Protectia Juridica A Fondului Forestier
CUPRINS
INTRODUCERE
Definiția și principiile dreptului mediului
Prin mediu, în sensul în care interesează, se înțelege totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață pentru toate vietățile de pe Terra și cele de dezvoltare, în ansamblu, a societății umane.
Ca urmare a transformărilor care au avut loc în cadrul raporturilor dintre om (societate) și mediu, a luat naștere și se dezvoltă continuu o categorie de relații sociale privind protecția, conservarea și ameliorarea mediului ambiant, cu trăsături specifice, care nu constituie obiect de reglementare pentru nici- una dintre ramurile tradiționale ale dreptului.
Dreptul mediului, în raport cu alte ramuri de drept, prezintă anumite particularități în ceea ce privește metoda de reglementare a raporturilor sociale ce constituie obiectul său. O asemenea particularitate este accea că normele juridice de drept al mediului au un caracter obligatoriu, iar raporturile juridice care seb#%l!^+a?nasc pe baza acestor norme sunt raporturi de conformare, care stabilesc obligații certe pentru toți utilizatorii de mediu.
O altă caracteristică a normelor juridice constă în aceea că obligațiile din conținutul raporturilor juridice de drept al mediului au un caracter tehnic.
Metoda principală de reglementare în dreptul mediului este cea a ecostandardelor, formată din următoarele categorii de norme:
a) normele sau ecostandardele de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanți ori concentrațiile de poluanți ce pot fi emiși de o anumită sursă fixă sau mobilă. Aceste norme stabilesc obligații de rezultat pentru cantitatea ori concentrația poluanților admiși fie evacuați;
b) normele sau ecostandarele de calitate a mediului sau de emisie, care stabilesc nivelurile maxime admisibile de poluanți în mediile receptoare: sol, subsol, aer, apă. Aceste ecostandarde se completează cu tehnica juridică a listelor, stabilind regimul juridic al diferitelor categorii de poluanți;
c) normele sau ecostandardele de produs, care stabilesc parametrii curați de b#%l!^+a?funcționare pentru procesele tehnologice și care au în vedere cele mai bune tehnologii și practici de mediu. Aceste norme stabilesc obligații de mijloace ce se impun prin studiile de risc și impact, fiind cuprinse în acordul și/sau autorizația de mediu;
d) normele sau ecostandardele de produs, care definesc proprietățile fizice și chimice ale produselor, regulile privind circulația acestora, condițiile de securizare și metodele de utilizare, îndeosebi în cazul produselor toxice și a deșeurilor periculoase.
Demersul științific pentru elaborarea definiției Dreptului mediului implică și referirea la conceptele sectorialității, intersectorialității, trans-sectorialității și inter-generaționalității – concepte esențiale în vederea înțelegerii obiectivelor Dreptului Mediului.
Astfel, dreptul mediului poate fi definit ca ramura de drept public, din cadrul sistemului național de drept, care cuprinde norme juridice consacrate de legiuitor în vederea reglementării relațiilor sociale, având ca obiect obligațiile utilizatorilor de mediu în scopul asigurării protecției, conservării și exploatării durabile resurselor.
Principiile generale ale dreptului mediului sunt idei generale și comune tuturor normelor dreptului mediului ce călăuzesc conținutul acestor norme și reflectă ceea ce este esențial în ele, contribuind astfel la aplicarea lor corectă. Principiile dreptului mediului pot fi formulate direct în normele acestei ramuri de drept sau pot fi deduse pe cale de interpretare a acestor reglementări legale.
Astfel, în art. 2 din Legea protecției mediului nr.137/1995 modificată și completată b#%l!^+a?prin O.U.G. nr.91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003 sunt enumerate principiile și elementele strategice ce stau la baza acestei legi, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile care sunt și principii ale dreptului mediului.
La ora actuală numeroși specialiști sunt de acord cu înlocuirea principiului “poluatorul plătește” cu cel al prevenirii poluării plătite.
Legea protecției mediului nr.137/1995 (republicată) face referire expresă în art.3 la următoarele principii și elemente strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile a mediului înconjurător, după cum urmează:
a) principiul precauției în luarea deciziei;
a1) principiul prevenirii, reducerii și controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile care pot produce poluări b#%l!^+a?semnificative;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului b#%l!^+a?biogeograficnatural;
d) principul "poluatorul plătește";
e) înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătate a oamenilor;
f) crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) menținerea, ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate;
i) participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul;
j) dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului.
Statul român recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop:
a) accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare;
b) dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și a normelor deb#%l!^+a?mediu, eliberarea acordurilor și a autorizațiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
CAPITOLUL I
b#%l!^+a?
1.1. Noțiunea de fond forestier
Considerate metaforic “plămânul verde al pământului”, pădurile au o deosebită valoare economică și un important rol de protecție și conservare.
Pădurile îndeplinesc următoarele funcții:
Funcția de reglator climatic și factor antipoluant
Prin capacitatea de a absorbi dioxidul de carbon din aer, pădurile contribuie la diminuarea modificărilor climatice la nivel planetar. Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, încheiată la Rio de Janeiro în 1992 și Protocolul de la Kyoto la această convenție încurajează statele semnatare să gospodărească durabil absorbanții și rezervoarele de gaze cu efect de seră: pădurile, oceanul planetar, etc..
Totodată, prin capacitatea lor de reținere a precipitațiilor, pădurile au un rol de reglare și modelare a climei.
Generarea oxigenului, în urma procesului de fotosinteză, precum și captarea pulberilor și a altor poluanți din atmosferă conferă pădurilor și atributul de factor antipoluant.
Funcția de protecție a solului
Prin vegetația forestieră se combate eroziunea solului, alunecările de teren și fenomenul de deșertificare.
Funcția hidrologică
Pădurile au un aport deosebit la atenuarea viiturilor torențiale și diminuarea efectelor marilor inundații. Acest aport rezultă din capacitata de reținere în sol a unor volume mari de apă, care alimentează izvoarele și mențin un regim de scurgere echilibrat al cursurilor de apă.
Funcția de conservare a biodiversității
Pădurea reprezintă mediul de viață pentru specii de plante și animale deosebit de valoroase.
Funcția economică
Fondul forestier al unei țări constituie o resursă naturală extrem de importantă, prin b#%l!^+a?furnizarea lemnului și a produselor nelemnoase (vânat, pește, fructe de pădure, ciuperci comestibile, etc).
Funcția recrativă și turistică
Pădurea crează cadrul natural favorabil dezvoltării stațiunilor de odihnă și b#%l!^+a?tratament și a turismului.
Funcția estetică
Pădurea constituie sursa de inspirație pentru personalitățile cultural-artistice.
Indiferent de forma de proprietate, pădurile constituie o avuție națională de care beneficiază întreaga societate.
În acest scop esteabsolut necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor.
Prin gestionarea durabilă a pădurilor se înțelege, conform definiției formulate la Conferința ministerială pentru protecția pădurilor europene de la Helsinki din 1993, administrarea și utilizarea pădurilor astfel încât să li se conserve și amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea și să li se asigure pentru prezent și viitor capacitatea de a exercita funcțiile multiple ecologice, economice și sociale pertinente, la nivel local, regional și global, fără a genera prejudicii altor ecosisteme.
De-a lungul timpului, suprafețe întinse de păduri au fost tăiate irațional, nerespectându-se măsurile de refacere și protecție, fapt ce a dus la importante perturbări ecologice.
În prezent, preocuparea fundamentală de interes național, a autorității publice care răspunde de agricultură o constituie ocrotirea, asigurarea integrității și dezvoltării fondului forestier național.
Potrivit dispozițiilor art.1 din Codul silvic: b#%l!^+a?
"Totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național."
Atât în trecutul îndepărtat, dar și în prezent, pădurile au fost și sunt supuse unui jaf furibund, tăierile iraționale asociate cu nerespectarea măsurilor de refacere și protecție au produs și produc importante perturbări ecologice, cu consecințe dintre cele mai grave pe plan economico-social și cultural.
Sub acest aspect, fenomenele meteorologice din primăvara și vara anului 2005, ce au afectat grav teritoriul României, au pus în evidență consecințele deosebit de grave ale defrișărilor necontrolate din ultimii ani.
