Protectia Juridica A Solului Si Subsolului In Contextul Prevederilor U.e
INTRODUCERE
Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale cărei legi aspre trebuiau respectate pentru a supraviețui. În ultimele două secole s-a făcut însă simțită, prin comportament și concepție, încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos propriu toate bogățiile naturale, accentuându-se progresiv conflictul dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei și cele liniare ale tehnologiilor create și susținute de civilizația umană, ajungându-se la „criza ecologică”.
Cauzele acestei crize se datorează vătămărilor aduse mediului prin poluare. Poluarea rezultă cu precădere din „trei îndeletniciri umane”: industria și mediul de viață urban; agricultura intensivă și industrializată și transporturile.
Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins suprafețele cultivate și s-au schimbat sistemele de cultură, s-au făcut despăduriri masive pentru obținerea de masă lemnoasă și de terenuri noi pentru agricultură, s-a intensificat utilizarea pășunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului. În același timp, civilizația industrială a făcut posibilă și necesară o creștere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spații tot mai restrânse, situându-l pe om în condiții de viață cu totul noi.
Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rațional, în condiții normale de echilibru și dezvoltare a pieții.
Exploatarea irațională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună), apoi a celor neregenerabile (bogății minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acțiunilor omului asupra naturii.
Folosindu-se pe scară largă știința și tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării în permanență a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creștere și protecția tuturor factorilor mediului înconjurător.
Protejarea mediului este fundamentală în zilele noastre, având în vedere faptul că încă din Evul Mediu au aparut reglementări ca urmare a amenințărilor existente la acea dată, chiar dacă legislația de protecție a fost sporadică. Chiar în secolele revoluției industriale se aduc puține transformări în ceea ce privește politica sau legislația privind dreptul mediului. „Probleme majore însă încep să apară, împreună cu soluții și legislații menite să rezolve problemele la nivel local: interdicții privind vânatul anumitor specii de animale (au existat dispoziții privind protecția zimbrului în Caucazul de Vest, a caprelor negre în Lituania) precum și tăierea pădurilor (Rusia țaristă, în secolul XVIII)”.
Trebuie să ne gândim atât la noi, cât și la nevoile viitoarelor generații. În ultimii 20 de ani, Europa a înțeles că trăiește peste posibilitățile sale reale și că modul nostru de viață pune planeta la încercare. Consumăm tot mai mult din resursele naturale și punem în pericol sistemele de mediu (apa, solul și aerul). Aceasta nu poate continua la nesfârșit, cu atât mai mult cu cât populația lumii continuă să crească.
Trebuie să înțelegem că activitățile umane care duc la alterarea componentei comunităților sau modifică circuitele biogeochimice pot deturna sensul succesiunii ecologice, cu efecte pentru următoarele decade sau chiar secole, iar cel mai important dintre acestea este efectul de seră sau încălzirea globală, analiștii prefigurând că prin continuarea industrializării masive, a defrișării pădurilor și distrugerii calității solului și subsolului, în anul 2100, situația pe Terra se va prezenta groaznic: nu vor mai fi surse de hrană, se vor accentua alunecările de teren, ghețarii se vor topi, temperaturile vor crește peste limita suportabilității tuturor organismelor vii, într-un cuvânt viața se poate termina, iar de acest lucru noi suntem principalii responsabili.
Prin utilizarea excesivă și irațională a resurselor naturale regenerabile, dar mai ales a celor neregenerabile, viitorul nostru, al tuturor este în pericol. Dacă nu vom conștientiza că de acțiunile noastre asupra mediului depinde viața noastră, prin intensificarea fenomenului de încălzire globală, fenomen cu repercursiuni majore asupra întregii planete, vom asista neputincioși la o răsturnare a întregului sistem al vieții pe Terra.
Iată de ce, în ultimii ani se pune tot mai mult accent pe strategia de dezvoltare durabilă cu aplicabilitate la nivel internațional, dar și pe dreptul mediului, ca ramură vitală pentru stabilirea și aplicarea unor legi și sancțiuni care să vină în sprijinul salvării noastre și al planetei, de fapt.
Motivul pentru care am ales ca temă pentru lucrarea de dizertație „Protecția juridică a solul și subsolul în contextul prevederilor Uniunii Europene”, a fost încercarea mea de a sintetiza cumva importanța acestei surse naturale și din păcate neregenerabilă, atât de vitală pentru noi și de care depinde existența celorlalte ecosisteme, precum și eforturile pe care România le-a făcut și le face în scopul protejării acestei resurse, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, fapt ce a „obligat” atât autoritățile naționale cât și pe noi ca cetățeni, să ne aliniem în rândul țărilor civilizate, unde respectul pentru mediu primează.
În lucrare, am încercat să pun în evidență în Capitolul 1 necesitatea și aportul adus de către dreptului mediului, care are ca obiect principal raporturile juridice referitoare la utilizarea resurselor naturale, precum și cele referitoare la protecția, conservarea și dezvoltarea componentelor mediului și a mediului înconjurător în general și de asemeni, am reliefat principiile interne și internaționale ale dreptului mediului, considerând DREPTUL MEDIULUI – NECESITATE PENTRU CALITATEA VIEȚII, acesta fiind și titlul primului capitol.
În Capitolul 2, DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI POLITICILE DE MEDIU ÎN CONTEXTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ, am acordat o atenție deosebită strategiei de dezvoltare durabilă, cu tot ceea ce presupune ea, precum și strategiei de dezvoltare durabilă a României, după integrarea în Uniunea europeană. Tot în acest capitol am subliniat importanța legii protecției mediului, făcând referire și la protejarea solului și subsolului și am încercat să reliefez principiile strategiei protecției mediului. Am pus accentul pe dezvoltarea durabilă, deoarece resursele naturale constituie motorul dezvoltării durabile.
În Capitolul 3, SOLUL ȘI SUBSOLUL, am făcut o scurtă caracterizare acestei valoroase resurse, cea mai importantă din punctul meu de vedere și, am punctat pe degradarea și poluarea solului, precum și a cauzelor și consecințelor acestora. Am introdus actele normative de reglementare a protecției solului și subsolului și am ales și un studiu de caz și anume: Exploatarea gazelor de șist din zona Bârladului. Motivul pentru care am ales acest studiu de caz a fost dorința mea de a atrage atenția în ceea ce privește explorarea surselor subsolului și consecințele negative ale acestei explorări, consecințe ce se reflectă nu numai asupra structurii solului și subsolului, cât și asupra calității apei, florei și faunei ce o compune, deoarece, toate ecosistemele sunt într-o strânsă legătura de interdependentă, iar afectarea unuia poate duce la afectarea celorlalte.
În Capitolul 4, PROTECȚIA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI ÎN CONTEXTUL PREVEDERILOR UNIUNII EUROPENE, am pus accent pe regimul juridic de protecție a solului și subsolului, măsurile legale de protecție și conservare a solului și subsolului în țara noastră în contextul prevederilor Uniunii Europene, precum și pe răspunderea contravențională și penală în domeniul protecției solului și subsolului. Introducerea acestui capitol am considerat-o extrem de importantă, deoarece sancționarea persoanelor fizice și/sau juridice care exploatează, explorează și deteriorează aceasta resursă reprezintă un pas foarte important în diminuarea infracțiunilor, ceea ce duce la diminuarea efectelor negative ale acțiunii necorespunzătoare și în același timp și nepăsătoare a omului, asupra solului.
În ultimul capitol, Capitolul 5 – UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI PROTECȚIA MEDIULUI, am reliefat drepturile și obligațiile statelor care au aderat la Uniunea Europeană privind protecția mediului, evaluarea impactului deteriorării mediului în contextul transfrontieră între țările membre ale Uniunii Europene și evoluția politicilor de mediu la nivel internațional și comunitar în ultimul deceniu. Am încercat să evidențiez progresele care s-au făcut la nivelul Comunității Europene prin înființarea de organizații de mediu atât în Europa cât și în țara noastră, organizații ce monitorizează situația diferitelor resurse naturale, în scopul prevenirii abuzului asupra acestora și am încheiat într-o notă oarecum optimistă în ceea ce privește direcția către care se îndreaptă România, direcție unde ar trebui să ajungă în cele din urmă, dar finalitatea să nu fie una provizorie, ci una continuă și care să își găsească rezolvarea abia după îndeplinirea obiectivelor ce ne pot asigura tuturor un mediu de viață sănătos.
Consider că tema aleasă, „Protecția solului și subsolului în contextul prevederilor Uniunii Europene” constituie nu numai un subiect de actualitate ci și o problemă reală în contextul actual în care se afla mediul, problemă ce își poate găsi rezolvarea treptat, atâta timp cât toate țările se vor alia în promovarea protecției mediului și în mod special al primei resurse dătătoare de viață: solul și subsolul.
Pe viitor, va trebui că protecția și conservarea resurselor și mediului să fie o acțiune prioritară pentru toate domeniile de activitate umană, chiar înaintea ridicării nivelului de trai, transformând-o, pentru fiecare individ (printr-o educație continuă) într-o adevărată religie, natura nefiind o moștenire de la înaintași, ci un împrumut de la copii.
Importanța solului și subsolului în toate formele de viață de pe Terra, consecințele negative ale distrugerii lui, implicarea din ce în ce mai pregnantă a țărilor în protecția și conservarea acestei surse, precum și legislația adoptată în țările membre ale Uniunii Europene și implicit și a țării noastre, constituie obiectul lucrării de față.
CAPITOLUL 1. DREPTUL MEDIULUI – NECESITATE PENTRU CALITATEA VIEȚII
1.1. EVOLUȚIA ISTORICĂ A DREPTULUI MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
Apariția, dezvoltarea și constituirea legislației românești privind protecția mediului într-o ramură de drept autonomă și a dreptului mediului ca disciplină științifică au o istorie relativ îndelungată, care a cunoscut mai multe etape, cu caracteristici proprii.
Treptat, de la primele reguli nescrise, de drept cutumiar care vizau aspectele minore de ocrotire a naturii și până la reglementările actuale, care se armonizează cu legislația comunitară și normele juridice privind problemele ecologice globale, în cadrul unui proces adesea contradictoriu, s-a scris istoria acestei ramuri post-moderne de drept.
Prin această ramură a dreptului, au fost vizate, pe lângă ocrotirea factorilor de mediu în raport direct cu valoarea lor economică și protejarea naturii, prin recunoașterea nevoii de conservare a mediului natural ca interes uman fundamental, până la viziunea care pune înainte de toate valoarea intrinsecă a mediului, protejându-se elementele sale care sunt sau nu necesare omului pentru supraviețuire ori exploatate de acesta. Acest proces a fost puternic influențat de evoluțiile reglementărilor internaționale în materie, înainte de 1989, de prima Conferință a O.N.U. privind mediul uman (Stocholm, iunie 1972) și după 1990 de hotărârile Conferinței mondiale de la Rio de Janeiro (iunie 1992). Comparandu-le din punctul de vedere al dezvoltării durabile, se ajunge la concluzia că dacă în urma Conferinței de la Stockholm se presupunea că mediul nu poate fi conceput fără dezvoltare, la Rio s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută fără un mediu de calitate. Declarația de la Rio face loc mai puțin naturii și nu întâlnim decât o referință generală la biosiunii Europene și evoluția politicilor de mediu la nivel internațional și comunitar în ultimul deceniu. Am încercat să evidențiez progresele care s-au făcut la nivelul Comunității Europene prin înființarea de organizații de mediu atât în Europa cât și în țara noastră, organizații ce monitorizează situația diferitelor resurse naturale, în scopul prevenirii abuzului asupra acestora și am încheiat într-o notă oarecum optimistă în ceea ce privește direcția către care se îndreaptă România, direcție unde ar trebui să ajungă în cele din urmă, dar finalitatea să nu fie una provizorie, ci una continuă și care să își găsească rezolvarea abia după îndeplinirea obiectivelor ce ne pot asigura tuturor un mediu de viață sănătos.
Consider că tema aleasă, „Protecția solului și subsolului în contextul prevederilor Uniunii Europene” constituie nu numai un subiect de actualitate ci și o problemă reală în contextul actual în care se afla mediul, problemă ce își poate găsi rezolvarea treptat, atâta timp cât toate țările se vor alia în promovarea protecției mediului și în mod special al primei resurse dătătoare de viață: solul și subsolul.
Pe viitor, va trebui că protecția și conservarea resurselor și mediului să fie o acțiune prioritară pentru toate domeniile de activitate umană, chiar înaintea ridicării nivelului de trai, transformând-o, pentru fiecare individ (printr-o educație continuă) într-o adevărată religie, natura nefiind o moștenire de la înaintași, ci un împrumut de la copii.
Importanța solului și subsolului în toate formele de viață de pe Terra, consecințele negative ale distrugerii lui, implicarea din ce în ce mai pregnantă a țărilor în protecția și conservarea acestei surse, precum și legislația adoptată în țările membre ale Uniunii Europene și implicit și a țării noastre, constituie obiectul lucrării de față.
CAPITOLUL 1. DREPTUL MEDIULUI – NECESITATE PENTRU CALITATEA VIEȚII
1.1. EVOLUȚIA ISTORICĂ A DREPTULUI MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
Apariția, dezvoltarea și constituirea legislației românești privind protecția mediului într-o ramură de drept autonomă și a dreptului mediului ca disciplină științifică au o istorie relativ îndelungată, care a cunoscut mai multe etape, cu caracteristici proprii.
Treptat, de la primele reguli nescrise, de drept cutumiar care vizau aspectele minore de ocrotire a naturii și până la reglementările actuale, care se armonizează cu legislația comunitară și normele juridice privind problemele ecologice globale, în cadrul unui proces adesea contradictoriu, s-a scris istoria acestei ramuri post-moderne de drept.
Prin această ramură a dreptului, au fost vizate, pe lângă ocrotirea factorilor de mediu în raport direct cu valoarea lor economică și protejarea naturii, prin recunoașterea nevoii de conservare a mediului natural ca interes uman fundamental, până la viziunea care pune înainte de toate valoarea intrinsecă a mediului, protejându-se elementele sale care sunt sau nu necesare omului pentru supraviețuire ori exploatate de acesta. Acest proces a fost puternic influențat de evoluțiile reglementărilor internaționale în materie, înainte de 1989, de prima Conferință a O.N.U. privind mediul uman (Stocholm, iunie 1972) și după 1990 de hotărârile Conferinței mondiale de la Rio de Janeiro (iunie 1992). Comparandu-le din punctul de vedere al dezvoltării durabile, se ajunge la concluzia că dacă în urma Conferinței de la Stockholm se presupunea că mediul nu poate fi conceput fără dezvoltare, la Rio s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută fără un mediu de calitate. Declarația de la Rio face loc mai puțin naturii și nu întâlnim decât o referință generală la biosferă nefiind prevăzute principii consacrate poluării mărilor și oceanelor ori conservării naturii. Redactorii Declarației de la Rio au decis să nu reia textele vechi, ci să facă referiri la principiile de la Stockholm, care sunt citate în bloc în primul articol al scurtului preambul al textului. Ca atare „cercetătorii” susțin că „dezvoltarea durabilă” ocupă un loc privilegiat în documentul de la Rio, fiindu-i consacrate nu mai puțin de șapte articole.
Din punct de vedere instituțional, Summit-ul verde de la Johannesburg, prin hotărârile luate și documentele adoptate a dat o mai mare importanță „Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă”, creată la Rio în 1992, în procesul de reevaluare și monitorizare a progreselor înregistrate în implementarea Agendei 21 și asigurarea unei mai mari coerențe în aplicare, inițiative și parteneriate. O direcție prioritară a activității CDD o constituie facilitarea și promovarea integrării dimensiunilor ecologice, sociale și economice ale dezvoltării durabile în programele comisiilor regionale ale ONU. De asemenea, se preconizează stabilirea unui mecanism efectiv, transparent și permanent de coordonare între agențiile specializate ale ONU.
Integrarea României în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) marchează o nouă etapă a dezvoltării dreptului mediului.
1.2. DEFINIȚIA NOȚIUNII DE MEDIU
Termenul de mediu a fost folosit începând din secolul al XIX-lea, având definiții date de către biologi, cercetători în domeniul geografiei, iar odată cu trecerea timpului s-au făcut remarcate o serie de definiții ale acestuia.
În „Le Grand Larousse” din 1972, mediul a fost definit ca fiind „ansamblul elementelor naturale și artificiale care condiționează viața umană”.
Dicționarul Webster preferă o definiție generală a mediului, care ar fi: „circumstanțele, obiectele ori condițiile care înconjoară persoana”, urmată de precizarea „ansamblul factorilor fizici, chimici și biotici (precum climatul, solul și ființele) care acționează asupra unui organism ori unei comunități ecologice și determină în definiție forma și supraviețuirea lor”, la care se adaugă „ansamblul condițiilor sociale și culturale care influențează viața unui individ ori a unei comunități”.
O dată cu apariția și amplificarea problemelor ecologice, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut, se afirmă o concepție holistică privind mediul ca obiect de interes și de acțiune publică, ce s-a reflectat cu pregnanță în termenii actelor normative adoptate în unele țări la sfârșitul anilor 1960 (Național Environmental Policy Act, S.U.A., 1969), precum și în documentele primei Conferințe a Națiunilor Unite privind mediul (Stockholm, iunie 1972). În același timp, acțiunile concrete – de natură economică, juridică, instituțională – în vederea prevenirii și combaterii poluării au reclamat circumscrierea și definirea mai precisă a conceptului de mediu și a elementelor sale componente. Astfel, potrivit consiliului internațional de limba franceză al colocviului internațional „Enseignement et Environnement” (Aix en Provence, 1972), mediul reprezintă „ansamblul, existent la un moment dat, al aspectelor fizice, chimice, biologice și sociale, susceptibile de a crea un efect direct sau indirect, imediat sau ulterior asupra viețuitoarelor, omului și activităților umane”.
Pentru Comunitățile Europene, mediul reprezintă „ansamblul elementelor care, în complexitatea lor relaționala, constituie cadrul și condițiile vieții omului”. Un document al Consiliului Europei stabilea că „mediul înseamnă apa, aer și sol în interacțiunea lor, precum și raportul dintre acestea și orice alt organism viu”(art. 2, „Council Directive” din 27 iunie 1967). Alte documente comunitare, precum directivele referitoare la informațiile privind mediul, arată că acestea din urmă vizează starea elementelor de mediu (cum sunt aerul și atmosfera, apa, solul, suprafața terestră, peisajul și ariile naturale, inclusiv zonele umede, marine și costiere, diversitatea biologică și componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, precum și interacțiunea dintre aceste elemente) și factorii (cum sunt substanțele, energia, zgomotul, radiațiile sau deșeurile, inclusiv deșeurile radioactive, emisiile, deversările și alte evacuări în mediu, ce afectează sau pot afecta elementele de mediu).
În țara noastră, potrivit OUG nr.195/2005, mediul reprezintă „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea mediului”.
Tot reglementarea-cadru privind protecția mediului definește noțiunea de mediu geologic, ca fiind „ansamblul structurilor geologice de la suprafața pământului în adâncime: sol, ape subterane, formațiuni geologice”.
Ordonanța de urgență nr. 236/2002 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale a florei și faunei sălbatice, utilizează și definește conceptul de mediu natural considerat a fi „ansamblul componentelor, structurilor fizico-geografice, biologice și biocenotice naturale, terestre și acvatice, având calitatea intrinsecă de păstrător al vieții și generator de resurse necesare acesteia” (art. 4 lit. a).
În Legea protecției mediului, mediul este definit ca „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului”.
Dincolo de varietatea unor asemenea definiții, este de domeniul evidenței că definiția mediului are numeroase consecințe și implicații asupra dreptului mediului. De aceea este foarte important ca reglementările speciale în materie să cuprindă o definiție „legală”, la care să se raporteze cei chemați să le aplice și, totodată, cei preocupați de dimensiunea teoretică a acestei noi ramuri de drept. Aceasta trebuie să ofere elemente concrete, astfel încât să devină operațională la nivel concret, în primul rând juridico-administrativ.
1.3. DEFINIȚIA DREPTULUI MEDIULUI
Datorită necesității, rolului și dimensiunii acestei noi ramuri, se poate spune că dreptul mediului reprezintă ansamblul reglementarilor juridice și instituțiilor stabilite în vederea protecției, conservării și ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Aceasta definiție este dată de două obiective esențiale și anume: un obiectiv direct și imediat (protecția, conservarea și ameliorarea mediului) și altul indirect și pe termen lung (dezvoltarea durabilă).
În privința primului obiectiv, semnificațiile termenilor fundamentali sunt:
– Protecția mediului (prin utilizarea rațională a resurselor naturale, prevenirea și combaterea poluării și a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale);
– Conservarea mediului (menținerea și reproducerea calității factorilor naturali prin instituirea unor măsuri speciale de ocrotire și conservare);
– Ameliorarea (prin ameliorarea calității factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale, asigurarea unor condiții de viață tot mai bune generațiilor actuale și viitoare).
Obiectivul dezvoltării durabile urmărește integrarea și armonizarea problemelor mediului în și cu procesul general al unui tip de dezvoltare care să răspundă nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor.
Din perspectiva reglementarilor juridice, dreptul mediului apare sub 3 ipostaze:
a) Dreptul național (românesc) al mediului, format din totalitatea reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecția, conservarea și ameliorarea mediului. În cazul nostru, obiectivul îl reprezintă dreptul românesc al mediului, cu propria sa istorie, dimensiunile specifice și perspectivele de dezvoltare, în context regional și universal;
b) Dreptul comunitar al mediului, care cuprinde dreptul comunitar originar și dreptul derivat (regulamentele și directivele, explicitate și precizate în semnificațiile lor prin politicile, programele, recomandările și alte documente adoptate în cadrul Uniunii Europene);
c) Dreptul internațional al mediului, constituit din tratatele, cutuma și celelalte izvoare specifice de drept internațional public referitoare la această materie, care cunoaște importante variante regionale și având ca obiect protejarea biosferei contra deteriorărilor majore și dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcționarea normală.
Toate aceste trei „drepturi ale mediului” aparțin unor ordini juridice diferite, dar constituie un ansamblu ale cărui elemente se afla într-o stare de interdependență. „Baza” o reprezintă dreptul național, urmat, în cazul țărilor membre ale Uniunii Europene, de dreptul comunitar și continuând cu dreptul internațional al mediului. Toate aceste norme se manifestă sub o formă sau alta la nivelul reglementarilor naționale.
Tratatele internaționale ratificate conform legii aparțin, potrivit Constituției României, dreptului intern, iar ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.
Dreptul mediului (în sens autocuprinzător) se integrează celor trei sisteme juridice: național, comunitar și internațional, formând în cadrul acestora un subansamblu constituit din elemente interdependente.
O problemă importantă pentru dreptul mediului o constituie coordonarea diverselor reglementari în vederea evitării contradicțiilor ori conflictelor de legi.
Uniunea Europeană a recunoscut realitatea și importanța acestei probleme, stabilind că „pentru fiecare categorie de poluare este necesar să se definească nivelul de acțiune (local, regional, național, comunitar, internațional) care corespunde tipului de poluare și zonei geografice ce trebuie să fie protejată”(Primul program de acțiune, principiul 10).
Trebuie remarcate extraordinara permeabilitate și permanenta influențare dintre ordinea juridică internațională, cea a Uniunii Europene și ordinile juridice naționale. Așa de exemplu, procedura studiului de impact ecologic născută în legislația internă s-a extins rapid în cadrul dreptului comunitar, și ulterior, la nivelul dreptului internațional. În sens invers, o serie de principii, precum cel al precauției și al dezvoltării durabile, formulate în dreptul internațional au fost preluate și de reglementările interne.
1.4. OBIECTUL DREPTULUI MEDIULUI
Obiectul dreptului mediului îl constituie o categorie distinctă de relații sociale care iau naștere în procesul de conservare, dezvoltare și protecție a mediului.
Acest obiect este circumscris atât în legea-cadru a protecției mediului OUG nr.195/2005, cât și într-o serie de reglementări speciale care privesc protecția diferitelor elemente componente ale mediului înconjurător.
Astfel, potrivit art. 1 din OUG nr.195/2005, obiectul legii îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății. Dacă legea-cadru stabilește principiile și elementele strategice ale protecției mediului, obiectul dreptului mediului este detaliat în reglementările specifice, mai vechi sau mai noi, privind protecția diferitelor componente ale mediului natural și antropic.
Specificul obiectului reglementării juridice constă în legătura directă a relațiilor sociale reglementate de normele dreptului mediului cu protecția mediului, adică cu activitatea umană conștientă, științific fundamentală, îndreptată spre realizarea unui scop concret, constând în prevenirea și combaterea poluării, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de mediu și dezvoltarea durabilă.
În literatura de specialitate dintr-o serie de state europene (Polonia, Cehia, Franța, Ungaria, Germania, Anglia, Slovacia), se arată că obiectul dreptului mediului reunește dialectic raporturile juridice legate de două activități fundamentale: protecția și crearea mediului înconjurător.
Ca ramură de drept distinctă, de sine stătătoare, dreptul mediului are ca obiect raporturile juridice referitoare la utilizarea resurselor naturale, precum și cele referitoare la protecția, conservarea și dezvoltarea componentelor mediului și a mediului înconjurător în general.
Caracterul unitar al raporturilor sociale reglementate de normele dreptului mediului este dat de importanța deosebită a valorilor sociale pe care le ocrotește, de existența acelorași criterii și principii privind aplicarea normelor juridice, precum și de unitatea de metodă folosită în reglementarea relațiilor sociale, în concordanță cu interesele generale ale societății.
1.5. PRINCIPIILE INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE ALE DREPTULUI MEDIULUI
Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esențiale, de maximă aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept.
Principiile interne și internaționale, pot fi în același timp principii de bază și/sau decizionale, sau principii specifice cu caracter restrâns.
A. Principii pe plan intern
A.1. Principii de bază:
1. Principiul potrivit căruia protecția mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes public major. Legea protecției mediului califică, încă din primul său articol, ocrotirea mediului ca reprezentând un „obiectiv de interes public major”. Textul are în vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea protecției mediului și consacră modul și direcția în care trebuie să se orienteze dispozițiile legislative: ocrotirea mediului trebuie realizată pe baza principiilor și a elementelor strategice care conduc „la dezvoltarea durabilă a societății”;
2. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale, în conformitate cu politica să ecologică. Constituția României consacră în art. 135 lit. d, obligația statului de a exploata resursele naturale în concordanță cu interesul național;
3. Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural. Conform art. 3 din OUG nr.195/2005, ecosistemele și organismele, ca de altfel și resursele pământului, mărilor și atmosferei, ce sunt folosite de om, trebuie utilizate în mod controlat pentru a obține o productivitate optimă fără a periclita integritatea altor sisteme sau specii cu care coexistă;
4. Principiul „poluatorul plătește”. Conform art. 3 din OUG nr.195/2005, are asigurată aplicarea prin consacrarea răspunderii ce revine persoanelor fizice și juridice care prin activitățile lor produc poluare și care din această cauză poartă denumirea de poluatori, fiind obligați să suporte consecințele nerespectării îndatoririlor prevăzute de lege privind introducerea și folosirea de tehnologii nepoluante, limitarea poluării la parametrii stabiliți de ecostandarde, nerespectarea procedurii de autorizare și a altor obligații specifice în acest sens.
