Protectia Minorului In Dreptul International Privat DIN Moldova

PROTECȚIA MINORULUI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT DIN MOLDOVA

CUPRINS:

ÎNTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE

FUNDAMENTALE ALE MINORULUI

Evoluția istorică a instituției protecției minorului în dreptul internațional

Cadrul normative național și internațional privind protecția minorului

Principiile generale și fundamentale ale protecției minorului aflat în conflict cu legea

Standarde internaționale și naționale privind protecția minorului

CAPITOLUL II. MĂSURILE DE PROTECȚIE A MINORULUI PRIN PRISMA

JURISPRUDENȚEI CEDO

2.1. Respectarea dreptului copilului la viața de familie.

2.2.

2.2. Tutela și curatela

CAPITOLUL III. PROBLEME ACTUALE ALE DREPTURILOR ȘI PROTECȚIEI

MINORILOR

3.1 Drepturile minorului în contextul globalizării

3.2. Drepturile minorului în cadrul Consiliului Europei

3.3.

3.4. Realizarea practică a drepturilor copilului în Republica Moldova

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

“Toate ființele umane se nasc libere și

egale în demnitate și în drepturi”

(Art.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului)

INTRODUCERE

Actualitatea și gradul de studiere a temei investigate. Lucrarea de față prezintă o analiză științifico-juridică a unei instituții normele căroar sunt foarte des utilizate, și anume protecția minorului în dreptul internațional privat din Moldova.

Raporturile juridice dintre persoanele fizice, juridice aparținânddiferitelor state se stabilesc ca urmare a dezvoltării relațiilor sociale,culturale dar mai ales a celor care ne interesează respectiv relațiile economice, politice, tehnico-științifice.

Ca urmare a unora din aceste relații statele încheie convenții internaționale multilaterale sau bilaterale, tratatecomerciale, acorduri de comerț, etc, prin care își reglementează principalele aspecte ce formează cadrul juridic al protecției minorului.

Din momentul adoptării Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului în anul 1989, preocuparea pentru copil și ocrotirea sa juridică a devenit o temă de actualitate cu prezență constantă atât în discursul politic cât și în abordările științifice, culturale, educaționale la nivel internațional, național și regional.

În Republica Moldova acest deziderat a înregistrat în ultimii ani o evoluție remarcabilă, fiind transpusă în viață prin elaborarea și adoptarea unor noi proiecte de acte normative și realizarea dispozițiilor legale în vigoare. Gravitatea încălcărilor drepturilor copilului impun dezideratul cunoașterii extinse, conștiente de către întreaga populație a normelor imperative în domeniu, așa încât forța coercitivă a statului, sesizat cu situații de natura celor menționate, să poată fi exercitată adecvat prin organele sale de drept, și aplicarea corectă a normelor dreptului internațional privat din Moldova.

Populația trebuie să se simtă apărată de instituțiile statului, în orice țară nu s-ar afla, obligate să intervină de fiecare dată când se încălcă drepturile copilului. Pentru ca ideea enunțată să capete concretețe, cetățenii trebuie sa cunoască mijloacele pe care le au la dispoziție pentru înlăturarea cauzelor și efectelor nerespectării dispozițiilor legale. În acest context, se evidențiază necesitatea promovării cunoștințelor în vederea valorificării mecanismelor de protecție a drepturilor omului, inclusive a minorilor. Un rol remarcabil în acest sens revine, atît statului nostrum, cît și a statelor pe teritoriul cărora se află minorii cetățeni ai republicii Moldova, pentru protecția juridică a drepturilor acestora

Scopul și obiectivele tezei. Scopul general al studiului este analiza regimului juridic privind protecția minorului în dreptul înternațional privat al Republicii Moldova într-o manieră multiaspectuală și multidimensională, astfel încât să fie identificate și elucidate elementele definitorii și aspectele caracteristice acestuia.

Realizarea scopului general va avea la bază atingerea următoarelor obiective: analiza în detaliu a terminologiei specifice, diversității aspectelor ce țin de protecția minorului, în special reprezentarea legală a minorilor, categoriile de raporturi juridice la care aceștea participă

Întru realizarea scopului preconizat ne propunem, de asemenea, să formulăm anumite concluzii de ordin teoretic și practic, să înaintăm propuneri de lege ferenda care ar rezulta logic din investigațiile efectuate în lucrare, contribuind la îmbogățirea doctrinei în problemele vizate, la perfecționarea legislației în vigoare, făcând-o mai compatibilă și logic închegată cu reglementările naționale și străine deja existente.

În limita spațiului disponibil, în lucrare se oferă răspuns la o serie de întrebări ce țin de probleme teoretice și practice apărute în fața doctrinarilor și instanțelor judecătorești, prin aceasta fiind de folos atât practicienilor, cât și subiecților raporturilor dreptului internațuinal privat în Moldova.

Totodată, sunt analizate și recomandate vaste modalități de determinare a regimului juridic aplicabil minorilor în dreptul internațional privat. Noutatea științifică a rezultatelor obținute se manifestă prin analiza complexă a legislației care reglementează norme din dreptul internațional privat. În baza sistematizării normelor legale și analizei fenomenelor juridice, autorul a elucidat procesul de reglementare a instituției protecției minorului în dreptul înternațional privat din Republica Moldova, fiind evidențiate un șir de probleme cărora li se dau soluții interpretative ori referitor la care se sugerează idei de modificare a unor dispoziții legale naționale.

Prezenta lucrare constituie un material voluminos atît din domniul dreptului internațional privat, cît și din alte domenii, cum ar fi din domeniul dreptului civil, familiei, aducând și tratând noi concepte, idei și opinii referitoare la protecția minorului.

Noutatea științifică a lucrării constă și în faptul că ea reprezintă o primă încercare cu asemenea amploare de a cerceta problemele care apar în reglementarea juridică a protecției minorului în dreptul înternațional privat, conform Codului Civil al Republicii Moldova. Noutatea lucrării este marcată și de alte aspecte de cercetare științifică:

– analiza viziunilor doctrinarilor autohtoni și străini, recunoscuți în domeniu, în problemele-cheie ale studiului științific și argumentarea poziției personale privind aderarea la unele concepții sau expunerea unor noi soluții științifice;

– abordarea problemelor cu privire la protecția monorului în dreptul internațional privat, cu propuneri concrete de modificare, după caz – de introducerea noilor reglementări;

– evidențierea și sistematizarea mijloacelor de protecție a minorilor în dreptul internațional privat în Republica Moldova, precum și rolul statului în acest caz;

– stabilirea corelației dintre dreptul național și internațional în acest domeniu, cu determinarea consecutivității aplicării normelor juridice Titlul II al Codului Civil al Republicii Moldova.

Baza normativ-legislativă, metodologică și empirică a lucrării o constituie Declarația Universală a Drepturilor Omului,1948; Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale,1966; Pactul Internațional cu privire la drpeturile civile și politice,1966; Legea Republicii moldova cu privire la Drepturile Copilului,1994; Legea Republicii Moldova cu privire la tineret,1999.

Făcând cercetări asupra instituției respective, am folosit materialul legislativ al RM și al altor state, precum: România și Federația Rusă, etc., literatura juridică de specialitate și practica judiciară care au putut fi cunoscute până la data finalizării lucrării.

Baza teoretico-științifică a tezei o constituie lucrările cercetătorilor autohtoni, români, ruși, în domeniul dreptului civil, dreptului familiei și în alte domenii de științe sociale. Cu titlu de exemplu, menționăm lucrările autorilor: I. Albu, D. Alexandresco, Al. Băicoianu, G. Boroi, O. Căpățână, S. Cebotari, V. Cebotari, L. Chirtoacă, A. Corhan, I. Dogaru, M. Eliescu, P. Filipescu, C. Hamangiu, V. Hanga, A. Ionașcu, Tr. Ionașcu, I. Lulă, D. Lupulescu, L. Mărgineanu, G. Mărgineanu, V. Pînzari, Rosseti-Bălănescu, C. Stătescu, E. С. Атрохова, С. Н. Бондов, В. Браилова, И. П. Гришин. Semnificația teoretică a lucrării se manifestă și prin direcțiile principale ale cercetării: fundamentarea normativ-legislativă, manifestată prin analiza celor mai relevante prevederi normative ale legislației diverselor state în domeniul protecției minorului în dreptul internațional privat din Moldova, dar și ale legislației în vigoare din RM.

Concluziile și propunerile formulate sunt utile pentru perfecționarea legislației care reglementează instituția date, pot fi utilizate în practica naționala ți internațională, precum și în activitatea practică pentru instituțiile judiciare din RM.

Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea conține o listă de abrevieri, introducere, trei capitole și mai multe subcapitole, concluzii și recomandări și bibliografie.

În capitolul I se prezintă  generalitățile privind drepturile și libertățile fundamentale ale copilului, caracteristica generală a izvoarelor internaționale și principiile ce reglemenează drepturile și libertățile fundamentale ale copilului, precum și evoluția istorică a instituției protecției internaționale a drepturilor copilului.

O scurtă incursiune în istoria ocrotii juridice a copilului ne arată că acesta nu a beneficiat întotdeauna de ocrotirea juridică de care se bucură în prezent, în special din cauza inexistenței unei recunoașteri a copilului și copilăriei ca valori în sine.

De asemenea, am oferit o privire de ansamblu asupra normele juridice naționale în domeniu. Am constatat că nu se utilizează o terminologie unitară, fiind folosiți uneori, chiar în cadrul aceleiași ramuri de drept, termeni diferiți pentru a desemna aceeași noțiune, respectiv ,copil”, ,,minor”, și ,,copil minor”.

În pofida faptului că în literatura juridică s-a formulat o propunere în sensul unificării terminologice, legiuitorul a continuat să folosească si în noul Cod civil toate cele trei noțiuni. Am considerat că ar fi recomandabil să se renunțe la exprimarea pleonastică de ,,copil minor” atunci când ne referim la ocrotirea juridică a copilului iar noțiunea de ,,copil” și ,,minor care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu” pot fi folosite ca sinonime.

Capitolul II prezintă o trecere în revistă a măsurilor de protecție a minorilor prin prizma jurisprudenței CEDO privind drepturilor și libertăților copilului. Acest capitol deasemenea include o analiză a aspectelor generale privind drepturile și libertățile civile și social-politice ale copilului, elementele drepturilor social-economice și culturale ale copilului, principiile, drepturile, tutela și curatela.

În capitolul III vor fi abordate problemele actuale ale drepturilor și protecției minorilor, inclusive realizarea practică a drepturilor copilului în Republica Moldova.

În final se generalizează concluziile și se formulează recomandările privind redresarea respectării drepturilor în Republica Moldova.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE

FUNDAMENTALE ALE MINORULUI

1.1. Evoluția istorică a instituției protecției minorului în dreptul internațional

Societatea contemporană crează condiții variate de intensificare a relațiilor internaționale, raporturile juridice între personae fizice sau între personae fizice și juridice dobîndind o amplificare și o complexitate tot mai vastă [2.4, p.4], inclusion cu implicarea minorilor.

Dreptul internațional privat a vizat mult timp numai un grup de raporturi cu un element străin: relații de drept privat adică acelea reglementate de dreptul civil comercial, procesual civil, de dreptul familiei și altele conexe cu ele. Mai nou în sfera raporturilor ce intră în aria de interes adreptul internațional privat ca ramură a dreptului se află și raporturile priviopilului în Republica Moldova.

În final se generalizează concluziile și se formulează recomandările privind redresarea respectării drepturilor în Republica Moldova.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE

FUNDAMENTALE ALE MINORULUI

1.1. Evoluția istorică a instituției protecției minorului în dreptul internațional

Societatea contemporană crează condiții variate de intensificare a relațiilor internaționale, raporturile juridice între personae fizice sau între personae fizice și juridice dobîndind o amplificare și o complexitate tot mai vastă [2.4, p.4], inclusion cu implicarea minorilor.

Dreptul internațional privat a vizat mult timp numai un grup de raporturi cu un element străin: relații de drept privat adică acelea reglementate de dreptul civil comercial, procesual civil, de dreptul familiei și altele conexe cu ele. Mai nou în sfera raporturilor ce intră în aria de interes adreptul internațional privat ca ramură a dreptului se află și raporturile privind protecția copilului în dreptul internațional privat [2.24, p.226].

Minorul rămâne a fi în vizorul societății ca o ființă care are nevoie de protecție în prezent pentru asigurarea un viitor reușit. Deși spațiu european este comun din punct de vedere geografic, regimul juridic este diferit și de cele mai multe ori diversificat în funcție de specificul național și teritorial, precum și regional legat prin anumite tratate și conveniții. Asigurarea unei protecției adecvate a drepturilor minorului la nivel european se impune în condițiile unificării intereselor și valorilor comune ale acestui spațiu. Totuși, teritoriul european este dominat de 4 dimensiuni ale dreptului omului, inclusiv și cel ale dreptului copilului, cel al dreptului internațional, Consiliului Europei, Uniunii Europene și cel ale statelor membre. Această, nu asigură o protecție multiplă, dar creează o confruntare care de cele mai multe ori oferă teren de interpretări diverse și aplicări diferite. Viabilitatea asigurării unui mecanism funcțional de asigurare drepturilor copilului se reflectă prin intermediul Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și reglementările naționale ale statelor membre. Caracterul declarativ al prevederilor comunitare nu asigură o protecție suficientă și unificată în această materie a drepturilor minorului. În consecință, acesta devenind un subiect tratat diferit în diverse state în funcție de regimul juridic național. Ca urmare, se impune analiza atât a prevederilor tratatelor internaționale, cutumiare, jurisprudențiale și naționale în vederea unificării la nivel comunitar a prevederilor în sensul asigurării unei protecției comune, rezonabile și suficiente a minorului în general și a celor aflați în conflict cu legea în special [4.1, p.1].

În sec.XX-lea tema copilului a devenit o prezență constantă în discursurile politice, abordările științifice, culturale, educaționale, etc., la nivel internațional, regional și național. Conștientizarea faptului că copilul este un subiect ce necesită protecție și ocrotire specială a produs o revoluție în consfințirea drepturilor acestuia prin reglementări internaționale remediu întîrziat la abuzurile flagrante și persistente împotriva copilului. Acest statut al copilului poartă un caracter recent. În antichitate, copilul nu avea calitate de individ. El era lipsit de cuvînt și depindea completamente de adulți, fiind considerat o continuitate a părinților, fără a deține drepturi.

Conform  Codex Hammurapi, copilul, a cărui mamă este liberă, are calitate de om liber, cel născut dintr-o mamă sclavă și tată liber capătă calitatea de dezrobit deplin la moartea tatălui său, iar cînd este procreat din părinți sclavi are calitatea tot de sclav [2.11, p.10].

Grecii, în particular, acordau părinților putere deplină asupra copilului. Tatăl deținea dreptul de viață și de moarte asupra copilului, dreptul de a recunoaște sau nu paternitatea, dreptul de a-l dezmoșteni sau de a a-l vinde în sclavie. La romani, de asemenea, puterea familiei asupra copilului era absolută. Tatăl, numit pater familias, deținea drepturi nelimitate: putea să-l pedepsească, să-l vîndă, să-l alunge din casa familială, să-l abandoneze ca pe un lucru nefolositor, să-l căsătorească fără a-l întreba și chiar să-l omoare. Copiii născuți din concubinaj erau considerați nelegitimi [2.8, p.37].

Copilăria este o variabilă a analizei sociale. Ea nu poate fi niciodată separată integral de alte variabile cum ar fi clasa, sexul, sau etnia. Reglementări explicite cu privire la copil și la drepturile acestuia încep să apară abia însec.XIX .

În legislațiile lor, statele introduc reglementări referitoare la drepturile și obligațiile părintești față de copiii minori, la obligația pozitivă a statului de a interveni sub diferite forme, în anumite circumstanțe. Astfel, drepturile absolute ale părinților asupra copiilor se relativizează, sunt echilibrate de obligații, a căror îndeplinire poate fi sprijinită sau preluată, în anumite cazuri, de către stat.

Un impact pozitiv asupra protejării copilului a avut, de asemenea, reglementarea egalității drepturilor și obligațiilor ambilor parinți în îngrijirea copilului. Aceste norme inovatorii au influențat tratamentul căruia era supus copilul în familie. El nu mai putea fi vîndut, omorît, abuzat de cei care aveau obligația să-l îngrijească, decît prin încălcarea prevederilor legii.

La începutul sec.XX situația copiilor a atras atenția comunității internaționale. Declarații privind drepturile copilului au fost adoptate de Liga Națiunilor (1924) și de ONU (1959). Tema esențială pe care se axează aceste declarațiia fost necesitatea copilului de a beneficia de grijă și asistență special [2.8, p.42].

Declarația cu privire la drepturile copilului din 1924, adoptată la Geneva sub auspiciile Ligii Națiunilor, pentru prima dată în plan internațional, enunță în cele cinci puncte ale sale necesitatea de a acorda o protecție specială copiilor.

Se voia un document care să determine obligațiile adulților față de copii, pe care fiecare stat va trebui să le recunoască, fie prin mijloace de intervenție statală, fie prin acțiune privată.

Prin semnarea Declarației s-a marcat debutul protecției drepturilor copilului la nivel internațional. Era pentru prima dată cînd un act internațional în mod particular statua în raport cu situația copilului. La fel, era pentru prima dată cînd se enunța teza fundamentală privind necesitatea protecției speciale de care trebuie să se bucure copilul, ținînd cont de imaturitatea sa fizică și intelectuală, teza preluată mai tîrziu de numeroase acte internaționale. Cu toate acestea, efectul Declarației a fost modest. Deși consfințea cele mai importante drepturi din acea perioadă, textul acesteia era incomplet. Drepturile copilului erau examinate doar în contextul măsurilor privind combaterea sclaviei, comerțului cu copii și muncii prestate de copii. Ca urmare, adoptarea Declarației nu a fost însoțită de o explozie a sistemului de protecție internațională a drepturilor copilului.

În continuare, dreptul intern domina cooperarea în sfera drepturilor copilului, statele recurgeau la norme internaționale în domeniu doar cazual, lipseau mecanismele de protecție a drepturilor copilului.

Ca instituție distinctă și modernă a sistemului de protecție internațională a drepturilor omului, protecția internațională a drepturilor copilului s-a conturat foarte mult abia după cel de-al doilea război mondial.

Crearea ONU a permis redefinirea preocupărilor în domeniul drepturilor omului, în particular ale copilului, și crearea unui veritabil sistem juridic cu vocație universală- Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului [1.4].

Sub auspiciile acestei autorități internaționale sunt elaborate standardele internaționale în materia drepturilor copilului prin consfințirea acestora în declarațiile și convențiile internaționale ce reglementează drepturile unor categorii sociale distincte sau relațiile în anumite domenii, în actele internaționale cu referire exclusivă la copii.

În acest context, pornind de la considerentul că ,,omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi mai bun”,ONU a adoptat la 20.11.1959 Declarația drepturilor copilului [2.16, p.621].

Declarația înglobează 10 principii, general acceptate, dar care nu obligă juridic. Drepturile consacrate de această Declarație trebuie garantate tuturor copiilor, fără nici o discriminare, iar statele-părți la ea au obligația să adopte măsuri pentru aplicarea lor, asigurînd prioritatea intereselor copilului. Declarația, în ansamblul său, se axează pe ideea protecției și bunăstării copilului. Cu toate acestea, cele două declarații privind drepturile copilului poartă un pronunțat caracter progresiv, contribuind la instituirea unui sistem distinct de norme internaționale:protecția internațională a drepturilor copilului profilînd în esență prima etapă, cea declaratorie,în evoluția acestei instituții [2.8, p.45].

Drepturile copilului ar trebui tratate în mod diferit de drepturile adultului, presupun o subordonare sau o autonomie față de părinți.

Există temerea  ca discursul asupra copilului și a drepturilor sale este folosit doar pentru a justifica dependența de adulți și marginalizarea sa. În situații convenabile adulților, copilul este considerat înca insuficient de matur intelectual pentru a-și formula un punct de vedere și o opțiune calificată, de exemplu, în ceea ce privește drepturile politice și posibilitatea de a participa la alegerile politice.

În același timp, în diferite state,la vîrste situate sub 18 ani, unii copii se pot casatori, iar alții, chiar sub 10 ani ,răspund penal, aplicîndu-li-se același tratament penal ca și adulților.

Unii cercetători susțin că retorica drepturilor copilului nu reprezintă altceva decît un limbaj profesional persuasiv, construit pentru a legitima formele de activitate și intervenție ale diferitelor persoane și instituții care trăiesc de pe urma copiilor. Este un limbaj cu funcție anestezica, un sistem de control al copilului, folosit nu atit pentru a exprima semnificații cît pentru a le distruge.