Menținerea suprafeței fondului forestier în conformitate cu planul de organizare al teritoriului și de folosire a fondului forestier, constituie o obligație națională, impunându-se în același timp, creșterea acestui fond în zonele cu deficit de păduri, în cele cu microclimat deteriorat, în jurul așezărilor umane și în special al celor urbane.
Cadrul legal al ocrotirii și dezvoltării durabile a pădurilor este Codul silvic aprobat prin Legea nr.26 din 24 aprilie 1996, de Ordonanța de Guvern nr. 96 din 27 iulie 1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, precum și de alte reglementări cu caracter special.
Față de situația fondului forestier din România sunt în perspectivă de a fi elaborate și adoptate noi acte normative consacrate ocrotirii fondului forestier, cât și acte normative cu caracter penal vizând reconsiderarea pericolului social al faptelor de vătămare a b#%l!^+a?fonduluib#%l!^+a?forestier și de anihilare a funcțiilor pe care le au pădurile.
Fondul forestier național cuprinde toate pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurilor, albiile pâraielor, precum și terenurilor neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de proprietate.
Codul Silvic în Titlul III – se ocupă numai de fondul forestier proprietate privată, iar Titlul IV cuprinde dispoziții comune atât fondului forestier proprietate publică cât și fondului forestier proprietate privată.
Apare în mod evident diferențierea prin lege, între pădure și fondul forestier. rotirii fondului forestier, cât și acte normative cu caracter penal vizând reconsiderarea pericolului social al faptelor de vătămare a b#%l!^+a?fonduluib#%l!^+a?forestier și de anihilare a funcțiilor pe care le au pădurile.
Fondul forestier național cuprinde toate pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurilor, albiile pâraielor, precum și terenurilor neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de proprietate.
Codul Silvic în Titlul III – se ocupă numai de fondul forestier proprietate privată, iar Titlul IV cuprinde dispoziții comune atât fondului forestier proprietate publică cât și fondului forestier proprietate privată.
Apare în mod evident diferențierea prin lege, între pădure și fondul forestier. b#%l!^+a?Sunt considerate păduri și sunt definite ca atare, ca parte a fondului forestier național, terenurile acoperite cu vegetație cu o suprafață mai mare de 0,25 ha.
Dar, dispozițiilor Codului silvic sunt supuse nu numai pădurile, terenurile ce constituie fond forestier, printre care enumerăm ca noutate: arborii situați de-a lungul căilor de comunicație din exterior, zonele verzi din jurul orașelor, comunelor, altele decât cele cuprinse în fodul forestier, parcurile din intravilan cu specii forestiere exotice, precum și jnepenișurile din zona alpină, dar și parcurile dendrologice, chiar necuprinse în fodul forestier național.
Prin funcțiile economice și de protecție pe care le îndeplinesc, pădurile constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuție de interes național, de care beneficiază întreaga societate, în acest scop fiind necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare rațională și regenerare.
1.2. Clasificarea fondului forestier
Criteriul funcțiilor pe care le au pădurile în Dreptul Mediului constituie temeiul clasificării pădurilor din Fondul Forestier Național.
Potrivit Codulului silvic, Fondul Forestier Național, indiferent de natura dreptului de proprietate, este format din păduri, terenuri destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național. b#%l!^+a?
Prin terenuri destinate împăduririi și cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică se înțeleg:
Terenurile în curs de regenerare, terenurile degradate și poienile stabilite prin amenajamentele silvice să fie împădurite;
Pepinieriile, solariile, plantațiile, culturile de răchită și cele cu arbuști ornamentali și fructiferi;
Terenurile destinate asigurării hranei vânatului și animalelor din dotarea unităților silvice;
Terenurile date în folosință temporară personalului silvic;
Terenurile ocupate de construcții și cele aferente acestora, drumuri și căi b#%l!^+a?ferate forestiere, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale, dotări tehnice specifice sectorului forestier (articolul 3 Cod silvic).
Întregul fond forestier național, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic care reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic, silvic, economic și juridic privind amenajarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Respectarea acestor norme este obligatorie pentru toți proprietarii de păduri sau alți deținători.
În raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică pădurile în două grupe:
Păduri cu funcții speciale de protecție a apelor, a solului, a climei și a obiectivelor de interes național, păduri de recreare, păduri de ocrotire a genofondului și ecofondului, precum și păduri declarate monumente ale naturii și rezervații;
Păduri cu funcții de producție și de protecție în care se urmărește să se realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară și alte produse ale pădurii și, concomitent, protecția calității factorilor de mediu.
Normele tehnice silvice reglementează activitățile de amenajare și regenerare a pădurilor, protecție a pădurilor împotriva dăunătorilor, îngrijire (degajări, curățări, rărituri), punere în valoare a masei lemnoase și de exploatare a lemnului atât pentru pădurile proprietate publică, cât și pentru pădurile proprietate privată. b#%l!^+a?
Normele cu caracter economic se referă la totalitatea obligațiilor financiare ce revin proprietarilor de păduri pentru asigurarea regenerării pădurilor, stării de sănătate a acestora, efectuării lucrărilor de amenajare, îngrijire și punere în valoare, precum și la modalitățile de finanțare.
Normele juridice cuprind totalitatea reglementărilor cu specific silvic (legi, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, ordine și instrucțiuni ale autoritățile publice centrale care răspunde de silvicultură).
Conform legislației în vigoare, pădurile României sunt încadrate în două mari grupe funcționale:
• Grupa I: Păduri cu funcții speciale de protecție;
• Grupa a II-a: Păduri cu funcții de protecție și producție.
În prezent, din suprafața totală a pădurilor țării, ponderea pădurilor cu funcții speciale de protecție este de 53,3% iar a celor cu funcții de producție și protecție de b#%l!^+a?46,7%.
În pădurile încadrate în grupa a II-a funcțională se urmărește, în principal, realizarea de masă lemnoasă de calitate superioară și alte produse, concomitent cu asigurarea calității factorilor de mediu.
Pădurile României se caracterizează printr-o deosebită biodiversitate a ecosistemelor care le compun. Această biodiversitate se explică prin marea diversitate a condițiilor staționale: de la stațiuni de lunci și deltă, la stațiuni de mare altitudine.
Au fost identificate peste 60 specii forestiere autohtone, circa 70 specii arbustive, peste 500 specii erbacee, precum și numeroase specii forestiere exotice, circa 300 tipuri de pădure și sute de tipuri de stațiuni. Se poate aprecia că fauna pădurilor României cuprinde peste 100 000 de specii (inclusiv insecte).
Spre deosebire de alte zone din centrul și vestul Europei, în regiunile de munte și dealuri ale țării noastre mai există păduri naturale, virgine și cvasivirgine, formate din arborete pluriene, pure sau în amestec, de fag, de fag cu rășinoase sau chiar numai de rășinoase, mai rar de fag cu gorun sau gorun. În prezent, suprafața acestor păduri nu depășește 6% din suprafața totală a pădurilor țării. Ele reprezintă un inestimabil tezaur natural de interes național, european și mondial de mare valoare științifică, ecologică, economică și socială, ce se cere transmis nealterat viitoarelor generații, ca bun al umanității.
Caracteristicile de bază ale acestor păduri, sunt optima diversitate și maxima stabilitate, ca efect al capacității de autoreglare, autoregenerare, armonie, autoigienizare și perenitate a ecosistemelor forestiere.
Conservarea eșantioanelor reprezentative ale regiunilor naturale și a diversității biologice, precum și menținerea stabilității ecologice a zonelor care le înconjoară se realizează potrivit concepției Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) prin arii protejate.
Gospodărirea și administrarea fondului forestier național
În condițiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România sunt administrate și gospodărite în cadrul unui sistem unitar care vizează valorificarea continuă, în folosul generațiilor actuale și viitoare, a funcțiilor lor ecologice și social-economice. b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Fiind o avuție de interes național, este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare rațională și regenerare, orientate pe următoarele direcții:
Asigurarea integrității fondului forestier național, în condițiile și cu respectarea situației rezultate în urma schimbării formei de proprietate asupra acestuia;
Întregirea fondului forestier național până la nivelul optim de 35% din teritoriul țării;
Reconstrucția ecologică a pădurilor deteriorate structural de factori naturali și antropici;
Menținerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul posibilităților pădurii;
Conservarea biodiversității și asigurarea stabilității, sănătății și olifucționalității pădurilor.