In capitolul 1 intitulat: „Principii și dispoziții generale”, art. 3 din OUG nr.195/2005, sunt stipulate și urmatoarele principii și elemente strategice ca principii de bază:
5. Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale. Promovarea integrării economice, sociale și de mediu astfel încât aceste probleme să se sustină unele pe celelalte în mod coerent prin folosirea integrală a politicii „better regulation” a Uniunii Europene cum ar fi realizarea unor studii de impact și a unor consultări cu părțile interesate, echilibrate;
6. Principiul precauției în luarea deciziei. Acest principiu s-a născut din necesitatea de a preveni efectele negative pentru mediu determinate de diferite activități umane și s-a desprins din principiul prevenirii, dar, în prezent, are caracter de sine stătător;
7. Principiul acțiunii preventive. Luarea măsurilor preventive necesare atunci când există neclarități din punct de vedere științific pentru a asigura evitarea vătămărilor potențiale ale sănătății publice sau ale mediului;
8. Principiul reținerii poluanților la sursă. Sunt interzise exporturile dacă țara de destinație nu are tehnologie pentru a proteja interesul ecologic (reciclare, recuperare și depozitare eficientă). Statul care exportă deșeurile este obligat să readucă cantitatea care nu a ajuns la destinație din diferite motive;
9. Utilizarea durabilă a resurselor naturale. Se aplică în șapte arii principale de dezvoltare, alese pentru perioada 2006-2010, marea majoritate fiind de mediu: schimbări climatice și energie curată; transport durabil; modele durabile de producție și consum; conservarea și managementul resurselor naturale; sănătate publică; incluziune socială, demografie și migrație; sărăcia globală și provocările dezvoltării durabile;
10. Informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu. Declarația de la Stockholm din 1972 a consacrat, pentru prima dată, ca un prim principiu, dreptul omului la un mediu „a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare” având în vedere, totodată, și obligația societății de a conserva, apăra, îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare; creșterea participării cetățenilor în procesul de luare a deciziei; promovarea educației și conștientizarea dezvoltării durabile; informarea cetățenilor în legătură cu impactul asupra mediului și opțiunea lor de a putea face alegeri sustenabile;
11. Dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului. Încurajarea înființării și apărarea stabilității instituțiilor democratice în întreaga lume, bazate pe pace, securitate și libertate. Promovarea activă a dezvoltării durabile pe parcursul întregii lumi, pentru a asigura că politicile interne și externe ale Uniunii Europene sunt conforme cu dezvoltarea durabilă la nivel mondial și cu angajamentele internaționale.
A.2. Principii decizionale
1. Principiul precauției în luarea deciziilor;
2. Informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu.
B. Principii pe plan extern
B.1. Principii de bază
1. Principalul sic utere tuo. În dreptul internațional maxim sic utere tuo – respectiv obligația statelor de a se asigura că activitățile exercitate în limitele jurisdicționale naționale să nu cauzeze mediului altor state – a fost recunoscută pentru prima dată în a două jumătate a secolului al XIX-lea ca principiu specific dreptului fluvial;
2. Principiul bunei vecinătăți. Vecinătatea, ca fenomen obiectiv și permanent oricărei relații sociale dintre indivizi și colectivitățile naționale, a dobândit, pe lângă dimensiunile politice și dimensiuni juridice în condițiile în care raporturile multiple și complexe dintre state în zona de frontieră, și-au găsit reflectarea în tratate și convenții internaționale;
3. Principiul informării și cooperării între state. Potrivit Planului de acțiune al Conferinței de la Stockholm, 1972, statele sunt invitate să procedeze la un schimb de informații ori consultări bilaterale sau regionale, de fiecare dată când condițiile mediului unei țări sau anumite activități ale acesteia, pot avea efecte păgubitoare în una sau mai multe țări;
4. Principiul protejării patrimoniului comun al umanității. Conceptul de „patrimoniu comun al umanității” s-a conturat spre sfârșitul anilor ‘60, fiind aplicat marilor adâncimi marine, Lunii și celorlalte corpuri cerești, Antarcticii, spectrului frecvențelor radioelectrice și al orbitei sateliților geostaționari.
Conform art.3 din OUG nr. 195/2005, din princippile de baza pe plan extern, mai fac parte:
5. Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
6. Principiul precauției în luarea deciziei;
7. Principiul acțiunii preventive;
8. Principiul reținerii poluanților la sursă;
9. Principiul „poluatorul plătește”;
10. Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
11. Utilizarea durabilă a resurselor naturale;
12. Informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu;
13. Dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.
B.2. Principii specifice cu caracter restrâns
1. Principiul nediscriminării. Sistemul regulilor de cooperare prevăzut de Convenția Nordică din anul 1974 asupra protecției mediului, are la bază acest principiu enunțat în art. 2, care presupune asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se vor produce în țara în care sursele poluante au fost localizate;
2. Principiul interzicerii poluării. Interzicerea poluării trebuie abordată atât la scară națională cât și globală, prin colaborare între toate țările, în condiții de egalitate, prin încheierea de acorduri bi sau multilaterale, în scopul prevenirii sau al limitării efectelor negative aduse mediului înconjurător;
3. Principiul „poluatorul plătește”. Declarația Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului afirmă că toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să cadă în sarcina autorului. Aceeași prevedere figurează și în principiile directoare ale relațiilor economice internaționale aflate sub influența politicilor în domeniul protecției mediului și exploatării resurselor naturale, adoptate de țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, în anul 1972.
Statutul României de stat membru al UE presupune obligativitatea transpunerii legislației comunitare în toate domeniile, inclusiv în cel destinat protecției mediului. Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului a fost transpusă în legislația națională printr-un act normativ care să asigure o reglementare unitară și distinctă a prejudiciului pentru mediu: OUG nr. 68/2007.
Necesitatea tuturor organizațiilor naționale și internaționale de a se implica în menținerea unui mediu corespunzător cerințelor actuale, fără a face abuz de resursele naturale regenerabile și neregenerabile ale acestuia, a devenit din ce în ce mai mult o prioritate în stabilirea unor politici care să mențină mediul în parametri optimi. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România s-a alăturat celorlalte țări, în lupta pentru protecția mediului și aplicarea dezvoltării durabile.
CAPITOLUL 2. DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI POLITICILE DE MEDIU ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. NOUA STRATEGIE DE DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMÂNIEI
Noua strategie de dezvoltare durabilă a fost adoptată în 2008. Structura acestei strategii urmărește structura Strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene, adoptată în 2006. Strategia își propune obiective și priorități în domeniile identificate ca priorități de către Uniunea Europeană, pentru trei perioade de timp: până în 2013, până în 2020 și până în 2030.
Urmărind prevederile Uniunii Europene, strategia națională de dezvoltare durabilă prevede, printre altele, ca program de monitorizare și evaluare:
– Instituirea unui Comitet Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă, la nivel executiv, sub coordonarea directă a Primului Ministru, incluzând ministerele și alte instituții centrale implicate în implementarea Strategiei. Comitetul Interdepartamental, prin persoana desemnată de președintele acestuia, va fi nominalizat ca punct de legătură în relațiile cu Comisia Europeană și celelalte instituții ale Uniunii Europene în privința implementării pe plan național a Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă;
– Stabilirea obligației Comitetului Interdepartamental de a prezenta un raport anual Parlamentului României asupra modului de implementare a Strategiei, pe baza monitorizării indicatorilor dezvoltării durabile conveniți la nivelul Uniunii Europene, precum și a indicatorilor specifici, adaptați la condițiile României, asupra eventualelor rămâneri în urmă și asupra măsurilor de remediere a acestora, incluzând și posibile propuneri de ajustare a obiectivelor-țintă pe plan național și a termenelor de execuție, în funcție de situația reală și de prevederile Directivelor Uniunii Europene în materie, adoptate pe parcurs;
– Stabilirea responsabilității Comitetului Interdepartamental de a coordona activitățile legate de elaborarea și actualizarea permanentă a setului de indicatori pentru monitorizarea implementării obiectivelor dezvoltării durabile la nivel național, regional și sectorial, potrivit orientărilor metodologice stabilite de Institutul Național de Statistică, în congruență cu reglementările convenite în cadrul Uniunii Europene, în vederea asigurării acurateței și comparabilității datelor cu cele ale celorlalte state membre ale Uniunii Europene;
– Statuarea obligației Comitetului Interdepartamental, în conformitate cu prevederile Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, de a prezenta Comisiei Europene un raport complet asupra implementării Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă la fiecare doi ani, începând cu luna iunie 2011, însoțit de propuneri și recomandări privind eventuala modificare a orientărilor generale, politicilor și priorităților Strategiei Uniunii Europene în materie;
– Instituirea unui Consiliu Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă la nivel național, cu un Secretariat Permanent.
– Declanșarea procedurilor pentru evaluarea colegială a Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă de către instituții și experți din alte state membre ale Uniunii Europene, conform recomandării exprese conținute în Strategia Uniunii Europene în materie.
În plan internațional, în 2007 România a fost aleasă în cadrul sesiunii organizatorice a Consiliului Economic și Social al ONU (ECOSOC) membru al Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilă (CSD) pentru mandatul 2008-2011, în 2010 preluând și președenția acesteia pentru un an de zile.
2.2. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI DEZVOLTAREA DURABILĂ
Punctul de plecare în formularea conceptului de dezvoltare durabilă îl constituie Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare a ONU, cunoscut sub denumirea de Raportul Brundtland, în care se consemnează ideea potrivit căreia „umanitatea are capacitatea de a realiza o dezvoltare durabilă – de a garanta satisfacerea necesităților actuale fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”.
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European de la Göteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care punctează și o serie de direcții de acțiune de urmat în continuare. Documentul a evidențiat și unele tendințe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, amenințările la adresa sănătății publice, sărăcia și excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale și erodarea biodiversității. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005, șefii de state și guverne ai țărilor Uniunii Europene au adoptat o Declarație privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona revizuită pentru creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă, drept o componentă esențială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Göteborg din 2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia de Dezvoltare Durabilă reînnoită pentru o Europă extinsă.
Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară și coerentă, având ca obiectiv general îmbunătățirea continuă a calității vieții pentru generațiile prezente și viitoare prin crearea unor comunități sustenabile, capabile să gestioneze și să folosească resursele în mod eficient și să valorifice potențialul de inovare ecologică și socială al economiei în vederea asigurării prosperității, protecției mediului și coeziunii sociale.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene și statelor sale membre, implicând toate componentele instituționale la nivel comunitar și național. Este subliniată, de asemenea, importanța unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunitățile locale și cetățenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile. Astfel, unul din obiectivele-cheie ale dezvoltării durabile, este protecția mediului prin măsuri care să permită disocierea creșterii economice de impactul negativ asupra mediului.
În calitate de factor generator de bogăție, dezvoltarea durabilă trebuie să asigure protejarea capitalului natural, sub aspect cantitativ și calitativ, menținerea unui nivel minim al acestuia, adică a „capitalului natural critic”.
În ultimul secol, și în mod special în ultimele decenii, dezvoltarea industrială explozivă, precum și exploatarea nerațională a resurselor naturale, a dus tot mai mult la modificarea schimbărilor climatice precum și la un mediu de viața nesănătos.
În acest scop, a fost necesară aplicarea unei strategii și înființarea unei legi speciale în ceea ce privește protecția mediului, pentru că acele cauze ce au o finalitate negativă asupra vieții pe Terra (industrializarea masivă, utilizarea abuzivă a resurselor naturale), să fie diminuate.
2.3. PRINCIPIILE STRATEGIEI ȘI LEGEA PROTECȚIEI MEDIULUI
Legătura dintre dezvoltarea economică și problemele ecologice este definitorie în determinarea posibilităților de acțiune pentru protecția mediului.
Relația dezvoltare – mediu, este o relație între prezent și viitor. Dezvoltarea urmărește satisfacerea nevoilor generațiilor prezente, protecția mediului fiind o investiție pentru generațiile viitoare.
Protecția mediului urmărește ferirea de influențele negative a mediului natural și antropic, prin descoperirea cauzelor și eliminarea acestora, atenuarea efectelor poluării și dacă este posibil, chiar eliminarea totală a acestora spre binele întregii umanități. Scopul protecției mediului este în ultimă instanță, ocrotirea omului. Strategia protecției mediului are la baza următoarele principii:
– Conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;
– Dezvoltarea durabilă;
– Evitarea poluării prin măsuri preventive;
– Conservarea biodiversității;
– Conservarea moștenirii, a valorilor culturale și istorice;
– Cine „poluează plătește”;
– Stimularea activităților de redresare a mediului.
În ceea ce privește statutul României, după Conferința Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecția mediului înconjurător, situând România printre primele țări din lume – care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu, lege ce a fost întregită și completată cu alte reglementări sectoriale.
În concepția legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea factorilor naturali și ai celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață pentru om și dezvoltarea societății” (art. 5 din Legea nr. 9/1973).
Factorii naturali ai mediului supuși protecției în condițiile legii sunt: aerul, apa, solul și subsolul, pădurile și orice altă vegetație terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii. În același timp, legea prevede că se supun protecției așezările omenești și ceilalți factori creați prin activități umane.
Constituția adoptată în anul 1991 a stabilit obligația statului de a asigura „refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic”. De asemenea, Constituția a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului”.
La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecției mediului, nr. 137, înlocuită la 22 decembrie 2005 de OUG nr. 195 (aceasta fiind actuala Lege a Protecției Mediului) la baza cărora, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile stau următoarele principii și elemente strategice:
a) Principiul precauțiunii în luarea deciziei;
b) Principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor;
c) Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
d) Principiul „poluatorul plătește”;
e) Înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor;
f) Principiul prevenirii, reducerii și controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile care pot produce poluări semnificative;
g) Crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului;
h) Utilizarea durabilă;
i) Menținerea, ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate;
j) Crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor;
k) Dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului (art. 3).
O atenție deosebită este acordată solului și subsolului, care reprezintă o sursă naturală neregenerabilă și care este suportul principal al celorlalte resurse naturale și artificiale. Afectarea structurii lui duce la afectarea celorlalte ecosisteme și a vieții pe Terra, deoarece prin distrugerea lui are loc totodată distrugerea pădurilor, care reprezintă atât suport de oxigen pentru oameni cât și un mecanism de luptă important împotriva fenomenului de încălzire globală. Marile organizații internaționale și comunitare și-au îndreptat atenția către protejarea și conservarea solului și subsolului, apărând astfel în Legea Protecției Mediului articole în care acesta este încadrată protecția acestuia. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România a modificat Legea Protecției Mediului, dată prin OUG nr. 195/2005 (din 22/12/2005) și astfel, la data de 03/12/2008 a apărut versiunea actualizată a legii, care include modificările aduse de: Rectificarea publicată în M. Of. 88 din 31/01/2006; Legea nr. 265/2006; OUG nr. 57/2007; OUG nr. 114/2007 publicată în M. Of. nr. 713 din 22/10/2007; OUG nr. 164/2008 publicată în M. Of. nr. 808 din 03/12/2008.
În versiunea actualizată, pentru protecția solului, subsolului și a ecosistemelor terestre, au fost adăugate:
– Art. 65: Protecția solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toți deținătorii, cu orice titlu.
– Art. 66: (1): Reglementările privind modalitățile de investigare și evaluare a poluării solului și subsolului, remedierea în zonele în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate și cele referitoare la protecția calității solului, subsolului și a ecosistemelor terestre se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență și (2): Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, cu consultarea celorlalte autorități publice centrale competente, stabilește sistemul de monitorizare a calității mediului geologic în scopul evaluării stării actuale și a tendințelor de evoluție a acesteia.
– Art. 67: Controlul respectării reglementărilor legale privind protecția, conservarea, amenajarea și folosirea judicioasă a solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre se organizează și se exercită de autoritățile competente pentru protecția mediului, precum și, după caz, de alte autorități ale administrației publice competente, potrivit dispozițiilor legale.
– Art. 68: Deținătorii de terenuri, cu orice titlu, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele obligații:
a) Să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic;
b) Să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicații rutiere, feroviare și de navigație;
c) Să respecte orice alte obligații prevăzute de reglementările legale în domeniu.
– Art. 69: Deținătorii cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetației forestiere din afara fondului forestier și ai pajiștilor, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate pe un astfel de teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele obligații:
a) Să mențină suprafața împădurită a fondului forestier, a vegetației forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenișurilor, tufișurilor și pajiștilor existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;
b) Să exploateze masa lemnoasă în condițiile legii precum și să ia măsuri de reîmpădurire și, respectiv de completare a regenerărilor naturale;
c) Să gestioneze corespunzător deșeurile de exploatare rezultate, în condițiile prevăzute de lege;
d) Să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului ecologic;
e) Să respecte regimul silvic în conformitate cu prevederile legislației în domeniul silviculturii și protecției mediului;
f) Să asigure aplicarea măsurilor specifice de conservare pentru pădurile cu funcții speciale de protecție, situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare și eroziune, pe grohotișuri, stâncării, la limita superioară de altitudine a vegetației forestiere, precum și pentru alte asemenea păduri;
g) Să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetației lemnoase de pe pășunile împădurite care îndeplinesc funcții de protecție a solului și a resurselor de apă;
h) Să asigure exploatarea rațională, organizarea și amenajarea pajiștilor, în funcție de capacitatea de refacere a acestora;
i) Să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic și piscicol, potrivit prevederilor legale în domeniu;
j) Să exploateze pajiștile, în limitele bonității, cu numărul și speciile de animale și în perioada stabilită, în baza studiilor de specialitate și a prevederilor legale specifice;
k) Să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol și al pajiștilor din cadrul ariilor naturale protejate, în termenii stabiliți prin planurile de management și regulamentele specifice;
l) Să sesizeze autoritățile pentru protecția mediului despre accidente sau activități care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.
Toate aceste modificări aduse s-au datorat luptei internaționale pentru protejarea celei mai importante surse naturale: solul, deoarece în ultimele decenii, acesta se află sub o presiune crescândă, condusă sau exacerbată de activitatea umană (practicile agricole și silvice necorespunzătoare, dezvoltarea industrială sau urbană și turismul). Aceste activități afectează negativ capacitatea solului de a-și exercita în deplină capacitate varietatea funcțiilor sale. În plus, degradarea solului are un impact puternic și asupra altor zone precum: apa, sănătatea populației, schimbările climatice, protecția naturii și a biodiversității și securitatea alimentară, adică asupra tuturor ecosistemelor și asupra vieții pe pământ.
CAPITOLUL 3. SOLUL ȘI SUBSOLUL
3.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Solul reprezintă cea mai importantă resursă naturală neregenerabilă, iar datorită acestui fapt, exploatarea, explorarea, utilizarea lui trebuie făcută cu mare atenție.
Resursele naturale sunt elemente materiale, energetice și informaționale existente în mediu, în afara activităților umane, susceptibile de a fi utilizate de către sistemele biologice. Conform acestei definiții, orice element material sau energetic reprezintă o sursă potențială, ea urmând a deveni o „resursă reală, atunci când va exista un program informațional care să facă posibilă utilizarea ei”.
În DEX prin resurse naturale se înțelege totalitatea zăcămintelor de minerale și de minereuri, a terenurilor cultivabile, a apelor și a pădurilor de care dispune o țară.
Solul este una din componentele deosebit de importante ale biosferei. Ca suport și mediu de viață pentru plantele superioare, solul este unul din principalii depozitari ai substanței vii a uscatului și ai energiei potențiale biotice captate prin fotosinteză, ca și al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf).
De-a lungul timpului, au fost date numeroase definiții solului, dintre care cele mai importante sunt:
1) Solul reprezintă stratul superior și afânat al scoarței pământului în/pe care se dezvoltă viața vegetală și care acoperă subsolul. Constituind suport și mediu de viață pentru majoritatea formelor de vegetație, solul este unul din principalii depozitari ai părții vii a uscatului și ai potențialului său biologic (principala lui caracteristică fiind aceea de a furniza apă și substanțele nutritive de care plantele au nevoie).
Din punctul de vedere al alcătuirii sale, se disting două categorii de elemente: substanțe minerale rezultate din dezagregarea fizico-mecanică și alterarea chimică a rocilor și mineralelor, și – respectiv – substanțe organice specifice, produse prin transformarea biochimică a resturilor vegetale (și care formează humusul, cel care conferă solului fertilitatea – asigurând materiile hrănitoare pentru plante, și care este liantul ce contribuie la aglomerarea particulelor minerale; fiind colorat brun, el este cel care conferă solului o culoare închisă).
2) Solul este definit că stratul de la suprafața scoarței terestre.
Este format din particule minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii. În concepție ecologică, solul este, sediul complex de substanțe – surse de nutrienți și de energie, al unor organisme și microorganisme, însușiri și procese, determinat atât de compoziția și arhitectura sa proprie, cât și de totalitatea factorilor pedogenetici care îl influențează neîntrerupt, în special factori climatici și foarte frecvent cei hidrologici.
Este descris ca un sistem dinamic cu trei faze: solidă, lichidă și gazoasă. Formarea lui este un proces complex, îndelungat, în cursul căruia, prin mecanisme fizice, chimice și biologice, roca mamă, sterilă, dobândește caracterul de fertilitate.
Fertilitatea solului este, „caracteristica dobândită de scoarța terestră, mărunțită, de a întreține procese complexe de natură biologică, chimică și fizică acumulatoare de biomasă, humus și săruri minerale”.
Funcțiile solului
Solul este un sistem deschis și o resursă esențial neregenerabilă ce îndeplinește multe funcții (economice, sociale, culturale și de protecție a mediului) și furnizează servicii vitale pentru activitățile umane și pentru supraviețuirea ecosistemelor.
Aceste funcții sunt:
– Producție de biomasă, inclusiv în agricultură și în domeniul silvic;
– Depozitare, filtrare și transformare a nutrienților, substanțelor și apei;
– Zone de biodiversitate, cum sunt habitatele, speciile și altele;
– Mediu fizic și cultural pentru populație și activități umane;
– Sursă de materii prime;
– Sursă de cărbune;
– Patrimoniu geologic și arheologic
În ceea ce privește proprietățile solului, cele mai importante sunt:
– Solul nu este un amestec haotic de diverse componente (nisip, argilă, praf), ci este un corp bine structurat, poros, având o serie de proprietăți care îi conferă fertilitatea;
– Proprietățile solului sunt: porozitatea, permeabilitatea, capacitatea solului de a reține apa, permeabilitatea pentru aer, capacitatea de schimb a solului și reacția solului (aciditatea).
Aceste însușiri ale solului trebuie cunoscute, valorile lor – măsurate în unități specifice – oferind indicii prețioase referitoare la posibila lor utilizare, modalitățile de îmbunătățire a fertilității sau capacității portante (atunci când este vorba despre clădiri), la măsurile de consolidare care pot să le fie aplicate, la salubritatea imobilelor pe care le susțin.
În ultimele decenii, solul se află sub o presiune crescândă, condusă sau exacerbată de activitatea umană (practicile agricole și silvice necorespunzătoare, dezvoltarea industrială sau urbană și turismul). Aceste activități afectează negativ capacitatea solului de a-și exercita în deplină capacitate varietatea funcțiilor sale. În plus, degradarea solului are un impact puternic și asupra altor zone precum: apa, sănătatea populației, schimbările climatice, protecția naturii și a biodiversității și securitatea alimentară.
La ora actuală, se apreciază că agricultura se situează în centrul biosferei, ea fiind cel mai important utilizator al suprafețelor de teren, al apelor pentru irigații, al ecosistemelor și diversității biologice. Pentru a-și îndeplini misiunea tradițională de a produce bunuri alimentare, agricultura utilizează resurse naturale de tipul solului și apei. Generalizarea agriculturii intensive este însoțită de o creștere a prelevărilor de apă și de poluanți, mai ales cei de tipul nitraților. Acest lucru a determinat și o degradare a situației în domeniul biodiversității, al gestionării spațiului și peisajelor rurale. Efectele negative rezultate s-au amplificat și manifestat mai rapid decât au reușit mecanismele economice să încurajeze producția prin susținerea prețurilor produselor (fără penalizarea deteriorărilor produse). Această situație corespunde conceptului economic de externalitate negativă.
Subsolul este acea parte componentă a teritoriului de stat reprezentând spațiul fizic situat sub sol și având formă geometrică a unui con neregulat, cu baza constituită din sol și cu vârful situat în centrul pământului. Subsolul este alcătuit din totalitatea formațiunilor geologice mai vechi decât pătura actuală de sol. Subsolul conține resurse și zăcăminte naturale deosebit de importante pentru desfășurarea vieții pe pământ: ape minerale și termale, minereuri, combustibili solizi, lichizi și gazoși. Aceste resurse – denumite prin Constituție „bogății naturale” – constituie proprietate publică.
Din punctul de vedere al protecției subsolului și al exploatării raționale a bogățiilor sale naturale interesează, în mod deosebit, formațiunile geologice accesibile lucrărilor de cercetare și prospecțiuni geologice. Prin bogății ale subsolului se înțeleg minereurile, zăcămintele de cărbuni, petrol, gaze naturale, sare, izvoarele termale și minerale, peșterile, vestigiile arheologice, comorile îngropate
Având în vedere faptul că solul, alături de subsol, reprezintă o sursă naturală neregenerabilă, trebuie limitată cât mai mult degradarea acestuia, deoarece solul este limitat ca întindere și odată distrus el nu mai poate fi adus la starea inițială, naturală decât într-un timp foarte îndelungat: pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300 – 1000 ani, iar geneza unui strat de sol de 20 cm durează între 2000 – 7000 ani. În schimb, denaturarea lui sub influența eroziunii sau a diverșilor factori nocivi poate avea loc foarte repede, timp de câțiva ani când este slab gospodărit sau foarte încet, când este bine întreținut.
Prin urmare, este de la sine înțeles că solului trebuie să-i fie asigurată o protecție deosebită.
3.2. DEGRADAREA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI
Pământul este principalul mijloc de producție în agricultură și silvicultură. Spre deosebire de celelalte resurse naturale, solul este limitat ca întindere și are caracter de fixitate; odată distrus, el nu se va mai putea reface așa cum a fost, pentru că nu se pot reproduce condițiile și istoria formării lui. Nu este vorba numai de epuizarea conținutului său de substanțe nutritive care poate fi compensat prin fertilizanți și nici de lipsa sau excesul de apă, ci de întinderea limitată a solului în calitatea sa de suport permanent pentru culturile vegetale. Dezafectarea în mari proporții a terenurilor agricole și silvice pentru construcții, industrie, mine, depozitarea deșeurilor, căi de comunicații ca și procesele de eroziune reduc posibilitățile de folosire a solului, pentru dezvoltarea producției agricole și silvice. După cum apreciază Barry Commoner „Degradarea mediului înconjurător se datorează unui neajuns al activității umane”.
Pe măsura epuizării solului, țările se văd obligate să importe alimente pentru satisfacerea chiar și a nevoilor minime ale populației. Zeci de țări slab dezvoltate constată că problemele legate de datoria lor externă se agravează în continuare, din cauza dependenței cronice de importul de alimente.
Pe de altă parte, industrializarea masivă a dus la pătrunderea în atmosferă a unor cantități tot mai mari de metale toxice. Din aer, ploaia și zăpada aduc metalele pe sol, unde ele se acumulează. Ecologia solului este foarte vulnerabilă la efectele toxice ale unor asemenea metale (mercur, plumb, nichel, cadmiu) căci ele pot inhiba creșterea plantelor și a bacteriilor folositoare din pământ. Mai mult, pot lua naștere complecși noi, nenaturali formați din aceste metale și compuși organici din sol. În același timp, este posibil ca unii complecși metal-organici care sunt inofensivi pentru culturi, să ajungă prin intermediul hranei în organismul uman, unde se pot dovedi dăunători.