Potrivit altor puncte de vedere, se apriaciază că discursul asupra drepturilor copilului adîncește dependența copilului de adult. Statutul copilului este redus la cel de cetățean potențial, de ființă umană în devenire [2.8, p.46].

Asemenea puncte de vedere critice repun constant în discuție:

temeiul protecției speciale de care trebuie să se bucure copilul;

natura relațiilor dintre adult și copil;

legitimitatea dreptului natural al adulților asupra copilului;

criteriile și limitele intervenției de asistență pentru a proteja copilul;

drepturile de care se bucură copilul;

modalitățile efective în care copilul își poate exercita drepturile.

La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat în unanimitate Convenția cu privire la Drepturile Copilului [1.9], încununînd, astfel, pledoariile de mai bine de 6 decenii ale experților în drepturile omului cu referire la grija și protecția fiecărui copil din cele 2 miliarde de copii de pe glob.

Convenția cu privire la Drepturile Copilului este documentul de referință în reglementarea și garantarea drepturilor copilului, ce cuprinde cea mai largă sferă de drepturi și libertăți și instrumente de protecție a copiilor minori.

Fiind un act constituitiv al drepturilor copilului, Convenția cuprinde cea mai largă sferă de drepturi și libertăți și constituie un sistem internațional de protecție a copiilor. Este un document novator, complex, angajant pentru state, orientat spre provocările noului mileniu. Aceasta individualizează copilul în societate, recunoscînd vulnerabilitatea și nevoile speciale de protecție a copilăriei. Convenția este singurul tratat din sistemul ONU care are un veritabil caracter în universalitate, fiind ratificată de 191 de state din 193 existente [2.8, p.49].

Declarația Mondială cu privire la supraviețuirea, protecția și dezvoltarea copiilor ascos în evidență realitatea sumbră a copilăriei pentru milioane de copii. Prin aceasta șefii de state s-au angajat să asigure condiții optime de creștere și dezvoltare pentru copii-prin eradicarea foametei și subnutriției, să salveze milioane de copii de pericolul morții prin înfometare sau,pur și simplu, să garanteze hrana minimă pentru toți cetățenii statului respectiv [2.16, p.93].

Planul de acțiuni pentru punerea în aplicare a Declarației a fost elaborat pentru a servi călăuză la elaborarea programelor naționale. El conține diferite propuneri și obiective importante cu privire la supraviețuire și dezvoltare. Acestea derivă din sarcinile stabilte de Organizația Mondială a Sănătății și UNICEF: reducerea mortalității materne și infantile, a malnutriției și a analfabetismului, asigurarea accesului la servicii de sănătate și aprovizionarea cu apă potabilă. Obiectivele sunt menite să rezolve problema egalității prin faptul că sunt aplicabile tuturor grupurilor și zonelor reprezentative din cadrul unui stat [2.16, p.112].

Evoluția survenită cu privire la ideea de protecție și obligativitate a drepturilor copilului demonstrează nu numai progresul societății internaționale, privită din punctul de vedere al valorilor pe care le întemeiază, dar și relevarea unei relații de condiționare directă ce există între protecția drepturilor copilului și buna funcționare a oricărei societăți.

Importanța normelor juridice internaționale care au ca obiect apărarea drepturilor copilului apare cu toată claritatea, dacă ne gîndim la faptul că copiii reprezintă cea mai mare minoritate existentă într-o societate. Spre deosebire de alte minorități, ea, din păcate, nu se poate apăra singură, fiind necesară intervenția unor membri ai majorității care să acționeze în interesul ei.

Noțiunea copilului în dreptul european ar trebui să fie preluată cu prioritate din Convenția Internațională cu privire la Drepturile Copilului din 20.12.1990 care în art. 1 definește Copilul „ca orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă“ [1.9].

Stabilirea unei vîrste pentru dobîndirea unor drepturi și respectiv pierderea unor privilegii este o problemă, care necesită o abordare complexă în sensul justificării acestei alegeri.

În unele din reglementările sale Convenția consacră postulate referitoare la stabilirea vârstei minime pentru care se interzice pedeapsa capitală (18 ani), neacceptarea participării la conflicte armate a celor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, în altele impune statelor părți de a fixa limitele minime ale răspunderii penale (art. 40). Totuși, discreția statului de a stabili vârsta minimă a răspunderii penale trebuie să se bazeze pe principiile nediscriminării, ocrotirii intereselor superioare ale copilului și dreptul inerent la viața și maximă dezvoltare.

Potrivit Ansamblul de reguli minime ale ONU cu privire la Administrarea Justiției pentru minori un minor este un copil sau un tânăr, care, în raport cu sistemul juridic considerat, poată să răspundă pentru un delict conform unor modalități diferite de cel care sunt aplicate în cazul unui adult. Delincvent juvenil este considerat un copil sau un tânăr care este acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict [2.15, p.636].

În dreptul internațional s-a conturat deja ideea, că minorul este persoana care nu a împlinit 18 ani, deși majoratul penal poate surveni mai devreme pentru această vârstă, el poate beneficia de garanțiile unui proces adaptat cerințelor sale de imaturitate fizică, afectivă, intelectuală.

În sensul Recomandării cu privire la noile modalități de tratare a delincvenței juvenile și rolul justiției juvenile, minor înseamnă persona care a atins vârsta de răspundere penală, dar nu și majoratul [4.1].

Majoritatea statelor reieșind din prevederile tratelor internaționale definește copilul persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani, deși majoratul penal survine mai devreme, în medie la 13, 14 ani pentru cei ce au acționat cu discernământ sau infracțiuni grave, în funcție de sistemul juridic al statelor, și majoratul necondiționat de la 15, respectiv 16 ani.

Pornind de la cele menționate, afirmăm că protecția drepturilor copiilor minori, atît în dreptul național, cît și în dreptul internațional este cea mai dificilă realitate a civilizației umane în prezent.

Se consider că copiii reprezintă cea mai mare minoritate într-o societate, dar care din păcate nu se poate apăra singură, fiind necesar intervenția altor personae, care să acționeze în interesul lor, motiv pentru care considerăm a fi inportante normele naționale și internaționale, care cau ca obiect protecția minorului.

În concluzie, precizăm că, apariția normeleor privitoare la protecția minorului și deci a problemelor care au impus editarea acestor norme, a fost provocată de anumite condiții economico-sociale, din societatea respectivă. Aceste norme au apărut într-un anumit stadiu de dezvoltare a societății și anume azunci când dezvoltarea forțelor de producției a adus la un anumit nivel al producției care s-a tradus printr-un schimb intens de mărfuri și deplasări de oameni, și printr-un sistem juridiccorespunzător.

Datorită relațiilor comerciale, au luat naștere unele raporturi juridice pe care literatura juridică de mai târziu le-a încadrat în domeniul DIP, ca fiind probleme de DIP: acestea se refereau la situația juridică a minorilor, adică la drepturile pe care le putea avea un cetățean într-o țară străină.

1.2. Cadrul normative național și internațional privind protecția minorului

În condițiile unei perioade dominate de“teritorialismul feudal al cutumelor” au părut primele soluții ale conflictelor de legi. Autorii care se ocupau de conflicte de legi nu-și puneau întrebarea celege se aplică unui raport juridic, ci numai care este legea care cârmuiuește persoana, lucrul sau actul juridic. Răspunsul la această întrebare era relativ simplu: se aplică legea locului unde se găsealucrul, unde domicilia persoana sau unde se încheia actul juridic. Modul de a soluționa conflictele de legi era, după cum se vede,influențat de teritorialismul cutumelor: criteriul de soluționare era exclusivsituarea elementului în spațiu, legarea lui de un anumit teritoriu. Judecătorulnu mai aplica legea instanței în mod exclusiv, iar criteriul de soluționare eralegătura care se putea stabilit între elementul în cauză și un anumit teritoriu.În felul acesta se ajungea la aplicarea legii străine, dacă elementeleasupra cărora avea să se pronunțe judecătorul se găseau pe teritoriul unei alteregiuni cutumiare. Acest criteriu se poate numi localizare.

Cetățenii, împreună cu minorii, pot să se găsească în străinătate multă vreme sau pot să trăiască în străinătate toată viața; este evident în acest caz că cetățenia nu corespunde unei localizări reale a  persoanei ci, la alegearea criteriului“cetățenie” au stat alte considerații decât localizarea persoanei. Crietriul aapărut abia la începutul secolului al 19-lea deci relativ târziu, arată că vecheaconcepție a localizării a fost la un moment dat depășită. DIP cunoșate numeroase criterii care indică legea aplicabilă: cetățenia,domicilie, reședinșa, teritoriul sau instanța în față căreia se partă litigiul; locul domiciliului.

 Sistemul reglementărilor internaționale și naționale în materia protecției minorilor, pe lîngă actele internaționale de profil, elaborate sub egida unor organizații internaționale.

Aici pot fi enumerate:

-acte în materia adopției internaționale:

Convenția asupra Protecției Copiilor și Cooperării în materie de Adopție Internațională, încheiată în cadrul Conferinței de Drept Internațional Privat de la Haga la 29.05.1993. Convenția are drept obiect de reglementare stabilirea garanțiilor pentru ca adopțiile internaționale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului și în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internațional, stabilirea unor reguli de cooperare între state, pentru a asigura respectul acestor garanții și a preveni pe această cale răpirea, vînzarea și traficul de copii, asigurarea recunoașterii în statele contractante a adopțiilor realizate în conformitate cu Convenția.

Convenția stabilește condițiile de fond și de procedură ale adopțiilor internaționale, autoritățile centrale și organismele agreate să ducă la îndeplinire obligațiile asumate prin Convenție de către fiecare stat-parte, reglementează recunoașterea adopției și efectele ei [2.8, p.74].

–acte privind munca prestată de copii:

Convenția O.I.M nr.138 privind vîrsta minimă de încadrare în muncă din 26.06.1973 [1.8] cere statelor să promoveze o politică națională, care să asigure abolirea efectivă a muncii copiilor și să ridice în mod progresiv vîrsta minimă de încadrare în funcție sau de angajare la muncă la un nivel care să permită adolescenților cea mai completă dezvoltare fizică și mintală. Convenția impune stabilirea unei vîrste minime pentru angajare nu mai mică de vîrsta încheierii școlarizării și, în orice caz,nu mai mică de 15 ani și legiferarea vîrstei minime de 18 ani pentru angajarea în orice tip de muncă, care,prin latura ei sau prin circumstanțele în care se desfășoară, poate pune în pericol sănătatea, sigranța sau moralitatea tinerilor.

Convenția O.I.M nr.182 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor[2.16, p.431] , fiind în concordanță și, în același, timp, completînd Convenția nr.138, se concentrează asupra formelor intolerabile de muncă prestată de copii. Aceasta se aplică tuturor persoanelor în vîrstă de pînă la 18 ani și obligă statele-membre să ia măsuri imediate și eficiente pentru a asigura interzicerea și eliminarea celor mai grave forme ale muncii copiilor. În situația în care se depistează cazuri de supunere a copiilor la munci grele trebuie luate măsuri imediate în vederea eliminării acestora. Odată cu consacrarea lor, statele își adumă obligații cu caracter internațional de a asigura tuturor copiilor aflați sub jurisdicția lor drepturile și libertățile fundamentale și de a garanta respectarea lor.

Reglementările internaționale au drept scop crearea unei lumi demne pentru copii, adică a unei lumi în care toți copiii ar trăi și s-ar dezvolta într-un mediu sigur și favorabil. Familia, în sensul larg al noțiunii, are rolul primordial în asumarea responsabilității pentru copil, de îngrijire și protecție. Statul are obligația de a susține eforturile familiei, precum și de a acționa în interesul suprem al copilului și în conformitate cu drepturile lui, atunci cînd eșuează [2.8, p.77].

Referitor la acte naționale, ca izvor de drept intern anumerăm în primul rind Codul Civil al Republicii Moldova, care reglementează în Titlul II, Capitolul I Legea aplicabilă a persoanei fizice, inclusive a minorului în cazul conflictelor de legi.

Mare importanță o au izvoarele de derpt intern pentru minori în dreptul internațional privat al Republicii Moldova, adică a celor minori care sunt în conglict cu legea.

Izvoarele interne privind protecția minorului în dreptului internațional privat al Republicii Moldova sunt :

Constituția Republicii Moldova – stabilește principiile fundamentale ale politicii internaționale a statului și conține norme care interesează dreptul internațional privat ;

Codul Civil al Republicii Moldova, care reglementează în Titlul II, Capitolul I raporturile de drept internațional privat ;

Codul de procedura civila, cap. X, privind arbitrajul international si cap. XI privind recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine, in redactarea Legii nr. 59/1993;

Codul de procedura penala, art. 522 care se refera la executarea dispozitiilor civile din hotararile judecatoresti penale straine;

 Având în vedere numărul redus de norme pozitive de DIP, doctrina și precedentul judiciar și chiar dreptul natural (în opinia unor specialiști) joacă un rol foarte important înevoluția acestei ramuri de drept.

Sursele doctrinaire furnizează baza științifică a dreptului internațional privat. Ele dau o formă concretă idealurilor juridice, dreptului viitor și sunt reprezentate de lucrări specializate, individuale, cursuri, articole, consultații, pledoarii, lucrări ale profesorilor, ale jurisconsulților, ale avocaților sau colective (studii, dezbateri, rezoluții ale unor asociații și congrese, ale conferințelor juriștilor specializați în materie).

 Jurisprudența instanțelor superioare, regulile juridice proclamate în hotărâri repetate, constituie, mai ales în țările de limbă engleză, un izvor juridic formal expres. Încelelalte state, ea reprezintă doar un izvor teoretic, deși în fapt, jurisprudența se constituie și acolo într-o sursă pozitivă de drept.

1.3. Principiile generale și fundamentale ale protecției minorului

aflat în conflict cu legea

Reieșind din universalitatea drepturilor minorului în general și celui aflat în conflict cu legea în special, care sunt străine oricărui contigent, oricărei relativități, fără excepție, a fost necesară elucidarea unor principii inerent dezvoltării unui cadru juridic adecvat și corespunzător cerințelor acestuia.

Astfel, merită de precizat principiile non-discriminării, protecției specială, precum oportunității și facilității reglementate prin lege și alte mijloace în scopul dezvoltării fizice, mentale, morale, spirituale și sociale în modalități sănătoase, normale și în condiții de libertate și demnitate, dreptul la identitate, dreptului de a beneficia de protecție și securitate socială, hrană adecvată, locuință și servicii medicale, dreptului copilului cu nevoi de tratament, nevoia de dragoste și înțelegere, dreptului la educație, să fie primii, care primesc asistență și protecție, protecția împotriva tuturor formelor de neglijență, cruzime și exploatare, protecția împotriva practicilor de discriminare rasială, religioasă sau de altă natură [2.15, p.10].

În virtutea importanței reflectării principiilor generale ale protecției și promovării drepturilor copilului acestea se extind pe un teren tridimensional de realizare a drepturilor copilului.

Prima direcție elementară și esențială pentru eficiența faptică aplicată la circumstanța de fapte reale, în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului se subordonează principiului interesului superior al copilului.

Cea de a doua direcție de acțiune, presupune ocrotirea copilului, ca unul din drepturile fundamentale ale copilului, condițiile în care să se asigure afirmarea pachetului general de drepturi ale copilului.

În fine, cea de a treia are în vedere prevalența principiului interesului superior o copilului în toate deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești [2.16, p.621].

În scopul identificării drepturilor minorilor aflați în conflict cu legea se impune elaborarea unor principii directoare ale justiției penale a minorilor precum [4.1]:

Principiul prioritar al măsurilor educative și caracterul subsidiar al pedepsei, care are menirea de aplica măsurile educative în privința minorilor infractori și ulterior dacă aceștia nu și-au atins sau nu sunt în stare să reduce minorul se va recurge la pedepse.

În domeniul justiției pentru minori, sistemele de drept urmează două modele: cel tradițional, conform căruia începând de la o anumită vârstă minorilor li se aplică pedepse, și cel mai recent, care acordă prioritate măsurilor educative. În ambele modele, minorilor sub o anumită vârstă care au săvârșit fapte penale li se aplică doar măsuri de protecție.

Modelul tradițional penal rămâne însă dominant. Acesta recurge atât la pedepse, cât și la măsuri educative, care cunosc diferite forme. În dreptul englez, minorului îi sunt aplicabile în principiu doar pedepse, însă mai puțin severe în privința duratei și a modului de executare decât cele aplicabile majorilor. Alte legislații prevăd existența unui sistem mixt de sancțiuni alcătuit din pedepse și măsuri educative. Este cazul Elveției, unde judecătorul poate pronunța fie o pedeapsă, fie o măsură educativă. În Germania se aplică măsuri educative, unele cu caracter coercitiv și altele disciplinare, în paralel cu pedepsele. În Franța și Germania se aplică și măsura „mediere-reparație”, care este preferată aplicării unei pedepse. Cel de-al doilea model, pune accentul pe măsurile educative și este ilustrat de introducerea în legislația belgiană a conceptului de „minor aflat în pericol”. Acest concept include indisciplina, vagabondajul și comiterea de infracțiuni. Unele legislații sunt dificil de încadrat într-unul dintre aceste modele, cum este, de exemplu, cazul Spaniei. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 instituie principiul responsabilității penale a minorilor, dar sancțiunile prevăzute de această lege sunt calificate ca măsuri (medidas). Deși din punct de vedere formal aceste măsuri sunt de natură penală, în fapt ele au o natură sancționatorie-educativă.

Principiul atenuării răspunderii penale în funcție de vârstă presupune de a ameliora situația minorilor în corespundere cu vârsta acestora și de ale îmbunătăți situația celor mai mici ținând cont imaturitatea fizică, intelectuală și afectivă a acestora, care nu le acordă suficientă posibilitate de a înțelege pericolul faptelor pe care le comit.

Deși in legislația multor țări starea de minoritate nu este considerată o cauză de atenuare a răspunderii penale, de fapt se are în vedere posibilitatea diversificarii gamei de sancțiuni neprivative de libertate aplicate delincvenților minori, ca și posibilitatea ridicării sau colaborării majoratului în materie penală. Regimul de tratament și resocializare a delincventilor minori în prezent diferă de la o țară la alta mergînd de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise, pînă la eliberarea lor condiționată sau pe probațiune, prestarea unei activități în folosul comunității [4.3].

Principiul caracterului excepțional al pedepselor privative de libertate, derivă din argumentarea primului principiu, reieșind din faptul că pedeapsa cu închisoarea este cea mai mare și recurgerea la această necesită a fi justificată în măsura în care celelalte pedepse nu vor avea menirea de a corecta și educa minorul.

Sancțiunile aplicate minorilor delincvenți trebuie sț fie, pe cât posibil, educative și nu permisive, masura închisorii trebuind să fie considerată, "ultimo ratio" și aplicată numai față de minorii care au comis infractiuni deosebit de grave (viol, omor, tâlharie) sau față de multirecidiviști. Pentru acest motiv în practica juridică pentru minori, din România, după practica multor state din Europa, au fost întroduse două tipuri de sancâiuni alternative la pedeapsa închisorii:

–         prestarea unei munci în folosul comunității

–         și instituția probațiunii. [4.3].

Pedeapsa cu închisoarea este sancțiunea cea mai grea și recurgerea la aceasta trebuie să reprezinte ultima alternativă față de celelalte sancțiuni.

Principiul specializării unei proceduri adecvate cerințelor minorilor rezultă din imaturitatea acestuia și pericolul rigorilor proceselor judiciare care pot deveni stresante și improprii naturii de înțelegere a minorului.

Principiul necesității cunoașterii personalității minorului dacă principiul instruirii obligatorii nu a fost respectat personalitatea minorului trebuie să fie evaluată în manieră suficient de aprofundată și luată în considerare la orice decizie.

Principiul necesității unui răspuns, orice infracțiune comisă de un minor trebuie să ofere un răspuns că sunt alternative de urmărire jurisdicțională, mai puțin ca circumstanțe particulare comiterii faptelor și personalității minorului justifică în interesul său, clasarea în următoarea procedură.

Principiul coerenței răspunderii penale, răspunderea adusă unui act de delincvență, adaptată la gravitatea faptelor și personalitatea minorului, totuși în aplicarea răspunderii prioritate trebuie să fie acordată celui din urmă criteriu.

Principiul implicării permanente a părinților și reprezentanților legali a minorilor în cauzele cu minorii denotă respectarea garanțiilor procedurale specifice minorului care au scopul de fi adecvate și familiare acestuia.

Principiul asistenței obligatorii de un avocat și de un apărător unic pentru minor. Avocatul urmează minorul în tot cursul procedurii.