În scopul gospodăririi durabile a pădurilor, legea interzice cu desăvârșire următoarele tipuri de activități:
Defrișarea vegetației forestiere – respectiv înlăturarea acesteia și schimbarea destinației terenului – fără aprobarea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură;
Desfășurarea de activități care produc degradarea solului și a malurilor apelor, distrugerea semințișului utilizabil și a arborilor nedestinați exploatării, potrivit prevederilor art. 45 din Codul silvic.
Exploatarea produselor lemnoase ale pădurilor se poate face numai în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice și cu respectarea normelor privind termenele, modalitățile și epocile de recoltare și transport a materialului lemnos, emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, pe baza actelor de punere în valoare, întocmite de proprietarii sau deținătorii cu orice titlu de păduri.
Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate sau administrare păduri, agenții economici atestați să execute exploatări forestiere și ocoalele silvice au obligația să folosească tehnologii de recoltare și de scoatere a lemnului din păduri care să nu producă degradarea solului, poluarea apelor, distrugerea sau vătămarea semințișului utilizabil, ab#%l!^+a?arborilor nedestinați exploatării, peste limitele admise de lege. b#%l!^+a?
Indiferent de forma de proprietate, proprietarii de păduri sunt sprijiniți în efectuarea unor lucrări de gospodărire în scopul asigurării integrității fondului forestier național și gospodăririi durabile a acestuia, prin alocarea anual de la bugetul destat a fondurilor necesare pentru:
Refacerea pădurilor afectate de calamități naturale sau de incendii a căror cauză nu este cunoscută;
Refacerea unor căi forestiere de transport distruse în urma calamităților naturale;
Combaterea bolilor și dăunătorilor pădurilor proprietate privată;
Finanțarea unor studii complexe de fundamentare a soluțiilor de gospodărire a pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice și juridice;
Sprijinirea proprietarilor de păduri cu funcții speciale de protecție, prin acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea bunurilor pe care nu le recoltează datorită restricțiilor impuse prin amenajamentele silvice acestor păduri.
Gospodărirea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier național se realizează, potrivit legislației în vigoare, prin: menținerea integrității fondului forestier, fiind interzisă reducerea suprafeței pădurilor, cu excepțiile prevăzute de lege, prevenirea proceselor de degradare a pădurilor și solurilor forestiere, economisirea masei lemnoase.
În scopul creșterii calității modului de gospodărire durabilă a pădurilor și al recunoașterii internaționale a acesteia, Hotărârea de Guvern nr.1476/2002 a introdus b#%l!^+a?posibilitatea ca administratorii sau deținătorii de păduri ale organismelor recunoscute pe plan internațional să solicite certificarea pădurilor.
Pădurile fondului forestier național se supun certificării în funcție de solicitările pieței de produse forestiere. Pentru pădurile care sunt proprietate publică a statului, certificarea se finanțează de Regia Națională a Pădurilor, pentru cele proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale de către consiliile locale, iar pentru cele care sunt proprietate privată, de către proprietari.
În ceea ce privește administrarea fondului forestier proprietate publică a statului, aceasta se realizează, potrivit Codului silvic, de către Regia Națională a Pădurilor. b#%l!^+a?
Pădurile proprietate publică aparținând unităților administrativ-teritoriale, precum și cele proprietate indiviză, aparținând foștilor composesori, moșeni și răzeși sau b#%l!^+a?moștenitorii acestora, se administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii similare cu cele ale statului. Pentru administrarea și gestionarea pădurilor, deținătorii menționați mai sus angajează personal de specialitate, autorizat în condițiile prevăzute de lege.
Legea prevede obligația persoanelor fizice, foști composesori, moșeni și răzeși ori moștenitorii lor, de a se constitui în asociații ce au personalitate juridică, consfințind astfel o tradiție seculară. Pădurile proprietate privată a persoanelor fizice sunt, de asemenea, supuse regimului silvic, proprietarii având obligația de a executa, prin mijloace proprii sau unități specializate, lucrările necesare impuse de regimul silvic.
În situația în care ei nu-și pot îndeplini individual aceste obligații, se pot constitui în asociații cu personalitate juridică, angajând personal silvic de specialitate.
Titularii proprietății private asupra pădurilor, individuali sau constituiți în asociații, pot solicita unităților teritoriale ale Regiei Naționale a Pădurilor să le administreze pădurile ce le aparțin, pe bază de contracte, în condițiile prevăzute de lege.
Pădurile proprietate privată aparținând unităților de cult, instituțiilor de învățământ sau altor persoane juridice se administrează de către acestea, fiind angajat personal silvic de specialitate.
Acești proprietari se pot asocia și ei cu alți deținători de păduri, în vederea gospodăririi durabile a pădurilor, după cum pot încheia contracte cu unitățile teritoriale ale Regiei Naționale a Pădurilor.
Contractele de administrare a fondului forestier se încheie în formă autentică la birourile notariale și se înregistrează la inspectoratele silvice în a căror rază se află fondul forestier, pe o durată minimă egală cu perioada de aplicare a amenajamentului silvic.
Reducerea suprafețelor din fondul forestier național este interzisă, cu excepția situațiilor prevăzute de lege. În privința ocupării definitive sau temporare a terenurilor din fondul forestier național, aceasta se poate face numai cu acordul proprietarilor și se aprobă b#%l!^+a?de: inspectoratul silvic teritorial pentru suprafața de până la 1 ha, la cererea persoanei fizice sau juridice beneficiare. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură pentru suprafețe de peste 1 ha, dar nu mai mare de 50 ha, la cererea persoanelor fizice sau juridice beneficiare, cu avizul inspectoratului silvic teritorial, prin hotărâre de guvern pentru suprafața de peste 50 ha, la cererea beneficiarilor și la propunerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură. b#%l!^+a?
Protecția fondului forestier național
Activitatea denumită generic protecția pădurilor are ca principal obiectiv prevenirea atacurilor produse de boli și dăunători, precum și combaterea acestora, încadrându-se în ansamblul măsurilor de gospodărire rațională și gestionare durabilă a fondului forestier național, în concordanță cu principiile acceptate la nivel european și mondial, principii ce converg spre obținerea de foloase economice maxime, fără a neglija echilibrul ecologic pe care pădurea trebuie să-l genereze.
Indiferent de forma de proprietate, protecția fondului forestier cuprinde cel puțin cinci aspecte esențiale: protecția împotriva tăierilor ilegale, reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor, protecția împotriva poluării, protecția împotriva bolilor și a dăunătorilor, protecția fondului de vânătoare și a celei de pescuit în apele de munte, inclusiv cele de acumulare.
În privința primului aspect, exploatarea masei lemnoase trebuie făcută astfel încât, indiferent de natura proprietății, să se asigure menținerea integrității fondului forestier național și a vegetației forestiere din afara acestuia, în condițiile gestionării durabile a pădurilor.
Pentru a evita exploatarea neștiințifică a pădurilor, volumul de masă lemnoasă ce se b#%l!^+a?recoltează anual, pe ansamblu și pe fiecare unitate de producție silvică, se corelează cu cota normală de tăiere stabilită prin amenajamentele silvice, aprobată pe fiecare an de producție, ținându-se seama de structura masei lemnoase respective, asigurându-se evitarea dezgolirii și protejarea solului, consolidarea funcțiilor de protecție a arboreților, stabilirea ecosistemelor naturale, ameliorarea factorilor de climă, menținerea unor debite constante de apă și continuitatea producției lemnoase.
Elaborarea amenajamentelor silvice se face în concordanță cu prevederileb#%l!^+a?planurilor de amenajare a teritoriului, avându-se în vedere asigurarea continuității funcțiilor pădurilor.