În România, sunt considerate terenuri degradate acele terenuri care, prin eroziune, poluare sau acțiunea distructivă a unor factori antropici, și-au pierdut definitiv capacitatea de producție agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri.
Degradarea solului poate fi: fizică (compactarea solului, degradarea structurii), chimică (acidifiere, sărăturare, poluare chimică), biologică (poluare cu germeni patogeni, reducerea populațiilor de microorganisme) și radioactivă. Există și alte tipuri de degradare: degradare prin exces de apă, eroziune, acoperirea cu halde, deponii și deșeuri, scoatere din circuitul agricol sau silvic.
Eroziunea, ca formă de degradare a solului său a rocilor, se datorează acțiunii ploilor, vântului și omului care – prin lucrările agricole – a distrus textura solului, l-a dezgolit în fața radiațiilor solare și l-a sărăcit de asociațiile vegetale naturale.
Prin folosirea abuzivă a pământului de către om s-a ajuns la o micșorare a capacității de reținere a apei în sol. Aceasta s-a evaporat sau s-a scurs rapid la suprafață, provocând dese inundații, în lipsa stratului cu vegetație arborescentă care trebuia să „amortizeze” efectele precipitațiilor abundente. Eroziunea se datorează și poluării cu pesticide și îngrășăminte chimice, ploilor acide, tăierilor masive de păduri, lucrărilor necorespunzătoare ale solului care, în timp, au degradat textura acestuia.
Defrișarea pădurilor, a contribuit la degradarea solurilor prin creșterea aridității climatului, intensificarea vânturilor și apariția inundațiilor.
Pădurile reprezintă factorul determinant în menținerea echilibrului ecologic, climatic și hidric, reprezentând ecosistemul cu o capacitate de regenerare de 3 – 5 ori mai mare decât oricare alt ecosistem natural.
Despăduririle masive făcute în scopul valorificării lemnului constituie o cauză esențială a degradării solului prin eroziune, mai ales a terenurilor în pantă. Datorită acestui fapt, prin intervenția distructivă a omului, care a utilizat lemnul ca și combustibil, ca și material în construcții și industrie sau pentru eliberarea terenurilor în scopul redării lor exploatării agricole, există țări – precum Spania și Grecia – care și-au redus suprafața împădurită cu până la 15 %.
Terenurile degradate (acelea care prin eroziune, poluare sau prin acțiunea altor factori antropici și-au pierdut total sau parțial capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice) în ultimii anii s-au întins într-o proporție foarte mare, fiind remarcabilă gruparea lor pe următoarele „categorii”: terenuri cu eroziune de suprafață; terenuri cu eroziune în adâncime (ogașe, ravene); terenuri afectate de alunecări active, prăbușiri, surpări și curgeri noroioase; terenuri nisipoase expuse erodării de către apă și/sau vânt; terenuri cu aglomerări de pietriș, bolovăniș, grohotiș, stâncării și depozite de aluviuni torențiale; terenuri cu exces permanent de umiditate și mlaștini; terenuri sărăturate și acide; terenuri poluate cu substanțe chimice, petroliere sau noxe; terenuri ocupate cu halde miniere, deșeuri industriale și/sau menajere, gropi de împrumut; terenuri neproductive; terenuri cu cu biocenoze afectate sau distruse.
Alături de degradare, poluarea solului și subsolului este o problemă la fel de importantă, ea fiind rezultatul oricărei acțiuni care produce dereglarea funcționării normale a solului, ca mediu de viață, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ și calitativ
3.3. POLUAREA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI
Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor ecologice contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de om și cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condițiilor de viață ale omului planetar și ale dezvoltării civilizației viitorului.
Poluarea, ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu depinde principial de caracterul orânduirii sociale (deși aceasta poate determina, printr-o gospodărire chibzuită a resurselor și printr-o legislație adecvată o oarecare scădere a gradului de poluare), și care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut al acestuia.
Conform Legii protecției mediului, prin poluare se înțelege „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activități desfășurate de om, de substanțe, de vibrații, de căldură și/sau zgomot în aer, în apă ori în sol, care poate aduce prejudicii sănătății umane sau calității mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
Se consideră că cel puțin trei îndeletniciri umane generează poluarea în lumea contemporană: industria, cu mediul de viață urban pe care îl promovează, agricultura intensivă și industrializată și transporturile.
Există însă câteva deosebiri esențiale între poluarea provocată de feluritele industrii și poluarea cauzată de agricultura intensivă și industrializată.
Producția industrială și întreaga tehnologie aferentă ei se concentrează în spații restrânse, iar resursele naturale (aerul, apa mai ales) folosite în procesele de producție pot fi purificate prin diferite mijloace. Dacă industriile poluante sunt concentrate într-o singură regiune sau în câteva zone limitate ca întindere, poluarea poate fi cu succes combătută și cu investiții financiare relativ mici.
În agricultură poluarea are un caracter mai dramatic din cel puțin trei puncte de vedere: în primul rând, poluarea în agricultură afectează elementul natural esențial pentru producția agricolă – solul. El este principalul mijloc de producție, căruia nu i se poate aplica nici un procedeu de epurare. Un sol poluat poate fi depoluat numai prin acțiunea foarte lentă a factorilor naturali; în al doilea rând poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât în industrie, în fapt întreaga suprafață cultivată pe care au fost introduse chimizarea și mecanizarea; în al treilea rând, poluarea în agricultură este periculoasă pentru că produce o contaminare a produselor alimentare cu substanțe toxice.
De asemeni, în timp ce poluarea industrială se datorează, în principiu, eliminării fără voie a unor substanțe nocive, poluarea agriculturii se datorează introducerii intenționate în sol a unor substanțe absolut necesare producției agricole; poluarea industrială se referă, în primul rând, la anumite grupe de indivizi expuși profesional, în timp ce poluarea agricolă privește întreaga populație consumatoare a produselor agroalimentare infestate.
Prin poluant se înțelege „orice substanță solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori, ori energie (radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituienților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale”.
Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantități ce depășesc limita de toleranță a uneia sau mai multor specii de viețuitoare, împiedică înmulțirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acțiune toxică.
Acțiunea de intoxicare produsă de poluanți se numește poluare și este cu atât mai gravă, cu cât diferența dintre concentrația poluantului în mediu și limita de toleranță este mai mare.
Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat fie prin reducerea cantitativă și/sau calitativă a producției vegetale, fie prin cheltuielile necesare menținerii capacității bioproductive la parametrii cantitativi și calitativi anterior manifestării poluării.
Poluarea solului este cauzată de pulberile și gazele nocive din aer, din apele reziduale, de deșeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele și îngrășămintele chimice folosite în agricultură.
În afară de poluarea naturală, de poluarea fizică și chimică, în vecinătatea imediată a unităților miniere și în locurile de depozitare a minereurilor radioactive se constată și poluarea radioactivă a solului. La aceasta mai poate contribui și depozitarea în sol a deșeurilor nucleare care emit radiații timp îndelungat și care scot din circuit numeroase terenuri.
Poluarea solului poate fi analizată din cel puțin două perspective: poluare biologică și, respectiv, poluare chimică.
Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe sol, odată cu diversele reziduuri, a germenilor patogeni. Supraviețuirea pe sol a acestor germeni este variabilă și depinde atât de specia microbiană, cât și de calitățile solului și condițiile meteoclimatice. În general, solul este bogat în flora microbiană proprie, denumită și floră telurică, care participă activ la procesele biologice și biochimice care se petrec în sol. În mare parte, această floră are calitate antibiotică față de flora microbiană de impurificare, contribuind în acest fel la distrugerea germenilor patogeni. Solul nu oferă condiții favorabile de temperatură și umiditate, mai ales în straturile sale superficiale, unde se cantonează flora supraadăugată, supuse permanent radiațiilor solare, astfel încât anumite forme de germeni nu rezistă decât foarte puțin timp în sol. Alte specii de germeni însă, care au forma de rezistență sporită, pot supraviețui uneori un timp foarte îndelungat (de la câteva luni la câțiva ani), în aceste condiții pericolul poluării bacteriene a solului fiind deosebit de mare.
Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduuri menajere și zootehnice, reziduuri industriale și radioactive, precum și ca urmare a utilizării unor substanțe chimice în agricultură. Reziduurile menajere și zootehnice, ca și o parte a reziduurilor industriale, provenite mai ales de la întreprinderi alimentare, produc o poluare organică puternică. Foarte frecvent poluarea organică însoțește poluarea biologică, dar se poate găsi și în afara acesteia. Poluarea organică persistă pe sol un timp limitat datorită marii capacități a solului de a degrada aceste substanțe prin intermediul microorganismelor telurice, prin această descompunere a materiei organice și transformarea sa în substanțe minerale realizându-se un ciclu natural al elementelor chimice, care trec astfel din sol în plante și animale, respectiv om, pentru a reveni sub formă organică în sol și a relua ciclul. În mod deosebit, acest ciclu este caracteristic pentru azot și pentru carbon, dar și alte elemente urmează îndeaproape aceeași cale.
Poluarea cu pesticide se produce pe două căi:
1. Una impusă de necesitatea de a contracara poluarea biologică și anume:
a) Poluarea verde creată de invazia de buruieni în condițiile necontrolării lor în ecosisteme;
b) Poluarea brună, creată de boli și dăunători mai ales în condiții favorabile dezvoltării acestora: umiditate și căldură optimă, îndeosebi la culturi sensibile cum sunt legumele, pomii, vița de vie și altele.
2. O alta, produsă de folosirea nerațională a pesticidelor.
Probleme legate de poluare ridică produsele cu persistență ridicată, care pot pătrunde în lanțul trofic și pot afecta în final sănătatea oamenilor și a animalelor.
Efectele negative sunt agravate de faptul că unele pesticide au perioade de remanență extrem de mari, fiind aproape nebiodegradabile.
Metalele grele acumulate în sol peste o anumită limită au efecte negative asupra microflorei și microfaunei dar și asupra plantelor superioare.
Riscul de poluare a solului și subsolului cu metale grele depinde de speciile de plante, forma elementelor din sol, procesele de adsorbție și absorbție, condițiile de climă.
Factorii edafici care influențează accesibilitatea metalelor grele pentru plante sunt: textura solului, reacția solului (o reacție în jur de 6,5 reduce accesibilitatea), conținutul de humus (conținut ridicat determină o accesibilitate mai mică), capacitatea de schimb cationică, drenajul solului.
Poluanții din atmosferă depuși pe sol provin din surse naturale și antropice: particule minerale solide inerte și diverși compuși chimici solizi sedimentabili: sulfați, fosfați, carbonați; compuși gazoși antrenați prin ploi în sol; anioni sau cationi.
Prin industrializare masivă și folosirea irațională a substanțelor chimice în agricultură, solul și subsolul își pierd caracteristicile fizico-chimice atât de necesare pentru noi.
În acest sens, în anul 2002, prin Comunicarea „Către o Strategie Tematică pentru Protecția Solului”, Comisia a identificat principalele opt amenințări cu care se confruntă solul Uniunii Europene. Acestea sunt:
– Eroziunea: 115 milioane hectare (circa 12% din suprafața terestră totală a Europei) sunt afectate de eroziune hidrică și 42 milioane hectare sunt afectate de degradarea produsă prin eroziunea datorată vântului. Degradarea gravă privește 2% din suprafață;
– Declinul materiei organice: materia organică a solului joacă un rol determinant în ciclul carbonului. Solul este o sursă de emisie a gazelor cu efect de seră și un rezervor important de carbon deoarece el conține 1500 gigatone de carbon organic și mineral;
– Contaminarea: se estimează că circa 3,5 milioane de situri sunt contaminate, din care 0,5 sunt grav contaminate;
– Salinizarea: este prezentă pe 3,8 milioane hectare în Europa. Probleme deosebite sunt înregistrate în anumite regiuni din Grecia, Portugalia, Franța, Slovacia și Austria;
– Compactarea: unii autori apreciază că 36% din suprafața Europei prezintă riscuri, uneori foarte ridicate, alții afirmă că 32% din soluri sunt vulnerabile și 18% sunt mediu afectate;
– Scoaterea din circuitul agricol;
– Pierderea biodiversității solului: biodiversitatea solului se raportează la diversitatea genelor, funcțiilor, dar și la capacitatea metabolică a ecosistemelor;
– Alunecările de teren și inundațiile: suprafețele afectate de alunecări nu sunt cunoscute (inventariate) în prezent, dar această problemă poate fi legată de creșterea demografică, turism, utilizarea intensivă a terenurilor și schimbările climatice.
Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, și țara noastră parcurge etapele procesului de protecție a solului și subsolului.
În acest sens, au fost întocmite acte normative de reglementare a protecției solului și subsolului.
3.4. ACTE NORMATIVE DE REGLEMENTARE A PROTECȚIEI SOLULUI ȘI SUBSOLULUI
Având în vedere faptul că deteriorarea mediului presupune „alterarea caracteristicilor fizico-chimice și structurale ale componentelor naturale și antropice ale mediului, reducerea diversității sau productivității biologice a ecosistemelor naturale și antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calității vieții, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei și solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea și valorificarea lor deficitară, ca și prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului“, în România, în cadrul domeniului de Protecție a Solului, Subsolului, Biroul de Protecție a Solului și Subsolului are ca obiect de activitate implementarea prevederilor legale privind protecția, conservarea, amenajarea și folosirea judicioasă a solului, subsolului și ecosistemelor terestre.
Actele de reglementare sunt emise, revizuite și actualizate, după caz, de autoritățile competente pentru protecția mediului (instituții publice cu personalitate juridică, finanțate integral de la bugetul de stat).
De la regulă generală a competentei agenților de mediu de emitere (eliberare) există unele excepții, respectiv:
– Guvernul, prin hotărârea la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului promovează:
a) Acordul de mediu și autorizația/autorizația integrată de mediu pentru activitățile miniere care utilizează substanțe periculoase în procesul de prelucrare și concentrare, pentru capacități de producție mai mari de 5 milioane de tone/an și sau dacă suprafață pe care se desfășoară activitatea este mai mare de 1000 hectare (art. 19);
b) Acordul de mediu sau autorizația de mediu pentru instalațiile cu risc nuclear major (centrale nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale ale combustibilului nuclear ars – art.46(3);
c) Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului (Ministerul mediului și gospodăririi apelor) emite autorizațiile și acordurile de import privind importul organismelor/microorganismelor modificate genetic, precum și acordul și autorizația de mediu privind utilizarea în condiții de izolare a microorganismelor modificate genetic și introducerea deliberată în mediu și pe piața a organismelor modificate genetic vii, după solicitarea avizelor necesare (art.40).
Biroul de Protecție a Solului și Subsolului are următoarele criterii de activitate:
Obiective:
– Implementarea legislației de mediu specifice în domeniul protecției solului, subsolului;
– Eficientizarea colaborării cu alte autorități, instituții;
– Reducerea nivelului de poluare a solului și subsolului în România;
– Identificarea siturilor contaminate pe tipuri de activități poluatoare;
– Identificarea zonelor afectate/cu risc la alunecări de teren din diferite cauze;
– Creșterea gradului profesional al personalului din ANPM, ARPM și APM în domeniul protecției solului, subsolului.
Atribuții și competențe:
– Realizează baza de date privind situația zonelor contaminate la nivel național;
– Realizează baza de date pentru gestionarea siturilor contaminate;
– Participă la organizarea activității de monitorizare a solului și subsolului, precum și a calității resurselor naturale neregenerabile;
– Realizează baza de date referitoare la metodele de reconstrucție ecologică aplicate la nivel național;
– Colaborează cu Direcția Programe, Proiecte, Relații Internaționale, Comunicare, în scopul asigurării legăturii cu Agenția Europeană de Mediu, cu Agențiile Naționale și Federale de mediu din statele membre sau asociate ale U.E. și cu alte organisme de specialitate din țară și străinătate, cu avizul autorității publice centrale pentru protecția mediului;
– Organizează instruirea personalului A.R.P.M./A.P.M. în domeniul protecției solului și subsolului.
Legislație specifică:
– Hotărâre de Guvern nr. 1408/23.11.2007 privind modalitățile de investigare și evaluare a poluării solului și subsolului;
– Hotărâre de Guvern nr. 1403/26.11.2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate;
– Ordonanță de urgență nr.68 – 28/06/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului;
– Legea nr. 265/29.06.2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului;
– Legea nr. 107/16.06.1999 pentru aprobarea OUG nr.81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate;
– Legea nr. 237/07.06.2004 pentru modificarea Legii minelor nr. 85/2003;
– Legea minelor nr. 85/18.03.2003;
– Legea petrolului nr. 238/07.06.2004;
– Legea 138/27.04.2004 a îmbunătățirilor funciare;
– Ordinul nr.756/03.11.1997 pentru aprobarea Reglementarii privind evaluarea poluării mediului;
– Ordinul nr. 184/21.09.1997 pentru aprobarea Procedurii de realizare a bilanțurilor de mediu;
– Ordinul nr. 242/26.03.2005 pentru aprobarea organizării sistemului național de monitoring integrat al solului, de supraveghere, control și decizii pentru reducerea aportului de poluanți proveniți din surse agricole și de management al reziduurilor organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile și potențial vulnerabile la poluarea cu nitrați și pentru aprobarea Programului de organizare a Sistemului Național de Monitoring Integrat al Solului, de supraveghere, control și decizii pentru reducerea aportului de poluanți proveniți din surse agricole și de management al reziduurilor organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile și potențial vulnerabile la poluarea cu nitrați;
– Ordinul nr. 36/07.01.2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu;
– Legea nr. 263/2005 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase (prin modificarea și completarea Legii nr.360/2003);
– Legea nr. 426/2001 privind regimul deșeurilor;
– Legea nr. 431/2003, privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 61/2003 pentru modificarea alin. (2) al art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 16/2001, privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile;
– Legea nr. 3/2001 prin care se ratifică Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, referitor la respectarea angajamentelor de limitare cantitativă și reducere a emisiei de gaze cu efect de seră față de nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008-2012, adoptat la 11 decembrie 1997;
– Directivele nr.: 91/689/CEE privind deșeurile periculoase; 91/676/CEE privind poluarea cu nitrați a solului destinat agriculturii;
– Directiva nr. 85/337/EEC privind efectele anumitor proiecte publice și private asupra Mediului, modificată prin Directiva 97/11/EC;
– Directiva nr. 91/692/EEC, privind Standardizarea și Raportarea unor informații privitoare la Mediu.
În ceea ce privește revizuirea actelor de reglementare, dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii lor, avizul de mediu pentru stabilirea obligațiilor de mediu, acordul de mediu și autorizația de mediu, se revizuiesc. Deși textul art. 17(1) al Ordonanței de urgență nr. 195/2005 prevede că „în acest caz se poate cere și refacerea evaluării impactului asupra mediului și/sau a bilanțului în materie”, se consideră că, față de justificarea revizuirii (apariția unor elemente noi cu impact asupra mediului) și specificul procedurilor în materie, refacerea studiului de impact (în sensul completării sale) nu reprezintă o simplă posibilitate la latitudinea autorității publice competente, ci o obligație a efectuării revizuirii autorizațiilor respective.
Revizuirea este concepută ca o adaptare, din moment ce „Autoritatea competentă evaluează periodic condițiile din autorizația integrată de mediu și, acolo unde este necesar, le revizuiește”, precum și în caz de „modificări planificate în exploatarea instalației”.
Art. 15(1) din Ordonanța de urgență nr. 195/2005 se referă atât la revizuire, cât și la actualizarea actelor de reglementare de către autoritățile competente pentru protecția mediului, ceea ce impune o delimitare a celor două operații, deși expres legea reglementează numai una dintre ele.
Legislația adoptată în cadrul exploatării și explorării solului și subsolului poate fi explicată și sistematizată în cadrul unui studiu de caz, în care putem constata și consecințele negative ale acestor activități asupra solului și subsolului.
3.5. EXPLOATAREA GAZELOR DE ȘIST DIN ZONA BÂRLADULUI – STUDIU DE CAZ
Acest studiu de caz este făcut în zona Bârladului, zonă caracterizată ca fiind colinară.
Pe baza a ceea ce au văzut în profunzimea solului, geologii au alcătuit o hartă geologică a zonei bârlădene pe baza observărilor de la suprafața solului (Figura 3.1).
Figura 3.1 Hartă geologică a zonei bârlădene
Pentru a-și completa informațiile cu observări din profunzimea solului și subsolului, au folosit ca instrument de lucru prospecțiunea seismică, mergând pe ideea microseismelor, care pe baza undelor reflectate și refractate dau o imagine a ceea ce se găsește la adâncimi mari. Pe baza prospecțiunii seismice s-a obținut un rezultat ce se cheamă profil seismic. Nimic altceva decât o succesiune de elemente structurale de profunzime în care așa cum vedeți avem o serie de discontinuități. Pentru o informare cât mai concretă se apelează la foraje și sonde. Sondele pentru hidrocarburi, sunt sonde elaborate. Mai jos avem o sondă care sapă în mod uzual în depresiunea Transilvaniei (Figura 3.2).
Figura 3.2 Sondă pentru hidrocarburi
O sondă pe lângă instalația de foraj pe care o are, pătrunde în interiorul scoarței cu o sapă (Figura 3.3), pe măsură ce săpam, tubam cu burlane de oțel pentru a stabiliza gaura de sondă iar printr-un sistem de tubaj avem un fluid de foraj care este practic sângele sondei care spala detritusul și îl aduce la suprafață. Detritusul acesta este important pentru că ne spune ce fel de rocă avem acolo. O sondă în momentul în care lucrează fără dar și poate perturbă mediul, însă este o instalație efemeră, nu durează mult, astfel încât la sfârșit totul se strânge și rămâne un cap de exploatare care va servi pentru extragerea hidrocarburilor.
Figura 3.3 Sapă atașată la sondă
Sondele se fac pentru obținerea fluxului de informație, iar acest flux de informație se referă la ceea ce vedeți, pe de o parte la probe direct de rocă care vin de la adâncimi mari o mie, doua, trei mii de metri și așa mai departe, iar pe de altă parte pe baze geofizice obținem o astfel de diagramă pe care putem citi alternantele litologice, știm unde avem marna, știm unde avem argila știm unde avem calcare și așa mai departe, ba mai mult decât atât putem să știm ce fel de fluid care ne-ar putea interesa se găsește.
Există apă, gaze, și petrol. Așadar un element foarte important îl reprezintă diagrama geofizică de sondă (Figura 3.4).
Figura 3.4 Diagrama geofizică de sondă
Știm că, „bogățiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice, cu consecințele juridice care decurg de aici” și că „statul are obligația să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național, fapt care implică și respectarea normelor de protecție și conservare a mediului”. Explorarea, dezvoltarea și exploatarea petrolului se realizează conform legii, cu respectarea strictă a cerințelor de protecție a mediului.
Ca bunuri materiale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege.
Pornind de la elementele găsite, putem spune că Bârladul se află într-o platformă sitică (Figura 3.5).
Figura 3.5 Platforma sitică a Bârladului
Succesiunea de roci găsită în sol și subsol, care s-a stabilit pentru platforma sitică vine din paleozoic, iar în sus avem o succesiune mezozoică. Hidrocarburile reprezintă substanțe indispensabile secolului actual și pot fi extrase din aceste roci. Firma care se ocupă cu exploatarea resurselor subsolului, ar trebui să se gândească la faptul că apele subterane pot fi și sunt impurificate cu aceste hidrocarburi, ca urmare a lucrărilor de foraj.
Însă nu numai hidrocarburile se găsesc la această adâncime, ci și apa, iar dacă vom continua cu explorările de acest tip, în mod sigur populația va ajunge în curând la un deficit de apă, firma trebuind să se gândească la faptul că, în România, „apele sunt proprietatea publică a statului” și că „execuția lucrărilor efectuate pe ape sau în legătură cu apele și cu funcționarea sau exploatarea acestor lucrări se realizează în conformitate cu avizul și autorizația de gospodărire a apelor după caz”. Remarcăm cum firma încalcă principiile care stau la baza regimului de protecție al apelor: principiul precauției, principiul prevenirii, principiul evitării daunelor la sursă și principiul poluatorul plătește. De asemeni se ignoră complet legislația țării noastre, în privința căreia firma nu și-a dat interesul să se documenteze. Altfel, ar fi știut că, prin legislație ar fi trebuit să aibă grijă în ceea ce privește: conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă, precum și asigurarea unei curgeri libere a apelor; protecția împotriva oricărei forme de poluare și de modificare a caracteristicilor resurselor de apă; atingerea obiectivelor de mediu pentru corpurile de apă de suprafață și subterane; conservarea și protejarea ecosistemelor acvatice; asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației și a salubrității publice; gospodărirea durabilă a apei și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse, cu menținerea și cu ameliorarea calității și regenerării naturale a apelor; apărarea împotriva emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritar periculoase pentru apele de suprafață. S-au ignorat complet și obiectivele de mediu pentru corpurile de apă de suprafață și subterane, anume: protecția și îmbunătățirea tuturor corpurilor de apă artificiale sau puternic modificate în scopul realizării unui potențial ecologic bun sau a unei stări chimice bune a acestora, în conformitate cu prevederile anexei nr. 1.1, până la data de 22 decembrie 2015; reducerea progresivă a poluării datorată substanțelor prioritare și încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor și a pierderilor de substanțe prioritar periculoase; prevenirea sau limitarea aportului de poluanți în apele subterane și prevenirea deteriorării stării tuturor corpurilor de apă subterane și ce este cel mai important, ar fi trebuit să știe că dacă după terminarea lucrărilor de producție/investiție mai rămân suprafețe libere, titularii obiectivelor respective au obligația să le folosească fie în interesul obiectivului care a fost creat, fie potrivit planului urbanistic zonal; după finalizarea procesului de producție, titularii obiectivelor sunt obligați să reabiliteze terenurile exploatate.
La acest interval de adâncime se găsește și țiței și petrol, care pentru formare, au nevoie și de o anumită temperatură. Materia organică din roci trebuie să se coacă pentru a da petrol și atunci petrol putem obține între o mie și trei mii de metri în vreme ce la adâncimi mai mari nu mai avem petrol, petrolul fiind supus unor temperaturi mult mai mari și se transformă din nou în gaz așa cum la adâncimi mai mici tot gazul este prezent. Firma Chevron, care se ocupă cu exploatarea și explorarea subsolului, pare că nu știe nici de faptul că „resursele de petrol situate în subsolul țării și al platoului continental românesc al Marii Negre, fac obiectul exclusiv al proprietății publice și aparțin statului român”.
Operațiunile petroliere (respectiv activitățile de explorare, dezvoltare, exploatarea și abandonarea unui zăcământ petrolier, înmagazinarea subterană, transportul și tranzitul petrolului pe conducte magistrale, precum și operarea terminalelor petroliere) „se realizează de către persoane juridice, române sau străine, în condițiile legii, numai în cadrul unor perimetre stabilite în acest scop de către autoritatea competentă”. Efectuarea de operațiuni petroliere în perimetrele de protecție hidrogeologică a surselor de alimentare cu apă, precum și instituirea dreptului de servitute pentru operațiunile petroliere pe astfel de terenuri sunt interzise. Suntem curioși dacă firma a semnat acordul petrolier prin care este obligată să respecte obligațiile de mediu și să folosească, cu respectarea prevederilor legale în domeniul gospodăririi apelor, surse de apă de suprafață sau subterane, necesare desfășurării operațiunilor petroliere. De asemeni, nu știm dacă firma a executat operațiunile petroliere fără autorizațiile prevăzute de lege, sau dacă i s-a retras acordul și/sau autorizația privind protecția mediului, deoarece, în acest caz, fapta „constituie o cauză de reziliere a concesiunii de către autoritatea competenta”. În cazul în care firma deține într-adevăr acordul petrolier, atunci, ca și titular trebuie să respecte prevederile legale în domeniul gospodăririi apelor, surse de apă de suprafață sau subterane, necesare desfășurării operațiunilor petroliere.