Deși rare, au fost identificate următoarele tipuri de probleme: prima declarație la poliție luată în lipsa avocatului și a părinților sau altor reprezentanți legali, obținerea informațiilor de către organele de anchetă prin amenințări și intimidări; declarații obținute sub constrângerea unor abuzuri fizice; forțarea minorilor să recunoască că au săvârșit alte fapte penale decât cele pentru care erau anchetați; condiționarea anunțării părinților de recunoașterea faptelor de care sunt învinuiți.

Principiul publicității restrânse, în vederea protecției confidențialității procesului, deconspirarea căruia ar fi în detrimentul acestuia și dezvoltării lui [2.15, p.8].

Principiul fundamental al acțiunii de resocializare și tratament a delincventilor il reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil a condițiilor vieții din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă normalizarea presupune, că în timpul executarii pedepsei deținutul își păstrează și își exercită marea majoritate a drepturilor civile (dreptul la vot, dreptul la libera constiinta religioasă, dreptul la proprietate – cu restrangerea acestora în cazurile expres prevazute de lege) [4.3].

Principiul interesului superior al copilului este în inima convențiilor internaționale, respectiv, în preambulul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980, în cel al Convenției de la Luxemburg din 25 octombrie 1980, Convenția de la New York din 20 noiembrie 1989 si in Convenția Europeană privind exercițiul drepturilor copilului. Mai multe convenții se reunesc unanim în interesul copilului de a promova un anumit număr a drepturilor copilului.

Cu toate că minorii nu sunt nominalizați în Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, totuși aceștia apar în contextul protecției dreptului vieții de familie, dreptului la educație, garantarea dreptului la libertate și la siguranță, dreptul la un proces echitabil și legalitatea pedepsei și dreptul la un recurs efectiv, protecția împotriva discriminării și a abuzului. Convenția tace în mare parte în privința drepturilor copilului, fiind făcute referiri ocazionale la drepturile copilului în legătură cu publicitatea procedurilor în instanțele pentru delincvenții minori. Astfel, Convenția nu fundamentează drepturile copilului în cadrul specific etapei copilăriei așa cum a fost dezvoltată de Convenția internațională a Drepturilor Copilului.

Art. 2 al Protocolului adițional la Convenție instituie dreptul la instruire, care se referă inclusiv și la minorii aflați în conflict cu legea. Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea și Protocolul nr. 13 cu privire la abolirea pedepsei cu moartea în orice împrejurări prevede că nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă. Convenția europeană deextrădare prevede în art.11 că extrădarea va fi refuzată pentru cazul în care fapta este prevăzută cu pedeapsa capitală de legea părții solicitante și dacă această pedeapsă nu este prevăzută de legislația părții solicitate sau în mod normal aici nu este executată și ea va putea fi acordată doar cu condiția că partea solicitantă să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către partea solicitată că pedeapsa capitală nu se va executa.

Curtea Europeană, prin deciziile pronunțate a constatat încălcări ale Convenției din perspectiva răspunderii penale și a procedurilor aplicabile minorilor. Însă, Curtea emite principii fondate pe raționamentul „in concreto“ în funcție de circumstanțele în speță. CEDO nu recunoaște minorului un drept al iresponsabilității penale și nu fixează vârsta de la care acest drept să fie recunoscut minorului delincvent.

În plus, Curtea veghează ca garanțiile procedurale prevăzute în faza judecății să fie respectate, în sensul că minorul nu trebuie să fie tratat ca un major. Astfel, Curtea Europeană estimează că dreptul la un proces echitabil este respectat prin prezența unui minor delincvent la audiere sau la ședința de judecată cu condiția ca el să fie tratat „într-o manieră care ține cont de vârsta sa, maturitatea sa și de capacitățile sale pe plan intelectual și emoțional și cu condiția luării unor măsuri de natura a favoriza înțelegerea procedurii și participarea la aceasta .

În procedurile judiciare, minorul trebuie să beneficieze de aceleași garanții procedurale ca și adultul în condițiile prevăzute de art. 6 al Convenției. Curtea Europeană a statuat că este important ca minorul acuzat să fie tratat într-o manieră ținând cont de vârsta sa, maturitatea sa și capacitățile pe plan intelectual și emoțional.

În numeroase sisteme judiciare s-au creat, pentru a remedia dificultățile privind tratamentul penal al minorului și adolescentului, jurisdicții dotate cu proceduri specifice de a aplica sancțiuni sau măsuri de protecție, vizând mai mult reeducarea decât pedepsireaminorului pentru actele de care nu este integral responsabil.

​Totuși, în numeroase state, printre care și Moldova, România, nu sunt instituții judiciare pentru minori, așa încât aceștia sunt judecați de aceleași instituții ca și adulții. În acest caz, nu trebuie să uităm că ritualul și jurisdicțiile ordinare pot fi neînțelese pentru minor.

1.4. Standarde internaționale și naționale privind protecția minorului

Faptul că toți copiii au drepturi a fost recunoscut în dreptul internațional încă din anul 1924, cînd Liga Națiunilor a adoptat prima Declarație internațională cu privire la drepturile copilului. Instrumentele ulterioare din domeniul drepturilor omului – atît cele ale Națiunilor Unite, cum ar fi Declarația universală a drepturilor omului din 1948, cît și instrumentele regionale. Aceste drepturi se aplică tuturor, inclusiv copiilor, și au fost dezvoltate ulterior în instrumente cum ar fi Convenția internațională privind drepturile civile și politice din 1966. Treptat s-a ajuns la un consens internațional cu privire la necesitatea unui nou instrument care să formuleze în mod expres drepturile specifice și speciale ale copiilor.

În 1989, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Convenția cu privire la drepturile copilului. Acest act promovează standardele internaționale privind drepturile copilului în mai multe moduri. Convenția formulează și stabilește caracterul obligatoriu al multora dintre drepturile copilului formulate în instrumentele anterioare.

De asemenea, conține noi prevederi privind copiii, de exemplu prevederi cu privire la dreptul la participare, precum și principiul după care, în toate deciziile care îi privesc pe copii, vor trebui să primeze interesele superioare ale acestora.

Recunoașterea dreptului copilului la protecție este recunoscut și într-o serie de alte instrumente, atît ale Națiunilor Unite cît și ale altor organisme internaționale, cum ar fi:

– Carta africană privind drepturilor și bunăstarea copilului a Organizației pentru Unitate Africană din 1990;

– Convenția de la Geneva privind dreptul umanitar internațional din 1949 și Protocoalele Adiționale la acestea din 1977;

– Convenția nr. 138 a Organizației Internaționale a Muncii din 1973;

– Convenția nr. 182 a organizației Internaționale a Muncii din 1999 privind interzicerea și întreprinderea unor acțiuni imediate pentru eliminarea celor mai grave forme de muncă a copilului, etc.

În articolul 1 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului se spune că ”prin copil se înțelege orice ființă umană sub vîrsta de 18 ani, exceptînd cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vîrstă”.

Protecția copilului este strîns legată de toate aspectele care privesc bunăstarea copilului. Aspecte privind protecția apar în legătură cu aproape toate problemele cu care se confruntă copiii în zilele noastre. Nu există nici o problemă care îi privește pe copii care să nu fie legată într-un fel sau altul de protecția copilului.

Cei mai importanți actori din viața oricărui copil sunt adesea, sau ar trebui să fie în cele mai multe cazuri, părinții. Astfel, familia poate fi un actor deosebit de important în funcție de care se poate stabili dacă un copil este sau nu protejat. Pe de altă parte, însă, dată fiind poziția centrală ocupată de familie în viața copilului, ea poate deveni adesea și o sursă de violență, abuz, discriminare și exploatare.

Convenția privind drepturile copilului pune mare accent pe rolul familiei în creșterea copiilor și recunoaște dreptul familiei la protecție și sprijin. Articolul 5 din Convenție stabilește clar răspunderea statului pentru protejarea și respectarea rolului familiei, afirmînd următoarele: ”Statele părți vor respecta responsabilitatea, dreptul și obligația pe care le au părinții sau, după caz, membrii familiei lărgite sau a comunității, conform cutumei locale, tutorii sau alte persoane prin lege responsabile pentru copil, de a-i da acestuia, într-un mod care să corespundă dezvoltării capacităților acestuia, orientarea și sfaturile corespunzătoare exercitării drepturilor pe care i le recunoaște prezenta Convenție”.

Conform Convenției, principala responsabilitate pentru creșterea copiilor le revine părinților. În cazul în care părinții nu-și pot crește copiii, statul are datoria de a-i ajuta. În același timp, însă, la articolul 19 se prevede obligația statului de a ”lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violența sexuală, în timpul cît se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului sau reprezentanților săi legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredințat. Aceste măsuri de protecție vor cuprinde, după cum se va conveni, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale vizînd furnizarea de sprijin necesar copilului și celor cărora le-a fost încredințat, precum și pentru alte forme de prevenire, ca și pentru identificarea, raportarea, retrimiterea, anchetarea, tratarea și urmărirea penală pentru cazurile de rele tratamente – descrise mai sus – aplicate copilului și vor cuprinde, de asemenea, după cum se va stabili, proceduri de intervenție judiciară”.

În cazuri extreme, această obligație a statului ar putea chiar presupune separarea copilului de familie. Nu va trebui să se recurgă la separare decît ca măsură extremă, după cum se afirmă clar la articolul 9 al Convenției: ”Statele părți vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței lor, cu excepția situației în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și în conformitate cu legile și procedurile aplicabile, că această separare este necesară, în interesul superior al copilului.

O decizie în acest sens poate să fie necesară în anumite cazuri particulare, de exemplu atunci cînd părinții maltratează sau neglijează copiii sau cînd părinții trăiesc separat și cînd urmează să se ia o hotărîre cu privire la locul de reședință al copilului”. Articolul 20 al Convenției garantează protecția copiilor fără familie, ”Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial, sau care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și ajutor special din partea statului. Statele părți vor prevedea pentru acest copil o ocrotire alternativă în conformitate cu legislația lor națională. O astfel de ocrotire poate include, între altele, plasarea într-o familie, ”Kafala” din legea islamică, adopțiunea sau, dacă este necesar, plasarea în instituții adecvate îngrijirii copiilor. În alegerea uneia din aceste soluții este necesar să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului, ca și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică”.

Constituția Republicii Moldova în prevederile art. 48 menționează despre îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, art. 50 garantează protecția copiilor orfani și a celor lipsiți de ocrotirea părinților, iar această obligație îi revine statului. Totodată, copiii se bucură de un regim special de asistență în realizarea drepturilor lor.

Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15 decembrie 1994 stabilește statutul copilului ca subiect independent și prevede asigurarea sănătății lui fizice și spirituale. Un capitol întreg al acestei legi este adresat copilului în condiții nefavorabile și extreme. Prin prisma prevederilor acestei legi copii lipsiți de mediul familial sau cei orfani se bucură de protecție și ajutor special din partea statului.

În art. 53 din Codul familiei se regăsește dreptul copilului de a fi protejat, astfel, copilului i se garantează apărarea drepturilor și intereselor sale legitime. Apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului se asigură de părinți sau persoanele care îi înlocuiesc, iar în cazurile prevăzute de lege – de procuror, autoritatea tutelară sau de alte organe abilitate. Totodată, art. 112 CF stipulează că apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama autorității tutelare în cazurile de deces al părinților, de decădere a lor din drepturile părintești, de abandon, de declarare a părinților ca fiind incapabili, de boală sau absență îndelungată, de eschivare de la educația copiilor, de la apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinților de a-și lua copiii din instituțiile educative, curative sau din alte instituții în care se află aceștia, precum și în alte cazuri de lipsă a grijii părintești.

În art. 115 din Codul Familiei sînt stabilite formele de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească, și anume: autoritatea tutelară asigură menținerea sau reintegrarea copilului rămas fără ocrotire părintească:

a) în familia biologică – familie în care s-a născut;

b) în familia extinsă – rudele lui de pînă la gradul IV inclusiv (în cazul cînd nu este posibil plasamentul în familia biologică).

În cazul imposibilității de aplicare a măsurilor menționate supra, copilul rămas fără ocrotire părintească va beneficia de următoarele forme de protecție, acordîndu-se prioritate formelor de protecție de tip familial față de cele rezidențiale:

a) adopția;

b) tutela (curatela);

c) asistența parentală profesionistă;

d) plasamentul în casa de copii de tip familial;

e) plasamentul în instituția rezidențială de orice tip;

f) alte forme de protecție, în condițiile legii.

La data de 14 iunie 2013 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 140 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți. Respectiva lege stabilește procedurile de identificare, evaluare, asistență, referire, monitorizare și evidență a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți, precum și autoritățile și structurile responsabile de aplicarea procedurilor respective. Legea amintită va intra în vigoare la 01 ianuarie 2014, iar capitolul 17 din Codul Familiei va fi abrogat odată cu intrarea în vigoare a legii. Legea nr. 140 din 14 iunie 2013 privind protecția specială a copiilor în situație de risc și a copiilor separați de părinți (în vigoare de la 1 ianuarie 2014) prevede:

– reglementarea atribuțiilor și responsabilităților autorităților tutelare locale și a structurilor teritoriale de asistență socială cu privire la procedurile de identificare, evaluare, asistență, referire, monitorizare și evidență a copiilor în situație de risc;

– stabilirea procedurii de autosesizare și înregistrare a sesizărilor despre copiii aflați în situație de risc;

– uniformizarea la nivel național a procedurilor de evaluare și evidență a copiilor în situație de risc;

– determinarea obligativității cooperării în domeniul protecției copilului a autorităților tutelare locale și teritoriale din diferite unități administrativ – teritoriale;

– definirea un șir de noțiuni principale utilizate în sistemul de protecție a copilului, care pînă la moment erau utilizate cu semnificație diferită, dintre care noțiunile de: copil în situație de risc, copil separat de părinți, copil abandonat, abuz, neglijare, etc.

Cea mai mare bogăție din această lume sunt copiii, mai mare decît toți banii din lume și toată puterea de pe pămînt

CAPITOLUL II

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND PROTECȚIA MINORULUI

2.1. Norme conflictuale privind numele și domiciliul minorului

Identificarea persoanelor cu ajutorul numelui este la fel de veche ca și apariția vieții sociale. Numele este unul din elementele de bază prin intermediul căruia are loc individualizarea persoanelor fizice, atât între ele, cât șl în cadrul societății.

Pe parcursul formării istorice a numelui au existat câteva sisteme onomatologice. În Grecia Antică sistemul onomatologi c era foarte simplu, având la bază principiul potrivit căruia persoanele purtau un nume unic, de exemplu: Solon, Platon, Demostene, etc [2.4, p.42].

În Roma Antică numele era compus din trei elemente (tria nomina) de valoare diferită. Nomina civis Romani erant tria: praenomen, nomen gontilicium, cognomen.

În primul rând, era ceea ce se numea nomen sau nomen gentilicium, fiind comun tuturor membrilor aceleiași ginte. Acest prim element al numelui era precedat de un al doilea element denumit praenomen, prin intermediul căruia se identificau persoanele în cadrul aceleiași ginte. Al treilea element ce compunea numele îl constituia cognomenul, ceea ce înseamnă, într-o traducere liberă, porecla. Astfel, cognomenul ocupa ultimul loc în formarea completă a numelui. Acest sistem, pe lângă faptul că ajută la identificarea persoanelor, prezintă și avantajul că prin simpla enunțare a numelui se indică șl legătura de filiație și rudenie a persoanei fizice [2.4, p.48].

După căderea Imperiului Roman și datorită extinderii doctrinei creștine, alstemul onomatojogic treptat a fost abandonat, procedându-se la adoptarea numelor sfinților. însă pe parcurs, avându-se în vedere că sfinții erau relativ puțini la număr, s-a simțit nevoia revenirii la sistemul patronimic, precedat de un prenume. De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinților, în timp ce numele era alcătuit în funcție de împrejurări. Astfel, unele persoane și-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă sau o profesie, nu erau lipsă nici numele de animale, plante, obiecte de uz casnic, etc.

În dreptul românesc, după Regulamentele Organice din 1831, care prevedeau că orice persoană trebuie să aibă un nume dublu, adică compus dintr-un prenume și un nume, și potrivit prevederilor Codului civil de la 1865 (Codul Al.l.Cuza), care obligau ca în actele de stare civilă persoanele să fie arătate prin numele și prenumele lor, primul act normativ care reglementează într-un mod unitar problemele privind numele persoanei fizice a fost Legea din 18 martie 1895[2.19, p.6] Potrivit acestei legi, orice persoană trebuia să aibă un nume de familie, iar în cazul în care nu avea, aceasta era obligată să facă o declarație la primăria locului de origine, prin care arăta că înțelege să poarte numele de botez al tatălui său la care se adăuga una din terminațiile, în datina țării, eseu sau eanu, de natură a diferenția numele și prenumele. De exemplu, dacă tatăl avea numele Petru, fiul declara că va purta numele Petrescu. Astfel, numele dobândit, în acest mod, era trecut pe marginea actului de naștere a persoanei.

Pentru identificarea persoanelor fizice în cele mai variate raporturi juridice există două elemente constitutive: numele de familie (denumit în trecut, și patronimic) și prenumele (sau nume de botez). Astfel, noțiunea de nume ar trebui să fie utilizată în aceste două sensuri.

În conformitate cu art.28 alin.(1) din Codul civil, orice persoană fizică are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii, iar în continuare alin.(2) stabilește că numele cuprinde numele de familie și prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, și patronimicul.

În sens larg, numele persoanei fizice cuprinde atât numele de familie, cât și prenumele.

În sens restrâns, numele cuprinde numai numele de familie.

Potrivit art.28 aiin.(3) și (4), numele de familie se dobândește prin efectul filiației, iar prenumele se stabilește la data nașterii, în temeiul declarației de naștere.

Pentru a defini noțiunea de nume, în afară de reglementările cuprinse în art.28 din Codul civil, trebuie să luăm în considerare și prevederile art.55 alin.(1) din Codul familiei, care stabilește că copilul are dreptul la un nume de familie și prenume, precum și dispoziția art.7, pct.(1) din Convenția privind drepturile copilului, în care se prevede că copilul este înregistrat imediat după nașterea sa și are de la această dată dreptul la nume. Convenția a fost ratificată prin Hotărârea Parlamentului R.Moldova nr.1392-XIII din 15.12.1997, Monitorul Oficial nr.84-85/1997

Astfel, numele reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul de a fi individualizat, în familie și sociatate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație [2.4, p.43].

In cadrul raporturilor juridice la care participă persoanele fizice, numele trebuie privit ca un tot întreg, ca o unitate, adică în totalitatea elementelor sale, pentru că numai astfel numele poate servi la identificarea persoanelor fizice.

Numele nu este un element ai stării civile și nu poate fi cuprins în aceasta. Cu toate acestea, folosirea stării civile este înțeleasă ca stare de fapt care rezultă din întrunirea următoarelor elemente [2.14]:

a) persoana respectivă poartă în mod constant numele părinților;

b) acestea consideră acea persoană drept copilul lor;

c) celelalte persoane consideră că acea persoană este copilul acelorași părinți.

Dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial. Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii. Acest drept corespunde unei obligații legale, corelative, potrivit căreia fiecare persoană trebuie să poarte un nume.

În privința numelui, distingem următoarele aspecte:

Dobândirea numelui prin filiație

în acest caz, numele trebuie să fie supus reglementării legii care se aplică în ce privește stabilirea filiației. Această soluție rezultă din conținutul art.1589 din Codul civil care prevede că drepturile cetățeanului străin sau al apatridului la^nume, folosirea și protecția lui sunt guvernate de legea sa națională, fiind vorba desigur de numele dobândit prin filiație, având în vedere că art.28 alin.(3) stabilește că numele se dobândește prin efectul filiației.

în acest sens, constatăm că în dreptul conflictual al R.Moldova există o neconcordanță între reglementările stabilite de art.1589 din Codul civil și art.159 din Codul familiei care prevede că în R.Moldova, în cazul părinților (părintelui) cetățeni străini sau apatrizi, paternitatea (maternitatea) se stabilește conform legislației R.Moldova, iarart.157 din Codul familiei prevede că drepturile nepatrimoniale ale soților se determină potrivit legii domiciliului.

Astfel, din aceste reglementări, rezultă că în materia respectivă se aplică trei legi diferite: legea națională, legea forului și legea domiciliului [2.4, p.44].

Considerăm, că legea națională trebuie să fie legea care cârmuiește atât numele, cât și stabilirea filiației și drepturile nepatrimoniale, iar în cazul când soții au cetățenii diferite sau sunt apatrizi – legea domiciliului.

Stabilirea numelui de către Oficiul Stării Civile

Privitor la stabilirea numelui de către Oficiul Stării Civile, art.25 din Legea privind actele de stare civilă [1.18] deosebește două situații:

a) cea a copilului găsit;

b) cea a copilului abandonat.