Deținătorii cu orice titlu ai pădurilor, ca de altfel și ai vegetației forestiere din afara fondului forestier și ai pajiștilor sunt obligați să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităților pădurilor, stabilită de amenajamentul silvic și aprobată prin lege, să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului, stabilite în conformitate cu prevederile legale, în scopul menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului ecologic, să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafețelor exploatate stabilit de autoritatea centrală pentru silvicultură, în raport cu b#%l!^+a?condițiile de utilizare durabilă a pădurilor, prevăzute de autoritatea centrală pentru protecția mediului, să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile cu funcții deosebite de protecție etc.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură exercită controlul respectării regimului silvic pentru întregul fond forestier național, asigurând integritatea fondului forestier, indiferent de deținători, atât în cadrul circulației juridice a terenurilor respective, cât și în direcția prevenirii tăierii ilegale de arbori.
În ceea ce privește reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor aceste activități se realizează conform amenajamentelor silvice și a studiilor de specialitate, de către Regia Națională a Pădurilor din Fondul de ameliorare a fondului forestier.
Pădurile nu constituie doar o sursă de materie primă, dar au și un important rol în reglarea factorilor climatici, în conservarea și protejarea mediului înconjurător.
Acțiunea de poluare este una rapidă, determinând modificarea radicală a configurației ecosistemelor naturale. Cel mai însemnat efect al poluării aerului asupra pădurilor îl constituie reducerile considerabile de creșteri, care pot duce în final, la uscarea totală a arborilor. Pe lângă reducerea creșterilor, cu efectele menționate, influența poluării se resimte și asupra funcției recreative sanitare a pădurilor.
Principiul poluatorul plătește își găsește aplicarea expresă și în Codul silvic, astfel încât orice persoană fizică sau juridică care prin activitatea sa poate aduce prejudicii, prin poluare, este obligată să suporte costul măsurilor necesare de refacere și reconstrucție ecologică.
În vederea protecției vegetației forestiere împotriva bolilor, dăunătorilor și buruienilor, în scopul lichidării focarelor acestora, precum și pentru a preveni sau oprib#%l!^+a?introducerea lor în țară, o importanță deosebită prezintă instituirea regimului de carantină fito-sanitară.
Folosirea pesticidelor în combaterea dăunătorilor, bolilor și buruienilor trebuie să fie autorizată de organele și în condițiile prevăzute de lege. Un alt aspect al protecției fondului forestier privește protecția fondului cinegetic și a celui piscicol din apele de munte.
În conformitate cu articolul 83 din Codul silvic, mamiferele, păsările sălbatice, peștele din apele de munte, precum și alte specii de animale sălbatice care prin rolul lor ecologic, economic și social constituie avuție de interes național, sunt ocrotite de lege. b#%l!^+a?
Autoritatea publică centrală care este răspunzătoare de silvicultură stabilește în acest scop norme tehnice obligatorii pentru ocrotirea și gospodărirea fondurilor de vânătoare și a celor de pescuit din apele de munte, care sunt obligatorii pentru toți deținătorii acestora, indiferent de forma de proprietate.
Funcționarea în România a sistemului de monitoring forestier se înscrie în sfera preocupărilor majore, manifestate la nivel european și mondial, de supraveghere și conservare a resurselor forestiere.
Scopul activității de monitoring forestier este furnizarea continuă a informațiilor privind starea vegetației și a solurilor forestiere, efectele poluării asupra pădurilor, în vederea elaborării și fundamentării măsurilor de gospodărire, redresare și prevenire a stărilor negative în pădurile țării.
Obiectivele principale urmărite prin funcționarea sistemului de monitoring forestier sunt, pe de o parte, de înregistrare a informațiilor privind evoluția spațială și temporală a b#%l!^+a?stării pădurilor la scară națională și, pe dealtă parte, de stabilire a principalelor cauze ale vătămării pădurilor și de evidențiere a sarcinilor și nivelurilor critice privind starea factorilor negativi declanșatori.
1.3. Cadrul juridic al fondului forestier național
Fondul forestier poate fi, în funcție de anumite criterii, proprietate publică ori proprietate privată. Indiferent despre ce fel de proprietate este vorba, fondul forestier constituie un bun de interes național.
Bineînțeles, fondul forestier rămâne în cea mai mare parte în proprietatea statului, chiar și în condițiile în care, potrivit Legii fondului funciar, asupra unor păduri
s-ab#%l!^+a?reconstituit dreptul de proprietate privată.
Este vorba de terenurile cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, pășuni împădurite, care au aparținut persoanelor fizice și care prin efectul legii speciale au fost trecute în proprietatea statului, care au fost restituite, la cerere, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, într-o suprafață egală cu cea trecută în proprietatea statului, dar nu mai mult de 1 ha.
În prezent, regimul juridic al fondului forestier s-a diversificat față de cel din trecut, putând fi vorba – atât de proprietate publică, cât și de proprietate privată.
Politica în domeniul fondului forestier național și a vegetației forestiere din afara acestuia, indiferent de natura proprietății, se elaborează de către stat, prin b#%l!^+a?Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.
Statul exercită controlul asupra modului de gospodărire a fondului forestier și a vegetației forestiere din afara acestuia. Fondul forestier național este supus regimului silvic. Regimul silvic constituie un sistem de norme tehnice, silvice, economice și juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Elaborarea normelor ce constituie regimul silvic revine autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, adică ministerului de resort (Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului), care exercită și controlul aplicării acestui regim.
În conformitate cu art. 3 alin. 1 din Codul silvic: “Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național”.
Cadrul juridic al fondului forestier național este asigurat de:
a) Codurile: civil, silvic,în materia protecției consumatorului, etc;
b) Legi: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, Legea 213/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecție, Legea nr. 167/2008 pentru modificarea si completarea Legii îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004,Legea 56/2010 privind accesibilizarea fondului forestier național, Legea 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și legi sectoriale în domeniul protecției?apelor, solului, animalelor, deșeurilor, etc.;
c) Ordonanțe și ordonanțe de urgență ale guvernului: OUG 195/2005 reprezintă norma cadru în domeniul protecției mediului;
d) Acte ministeriale;
e) Hotărâri de guvern: Hotărârea 1076/2009 pentru aprobarea Regulamentului de pază a fondului forestier;
f) Acte ale autorităților locale;
g) Jurisprudența – deciziile Curții Constituționale, deciziile pronunțate de Înalta Curte deJustiție și Casație în recursurile în interesul legii, deciziile privind legalitatea actelor administrative. O deosebită importanță o au deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
h) tratele constitutive ale Uniunii Europene ( ex. art 174 și 175 din TCE );
i) directive ;
j) regulamente ;
k) decizii ;
l) recomandări; b#%l!^+a?
m) convenții internaționale – ex. Convenția UNESCO privind Protecția Patrimoniului Mondial, Cultural și Natural (1972), Convenția de la Basel privind Controlul Transporturilor Peste Frontiere a Deșeurilor Periculoase și a Eliminării Acestora ( 1979);
n) tratate ;
o) protocoale ;
p) cutuma ;
q) uzanțele din materie comercială ;
r) jurisprudență .
b#%l!^+a?
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
CAPITOLUL II: MĂSURI DE PROTECȚIE A FONDULUI FORESTIER
2.1. Organisme naționale de protecție a mediului
Cadrul legal al protecției și dezvoltării pădurilor îl constituie Codul silvic și unele reglementări din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului și alte reglementări speciale.