În subsolul Moldovei, datorită temperaturii se găsește gazul de șist, numit și gaz neconvențional. Prin exploatarea intensă a gazelor convenționale, rezervele scad și atunci ne orientăm spre exploatarea gazelor de șist, formate din șisturi argiloase. În Figura 3.6 se văd diferențele dintre gazele convenționale care se găsesc fie separat, fie asociate cu țițeiul, și gazele neconvenționale care rămân în aceste șisturi argiloase care pentru a putea fi exploatate necesita o altă metodă de abordare.
Figura 2.6 Gaze convenționale VS gaze neconvenționale
Indiferent de metoda de extragere a gazului (în cazul de față folosind forajul și gaura de sondă), acest gaz se eliberează greu din șisturi. Și atunci am nevoie să îmbunătățesc calitatea rezervorului. Așadar voi apela la fracturarea hidraulică. Într-o reprezentare grafică colectorul este fisurat și gazul are căi mai bune pentru a veni în sondă și pentru a fi extras. Fracturarea hidraulică este redată în Figura 2.7.
Figura 2.7 Fracturare hidraulică
Problemele care apar în momentul în care fracturez hidraulic, sunt că o parte din aceste gaze se pot infiltra în cazul în care un acvifer este în preajma zonei fracturate în apa acviferului respectiv ceea ce este desigur un dezavantaj. Însă necazul la fracturările hidraulice este în cazul necesarului de tehnologie necesar fracturării hidraulice, unde trebuie un număr mare de camioane de pompare dar și un volum foarte mare de apă. În această situație este din nou încălcată legea nr. 107/1996, art. 2, unde firma ar fi trebuit să se gândească la conservarea și protejarea ecosistemelor acvatice și să asigure protecția împotriva poluării apei, deoarece fiind poluată, apa nu numai că afectează ecosistemele, dar și calitatea viitoare a apei potabile, necesare consumului uman și ar fi trebuit să se gândească de asemeni și la conservarea și protecția resurselor de apă, dat fiind faptul că tehnologia folosită necesită o mare cantitate de apă, ceea ce ulterior produce un mare deficit.
Șisturile gazoase sunt o resursă a subsolului la care lumea speră deoarece o bună cantitate din gazul convențional este epuizat. România nu are experiență în exploatarea gazelor de șist. Așadar nu avem o firmă care să stăpânească aceste metode și nici din punct de vedere al legii un cadru legal în acest sens.
Firma Chevron a concesionat câțiva perimetri din zona Dobrogei de sud și zona Bârladului la care se mai adaugă și o zonă în județul Bihor. În zona Bârladului este un bloc care se extinde destul de mult pe nord-vest. Încercând să găsim contractul cu firma americană, constatăm că nu se știe cine l-a semnat, când l-a semnat și în ce condiții. Într-adevăr, statul prevede concesionarea terenurilor, însă prin contract, firma ar fi trebuit să aibă obligația de asigurare a protecției acestui element de mediu și de asemeni, pentru exploatarea resurselor subsolului ar fi trebuit să ceară acord și/sau autorizație de mediu potrivit legii și să respecte prevederile acestora; să refacă terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi și ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcțional, în conformitate cu prevederile și termenele din acord și/sau autorizație, garantând mijloacele financiare pentru aceasta și monitorizând zona; să anunțe autoritățile pentru protecția mediului său competente, potrivit legii, despre orice situații accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru și să acționeze pentru refacerea acestuia. Nerespectarea prevederilor legale prin care se impune conduita de urmat în scopul asigurării protecției solului și subsolului atrage – în sarcina persoanelor fizice și juridice care le-au nesocotit – stabilirea răspunderii juridice, care poate îmbrăca formele clasice: răspundere contravențională, răspundere penală sau răspundere civilă, ca și în cazul încălcării normelor juridice consacrate apărării celorlalte elemente naturale ale mediului, potrivit Legii Protecției Mediului.
De asemeni, „concesionarii răspund patrimonial până la refacerea tuturor factorilor de mediu afectați de operațiunile petroliere, în conformitate cu planul de refacere a mediului, aprobat de autoritatea competentă de mediu, care reprezintă ansamblul măsurilor de refacere și reabilitare a mediului în perimetrul de explorare/exploatare, ținându-se cont și de opțiunile colectivităților locale privind utilizarea post-închidere a perimetrului și care conține proiectul tehnic de realizare a acestora”.
Ca orice lucru exploatarea are avantaje și bune și rele, așadar să le vedem întâi pe cele bune și apoi să vorbim și de cele mai puțin bune. Dintre avantaje, transportul este puțin rentabil la distanțe mari. Și acest gaz dacă se va scoate, se va folosi în România sau în Republica Moldova sau la beneficiar nu prea departe pentru că nu este avantajos să-l transporți, cu cât transporți mai mult ai și pierderi. Deasemeni exploatarea poate duce la creșterea bunăstării materiale în zona respectivă. Însă ca aceasta bunăstare să ajungă la noi trebuie să fie stipulat în contractul care nu este de găsit, altfel nu vom avea nici un fel de bunăstare și vom constata că rămânem cu mediul devastat și un mic folos care vine din redevențe chiar foarte mici.
În urma exploatării se pot împăduri zonele, unele zone se pot folosi pentru apă și mijloacele de captare, se pot folosi pentru irigații. Împădurirea terenurilor care prin degradare și poluare și-au pierdut total sau parțial capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice, vor fi constituite în perimetrul de ameliorare, însă se pare că nici statul român nu se sesizează și nu „investighează și evaluează posibilitatea poluării solului și subsolului în această zonă” și nici nu se preocupă de „refacerea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate”.
Firma Chevron ar fi trebuit să ia în calcul și lucrarea de împădurire, deoarece „executarea lucrărilor de ameliorare a terenurilor prin împădurire este obligatorie atât pentru persoanele fizice cât și pentru cele juridice, în cazurile în care organele centrale și locale care răspund de protecția mediului constata că neefectuarea acestor lucrări pune în pericol siguranța unor localități, a unor obiective de interes național sau viața populației din anumite zone”.
Iată cum firma străină răspunzătoare de toate aceste prejudicii aduse mediului, se sustrage și de la „obligația să decoperteze stratul fertil, să-l așeze și să-l niveleze pe terenuri slab productive sau neproductive indicate de direcțiile agricole județene”, asta bineînțeles în cazul în care a obținut aprobarea pentru desfășurarea activității pe terenul din zona bârlădeana, fiindcă nici acest lucru nu îl știm.
România având resurse de gaz, problema care se pune este cât folosim din el și la ce îl folosim. Romgaz deține la ora atuală 51 la sută din acțiuni iar OMV 46 la sută iar restul de doar trei la sută de către ceilalți.
Dezavantaje:
Dezavantaje frământa societatea bârlădeana inclusiv iar dintre dezavantaje amintim:
– Riscurile geologice în pofida tehnicilor de prospecțiuni seismice la mare rezoluție Întotdeauna pot rămâne căi de evadare a gazului care nu pot fi surprinse de aceste expertize seismice. În momentul în care vehiculăm gaz avem scăpări accidentale de colectare la sondă cât și la transport. Pe lângă consumul foarte mare de apă, nu se are în vedere nici posibilitatea poluării apei prin efectuarea acestor operațiuni, chiar dacă să zicem, poluarea este accidentală, fiindcă în acest gen de operațiuni, de obicei poluarea apei este accidentală. În cazul unei poluări accidentale, persoana fizică/juridică răspunzătoare, are „obligația de a lua măsurile necesare imediate pentru înlăturarea cauzelor și a efectelor poluării, să informeze cea mai apropiată unitate de gospodărire a apelor, precum și utilizatorii și autoritățile administrației publice ale localităților din aval pentru a lua măsurile de protecție necesare și de prevenire și diminuare a daunelor. Persoanele fizice sau juridice care suferă daune în astfel de cazuri vor se despăgubesc pe seama poluatorului. Tot poluatorul suportă cheltuielile efectuate de Apele Române sau de alte persoane fizice sau juridice pentru înlăturarea efectelor poluării, pentru monitorizarea evoluției undei poluante”.
– Degradarea peisajelor, degradarea de suprafață ducând și la degradarea ecosistemelor și ceea ce poate fi deranjant este poluarea acviferelor. În acest sens, Statul Român „recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic și asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”. De asemeni, persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și ameliora mediul înconjurător”.
Presupunând faptul că firma Chevron și-a desfășurat activitatea pe acest teren fără a avea un titlu juridic, atunci, ar trebui să aibă următoarele obligații: să prevină, pe baza reglementarilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic definit de lege ca ansamblul structurilor geologice de la suprafața pământului în adâncime: sol, ape subterane, formațiuni geologice; să respecte orice alte obligații prevăzute de reglementările legale în domeniu.
Gradul ridicat de poluare rezultă în urma acestei activități, poluarea fiind prezentă atât în cazul solului și subsolului, cât și în cazul apei și atmosferei. Din punct de vedere legal, așa cum este ea definită de către OUG nr.195/2005, în art. 2, punctul 51 poluarea, „reprezintă introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
Constăm cum această firmă a încălcat și legea poluării apei, deoarece, prin poluarea apelor se înțelege „alterarea calităților fizice, chimice sau biologice ale acestora, peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv depășirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activități umane, care fac ca apele să devină improprii pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.
Firma Chevron se face vinovată, bineînțeles și de poluarea aerului. Prin integrarea României în Uniunea Europeană a fost creat Sistemul Național de Evaluare și Gestionare Integrată a Calității Aerului prin HG 586/2004 care are două componente: monitorizarea calității aerului și inventarierea emisiilor de poluanți în atmosferă. În cadrul acestui sistem funcționează inventarul național al emisiilor de poluanți atmosferici în care este inclusă evaluarea emisiilor de gaze cu efect de seră și a celor care afectează stratul de ozon. În zona Bârladului, acest sistem ar trebui să fie introdus, pentru a stabili pragurile limită ale poluanților din atmosferă.
Interesant de știut este faptul dacă firma Chevron a deținut și autorizația privind emisiile de GES (Gaze cu Efect de Seră), care este emisă la noi în țara de autoritatea competenta conform Ordinului 1897/2007, autorizație ce ar trebui să fie aprobată de Agenția Națională de Protecție a Mediului.
Se pare că firma se face vinovată și de încălcarea principiilor privind protecția atmosferei și anume: respectarea principiului de abordare integrată a protecției mediului; principiul informării publice privind calitatea aerului înconjurător, autoritățile publice având obligația de a asigura accesul publicului la informații, depășirea pragurilor de alertă aducându-se la cunoștința publicului din oficiu; principiile fundamentale de dreptul mediului: poluatorul plătește, principiul prevenirii, principiul corectării la sursă, folosirea celor mai bune tehnici disponibile, dar care nu presupune costuri excesive.
Până și exploatarea rațională a zăcămintelor a fost încălcată, urmărind felul în care firma a căutat cu înverșunare să ajungă acolo unde și-a dorit, fără a se gândi la faptul că aceste resurse sunt neregenerabilă, iar exploatarea și explorarea lor irațională duc la un deficit socio-economic imens.
Alături de acestea, consider că firma a mai încălcat și următoarele:
– Directiva nr. 85/337/EEC privind efectele anumitor proiecte publice și private asupra Mediului, modificată prin Directiva 97/11/EC;
– Directiva nr. 91/692/EEC, privind Standardizarea și Raportarea unor informații privitoare la Mediu;
– Legea nr. 84/2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării;
– Hotărârea de Guvern nr. 1408/23.11.2007 privind modalitățile de investigare și evaluare a poluării solului și subsolului;
– Hotărârea de Guvern nr. 1403/26.11.2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate;
– Ordonanța de urgență nr. 68 – 28/06/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului;
– Ordin 36/07.01.2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu.
– Legea nr. 263/2005 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase (prin modificarea și completarea Legii nr. 360/2003);
– Legea nr. 426/2001 privind regimul deșeurilor;
– Directiva nr. 91/689/CEE privind deșeurile periculoase.
Totuși, nu am putut să nu remarc neimplicarea Statului Român în această situație și nu pot să mă întreb cum de a reușit această firmă să își desfășoare activitatea. Sunt multe întrebări la care nu se găsesc răspunsuri și toate derivă de la contractul care nu e de găsit. În această situație nu poți să nu te întrebi dacă firma a avut într-adevăr toate actele necesare desfășurării acestei activități, care până la urmă nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât un prejudiciu adus mediului dar și economiei și populației țării noastre.
Pe plan mondial există o mișcare destul de puternică împotriva extragerii gazelor de șist iar anumite țări au stopat aceasta exploatare tocmai din cauza reacției societății civile, francezii, bulgarii, irlandezii. Acest lucru se datorează cu siguranță faptului că în aceste țări, conceptul de Dezvoltare Durabilă este nu numai apreciat ci și respectat. Manifestarea noastră în ceea ce privește extragerea acestor gaze ar trebui să fie similară, mai ales că și în România, conform OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Același act normativ prevede și principiile și elementele strategice care stau la baza dezvoltării durabile. Dintre acestea amintim: principiul precauției în luarea deciziilor, principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor, utilizarea durabilă a resurselor naturale; principiul prevenirii, reducerii și controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile care pot produce poluări semnificative, principiul poluatorul plătește, participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul.
Ca și concluzii există și avantaje și dezavantaje, principala chestiune delicată pe care o văd eu ține de tehnologie înainte de toate, este o tehnologie care nu știu în ce măsură a ajuns pe un palier destul de bun de cunoaștere pe plan mondial, astfel încât efectele asupra mediului să nu fie unele devastatoare și mă gândesc în calitate de membru al Uniunii Europene că suntem totuși poziționați la margine și nu chiar în mijlocul țărilor avansate. Într-o exploatare există și bune și rele și prin definiție noi suntem o specie care poluăm. Totodată lipsa transparenței acelui contract întrucât nimeni la ora actuală nu știe unde s-a semnat și cine l-a semnat, pentru ce și mai ales clauzele acelui contract însemnând beneficii ale societății civile din zona Bârladului. Ceea ce este mai grav, în a doua jumătate a anului curent, 2012, aceste forări pentru extragerea gazului de șist vor începe. În ceea ce am văzut mai sus am constatat încălcări ale legii prin poluări excesive care vor avea loc și este puțin probabil să se aplice sancțiuni sau această operațiune să fie considerată infracțiune. De aceea România va avea nevoie în cel mai scurt timp de adoptarea unor noi măsuri și modificarea legii nr.137/1995 care apăra mediul înconjurător și interzicea cu desăvârșire extragerea acestor gaze până la îmbunătățirea acelor metode care vor avea un impact mai puțin dăunător mediului înconjurător.
Din punctul meu de vedere, prin această acțiune, firma a încălcat o serie de principii și legi, pentru care ar trebui să răspundă în fața legii.
Dintre principii (atât pe plan intern cât și pe plan extern), au fost încălcate:
1. Principiul potrivit căruia protecția mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes public major. Legea protecției mediului califică, încă din primul său articol, ocrotirea mediului ca reprezentând un „obiectiv de interes public major”. Textul are în vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea protecției mediului și consacră modul și direcția în care trebuie să se orienteze dispozițiile legislative: ocrotirea mediului trebuie realizată pe baza principiilor și a elementelor strategice care conduc „la dezvoltarea durabilă a societății”;
2. Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural. Conform art. 3 din OUG nr. 195/2005, ecosistemele și organismele, ca de altfel și resursele pământului, mărilor și atmosferei, ce sunt folosite de om, trebuie utilizate în mod controlat pentru a obține o productivitate optimă fără a periclita integritatea altor sisteme sau specii cu care coexistă;
3. Principiul „poluatorul plătește”. Conform art. 3 din OUG nr.195/2005, are asigurată aplicarea prin consacrarea răspunderii ce revine persoanelor fizice și juridice care prin activitățile lor produc poluare și care din această cauză poartă denumirea de poluatori, fiind obligați să suporte consecințele nerespectării îndatoririlor prevăzute de lege privind introducerea și folosirea de tehnologii nepoluante, limitarea poluării la parametrii stabiliți de ecostandarde, nerespectarea procedurii de autorizare și a altor obligații specifice în acest sens;
4. Principiul precauției în luarea deciziei. Acest principiu s-a născut din necesitatea de a preveni efectele negative pentru mediu determinate de diferite activități umane și s-a desprins din principiul prevenirii, dar, în prezent, are caracter de sine stătător;
5. Principiul acțiunii preventive. Luarea măsurilor preventive necesare atunci când există neclarități din punct de vedere științific pentru a asigura evitarea vătămărilor potențiale ale sănătății publice sau ale mediului;
6. Informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu. Declarația de la Stockholm din 1972 a consacrat, pentru prima dată, ca un prim principiu, dreptul omului la un mediu „a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare” având în vedere, totodată, și obligația societății de a conservă, apăra, îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare; creșterea participării cetățenilor în procesul de luare a deciziei; promovarea educației și conștientizarea dezvoltării durabile; informarea cetățenilor în legătură cu impactul asupra mediului și opțiunea lor de a putea face alegeri sustenabile;
7. Principiul informării și cooperării între state. Potrivit Planului de acțiune al Conferinței de la Stockholm, 1972, statele sunt invitate să procedeze la un schimb de informații ori consultări bilaterale sau regionale, de fiecare dată când condițiile mediului unei țări sau anumite activități ale acesteia, pot avea efecte păgubitoare în una sau mai multe țări;
8. Principiul nediscriminării. Sistemul regulilor de cooperare prevăzut de Convenția Nordică din anul 1974 asupra protecției mediului, are la bază acest principiu enunțat în art. 2, care presupune asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se vor produce în țara în care sursele poluante au fost localizate;
9. Principiul interzicerii poluării. Interzicerea poluării trebuie abordată atât la scară națională cât și globală, prin colaborare între toate țările, în condiții de egalitate, prin încheierea de acorduri bi sau multilaterale, în scopul prevenirii sau al limitării efectelor negative aduse mediului înconjurător.
De departe, cel mai important principiu încălcat a fost principiul, „poluatorul plătește”.
Principiul „poluatorul plătește” este consacrat în articolul 3 al ordonanței de guvern numărul 195/2005 și are asigurată aplicarea prin consacrarea răspunderii ce revine persoanelor fizice și juridice care prin activitatea lor produc poluare. A fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de menținere sub control a poluării. El poate fi aplicat ca o taxă, direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate (de exemplu în legislația turcă de protective a mediului se arată: cheltuielile pentru prevenirea poluării mediului vor fi asigurate prin taxele de vânzare și inspecție ale autoturismelor, taxe colectate de la întreprinderile care provoacă poluare etc.).
Dacă poluatorul omite să întreprindă acțiunile necesare pentru a opri, reduce sau elimina poluarea și măsurile vor fi luate de un sector al administrației publice, totalitatea cheltuielilor va fi imputata poluatorului, așa cum se prezintă situația în cazul nostru.
Agentul poluator (firma Chevron) care cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu. Prin acest principiu se consacră nu numai ampla obligație a poluatorului mediului de a repara prejudiciul cauzat ci să i se împute acestuia costul social al poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci și asupra naturii înseși și toate acestea independent de culpa exprimată, așadar răspunderea în sens larg, cuprinzând orice obligație de a face, de la respectarea prevederilor legii până la suportarea sancțiunilor contravenționale penale sau civile.
Acest principiu „poluatorul plătește”, se poate aplica doar coroborat cu principiul acțiunii preventive, al reținerii poluanților la sursă și principiul precauției în luarea deciziei, deoarece aplicat singur, duce la consecințe inadmisibile: plătesc deci pot să poluez, situație similară firmei Chevron, care a făcut subiectul studiului de caz.
CAPITOLUL 4. PROTECȚIA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI ÎN CONTEXTUL PREVEDERILOR UNIUNII EUROPENE
4.1. PROTECȚIA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI
Solul reprezintă stratul superior și afânat al scoarței pământului în/pe care se dezvoltă viața vegetală și care acoperă subsolul. Constituind suport și mediu de viață pentru majoritatea formelor de vegetație, solul este unul din principalii depozitari ai părții vii a uscatului și ai potențialului său biologic (principala lui caracteristică fiind aceea de a furniza apă și substanțele nutritive de care plantele au nevoie).
Din punctul de vedere al alcătuirii sale, se disting două categorii de elemente: substanțe minerale rezultate din dezagregarea fizico-mecanică și alterarea chimică a rocilor și mineralelor, și – respectiv – substanțe organice specifice, produse prin transformarea biochimică a resturilor vegetale (și care formează humusul, cel care conferă solului fertilitatea, asigurând materiile hrănitoare pentru plante, și care este liantul ce contribuie la aglomerarea particulelor minerale; fiind colorat brun, el este cel care conferă solului o culoare închisă).
Materia minerală are o structură foarte bine mărunțită, fiind formată din particule cu dimensiuni foarte variabile. Această structură permite aerului și apei să pătrundă în el, iar porii (din interiorul grăunțelor) permit reținerea apei. „Prin acțiunea combinată a rădăcinilor plantelor, a humusului, a diferitelor materii minerale și a diferitelor organisme din sol se formează – treptat – structura grăunțoasă și rețeaua complicată de pori fini și canale capilare. Materia minerală și materia organică prezintă o așezare afânată, cu goluri și canale, motiv pentru care solul este moale, permițând dezvoltarea rădăcinilor plantelor”.
Solul este o resursă naturală foarte importantă pentru om. Majoritatea alimentelor au ca suport de producție directă sau indirectă SOLUL. Vegetația are nevoie de sol pentru a fi alimentată. Solul fixează substanțele organice și minerale poluante produse prin urbanizare, exploatări agricole și industriale conlucrând la protecția apelor împotriva contaminării. Se cunoaște faptul că solul distrus are nevoie de o perioadă îndelungată pentru regenerare.
În contextul dreptului comunitar Comisia Europeană a elaborat o strategie pentru protecția solurilor denumită „către o strategie tematică pentru protecția solului”. Strategia pornește de la riscurile la care sunt supuse solurile din Europa: eroziunea, dispariția materiei organice, contaminarea, impermeabilizarea, tasarea, reducerea diversității biologice, salinizarea, inundațiile și alunecările de teren.
Solul se degradează rapid în multe locuri pe teritoriul Uniunii Europene, consecință în special a activităților umane, ca și a anumitor practici agricole și forestiere, activități industriale, turism și dezvoltare urbană.
În prezent, numai nouă state ale Uniunii Europene au legislație specifică în domeniul protecției solului, adesea această vizând numai amenințări foarte specifice, precum deșertificarea în Grecia, Italia și Spania, contaminarea chimică în Olanda, Germania și Belgia.
Politicile publice ale Uniunii Europene (în domeniul apei, deșeurilor, poluării chimice, prevenirea poluării industriale, protecția împotriva poluării cu pesticide și în domeniul agriculturii) contribuie într-o măsură insuficientă la protecția solului.
În anul 2002, Comisia Europeană a prezentat o comunicare intitulată „Către o strategie tematică pentru protecția solurilor”, în care a identificat problemele și măsurile ce trebuie întreprinse, iar la 22 septembrie 2006 a prezentat Strategia special dedicată protecției solului.
Strategia are trei componente: o Comunicare a Comisiei Europene către celelalte instituții europene, o evaluare de impact și o propunere de directivă.
Printre obiectivele-țintă și modalitățile de acțiune la Orizont pentru perioada 2013, 2020, 2030, conform orientărilor strategice ale Uniunii Europene în ceea ce privește protecția solului și subsolului, se află și conservarea și gestionarea resurselor naturale, stabilită prin Obiectivul general SDD/UE și care are drept titlu: Îmbunătățirea gestionării resurselor naturale și evitarea exploatării lor excesive, recunoașterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme. Prin acest obiectiv, strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene (2001 și 2006) tind să pună accentul într-o măsură crescândă pe conservarea și valorificarea prudentă a capitalului natural. Printre factorii determinanți ai acestei evoluții a fost conștientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate de activitățile umane precum și percepția publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor produse și servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte benefice asupra sănătății și bunăstării oamenilor.
Solul constituie o resursă naturală deosebit de prețioasă, reprezentând un rezervor de minerale, de materii organice, de apă și energie; el permite filtrarea apei, transformarea gazului și adăpostește un pol genetic pentru un larg evantai de organisme. Pe pământ, vegetația are nevoie de sol pentru a absorbi nutrimentele și a se alimenta cu apă. Solul este de asemeni indispensabil fixării rădăcinilor. Protejarea solului împotriva eroziunii și poluării se manifestă astfel ca o miză ecologică deosebită a contemporaneității.
Astăzi, solurile sunt din ce în ce mai amenințate de activitățile umane; degradările și poluările le împiedica să-și îndeplinească corect funcțiile și perturbă disponibilitatea și viabilitatea lor pe termen lung. Unele dintre aceste amenințări, ca de exemplu eroziunea, sunt binecunoscute; altele, precum acumularea lentă de poluanți datorați emisiilor aruncate în aer de activitățile industriale, transportului și anumite practici agricole, riscă nu numai să polueze solul, dar, totodată, să contamineze apa și alimentele. Pentru prevenirea poluării și conservarea calității solului au fost întreprinse și adoptate o serie de măsuri politico-strategice și reglementări juridice în plan național, internațional și comunitar. Creșterea nevoilor oamenilor și activitățile lor economice exercită în permanență o presiune crescută asupra terenurilor, deteriorând astfel echilibrul natural. Pentru a putea satisface în mod durabil cerințele omenirii, în viitor, este necesară însă, o exploatare eficientă și rațională a terenurilor, indiferent de proprietarul lor.
Fondul funciar este constituit din terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul în baza căruia sunt deținute sau de domeniul – public său privat – din care fac parte.
În funcție de destinație, terenurile sunt: terenuri cu destinație agricolă, terenuri cu destinație forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan, terenuri cu destinații speciale.
Protecția și ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire și de combatere a proceselor de degradare și poluare provocate de fenomene naturale sau cauzate de activități economico-sociale.
Conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, toți deținătorii de terenuri agricole sunt obligați să asigure cultivarea acestora și protecția solului. Proprietarii de terenuri care nu-și îndeplinesc obligațiile sunt întâi somați de către primării; dacă nu dau curs somației în termenul stabilit de primar și din motive imputabile lor, aceștia sunt amendați anual, sau, în caz de refuz, „își pierd dreptul de folosință asupra terenului”.
Legea Fondului funciar nr.18/1991 consacră de asemenea, principiul prevenirii și combaterii proceselor de degradare și poluare a solului, determinate atât de fenomenele naturale cât și de activitățile economico-sociale.
În acest scop, în aplicarea și a prevederii constituționale conform căreia „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului”, a fost consacrată o obligație generală aplicabilă atât deținătorilor de terenuri cât și autorităților publice, și anume aceea de întocmire a studiilor și proiectelor lucrărilor de protecție și ameliorare a solului.
Acestea sunt întocmite de organele de cercetare și proiectare de specialitate, în corelare cu cele de amenajarea și organizarea teritoriului și se execută de către deținătorii terenurilor sau prin grija acestora de către unități specializate.
Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecție și ameliorare a terenurilor, suportând parțial sau integral cheltuielile.
Resursele naturale ale subsolului constituie și ele unul dintre factorii deosebit de importanți ai creșterii economice, ai dezvoltării generale, motiv pentru care subsolul este încadrat în domeniul de protecție. În condițiile în care materiile prime minerale sunt resurse limitate în volum și care nu se regenerează în timp, se constată un decalaj între cerințele economiei naționale în creștere și nivelul producției extractive, sub nivelul cerințelor și în continuă descreștere. Iată de ce problematica principală în privința resurselor subsolului o reprezintă astăzi acoperirea diferenței dintre cerințe și oferta autohtonă; printre căile importante în vederea realizării acestui obiectiv se află și ridicarea nivelului factorului de recuperare a rezervelor pe întreg lanțul tehnologic, prin gospodărirea eficientă și protecția lor corespunzătoare.
Într-adevăr, în situația actuală, în care resursele naturale se reduc, iar la unele apare chiar spectrul epuizării, procesul de gestiune a acestor materii prime – în toate etapele sale – trebuie să poarte un pronunțat caracter de protecție și exploatare rațională. Un rol deosebit de important revine în acest sens dreptului, care este chemat ca, prin mijloace și forme proprii, să stimuleze și să asigure un procent cât mai ridicat de recuperare și o protecție cât mai deplină a rezervelor de materii prime minerale.
În același timp, activitățile de explorare și exploatare a subsolului angajează și grave pericole pentru mediul ambiant; într-adevăr, o serie de acțiuni privind lucrările de extracție (mine, cariere), foraj (puțuri, sondaje) ori de stocaje subterane (de materii periculoase – hidrocarburi, produse chimice) pot aduce atingeri grave și multiple vătămări stării naturii, vieții și sănătății umane.
De aceea, nu numai solul, ci și subsolul trebuie protejat, deoarece intră în alcătuirea solului, fiind de asemeni o sursă naturală neregenerabilă, plină de substanțe necesare activității socio-umane. În acest sens, „în conformitate cu art. 136 alin. 3 din Constituție, bogățiile de orice natură ale subsolului, fac obiectul exclusiv al proprietății publice, putând fi date, în condițiile prevăzute de lege, în administrarea unor persoane juridice publice sau private, concesionate ori închiriate”.
Intră sub incidența regimului de protecție: resursele naturale ale subsolului, ale platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice și acumulările de nămol, precum și alte bunuri și resurse naturale ale subsolului.
„Statul are obligația să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național, ceea ce implică și respectarea normelor de protecție și conservare a mediului”.
Persoanele fizice și juridice care prospectează sau exploatează asemenea resurse au obligația de a cere și a obține acordul și/sau autorizația de mediu și de a respecta prevederile acestora; de a reface terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi și ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcțional, conform prevederilor și în termenele conținute în acordul și/sau autorizația de mediu; de a anunța autoritățile pentru protecția mediului sau alte autorități competente, potrivit legii, despre orice situații accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru și de a acționa pentru refacerea acestuia; de a monitoriza zona. Explorarea, dezvoltarea și exploatarea petrolului se realizează conform legii, cu respectarea strictă a cerințelor de protecție a mediului. Operațiunile petroliere se pot desfășura numai în cadrul unor perimetre de explorare/exploatare cu respectarea măsurilor stabilite în acordurile petroliere pentru protecția solului și a subsolului. Periclitarea, prin modul de executare a operațiunilor petroliere, a posibilităților exploatării viitoare a zăcământului sau încălcarea normelor privind protecția și exploatarea rațională a zăcămintelor ori a normelor privind protecția mediului de către titularul acordului petrolier, atrage după sine, retragerea dreptului de administrare sau de concesionare.
Ca bunuri naturale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege. Aceste bunuri cuprind obiective care conservă eșantioane reprezentative din punct de vedere paleontologic, petrografic, mineralogic, structural și stratigrafic, ca de exemplu, peșteri, depozite fosiliere, formațiuni geologice, mineralogice și altele asemenea, fiind supuse regimului special de protecție pentru ariile naturale protejate de interes geologic, în condițiile legii.
Conform art.65 al Ordonanței de urgență nr.195/2005, protecția solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre se efectuează prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului, care sunt obligatorii pentru toți deținătorii, cu orice titlu, ceea ce înseamnă instituirea unui regim superior de domenialitate ecologică.
Reglementarea-cadru privind protecția mediului prevede că:
– Se instituie modalități legale de investigare și evaluare a poluării solului și subsolului, remedierea în zonele în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate și cele referitoare la protecția calității solului, subsolului și a ecosistemelor terestre;
– Se stabilește sistemul de monitorizare a calității mediului geologic în scopul evaluării stării actuale și a tendințelor de evoluție a acesteia (de către Autoritatea Publică Centrală pentru Protecția Mediului, cu consultarea celorlalte autorități publice centrale competente);
– Se organizează și exercită controlul respectării reglementărilor legale privind protecția, conservarea, amenajarea și folosirea judicioasă a solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre, de către autoritățile publice pentru protecția mediului, precum și, după caz, de alte autorități ale administrației publice competente, potrivit dispozițiilor legale.
4.2. REGIMUL JURIDIC DE PROTECȚIE AL SOLULUI ȘI SUBSOLULUI
„Solul, limitat ca întindere, este foarte important pentru viața pe Pământ, fiind folosit în producția agricolă pentru realizarea producției vegetale și animale; reprezintă stratul superior și afânat al scoarței pământești în care se dezvoltă viața vegetală și constituie cea mai importantă componentă a terenurilor agricole”.
Degradarea și poluarea solului datorită industrializării, agriculturii, transporturilor, au făcut ca aceasta resursă să își diminueze compoziția și calitățile. Toate acestea fiind observate de oamenii de știință, pentru a nu dăuna echilibrelor naturale și sănătății omului, au determinat reglementarea juridică a protecției solului de orice ar putea dăuna acestuia.
Astfel, OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, în Capitolul XI, „Protecția solului, a subsolului și a ecosistemelor terestre”, stabilește că protecția acestora, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului este „obligatorie pentru toți deținătorii, cu titlu sau fără titlu”, iar „controlul asupra respectării reglementărilor legale privind protecția și conservarea, ameliorarea și folosirea judicioasă a solurilor, a subsolului și a ecosistemelor terestre se organizează și se execută de autorități ale administrației publice competente”. Printre aceste alte autorități se numără și autoritățile centrale pentru agricultură și silvicultură, ale căror obligații în domeniu fiind enumerate în art. 69 din OUG nr. 195/2005.
De cele mai multe ori, solul este desemnat cu termenul de teren, care primește diferite semnificații, în funcție de destinație sau alte elemente care se află amplasate pe terenurile respective, acoperit, fără însă a uita că este vorba de diferite categorii de sol.
În ceea ce privește Raportul Juridic de Protecție a Terenurilor agricole, prevede că, parte componentă a fondului funciar, terenurile cu destinație agricolă sunt alcătuite din:
– Terenuri agricole productive (arabile, vii, livezi, pășuni, fânețe, sere, solarii);
– Terenuri cu vegetație forestieră – pășuni împădurite, terenuri ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajări piscicole, de îmbunătățiri funciare, drumurile de exploatare agricolă, platforme și spații de depozitare pentru produse agricole;
– Terenuri neproductive (ce pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă).
Mijloacele juridice de protecție privesc atât terenurile agricole productive, cât și cele neproductive. Acestea constau în:
– Interdicția de a le schimba destinația agricolă, cu excepția cazurilor și condițiilor prevăzute de lege;
– Interdicția de a desfășura activități poluante.
Raportul juridic de protecția mediului, în cazul solului (luat ca element natural al mediului, care trebuie ocrotit), cuprinde următoarele elemente:
– Subiectele raportului juridic – organele de specialitate ale statului (pe de o parte), deținătorii de terenuri agricole, silvice și cu alte destinații, precum și alte persoane (potențial poluatori ai solului), pe de altă parte;
– Conținutul raportului juridic – drepturile și obligațiile părților, determinate prin lege;
– Obiectul raportului juridic – conduită (acțiunea sau inacțiunea) participanților la raportul juridic respectiv.
Dată fiind importanța acestor tipuri de raporturi juridice, implicarea statului se face prin stabilirea cadrului legislativ și prin îndeplinirea atribuțiilor care îi revin în domeniu, în mod consecvent și riguros.
Solul constituie cel mai important element component al terenurilor agricole și silvice, precum și al terenurilor cu alte destinații (construcții, locuri de agrement, căi de comunicații etc.).
Cadrul legal instituit în scopul asigurării protecției solului și subsolului:
Principalele reglementări consacrate asigurării protecției solului, în România, sunt următoarele: Constituția, OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 138/2004 privind îmbunătățirile funciare; Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor; Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor; Legea nr. 16/1994 privind arendarea de terenuri; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Atribuțiile subiectelor raportului juridic de protecție a terenurilor agricole au ca subiecte: statul, organele statului și deținătorii de terenuri cu orice titlul. Statul, ca subiect al raporturilor juridice de protecție a terenurilor agricole, urmărește realizarea unei protecții cantitative și calitative a acestora, îndeplinind în acest sens următoarele atribuții:
– Stabilește cadrul legislativ de protecție a terenurilor agricole;
– Organizează evidența acestor terenuri și stabilește sistemul de monitorizare a calității solului;
– Controlează respectarea prevederilor imperative ale legii de către deținătorii de terenuri agricole;
– Stabilește procedura de autorizare privind probleme de protecția mediului;
– Asigură respectarea obligațiilor asumate pe plan internațional în domeniul cooperării în materie;
– Sprijină realizarea lucrărilor de protecție și ameliorare a solului, suportând parțial sau total cheltuielile, în limita alocațiilor bugetare alocate.
Protecția cantitativă a terenurilor agricole are ca scop folosirea completa și eficientă, precum și păstrarea destinației lor economice. Pentru a se evita reducerea fondului funciar agricol, scoaterea din circuitul agricol (temporar sau definitiv) este admisă numai în cazuri justificate și excepționale, conform legii.
Protecția calitativă a terenurilor agricole are ca scop păstrarea potențialului productiv al acestora, prevenirea și înlăturarea degradării calităților fizico – chimice și biologice, precum și îmbunătățirea calității solului terenurilor agricole.
Autoritățile centrale pentru agricultură și silvicultura, au ca sarcină obligația de a ține evidența terenurilor degradate, improprii pentru producția agricolă, de a îndruma și controla lucrările de îmbunătățiri funciare, de a acorda asistență tehnică de specialitate pentru lucrările de îmbunătățiri funciare, elaborând reglementări privind menținerea și ameliorarea calității terenurilor, conservarea biodiversității și habitatelor naturale. Deținătorii de terenuri cu orice titlu au stabilite prin lege, în scopul asigurării protecției calității solurilor, următoarele obligații:
– Să prevină deteriorarea calității solurilor;
– Să respecte condițiile stipulate în acordul/autorizația de mediu pentru lucrările de amplasare, construire și punere în funcțiune a obiectivelor de orice fel, precum și pentru schimbarea destinației terenurilor;
– Să nu ardă vegetația ierboasă, stuful, tufărișurile, fără autorizație eliberată de autoritatea de mediu competenta;
– Să respecte toate prevederile legii privind protecția terenurilor.
Controlul respectării reglementarilor privitoare la protecția și conservarea, precum și la folosirea judicioasă a solurilor, subsolurilor, ecosistemelor terestre se organizează și se exercita de autoritățile pentru protecția mediului, sau după caz, de alte autorități ale administrației publice competente.
Un rol deosebit de important în privința protecției juridice a terenurilor agricole îl reprezintă normele juridice care reglementează imperativ aspecte legate de: folosirea temporară sau definitivă a terenurilor în alte scopuri decât producția agricolă, amplasarea construcțiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan, scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor agricole din extravilan, scoaterea temporară a terenurilor agricole din producția agricolă pentru realizarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare, de remediere a unor deranjamente la liniile de telecomunicații, executarea de lucrări de organizare și amenajare a teritoriului. Datorită multiplelor forme de poluare la care este expus, a întinderii sale limitate, a importanței în asigurarea perenității ecosistemelor terestre, a resurselor de hrană pe care le deține și le oferă, dar și a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol, sunt necesare mijloace complexe și variate pentru protecția solului, măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a terenurilor. Solul este în strânsă interdependență cu subsolul și cu celelalte ecosisteme terestre, fiind supuse atât regulilor comune de protecție, cât și celor specifice, impuse de caracteristicile și particularitățile fiecăruia. În scopul protecției solurilor, legislația în vigoare stabilește o serie de obligații pentru deținătorii de terenuri cu orice titlu, protecția juridică fiind considerată mijlocul cel mai eficient de conservare și ameliorare a calității acestora. Protecția juridică a terenurilor are ca scop atât protecția cantitativă (folosirea completă și păstrarea destinației acestor terenuri, a fertilității lor), cât și protecția lor calitativa (executarea de lucrări de conservare și ameliorare a solului pe bază de studii și proiecte, prevenirea și înlăturarea degradării calității fizico-chimice și biologice).
Protecția juridică calitativă și cantitativă a solului este parte componentă a protecției juridice a mediului, fiind o problemă de interes atât public, cât și privat, ce se realizează mai ales prin stabilirea de obligații legale pentru orice deținător de teren, care va executa lucrările de protecție și ameliorare a solului fie prin forțe proprii, fie cu aportul unităților specializate.
Pentru ca regimul juridic al solului să fie reglementat eficient, printr-o legislație adecvată, în scopul protecției și îmbunatățirii calității sale, este necesar a se lua în considerare particularitățile specifice ale terenurilor.
Reglementările legale actuale consacră principiul prevenirii și, respectiv, combaterii proceselor de degradare și poluare a solului, determinate fie de fenomene naturale, fie de activități economico-sociale.
În acest scop, în virtutea prevederii constituționale conform căreia „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului”, a fost consacrată o obligație generală, deopotrivă în sarcina deținătorilor de terenuri și a autorităților publice, de întocmire a studiilor și proiectelor lucrărilor de protecție și ameliorare a solului și de executare a lor. Deținătorii de terenuri pot executa prin forțe proprii aceste lucrări, iar când aceștia nu au asemenea posibilități, execuția de către unitățile specializate se face tot prin grija lor. Ca efect al obligației de protecție ce incumbă acestora, studiile și proiectele necesare se întocmesc la cerere, iar cheltuielile pentru efectuarea lucrărilor în cauză se suportă, parțial sau total, de către stat, în limita alocației bugetare aprobate pe bază notelor de fundamentare elaborate și avizate conform legii. Rolul primordial revine în acest sens instituției perimetrului de ameliorare, cuprinzând „ansamblul regulilor juridice vizând recuperarea pentru utilizarea agricolă sau silvica a terenurilor care, prin degradare și poluare, și-au pierdut total sau parțial această capacitate”.
„Astfel, terenurile care, prin degradare și poluare, și-au pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice vor fi constituite în perimetru de ameliorare”.
Grupele de terenuri care intră în acest regim se stabilesc de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Dezvoltării Rurale și Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, la propunerile ce au la bază situațiile înaintate de comune, orașe și municipii. Procedura respectivă este stabilită prin Regulamentul privind stabilirea grupelor de terenuri care intra în perimetrele de ameliorare. Potrivit actului normativ, se constituie în perimetre de ameliorare toate terenurile degradate sau neproductive, indiferent de proprietar, a căror punere în valoare este necesară din punctul de vedere al protecției solului, regimului apelor, îmbunătățirii condițiilor de mediu și al diversității biologice. Sunt considerate terenuri degradate terenurile care, prin eroziune, poluare sau prin acțiunea altor factori antropici, și-au pierdut total sau parțial capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice, și anume:
a) terenuri cu eroziune de suprafață foarte puternică și excesivă, indiferent de folosință;
b) terenuri cu eroziune în adâncime (ogașe, ravene, torenți);
c) terenuri afectate de alunecări active, prăbușiri, surpări și curgeri noroioase;
d) terenuri nisipoase expuse erodării de către ape sau vânt;
e) terenuri cu aglomerări de pietriș, bolovăniș, grohotiș, stâncării și depozite de aluviuni torențiale;
f) terenuri cu exces permanent de umiditate și mlaștini;
g) terenuri sărăturate și acide;
h) terenuri poluate cu substanțe chimice, petroliere sau noxe;
i) terenuri ocupate cu halde miniere, deșeuri industriale și/sau menajere, gropi de împrumut;
j) terenuri neproductive;
k) terenuri cu biocenoze afectate sau distruse.
Terenurile degradate și poluate, incluse în perimetrul de ameliorare, sunt scutite de taxe și impozite către stat, județ sau comună, pe timpul cât durează ameliorarea lor.
Fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea și executarea lucrărilor prevăzute în proiectele de amenajare și punere în valoare a terenurilor cuprinse în aceste perimetre se asigură de la bugetul de stat.
Legea menționează că aceste fonduri pot fi sporite prin participarea comunelor (orașelor) și a județelor, prin contribuția în bani sau în muncă a tuturor celor interesați (deținătorii de terenuri, locuitorii sau persoanele juridice care trag foloase din realizarea acestor lucrări). În cazul în care se constată că anumite suprafețe au fost scoase din producția agricolă sau silvică, prin degradarea sau poluarea solului, din cauza faptei culpabile a unor persoane fizice sau juridice, proprietarii, Consiliul sau autoritatea administrativă județeană (agricolă sau silvică) poate cere suportarea de către culpabil a cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere și de ameliorare a solului. În aceste cazuri este vorba despre o acțiune în fața instanțelor de drept comun.
Regimul juridic general în domeniu este stabilit prin Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004. La bază acestei activități legea așează următoarele principii:
– Exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătățiri funciare, sistemelor de irigații sau desecare și drenaj și a lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor și combatere a eroziunii solului pentru asigurarea protecției intereselor tuturor beneficiarilor;
– Consultarea și, după caz, implicarea beneficiarilor, organizațiilor neguvernamentale și a altor reprezentanți ai societății civile în luarea deciziilor în scopul promovării adoptării raționale, eficiente și transparente a acestora;
– Realizarea, în principal, de către proprietarii de teren, individual sau prin organizațiile de îmbunătățiri funciare ori federațiile de organizații de îmbunătățiri funciare a exploatării, întreținerii și reparațiilor amenajărilor de îmbunătățiri funciare situate pe terenurile pe care le dețin, inclusiv a lucrărilor de reabilitare, executare de investiții și suportarea costurilor acestor activități; statul intervine prin Administrație și prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în completarea surselor proprii ale Administrației sau ale beneficiarilor amenajărilor declarate de utilitate publică, în cazurile în care proprietarii de teren nu pot desfășura ei înșiși activități de îmbunătățiri funciare;
– Exploatarea amenajărilor de îmbunătățiri funciare astfel încât să se prevină folosirea ineficientă a apei, excesul de umiditate, eroziunea și poluarea solului și să se promoveze protecția mediului în conformitate cu standardele de mediu.
Conform Legii fondului funciar 18/1991, sub aspectul protecției calitative, terenurile care prin degradare sau poluare și-au pierdut total sau parțial capacitatea bioproductivă se constituie cu acordul proprietarilor în perimetre de ameliorare. Dacă proprietarii nu-și dau acordul pentru includerea unor astfel de terenuri în perimetrul de ameliorare, decide prefectura pe baza propunerii făcute de primărie. Pe perioada când un astfel de teren este inclus în perimetrul de ameliorare, proprietarul este scutit de plata impozitelor pe teren, iar la reprimirea terenului nu este obligat să plătească sporul de valoare dobândit de terenul său în asemenea condiții. Sub aspectul protecției cantitative, titularii obiectivelor de producție sau de investiții care au obținut aprobarea pentru desfășurarea activității pe un anumit teren sunt obligați să decoperteze stratul fertil, să-l așeze și să-l niveleze pe terenuri slab productive sau neproductive indicate de direcțiile agricole județene.
Unul dintre factorii deosebit de importanți ai creșterii economice, ai dezvoltării generale, îl constituie resursele naturale ale subsolului și aceasta deoarece materiile prime minerale sunt limitate cantitativ și nu se regenerează; mai mult, în ultimele decenii au scăzut atât de mult, în timp ce necesitățile omenirii sunt pe zi ce trece mai mari, încât, pe de o parte, se acționează pe principiul dezvoltării durabile, care înseamnă și mari economii, recuperare, refolosire etc., și, pe de altă parte, se acționează spre descoperirea unor înlocuitori ai acestor materii prime.
Subsolul reprezintă spațiul fizic de sub sol, alcătuit din totalitatea formațiunilor geologice accesibile lucrărilor de cercetare și prospecțiuni geologice. Compoziția chimică a subsolului influențează starea de fertilitate a stratului superior al pământului, al solului.
Datorită însușirilor sale, a resurselor naturale, a bogățiilor pe care le cuprinde, cu rol deosebit asupra dezvoltării generale a societății, se impune protejarea subsolului prin toate mijloacele, inclusiv cele juridice, care sunt cele mai eficiente. Este necesară o protecție a resurselor naturale, o gestiune durabilă a acestor materii prime printr-o exploatare și o explorare eficientă.
Datorită legăturii organice dintre sol și subsol, regimul lor juridic și protecția lor sunt reglementate de multe ori în același context.
Statul român „recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic și asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”. De asemeni, persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și ameliora mediul înconjurător”.
Anterior modificărilor aduse Constituției, în martie 2003, a fost adoptată Legea minelor nr. 85/2003 care, în art. 1 prevede: „Resursele minerale situate pe teritoriul și în subsolul țării și al platoului continental în zona economică a României din Marea Neagră, delimitate conform principiilor dreptului internațional și reglementărilor din convențiile internaționale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietății publice și aparțin statului român”. În lumina Constituției modificate, probabil va trebui să citim resursele de interes public, și, dacă legea nu precizează altfel, atunci „resursele minerale care fac obiectul prezentei legi sunt: cărbunii, minereurile feroase, neferoase, de aluminiu și roci aluminifere, de metale nobile, radioactive, de pământuri rare și disperse, sărurile haloide, substanțele utile nemetalifere, rocile utile, pietrele prețioase și semiprețioase, turba, nămolurile și turbele terapeutice, rocile bituminoase, gazele necombustibile, apele geotermale, gazele care le însoțesc, apele minerale naturale, (gazoase și plate), apele minerale terapeutice, precum și produsul rezidual minier din haldele și iazurile de decantare”.
Prin activitate minieră se înțelege ansamblul lucrărilor privind prospecțiunea, explorarea, dezvoltare, exploatarea, prepararea/prelucrarea, concentrarea, comercializarea produselor miniere, conservarea și închiderea minelor și – de asemenea – include lucrările aferente refacerii și reabilitării mediului.
Potrivit reglementărilor legale în domeniu sunt interzise efectuarea de activități miniere și instituirea dreptului de servitute pentru asemenea activități pe terenurile pe care sunt amplasate rezervații naturale, zonele de protecție sanitară și perimetrele de protecție hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă; excepțiile se stabilesc prin hotărâri ale Guvernului, cu avizul autorităților competente în domeniu și cu stabilirea de despăgubiri și alte măsuri compensatorii. Începerea activităților minime și dobândirea licenței aferente sunt condiționate – printre altele – de obținerea acordului sau, după caz, a autorizației de mediu; anularea acordului/autorizației privind protecția mediului antrenează anularea licenței/permisului de explorare/exploatare de către autoritatea competentă. Planul de refacere a mediului – măsurile de refacere și de reabilitare a mediului în perimetrul de explorare/exploatare, ținând cont și de opțiunile colectivităților locale privind utilizarea post-închidere a perimetrului, și care conține și proiectul tehnic de realizare a acestora – se completează cu programul de monitorizare a factorilor de mediu post-închidere, care se pune în aplicare de către titulari, cu fonduri proprii. De asemenea, „încetarea activității unei mine sau a unei cariere presupune obținerea autorizației de gospodărire a apelor și a autorizației de mediu”.
În ceea ce privește regimul de explorare, dezvoltare și exploatare a petrolului, s-a instituit un regim juridic specific pentru explorarea, dezvoltarea și exploatarea petrolului, definit drept „substanțele minerale combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarța terestră și care, în condiții de suprafață, se prezintă în stare gazoasă, sub formă de gaze naturale sau lichidă, sub formă de țiței și condensat”.
Operațiunile petroliere (respectiv activitățile de explorare, dezvoltare, exploatarea și abandonarea unui zăcământ petrolier, înmagazinarea subterană, transportul și tranzitul petrolului pe conducte magistrale, precum și operarea terminalelor petroliere) se realizează de către persoane juridice, române sau străine, în condițiile legii, numai în cadrul unor perimetre stabilite în acest scop de către autoritatea competentă.
Potrivit Legii petrolului, explorarea, dezvoltarea și exploatarea petrolului, beneficiază de un regim juridic specific.
Resursele de petrol situate în subsolul țării și al platoului continental românesc al Mării Negre fac obiectul exclusiv al proprietății publice și aparțin statului român, împreună cu toate datele și informațiile – indiferent de modalitatea de stocare – obținute ca urmare a efectuării de operațiuni de exploatare a resurselor petroliere românești.
În scopul exploatării raționale și protejării bogățiilor subsolului, agenții economici care execută lucrări de cercetare geologică, de exploatare și valorificare a resurselor minerale au următoarele obligații cu caracter general: să-și desfășoare activitatea pe baza documentațiilor tehnico-economice elaborate, avizate și aprobate conform legii; să obțină atestarea în ceea ce privește capacitatea lor tehnică pentru executarea lucrărilor pe care le efectuează; să desfășoare activitatea exclusiv în cuprinsul perimetrelor instituite și marcate pentru care au obținut permis de cercetare sau autorizație de exploatare; să respecte prescripțiile obligatorii stabilite în aria acestora pentru protejarea resurselor minerale.
Lucrările de dezvoltare și exploatare a zăcămintelor comerciale de petrol se pot executa numai pentru rezerve confirmate de autoritatea competentă, la propunerea titularului, potrivit unei proceduri speciale. Efectuarea de operațiuni petroliere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervații naturale, zone de protecție sanitară și perimetre de protecție hidrogeologică a surselor de alimentare cu apa, precum și instituirea dreptului de servitute pentru operațiunile petroliere pe astfel de terenuri sunt interzise.
Titularul acordului petrolier este ținut să respecte obligațiile de mediu și să folosească, cu respectarea prevederilor legale în domeniul gospodăririi apelor, surse de apă de suprafață sau subterane, necesare desfășurării operațiunilor petroliere. „Executarea de operațiuni petroliere fără autorizațiile prevăzute de lege sau dacă i s-a retras acordul și/sau autorizația privind protecția mediului constituie o cauză de reziliere a concesiunii de către autoritatea competentă”.
Concesionarii răspund patrimonial până la refacerea tuturor factorilor de mediu afectați de operațiunile petroliere, în conformitate cu planul de refacere a mediului (aprobat de autoritatea competentă de mediu) care reprezintă ansamblul măsurilor de refacere și reabilitate a mediului în perimetrul de explorare/exploatare, ținându-se cont „și de opțiunile colectivităților locale privind utilizarea post-închidere a perimetrului și care conține proiectul tehnic de realizare a acestora”.
„Toți deținătorii, indiferent de titlu, au obligația de a proteja solul, subsolul și ecosistemele terestre, iar alte dispoziții stabilesc supunerea la un regim de protecție a resurselor naturale ale subsolului, instituind obligații în sarcina celor ce le prospectează sau le exploatează”.