Astfel, potrivit art.25 alin.(l) din legea menționată, în cazul copilului găsit, acestuia i se întocmește actul de naștere de către Oficiul Stării Civile în raza teritorială a căruia a fost găsit. întocmirea actului de naștere se face în decurs de o lună de la data găsirii, având drept temei procesul-verbal întocmit de un colaborator al poliției, un medic șl un reprezentant ai autorității tutelare, cari are obligația de a prezenta declarația scrisă de înregistrare a nașterii.

În conformitate cu dispoziția aiin.(4) al aceluiași articol, în situația în cari copilul este abandonat de către mamă în spital (maternitate), conducători unității sanitare are obligația de a sesiza poliția în termen de 24 de ora da li constatarea faptului. în acest caz întocmirea actului de naștere se va face pi baza certificatului medical constatator al nașterii și a procesului-verbal întocm de colaboratorul poliției, de conducătorul unității sanitare și de reprezentanți autorității tutelare, căruia îi revine obligația de a prezenta declarația scrisă cli înregistrare a nașterii.

În ambele situații, adică în cea a copilului găsit și în cea a coplluli abandonat, dacă nu se cunoaște numele acestuia, acesta se stabilește tî către Oficiul Stării Civile care înregistrează nașterea în condițiile prevăzute d art.25 alin.(5) din lege.

Modificarea numelui de familie

Modificarea numelui de familie a persoanei fizice poate Interveni ca urmare a schimbării stării civile, respectiv ca efect al căsătoriei, ca efect f desfacerii căsătoriei, ca efect al nulității căsătoriei, ca efect al adopției, aceste situații se aplică legea care cârmuiește materia respectivă ,

Spre deosebire de numele de familie, care se poate modifica ca urmare schimbării stării civile a unei persoane, prenumele nu este influiențat în nici fel de modificarea stării civile.

Persoana care a împlinit vîrsta de 16 ani are dreptul să-și schimbe numele de familie și/sau prenumele [1.18, art.49].

   Cererea de schimbare a numelui și/sau a prenumelui se depune la oficiul stare civilă în a cărui rază teritorială își are domiciliul solicitantul. Schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui se înregistrează de către oficiul stare civilă, întocmindu-se actul respectiv.

  Schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui persoanei care nu a atins majoratul se soluționează cu acordul părinților, adoptatorilor sau tutorelui acesteia, cu excepția cazurilor obținerii capacității depline de exercițiu de către solicitant pînă la atingerea majoratului, în modul prevăzut de lege. Schimbarea prenumelui copilului pînă la vîrsta de 16 ani se soluționează de către oficiul stare civilă, pe baza cererii ambilor părinți, conform art.56 din Codul familiei, făcîndu-se rectificările corespunzătoare pe actul de naștere al copilului (fără a se întocmi actul de schimbare a numelui de familie și/sau a prenumelui). În caz de neînțelegere între părinți, se va lua în considerare avizul autorității tutelare, ținîndu-se cont, în exclusivitate, de interesele copilului.

Cererea de schimbare a numelui de familie și/sau a prenumelui se examinează de către oficiul stare civilă în termen de 2 luni din ziua depunerii actelor necesare. Dacă există  motive întemeiate (primirea cu întîrziere a copiilor de pe actele de stare civilă necesare pentru organizarea dosarului, a avizului  poliției etc.), șeful oficiului stare civilă poate prelungi acest termen pînă la 3 luni [1.18, art.50].

    Dacă actele de stare civilă care urmează a fi rectificate în legătură cu schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui nu s-au păstrat, oficiul stare civilă va soluționa problema în cauză numai după reconstituirea, în modul stabilit, a actelor pierdute.

  Dacă în actele de stare civilă anexate la cererea de schimbare a numelui de familie și/sau a prenumelui vor fi identificate contradicții, date incorecte, acestea urmează a fi înlăturate și/sau rectificate în modul stabilit.

   Dacă există necesitatea reconstituirii sau rectificării actelor de stare civilă, termenul prevăzut pentru examinarea cererii de schimbare a numelui de familie și/sau a prenumelui va fi prelungit, ținîndu-se cont de termenele stabilite pentru reconstituirea și  rectificarea actelor.

   După examinarea dosarului cu privire la schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui, șeful oficiului stare civilă întocmește, în două exemplare, concluzia respectivă, care urmează a fi aprobată de către Serviciul Stare Civilă. După aprobarea concluziei, se va întocmi actul de stare civilă respectiv.

Dacă cererea de schimbare a numelui de familie și/sau a prenumelui este respinsă, oficiul stare civilă, la cererea solicitantului, va comunica în scris motivul respingerii. Actele anexate la cerere vor fi restituite solicitantului.

Schimbarea numelui pe cale administrativă

în această situație, numele se modifică fără a interveni și o modificare stării civile. Schimbarea numelui (în sens larg) se poate realiza, în condlțlll stabilite de Legea privind actele de stare civilă [2.4, p45].

Din cele examinate, am ajuns la următoarea concluzie, numele copilului, modificarea și schimbarea acestuia se face la domiciliul părinților, deoarece copii au drept domiciliu, conform normelor Codului Civil, domiciliul părinților.

2.1. Atestarea provenienței copilului

Atît Convenția Națiunilor Unite (ONU) a Drepturilor Copilului, din 20 noiembrie 1989 (art.7), cît și Convenția europeană privind satatutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei (art.4) consacră dreptul copilului de a-și cunoaște adevărații părinți și în general, originile sale. De asemenea, important este să menționăm și dispozițiile art.30 al Convenției de din 29 mai 1989, potrivit cărora autoritățile responsabile ale unui stat parte veghează la păstrarea informației de care dispune privind proveniența copilului și că ele asigură accesul copilului ori a reprezentantului său la aceste informații, cu recomandările și consultațiile necesare în acest sens [2.3., p.131].

Minor este persoana care datorită vârstei sale nu are capacitatea deplină de exercițiu, spre deosebire de major, care afară de cazul declarării incapacității, se bucură de o asemenea capacitate. Potrivit dreptului nostru capacitatea deplină de exercițiu se dobândește:

a) prin ajungerea la vârsta majorității civile, adică la împlinirea vârstei de 18 ani;

b) prin efectul căsătoriei, pe care îl încheie un minor (se admite o dispensă de vârstă pentru bărbați dar nu mai mare de 2 ani);

c) emancipare, pentru minorul care a atins vârsta de 16 ani, care lucrează în baza unui contract de muncă sau practică activitatea de întreprinzător. Atribuirea capacității depline de exercițiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărârea autorității tutelare, cu acordul ambilor părinți, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord, prin hotărâre judecătorească.

Până la împlinirea vârstei de 14 ani minorul este lipsit de capacitatea de exercițiu, iar între 14-18 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă.

Minorul sub 14 ani încheie acte juridice patrimoniale prin reprezentantul său legal. Pentru actele care depășesc dreptul de a administra reprezentantul legal are nevoie de încuviințarea autorității tutelare. Anumite acte nu pot fi încheiate de reprezentantul legal în numele minorului. Cel cu capacitatea de exercițiu restrânsă încheie acte juridice patrimoniale cu încuviințarea celui ce îl ocrotește, iar dacă acestea depășesc dreptul de a administra se cere si încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Minorul nu poate să facă donații și nici să garanteze obligația altuia chiar dacă are încuviințarea prealabilă.

Însă, minorul în vârsta de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:

a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;

b) acte juridice de obținere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;

c) acte de conservare, (conform prevederilorart.22 Cod civil al Republicii Moldova).

Ocrotirea minorului se realizează nu numai prin organizarea exercitării drepturilor si îndatoririlor minorului, ci și printr-un complex de măsuri ce aparțin diferitelor ramuri de drept, ca, de exemplu, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul procesual penal. Astfel, codul familiei cuprinde mai multe dispoziții care au ca scop ocrotirea minorului, dintre care – referindu-ne la raporturile dintre părinți si copii – menționăm pe cele privind: atestarea provenienței copilului față de mamă si fală de tată; exercițiul drepturilor si îndatoririlor părintești; existența consimțământului minorului sau ascultarea sa cu privire la unele măsuri care se iau în ceea ce îl privește; modul în care se soluționează neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești; rolul și atribuțiile autorității tutelare.

Modul de stabilire al provenienței copilului diferă după cum acesta este din căsătorie sau din afara căsătoriei, în legislația internă a Republicii Moldova, nu se utilizează noțiunea de „filiație” ci noțiunea de „atestarea provenienței copilului”. Dar, dat fiind faptul, că vom cita prevederile mai multor legi ce reglementează materia în cauză aparținând diferitor sisteme de drept, vom utiliza de rând cu noțiunea de „atestarea provenienței copilului” și noțiunea de „filiație”.

În ceea ce privește copiii minori este cert că aceștia intră în sfera persoanelor care pot invoca dreptul la viața de familie, întrucât instanța europeană a decis că noțiunea de familie avută în vedere de art. 8 din Convenție are drept consecință faptul că un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică este inserat pe deplin în cadrul ei; aceasta înseamnă că din momentul și datorită înseși împrejurării nașterii sale există între copil și părinții săi o legătură constitutivă de viață de familie, indiferent că acesta este născut din căsătorie sau în afara acesteia. Prin urmare, viața familială între părinți și copii nu ține cont de modalitatea de stabilire a relațiilor dintre aceștia, existând indiferent dacă legătura este doar una biologică sau doar una juridică.

Dar, facem o specificare – în Republica Moldova, toți copiii se bucură de protecție egală din partea statului, indiferent că sunt născuți din căsătorie sau din afara ei [1.1, art.50 alin. (1)].

Legea de drept internațional privat a Austriei [2.23.16] în § 21 „Filiația legitimă” prevede: „Condițiile legitimității și a contestării acesteia sunt reglementate de statutul personal al părinților săi în momentul nașterii copilului, iar în cazul desfacerii căsătoriei înainte acestei date, momentului desfacerii căsătoriei, în cazul în care părinții au statute diferite, statutul aplicabil copilului va fi cel mai favorabil legitimării copilului”.

Legislația României [2.17, p.152] în în acest domeniu dispune că, filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuiește efectele căsătoriei părinților săi. Efectele căsătoriei părinților săi, în termenii art.20, pot fi cârmuite după caz de:

a) legea națională comună a soților;

b) în lipsa acesteia, legea domiciliului comun al soților;

c) legea statului pe teritoriul căruia soții au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.

Și în continuare alin.2 art.25 precizează că în cazul în care, înainte de nașterea copilului căsătoria părinților a încetat sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele.

Codul familiei Federației Rusă [2.18, p.403] prevede:

„1. Stabilirea și contestarea paternității (maternității) se stabilește în conformitate cu legislația statului, al cărui cetățean este la naștere copilul.

2. Modalitatea de stabilire și de contestare a paternității (maternității) pe teritoriul Federației Ruse este determinată de legislația Federației Ruse. În cazurile în care este posibilă stabilirea paternității (maternității) la oficiile de stare civilă, părinții copilului care locuiesc în afara teritoriului Federației Ruse, sunt în drept să se adreseze cu o declarație privind stabilirea paternității (maternității) la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Federației Ruse, dacă cel puțin unul din părinți este cetățean al Federației Ruse”.

Rezultă, că în majoritate statelor, stabilirea filiației copilului din căsătorie se determină după lege care:

– reglementa statutul personal al părinților în momentul nașterii sale (în cazul în care părinții au un statut similar);

– în cazul în care statutele personale ale părinților săi sunt diferite, se va aplica legea cea mai favorabilă pentru stabilirea filiației copilului;

– legea care reglementează efectele căsătoriei părinților săi, și care poate fi după caz:

a) legea națională comună a soților;

b) în lipsa acesteia, legea domiciliului comun al soților;

c) legea statului pe teritoriul căruia soții au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături;

– legea statului a cărei cetățenie o are copilul la naștere;

– dacă unul din părinți este cetățean al unui stat se pot adresa la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale statului în cauză, dacă legislația internă a statului respectiv permite o astfel de stabilire.

– legea națională comună a soților, când aceștia au aceeași cetățenie;

– legea națională a soților, în mod cumulativ, când aceștia au cetățenii diferite, care însă practic îngreuiază stabilirea filiației;

– legea domiciliului comun al soților sau a domiciliului copilului fie necondiționat, fie numai dacă este mai favorabilă intereselor copilului față de legea sa națională.

În Republica Moldova acest lucru îl consacră în art.159 Codul familiei și care dispune:

„ (1) În Republica Moldova, în cazul părinților (părintelui) cetățeni străini sau apatrizi, paternitatea (maternitatea) se stabilește și se contestă conform legislației Republicii Moldova.

2) Paternitatea (maternitatea) în raport cu copilul cetățean al Republicii Moldova se stabilește și se contestă în Republica Moldova conform legislației proprii, indiferent de domiciliul copilului.

3) Dacă, conform legislației Republicii Moldova, este posibilă stabilirea paternității (maternității) la oficiile de stare civilă, părinții copilului care locuiesc în străinătate sânt în drept să se adreseze cu o declarație privind stabilirea paternității (maternității) la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova dacă cel puțin unul din părinți este cetățean al Republicii Moldova” [2.3, p.239].

Din cele expuse rezultă că legislația țării noastre se va aplica în materia stabilirii paternității (maternității) în următoarele cazuri:

• când cu o asemenea cerere se adresează părinți (părinte) cetățean străin;

• când cu o asemenea cerere se adresează părinți (părinte) apatrid;

• când se pune problema determinării paternității (maternității) a unui copil cetățean al Republicii Moldova indiferent de domiciliul lui;

• dacă, legislația Republicii Moldova, permite stabilirea paternității (maternității) la oficiile de stare civilă, părinții copilului care locuiesc în străinătate sânt în drept să se adreseze cu o declarație privind stabilirea paternității (maternității) la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova dacă cel puțin unul din părinți este cetățean al Republicii Moldova.

În dreptul intern al Republicii Moldova stabilirea provenienței copilului este reglementată de Capitolul 9 Codul familiei al RM. Conform prevederilor sale stabilirea provenienței copilului poate fi făcută în fața oficiului de stare civilă, printr-o declarație comună a mamei și a tatălui copilului, cum sunt prevederile art.47 Codul familiei, fie în instanța judecătorească, cazul art.48 Codul familiei.

Astfel, în termenii art.47 Codul familiei al RM, proveniența copilului de la mamă (maternitatea) se stabilește în baza documentelor care confirmă nașterea copilului de la mamă într-o instituție medicală. Iar dacă copilul nu este născut într-o instituție medicală, maternitatea se stabilește pe baza documentelor medicale, a depozițiilor martorilor sau pe baza altor probe.

Copilul născut din părinți căsătoriți ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soțului mamei copilului are ca tată pe soțul (fostul soț) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul [2.3, p.131].

Prezumția de paternitate a soțului (fostului soț) poate fi înlăturată printr-o declarație a soților (foștilor soți) depusă personal, în cazul în care soții (unul din ei) nu se pot prezenta personal, declarația se autentifică notarial și se expediază la organul de stare civilă.

Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declarație comună a acestuia și a mamei copilului, depusă la organul de stare civilă.

În cazurile cînd mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută ori când nu i se cunoaște locul aflării, precum și în cazul decăderii ei din drepturile părintești, paternitatea se stabilește în baza declarației tatălui și a acordului scris al autorității tutelare sau prin hotărârea instanței judecătorești dacă lipsește un astfel de acord.

Declarația comună a mamei și tatălui copilului privind paternitatea poate fi depusă la oficiul de stare civilă și până la nașterea copilului.

Dacă copilul este născut din părinți necăsătoriți între ei și în lipsa declarației comune a părinților sau a tatălui copilului, paternitatea se stabilește de către instanța judecătorească în baza declarației unuia dintre părinți, a tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuși la atingerea majoratului [1.3, art.48].

Rezultă că în toate aceste cazuri se va aplica lex fori, deoarece stabilirea paternității (maternității) se face în conformitate cu legislația internă a Republicii Moldova, iar instanțele judecătorești și alte organe competente în materie – oficiile de stare civilă, misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova – activează în baza prevederilor legislației noastre interne. Este un lucru de la sine înțeles, deoarece dacă ar fi contrariul ar rezulta că, de exemplu, judecătorul nu mai ascultă de legea noastră, ci de o lege străină, fapt imposibil, deoarece ar însemna negarea autorității statului nostru și denigrarea suveranității, fapt care nu poate fi admis.

Și de aici rezultă că soluțiile diferă de la stat la stat. Astfel, legitimării copilului pot fi aplicate următoarele legi:

– legea aplicabilă efectelor căsătoriei subsecvente;

– statutul personal al părinților, în cazul unui statut comun;

– statutul cel mai favorabil legitimării copilului, în cazul statutelor diferite ale părinților;

– legea domiciliului tatălui;

– legea națională a tatălui pe care o are la momentul legitimării;

– dacă nu se poate stabili legea națională a tatălui:

– se va aplica legea națională a mamei, sau

– legea națională a copilului.

Totuși suntem de părerea că în cazul căsătoriei subsecvente, legea aplicabilă filiației trebuie să fie cea mai avantajoasă legitimării copilului.

 Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impune statelor semnatare o obligație de a garanta persoanelor care se află sub jurisdicția lor exercițiul deplin al drepturilor fundamentale consacrate de textul Convenției.

Atestarea provenienței copilului din afara căsătoriei. În dreptul internațional privat al României [2.2, p.341] acest lucru este expres prevăzut în art.28 și care dispune că filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale â copilului, de la data nașterii, în cazul în care copilul, cetățean străin, are si o altă cetățenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.

Pentru copilul din afara căsătoriei, alte soluții posibile ar fi:

1) legea națională a părintelui față de care se stabilește filiația;

2) legea națională a părintelui față de care se stabilește filiația și legea națională a copilului, în mod cumulativ;

3) legea domiciliului copilului, dacă aceasta este mai favorabilă copilului față de legea sa națională ori chiar necondiționat.

În dreptul internațional privat al Republicii Moldova acest lucru nu este prevăzut expres. De aceea, suntem de părerea că stabilirii filiației copilului din afara căsătoriei vor fi aplicabile prevederile art.159 Codul familiei – Stabilirea și contestarea paternității (maternității). Credem, că în egală măsură aceste dispoziții pot fi aplicate atât stabilirii filiației din căsătorie cât și în afara căsătoriei, deoarece însuși textul legal nu face deosebire între stabilirea și contestarea paternității (maternității) a copiilor rezultați din căsătorie și a copiilor rezultați din afara căsătoriei. Aceasta se deduce și din faptul că copiii din afara căsătoriei au aceleași drepturi ca și copiii din căsătorie.

Suntem de părea că legiuitorul nu a făcut o atare deosebire, deoarece „copiii născuți în afara căsătoriei au aceleași drepturi și obligații față de părinții și rudele lor ca și cei născuți de la persoane căsătorite” (conform prevederilor art.50 Codul familiei).

2.3.Tutela și curatela

În vechiul drept roman instituția de tutelă și curatelă țineau de modul de organizare al familiei. Scopul institutirii tutelei și curatelei era ocrotirea intereselor familiei agnatice, și nu a incapabililor sau persoanelor limitate în capacitate de exercițiu puși sub tutelă sau sub curatelă. Persoanele incapabile erau considerate înzestrate cu har divin, anume ei erau cei ce aveau personalitate, aveau capacitate de drept, dar nu aveau reprezentarea urmărilor faptelor lor. În aceste categorii  erau incluse și persoanele care nu au împlinit vîrsta de 14 ani. Determinativul de vîrstă, 14 ani, păstrat pînă în prezent, adică de la împlinirea vîrstei de 14 ani persoana este prezumată a fi limitată în capacitate de exercițiu, și nu incapabilă.

Supravegherea incapabililor era pentru agnați, adică pentru rudele civile, nu numai un drept, dar și o obligație, legea urmărind, prin organizarea tutelei și curatelei să împiedice pe incapabili să-și risipească bunurile în detrimentul rudelor agnatice chemate, eventual la moștenire. Deci, rudele civile erau interesate să-i protejeze pe incapabilii de fapt, întrucât ele veneau la succesiunea incapabililor și orice risipă se răsfrângea în mod indirect și asupra lor.

În perioada actuală, instituția tutelei și curatelei a luat o altă orientare scopul instituirii sale urmărește în primul rînd ocrotirea persoanelor incapabile și a celor limitate în capacitate de exercițiu.