Astfel, articolul 69 nr. 195/2005 stabilește următoarea regulă complexă și generală: deținătorii cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetației forestiere din afara fondului forestier și ai pajiștilor, precum și orice persoană fizică sau juridică care desfășoară o activitate pe un astfel de teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele b#%l!^+a?obligații privind protecția cantitativă și calitativă a pădurilor, în general să respecte regimul silvic:
să mențină suprafața împădurită a fondului forestier, a vegetației forestiere din afara acestui fond, inclusiv a jnepenișurilor, tufișurilor și pajiștilor existente, fiind interzisă reducerea acestora;
să exploateze masa lemnoasă în condițiile legii, precum și să ia măsuri de reîmpădurire și, respectiv, de completare a regenerărilor naturale;
să gestioneze în mod corespunzător deșeurile de exploatare rezultate în condițiile stabilite prin lege;
să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului, potrivit legii, în scopul menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului ecologic;
să respecte regimul silvic în conformitate cu prevederile legislației în domeniul silviculturii și protecției mediului;
să asigure aplicarea măsurilor specifice de conservare pentru pădurile cu funcții speciale de protecție, situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare și eroziuni, de grohotișuri, stâncării, la limita superioară de altitudine vegetației forestiere, precum și pentru alte asemenea păduri;
să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetației lemnoase de pe pășunile împădurite, care îndeplinesc funcții de protecție a solului și a resurselor de apă;
să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetației lemnoase de pe pășunile împădurite, care îndeplinesc funcții de protecție a solului și a resurselor de apă;
să asigure exploatarea rațională, organizarea și amenajarea pajiștilor, în funcție de capacitatea de refacere a acestora;
să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic și piscicol, în conformitate cu prevederile legale în domeniu;
să exploateze pajiștile, în limitele bonității, cu numărul și speciile de animale și în perioada stabilită, în baza studiilor de specialitate și a prevederilor legale specifice;
să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol și al pajiștilor din cadrul ariilor naturale protejate, în termenii stabiliți prin planurile de management și regulamentele specifice; b#%l!^+a?
să sesizeze autoritățile pentru protecția mediului despre accidente sau activități care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.
Se poate observa că reglementările legale care sunt cuprinse în legea generală a protecției mediului au caracter complex, ele privind nu neapărat protecția pădurilor, ci toate vizează și acest aspect al activității umane.
În Codul silvic sunt stabilite mai multe reguli referitoare la construcția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor (Capitolul III), la asigurarea integrității fondului forestier național (Capitolul IV), prevenirea și stingerea incendiilor (Capitolul V), la paza și protecția propriu zisă a pădurilor (Capitolul VI), care se realizează, în concordanță cu prevederile amenajamentelor silvice de către Regia Națională a Pădurilor Romsilva, la care se va aplica regimul codrului, urmărindu-se conservarea genofondului și realizarea de arborete de calitate superioară, precum și exercitarea cu continuitate a funcțiilor de protecție a mediului.
Pentru a asigura permanența și stabilitatea biodiversității pădurii, se va acorda prioritate regenerării speciilor din tipul natural fundamental, prin aplicarea unor tratamente cu intervenții repetate. Tăierile rase sunt acceptate doar în pădurile de molid, pin, salcâm, plop, salcie și în zăvoaie, precum și în cazul refacerii unor arborete în care nu este posibilă aplicarea unor tratamente.
Regia Națională a Pădurilor – Romsilva are printre atribuțiile sale organizarea și asigurarea împăduririi tuturor terenurilor neregenerate și a poienilor din fondul forestier pe care îl administrează, destinate acestui scop. În lucrările de împădurire trebuie folosite materiale de reproducere provenite din rezervații de semințe înscrise în catalogul național al materialelor de reproducere admise în cultură.
Potrivit articolului 27 Codul silvic, Romsilva b#%l!^+a?este obligată să execute toate lucrările de reconstrucție ecologică, regenerare, întreținere a semințișului și a plantațiilor și de îngrijire a arboretelor astfel, încât să se realizeze compozițiile tel stabilite prin amenajamentele silvice. Această regie organizează și execută lucrările de regenerare și de reconstrucție ecologică a pădurilor pe care le administrează, precum și cele de îngrijire a arboretelor tinere și de întreținere a regenerărilor. Ea poate realiza împăduriri în afara fondului forestier, și perdele de forestiere de protecție.
Lucrările de împădurire și de completare a regenerărilor naturale se execută în termen de cel mult doi ani după tăierea definitivă. Articolul 6 litera a) din H.G. nr. b#%l!^+a?1105/2003, Regia Națională a Pădurilor – Romsilva urmărește protejarea terenurilor din fondul forestier pe care îl administrează împotriva eroziunii și altor forme de degradare, propune și coordonează lucrări de corectare a torenților pe terenurile forestiere aflate în perimetrele de ameliorare, asigurând și prin acesta condiții mai bune pentru creșterea pădurilor. Ea trebuie să asigure starea fitosanitară corespunzătoare a pădurilor pe care le administrează, organizând acțiunile necesare pentru depistarea, prevenirea și combaterea bolilor și a dăunătorilor pădurilor și multe altele.
Principalele instituții cu atribuții în ceea ce privește protecția mediului în România sunt:
a) Agenția Națională pentru Protecția Mediului – înființată prin HG nr. 1625/2003 – este o instituție publică, cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat, are calitatea de organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Mediului și Gospodării Apelor.
Dintre atribuțiile Agenției Naționale pentru Protecția Mediului se numără:
autorizează activitățile cu impact asupra mediului;
constată neconformitățile cu actele de autorizare;
asigură suportul tehnic pentru elaborarea strategiilor și politicilor în domeniul protecției mediului;
coordonează realizarea planurilor de acțiune sectoriale și a planului de acțiune pentru protecția mediului;
monitorizarea stadiului îndeplinirii angajamentelor în domeniul protecției mediului, asumate de procesul de aderare la UE.
b) Administrația Rezervației Biosferei
Odată cu declararea Rezervației Biosferei Delta Dunării (1990) a fost înființată și instituția pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes național al Rezervației, precum și pentru refacerea și protecția unităților fizico-geografice de pe teritoriul RBDD – Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării (ARBDD).
Administrarea Rezervației Biosferei Delta Dunării este un proces complex și se deosebește de administrarea publică ce se exercită în unitățile administrative din perimetrul rezervației cu care conlucrează. b#%l!^+a?
Pe teritoriul rezervației se disting terenuri aparținând domeniului public de interes național, terenuri aparținând domeniului public de interes județean, și local, precum și terenuri aparținând domeniului privat. Acestea sunt incluse în cele 8 unități administrative din rezervație, 7 comune și un oraș (Sulina).
La nivelul unităților administrative locale, comune și orașe se exercită autoritatea consiliilor locale care sunt organe alese. Acestea au inițiativa în tot ceea ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite. Consiliile locale au atribuția de a administra domeniul public și privat al comunei sau orașului (domeniul local).
Dintre atribuțiile consiliilor locale cele mai apropiate de scopul administrării ecologice sunt cele referitoare la aprobarea și asigurarea realizării programelor de organizare și dezvoltare urbanistică a localităților, de amenajare a teritoriului, cu respectarea tradiției locale, de realizare a lucrărilor publice, de creeare a condițiilor necesare petrecerii timpului liber al localnicilor, desfășurării activităților științifice, culturale, artistice, sportive și agrement precum și de acționare pentru refacerea și protecția mediului înconjurător.
Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării este responsabilă pentru administrarea terenurilor din domeniul public de interes național având și atribuțiile autorității de protecția mediului.
Principalele atribuțiuni ale Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării sunt:
cunoașterea stării patrimoniului natural incluzând evoluția parametrilor de mediu (evaluare, monitoring, studii de impact, implementarea prevederilor legislației în vigoare, coordonarea programului de cercetare, etc.),
elaborarea și implementarea Planului de management al Rezervației Biosferei Delta Dunării, care constituie documentul oficial prin care se reglementează desfășurarea tuturor activităților de pe cuprinsul acestei arii naturale protejate, precum și din vecinătatea ei; b#%l!^+a?
elaborarea și implementarea strategiei de conștientizare publică și educație ecologică, precum și dezvoltarea cooperării regionale și internaționale.
Elaborarea planului de management are la bază informația științifică existentă despre valorile naturale ale Rezervației la data întocmirii planului, reglementările b#%l!^+a?legislației în domeniu precum și consultarea factorilor implicați sau interesați în stabilirea măsurilor de management necesare pentru realizarea obiectivului general al Rezervației. Elaborarea planului de management are la bază experiența acumulată în administrarea acestei arii protejate. Planul de management cuprinde obiective și măsuri organizate într-un program de acțiuni planificate și care vor constitui un instrument de lucru atât pentru Administrația Rezervației cât și pentru cei care doresc să desfășoare activități pe teritoriul Rezervației.
Exercitarea atribuțiunii de autoritate de mediu pe întreg teritoriul rezervației este forma prin care Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării controlează desfășurarea activităților economice și sociale urmărind ca acestea să se desfășoare în condițiile protecției mediului înconjurator, a eliminării impactului antropic asupra ecosistemelor naturale deltaice.
Asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale regenerabile reprezintă o componentă importantă a administrării ecologice a rezervației. Aceasta se realizează prin organizarea cunoașterii potențialului productiv al ecosistemelor naturale deltaice și condiționează evaluarea posibilităților de valorificare a resurselor naturale în limitele de suport a ecosistemelor deltaice.
c) Garda de Mediu – înființată prin HG nr. 1167/2001. Prin HG nr. 308/2005 a primit titulatura de Garda Națională de Mediu și a trecut direct în subordinea ministrului mediului și gospodăririi apelor. Este un organ de control cu statut specific, personalul gărzii are calitatea de funcționar public, este încadrat pe funcția de comisar, poartă uniformă și însemne distincte și este dotat cu armament de serviciu. Printre principalele atribuții se numără:
controlează modul in care sunt respectate prevederile actelor de reglementare privind protecția mediului, inclusiv masurile stabilite prin programele de conformare pentru activitățile economico-sociale si respectarea procedurilor legale in emiterea actelor de reglementare;
exercită controlul cu privire la desfășurarea acțiunilor de import-export a produselor, bunurilor și altor materiale, cu regim special de comercializare;
exercită controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore și/sau impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, în vederea prevenirii și limitării riscurilor de poluare; b#%l!^+a?
participă la intervențiile pentru eliminarea sau diminuarea efectelor majore ale poluărilor asupra factorilor de mediu, și la stabilirea cauzelor acestora și aplică sancțiunile prevăzute de lege;
controlează investițiile în domeniul mediului în toate fazele de execuție și are acces la întreaga documentație;
propune organului emitent suspendarea si/sau anularea actelor de reglementare emise cu nerespectarea prevederilor legale;
constată faptele ce constituie contravenții și aplică sancțiunile contravenționale în domeniul protecției mediului, sesizează organele de cercetare penală și colaborează cu acestea la constatarea faptelor care, potrivit legislației de mediu, constituie infracțiuni;
verifică sesizările cu privire la încălcarea legislației în vigoare în domeniul protecției mediului;
cooperează cu celelalte autorități și organisme internaționale de mediu și participă la proiecte și programe derulate în domeniul protecției mediului;
controlează realizarea exportului și tranzitului de deșeuri periculoase în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale la care România este parte precum și importul unor categorii de deșeuri permise la import conform legii;
verifică la obiectivele controlate stadiul achitării obligațiilor financiare la Administrația Fondului de Mediu, conform prevederilor actelor normative privind Fondul de Mediu;
pune la dispoziția publicului date privind starea mediului în conformitate cu legislația privind accesul publicului la informația de mediu.
În domeniul controlului habitatelor naturale, biodiversității și ariilor protejate: b#%l!^+a?
controlează modul de respectare a legislației de mediu privind ariile naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei, faunei b#%l!^+a?sălbatice și acvaculturii;
urmărește respectarea condițiilor din autorizația de mediu;
controlează lucrările cu impact asupra zonelor de habitat natural, de conservare a ecosistemelor, a florei, faunei sălbatice și acvaculturii;
controlează modul de respectare a masurilor de conservare dispuse, cu scopul menținerii sau refacerii unor habitate naturale, pe anumite suprafețe terestre și acvatice cu accent deosebit ,,Delta Dunării";
exercită controlul privind activitățile de capturare, recoltare, achiziție și comercializare pe piața internă și externă a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică;
controlează respectarea planurilor de management pentru ariile protejate, de către administratorii sau custozii care administrează aceste arii;
verifică la punctele de vamă concordanța între actele vamale și avizele de export ale agenților economici care comercializează resurse naturale din flora spontană și fauna sălbatică;
controlează modul de valorificare a resurselor biologice, de floră și faună sălbatică, a fondului piscicol din apele naturale și a animalelor sălbatice de interes vânătoresc;
organizează acțiuni de prevenire și combatere, în vederea evitării distrugerii habitatelor naturale din ariile protejate;
controlează respectarea legislației de mediu în cuprinsul ariilor protejate, parcurilor și rezervațiilor naturale, organizând acțiuni comune împreună cu reprezentanții acestora , în vederea protejării habitatelor naturale;
menține legătura permanent cu fundațiile care au ca obiect de activitate, ocrotirea florei și faunei sălbatice.
d) Administrația Fondului pentru Mediu. – înființată prin Legea nr. 73/2000, este o instituțioe de utilitate publică cu personalite juridică, sub autoritatea Ministerului Apelor și Protecției Mediului, ce are ca obiect de activitate gestionarea fondului de mediu.
Principiile pe care se bazează politica de mediu în țara noastră sunt urmatoarele:
principiul precauției cu privire la activitațile cu impact asupra calității mediului;
principiul prevenirii poluării și a riscurilor ecologice; b#%l!^+a?
principiul conservării biodiversitătii,a mostenirii culturale și istorice;
principiul potrivit căruia poluatorul și utilizatorul ,,plătește”,în sensul că sunt obligați la plăți directe atât cei ce poluează mediul cât și cei care utilizează resursele naturale ale mediului;
principiul stimulării activităților de redresare a mediului (prin acordarea de subvenții, credite etc.).
MAPDR – autoritatea publică centrală pentru silvicultură Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (MAPDR) a cărui organizare și funcționare a fost reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 155/2005 cu modificările și completările ulterioare.
Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale este organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică. Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale aplică strategia și Programul de guvernare în vederea promovării politicilor în domeniile sale de activitate: agricultura, pescuit, acvacultura, producție alimentară, consolidarea proprietății funciare, îmbunătățirii funciare, silvicultura, dezvoltare rurală, optimizarea exploatațiilor și conservarea solurilor.
În H.G. nr. 155/2005 se stipulează că ,, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale este autoritatea care asigură dezvoltarea durabilă a fondului forestier național, gospodărirea și exploatarea lui rațională, precum și a vegetației forestiere din afara acestuia”. În cadrul MAPDR funcționează Departamentul Păduri condus de un secretar de stat pentru păduri. Atribuțiile MAPDR în sectorul forestier sunt:
elaborează strategia de gospodărire și de exploatare rațională a resurselor fondului forestier național și de vegetație forestieră din afara acestuia;
elaborează regulamente, instrucțiuni și norme tehnice specifice privind administrarea și gospodărirea durabilă a fondului forestier național, a vegetației forestiere din afara acestuia, a fondului cinegetic și a celui piscicol din apele de munte; b#%l!^+a?
coordonează și controlează activitatea de elaborare, în concepție unitară, a amenajamentelor silvice;
propune, pe baza amenajamentelor silvice, volumul maxim de masă b#%l!^+a?lemnoasă care se exploatează anual din păduri și din vegetația forestieră, din afara fondului forestier național, pe categorii de destinatari și destinații, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice;
organizează cadastrul de specialitate în domeniul forestier, organizează și ține evidența terenurilor cu destinație forestieră și a celor cu vegetație forestieră, din afara fondului forestier, indiferent de natura proprietății și urmărește furnizarea datelor necesare în vederea realizării sistemului de cadastru general;
analizează și după caz, aprobă, în condițiile prevăzute de lege, solicitările de scoatere definitivă sau temporară din circuitul silvic a unor terenuri, precum și regularizarea perimetrelor pădurii, conform Legii nr.26/1996- Codul silvic, indiferent de natura proprietății;
coordonează, împreună cu factorii responsabili interesați, acțiunile de împădurire a terenurilor degradate, inapte pentru alte folosințe, înființarea perdelelor forestiere de protecție și asigură o concepție unitară de amenajare aterenurilor degradate și de corectare a torenților pe bazine hidrografice și perimetre de ameliorare; fundamentează necesitatea asigurării resurselor financiare respective;
organizează sistemul de supraveghere a stării de sănătate a pădurilor și ia măsuri pentru reconstrucția forestieră a celor în declin;
urmărește și sprijină dezvoltarea rețelei de drumuri forestiere, urmărind asigurarea fondurilor necesare, potrivit legii;
controlează modul în carea se asigură integritatea fondului forestier național și a vegetației forestiere din afara acestuia;
controlează modul de exploatare, valorificare și comercializare a tuturor produselor specifice fondului forestier, precum și legalitatea circulației acestora; controlează legalitatea provenienței materialelor lemnoase de la instalațiile de debitat lemn rotund;
organizează și controlează, potrivit legii, direct și prin inspectoratele silvice teritoriale, respectarea regimului silvic din fondul forestier, indiferent de natura proprietății acestuia și de modul de gospodărire a vegetației forestiere din afara fondului forestier și dispune măsuri corespunzătoare de înlăturare a situațiilor care contravin reglementărilor legale;
atribuie în gestiune, în condițiile legii, fondurile de vânătoare și exercită b#%l!^+a?atribuțiile prevăzute de lege în domeniul cinegetic;
organizează și controlează, direct și prin structurile proprii din teritoriu, modul de gestionare a vânatului, a fondurilor de vânătoare și salmonicole, precum și modul de organizare și practicare a vânătorii și pescuitului în apele de munte; iar potrivit legii, măsurile necesare privind respectarea reglementărilor legale;
urmărește evoluția stării fondului forestier național și prezintă Guvernului rapoarte anuale;
colaborează cu instituțiile interesate în preluarea în fondul forestier al statului, în condițiile legii, a terenurilor degradate, proprietate publică sau privată, pentru ameliorarea cărora deținătorii legali nu dispun de mijloacele necesare;
atestă persoanele fizice și juridice pentru efectuarea de studii de teren, elaborarea documentațiilor tehnico-economice, precum și pentru executarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare în domeniul silvic. Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin acte normative pentru domeniile sale de activitate.