Făcând parte din categoria bunurilor domeniului public, subsolul se bucură de o protecție deosebită, în scopul prevenirii poluării sale, a diminuării resurselor și bogățiilor sale, a protecției cantitative și calitative utilizându-se instrumente juridice bogate și variate.
Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează resursele subsolului, în vederea protejării acestora, au o serie de obligații legale, precum:
– Solicitarea acordului și/sau a autorizației de mediu, potrivit legii și respectarea prevederilor acestora;
– Refacerea terenurilor afectate, aducerea la parametri productivi și ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcțional, în conformitate cu prevederile și termenele din acord și/sau autorizație, garantând mijloacele financiare pentru aceasta și monitorizând zona;
– Încunoștințarea autorităților pentru protecția mediului sau a celor competente despre orice situații accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru și acționarea pentru refacerea acestuia.
Explorarea și exploatarea subsolului și a resurselor sale naturale trebuie să se facă în interesul întregii societăți. Subsolul, bogățiile și resursele sale naturale, fiind supuse degradării și poluării, impun necesitatea luării unor măsuri de protecție juridică corespunzătoare.
Autoritatea publica centrala pentru protecția mediului stabilește:
– Reglementările corespunzătoare protecției calității subsolului;
– Procedura de autorizare a lucrărilor de exploatare, prospectare și extracție de zăcăminte ale subsolului;
– Reglementări privind refacerea subsolului afectat (natural sau artificial).
Organele de stat au o serie de atribuții în legătură cu protecția subsolului, astfel:
– Să țină evidența tuturor resurselor subsolului, a lucrărilor de extracție și prelucrare;
– Să monitorizeze lucrările de exploatare și prospecțiuni geologice;
– Să stabilească procedura de autorizare a lucrărilor de exploatare și explorare a subsolului;
– Să stabilească reglementări privind protecția subsolului.
Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează bogățiile subsolului sunt obligate:
– Să solicite și să obțină acordul/autorizația de mediu și să-i respecte prevederile;
– Să refacă terenurile afectate ca urmare a activităților desfășurate, aducându-le la parametrii productivi și ecologici naturali;
– Să ia măsurile preventive privind poluarea mediului și cauzarea de prejudicii ecologice cu ocazia efectuării lucrărilor de exploatare și explorare a subsolului;
– Să anunțe autoritățile competente despre orice situații accidentale de natură să pună în pericol ecosistemul terestru.
Încălcarea normelor juridice de protecție a subsolului ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor legale sau săvârșirea de fapte interzise în materie, de către toți utilizatorii subsolului, atrag după caz răspunderea juridică contravenționala, penala sau civilă.
Constituția României din 2003 dispune în art.136 alin. 3 faptul că „toate bogățiile de interes public ale subsolului sunt obiect exclusiv al proprietății publice, stabilind în sarcina statului obligația de a asigura exploatarea rațională a resurselor naturale în concordanță cu interesul național”. Capitolul VI din Legea nr.18/1991 republicată, cuprinde dispoziții ce reglementează regimul juridic al subsolului și protecția sa juridică.
Odată cu integrarea României în Uniune Europeană, a fost nevoie ca și țara noastră să se alieze cu celelalte țări membre în privința protecției solului și subsolului.
Prima reglementare din România pentru ocrotirea resurselor subsolului este dată de Legea Minelor din 1894, modificată în 1906, 1909, 1913. După constituția din 1993 resursele subsolului sunt trecute ca fiind proprietate de stat. Abia în 1973 prin legea Nr.9 protecția mediului înconjurător prevede o reglementare mai profundă în secțiunea subsolului și resursele naturale, existând un concept de exploatare rațională a zăcămintelor.
Regimul juridic de protecție a solului în prezent se subordonează articolului 136, alin. 3 din Constituția României și a legilor elaborate pentru Protecția Mediului, a Solului și a Activităților Miniere, Activităților de Explorare și Exploatare a Gazelor și a Petrolului. Regăsim protecția prin lege a solului și ca derivație din Dreptul Forestier care are ca scop protecția pădurilor.
Exploatarea subsolului și a resurselor sale se poate face în interesul întregii societăți, dar având ca preocupare prioritară, permanentă, conservarea acestora și prevenirea pagubelor vizând flora și fauna mediului.
Problemă gravă este, actualmente, lipsa unei legislații corespunzătoare realizării acestor scopuri, neexistând o reglementare a modurilor de exploatare a resurselor naturale ale subsolului și a modului de exercitare a dreptului de folosire a subsolului.
Subsolul și bogățiile sale naturale sunt expuse permanent, împreună cu solul și apele, degradării și poluării frecvente. Resursele naturale ale subsolului, platoul continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice, acumulările de nămol terapeutic sunt expuse degradării, poluării, epuizării premature. Acestea fac necesară luarea unor măsuri imediate, dar cu caracter de permanență, de protecție.
4.3. MĂSURI LEGALE DE PROTECȚIE ȘI CONSERVARE A SOLULUI ÎN ROMÂNIA
În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinație și de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al țării, a cărui protecție se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare, obligatorii pentru toți deținătorii indiferent de titlu juridic.
În acest scop, sunt numeroase lucrări de amenajări și îmbunătățiri funciare și de împăduriri care au scopul de a proteja solul.
Autoritatea centrală pentru protecția mediului, cu consultarea ministerelor competente, stabilește: sistemul de monitorizare a calității solului în scopul cunoașterii stării actuale și a tendințelor de evoluție a acestuia; reglementările privind protecția calității solului, a ecosistemelor terestre și a biodiversității; procedura de autorizare privind probleme de protecție a mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torenților pentru întocmirea amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje, de studii și prospecțiuni geologice și hidrologice, precum și pentru activitățile miniere de extracție; reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale sau de activități cu impact negativ asupra mediului.
În vederea protecției calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare și ameliorare a solului în care scop, organele de cercetare și proiectare de specialitate întocmesc, la cerere, studii și proiecte în corelare cu cele de amenajare a teritoriului. Lucrările respective se execută de către deținătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unități specializate.
Terenurile care prin degradare și poluare și-au pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole și silvice, se constituie în perimetre de ameliorare. Rolul primordial revine în acest sens Instituției Perimetrului de Ameliorare, cuprinzând ansamblul regulilor juridice vizând recuperarea pentru utilizarea agricolă sau silvică a terenurilor care, prin degradare și poluare, „și-au pierdut total sau parțial această capacitate”.
Astfel, „terenurile care, prin degradare și poluare, și-au pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice vor fi constituite în perimetru de ameliorare”.
Grupele de terenuri ce intră în aceste perimetre se stabilesc în comun, de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și Ministerul Apelor și Protecției Mediului, la propunerile care au la bază situațiile înaintate de comune, orașe și municipii.
În cazul în care, prefectul decide includerea terenului în perimetrul de ameliorare, consiliul local este obligat să-i atribuie în folosință, titularului terenului în cauză, o suprafață de teren corespunzătoare, pe toată durata realizării lucrărilor de ameliorare.
Dacă statul nu dispune în localitatea respectivă de un alt teren asemănător pentru rezolvarea situației prevăzută mai sus, iar proprietarul nu este de acord să primească un alt teren la distanță mai mare, „se va aplica procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică”. Ordinul emis de prefect poate fi contestat în fața instanțelor de contencios administrativ.
O măsură de ameliorare a terenurilor degradate este reprezentată de împădurire.
Fac obiectul împăduririi și, în consecință, al acțiunii de ameliorare următoarele categorii de terenuri degradate, în funcție de natura proprietății:
a) terenurile degradate proprietate publică a statului;
b) terenurile degradate proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale (comune, orașe și municipii);
c) terenurile degradate proprietate privată.
Terenurile degradate care pot fi ameliorate prin împădurire se constituie, în acest scop, în perimetre de ameliorare.
Identificarea, delimitarea și constituirea perimetrelor de ameliorare la nivelul localităților se fac de către o comisie stabilită prin decizia prefectului, la propunerea directorului general al Direcției Generale pentru Agricultură și Alimentație și urmează regimul general stabilit în acest sens.
Terenurile degradate constituite în perimetre și propuse a fi ameliorate prin împădurire vor fi scoase din evidența terenurilor cu folosințe agricole productive sau a terenurilor neproductive, cu aprobarea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Dezvoltării Rurale, și vor fi înregistrate ca „terenuri neproductive destinate a fi împădurite”, potrivit normelor metodologice ce vor fi emise de către Ministerul Agriculturii și Alimentației în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezenței ordonanțe.
Documentația tehnico-economică pentru lucrările de ameliorare se execută contra cost de către personalul de specialitate al direcțiilor silvice, în cazurile în care sunt necesare numai lucrări de împădurire și amenajare, și de către Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice sau de către alte unități specializate, atestate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, în cazurile când sunt necesare și lucrări de construcții pentru consolidarea terenurilor și corectarea torenților.
În cazul donării terenurilor degradate proprietate privată către stat în vederea executării lucrărilor de ameliorare prin împădurire, actele de donație, înregistrarea în evidențele funciare și în registrele de inscripțiuni imobiliare sunt scutite de taxele aferente, iar onorariul notarial se suportă de către Regia Națională a Pădurilor.
Sursele de finanțare pentru întocmirea documentațiilor tehnico-economice ale lucrărilor de ameliorare, pentru împădurirea terenurilor degradate și cele legate de lucrări de ameliorare, de întreținerea și paza respectivelor lucrări, până la recepția definitivă, sunt:
a) fondul de ameliorare a fondului funciar;
b) alocații de la bugetul de stat;
c) alocații de la bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor;
d) sponsorizări de la societăți comerciale, fundații ș.a.;
e) surse financiare externe nerambursabile sau credite externe pe termen lung;
f) contribuția benevolă a persoanelor fizice sau juridice interesate de executarea lucrărilor de ameliorare;
g) fondul de conservare și regenerare a pădurilor;
h) despăgubirile legale datorate de către persoanele fizice sau juridice vinovate de degradarea solului, stabilite de instanță competentă, la cererea unităților locale sau centrale de specialitate în domeniul agriculturii, silviculturii sau protecției mediului;
i) alte surse legale.
Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, în calitate de coordonator tehnic al acțiunilor de ameliorare a terenurilor degradate, solicită anual includerea în bugetul de stat a fondurilor necesare pentru împădurirea în anul următor a terenurilor degradate.
Executarea lucrărilor de ameliorare a terenurilor prin împădurire este obligatorie atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice, în cazurile în care organele centrale și locale care răspund de protecția mediului constată că neefectuarea acestor lucrări pune în pericol siguranța unor localități, a unor obiective de interes național sau viața populației din anumite zone.
Deosebit de importante, amenajările de îmbunătățiri funciare au rolul de a preveni, reduce și înlătura procesele de deteriorare a fondului funciar, cauzate de factori naturali: secetă, inundații, exces de umiditate, sau de activități antropice, prin măsuri specifice.
Scopul acestor lucrări este „valorificarea superioară a fondului funciar, în principal creșterea potențialului productiv al solului și introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive”.
La baza acestei activități legea așează următoarele principii:
a) exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătățiri funciare, sistemelor de irigații sau desecare și drenaj și a lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor și combatere a eroziunii solului pentru asigurarea protecției intereselor tuturor beneficiarilor;
b) consultarea și, după caz, implicarea beneficiarilor, organizațiilor neguvernamentale și a altor reprezentanți ai societății civile în luarea deciziilor în scopul promovării adoptării raționale, eficiente și transparente a acestora;
c) realizarea, în principal, de către proprietarii de teren, individual sau prin organizațiile de îmbunătățiri funciare ori federațiile de organizații de îmbunătățiri funciare a exploatării, întreținerii și reparațiilor amenajărilor de îmbunătățiri funciare situate pe terenurile pe care le dețin, inclusiv a lucrărilor de reabilitare, executare de investiții și suportarea costurilor acestor activități; statul intervine prin Administrație și prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în completarea surselor proprii ale Administrației sau ale beneficiarilor amenajărilor declarate de utilitate publică, în cazurile în care proprietarii de teren nu pot desfășura ei înșiși activități de îmbunătățiri funciare;
d) exploatarea amenajărilor de îmbunătățiri funciare astfel încât să se prevină folosirea ineficientă a apei, excesul de umiditate, eroziunea și poluarea solului și să se promoveze protecția mediului în conformitate cu standardele de mediu.
Caracterul de protecție al îmbunatățirilor funciare pentru sol rezultă din obiectivele sale legal consacrate:
– Asigurarea protecției terenurilor de orice fel și a oricăror categorii de construcții față de inundații, alunecări de teren și eroziuni, precum și protecției lacurilor de acumulare împotriva colmatării și regularizarea cursurilor de apă;
– Asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită sau să stimuleze creșterea plantelor, incluzând plantațiile vitipomicole, culturile agricole și silvice;
– Asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate și nisipoase, precum și protecția împotriva poluării.
Tot în vederea protecției cantitative a terenurilor agricole se stabilește și regula după care, liniile de telecomunicații și cele de transport și distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum și alte instalații similare, se vor grupa și amplasa de-a lungul și în imediata apropiere a căilor de comunicații – șosele, căi ferate – a digurilor, canalelor de irigații și de desecări și a altor limite obligate din teritoriu, în așa fel încât să nu se stânjenească execuția lucrărilor agricole.
În toate cazurile, deținătorii de terenuri agricole au dreptul la despăgubire pentru daunele cauzate.
Din reglementările legale prezentate rezultă că, protecția juridică cantitativă și calitativă a solului – ca parte componentă a protecției mediului – se realizează, mai ales, prin stabilirea unor obligații legale pentru orice deținător de teren, fiind o problemă atât de interes public, cât și privat.
Reglementările legale actuale consacră principiul prevenirii și, respectiv, combaterii proceselor de degradare și poluare a solului, determinate fie de fenomene naturale, fie de activități economico-sociale.
Neîndeplinirea măsurilor de protecție a solului și subsolului, atrage de la sine sancțiuni, aplicate atât persoanelor fizice cât și celor juridice.
4.4. TIPURI DE SANCȚIUNI ÎN PROTECȚIA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI
În dreptul mediului, răspunderea juridică este o instituție care se aplică des datorită diversificării riscurilor ecologice, a înmulțirii prejudiciilor aduse mediului și creșterii gravității lor.
Răspunderea juridică este o instituție a dreptului, alcătuită din ansamblul normelor care vizează exercitarea constrângerii de către stat prin aplicarea sancțiunilor juridice persoanelor care încalcă ordinea de drept.
Prin intermediul ei se urmărește restabilirea ordinii normative, sistându-se pe calea constrângerii acțiunea contrară acestei ordini.
Sancțiunile contravenționale sunt prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, cât și în alte acte normative speciale care le reglementează.
Sancțiunile contravenționale principale sunt:
– Avertismentul;
– Amenda contravențională;
– Obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității.
Sancțiunile contravenționale complementare sunt:
– Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții;
– Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități;
– Închiderea unității;
– Blocarea contului bancar;
– Suspendarea activității agentului economic;
– Retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv;
– Desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.
Prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare.
Amenda este sancțiunea contravențională cea mai importantă, specifică dreptului administrativ sau mai bine zis, dreptului contravențional.
În domeniul mediului, în funcție de actele normative care le prevăd și le sancționează contravențiile sunt prevăzute de legea cadru – OUG nr. 195/2005 :
– contravenții prevăzute de legi speciale privind protecția diferiților factori de mediu;
– contravenții prevăzute de acte normative din alte domenii în care sunt integrate problemele de protecția mediului.
Amenzile aplicate în temeiul unei legi, ordonanțe de urgență, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului din domeniul protecției mediului și gospodăririi apelor se fac 100% venit la bugetul de stat, din care o cotă de 25%, aferentă fondului de stimulare a personalului, se virează de către unitățile Trezoreriei Statului în contul autorității din care face parte agentul constatator, pe baza situațiilor financiare lunare întocmite și prezentate de către autoritățile competente pentru protecția mediului, în termen de cinci zile lucrătoare de la primirea acestora, și este evidențiată într-un cont distinct care se gestionează în regim extrabugetar.
În ceea ce privește refacerea terenurilor degradate prin împădurire, „împiedicarea sub orice formă de către persoanele fizice a executării programelor de împădurire aprobate constituie infracțiune și se pedepsește conform legii. Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani distrugerea plantațiilor silvice în perimetrele de ameliorare”.
Drept contravenție este prevăzut pășunatul pe terenurile degradate împădurite, constituite în perimetrele de ameliorare. Proprietarii de terenuri degradate care beneficiază de material biologic destinat împăduririi al cărui cost nu l-au suportat și refuză utilizarea sa sau îl utilizează în alte scopuri vor fi sancționați cu amendă, a cărei valoare va fi egală cu cea a materialului de împădurit, multiplicată de cinci ori și a cărei natură juridică este aceea de sancțiune specifică de drept al mediului.
În aceste cazuri, persoanele vinovate vor suporta și despăgubirea corespunzătoare costului materialului biologic destinat împăduririi, care se varsă la fondul de ameliorare a fondului funciar sau la fondul de conservare și regenerare a pădurilor, după caz.
Executarea lucrărilor de ameliorare a terenurilor prin împădurire este obligatorie atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice, în cazurile în care organele centrale și locale care răspund de protecția mediului constată că neefectuarea acestor lucrări pune în pericol siguranța unor localități, a unor obiective de interes național sau viața populației din anumite zone.
În cazurile în care persoanele fizice și juridice care dețin terenuri degradate proprietate privată nu sunt de acord cu executarea lucrărilor de ameliorare în condițiile prevăzute în prezența ordonanță, Guvernul, la propunerea ministerelor interesate, va supune Parlamentului exproprierea prin lege, în regim de urgență, pentru utilitate publică, a terenurilor respective, cu prevederea unor măsuri compensatorii. Administrarea acestor terenuri se va face de către Regia Națională a Pădurilor.
În ceea ce privește protecția subsolului, prin Legea Petrolului nr.238/2004, „titularul acordului petrolier este ținut să respecte obligațiile de mediu și să folosească, cu respectarea prevederilor legale în domeniul gospodăririi apelor, surse de apă de suprafață sau subterane, necesare desfășurării operațiunilor petroliere. Executarea de operațiuni petroliere fără autorizațiile prevăzute de lege sau dacă i s-a retras acordul și/sau autorizația privind protecția mediului constituie o cauză de reziliere a concesiunii de către autoritatea competenta”.
De asemenea, concesionarii răspund patrimonial până la refacerea tuturor factorilor de mediu afectați de operațiunile petroliere, în conformitate cu planul de refacere a mediului, aprobat de autoritatea competentă de mediu, care reprezintă ansamblul măsurilor de refacere și reabilitare a mediului în perimetrul de explorare/exploatare, ținându-se cont și de opțiunile colectivităților locale privind utilizarea post-închidere a perimetrului și care conține proiectul tehnic de realizare a acestora.
În cazul în care se constată că anumite suprafețe au fost scoase din producția agricolă sau silvică, prin degradarea sau poluarea solului, din cauza faptei culpabile a unor persoane fizice sau juridice, proprietarii, consiliul sau autoritatea administrativă județeană (agricolă sau silvică) poate cere suportarea de către culpabil a cheltuielilor necesare lucrărilor de refacere și de ameliorare a solului. În aceste cazuri este vorba despre o acțiune în fața instanțelor de drept comun.
4.5. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ ȘI PENALĂ ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI SOLULUI ȘI SUBSOLULUI
Răspunderea contravențională:
În domeniul protecției mediului, răspunderea contravențională ocupă un loc important în sistemul reglementărilor, datorită rolului economic și în același timp ca mijloc de prevenire.
„Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București”.
Astfel, rezultă trăsăturile contravenției și anume:
– Este o faptă săvârșită cu vinovăție;
– Această faptă lezează valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală;
– Este o faptă stabilită prin actele normative emise de organele competente.
Răspunderea contravențională, spre deosebire de alte forme de răspundere juridică (de pildă, cea disciplinară) prezintă particularitatea că permite sancționarea nu numai a persoanelor fizice, ci și a celor juridice.
Constatarea contravențiilor reprezintă prima fază procedurală privind răspunderea contravențională; ea este dată în competența anumitor persoane prevăzute în chiar actul normativ care reglementează contravențiile într-un anumit domeniu de activitate. Aceste persoane sunt denumite generic „agenți constatatori”. „Pot fi agenți constatatori: primarii, ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitați, persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale”.
Activitatea de constatare a contravenției se realizează și se materializează, în final, prin încheierea unui proces-verbal, pe care agentul constatator îl poate întocmi, atât în prezența, cât și în lipsa făptuitorului, pe baza constatărilor personale și a probelor administrate de el.
Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecția mediului se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege și a particularităților relațiilor sociale din acest domeniu.
Caracterul penal este dat de gradul de pericol social ridicat pe care îl prezintă fapta, ea trebuind să înfățișeze o serioasă amenințare pentru mediu, sănătatea și viața oamenilor și a oricăror forme de viață.
Infracțiunile sunt reglementate de:
Codul penal, OUG nr. 195/2005 privind protecția, legi speciale: Legea 26/1996 – Codul silvic, protecția și asigurarea calității apelor – Legea nr.107/1996, Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, Legea 152/2005 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării, Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 privind fondul cinegetic și protecția vânatului etc.
Încălcarea regulilor privind protecția solului constituie infracțiune în următoarele situații: introducerea în țară a culturilor de microorganisme, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică fără acordul autorității publice centrale pentru protecția mediului; neluarea măsurilor de eliminare totală a substanțelor chimice periculoase care au devenit deșeuri; nesupravegherea și neasigurarea depozitelor de deșeuri și substanțe periculoase; refuzul de a interveni în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă – închisoare de la 2 la 7 ani.
– Se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani:
a) transportul sau tranzitul de produse de uz fitosanitar, substanțe sau deșeuri periculoase pentru care este necesară autorizarea, fără această autorizare;
b) producerea, livrarea sau utilizarea îngrășămintelor chimice și a produselor de uz fitosanitar care nu îndeplinesc normele calitative comunitare;
c) nerespectarea dispozițiilor privind normele de utilizare pe terenurile agricole a produselor de uz fitosanitar sau a îngrășămintelor chimice;
d) nerespectarea obligației de depozitare a îngrășămintelor chimice și a produselor de uz fitosanitar numai ambalate și în locuri protejate;
e) provocarea, din cauza nesupravegherii surselor de radiații ionizante, a contaminării mediului și a expunerii populației la radiații ionizante;
f) omisiunea de a raporta de îndată creșterea peste limitele admise a contaminării mediului;
g) aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear;
h) depozitarea necontrolată a deșeurilor menajere, industriale și animaliere în zone neamenajate special și neautorizate, având ca efect degradarea gravă a solului și poluarea mediului înconjurător;
i) nerespectarea obligațiilor legale privind depozitarea în locuri cu destinație specială și reciclarea deșeurilor reciclabile.
– Defrișarea vegetației lemnoase din afara fondului forestier, situată pe terenuri cu pante foarte mari sau la limita superioară de altitudine a vegetației forestiere, „dacă faptele au fost de natură să pună în pericol viața sau sănătatea umană, animală ori vegetală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu zile-amendă”;
– Sunt sancționate cu „închisoare sau zile-amendă și nerespectarea prevederilor referitoare la poluarea accidentală”.
Garantarea aplicării tuturor măsurilor organizatorice, financiare, tehnice, cuprinse în actele normative adoptate în vederea protejării, conservării și folosirii întregului fond funciar al țării este asigurată, pe planul dreptului, prin norme care prevăd, răspunderea civilă, contravențională sau penală după caz.
Astfel, de exemplu, constituie contravenții la normele privind evidența, protecția, folosirea și ameliorarea terenurilor agricole sau silvice, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții, încât, potrivit legii penale să constituie infracțiuni, următoarele fapte: nedecopertarea de către beneficiarii de investiții a stratului fertil de sol, înainte de executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective și nedepozitarea acestui strat pe suprafețele stabilite de organele agricole, precum și neluarea măsurilor de amenajare și nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de cărbune, caolin, argilă, pietriș, sonde abandonate și altele asemenea; amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepția celor expres prevăzute de lege, pe terenurile situate în extravilan, fără avizele și aprobările legale; ocuparea și folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv său temporar din producția agricolă, înainte de a fi delimitate, bornate și predate; degradarea terenurilor și culturilor prin depozitarea de materiale ori deșeuri de pietriș, moloz, nisip, prefabricate, construcții metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie și altele asemenea; neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoanele juridice sau fizice pentru evitarea afectării terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de producție și prin scurgeri de orice fel ș.a.
Legea protecției mediului prevede o serie de fapte considerate contravenții privind regimul de protecție al solului și subsolului.
Dintre acestea, foarte importante sunt: nerespectarea obligației de a asigura, prin sisteme proprii, supravegherea mediului, pe baza prevederilor din autorizație, pentru identificarea și prevenirea riscurilor pe care substanțele și preparatele chimice periculoase le pot reprezenta asupra sănătății populației și mediului; neținerea evidenței rezultatelor acțiunilor de supraveghere și neanunțarea producerii unor descărcări neprevăzute sau a accidentelor, autorităților competente pentru protecția mediului și de apărare civilă; nerespectarea obligației de depozitare a deșeurilor menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafețele autorizate în acest scop; încălcarea obligației de refacere a cadrului natural în zonele de depozitare a deșeurilor (de tot felul) prevăzută în acordul și/sau autorizația de mediu; nedepozitarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor numai ambalate și în locuri protejate; folosirea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor în zonele sau pe suprafețele umede unde sunt instituite măsuri speciale de protecție.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac de către personalul împuternicit în acest scop de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, de către comisarii și subcomisarii de poliție, de către personalul împuternicit al administrației publice județene și locale și de personalul Ministerului Apărării Naționale în domeniile sale de activitate, potrivit competențelor legale.
Regimul juridic al contravențiilor prevede:
– Sunt considerate infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă penală: arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerii ecologice; provocarea de poluare prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol, a unor deșeuri sau substanțe periculoase;
– Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă: nesupravegherea și neasigurarea depozitelor de deșeuri și substanțe periculoase;
– Se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani: amenajarea, fără autorizație, de depozite subterane sau de suprafață pentru deșeuri periculoase;
– Depozitarea în spații subterane a deșeurilor sau substanțelor periculoase; nerespectarea interdicțiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole, de pesticide sau îngrășăminte chimice; provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante, a contaminării mediului și/sau expunerii populației la radiații ionizante.
Constatarea și cercetarea infracțiunilor se fac din oficiu de organele de urmărire penală, conform competenței legale.
Sistemul sancțiunilor contravenționale și penale prevăzute de Legea-cadru, OUG nr. 195/2005 în domeniul protecției și ameliorării solului se completează corespunzător cu sancțiunile prevăzute în legătură cu fondul funciar, regăsite în Legea nr. 247/2004, precum și de celelalte reglementări cu caracter special care vizează, într-o formă sau alta, acest domeniu.
În scopul diminuării efectului negativ al exploatării resurselor naturale, Uniunea Europeană și implicit și România au acționat prin politici și organizații de mediu, menite să aplice conceptul dezvoltării durabile, dar să și asigure viitorul omenirii prin promovarea unui mediu curat și sănătos.
CAPITOLUL 5. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
5.1. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI LA NIVEL COMUNITAR ȘI CONVENȚIA PRIVIND EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI ÎN CONTEXT TRANSFRONTALIERĂ
Studiul de impact asupra mediului (SIM) este un instrument procedural de prevenire a vătămărilor mediului, prealabil și indispensabil eliberării autorizațiilor, care s-a generalizat practic în toate drepturile naționale, după apariția sa în SUA prin Național Environmental Policy Act (NEPA) din 1969 și cunoaște importante dezvoltări în legislațiile naționale, dreptul comunitar și dreptul internațional al mediului.