În calitate de instituție juridică, tutela și curatela nu se limitează doar la protecția minorilor, dar și a persoanelor care au fost lipsite sau limitate de capacitate de exercițiu printr-o hotărîre a instanței de judecată. Persoana majoră poate fi lipsită de capacitate de exercițiu din motivul unei boli sau deficiențe mintale, dacă nu poate conștientiza sau dirija propriile acțiuni. Limitarea capacității de exercițiu poate surveni în urma consumului de alcool, droguri și alte substanțe psihotrope, dacă înrăutățește starea materială a familiei lui.

Susținem părerea doctorului în drept Gheorghe Mîțu, precum că instituția limitării în capacitate de exercițiu a persoanei majore reglementată de art.25 CC prezintă o serie de lacune, în primul rînd pentru că se referă limitativ la un cerc de temeiuri incomplete, în acest context, autorul propune introducerea în calitate de temei de limitare în capacitate de exercițiu și patima jocurilor de noroc, deasemenea autorul evidențiază arbitrariul asupra drepturilor persoanei limitate în capacitate de  exercițiu determinată în primul rînd de dreptul ei de a obține venituri, dar interdicția de a dispune de propriile venituri. Deasemenea evidențiem arbitrariul impus de lege asupra persoanelor care pot fi lipsite sau limitate în capacitate de exercițiu, și anume admiterea ca temei juridic de pornire a procedurii speciale de lipsire/limitare în capacitate de exercițiu a cererii membrilor de familie, rudelor apropiate, organului de tutelă și curatelă, a instituției de psihiatrie, a procurorului. Lipsa unor temeiuri juridice  obiective de pornire a procesului crează o selecție de persoane limitate sau lipsite în capacitate, astfel în cazul unor persoane care nu conștientizează actele săvîrșite nu vor fi lipsite de capacitate de exercițiu, pentru că împotriva lor nu a fost pornit un proces civil de lipsire sau limitare în capacitate de exercițiu, iar alte persoane din motiv că suferă de o boală mintală, care însă îi permite a conștientiza cel puțin parțial actele săvîrșite, poate fi lipsită/limitată de dreptul de a-și exercita drepturile pentru că acțiune de lipsire în capacitate de exercițiu să fie pornită la cererea uneia din persoanele indicate mai sus. Aceeași situație devine aplicabilă și în cazul capacității de exercițiu restrînse [4.8].

Așa deci tutela și curatela, alături de ocrotirea părintească reprezintă o formă de protecție specială a persoanei care necesită îngrijire și educație din cauza imaturității sale fizice și/sau intelectuale sau din cauza altor împrejurări ce determină imposibilitatea persoanei de a conștientiza sau dirija acțiunile sale (boală sau deficiență mentală, abuz de alcool, droguri și alte substanțe psihotrope). În cele ce urmează ne vom referi doar la tutela și curatela minorului, ca formă substitutivă de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească.

În preambulul Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului statele recunosc că  copilul,  din  cauza  lipsei sale de  maturitate  fizică  și intelectuală,  are  nevoie  de  o protecție  specială  și  de  îngrijiri speciale,  în  principal de o protecție juridică potrivită,  înainte  și după naștere. Protecția juridică trebuie să aibă un caracter adecvat dezvoltării copilului și să creeze premise reale și benefice pentru educația și creșterea sa. Statele sînt libere să decidă asupra mecanismelor interne de protecție a minorilor, inclusiv să decidă asupra formelor și duratei de protecție [4.8].

Același text de lege este evidențiat că pentru   deplina   și   armonioasa   dezvoltare   a personalității  sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial. Astfel se deduce concluzia că orice formă de protecție alternativă a minorilor poate fi admisă doar în cazul epuizării eforturilor de conviețuire a copilului împreună cu familia sa și doar în cazurile cînd convețuirea copilului cu familia influențează negativ dezvoltarea sa. Cu alte cuvinte copilului îi este garantat dreptul de a locui împreună cu părinții, prin mecanismele legislative interne statele vor lua măsurile necesare pentru ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptînd situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea procedurilor legale în vigoare, că această separare este în interesul suprem al copilului. Prevenirea separării copiilor de mediul familial, ținînd cont de interesul superior al copilului, constituie una din preocupările de bază indicat în proiectul strategiei de protecție a copilului și familiei pentru 2013-2020, conform proiectului Metodologiei de elaborare a strategiei de protecție a copilului și familiei 2013-2020.

Protecția minorilor prin tutelă și curatelă survine doar în cazul copiilor rămași fără ocrotire părintească. Copiii sînt considerați fără ocrotire părintească în următoarele cazuri:

a)   deces al părinților;

b)  decădere a ambilor părinți din drepturile părintești;

c)   abandon al copilului;

d)  de declarare a părinților ca fiind incapabili;

e)  de boală gravă a părinților;

f)  de absență a părinților pentru o perioadă îndelungată;

g)  de eschivare de la educația și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor;

h)  în cazul refuzului părinților de a lua copiii din instituțiile curative, educative sau alte instituții în care se află copiii;

i)   precum și în alte cazuri de lipsă a grijii părintești.

Tudor R. Popescu, doctor în științe juridice, definește tutela minorului ca un regim legal de ocrotire stabilit în interesul exclusiv al copiilor minori, care sînt lipsiți de ocrotire părintească [2.24, p.167].

Tutela minorului reprezintă ansamblul dispozițiilor legale prin care se înfăptuiește ocrotirea acestuia când este lipsit de ocrotire părintească.

Noțiunea propusă de autorul Ion P. Filipescu este: Tutela minorului reprezintă ansamblul dispozițiilor legale prin care se înfăptuiește ocrotirea acestuia cînd este lipsit de ocrotirea părintească [2.13, p.132].

O altă noțiune specifică că tutela și ocrotirea părintească reprezintă o unitate, determinată de finalitatea lor comună și anume ocrotirea cît mai deplină, în conformitate cu normele legale și cu regulile de conviețuire socială, a intereselor copilului minor.

În majoritatea noțiunilor identificate în literatura de specialitate, noțiunea tutelei nu diferă efectiv, principalele elemente care trebuie reținute în legătură cu definirea acestei instituții este că ea reprezintă un ansamblu de norme juridice, cu caracter supletiv față de normele privind ocrotirea părintească, care reglementează ocrotirea minorilor care nu au împlinit 14 ani și sînt  lipsiți de ocrotirea părintească.

Curatela, spre deosebire de tutelă, este o instituție de ocrotire juridică a intereselor unei persoane care poate fi capabilă ori lipsită de capacitate de exercițiu, avînd în vedere maturitatea ei fizică și psihică, din aceste considerente, admițînd o formă de intermediere a acestor două condiții juridice, această persoană este considerată ca fiind cu capacitate de exercițiu restrînsă. Curatela nu modifică incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat să țină locul părinților sau al tutorelui fie numai cu privire la anumite acte, fie cu privire la toate atribuțiile, dar numai prin exprimarea acordului sau dezacordului la încheierea unor anumite acte juridice.

Deci, curatela minorului este mijlocul juridic, temporar de ocrotire a minorului cu vîrsta între 14 și 18 ani, deosebindu-se de tutelă prin limitarea rolului curatorului doar la încuviințarea actelor juridice încheiate de minor.

Curatela reprezintă instituția de drept civil prin care se realizează ocrotirea unor persoane fizice care, aflându-se în anumite situații special prevăzute de lege, nu pot să-și exercite drepturile și să-și apere interesele.

În conformitate cu legislația României, autorul Ion P. Filipescu definește curatela ca o instituție de ocrotire juridică a intereselor unei persoane care poate fi capabilă, cu capacitate de exercițiu restrînsă, ori  lipsită de capacitate de exercițiu, în anumite cazuri prevăzute de lege [2.14, p.49].

Altfel spus, în România, curatela este o instituție legală pentru ocrotirea unei persoane care are capacitatea civilă, dar care, din cauza bătrâneții, a unei boli ori infirmități fizice sau a lipsei îndelungate de la domiciliu, nu-și poate administra singură bunurile și apăra interesele. Spre deosebire de instituția curatelei din legislația noastră, în România aceasta are un caracter temporar și nu este condiționată de vîrsta minorului, dar la imposibilitatea persoanei de a-și administra independent bunurile și interesele, minorul cu vîrsta între 14 și 18 ani fiind considerat fără capacitate de exercițiu, adică curatela în privința minorului nu este aplicabilă.

În legislația României, reglementarea instituției de curatelă diferă esențial, astfel minorii cu vîrsta cuprinsă între 14 și 18 ani și lipsiți de îngrijire părintească sînt protejați prin intermediul tutelei, care are o  formă specifică în acest caz, atribuțiile tutorelui referindu-se la încuviințarea actelor minorului. Curatela se instituie în următoarele situații:

a) dacă din cauza bătrîneții, a bolii sau a unei infirmității fizice, o persoana, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau sa își apere interesele in condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;

b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amînare;

c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general [4.8].

În Republica Moldova, cazurile prevăzute de lege pentru instituirea curatelei asupra minorilor se referă la vîrsta acestora între 14 și 18 ani. Codul Familiei al Republicii Moldova, [1.12, art.142] stabilește că tutela și curatela se instituie asupra copiilor rămași fără ocrotire părintească în scopul educației și instruirii acestora, precum și al apărării drepturilor și intereselor lor legitime.

 Aceeași esență este păstrată și în cadrul Codului Civil al RM [1.11, art.32], conform căruia tutela sau curatela asupra minorului se instituie în cazul în care el nu are părinți ori înfietori sau cînd instanța de judecată a stabilit decăderea părinților lui din drepturile părintești, sau cînd el a rămas fără ocrotire părintească din alte motive.

Tutela și curatela reprezintă o formă de protecție, care se instituie asupra copiilor rămași fără ocrotire părintească în scopul educației și instruirii acestora, precum și al apărării drepturilor și intereselor lor legitime.

Deși legiuitorul reflectă esența acestor instituții cumulativ, reglementarea lor juridică este realizată separat, datorită deosebirilor esențiale între aceste instituții juridice.

Tutela se instituie asupra copiilor care nu au atins vîrsta de 14 ani, la atingerea acestei vîrste, tutela se transformă în curatelă și se exercită pînă la împlinirea majoratului de către persoana pusă sub protecție. Spre deosebire de tutore, care încheie actele juridice în numele și pe contul minorului, curatorul doar își dă consimțămîntul la încheierea actelor juridice, pe care persoana nu poate să le încheie desinestătător.

Condiții pentru persoana tutore sau curator:
a)    Să domicilieze pe teritoriul R.M.;
b)    Persoană fizică cu capacitate deplină;
c)    Consimțămîntul expres;
d)    Pot fi tutore sau curator soțul și soția împreună dacă nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege și au consimțit expres.
Nu poate fi  numită tutore (curator)  persoana:
a)    minoră;
b)    declarată incapabilă sau cu capacitate de exercițiu limitată;
c)    decăzută din drepturile părintești;
d)    declarată incapabilă de a fi  tutore (curator) din cauza stării de sănătate;
e)    care a fost  adoptator, dar adopția a fost anulată din cauza exercitării  necorespunzătoare a obligațiilor de adoptator;
f)    căreia i s-a restrîns exercițiul unor drepturi  politice sau  civile, fie în  temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum  și persoana cu  rele purtări;
g)    ale cărei interese vin în conflict cu  interesele persoanei puse sub tutelă (curatelă);
h)    înlăturată, prin act autentic sau  prin testament, de către părintele care exercita singur, pînă la momentul  morții, ocrotirea părintească;
i)    care, exercitînd o tutelă (curatelă), a fost îndepărtată de la ea;
j)    care suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
k)    care se află  în relații de muncă  cu  instituția în care este internat copilul  asupra căruia se instituie tutela (curatela);
l)    care nu are domiciliul  pe teritoriul Republicii Moldova.
Caracterele juridice ale tutelei și curatelei
     Legalitatea tutelei minorului exprimă ideea că legea este cea care stabilește instituirea tutelei, cazurile de deschidere a tutelei, capacitatea de a fi tutore, procedura de numire a tutorelui, conținutul ocrotirii minorului prin tutelă și încetarea tutelei minorului.
    Obligativitatea sarcinii tutelei minorului decurge firesc din caracterul imperativ al normelor juridice care o reglementează.
    Gratuit – tutorele nu urmărește nici un avantaj. Tutorele și curatorul au dreptul să ceară compensarea tuturor cheltuielilor aferente îndeplinirii obligațiilor de tutelă și curatelă.;
    Personal – ține strict de persoana tutorelui, și nu se poate transmite altor persoane.
    Tutela se exercită în interesul exclusiv al minorului.
    Tutela este substitutivă de drepturi și obligații părintești.
O dată cu atingerea de către minorul pus sub tutelă a vîrstei de 14 ani, tutela asupra lui încetează, iar persoana care a exercitat funcția de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărîre suplimentară în acest sens. Curatela încetează o dată cu dobîndirea sau restabilirea capacității depline de exercițiu.

În esență, curatelei minorului îi sunt aplicabile regulile tutelei minorului.

 Cu privire la exercitarea protecției minorului prin tutelă și curatelă, putem distinge trei principii generale și anume:

a) principiul generalității tutelei și curatelei, prin care se înțelege că orice minor care nu se află sub ocrotirea părintească primește un tutore sau curator, după caz, principiu a cărui realizare este garantată prin stabilirea obligației în seama persoanelor indicate de art. 114 CF și respectiv, art.37 CC de a înștiința autoritatea tutelară despre existența oricărui minor lipsit de îngrijire părintească;

b) principiul monitorizării eficace asupra activității tutorelui prin organul competent, autoritatea tutelară [2.24, p.278].

c) principiul exercitării atribuțiilor de tutore și curator exclusiv în interesul minorului, conform art.147 CF. Îndeplinind funcțiile ocrotirii părintești cu privire la minorul lipsit de ocrotirea părintească, tutela și curatela se exercită exclusiv în interesul minorului și prezintă caractere determinate de această finalitate. Acest principiu reiterează criteriul interesului superior al copilului ca principiu fundamental și general al protecției și promovării drepturilor sale, indiferent de calea de înfăptuire a ocrotirii. Asigură fundalul a numeroase dispoziții particulare, cum ar fi cea înscrisă în art.115 al.4 din CF, care, în scopul protejării intereselor minorului aflat sub tutelă/curatelă, obligă autoritatea tutelară să monitorizeze și să evaluieze, nu mai rar decît odată la 6 luni, situația copilului care se află sub tutelă sau curatelă.

Alți autori atribuie acestor instituții și alte principii,

d) Principiul independenței patrimoniale între minor și tutore sau curator reprezintă o aplicație a principiului separației juridice dintre patrimonial copilului și cel al părinților,consacrat expres prin art. 57 din CF.

e) Principiul controlului permanent exercitat de către autoritatea tutelară asupra ocrotirii minorului prin tutelă și curatelă. Acest principiu rezultă din dispozițiile art.115 al.4 din CF, potrivit cărora, autoritatea tutelară monitorizează și evaluează, nu mai rar decît o dată în 6 luni, situația copilului rămas fără ocrotire părintească, căruia i s-a aplicat o formă de protecție alternativă. Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățarea și pregătirea lor profesională, în conformitate cu țelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivității, la nevoie, ei vor da recomandările necesare [4.8].

În exercitarea atribuțiilor sale, tutorele și curatorul substituie drepturile și obligațiile de părinte, din aceste considerente în reglementarea acestor instituții legiuitorul urmărește instituirea unor caractere care să aproprie prezenta instituție cu calitatea de părinte. Astfel calitatea de tutore numai poate fi identificată ca un simplu rol juridic, dar instituie o serie de elemente sociale, morale, psihologice etc.

Calitatea de tutore sau curator este o sarcină socială, personală și gratuită, acestea fiind esențialele trăsături specifice a acestor instituții:

1. Tutela/Curatela este o sarcină socială. Tutorele/Curatorul fiind un înlocuitor al părinților, această sarcină implică atribute de onoare și încredere. Scopul instiuirii acestor instituții este de a acorda educație și instruire minorilor rămași fără îngrijire părintească, în acest mod, implicit atribuțiile lor contribuie efectiv la creșterea și educarea tinerei generații. De aceea dispozițiile legale care reglementează instituțiile de tutelă și curatelă interesează întreaga societate și nu doar copilul aflat în îngrijire în parte.

2. Tutela este o sarcină volitivă. Autoritatea tutelară numește tutorele (curatorul) asupra minorului numai cu consimțămîntul acestuia. Dacă cel ce pretinde a fi tutore (curator) este căsătorit se cere și consimțămîntul soțului lui. În aceste cazuri pot fi numiți tutori (curatori) soțul și soția împreună, dacă ambii și-au dat acordul și nu se află în cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 38 alin.(4) CC. Caracterul volitiv al tutelei/curatelei previne orice  abuzuri din parte persoanei ce exercită aceste atribuții și creează prezumția unei relații armonioase între tutore/curator și persoana care se află sub protecția acestuia.

3. Tutela este o sarcină personală. Tutela și curatela sînt sarcini personale, conform art.39 al.1CC. Caracterul personal al acestei instituții implică activitate și răspundere personală. Atribuțiile tutorelui/curatorului nu pot fi transmise și trebuiesc îndeplinite de persoana numită în această funcție, ori tutorelui/curatorului revin drepturi și obligații de părinte, care în creșterea și educarea minorului nu trebuie să derive nici sub o formă de la caracterele obligațiilor părintești. Dacă tutorele (curatorul) din diferite motive întemeiate (boală gravă, schimbarea situației familiale, schimbarea domiciliului etc.) își încetează activitatea, dar persoana tutelată mai are nevoie de ocrotire, autoritatea tutelară poate numi un alt tutore (curator) [2.11].

4. Tutela este o sarcină gratuită. Acest caracter rezultă explicit din art. 39 CC. Justificarea caracterului gratuit al tutelei/curatelei rezultă din caracterul personal și substitutiv de drepturi părintești, astfel această activitate pune, în primul rînd, accentul pe grija de sănătatea, dezvoltarea și confortul psihologic al celui pus sub tutelă (curatelă). Caracterul gratuit nu implică și obligația să-l întrețină pe cel tutelat din mijloace proprii. Astfel dacă tutorele (curatorul) a fost nevoit să facă cheltuieli pentru îndeplinirea obligațiilor de tutelă (curatelă), cum ar fi, de exemplu, tratament medical urgent, păstrarea bunurilor, cheltuieli școlare etc., el este în drept să ceară autorității tutelare compensarea acestor cheltuieli, ce pot fi acoperite din mijloacele minorului.

În trecut, sub regimul dreptului privat roman, cînd tutela era considerată o instituție de întreținere cu caracter familial, se admitea ca, la moartea celui pus sub tutelă sau curatelă, tutorii/curatorii să fie chemați la moștenire, prin instituirea tutelei/curatelei protejîndu-se în mod prioritar drepturile agnaților la moștenire.

Atribuțiile tutorelui/curatorului nu se extind și asupra administrării patrimoniului minorului aflat în îngrijire, autoritatea tutelară fiind în drept să încredințeze aceste atribuții unei alte persoane, forma de contractare a acestei persoane fiind în cele mai dese cazuri, contractul de administrare fiduciară.

5. Tutela se exercită în interesul exclusiv al minorului.

6. Substitutiv de drepturi și obligații părintești. Conform art.40 al.2 CC, Tutorelui și curatorului revin drepturile și obligațiile de părinte în educarea minorului. Pentru a asigura crearea unei relații de comunicare și protecție între tutore/curator, legiuitorul reglementează o serie de obligații în sarcina tutorelui/curatorului:

a) să locuiască împreună cu cel pus sub tutelă și să comunice autorității tutelare schimbarea domiciliului. Curatorul și persoana aflată sub curatelă care a atins vîrsta de 14 ani pot locui separat doar cu acordul autorității tutelare;

b)  să aibă grijă de întreținerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă;

c) să apere drepturile și interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă.

Toate aceste obligații țin să atribuie tutorelui/curatorului o calitate apropiată de cea de părinți, astfel încît să poată garanta copiilor rămași fără ocrotire părintească zelul necesar pentru dezvoltarea sa echivalent copiilor care dispun de ocrotire părintească.

Încadrându-se în politica generală a statului, ocrotirea copilului, educarea și pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra firesc în societate și a respecta normele morale și de conviețuire socială, precum și ordinea de drept constituie o preocupare important a tot mai multe organisme și organizații de stat sau neguvernamentale. Orice copil care este lipsit, fie temporar, fie definitiv, de protecția părinților, sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă. În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seamă în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, astfel încît ocrotitorii săi legali să fie cît mai aproape de convingerile sale și să suplinească cu succes ocrotirea părintească.