În ceea ce privește prioritățile identificate,acestea reflectă atât nevoile naționale cât și tendințile și inițiativele existente pe plan global. Strategiile naționale de mediu din 1992 si 1996, reprezintă documentele pe baza cărora a fost structurată politica națională de mediu până în anul 1999, când s-a adoptat Programul Național de Aderare la U.E. În perioada care urmează, strategia națională de mediu este completată de o serie de documente precum: Raportul privind starea mediului în România; Planul Național de gestionare a Deșeurilor și Substanțelor periculoase.
Odată cu anul 2000,când încep negocierile de aderare ale României la U.E., politica de mediu în țara noastră se dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru țările candidate în cadrul Agendei 2000.
În scopul alinierii politicilor naționale de mediu la standardele și obiectivele politicii comunitare, țara noastră în calitate inițială de candidat, a trebuit să indentifice ariile b#%l!^+a?prioritare de acțiune, să stabilească obiectivele cheie de realizat până la data aderării precum și să stabilească termenele de adoptare, transpunere și implementare a aquis-ului de mediu.
b#%l!^+a?
Structuri de cercetare-dezvoltare și inovare în sectorul forestier
1. Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) a fost înființat în anul 1933 (prin
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 561 din 16 mai 1933 publicată în Monitorul Oficial nr. 115 din 22 mai 1933) ca o instituție în care au fost unite activitățile de cercetare științifică în silvicultură din România, inițiate și dezvoltate în primele decenii ale secolului 20.
În îndelungata sa activitate, ICAS s-a dezvoltat și a devenit o instituție publică de interes național, specializată în cercetare științifică, proiectare tehnologică și de investiții și implementarea de tehnologii noi pentru asigurarea gestionării durabile a pădurilor românești, publice și private.
În prezent, cadrul legal de funcționare a ICAS este dat de Legea nr. 633/7 decembrie 2002 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 896/10.12.2002) conform căreia "ICAS este unitate cu personalitate juridică în structura Regiei Naționale a Pădurilor".
ICAS își desfășoară activitatea în principalele domenii relevante pentru sectorul forestier românesc: Cercetare științifică, Amenajarea pădurilor și Proiectare de investiții în silvicultură, Administrație și Producție silvică, Consultanță și servicii de specialitate.
ICAS are ca obiect de activitate:
i) efectuarea de cercetări științifice fundamentale și aplicative și dezvoltarea tehnologică în domeniul silviculturii, precum și în domenii de interferență cu silvicultura;
ii) întocmirea și revizuirea amenajamentelor silvice, precum și elaborarea de proiecte de inginerie tehnologică și studii asupra vegetației forestiere în conformitate cu reglementările în domeniu;
iii) elaborarea de documentații tehnico – economice pentru investiții în sectorul silviculturii;
iv) realizarea de activități de producție în baza materială proprie, acționând pentru apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietate publică a statului în bazele experimentale și ocoalele silvice experimentale pe care le administrează, precum și pentru gospodărirea fondurilor de vânătoare și de pescuit atribuite potrivit legii, pentru recoltarea și valorificarea prin acte și fapte de comerț a produselor specifice fondului forestier, potrivit prevederilor legale, exercitând și atribuții de serviciu public cu specific silvic; b#%l!^+a?
v) constituirea ca bază de competență științifică și tehnologică, de expertiză, de perfecționare a resurselor umane și de documentare științifică și tehnică;
vi) editarea, tipărirea și difuzarea lucrărilor științifice și tehnice și acordarea de consultanță de specialitate proprietarilor și administratorilor de păduri proprietate publică și privată.
2. Institutul Național al Lemnului (INL) efectuează cercetări în domeniile: protectia si
uscarea lemnului, adezivi, materiale de finisare a lemnului, constructii de mobilier, case din lemn, executarea de incercari pentru testarea si omologarea diverselor materiale si produse utilizate sau realizate in industria lemnului. De asemenea, INL elaborează proiecte tehnice pentru modernizari si dezvoltari de intreprinderi, documentații de execuție complete pentru întreprinderi din domeniile exploatărilor și drumurilor forestiere, industriei de prelucrare a lemnului și pentru instalații și construcții aferente și studii de fezabilitate pentru privatizare, de marketing, de protecția mediului, de oferte pentru utilaje și instalații, evaluări de patrimoniu, software, etc.
3. Facultățile de Silvicultură și Exploatări Forestiere (Brașov, Suceava, etc.) și Facultate de Industria Lemnului (Brașov) elaborează studii și proiecte pe diverse teme specifice sectorului forestier.
4. Firmele private de proiectare și dezvoltare tehnologică (cca. 50 la nivel național)
elaborează studii de fezabilitate, proiecte tehnice pentru diferite activități specifice sectorului forestier (exploatarea lemnului, construcții drumuri forestiere și instalații de transport, prelucrarea primară a lemnului, valorificare produse secundare ale pădurii, reconstrucție ecologică, împăduriri, etc.).
Administrarea pădurilor proprietate privată
În ceea ce privește gospodărirea pădurilor proprietate privată, aceasta se poate face conform reglementărilor în vigoare în mai multe feluri după cum urmează:
constituirea de Ocoale de Regim Silvic, încadrate cu personal calificat plătit de către proprietarii de pădure;
gospodărirea de către RNP prin unitățile sale din teritoriu (OS) pe baza b#%l!^+a?unor contracte încheiate între proprietarii de păduri și reprezentanții RNP;
gospodărirea în forme asociative ale proprietarilor care să fie consiliate de către personal tehnic calificat;
gospodărirea individuală de către proprietar.
Trebuie menționat că în toate cazurile este obligatorie respectarea regimului silvic și a tuturor reglementărilor juridice în domeniu. În prezent se caută adoptarea unor reglementări care să favorizeze asocierea proprietarilor de pădure în vederea constituirii unor unități administrative care să poată gospodări pe principii durabile pădurea. În conformitate cu prevederile O.G. nr. 96/1998, privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, republicată, cu modificările și completările ulterioare, 22 statul alocă de la bugetul de stat, sume destinate ajutorării proprietarilor de păduri, pentru următoarele destinații:
refacerea pădurilor afectate de calamități naturale sau de incendii a caror cauză este necunoscută;
refacerea unor căi forestiere de transport distruse în urma calamităților naturale;
combaterea bolilor și dăunătorilor în pădurile proprietate privată;
amenajarea pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice constituite sau nu în asociații;
finanțarea unor studii complexe de fundamentare a soluțiilor de gospodărire a pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice și juridice;
punerea la dispoziția proprietarilor de păduri a normelor tehnice și juridice care reglementează regimul silvic și a materialelor de propagandă și educație forestieră privind ocrotirea și conservarea pădurilor;
sprijinirea proprietarilor de păduri cu funcții speciale de protecție, persoane fizice, prin acordarea de compensații reprezentând contravaloarea bunurilor pe care nu le recoltează datorită restricțiilor impuse prin amenajamentele silvice;
finanțarea, acolo unde este cazul, a cheltuielilor pentru regenerarea pădurilor, care depășesc fondul de conservare și regenerare, aflat la b#%l!^+a?dispoziția structurilor private;
sprijinirea înființării și dezvoltării asociațiilor de proprietari de păduri.