La nivel comunitar, principalele reglementări în materie, receptate și în legislația româneasca în procesul de preaderare sunt: Directiva nr.337/85/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea incidentelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (revizuită prin Directiva nr.97/11/CE din 3 martie 1997); Directiva nr.2001/42/CE din 27 iunie 2001 privind evaluarea incidentelor anumitor planuri și programe asupra mediului, Directiva nr.2003/35/CE din 26 mai 2003 prevăzând participarea publicului în timpul elaborării anumitor planuri și programe relative la mediu și care modifică, în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție, directivele 85/337/CEE și 96/61/CE.
La nivel internațional, problema face obiectul Convenției privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalieră, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991 și al Protocolului de la Kiev, la Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalieră, relativ la evaluarea strategică de mediu, adoptat la 23 mai 2003. Semnificative rămân și Obiectivele și Principiile privind evaluarea impactului asupra mediului, adoptate de Consiliul de conducere al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) în 1990.
Pe conținut, este vorba de un document cu caracter științific, care analizează și evaluează efectele, presupuse sau manifeste ale unei activități date asupra mediului și care permite, astfel, autorităților publice care decid și publicului care este consultant, să hotărască autorizarea sau nu, a respectivei activități, în cunoștință de cauză.
„Evaluarea impactului asupra mediului reprezintă un proces menit să identifice, să descrie și să stabilească, în funcție de fiecare caz și în conformitate cu legislația în vigoare, efectele directe și indirecte, sinergice, cumulative, principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății oamenilor și a mediului”, la care s-a adăugat: „finalizat prin raportul evaluării impactului asupra mediului”. Tot conform aceluiași act normativ, evaluarea de mediu constituie elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului și a autorităților publice interesate de efectele implementării planurilor și programelor, luarea în considerare a raportului de mediu și a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional și asigurarea informării asupra deciziei luate. Cele două definiții, destul de prolixe, cuprind: prima- elemente de conținut- și secunda: aspecte procedurale ale SIE. După cum se poate observa legea româna nu utilizează sintagma „studiu de impact ecologic”, ci o expresie mai imprecisă, respectiv cea de „evaluarea impactului asupra mediului”, dar cu același conținut. De asemenea, ca variante ale acesteia pot fi considerate: evaluarea riscului (ca analiză a probabilității și gravității principalelor componente ale impactului asupra mediului și se stabilește necesitatea măsurilor de prevenire, intervenție și/sau remediere), bilanț de mediu (analiza tehnică prin care se obțin informații asupra cauzelor și consecințelor efectelor negative cumulate, anterioare, prezente și anticipate ale activității, în vederea autentificării impactului de mediu efectiv de pe un amplasament. Rezultatele acestor expertize sunt consemnate în documentații care pot fi: raport de mediu, raport de amplasament și raport de securitate. Statul român renunță la utilizarea termenului de evaluare de mediu și folosește pe cea de procedura de evaluare a impactului asupra mediului pe care o definește drept „parcurgerea etapelor ce au ca obiect stabilirea necesității supunerii unui proiect evaluării impactului asupra mediului, evaluarea impactului asupra mediului, consultarea publicului și a autorităților publice cu responsabilități în domeniul protecției mediului, luarea în considerare a raportului evaluării impactului asupra mediului și a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional și asigurarea informării asupra deciziei luate”.
Pe lângă procedura de realizare și rolul conferit, regimul său juridic este definit și prin aceea că studiul de impact este realizat de persoane fizice sau juridice independente (de titularul planului, programului, proiectului sau al activității care suportă însă cheltuielile aferente elaborării), atestate de autoritatea competentă pentru protecția mediului.
În planul responsabilității aferente și în strânsa legătură cu o asemenea situație, răspunderea pentru corectitudinea informațiilor puse la dispoziția autorităților competente pentru protecția mediului și a publicului revine titularului (planului, programului, proiectului sau activității) iar „răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor de evaluare aparține autorului acestora”.
Dintr-o altă perspectivă, cea privind răspunderea față de terți, dacă o pagubă survine ulterior, prin faptul proiectului sau activității, care are consecințe ecologice neprevăzute în studiul de impact, titularul acestora angajează răspunderea civilă, în condițiile regimului special în materie, indiferent care ar fi, în realitate, conținutul însăși al evaluării. Previziunile studiului nu exonerează, în nici un caz, pe solicitant de răspunderea sa viitoare.
Persoană (fizică sau juridică) atestată, care a efectuat lucrările de evaluare nu răspunde, în privința conținutului studiului, decât față de solicitant; administrația ori terții nu pot să se întoarcă astfel împotriva executantului, ci numai asupra titularului activității.
Calificată, în termeni clasici, drept o operațiune procedurală prealabilă (o expertiză științifică), evaluarea de mediu (concretizată prin studiul de impact, amplu reglementat la nivel național, internațional și comunitar, fiind considerat o regulă de formă, special protejată) prezintă un grad ridicat de „juridicitate”, prin faptul că, elementele sale pot fi contestate și deci pot genera un contencios. Astfel, procedura de realizare a sa este supusă controlului și contestării de către administrație, publicul interesat și judecător, acesta din urmă putând dispune anularea studiului pentru lipsa publicității, a consultării publicului ori a insuficienței sale (cu ocazia controlului jurisdicțional al actului final al procedurii de reglementare, avizul, acordul său autorizația). Lipsa, neregularitatea ori ilegalitatea evaluării de mediu constituie un viciu de procedură care antrenează anularea actului de reglementare atacat. Verificarea conținutului studiului de către magistrat se face în sensul analizei dacă această cuprinde elementele minimale cerute de reglementările în materie; documentul care apare suficient de serios și de circumstanțiat este legal; dimpotrivă, un studiu sumar ori imprecis, care cuprinde erori ori contradicții va antrena ilegalitatea autorizării acordate, pentru viciu grav de procedură.
Absența studiului de impact, de pildă, poate constitui un motiv de suspendare a actului de reglementare, și o cauză de nulitate absolută a actului de reglementare emis fără existența acestuia.
În cazul activităților cu impact transfrontalieră asupra mediului operează instituția juridică a reexaminării deciziei, în urma consultării statelor părți la Convenția Espoo interesate; ea intervine în situația în care apar informații suplimentare privind impactul transfrontalieră semnificativ al unei activități propuse indirecte de începerea acestora, care nu erau disponibile la momentul luării deciziei privind acea activitate și care ar fi putut influența sensibil această decizie. După cum se poate observa, reexaminarea se apropie mult de instituția clasică a revizuirii. Analiza ulterioară realizării proiectului și adoptarea măsurilor necesare în urma supravegherii activității și determinării apariției oricărui impact transfrontalieră negativ evocă adoptarea autorizațiilor de mediu din dreptul intern.
5.2. DREPTURI ȘI OBLIGAȚII ALE STATELOR CONFORM INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene:
Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor pașnic întemeiat pe valori comune.
Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.
Prezenta cartă reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului Convenției care a elaborat carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene.
Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare.
Crearea Comunităților Europene s-a considerat a fi un mare succes datorită modului deosebit de realizare a asocierii între state, dar și o mare problemă pentru statele care nu priveau pozitiv exercitarea suveranității la un alt nivel, și anume un nivel supranațional.
Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor, conform integrării în Uniunea Europeană:
Statul este titularul unui ansamblu de drepturi și obligații în plan internațional. Sunt considerate ca drepturi fundamentale ale statului:
– Dreptul la existență;
– Dreptul la suveranitate;
– Dreptul la pace și securitate;
– Dreptul la egalitate suverană;
– Dreptul de a dispune asupra propriilor destine;
– Dreptul la integritate teritorială și inviolabilitatea frontierelor;
– Dreptul la autoapărare;
– Dreptul asupra resurselor naturale;
– Dreptul la cooperare;
– Dreptul de a participa la tratate;
– Dreptul de a deveni membru în organizațiile internaționale, dreptul la un tratament nediscriminatoriu.
Obligațiile sunt corelative drepturilor și se referă la:
– Respectarea personalității altor state, inclusiv a drepturilor acestora;
– Nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța;
– Respectarea inviolabilității frontierelor și integrității teritoriale a altor state;
– Rezolvarea pe cale pașnică a diferențelor internaționale, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale asumate;
– Protecția mediului sub toate componentele sale.
„Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”.
Astfel, Obiectivele-țintă și modalități de acțiune la Orizont pentru perioada 2013, 2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE, vizează:
– Schimbările climatice și energia curată. Sarcinile ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene sunt în conformitate cu obiectivele Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv de reducere, până în 2020, cu 20% a emisiilor de dioxid de carbon la nivelul Uniunii Europene, comparativ cu nivelul anului 1990, și creșterea, în același interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, precum și creșterea eficienței energetice cu 20%. Promovarea utilizării surselor regenerabile de energie constituie obiectivul major al pachetului legislativ privind schimbările climatice și energia din surse regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. țintele avute în vedere și termenele de punere în aplicare sunt, în unele privințe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă revizuită a Uniunii Europene din iunie 2006.
Principalele direcții strategice în domeniul politicii energetice a României, în conformitate cu obiectivele și politicile convenite la nivelul Uniunii Europene, sunt:
– Securitatea energetică: Menținerea suveranității naționale asupra resurselor primare de energie și respectarea opțiunilor naționale în domeniul energiei; creșterea siguranței ofertei de energie și menținerea unui grad acceptabil de dependență față de importuri prin diversificarea surselor de import, a resurselor energetice proprii, a rutelor și rețelelor de transport naționale și regionale; cooperarea regională pentru protecția infrastructurii critice în domeniul energiei;
– Dezvoltarea durabilă: îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț resurse – producție – transport – distribuție – consum final prin optimizarea proceselor de producție și distribuție și prin reducerea consumului total de energie primară raportat la valoarea produselor sau serviciilor; creșterea ponderii energiei produse pe baza resurselor regenerabile în consumul total și în producția de electricitate; utilizarea rațională și eficientă a resurselor primare neregenerabile și scăderea progresivă a ponderii acestora în consumul final; promovarea producerii de energie electrică și termică în centrale de cogenerare de înaltă eficiență.
– Protecția solului și subsolului, vizează:
– Competitivitatea: Continuarea dezvoltării și perfecționării piețelor concurențiale de energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, cărbune, servicii energetice; promovarea surselor regenerabile cu ajutorul certificatelor verzi, în contextul integrării regionale; participarea sporită la sistemul Uniunii Europene de tranzacționare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră; liberalizarea tranzitului de energie și asigurarea accesului constant și nediscriminatoriu al participanților din piață la rețelele de transport, distribuție și la interconexiunile internaționale;
– Intensitatea energiei primare: va scădea, în 2013, la 0,34 tone echivalent petrol (tep) per 1.000 euro (față de 0,511 tep/1.000 euro în 2006) iar intensitatea energiei finale la 0,23 tep/1.000euro. Potrivit Strategiei naționale în domeniul eficienței energetice, intensitatea energetică se va reduce la sfârșitul anului 2015 între 50% (scenariul optimist) și 30% (scenariul pesimist) față de cifrele anului 2005, în condițiile unei dinamici estimate a PIB de 5,4% în perioada 2003-2015;
– Se vor întreprinde măsuri concrete pentru perfecționarea cadrului legislativ și instituțional în domeniul energiei și schimbărilor climatice prin punerea în practică a cerințelor ce rezultă din implementarea Pachetului de reglementări propus de Comisia Europeană.
5.3. EVOLUȚII ALE POLITICILOR DE MEDIU LA NIVEL INTERNAȚIONAL ȘI COMUNITAR ÎN ULTIMUL DECENIU
Conferința de la Johannesburg din 2002 a avut ca obiectiv continuarea eforturilor de implementare a Declarației de la Rio și a Agendei 21. Au fost adoptate două documente:
Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și Planul de implementare, ultimul fiind de competența Comisiei pentru Dezvoltate Durabilă.
Cele două documente reafirmă dezvoltarea durabilă în centrul agendei internaționale și încurajează acțiunea globală de luptă împotriva sărăciei și de protejare a mediului, lărgește și consolidează noțiunea de dezvoltare durabilă prin legătura dintre sărăcie, mediu și utilizarea resurselor naturale. În centrul discuțiilor au stat problemele sănătății și energiei, ca și ideea de a se crea un fond mondial de solidaritate pentru eradicarea sărăciei. Problemele Africii au fost discutate și s-a inițiat un plan de măsuri pentru dezvoltare. A fost recunoscut rolul esențial al societății civile în implementarea rezoluțiilor și promovarea inițiativelor de parteneriat. A fost încurajat conceptul de parteneriat între guverne, oameni de afaceri și societatea civilă.
Ca urmare a acestui summit, Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a dobândit o nouă direcție prioritară, și anume facilitarea și promovarea integrării dimensiunilor: ecologică, socială și economică ale dezvoltării durabile în programele comisiilor regionale ale ONU.
Transformările la nivelul Uniunii Europene sunt concretizate prin:
1. Strategia de la Lisabona
A fost lansată cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, în Martie 2000. Scopul acestei strategii este de a face ca economia Uniunii Europene să fie cea mai competitivă din lume și de a asigura un nivel maxim de ocupare a forței de muncă până în 2010. La întâlnirile ulterioare ale Consiliului European strategia a fost dezvoltată, obiectivelor economice și sociale adăugându-li-se la întâlnirea de la Göteborg și obiective de mediu: creșterea economică trebuie să fie independentă de folosirea resurselor naturale.
2. Cel de-al șaselea program de acțiune privind mediul al Uniunii Europene, 2002 – 2012 a fost construit pe consultările lansate de Comisia Europeană în noiembrie 1999, odată cu raportul global realizat pentru cel de-al cincilea program de acțiune al Uniunii Europene. Programul „Mediu 2010” are ca obiectiv principal integrarea completă a protecției mediului în cadrul tuturor politicilor și acțiunilor comunitare. Acest plan constituie componenta de mediu a strategiei comunitare pentru dezvoltare durabilă. Este făcută legătura între mediu și obiectivele europene privind dezvoltarea, competitivitatea și angajarea forței de muncă. Programul de acțiune „Mediul 2010: viitorul nostru, alegerea noastră” stabilește cadrul politicilor de mediu ale Uniunii Europene, identificând 4 domenii de acțiune (priorități):
– Schimbări climatice. Scopul principal este reprezentat de reducerea emisiilor pentru perioada 2008 conform Protocolului de la Kyoto. De asemenea, luând în considerare opiniile oamenilor de știință, care arată că pe termen lung este necesară reducerea emisiilor de gaze cu efecte de seră cu 70% mai mare decât reducerea estimată în 1990. Ca urmare, programul stabilește un obiectiv privind reducerea emisiilor de 20% până în 2020;
– Natură și biodiversitate. În vederea reducerii amenințărilor pentru supraviețuirea multor specii și a habitatelor acestora, programul își propune dezvoltarea rețelei Natura 2000 precum și stabilirea unor planuri de acțiune sectoriale privind biodiversitatea. De asemenea, o atenție specială este acordată și protecției peisajelor, prin politicile de agricultură și politici regionale, protecției mediului marin, prevenirea accidentelor industriale și miniere, precum și pentru protejarea solurilor;
– Mediu și sănătate. Principala problemă pentru programul „Mediu 2010” este revizia generală a sistemului comunitar privind gestionarea riscurilor pentru sănătate reprezentate de chimicale, în mod special riscurilor privind folosirea pesticidelor. Implementarea Directivei cadru privind apa, adoptată în 2000, și a altor acte normative existente privind calitatea apelor în Uniunea Europeană;
– Folosirea sustenabilă a resurselor naturale și deșeurilor. Una din cele mai dificile probleme ale politicilor comunitare de mediu este problema deșeurilor. În acest sens, scăderea interdependenței între activitățile generatoare de deșeuri și creșterea cuantumului acestora este principala acțiune propusă de programul Mediu 2010. În acest sens, programul propune ca obiective creșterea nivelului de reciclare a deșeurilor, de prevenire a producerii deșeurilor, privind deșeuri specifice cum ar fi nămolurile și deșeurile biodegradabile. De asemenea îmbunătățirea folosirii eficiente a resurselor este un alt obiectiv strategic important al programului de acțiune.
Acest program a identificat abordări strategice în vederea atingerii scopului de mediu și a stabilit obiective și priorități de acțiune privind chestiunile internaționale. Aceste abordări strategice includ, printre altele:
– Dezvoltarea legislației comunitare precum și aplicarea și implementarea efectivă a acesteia;
– Integrarea cerințelor de protecție a mediului în alte politici comunitare;
– Promovarea unor modele de producție și consum sustenabile;
– Îmbunătățirea colaborării cu întreprinderile și informarea consumatorilor privați, a întreprinderilor și achizitorilor publici în legătură cu impactul produselor și al procesărilor industriale.
Programul Mediu 2010 a identificat șapte strategii tematice care constituie cadrul acțiunii la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește fiecare prioritate identificată:
– Aer;
– Prevenirea producerii de deșeuri și reciclarea lor;
– Mediu marin;
– Soluri;
– Pesticide;
– Resurse naturale;
– Mediu urban.
În anul 2007, Comisia Europeană a realizat o evaluare a programului de acțiune Mediu 2010, principala concluzie fiind că, în ciuda celui de-al cincilea plan de acțiune intitulat „Către sustenabilitate”, și în ciuda obiectivelor stabilite de cel de-al șaselea plan, pus în aplicare din 2001, Uniunea Europeană nu se află încă pe calea unei dezvoltări durabile în ceea ce privește mediul. Integrarea problemelor de mediu în alte politici europene și îmbunătățirea aplicării legislației de mediu au înregistrat progrese limitate, în timp ce problemele de mediu (efectul de seră, pierderea biodiversității, poluarea, cantitatea de deșeuri în continuă creștere, impactul antropic) devin din ce în ce mai presante.
În consecință, prioritățile identificate pentru cel de-al șaselea program de acțiune rămân în vigoare, fiind necesară o revizie a metodelor alese pentru atingerea obiectivelor propuse și îmbunătățirea acestora. În acest sens, au fost stabilite ca principale obiective:
– Îmbunătățirea eficienței și coerenței cooperării internaționale în ceea ce privește politicile de mediu ale Uniunii Europene;
– Îmbunătățirea integrării politicilor de mediu și a armonizării acestora cu politicile din alte sectoare, cum ar fi: energia, transporturile, industria, agricultura, pescuitul, relații externe, cercetare;
– Creșterea rolului instrumentelor de piață, în mod special folosirea taxelor la nivelul Uniunii Europene și la nivel național în vederea atingerii obiectivelor de mediu. Comisia va ajuta statele membre să realizeze o schimbare a sarcinii de impozitare de la muncă spre protejarea mediului înconjurător;
– Îmbunătățirea implementării și aplicării legislației existente, o condiție premergătoare fiind la nivelul statelor membre, dar și la nivelul fondurilor Uniunii Europene;
– Îmbunătățirea calității reglementărilor de mediu și aplicarea principiilor strategiei „Better Regulation”;
– Încurajarea dezvoltării și aplicării tehnologiilor de mediu și creșterea eforturilor de promovare a soluțiilor eco-eficiente precum și stabilirea unor standarde și referințe comune.
Progrese au fost înregistrate în ceea ce privește problema schimbărilor climatice datorită „adoptării și aplicării sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră” care demonstrează angajamentul Uniunii Europene de realizare a obiectivelor asumate prin Protocolul de la Kyoto. De asemenea, reprezintă un progres și revizuirea Strategiei privind Dezvoltarea Durabilă, noile reglementări privind substanțele chimice, adoptarea strategiilor tematice privind mediul urban, protecția solurilor și pesticidele, precum și a politicilor privind conservarea biodiversității și resursele naturale.
Comisia Europeană revizuiește anual implementarea politicilor de mediu la nivelul Uniunii Europene precum și la nivelul statelor membre, emițând pentru fiecare în parte rapoarte care sunt publicate pe site-ul Directoratului de Mediu.
3. Tratatul de la Lisabona
Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 și dovedește o sporire a interesului pentru problemele de mediu. Scopul declarat al acestui tratat este de a completa procesul început prin tratatul de la Amsterdam și Nisa, pentru a îmbunătăți eficiența și legitimitatea democrației Uniunii Europene și de a îmbunătăți coerența acțiunilor sale.
Obiectivul principal al pieței interne al Uniunii Europene este realizarea dezvoltării durabile care tinde, printre alte obiective sociale și economice, la un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Schimbările climatice sunt înscrise printre obiectivele prioritare ale Uniunii Europene, aceasta reprezentând o noutate. Principiile care stau la baza tratatului sunt:
– Principiul integrării problemelor de mediu în politicile comunitare în vederea promovării dezvoltării durabile;
– Principiul precauției;
– Principiul acțiunii preventive;
– Principiul corectării la sursă;
– Principiul poluatorul plătește.
Măsurile privind mediul sunt adoptate conform procedurii legislative ordinare (codecizia) și după consultarea Comitetului Economic și Social precum și a Comitetului Regiunilor.
Tratatul conține prevederi care aplică principiul integrării protecției mediului în alte politici ale Uniunii Europene. Astfel, în domeniul energiei, politica Uniunii Europene trebuie să fie elaborată „din perspectiva necesității de a conservă și îmbunătăți mediul”.
Astfel, Uniunea Europeană are printre obiective dezvoltarea folosirii energiilor regenerabile și a energiilor noi.
4. Strategia de dezvoltare durabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost consacrat odată cu Declarația de la Rio și a devenit în 1997 un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. Obiectivele privind dezvoltarea socială, economică, de mediu, la nivel local, regional sau mondial sunt componente inseparabile și interdependente ale progresului uman. Acest concept nu poate fi realizat numai prin politici, ci trebuie să devină un mod de gândire pe scară largă, în structurile economice și sociale, în sistemele de producție și de consum.
Prima strategie privind dezvoltarea durabilă a fost lansată la Consiliul European de la Göteborg în 2001, bazată pe propunerea Comisiei Europene. Strategia avea două părti: prima parte propunea măsuri politice și obiective care abordau o serie de tendințe nesustenabile, în timp ce ce-a dea doua parte cerea un nou mod de gândire și de abordare al realizării politicilor Uniunii Europene, care presupunea că politicile economice, sociale și de mediu se susțin una pe cealaltă. Pentru realizarea acestui obiectiv Comisia Europeană a fost obligată să realizeze studii de impact pentru fiecare propunere majoră de politică europeană. Se consideră că strategia europeană pentru dezvoltare durabilă a adus o nouă dimensiune Strategiei de la Lisabona. În 2005 Consiliul European a adoptat un document care conținea principiile fundamentale, călăuzitoare ale dezvoltării durabile.
„Dezvoltarea durabilă este obiectivul fundamental al tuturor politicilor UE, așa cum rezultă din tratat. Scopul acesteia este de îmbunătățire continuă a calității vieții pe pământ, atât pentru generațiile prezente, cât și pentru generațiile viitoare. Acest principiu se referă la asigurarea capacitații planetei de a susține viața în toată diversitatea să. Se bazează pe principiile democrației, statului de drept și respectării tuturor drepturilor fundamentale inclusiv libertate și oportunități egale pentru toți. Aduce solidaritate între generații. Caută să promoveze o economie dinamică cu un nivel înalt de ocupare a forței de muncă și educație, de protecție a sănătății, a coeziunii sociale și teritoriale, de protecție a mediului într-o lume sigură și pasnică, în care este respectată diversitatea culturală”.
Pentru atingerea acestor scopuri în Europa și la nivel global Uniunea Europeană și statele membre se angajează să respecte pe cont propriu și împreună cu partenerii lor următoarele obiective și principii:
Obiective cheie:
– Protecția mediului: asigurarea capacitații planetei de a susține viața în toate formele acesteia, respectarea limitelor resurselor naturale ale planetei de a asigura un nivel înalt de protecție și îmbunătățire a calității mediului. Prevenirea și reducerea poluării mediului, promovarea producției și consumului sustenabile pentru a reduce legătura dintre creșterea economică și degradarea mediului;
– Coeziunea și echitatea socială: promovarea unei societăți democratice, a incluziunii, coeziunii sociale, a sănătății, a diversității sociale care creează oportunități egale și combate discriminarea în toate formele sale;
– Prosperitatea economică: promovarea unei economii prospere, inovative, bogată în cunoștințe, competitivă și eficientă care presupune standarde înalte de viață, ocupare completă și de calitate a forței de muncă pe tot cuprinsul Uniunii Europene;
– Îndeplinirea responsabilităților internaționale: încurajarea înființării și apărarea stabilității instituțiilor democratice în întreaga lume, bazate pe pace, securitate și libertate. Promovarea activă a dezvoltării durabile pe parcursul întregii lumi, pentru a asigura că politicile interne și externe ale Uniunii Europene sunt conforme cu dezvoltarea durabilă la nivel mondial și cu angajamentele internaționale.
Principii călăuzitoare:
– Promovarea și protecția drepturilor fundamentale: plasarea ființei umane în centrul politicilor Uniunii Europene prin promovarea drepturilor fundamentale, prin combaterea tuturor formelor de discriminare și prin contribuția la reducerea sărăciei în întreaga lume;
– Echitatea intra și interregională: abordarea nevoilor generațiilor curente fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a își satisface nevoile în Uniunii Europene și oriunde în altă parte a lumii;
– O societate deschisă și democratică: garantarea drepturilor cetățenilor de acces la informație și la justiție. Dezvoltarea unor canale de participare și consultare publică pentru toate părțile interesate;
– Implicarea cetățenilor: creșterea participării cetățenilor în procesul de luare a deciziei. Promovarea educației și conștientizarea dezvoltării durabile. Informarea cetățenilor în legătură cu impactul asupra mediului și opțiunea lor de a putea face alegeri sustenabile;
– Implicarea mediului de afaceri și ai partenerilor sociali: creșterea dialogului social, a responsabilității sociale a corporațiilor, a parteneriatelor public/privat pentru a proteja cooperarea și împărțirea responsabilităților în vederea realizării unui sistem de producție și consum sustenabil;
– Politica de coeziune și guvernare: promovarea coeziunii și coerenței în toate politicile Uniunii Europene pentru toate acțiunile locale, regionale, naționale și globale pentru a crește contribuția la dezvoltarea durabilă;
– Politica de integrare: promovarea integrării economice, sociale și de mediu astfel încât aceste proleme să se susțină unele pe celelalte în mod coerent prin folosirea integrală a politicii „better regulation” a Uniunii Europene cum ar fi realizarea unor studii de impact și a unor consultări cu părțile interesate, echilibrate;
– Folosirea celor mai bune cunoștinte: asigurarea că politicile dezvoltate sunt realizate și implementate conform celor mai bune cunoștințe existente și că din punct de vedere economic sunt sănătoase și eficiente;
– Principiul prevenirii: luarea măsurilor preventive necesare atunci când există neclarități din punct de vedere științific pentru a asigura evitarea vătămărilor potențiale ale sănătății publice sau ale mediului;
– Principiul Poluatorul plătește: asigurarea că prețul plătit reflectă integral costurile sociale de producție și consum și că poluatorul plătește vătămările cauzate sănătății umane și mediului.
Nouă strategie privind dezvoltarea durabilă, întemeiată pe aceste obiective și principii a fost adoptată în 2006.