În sumar concluzionăm că, drepturile copilului statele recunosc că  copilul,  din  cauza  lipsei sale de  maturitate  fizică  și intelectuală,  are  nevoie  de  o protecție  specială  și  de  îngrijiri speciale,  în  principal de o protecție juridică potrivită,  înainte  și după naștere. Protecția juridică trebuie să aibă un caracter adecvat dezvoltării copilului și să creeze premise reale și benefice pentru educația și creșterea sa. Statele sînt libere să decidă asupra mecanismelor interne de protecție a minorilor, inclusiv să decidă asupra formelor și duratei de protecție.

CAPITOLUL III

PROBLEME ACTUALE ALE DREPTURILOR ȘI PROTECȚIEI MINORILOR

3.1 Drepturile minorului în contextul globalizării

Globalizarea este termenul de referință regăsit în comentariile privitoare la schimbările ce caracterizează lumea de astăzi rezultate din comerțul internațional crescut și din schimburi culturale. Globalizarea afectează în mod direct toți oamenii, dar în special pe cei vulnerabili, cum sunt copiii. Se impune o evaluare chibzuită a oportunităților și riscurilor pe care le presupune globalizarea, distanțîndu-ne de tendințele actuale de demonizare, sau, dimpotrivă, de premărire a consecințelor acestui fenomen.

O definiție a globalizării într-o formă universal acceptată, probabil nici definitivă nu există. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingînd domenii diverse ale unei societăți. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Unele definiții rețin expansiunea telecomunicațiilor și tehnologiilor informatice, reducerea barierelor naționale în calea comerțului și investițiilor, creșterea fluxurilor de capital și a interdependenței piețelor financiare ca trăsături definitorii ale acestui proces. Globalizarea ține de intensificarea cantitativă și calitativă a tranzacțiilor ce depășesc limitarea impusă de granițe, concomitentă cu expansiunea spațială a acestora. Ca o consecință directă, guvernele dețin din ce în ce mai puțin control asupra deciziilor care le pot afecta economiile, și respectiv, bunăstarea oamenilor, iar companiile transnaționale, structurile interguvernamentale și instituțiile private au o influență din ce în ce mai mare.

Minorul rămâne a fi în vizorul societății ca o ființă care are nevoie de protecție în prezent pentru asigurarea un viitor reușit. Deși spațiu european este comun din punct de vedere geografic, regimul juridic este diferit și de cele mai multe ori diversificat în funcție de specificul național și teritorial, precum și regional legat prin anumite tratate și conveniții. Asigurarea unei protecției adecvate a drepturilor minorului la nivel european se impune în condițiile unificării intereselor și valorilor comune ale acestui spațiu. Totuși, teritoriul european este dominat de 4 dimensiuni ale dreptului omului, inclusiv și cel ale dreptului copilului, cel al dreptului internațional, Consiliului Europei, Uniunii Europene și cel ale statelor membre. Această, nu asigură o protecție multiplă, dar creează o confruntare care de cele mai multe ori oferă teren de interpretări diverse și aplicări diferite. Viabilitatea asigurării unui mecanism funcțional de asigurare drepturilor copilului se reflectă prin intermediul Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și reglementările naționale ale statelor membre. Caracterul declarativ al prevederilor comunitare nu asigură o protecție suficientă și unificată în această materie a drepturilor minorului. În consecință, acesta devenind un subiect tratat diferit în diverse state în funcție de regimul juridic național. Ca urmare, se impune analiza atât a prevederilor tratatelor internaționale, cutumiare, jurisprudențiale și naționale în vederea unificării la nivel comunitar a prevederilor în sensul asigurării unei protecției comune, rezonabile și suficiente a minorului în general și a celor aflați în conflict cu legea în special.

Globalizarea devine astfel sinonimă cu eroziunea suveranității statelor naționale și se înfățișează ca o detașare a economiei de piață față de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți. Pe de altă parte, globalizarea a modificat relațiile cu care ne-a obișnuit tradiția istorică între guverne și teritoriu.

Ea a estompat și fragmentat granițele dintre sferele politicii interne și externe ale statului național și ale organizațiilor de integrare regională, a grăbit articularea unui sistem de guvernare multi-ierarhică, a transformat discursul asupra drepturilor omului într-unul universal.

Indiferent cum descriem fenomenul globalizării, unele trăsături se regăsesc în mod constant în toate tentativele de definire. Între acestea, inovațiile de ordin tehnic-și mai ales cele din domeniul informaticii și al comunicațiilor-sunt considerate forțe călăuzitoare majore, contribuind la creșterea mobilității persoanelor, comunicării mai rapide a informației, exportului de produse culturale în țările din întreaga lume. Internetul este, din multe puncte de vedere, emblema globalizării. În acest context, extinderea la scară universală a mișcării pentru drepturile omului, în particular ale copilului, se prezintă ca un proces aproape firesc.

La rîndul său, conștientizarea internațională a drepturilor omului a conturat o nouă etapă în evoluția fenomenului globalizării: așa numitul ,,cel de-al treilea val”. În prezent, procesele economice și tehnologice nu sunt capabile să exprime complet trăsăturile specifice globalizării. Pe lîngă bani, internet, democrație, un alt limbaj universal se impune, cel al drepturilor omului. Acestea constituie ,,fermentul dezvoltării unei societăți civile internaționale”, capabile să promoveze cunoașterea și respectul drepturilor omului, să exercite presiuni în vederea modificării legislației naționale și internaționale în domeniu. În pofida acestui sens pozitiv, progresist, numeroși activiști în domeniul drepturilor omului susțin că globalizarea are o puternică conotație negativă, identificînd mai multe aspecte ca provocări-cheie.

Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau intrnet, lumea globalizată trăiește pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului. Se susține că globalizarea reprezintă un pulverizator al culturilor locale și naționale și nivelator al gusturilor și preferințelor umane pe tot globul. Unii teoreticieni ai globalizării consideră că cel mai mare pericol pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul automatizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit de cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice trascendență. Fenomenul de globalizare a capitalului, a producției de bunuri și servicii, a condus și la globalizare la universalizarea unor comportamente consumeriste. Societatea de consum gonflează producția, inducînd în mentalul colectiv ideea că prosperitatea și accesul la resurse sunt posibile pentru oricine. Este o idee cu efect sedativ care dezarticulează, frînează capacitățile critice ale individului, îi invadează conștiința aidoma unui drog, creîndu-i dependență. În acest joc al dependenței față de consum intră și veriga cea mai slabă, care este copilul. Decizia de a cumpăra, de a intra în posesia obiectului proiectat de publicitate devine în cazul unui copil cu atît mai mult de neoprit, compulsivă. Sub influența reclamelor și a modelelor societății de consum, mulți copii și adolescenți se transformă în consumatori obsedați să posede, dependenți de bani și de putere volatilă pe care aceștia le-o asigură. Invadată de mercantilism, copilăria își pierde conținutul și e dominată de egoism, complexe și de nefericire. Experții avertizează că societatea de consum distruge copilăria.

Factorii care contribuie la transformarea copiilor în consumatori sunt reprezentați de un număr enorm de imagini, de mesaje care le induc acest comportament. În  cadrul acestei reacții globale, educația, dimensiunea etică, morală a comportamentului și a dorințelor și alegerilor umane devin principalii responsabili în a forma oameni în măsură să facă față acum și în viitor acestor probleme.

Educația trebuie să transmită eficient și pe scară largă acel volum de cunoștințe și informații adaptate noii civilizații a globalizării, care să nu copleșească prin cantitate, dar să contribuie la dezvoltarea oamenilor la nivel individual și comunitar.

Educația trebuie să traseze transformările noii lumi aflate în permanentă mișcare și, în același timp, să pună la dispoziția oamenilor instrumentele de orientare cu ajutorul cărora acestea să-și găsească drumul afirmării și dezvoltării continue. Pe măsură ce lumea devine mai complexă, sistemele școlare s-au extins atît ca dimensiune, cît și ca complexitate. Numărul total de copii din aceste sisteme a crescut într-un ritm mai rapid decît creșterea populației. Majoritatea sistemelor s-au extins pentru a include sistematic copiii de vîrstă preșcolară, adolescenții și chiar adulții. O astfel de extindere este rezultatul îmbunătățirii calității educației, acordării unei mai mari atenții școlarizării de către guverne și comunitatea internațională, creșterii atașamentului pentru școală din partea familiilor. Educația este prețuită pentru sine și este considerată un panaceu pentru provocările de fiecare zi cu care se confruntă familiile. Cu toate acestea, unele elemente ale globalizării, cum ar fi liberalizarea selectivă a comerțului, capacitatea companiilor de a desfășura operațiuni pe întregul glob, evaziunea fiscală, îmbinate cu efectele dureroase ale crizelor economice, amenință finanțarea pe termen lung a educației. Confruntate cu scăderi mari ale venitului național și cu venituri mai mici obținute din impozite, sprijinul statelor pentru educație a scăzut drastic în termeni reali.

Cu regret, indicatorii disponibili cu privire la situația educației în întreaga lume scoate în evidență insuficiența resurselor investite în acest sector. Într-o lume aflată în continuă schimbare, în prezența unei interacțiuni crescînde, economice și sociale, politice și culturale între națiuni și popoare, părinții și tinerii pun sub semnul întrebării relevanța a ceea ce se predă în școli. Prea multe școli din lume sunt caracterizate printr-o lipsă acută de profesori, printr-o proastă utilizare a timpului de instruire, prin ignorarea intereselor și aptitudinilor fiecărui elev. Fiind plasați în școli în care primesc puține cunoștințe utile și își petrec mare parte din timp învățînd mecanic, mulți copii resping ceea ce oferă sistemul educațional.

Astăzi, cunoaștem un scepticism din ce în ce mai mare cu privire la sistemele oficiale, uniforme de educație. În perioada postbelică, accesul la educație, egalitatea șanselor de studiu, sensul practic al învățămîntului au fost opțiuni dominante ale politicilor educaționale. Ne interesează să generăm, prin sistemele de învățămînt, calificări, dar calificări, dar calificări adecvate nevoilor stabilite pe piață, calificări competitive, calificări apte să adapteze la contexte variabile, calificări pentru calificare sau chiar recalificare ulterioară. Fără calitate accesul la educație nu mai are nici un sens. Mai mult, se impune necesitatea elaborării unor norme naționale sau internaționale uniforme de calitate în învățămînt. O generație construită solid pe valorile culturii naționale, aptă de a asimila din cultura mondială numai valorile acesteia pe care le grefeză pe achizițiile culturii proprii, va fi pregătită să se apere și de posibilele non-valori venite pe aripile globalizării.

Situația referitor la presupusa încălcare a drepturilor minorilor( spunem presupusa, deoarece nu știm cu certitudine dacă drepturile minorilor au fost sau nu încălcate, cert este că pe rol în instanțele judecătorești sau aflat spre examinare cauze diverse, în care au fost implicași minorii sau implicit afectate interesele lor). Conform aceleiași surse, de către instanțele judecătorești au fost examinate 1296 cauze penale în privința minorilor. De către instanțele de judecată au fost examinate 1327 cauze privind decăderea drepturilor părintești, 3090 cauze privind încasarea pensiei alimentare pentru întreținerea copiilor, 240 cauze privind înfierea copiilor și 137 cauze privind recunoașterea paternității. Astfel, în 2010 de către instanțele de judecată au fost examinate 6090 cauze în care sunt atinse drepturile sau interesele copiilor. Totodată, instanțele de judecată au examinat 13.907 cauze privind desfacerea căsătoriei, la care nu se cunosc detalii privind situația copiilor, însă cu certitudine în cel puțin 50% din aceste cazuri drepturile și interesele copiilor riscau a fi afectate. Taxele încasate de către stat pentru examinarea cauzelor legate de drepturile și interesele copiilor, evident că sunt mult mai neînsemnate, în comparație cu cele încasate în rezultatul activității instanțelor judecătorești economice. Conform statisticii judiciare pentru cauzele civile au fost încasate taxe de stat în valoare de numai 5.618433 lei.

Ocrotirea de către stat și societate a copilului, familiei și maternității constituie în Moldova o preocupare politică, socială și economică de prim ordin. Constatăm, însă, că aceasta deocamdată rămîne a fi doar o declarație irealizabilă. Din cauza finanțărilor insuficiente pentru domeniul protecției copiilor în 2010 drepturile copilului au rămas în mare parte afectate. În primul rînd ar trebui majorate investițiile în domeniile legate de apărarea drepturilor copiilor.

3.2. Drepturile minorului în cadrul Consiliului Europei

Deși minorii nu sunt nominalizați în Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, totuși aceștia apar în contextul protecției dreptului vieții de familie, dreptul la educație, garantarea dreptului la libertate și la siguranță, dreptul la un proces echitabil și legalitatea pedepsei și dreptul la un recurs efectiv, protecția împotriva discriminării și a abuzului. Convenția tace în mare parte în privința drepturilor copilului și face referințe ocazionale la drepturile copilului în legătură cu publicitatea procedurilor în instanțele pentru delincvenții minori.  Astfel, Convenția nu fundamentează drepturile copilului în cadrul specific copilăriei așa cum a fost dezvoltat de Convenția internațională a Drepturilor Copilului [4.1].

Art. 2 al Protocolului adițional la Convenție instituie dreptul la instruire, care se referă inclusiv și la minorii aflați în conflict cu legea. Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea și Protocolul nr. 13 cu privire la abolirea pedepsei cu moartea în orice împrejurări prevede că nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă. Convenția europeană de extrădare prevede în art.11 că dacă pentru fapta care se prevede că extrădarea va fi refuzată pentru cazul în care fapta este prevăzută cu pedeapsa capitală de legea părții solicitate și dacă această pedeapsă nu este prevăzută de legislația părții solicitate sau în mod normal aici nu este executată și ea va putea fi acordată doar cu condiția că partea solicitată să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către partea solicitată că pedeapsa capitală nu se va executa.

Protocolul nr. 7 al Convenției garantează dreptul la nivel dublu de jurisdicție în materie penală și dreptul de a nu fi judecat de două ori. Protocolul nr. 12 la Convenție interzice discriminarea bazată pe origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

CEDO a emis multe decizii în privința răspunderii penale și procedurile aplicabile minorilor. Însă, Curtea emite principii fondate pe raționamentul „in concreto“ în funcție circumstanțele în speță. CEDO nu recunoaște minorului un drept al iresponsabilității penale și nu fixează vârsta de la care acest drept să fie recunoscut minorului delincvent.

În plus, Curtea veghează ca garanțiile procedurale prevăzute în faza judecării nu trebuie să fie tratat ca un major. Astfel, CEDO estimează că dreptul la un proces echitabil este respectat prin prezența unui minor delincvent la audiență cu condiția ca el să fie tratat „într-o manieră care ține cont de vârsta sa, maturitatea sa și de capacitățile sale pe plan intelectual și emoțional și de a lua măsuri de natura a favoriza înțelegerea procedurii și participarea la aceasta“ [4.1]

În procedurile judiciare, minorul trebuie să beneficieze de același garanții procedurale și adultul în condițiile prevăzute de art. 6 al Convenției. CEDO a statuat că este important ca minorul acuzat să fie tratat într-o manieră ținând cont de vârsta sa, maturitatea sa și capacitățile pe plan intelectual și emoțional [4.1].

În numeroase sisteme judiciare s-au creat a remedia dificultățile privind tratamentul penal al minorului și adolescentului creând jurisdicții dotate cu proceduri specifice de a aplica sancțiuni sau măsuri de protecție, vizând mai mult reeducarea decât pedepsirea, minorului pentru actele care nu este integral responsabil.

În cazul în care minorul acuzat se caracterizează printr-un retard intelectual el nu trebuie judecat de un tribunal pentru adulți. În cauza S.C. c. Royaume-Uni, acuzatul era un băiat de 11 ani dotat de o vârstă mintală de 8 ani, în această situație Curtea a estimat că pentru a soluționa cauza unui copil care riscă de a nu putea participa la procedură în funcție de vârsta sa este esențial de a recurge la o jurisdicție atentă la handicapul de care suferă, adaptându-și astfel procedura.

Procedurile în jurisdicțiile ordinare sunt intimidante pentru minori. În context, Curtea precizează că trebuie să fie luate măsuri specifice pentru a modifica procedurile obișnuite pentru reducerea pentru minori a rigorilor jurisdicțiilor pentru adulți. De exemplu, magistrații nu trebuie să poarte perucă și robă și acuzatul trebuie să se așeze lângă reprezentatul și asistentul social.[28] Totodată, Curtea a dispus că accesul în sală de audiență poate fi interzis presei și publicului integral sau o parte din proces în timp ce interese minorului o cer.

Pedeapsa cu închisoarea în virtutea art. 5 §1 al Convenției prevede mai multe condiții privind detenția înainte și după proces. Totuși, în cazul delincvenților minori, închisoarea nu trebuie să fie decât o măsură în ultimă instanță în toate stadiile procedurii, anchetei preliminare și la executarea pedepsei.

La aplicarea pedepsei minorilor străini CEDO a estimat că trebuie să se țină cont nu numai de natura și gravitatea infracțiunii comise, dar de asemenea de relațiile sociale, culturale și familiale pe care le are autorul faptei comise cu statul gazdă.

 În cauza Maslov c. Austria impunerea și aplicarea unei interdicții de sejur cuprins de o durată limitată contra unei persoane minore când va împlini 18 ani Curtea a considerat că este ingerință în respectarea dreptului la protecția vieții private și familiale.[31] Autoritățile judiciare nu au luat în considerare că persoana expulzată era un tânăr adult care nu și-a întemeiat propria familie și a venit în Austria încă din copilărie, că el nu acea legături familiale, sociale și lingvistice cu Austria și nu cu țara de origine. Această decizie a Curții a fost apreciată și în sensul dreptului comunitar, care prevede o protecție particulară minorilor contra expulzării.

În măsura posibilă statele membre trebuie să excludă detenția preventivă pentru minori, cu excepția infracțiunilor foarte grave comisie de aceștia care sunt mai în vârstă[4.1] .

Detenția provizorie ar trebui să fie mai scurtă pentru minori decât pentru adulți. Recomandarea privind noile modalități de tratamente a delincvenței juvenile și rolul justiției minorilor, precizează că este necesară o durată rezonabilă a detenției provizorii pentru minori. Suspecții minori nu trebuie să fie deținuți mai mult de 6 luni înainte de judecare. Această perioadă nu poate fi prelungită, decât, dacă un judecător a participat la examinarea cauzei și a obținut certitudinea că eventualele întârzieri ale procedurii sunt justificate prin circumstanțe excepționale.

Art. 5 (1) lit. d) permite Statelor să decidă în privința detenției unui minor în scopurile „supravegherii educaționale“ sau „acțiunilor legale“. În cauza Boumar c. Belgiei instanța a hotărât că autoritățile belgiene nu puteau invoca clauza „supravegherea educațională“ pentru a justifica detenția celulară a unui copil într-o închisoare. În cauza Nielsen c. Danemarcii un tânăr danez ai cărui părinți s-au despărțit pe când era copil, a preferat să locuiască cu tatăl său, ceea ce de fapt a și făcut timp de câțiva ani, împotriva hotărârilor judecătorești prin care el fusese încredințat mamei spre creștere și educație. În cele din urmă, mama a cerut internarea băiatului într-un spital public de psihiatrie. Recunoscând aplicabilitatea art. 5 din Convenție față de „orice persoană“ și în special menționând că art. 5 (1) lit. d) protejează minorii, Curtea a declarat că această dispoziție nu se pune în practică, deoarece „spitalizarea petiționarului nu constituie o privare de libertate în sensul art. 5 al Convenției, dar a fost o exercitare responsabilă de către mamă a drepturilor părintești“[4.1].

Infracțiunile comise de către minori nu trebuie să implice decât măsuri de supraveghere, educare și nici într-un caz sancțiuni penale. Un minor nu trebuie pedepsit ca un adult în funcție de imaturitatea sa, condamnarea prezintă un grad de culpabilitate sau măsuri de intervenție susceptibile de a avea efecte pozitive. Recomandarea Comitetului de Miniștri în privința Regulilor penitenciare europene dispun că persoanele ce au mai puțin de 18 ani nu trebuie să fie reținute în aceleași închisori cu adulții, dar în instituții pentru ele. CEDO relevă în acest sens, că internarea unui minor în casa de arest nu încalcă art. 5 §1 (d) al Convenției, dar nu este de natura de a urmări educarea supravegheată a interesatului. Astfel, în afacerea Bouamar c. Belgia un minor suspectat de comiterea anumitor infracțiuni a fost plasat într-o casă de arest în regim de izolare virtual și fără asistența unui personal calificat, Curtea a statuat în funcție de condițiile de detenție acestea nu pot fi considerate că urmăresc un scop educativ și plasările în diferite instituții în termen scurt cu durata de până la 15 zile nu sunt compatibile cu art. 5 §1 (d). Curtea în cauza respectivă că dacă un stat alege sistemul de educare supravegheată pentru a implementa politica sa în materia delincvenței juvenile, lui îi revine sarcina de a se dota de o infrastructură adaptată imperativelor securității și obiectivelor pedagogice.

