor, curs universitar, Editura Etna, 2007.

ADRIAN-AUGUSTIN BĂRASCU, Cooperarea internațională în realizarea protecției martorilor, curs universitar, Editura Etna, 2008

CODUL PENAL ROMÂN

CODUL DE PROCEDURĂ PENLĂ

-Legea 682 din 2002 privind protecția martorilor

-H.G. 760 din 2004 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii 682 din 2002 privind protecția martorilor

Recomandarea Consiliul.Europei. R(97)13, privind protecția martorilor și colaboratorilor justiției

Rezoluția nr.1 privind Combaterea Terorismului, aprobată de cea de-a 25-a Conferință a Comitetului de Miniștri de Justiție din Europa (9-10 octombrie 2003)

Decizia cadru a Consiliului Europei cu privire la protecția martorilor în cadrul combaterii criminalității internaționale din 23.11.2005