Principiile dezvoltării durabile și acțiunile concrete stabilite în strategie se aplică în șapte arii principale de dezvoltare, alese pentru perioada 2006-2010, marea majoritate fiind de mediu:
– Schimbări climatice și energie curată;
– Transport durabil;
– Modele durabile de producție și consum;
– Conservarea și managementul resurselor naturale;
– Sănătate publică;
– Incluziune socială, demografie și migrație;
– Sărăcia globală și provocările dezvoltării durabile.
Dezvoltarea durabilă rămâne unul din obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene, strategia continuând să se aplice pe termen lung că politică supremă a Uniunii Europene peste toate celelalte politici și strategii. Eforturi semnificative suplimentare trebuie făcute pentru inversarea tendinței de pierdere a biodiversității și resurselor naturale.
Orientarea către o economie sigură și durabilă bazată pe niveluri scăzute de carbon necesită o atenție mai mare în viitor.
Implicarea tuturor țărilor în domeniul protecției mediului este evidentă, fiecare țară, încercând prin diferite instituții și organizații să ridice problema asupra necesității unei utilizări cât mai raționale a resurselor.
5.4. ORGANIZAȚII DE MEDIU ÎN EUROPA
Spre deosebire de țara noastră, în celelalte țări europene protecția mediului a fost în atenția tuturor organizațiilor specifice, cetățenii înșiși militând pentru sănătate printr-un mediu sănătos.
În acest scop, cele mai importante organizații la nivel european privind protecția mediului sunt:
1. Agenția Europeană pentru Mediu, creată în 1990, cu sediul la Copenhaga. Agenția își cantonează activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub aspectul calității aerului și a emisiilor atmosferice; calitatea apei, poluanți și resursele de apă; substanțele chimice și periculoase pentru mediu; protecția zonelor de coastă. Informațiile furnizate de Agenție sunt folosite la implementarea politicilor de mediu ale Comunității.
2. Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.) este un organism cu vocație generală în domeniul dezvoltării economice și sociale și, în același timp, unul din pionierii cercetării modalităților de combatere a poluării pe plan regional. Comisia a fost creată în 1947, pentru a contribui la refacerea resurselor Europei, la promovarea și dezvoltarea cooperării regionale, inclusiv în probleme ale mediului înconjurător.
Metoda sa de lucru este reuniunea de experți, de pregătire și publicare de analize, statistici, precum și organizarea de schimburi de informații și elaborarea de texte ce conțin principii de acțiune sau proiecte de conversie.
3. Consiliul Europei – prima instituție de cooperare în Europa, creată printr-o convenție semnată la Londra, la 5 mai 1949.
Consiliul a desfășurat, în domeniul cooperării în materie de protecție a mediului, acțiuni de pionierat încă de la începutul anilor 1960, lărgindu-și treptat câmpul de acțiune și ajungând în prezent la o anumită specializare în raport direct cu preocupările în domeniu ale Comunității Europene. Interesul deosebit pentru rezolvarea unor probleme ale mediului se reflectă în multitudinea documentelor adoptate, precum și în importanța lor fundamentală. Dintre acestea, ca exemplu: Carta apei, 1968; Declarația de principii asupra luptei contra poluării aerului, 1968; Carta soiurilor, 1972; Convenția europeană asupra protecției animalelor în transportul internațional, 1968; Convenția relativă la conservarea vieții sălbatice și a mediului natural al Europei, 1979; Carta animalelor, 1986.
În anul 1962, ia naștere sub egida Consiliului, Comitetul Conducător pentru Conservarea și Managementul Mediului înconjurător și al Habitatului Natural, care a inițiat o serie de acțiuni de conștientizare și educare a opiniei publice în direcția protecției mediului. Comitetul acordă Diploma Europeană pentru protecția anumitor regiuni de importanță europeană și supraveghează lucrările privind protecția animalelor și plantelor pe cale de dispariție înscrise pe „Lista roșie”.
În anul 1970, a lansat primul Drept european al conservării naturii, care a promovat crearea de „zone protejate”. În 1973, are loc la nivelul Consiliului Europei, Conferința ministerială europeană asupra mediului; în 1979, se ține o nouă Conferință ministerială soldată cu încheierea Convenției de la Berna.
În domeniul protecției împotriva poluărilor nu este lipsit de importanță nici „Acordul european asupra limitării folosirii unor detergenți în produsele pentru spălare și curățire”, semnat în 1968. Tot astfel, cu ocazia Anului european al conservării naturii (1970) a fost adoptată „Declarația asupra amenajării mediului natural în Europa”, iar în 1993, sub egida Consiliului Europei a fost semnată Convenția privind răspunderea civilă pentru daune rezultate din activități periculoase pentru mediu.
România nu avea cum să acționeze în această direcție în anii 1990, fiindcă abia venea după o perioadă de comunism încorsetat. Totuși, au început să apară semne pozitive în ceea ce privește interesul acordat mediului și în țara noastră.
5.5. ORGANIZAȚII DE MEDIU ÎN ROMÂNIA
Instituțiile de reglementare și control în domeniul Mediului din România sunt:
1. Ministerul Mediului în România
Ministerului Mediului și a Pădurilor elaborează strategiile, reglementările privind Dreptul Mediului. Reprezintă AUTORITATEA de stat în raport cu problematica MEDIULUI atât în plan intern cât și în raport cu subiecții de Drept al Mediului în plan internațional. Direcțiile de acțiune a Ministerului Mediului și a Pădurilor sunt:
– Dezvoltarea durabilă, calitatea vieții și a mediului;
– Dezvoltarea durabilă, mediul și sănătatea populației;
– Implementarea Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă (mediul și sănătatea populației; managementul deșeurilor și salubrizarea localităților; accesul la surse sigure de alimentare cu apă potabilă; calitatea aerului, radioactivitatea și zgomotul; ameliorarea mediului urban; alimentație sănătoasă; limitarea efectelor negative ale substanțelor chimice periculoase;
– Implementarea Regulamentului european privind înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor chimice periculoase prin:
a. Schimbările climatice și eficiența energetică;
b. Mecanisme economice și fiscale pentru susținerea și stimularea investițiilor în infrastructura de mediu și conformarea cu legislația de mediu;
c. Capacitate instituțională, coerență legislativă și descentralizare prin preluarea treptată de către administrația publică locală a unor competențe și responsabilități în domeniul protecției mediului;
d. Managementul durabil al resurselor naturale și conservarea biodiversității: Biodiversitatea și ariile protejate, Utilizarea eficientă a resurselor naturale și minerale;
e. Educație, cercetare, societate civilă și colaborare internațională;
f. Prevenirea și eliminarea efectelor calamităților naturale pentru creșterea gradului de siguranță a cetățenilor.
2. Agenția Națională pentru protecția Mediului
Agenția Națională pentru Protecția Mediului este instituția de specialitate a administrației publice centrale, aflată în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor „cu competențe în implementarea politicilor și legislației din domeniul protecției mediului”.
Agenția Națională pentru Protecția Mediului a fost înființată în anul 2004 într-o perioadă de reforme instituționale majore în domeniul protecției mediului.
3. Agenția Națională pentru Protecția Mediului acționează pentru a asigura populației un mediu sănătos în armonie cu dezvoltarea economică prin:
– Planificarea strategică de mediu; monitorizarea factorilor de mediu;
– Autorizarea activităților cu impact asupra mediului;
– Implementarea legislației și politicilor de mediu la nivel național, regional și local;
– Raportările către Agenția Europeană de Mediu, pe următoarele domenii de calitate a aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă, etc.
Agenția reprezintă România în domeniul protecției mediului în relațiile interne și externe, conform mandatului acordat de către Ministerul Mediului și Pădurilor.
4. Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării”
Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării (ARBDD) este o instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor și a cărei activitate se desfășoară în baza prevederilor Legii nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării și a fost înființată în 1990 ca fiind „organizația administrativă responsabilă pentru conservarea și managementul biodiversității, ecosistemelor și resurselor naturale din Delta Dunării”.
Obiectul de activitate al A.R.B.D.D. este de a crea și aplica un regim special de administrare pentru:
– Conservarea și protecția diversității biologice din ecosistemele naturale ale Rezervației Biosferei Delta Dunării;
– Dezvoltarea așezărilor umane și organizarea activităților economice în corelație cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale din Delta Dunării;
– Asigurarea respectării prevederilor legislației în vigoare pentru protecția mediului înconjurător și a ariilor protejate;
– Măsuri de reconstrucție ecologică în zona Deltei Dunării, pe baza promovării unor principii moderne de management durabil;
– Promovarea unor campanii naționale de educare și sensibilizare pentru ecologie și dezvoltare durabilă;
– Participarea și colaborarea la nivel european și internațional la elaborarea politicilor de mediu.
5. Garda Națională de Mediu
Atribuții principale ale Gărzii Naționale de Mediu în domeniul protecției mediului sunt:
– Controlează activitățile cu impact asupra mediului înconjurător, și aplică sancțiuni contravenționale prevăzute de legislația în domeniul protecției mediului;
– Controlează modul în care sunt respectate prevederile actelor de reglementare privind protecția mediului, inclusiv măsurile stabilite prin programele de conformare pentru activitățile economico-sociale și respectarea procedurilor legale în emiterea actelor de reglementare;
– Exercită controlul cu privire la desfășurarea acțiunilor de import-export a produselor, bunurilor și altor materiale, cu regim special de comercializare;
– Exercită controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore și/sau impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, în vederea prevenirii și limitării riscurilor de poluare;
– Participă la intervențiile pentru eliminarea sau diminuarea efectelor majore ale poluării asupra factorilor de mediu, și la stabilirea cauzelor acestora și aplică sancțiunile prevăzute de lege;
– Controlează investițiile în domeniul mediului în toate fazele de execuție și are acces la întreaga documentație;
– Propune organului emitent suspendarea și/sau anularea actelor de reglementare emise cu nerespectarea prevederilor legale;
– Constată faptele ce constituie contravenții și aplică sancțiunile contravenționale în domeniul protecției mediului, sesizează organele de cercetare penală și colaborează cu acestea la constatarea faptelor care, potrivit legislației de mediu, constituie infracțiuni;
– Verifică sesizările cu privire la încălcarea legislației în vigoare în domeniul protecției mediului;
– Cooperează cu celelalte autorități și organisme internaționale de mediu și participă la proiecte și programe derulate în domeniul protecției mediului;
– Controlează realizarea exportului și tranzitului de deșeuri periculoase în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale la care România este parte precum și importul unor categorii de deșeuri permise la import conform legii;
– Verifică la obiectivele controlate stadiul achitării obligațiilor financiare la Administrația Fondului de Mediu, conform prevederilor actelor normative privind Fondul de Mediu;
– Pune la dispoziția publicului date privind starea mediului în conformitate cu legislația privind accesul publicului la informația de mediu.
În domeniul controlului habitatelor naturale, biodiversității și ariilor protejate, atribuțiile principale sunt:
– Controlează modul de respectare a legislației de mediu privind ariile naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei, faunei sălbatice și acvaculturii;
– Urmărește respectarea condițiilor din autorizația de mediu;
– Controlează lucrările cu impact asupra zonelor de habitat natural, de conservare a ecosistemelor, a florei, faunei sălbatice și acvaculturii;
– Controlează modul de respectare a măsurilor de conservare dispuse, cu scopul menținerii sau refacerii unor habitate naturale, pe anumite suprafețe terestre și acvatice cu accent deosebit, „Delta Dunării”;
– Exercită controlul privind activitățile de capturare, recoltare, achiziție și comercializare pe piața internă și externă a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică;
– Controlează respectarea planurilor de management pentru ariile protejate, de către administratorii sau custozii care administrează aceste arii;
– Verifică la punctele de vamă concordanta între actele vamale și avizele de export ale agenților economici care comercializează resurse naturale din flora spontană și fauna sălbatică;
– Controlează modul de valorificare a resurselor biologice, de flora și fauna sălbatică, a fondului piscicol din apele naturale și a animalelor sălbatice de interes vânătoresc;
– Organizează acțiuni de prevenire și combatere, în vederea evitării distrugerii habitatelor naturale din ariile protejate;
– Controlează respectarea legislației de mediu în cuprinsul ariilor protejate, parcurilor și rezervațiilor naturale, organizând acțiuni comune împreună cu reprezentanții acestora, în vederea protejării habitatelor naturale;
– Menține legătură permanentă cu fundațiile care au ca obiect de activitate, ocrotirea florei și faunei sălbatice.
Și în protecția atmosferei, a luat ființă Planul Național pentru Protecția Atmosferei. Acesta propune măsuri pe termen mediu privind continuarea transpunerii legislației comunitare, identificarea resurselor financiare pentru implementarea legislației transpuse, îmbunătățirea structurilor administrative necesare.
A fost creat „sistemul național de evaluare și gestionare integrată a calității aerului” care are două componente: monitorizarea calității aerului și inventarierea emisiilor de poluanți în atmosferă. Pe baza acestei evaluări se realizează prin ordin de ministru lista cuprinzând zone și aglomerări în care nivelurile unor poluanți sunt: mai mari decât valoarea limită/plus marja de toleranță, între valoarea limită și valoarea limită plus marja de toleranță, mai mici decât valoarea limită. În cadrul acestui sistem funcționează inventarul național al emisiilor de poluanți atmosferici în care este inclusă evaluarea emisiilor de gaze cu efect de seră și a celor care afectează stratul de ozon.
În zonele în care există asemenea praguri depășite se realizează planuri de gestionare (pentru un poluant) sau planuri integrate de gestionare (pentru mai mulți poluanți) de către agenția de protecție a mediului. Aceste praguri limită sunt stabilite conform legislației comunitare în materie.
Rezultatele monitorizării calității aerului inclusiv lista cu zonele și aglomerări precum și programele de gestionare a calității aerului menționate mai sus se raportează Comisiei Europene. De asemenea, se raportează și depășirile pragurilor de alertă ca și depășirile valorii tintă pentru ozon. Aceste rapoarte sunt întocmite de Agenția Națională de Protecție a Mediului și se avizează de Ministerul Mediului și Pădurilor.
În ceea ce privește Sistemul de comercializare a emisiilor, planul național de alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 și 2008-2010, a fost adoptat prin HG nr. 60/2008. Directiva europeană 2003/87/CE privind înființarea schemei de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră, modificată prin directiva 2004/101/CE a fost transpusă de România prin HG 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioada 2007 și 2008-2012, modificată prin HG 133/2010.
Certificatele de emisii de GES se emit de către Agenția Națională de Protecție a Mediului prin Registrul Național al Emisiilor de GES, al cărei administrator este.
Pașii făcuți de către țara noastră pe drumul protecției mediului, cu toate elementele pe care acesta le posedă, o fac să se alinieze din ce în ce mai mult în rândul celorlalte țări membre ale Uniunii Europene. Resursele naturale pe care le avem (atât regenerabile cât și neregenerabile) ar trebui să fie protejate, atât în contextul în care sunt vitale pentru existența noastră, cât și pentru faptul că România dispune de o diversitate mare de resurse, spre deosebire de alte țări.
CONCLUZII GENERALE
România este o țară de dimensiuni medii în contextul Uniunii Europene, însă dispune de o mare varietate de habitate. Pe teritoriul țării noastre se poate constata diversitatea impresionantă a tipurilor de păduri, plante și animale, spre deosebire de alte țări membre ale Uniunii Europene, care nu dispun de aceasta gamă largă de varietăți.
Fiind sub influența comunismului până la sfârșitul anului 1989, România nu s-a orientat, politic vorbind, spre protecția și dreptul mediului, direcțiile prioritare la acea vreme fiind altele, în mod special domeniul industriei care afectează atât de grav mediul. Celelalte țări în schimb, democratice fiind, s-au orientat din ce în ce mai mult spre protecția mediului, cauzele fiind agricultura intensivă, transporturile și industrializarea masivă, înțelegând faptul că trebuie făcut ceva pentru diminuarea efectelor negative asupra mediului, pentru că aceste domenii ce cauzează mediului amplifică de fapt efectul de seră ce duce la schimbări climatice, accentuând astfel sărăcia și excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale, erodarea biodiversității, cu amenințări vădite la adresa sănătății publice.
În acest scop, pentru a se diminua semnificativ aceste efecte negative (datorate acțiunilor omului), a apărut o nouă ramură de drept și anume Dreptul Mediului, care prin reglementările juridice și instituțiile sale, luptă pentru protecția, conservarea și ameliorarea mediului, conform obiectivelor dezvoltării durabile. Dreptul Mediului conține, în toate țările, conform orientărilor către dezvoltare durabilă o serie de principii pe plan intern și internațional, care, nerespectate fiind, duc la sancționarea persoanelor fizice și/sau juridice.
Dacă dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997, în România nouă strategie de dezvoltare durabilă a fost adoptată în 2008, după integrarea țării noastre în Uniunea Europeană, integrare ce a „obligat-o” să impună și să respecte prin reglementari specifice acest concept, atât de vital pentru existența noastră și a întregii planete de fapt și să lupte, alături de celelalte țări pentru un mediu sănătos prin evitarea poluării, conservarea biodiversității și protecția resurselor naturale.
O atenție deosebită trebuie acordată resurselor naturale neregenerabile și anume solului și subsolului, care reprezintă suportul întregii vieți, știut fiind faptul că pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300 – 1000 ani, iar geneza unui strat de sol de 20 cm durează între 2000 – 7000 ani. Prin urmare, solul trebuie să aibă parte de un regim cu mult mai special, fără a fi ignorată protecția, bineînțeles, a celorlalte resurse.
Cauzele ce duc la distrugerea solului și subsolului sunt în principal degradarea și poluarea.
Odată cu degradarea, solul își pierde nu numai capacitatea pentru producția agricolă ci și capacitatea de a susține celelalte ecosisteme vitale pentru noi, cum ar fi pădurile, care ne ajută în lupta împotriva amplificării procentului de GES, care duce într-un final la fenomenul de încălzire globală, fenomen ce afectează în mod negativ și irecuperabil întreaga viață de pe pământ.
În țara noastră, spre deosebire de alte multe țări, pădurea nu este înțeleasă pentru funcțiile ei atât de vitale pentru noi și nici respectată, începând cu anii 1990, fenomenul de defrișare ilegală a pădurilor luând amploare. Defrișarea pădurilor contribuie la degradarea solurilor prin creșterea aridității climatului, intensificarea vânturilor și apariția inundațiilor.
Pădurile reprezintă factorul determinant în menținerea echilibrului ecologic, climatic și hidric, reprezentând ecosistemul cu o capacitate de regenerare de 3 – 5 ori mai mare decât oricare alt ecosistem natural.
Alături de degradare și poluarea solului (și subsolului) contribuie la distrugerea lui, făcându-l inapt pentru existența celorlalte ecosisteme. Poluarea solului s-a amplificat din ce în ce mai mult în ultimul secol, datorită industriei, agriculturii (puternic chimizată, în mod special) și transporturilor.
Pentru a evita aceste fenomene sau cel puțin pentru a le diminua și în țara noastră au apărut o serie de legi, ordonanțe de guvern, hotărâri de guvern, care odată încălcate de o persoană indiferent de faptul că este persoană fizică și/sau juridică, duc la sancționarea ei.
Legislația specifică în țara noastră se referă la tot ce ține de protecția solului și subsolului, respectiv poluarea, conservarea biodiversității, răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate, regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase, efectele anumitor proiecte publice și private asupra Mediului, Standardizarea și Raportarea unor informații privitoare la Mediu, informarea publicului referitor la efectele proiectelor de mediu, modalitățile de investigare și evaluare a poluării solului și subsolului, precum și legi ce apără subsolul de poluare și degradare, cum ar fi Legea petrolului nr. 238/07.06.2004, Legea minelor nr. 85/18.03.2003.
Pentru a evidenția efectele negative ale operațiunilor de exploatare și explorare a solului și subsolului, în lucrare am recurs și la un studiu de caz și anume „Exploatarea gazelor de șist în zona Bârladului”, operațiune făcută de o firmă americană care nu se știe dacă la bază a semnat un contract cu statul român în acest sens. Am ales această temă pentru studiul de caz fiindcă explorarea resurselor subsolului nu numai că duce la poluarea lui și în același timp la poluarea acviferelor din subsol ci și la diminuarea cantității de apă potabilă și la degradarea calităților ei pentru consumul populației din zonă, precum și pentru faptul că o asemenea operațiune duce la degradarea mediului. Încălcând legislația specifică țării noastre, firma răspunzătoare de efectuarea operațiunii (firma Chevron), ar fi trebuit să fie sancționată grav, pentru toate legile și principiile încălcate, dar mai ales pentru „absența” contractului încheiat cu țara noastră. În studiul efectuat, am remarcat cu tristețe, ca statul român nu se implică prea mult în problemele de mediu și, chiar dacă legislația în domeniu există (am evidențiat-o în cadrul studiului de caz), ea nu se aplică, iar motivul pentru care se întâmplă acest lucru, cred eu, este faptul că noi nu am învățat încă să fim cu adevărat cetățeni europeni și să ne iubim și respectăm mediul. Într-o asemenea situație, măcar simțul civic ar fi trebuit să iasă în față, sau bunul simț și, din punctul meu de vedere cred că mai avem mult până să înțelegem cu adevărat că mediul în care trăim ne reprezintă de fapt, într-o țară atât de apreciată de străini, dar profund ignorată de noi, cetățenii ei, cei care ar fi trebuit să fim temelia sancțiunilor asupra prejudiciilor aduse mediului în țara noastră. Ce mi se pare cel mai grav la firma americană, care a făcut subiectul studiului de caz, a fost încălcarea principiului „poluatorul plătește”, care ar fi trebuit să fie sancționat de statul român în coroborare cu „principiul acțiunii preventive”, „al reținerii poluanților la sursă” și „principiul precauției în luarea deciziei” pentru a stopa cu adevărat acțiunile negative efectuate de firma Chevron pe teritoriul țării noastre.
În lucrare am reliefat și protecția și ameliorarea solului, care se realizează prin lucrări de prevenire și de combatere a proceselor de degradare și poluare provocate de fenomene naturale sau cauzate de activități economico-sociale, dar și importanța protecției resurselor naturale ale subsolului, care, constituie și ele unul dintre factorii deosebit de importanți ai creșterii economice, ai dezvoltării generale, motiv pentru care subsolul este încadrat în domeniul de protecție. În condițiile în care materiile prime minerale sunt resurse limitate în volum și care nu se regenerează în timp, se constată un decalaj între cerințele economiei naționale în creștere și nivelul producției extractive, sub nivelul cerințelor și în continuă descreștere.
Răspunderea contravențională și penală în domeniul protecției solului și subsolului mi s-a părut de o importanță și un interes major în realizarea lucrării mele, fiindcă tipurile de sancțiuni sunt cele care conduc pe mai departe, la protecția adevărată a mediului, de vreme ce noi, ca și cetățeni, nu întreprindem nimic în acest sens.
Dacă în celelalte țări membre ale Uniunii Europene, direcțiile și obiectivele de protecție a mediului cu toate resursele lui, constituie un interes major și se discută la fiecare conferință, țările în cauză fiind conștiente de efectele degradării mediului asupra noastră, în România, după părerea mea, deși s-a adoptat o legislație în domeniul protecției mediului, este încălcata de fiecare dată și este prea rar și prea puțin sancționată.
După părerea mea, ar fi trebuit ca amenzile să fie cu mult mai mari, anii de închisoare cu mult mai mulți, iar dreptul mediului să constituie într-adevăr un drept de temut și de respectat în rândul cetățenilor, fiindcă numai în acest mod rezultatele în ceea ce privește diminuarea acțiunilor negative asupra mediului sunt într-adevăr de bun augur și aduc speranță atât nouă, cât și generațiilor viitoare.
Poate acest lucru se datorează și faptului că România nu are o tradiție în ceea ce privește protecția mediului, așa cum ea este prezentă în celelalte țări de mulți ani și poate noi toți suntem la început de drum în probleme de protecție a mediului față de țările care sunt dintotdeauna sau de mult timp democrate, spre deosebire de țara noastră. Dacă noi, românii, acordăm o foarte mică importanță mediului, mediul reprezintă pentru Uniunea Europeană una dintre cele mai importante politici, care influențează în mod hotărâtor celelalte politici comunitare.
Ce trebuie să facem noi românii, este să conștientizăm cu adevărat problemele de mediu și repercursiunile lor asupra noastră, să respectăm mediul și să îl ocrotim ca pe o parte integrantă din noi, fiindcă în definitiv, acest lucru îl caracterizează, să ne documentăm și să învățăm politicile de mediu cu ceea ce reprezintă ele de fapt precum și obiectivele lor și să devenim cu adevărat cetățeni europeni, toate aceste ducându-ne într-adevăr pe drumul adevărat al protecției mediului, pentru ca mediul este un sistem ce are o anumită structură, funcție și funcționare, care asigură viața și dezvoltarea societății și pentru ca el să ne influențeze viața într-un mod pozitiv, trebuie să fie sănătos.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
SECȚIUNEA I. CĂRȚI, TRATATE, MANUALE:
1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Volumul 2, Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005;
2. B. Commoner, Cercul care se închide, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989;
3. Cătălina Rădulescu (Fundația Soros România), Rapoartele Societății Deschise. Politici și drepturi de mediu, Editura Dobrogea, Constanța, 2011;
4. Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul Mediului, Editura Universul Juridic, București, 2008;
5. Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul Mediului, Editura Universul Juridic, București, 2010;
6. Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București, 2001;
7. E. Traistă, G. Madear, Igiena Mediului. Igiena solului și ambientala, Editura Universitas, Petroșani, 2000;
8. I. Coste, Ecologie și protecția mediului, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2002;
9. Ionescu Cristina, M. Manoliu, Politica și legislația europeană a mediului, Editura H.G.A., București, 2000;
10. L. Brown, Probleme globale ale omenirii, Institutul Worldwatch (S.U.A.), Editura Tehnică, București, 1988;
11. L. Pop, M. Harosa, Drept Civil. Drepturile Reale Principale, Editura Universul Juridic, București, 2006;
12. M. Berca, Ecologie și protecția mediului, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2002;
13. Mircea Duțu, Tratat de Dreptul Mediului, Editura Economică, 2003, Volumul II, 2003;
14. Mircea Duțu, Tratat de Dreptul Mediului, Editura C.H. Beck, București, 2007;
15. Penescu A., Babeanu N., Marin D.I., Ecologie și protecția mediului, Editura Sylvi, București, 2001;
16. Raducan Oprea, Dezvoltarea Durabilă și Protecția mediului, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați, 2008;
17. Raducan Oprea, Dreptul Mediului Înconjurător, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați, 2010;
18. Ștefanic Gh., DI Săndoiu, Niculina Gheorghiță, Biologia solurilor agricole, Editura Elisavaros, București, 2006;
19. Zârnea G., Tratat de microbiologie generală, Editura Academiei Române, București, 1994.
SECȚIUNEA II. REVISTE, PAGINI WEB:
1. Revista Public Administration Rewiew, articolul din 1962 „Environment: A New Focus for Public Policy?” de Lynton K Caldwell, (November 21, 1913 – August 15, 2006);
2. www.anpm.ro – Pagina oficială a Administrației Naționale a Protecției Mediului;
3. www.europa.eu.int – COM (2002) 179;
4. www.gnm.ro – Pagina oficială a Gărzii Naționale de Mediu;
5. www.iuss.org – Solul epiderma vie a Pământului;
6. www.mmediu.ro – Pagina oficială a Ministerului Mediului;
7. www.osrgh.ro/pdf/oug-195-2005.pdf;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Juridica A Solului Si Subsolului In Contextul Prevederilor U.e (ID: 129297)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.