Totodată, potrivit art. 5 §4, orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenția dreptului este în drept de a introduce un recurs în fața tribunalului în scopul statuării legalitatea detenției și dispune liberarea sa dacă detenția este ilegală. Obligația ce derivă din art. 5 §4 variază potrivit circumstanțelor și tipul privării de libertate. Astfel, minorul nu necesită a fi doar audiat în persoană, dar și în prezența unui avocat, reprezentant legal și asistent social pentru oferire garanțiilor necesare . Termenul de examinare a recursurilor ar trebui să fie scurte în timp ce acestea se pronunță în privința detenției minorilor.

Așadar, în condițiile în care, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele sale nu inserează norme speciale privind drepturilor minorilor, în particular cele referitoare la minorii în conflict cu legea, iar jurisprudența CEDO nu se expune decât în limitele acestora, precum și în vizorul situației în speță, ținând cont de necesitățile minorului, o latură mai pregnantă în acest sens revine la nivelul Consiliului Europei, Recomandărilor Comitetului de Miniștri.

Respectiv, Recomandarea Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei privind noile modalități de abordare a delincvenței juvenile și rolul justiției juvenile elucidează că obiectivul justiției juvenile necesită a fi prevenirea comiterii și recidivei faptelor de natură penală, de a resocializa și reintegra minorii. Învinuirea trebuie să reflecte vârsta și nivelul de maturitate a persoanei, să se ralieze la etapa de dezvoltare a infractorului, iar măsurile cu caracter penal să se aplice, în mod ascendent, dar în pas cu creșterea nivelului individual de răspundere. Potrivit acesteia minorii nu trebuie ținuți în arestul poliției mai mult de 48 ore și detenția provizorie înainte de judecată nu poate depăși 6 luni înainte de judecată. De asemenea, ori de câte ori va fi posibil, în privința bănuiților minori se vor aplica alternative de detenție. Privarea de libertatea nu trebuie niciodată să se aplice ca pedeapsă iminentă, ca formă de intimidare sau să servească drept substitut al protecției copilului sau a măsurilor de sănătate mintală.

Recomandarea REC(2000)22 a Comitetului de Miniștrilor al Consiliului Europei către statele membre cu privire la stimularea implementării Regulamentului European privind sancțiunile și măsurile comunitare inserează principiile călăuzitoare pentru utilizarea mai eficientă a sancțiunilor și măsurilor comunitare printre care se estimează aplicarea alternativelor la detenția presențială, probațiunea, suspendarea executării pedepsei cu închisoarea, munca în beneficiul comunității, compensarea, remunerarea, medierea victimă-infractor, tratament pentru infractorii care fac abuz de alcool și droguri, supravegherea intensă a anumitor categorii de infractori, restricții la libertatea circulației, eliberarea condiționată din penitenciar urmată de supraveghere post-liberare.

3.3. Drepturile minorului în conflict cu legea în Uniunea Europeană

Sistemul de protecție a drepturilor copilului în Uniunea Europeană este axat pe patru dimensiuni:

— Participarea statelor Uniunea Europeană în sistemul internațional de protecție a drepturilor omului,

— Apartenența statelor Uniunea Europeană la Consiliul Europei,

— Instrumentele Uniunii Europeane,

— Normele interne ale fiecărui stat membru privind drepturile omului, gândite ca expresie a principiului subsidiarității.

În temeiul art. 6 al Tratatului Uniunii Europene, Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile democrației, respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale, care rezultă din Convenția internațională pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și tradițiile constituționale comune statelor membre. În virtutea art. 29 al Tratatului Uniunii Europene prevede că statele trebuie să coopereze în materie penală pentru prevenirea criminalității organizate, în special traficul de ființe umane, crimele contra copiilor, traficul de droguri, de arme.

Apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie penală este indispensabilă pentru aplicarea unei politici a Uniunii Europene se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domeniul respectiv[4.1] .

Așadar, Parlamentul European și Consiliul pot stabili măsuri pentru a încuraja acțiunile de prevenire a criminalității, excluzând orice armonizare a actelor normative ale statelor membre.

În acest context, se impune instituirea unor reglementări comune referitoare la prevenirea delincvenței juvenile, protecția minorilor aflați în conflict cu legea adoptare unor acte comunitare.

Aceste reglementări vor contribui la armonizarea prevederilor statelor membre, și vor acorda o protecție superioară drepturilor copilului la nivelul Uniunii Europene, care vor asigura eficacitatea în virtutea principiilor supremației dreptului comunitar și efectului direct. Astfel, potrivit principiului supremației dreptului comunitar, norma comunitară are prioritate față de norma națională, chiar dacă această din urmă ar fi adoptată ulterior intrării în vigoare actului comunitar.

În temeiul principiului efectului direct, dispozițiile tratatelor și celorlalte acte comunitare dacă pot fi invocate de justițiabili în fața jurisdicțiilor naționale și sunt susceptibile de a crea drepturi și obligații în favoarea și respectiv în sarcina persoanelor juridice.

De asemenea, la instituirea pedepselor se va ține cont de principiul legalității pedepselor prin care se impune dreptului comunitar să nu agraveze răspunderea penală în mod independent de legea națională.

Art. II-84 din al Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, copiii au dreptul la protecție și la îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta este luată în considerare pentru aspectele ce îi privesc, în funcție de vârsta și de gradul lor de maturitate. În toate actele referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să reprezinte o preocupare primordială. Orice copil are dreptul de a avea, periodic, relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acest lucru contravine interesului său [4.1].

În acest sens, se pronunță și art.23 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că copiii au dreptul la protecția și îngrijirea necesară pentru asigurarea bunăstării lor. În toate acțiunile referitoare la copii, desfășurate fie de autoritățile publice, fie de instituții particulare, trebuie să primeze interesele copiilor.

Aceste prevederi au caracter declarativ care nu le asigură funcționalitate, deoarece nu au fost elaborate actele comunitare necesare în acest sens și create mecanismele necesare de implementare.

De asemenea, Parlamentul European și Consiliul pot stabili și în temeiul art. 6 9B din Tratatul de la Lisabona norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura și impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială pornind de la o bază comună. Infracțiuni din domeniu terorismului, traficului de persoane, și exploatarea sexuală a femeilor și copiilor, traficul ilicit de droguri, arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea organizată. În funcție de evoluția criminalității, Consiliul poate adopta decizii care să indice late domenii ale criminalității organizate. Rezoluția Parlamentului European din 21 iunie 2007 prevede ca statele să adopte norme și principii directoare minime în domeniul delincvenței juvenile, comune tuturor statelor membre, în domeniul delincvenței juvenile, care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali reprezentați, în primul rând, de prevenție, în al doilea rând, de măsurile judiciare și extrajudiciare și, în al treilea rând, de reabilitare, integrare și reinserție socială, pe baza principiilor stabilite la nivel internațional prin Regulile de la Beijing și Principiile de la Ryad, prin Convenția ONU privind drepturile copilului, ca și prin alte convenții internaționale din acest domeniu[4.1] .

Deși, în multe din programele Uniunii Europene instituțiile comunitare își exprimă îngrijorarea față de fenomenului delincvenței juvenile, dar reglementarea acestuia se impune în mod tangențial statelor membre, evitându-se adoptare unor acte comunitare în acest sens.

Societatea civilă europeană a precizat că copiii reprezintă o categorie distinctă de persoane care au nevoi speciale, diferite de cele ale adulților, cărora le lipsește capacitatea de a se proteja ei însiși și care au puține posibilități de a se proteja pentru ei însiși și de a pleda pentru ei însiși. Multe din programe și proiecte inițiate de Uniunea Europeană în domeniul protecției dreptului și ameliorării situației copiilor sunt deschise parteneriatului strategic cu organizațiile obștești și țările candidate la aderare sau care se află în proces de negociere a aderării.

În pofida unei active cooperări a societății civile la nivel comunitar și elaborarea unor și implementarea unor acțiuni comune în materie drepturilor copilului și a celor aflați în conflict cu legea în special, Legislatorii nu realizează o omogenizare a normelor juridice la nivel European. Forța lor decurge din existența tradițiilor istorice, culturale diferite și din lipsa actelor comunitare în materie.

3.4. Realizarea practică a drepturilor copilului în Republica Moldova

     Ocrotirea de către stat și societate a copilului, familiei și maternității constituie în Moldova o preocupare politică, socială și economică de prim ordin. Constatăm, însă, că aceasta deocamdată rămîne a fi doar o declarație irealizabilă. Din cauza finanțărilor insuficiente pentru domeniul protecției copiilor în 2010 drepturile copilului au rămas în mare parte afectate. În primul rînd ar trebui majorate investițiile în domeniile legate de apărarea drepturilor copiilor.

Situația referitor la presupusa încălcare a drepturilor minorilor( spunem presupusa, deoarece nu știm cu certitudine dacă drepturile minorilor au fost sau nu încălcate, cert este că pe rol în instanțele judecătorești sau aflat spre examinare cauze diverse, în care au fost implicași minorii sau implicit afectate interesele lor). Conform aceleiași surse, de către instanțele judecătorești au fost examinate 1296 cauze penale în privința minorilor. De către instanțele de judecată au fost examinate 1327 cauze privind decăderea drepturilor părintești, 3090 cauze privind încasarea pensiei alimentare pentru întreținerea copiilor, 240 cauze privind înfierea copiilor și 137 cauze privind recunoașterea paternității. Astfel, în 2010 de către instanțele de judecată au fost examinate 6090 cauze în care sunt atinse drepturile sau interesele copiilor. Totodată, instanțele de judecată au examinat 13.907 cauze privind desfacerea căsătoriei, la care nu se cunosc detalii privind situația copiilor, însă cu certitudine în cel puțin 50% din aceste cazuri drepturile și interesele copiilor riscau a fi afectate. Taxele încasate de către stat pentru examinarea cauzelor legate de drepturile și interesele copiilor, evident că sunt mult mai neînsemnate, în comparație cu cele încasate în rezultatul activității instanțelor judecătorești economice. Conform statisticii judiciare pentru cauzele civile au fost încasate taxe de stat în valoare de numai 5.618433 lei.

În acest context, întrebarea este de ce nu există în Moldova instanțe de judecată specializate, care ar apăra drepturile și interesele copiilor minori? Răspunsul poate fi doar bănuit-este ineficient, implică cheltuieli esențiale și nu aduce profit statului. Astfel, preambulul la Legea privind drepturile copilului nu este aplicabil, iar preocuparea economică a statului în acest sens nu este vizibilă. Aceeași situație o observăm și în alte domenii unde sunt, sau ar putea fi, afectate drepturile copiilor. De la naștere copilul are dreptul de a locui într-un mediu familial împreună cu părinții săi, însă deja de mulți ani se constată că sistemul de protecție a drepturilor copilului este ineficient. Acestea se datorează în primul rînd ignoranței și iresponsabilității părinților, respectiv ineficienței organelor de stat în vederea promovării unei strategii efective în vederea redresării situației. Datorită situației socio-economice din țară, foarte multe persoane sunt nevoite să plece peste hotare în căutarea unui loc de muncă. Astfel, un număr mare de copii rămîn fie sub supravegherea rudelor sau a persoanelor terțe, unele chiar fără supraveghere. Numărul copiilor nesupravegheați crește și din contul unor părinți iresponsabili. Deseori, o parte dintre copii lipsiți de supraveghere ajung la instituțiile rezidențiale ale statului. Potrivit statisticilor, în Moldova sunt circa 12.000 copii instituționalizați, dintre care numai 15% sunt orfani de ambii părinți. Totodată, constatăm că statul nu face față, din punct de vedere financiar, problemelor privind întreținerea acestor copii. Din cele cca 150 milioane lei, o mare parte sunt destinate pentru achitarea salariilor profesorilor și personalului instituțiilor rezidențiale. Credem că este cea mai rațională o modificare a cadrului legislativ ce ține de reglementarea problemei date, deoarece legislația imperfectă servește drept factor ce favorizează creșterea numărului de copii lipsiți de mediul familial. Observăm că prevederile alin.1 și alin.2 art.113 din Codul Familiei sunt contradictorii. Mai mult ca atît, la moment alin.1 art.113 Codul Familiei practic nici nu funcționează și este aplicat doar alin.2.

În același timp, chiar și conținutul alin.2 art.113 Codul Familiei este contradictoriu. Astfel, prima frază din acest aliniat stipulează că funcția de autoritate tutelară este exercitată de direcțiile de învățămînt sau de asistență socială care sunt create în fiecare raion. Ele au o competență teritorială în fiecare localitate din teritoriul raionului. Din aceste considerente, fraza a doua prin care funcția de autoritate tutelară se exercită de către secretarii consiliilor locale, în localitățile unde lipsesc direcțiile expuse mai sus, nu are nici un sens și nici o logică fiind că nu există raioane unde nu ar fi instituite direcții de învățămînt sau asistență socială. Observăm, deci, că apărarea drepturilor copilului este prerogativa diferitor organe și instituții, nefiind stabilită modalitatea clară de conlucrare și subordonare a acestora. Astfel, eficiența activităților este redusă, iar un copil aflat în situație de risc, poate rămîne practic fără protecție adecvată a statului.

Cu toate acestea, la moment funcția de autoritate tutelară pe parcursul anului 2010 a fost exercitată de către direcția raională de învățămînt și parțial de secretarii consiliilor locale. Conform legislației în vigoare altor organe sau persoane, decît autorităților tutelare, le sunt interzise activitățile de depistare și de plasament a copiilor rămași fără ocrotire părintească. După informarea autorității tutelare despre cazul unui copilo, al cărui drepturi ar putea fi încălcate, în decurs de 3 zile, autoritatea este obligată să efectueze un control al condițiilor de trai ale copilului. Dacă informația privind lipsa îngrijirii din partea părinților se confirmă, autoritatea tutelară ia copilul la evidență și asigură apărarea drepturilor și intereselor sale legitime printr-un plasament provizoriu, pînă la determinarea formei de protecție adecvată.

Însă legislația națională nu prevede provizoratul tipurilor de plasament și nici nu stabilește durata acestora. Astfel, autoritățile tutelare, constatînd încălcări ale drepturilor copilului, îl plasează în instituții și numai după aceasta întreprind măsuri pentru a alege o formă de plasament definitivă. Din aceste considerente, există peste 12.000 copii instituționalizați a căror soartă și statut nu este determinat. Plasarea copiilor în astfel de instituții trebuie să fie o ultimă soluție și doar în cazul în care nu există o altă posibilitate. Cu toate acestea, anume aceasta este metoda cea mai frecvent întîlnită și se datorează faptului că statutul juridic al copiilor, lipsiți de mediul familial, nu este stabilit cu certitudine de către autoritățile tutelare.

Mai mult ca atît, existența și finanțarea acestor instituții este direct legată de numărul copiilor care se află în ele, astfel colaboratorii acestor instituții nefiind interesați de micșorarea numărului de copii instituționalizați  În atare situație ne întîlnim cu un cerc vicios, datorită căruia, afectați rămîn în primul rînd copiii.

Pornind de la instrumentele juridice internaționale care protejează drepturile copiilor, Constituția Republicii Moldova consacră cele mai importante principii care urmează să garanteze respectarea drepturilor copiilor la nivel național. Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, prin prisma raportului copil-interes stat, completează acest text cu următoarea prevedere, ,,În toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate”.

Trebuie de remarcat faptul că ansamblul de acte normative care reglementează nemijlocit contextul drepturilor copiilor și situațiile specifice legate de protecția drepturilor și intereselor poartă, în mare parte, un caracter declarativ. Astfel, chiar dacă conțin un complex important de principii și garanții care se referă la prioritatea respectării drepturilor și intereselor copiilor, o parte dintre acestea nu sunt asigurate printr-un mecanism eficient de realizare și de aplicare în practică. Vom specifica, mai întîi, lipsa în legislația națională a prevederilor cu privire la principiul ,,intereselor superioare ale copilului” statuat în Convenția internațională cu privire la drepturile copilului. Convenția precum și principiul interesului superior al copilului, menționat, trebuie să fie incluse în dreptul național și să beneficieze de un mecanism care să asigure o protecție reală a drepturilor copilului, inclusiv prin care să poată fi invocate în fața instanțelor judecătorești. Aceste principii nu sunt reflectate într-o măsură suficientă în cadrul legislativ în anumite sectoare cum ar fi asigurarea asistenței medicale, educație și securitate socială, domenii deosebit de semnificative pentru respectarea drepturilor omului. Autoritățile naționale nu au elaborat o modalitate eficientă prin care să garanteze că ,,interesul superior al copilului” este cel ce îndrumă procesul decizional, în timp ce ocrotirea de către stat și societate a copilului, constituie o preocupare politică, socială și economică de prim ordin doar la nivel formal. Or, luarea în considerare a impactului pe care îl au anumite opțiuni, în special, politice asupra drepturilor copiilor va trebui să facă parte integrantă din acest proces. Și, pentru a elimina orice discriminare în mediul descris mai sus, interesele copilului trebuie puse în prim plan de către autorități, iar bunăstarea și dezvoltarea lui trebuie garantate. Orice copil trebuie să aibă acces la procedurile de denunțare a încălcării drepturile sale. În Convenție nu este nici o vîrstă limită sub care un copil este considerat incapabil să înainteze o plîngere sau să ceară judecarea încălcării drepturilor sale, în fața unui tribunal sau a altui organism, cu sau fără consimțămîntul părinților. Iar , orice excludere sau limitare a acestui drept trebuie făcută în contextul principiilor generale, cel al interesului superior al copilului și cel al nediscriminării. Contextul legislativ național însă, condiționează, atingerea vîrstei în care aceștia dobîndesc capacitatea de exercițiu. Astfel copii care ar dori să depună o plîngere contra părinților ar fi lipsiți de acest drept, la o eventuală pornire a urmăririi penale, din simplul motiv că noțiunea de reprezentant. În cazul de față minorii neavînd capacitate de exercițiu deplină, sunt reprezentați de părinți, care și sunt eventuali oponenți. Mai mult ca atît legislația nu prevede o modalitate de selectare a reprezentanților minorilor în cazul în care ei sunt victime ale abuzului din partea părinților.

Orice neglijare sau abuz față de copil nu este altceva decît un fapt de nerespectare a drepturilor lui și de aceea faptele urmează a fi condamnate de către societate iar persoanele vinovate în săvîrșirea lor sancționate. Considerăm că în mare parte în Republica Moldova drepturile copilului sunt încălcate sub următoarele aspecte:

Dreptul de a avea o familie

Familie este unitatea fundamentală a societății precum și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copilului. Astfel, oricărui copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial trebuie să i se asigure dreptul l ajutor și protecție specială din partea autorităților statului.

În prezent, aproximativ 31% dintre copiii cu vîrsta de pînă la 15 ani locuiesc împreună cu ambii părinți, iar 7%-fără ambii părinți. Instituționalizarea copiilor orfani este o gravă problemă a societății contemporane. Această alternativă, creată de stat pentru copii rămași fără îngrijire părintească, își păstrează forma veche de plasament. Constatăm în urma unor simple calcule că circa 4000 de copii lipsiți de mediul familial, sunt cu disabilități fizice sau psihice, dar de către Guvern sunt create doar două instituții specializate, care în opinia noastră nu sunt în stare să acorde asistență necesară unui număr atît de mare de copii. Potrivit, datelor Ministerului Educației, Tineretului și Sportului aproximativ 36% din copii instituționalizați sunt copii cu disabilități fizice și mintale, 27% sunt din familii cu condiții dificile de trai, 19%-din familii cu situații de risc, iar 16% sunt copii ai căror părinți au decedat.

Dreptul la asistență medicală și socială

Situația în domeniul garantării unui nivel adecvat de dezvoltare și asistență nu reprezintă altceva decît un indiciu esențial al sărăciei. Aproximativ o treime dintre copiii cu vîrste de pînă la 5 ani din Republica Moldova sunt afectați de anemie și se consideră că cauza se găsește în insuficiența alimentară și nutriția necalitativă a femeilor gravide și a copiilor. Neinformarea populației, în special a celor din localitățile rurale și sărăcia populației sunt unii din factorii principali care stimulează aceste procese negative. Statul trebuie să acorde mai multă atenție și importanță dezvoltării unui sistem adecvat de îngrijire medicală, cel puțin la nivel elementar. Un astfel de sistem ar prezenta avantajul de a acorda atenție corespunzătoare dezvoltării unei culturi privind alimentația, igiena și educația sanitară.

Starea de sănătate a tinerilor din Republica Moldova prezintă o deosebită îngrijorare pentru societate și pentru autoritățile statului. Frecvența unor maladii ce afectează copii de la cele mai fragede vîrste atestă lipsa asistenței calificate. În special situația este valabilă pentru localitățile din zonele rurale, unde se atestă problema lipsei cadrelor medicale calificate, a spațiilor și utilajului respectiv.

        CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Cetățenii Republicii Moldova, inclusive minorii zilinic sunt atrași în diverse relații sociale care sunt reglementate de normele juridice a diferitor ramuri de drept (dr. civil, dr. internațional privat, dr. familiei, dr. administrativ, etc.).

Referitor la normele dreptului internațional privat, prevederile Codului Civil al Republicii Moldova (adoptat 2002, intrat în vigoare în 2003), art. 1587, reglementează momentul când persoana fizică poate dobândi prin fapta proprie și de a exercita drepturi civile, precum și de a – și asuma personal obligații civile și de a le exexuta. Acest moment din punct de vedere al dreptului internațional privat, adică capacitatea persoanei fizice sunt cîrmuite de legea națională..

Din punct de vedere al dreptului internațional, Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului este considerată în mod universal ca fiind baza protecției copilului. Convenția stabilește că protejarea copiilor și a tinerilor să fie o responsabilitate pentru adulți. Politica de Protecție a Copilului stabilește în mod clar că toți copiii au drepturi egale în a fi protejați atunci când se află în contact cu adulții. Copiii sunt protejați doar în condițiile creării în cadrul activităților în care sunt implicați a unui mediu deschis și onest, în care copiii nu sunt izolați sau lăsați singuri cu adulții. Pentru a reduce la minimum riscul dezvoltării unor relații dăunătoare, este necesar de a resoecta în primul rind cadrul normative atît național, cît și internațional.

Prin sistemul juridic național de ocrotire a copilului se înțelege ansamblul normelor juridice de apărare a copilului ca persoană care se află într-o situație specială din cauza vârstei sale, concretizată în absența sau caracterul insufficient conturat al discernământului asociată cu experiența de viață limitată. Sistemul este caracterizat de ,,unitate în diversitate", unitatea constând în scop, respectiv ocrotirea juridică superioară a copilului, iar diversitatea în mijloacele juridice de ocrotire.

Totuși, astăzi există puține persoane care cred în succesul unor investiții financiare și de timp în programe de asigurare a dezvoltării copilului. Mulți consideră că banii investiți în copii nu sunt decît o risipă.

 Asigurarea dezvoltării copilului înseamnă o rată mai joasă a abandonului școlar, o mai bună reușită școlară, mai puțini copii în stradă, un fenomen restrîns al delicvenței juvenile. Asigurarea educației elementare pentru toți sunt cele mai importante contribuții ce pot fi aduse la dezvoltarea copiilor din întreaga lume. Dar, crizele economice își lasă amprenta asupra condițiilor de trai și dezvoltare a copiilor, de cele mai dese ori, părinții nu sunt în stare să-i întrețină, iar măsurile luate de stat în acest sens sunt insuficiente.

Între investițiile în copii și dezvoltarea umană există o strînsă legătură. Statele care investesc în dezvoltarea primară a copiilor cunosc un beneficiu palpabil în sfera bunăstării și condiției umane. Dezvoltarea umană nu este posibilă fără bunăstarea copiilor:malnutriție, boli, lipsă de șanse pentru studii și joc, violență și abuz asupra copiilor. Toate acestea subminează dezvoltarea plenară și armonioasă a copilului și diminuează potențialul unei societăți de a rupe ciclul sărăciei.

Republica Moldova trebuie să conștientizeze necesitatea sprijinirii copiilor, în raporturile de drept internațional, pentru ca acestea să se ocupe de copiii lor, sau să abandoneze speranța că viitoarea generație va dispune de capacități fizice și mintale suficiente pentru a învinge sărăcia și a elimina discrepanțele în materie de venituri, educație și oportunități.

În fine, țara noastră trebuie să decidă dacă va investi și în continuare pentru a oferi familiilor acces la servicii sociale de bază de bună calitate adresate copiilor și pentru a asigura o nutriție adecvată copiilor și mamelor sau va cheltui mult mai mult pentru soluționarea problemelor și consecințelor lor.

De aceea Republica Moldova nu-și mai poate permite să nu investească în copii. Intervențiile orientate spre îngrijirea și dezvoltarea copilului pot fi împărțite convențional în trei domenii principale:

Practici de îngrijire realizate de părinți și comunități sau acțiuni ale îngrijitorilor și comunităților pentru supraviețuirea, creșterea, dezvoltarea și protecția copiilor.

Studiile relevă însă mai multe practici incorecte de îngrijire a copilului la domiciliu și o lipsă de informații și deprinderi care împiedică familiile și comunitățile să ofere un început cît mai bun de viață pentru fiecare copil. Astfel, principala răspundere pentru protecția, creșterea și dezvoltarea copiilor trebuie să-i revină familiei, însă responsabilitatea pentru informarea, educația și instruirea părinților în Republica Moldova nu revine nici unui sector. Părinții, fiind primii și cei mai importanți profesori ai copilului, au datoria morală și legală de a crea un mediu cît mai ferit de pericole și de a proteja copilul. Asigurarea familiei cu informații necesare și infomrarea lor asupra practicilor pozitive continuă să fie pentru RM o provocare importantă.

Acces al familiilor și comunităților la servicii de calitate(sănătate, educație, protecție), inclusiv servicii integrate de îngrijire a copilului și condiții de bază pentru viață.

Consolidarea capacităților familiilor de a-și îngriji proprii copii trebuie să meargă mînă în mînă cu extinderea accesului la servicii socilae de bază de bună calitate. Aceste servicii ar trebui să fie accesibile și pentru categoriile cele mai afectate. Calitatea serviciilor trebuie asigurată prin faptul că acestea sunt prietenoase copiilor și familiilor, trebuie să fie axate pe familie și bazate pe respect și promovarea drepturilor copiilor și ale femeilor. La fel, părinții au nevoie pentru copiii lor și de servicii educaționale de calitate, care să răspundă tuturor necesităților copilului.

Politici publice, eforturi, cheltuieli și acțiuni ale sectorului public la nivel local și național ce vizeză calitatea mediului pentru îngrijire în familie.

Politicile publice pot crea un angajament pe termen lung în sprijinul programelor de dezvoltare a copilului. Acest efort poate fi mai eficient și poate avea un impact mai mare, în cazul formulării unor obiective comune și al elaborării unor strategii multisectoriale coordonate. Programele de succes în domeniul dezvoltării copilului includ o bună nutriție și servicii medicale de calitate, asociate cu activități pentru stimularea deprinderilor de exprimare, fizice și psihosociale ale copiilor. Fiecare dintre aceste domenii sunt: supraviețuirea copilului, dezvoltarea sănătoasă, mai puțină suferință, mai puține boli. Avantajele pe termen mediu:formarea unor deprinderi afective și sociale, pregătirea copilului către școală și dezvoltarea respectului de sine.

Conchidem că în lipsa unor instrumente de lucru care să stabilească pașii ce urmează a fi urmați de către specialiștii în protecția drepturilor copilului în cazurile de stabilire a domiciliului copiilor minori, a graficelor de întrevederi dintre părinți și copiii minori, apărarea drepturilor copiilor în instanțele de judecată în calitate de reprezentant legal, ș.a., duce la îndeplinirea ambiguă și defectuoasă a sarcinilor ce-i revin autorității tutelare. Pentru a-și atinge obiectivele, acest vast și complex sistem de protecție a familiei și copilului organul central de specialitate al administrației publice, subordonat Guvernului – Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei trebuie să elaboreze, să promoveze și să asigure realizarea politicilor statului în domeniul protecției copilului. Totodată, Ministerul Muncii Protecției Sociale și Familiei urmează să organizeze instruire continuă în domeniul juridic al specialiștilor astfel încît aceștia să dețină cunoștințe privind procedura de apărare a drepturilor copilului.

Lipsa unui cadru legislative, care să reglementeze strict această procedură, dă temei pentru diferite speculații, iar pe alocuri și abuzuri și chiar încălcări. Noile reguli, apărute în acest domeniu, presupun instruirea familiilor adoptive, iar statul va duce o evidență mai strict a copiilor adoptați.

A o altă concluzie la care am ajuns este că adopția națională este considerată prioritară. Adopția unui copil care este cetățean al Republicii Moldova, de către cetățeni străini sau apatrizi se admite numai în cazuri excepționale, cînd nu există posibilitatea ca acest copil să fie adoptat sau pus sub tutelă sau curatelă:

De către rudele sale, indifferent de cetățenia lor;

De către cetățenii republicii Moldova, cetățeni străini sau aptrizi cu domiciliul în Republica Moldova

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale ONU nr.217 AIII din 10.12.1948.Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.I.-Chișinău,1998.

Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. Rezoluția Adunării Generale ONU nr. 2200A din 16.12.1966. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.I.-Chișinău,1998.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Rezoluția Adunării Generale ONU nr. 2200A din 16.12.1966. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.I.-Chișinău,1998.

Carta ONU, din 26.06.1945. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.XXVI.-Chișinău,2001.

Carta socială europeană, din 18.10.1961. Carta socială revizuită, din 03.05.1996. Carta socială europeană.Scurt ghid-C.E.Publishing, 2000.

Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățămîntului, UNESCO, din 15.12.1960. Drepturile Omului. Principalele instrumente cu caracter universal.-Chșinău: Ed.Gadura-Art,1998.

Convenția europeană în materia adopției de copii, Strasbourg, din 24.04.1967.

Convenția O.I.M pentru examinarea medicală a tinerilor nr.124-1965. R.Hodgkin, P. Newell. Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. UNICEF-Chișinău:Ed.Cartier,2001.

Convenția cu privire la drepturile copilului.UNICEF, Chișinău 1998.

Constituția Republicii Moldova de la 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.

Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr.82-86/661.

Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316-XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2001, nr.47-48/210.

Legea cu privire la drepturile copilului, nr.338-XII din 15.12.1994. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1995, nr. 13, 112.

Legea cu privire la avocatul poporului (Ombudsmanul): nr.42 din 03.04.2014. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2014, nr. 110-114, 278.

Legea asistenței sociale: nr.547-XV din 25.12.2003. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2004, nr. 42-44, 249.

Legea Republicii Moldova nr.275 din 1994 cu privire la statutul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor pe teritoriul Republicii Moldova;

Legea Nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopției.

Legea Nr. 100 din 26.04.2001 privind actele de stare civilă

Legea Republicii Moldova nr.269 din 1994 cu privire la ieșire și intrarea în Republica Moldova;

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului Consiliului Național pentru Protecția Drepturilor Copilului, nr.409 din 09.04.1998. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1998, nr. 060, 518.

Hotărîrea Guvernului republicii Moldova despre aprobarea Concepției naționale privind prorecția copilului și a familiei, nr.51 din 23.01.2002. (abrogată la 25.10.2012).

Hotărîrea Guvernuuli Republicii Moldova privind aprobarea Strategiei pentru protecția copilului pe anii 2014-2020. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2014, nr. 160-166, 481.

MONOGRAFII

Avornic, Gh., Cojocaru, C. Adopția națională și internațională sub auspiciile principiilor statului de drept. Chișinău: Cartdidact, 2005.

Aurescu, B. Sistemul jurisdicției internaționale. București: C.H.Beck, 2013.

Aurelian, Gh. Drept internațional privat. București: Universul Juridic, 2010.

Babără, V. Drept internațional privat, vol.II, Chișinău: „Elena-V.I.”, 2008.

Banciu, M. Dreptul Familiei. Cluj-Napoca: 1996.

Balahur, D. Protecția Drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. București: ALL Besk, 2001.

Capatina, I., Baiesu, V. Drept international privat, Chișinău: Guarda-art, 2000.

Ciugureanu-Mihăiluță, C. Reglementarea internațională a drepturilor copilului.  Chișinău: ASEM, 2007.

Cojocaru, V. Adopția națională și internațională sub auspiciile principiilor Statului de Drept, Chișinău: Reclama, 2005.

Comentariul Codului Civil al republicii Moldova

Cebotari, V.,Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Volumul 1, Editura Arc, Chișinău, 2006.

Diaconu, I. Drepturile omului în dreptul internațional contemporan. București: Lumina Lex, 2001.

Filipescu, I. Tratat de dreptul familiei, București: ALL Besk, 1998.

Filipescu, I.P., Filipescu, A.I. Drept internațional privat. București: Actami, 2005.

Florian, E. Dreptul familiei. Cluj-Napoca: Limex, 2003.

Hodgkin, R., Newell, P. Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. Chișinău: Cartier, 2001.

Observații finale ale Comitetului privind Dreptuirle Copilului: Republica Moldova. Examinarea rapoartelor înaintate de statele-părți în temeiul art.44 al Convenției cu privire la drepturile copilului, UNICEF, Chișinău 2002.

Mărgineanu, L. Dreptul familiei, Chișinău: 2008.

Lupașcu, D., Ungureanu, D. Drept internațional privat. București: Universul Juridic, 2012.

Lupșan, G. Ghid de drept internațional privat în material dreptului familiei : Desfacerea căsătoriei – Autoritatea părintească – Obligația de întreținere – Ordinul civil de protecției – Regimul matrimonial. Onești: Magic print, 2014.

Pînzari, V. Dreptul familiei, Chișinău: Universitatea de Criminologie, 2000.

Popescu, V., Danilov, L. Identificarea și intervenția în cazurile de abuz și neglijare a copilului. Ghid informativ., Chișinău: 2000.

Sitaru D-A. Drept internațional privat. București: C.H.Beck, 2013.

Popescu, Tudor R. Rudenia. Ocrotirea minorului, Tratat. Volumul II, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București 1960

Ungureanu E., Drept internațional privat, Iași: Lumen, 2014.

III. ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE

Țarălungă Victoria. Coraportul dintre Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Pactele internaționale din 1966 privind drepturile omului.Revista științifică practică,, Legea și viața”, iulie 2008, p.20-24.

 Țarălungă Victoria. Definiția noțiunii de ,,copil” în lumina prevederilor Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. Revista științifică practică,, Legea și viața”,septembrie 2008,p.49-53.

 Țarălungă Victoria. Drepturile copilului o prioritate în Republica Moldova. Materialele Conferinței Științifice Internaționale,,Procesul de codificare în țările Europei de Sud-Est” din 21.10.2006. Chișinău:Pontos,2006, p.244-248.

IV. Resurse Internet:

http://studiijuridice.md/

http://www.ombudsman.md/

http://www.scritub.com/stiinta/drept/Raspunderea-penala-a-minorilor21551.php

www.unidroit.org

www.uncintral.org

www.lex.justice.md

https://dreptmd.wordpress.com/

Considerații generale privind tutela şi curatela.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale ONU nr.217 AIII din 10.12.1948.Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.I.-Chișinău,1998.

Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. Rezoluția Adunării Generale ONU nr. 2200A din 16.12.1966. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.I.-Chișinău,1998.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Rezoluția Adunării Generale ONU nr. 2200A din 16.12.1966. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.I.-Chișinău,1998.

Carta ONU, din 26.06.1945. Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.Vol.XXVI.-Chișinău,2001.

Carta socială europeană, din 18.10.1961. Carta socială revizuită, din 03.05.1996. Carta socială europeană.Scurt ghid-C.E.Publishing, 2000.

Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățămîntului, UNESCO, din 15.12.1960. Drepturile Omului. Principalele instrumente cu caracter universal.-Chșinău: Ed.Gadura-Art,1998.

Convenția europeană în materia adopției de copii, Strasbourg, din 24.04.1967.

Convenția O.I.M pentru examinarea medicală a tinerilor nr.124-1965. R.Hodgkin, P. Newell. Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. UNICEF-Chișinău:Ed.Cartier,2001.

Convenția cu privire la drepturile copilului.UNICEF, Chișinău 1998.

Constituția Republicii Moldova de la 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.

Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr.82-86/661.

Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316-XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2001, nr.47-48/210.

Legea cu privire la drepturile copilului, nr.338-XII din 15.12.1994. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1995, nr. 13, 112.

Legea cu privire la avocatul poporului (Ombudsmanul): nr.42 din 03.04.2014. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2014, nr. 110-114, 278.

Legea asistenței sociale: nr.547-XV din 25.12.2003. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2004, nr. 42-44, 249.

Legea Republicii Moldova nr.275 din 1994 cu privire la statutul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor pe teritoriul Republicii Moldova;

Legea Nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopției.

Legea Nr. 100 din 26.04.2001 privind actele de stare civilă

Legea Republicii Moldova nr.269 din 1994 cu privire la ieșire și intrarea în Republica Moldova;

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului Consiliului Național pentru Protecția Drepturilor Copilului, nr.409 din 09.04.1998. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1998, nr. 060, 518.

Hotărîrea Guvernului republicii Moldova despre aprobarea Concepției naționale privind prorecția copilului și a familiei, nr.51 din 23.01.2002. (abrogată la 25.10.2012).

Hotărîrea Guvernuuli Republicii Moldova privind aprobarea Strategiei pentru protecția copilului pe anii 2014-2020. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2014, nr. 160-166, 481.

MONOGRAFII

Avornic, Gh., Cojocaru, C. Adopția națională și internațională sub auspiciile principiilor statului de drept. Chișinău: Cartdidact, 2005.

Aurescu, B. Sistemul jurisdicției internaționale. București: C.H.Beck, 2013.

Aurelian, Gh. Drept internațional privat. București: Universul Juridic, 2010.

Babără, V. Drept internațional privat, vol.II, Chișinău: „Elena-V.I.”, 2008.

Banciu, M. Dreptul Familiei. Cluj-Napoca: 1996.

Balahur, D. Protecția Drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. București: ALL Besk, 2001.

Capatina, I., Baiesu, V. Drept international privat, Chișinău: Guarda-art, 2000.

Ciugureanu-Mihăiluță, C. Reglementarea internațională a drepturilor copilului.  Chișinău: ASEM, 2007.

Cojocaru, V. Adopția națională și internațională sub auspiciile principiilor Statului de Drept, Chișinău: Reclama, 2005.

Comentariul Codului Civil al republicii Moldova

Cebotari, V.,Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Volumul 1, Editura Arc, Chișinău, 2006.

Diaconu, I. Drepturile omului în dreptul internațional contemporan. București: Lumina Lex, 2001.

Filipescu, I. Tratat de dreptul familiei, București: ALL Besk, 1998.

Filipescu, I.P., Filipescu, A.I. Drept internațional privat. București: Actami, 2005.

Florian, E. Dreptul familiei. Cluj-Napoca: Limex, 2003.

Hodgkin, R., Newell, P. Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la drepturile copilului. Chișinău: Cartier, 2001.

Observații finale ale Comitetului privind Dreptuirle Copilului: Republica Moldova. Examinarea rapoartelor înaintate de statele-părți în temeiul art.44 al Convenției cu privire la drepturile copilului, UNICEF, Chișinău 2002.

Mărgineanu, L. Dreptul familiei, Chișinău: 2008.

Lupașcu, D., Ungureanu, D. Drept internațional privat. București: Universul Juridic, 2012.

Lupșan, G. Ghid de drept internațional privat în material dreptului familiei : Desfacerea căsătoriei – Autoritatea părintească – Obligația de întreținere – Ordinul civil de protecției – Regimul matrimonial. Onești: Magic print, 2014.

Pînzari, V. Dreptul familiei, Chișinău: Universitatea de Criminologie, 2000.

Popescu, V., Danilov, L. Identificarea și intervenția în cazurile de abuz și neglijare a copilului. Ghid informativ., Chișinău: 2000.

Sitaru D-A. Drept internațional privat. București: C.H.Beck, 2013.

Popescu, Tudor R. Rudenia. Ocrotirea minorului, Tratat. Volumul II, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București 1960

Ungureanu E., Drept internațional privat, Iași: Lumen, 2014.

III. ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE

Țarălungă Victoria. Coraportul dintre Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Pactele internaționale din 1966 privind drepturile omului.Revista științifică practică,, Legea și viața”, iulie 2008, p.20-24.

 Țarălungă Victoria. Definiția noțiunii de ,,copil” în lumina prevederilor Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. Revista științifică practică,, Legea și viața”,septembrie 2008,p.49-53.

 Țarălungă Victoria. Drepturile copilului o prioritate în Republica Moldova. Materialele Conferinței Științifice Internaționale,,Procesul de codificare în țările Europei de Sud-Est” din 21.10.2006. Chișinău:Pontos,2006, p.244-248.

IV. Resurse Internet:

http://studiijuridice.md/

http://www.ombudsman.md/

http://www.scritub.com/stiinta/drept/Raspunderea-penala-a-minorilor21551.php

www.unidroit.org

www.uncintral.org

www.lex.justice.md

https://dreptmd.wordpress.com/

Considerații generale privind tutela şi curatela.