În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22- Protecția Mediului, precum și elaborarea documentului intitulat ,,Foaia de parcurs” care menționează aspecte de mediu ce vizează dezvoltarea capacităților de implementare a legislației de mediu adoptate în scopul promovării dezvoltării durabile și transformării politicii de mediu în politica transversală.
Aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislației comunitare, implementarea legislației de mediu deja adoptate și la întărirea structurilor administrative necesare implementării complete a aquis-ului de mediu ce reprezintă legislația orizontală și sectorială care reglementează politica de mediu a U.E. Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu în perioada de pre-aderare au fost conturate în funție de prioritățile aderării României la U.E. și de necesitățile naționale, coroborate cu prioritățile naționale.
Inițiativele comunitare active în domeniul politicii naționale de mediu sunt reprezentate de instrumente de pre-aderare sub forma programelor de sprijin: Programul PHARE, ce reprezintă principalul instrument de anță tehnică și financiară, cu rol în implementarea aquis-ului comunitar de mediu și mobilizarea invesțitiilor în domeniul mediului; Programul ISPA, concentrat pe finanțarea proiectelor de infrastructură în domeniul mediului; Programul LIFE7, ce finanțează proiecte ce vizează protecția și conservarea calității mediului și a biodiversității.
2.2. Convenții internaționale de protecție a pădurilor
Principalul organism al ONU creat în vederea protecției mediului, UNEP, a fost înființat imediat după Conferința Națiunilor Unite pentru Mediul Uman, desfășurată la Stockholm în anul 1972. UNEP are mandatul de a coordona la nivel mondial integrarea b#%l!^+a?politicilor de protecție a mediului în celelalte sectoare în vederea asigurării unei dezvoltări durabile.
Mandatul UNEP s-a consolidat permanent, în prezent actionând pentru implementarea deciziilor luate la cel mai înalt nivel politic la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, desfășurată la Rio de Janeiro în 1992, și la Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, desfașurat la Johannesburg, în 2002. UNEP este coordonat de un Consiliu de Administrație, împreună cu un director executiv, care este în același timp și Secretar General Adjunct al ONU și al Comitetului Reprezentanților b#%l!^+a?Permanenți. Programele UNEP acoperă următoarele domenii: evaluarea stării mediului, conservarea și protecția biodiversității, managementul chimicalelor, protecția apelor, protecția zonelor de coastă, protecția solurilor, protecția stratului de ozon, schimbările climatice, energia durabilă, poluarea urbană, controlul poluării industriale, consumul durabil. Faptul că are sediul în Africa, la Nairobi, oferă organizației posibilitatea de a înțelege mai bine problemele de mediu cu care se confruntă țările cu economii în curs de dezvoltare.
UNEP are șapte divizii care promovează și facilitează un management al mediului riguros în vederea asigurării dezvoltării durabile:
Avertizare preventivă și evaluare;
Implementarea politicii de mediu;
Tehnologie, industrie și economie;
Cooperare regională;
Legislație de mediu și convenții internaționale;
Comunicare și informarea publicului;
Fondul global pentru mediu.
Totodată, această organizație oferă acces la date și informații referitoare la mediu și sprijină guvernele în utilizarea acestora în vederea asigurării unei dezvoltări durabile.
Această organizație internațională sprijină dezvoltarea infrastructurii instituționale și legale în vederea protejării mediului la nivel global. UNEP oferă sprijin statelor, în special celor cu economii în curs de dezvoltare, în vederea participării la negocierile internaționale, îndeplinirii obligațiilor asumate prin acordurile internaționale, dezvoltării de instituții și să formuleze și să adopte legi care să protejeze mediul.
Reglementările cu caracter general sunt cuprinse într-o serie de convenții cu vocație mondială sau regională care se referă la problematica mai generală a conservării biodiversității și protejării naturii.
Astfel, în prima categorie se înscrie mai întâi Convenția privind diversitatea biologică (1992), care are printre principalele obiective elaborarea de strategii de conservare a speciilor de faun și floră, în condițiile în care peste 50% dintre acestea se întâlnesc în pădurile tropicale.
Incidențe în materia protecției pădurilor mai au și alte documente internaționale de acest gen, precum: Convenția asupra poluării atmosferice transfrontaliere la lungă b#%l!^+a?distanță (Geneva, 13 noiembrie 1979), Convenția-cadru privind schimbările climatice b#%l!^+a? (Rio de Janeiro, 1992) etc.
Din cea de-a doua categorie fac parte o serie de convenții regionale privind conservarea naturii, ca de pildă: Convenția pentru protecția florei, faunei și frumuseților panoramice ale Americii (Washington, 1940), Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale (Alger, 1968), Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a mediului natural al Europei (Berna, 1979), Convenția privind protecția naturii în Pacificul de Sud (Apia-Samoa, 1976), Convenția asupra conservării naturii și resurselor naturale în Asia de Sus-Est (Kuala-Lumpur, 1985) etc.
Abordarea din punct de vedere internațional a conservării pădurilor s-a afirmat destul de târziu și s-a limitat la dialog și declarațiile unor principii în acest sens. Într-adevăr, deși încă din 25 octombrie 1990, prin două rezoluții, Parlamentul european a lansat un impuls pentru adoptarea unei convenții mondiale pentru protecția pădurilor și a antamat un dialog cu țările suverane deținătoare de păduri sau că, în paralel, divizia pădurilor din cadrul FAO a lansat un program de administrare a pădurilor tropicale (TFAP) a cărui scop este ajutarea și consilierea statelor din zonă.
Principalul obstacol în ceea ce privește prezența unei reglementări juridice internaționale îl reprezintă reticența statelor în curs de dezvoltare în a accepta prevederile restrictive ale unei convenții internaționale privind regimul de conservare al pădurilor, văzute ca o limitare și un control al capacității lor de exploatare a resurselor naturale.
Se înscrie în această preocupare Acordul Internațional privind lemnul tropical (Geneva, 18 noiembrie 1983), care, deși nu constituie o convenție vizând conservarea, stabilește un cadru juridic general al relațiilor dintre țările producătoare și cele consumatoare de lemn în perspectiva unei expansiuni a comerțului internațional. Obiectivul său definitoriu b#%l!^+a?se circumscrie unei mai bune exploatări economice a fondului forestier, chiar și atunci când se încurajează dezvoltarea activităților de reîmpădurire. Noul Acord International asupra lemnului tropical (26 ianuarie 1994) îl înlocuiește pe cel precedent, iar prevederile sale se apropie de cerințele dezvoltării durabile, întrucât încurajează statele părți să elaboreze politici naționale tinzând la utilizarea durabilă și conservarea pădurilor producătoare de lemn și a resurselor lor genetice, precum și menținerea echilibrului ecologic.
Documentul cel mai cuprinzător în materie îl constituie Declarația privind pădurile – care insistă asupra faptului că statele au dreptul suveran de a utiliza, gera și a b#%l!^+a?exploata pădurile, că politicile silvice trebuie să recunoască și să protejeze în mod convenabil identități, culturi și drepturile populațiilor autohtone ori că resursele financiare speciale ar trebuie să fie furnizate țărilor în curs de dezvoltare dotate cu o importantă acoperire forestieră care stabilesc programe de conservare. În virtutea acestei declarații, a fost creat un grup internațional privind pădurile, ca un subgurp al Comisei pentru Dezvoltare Durabilă a ONU.
Din anul 1997, Forumul Interguvernamental privind pădurile întreține un dialog la nivel internațional asupra problemelor pădurilor, iar congresele mondiale asupra pădurilor promovează același scop. Totodată, un alt document important al Conferinței de la Rio, respectiv Agenda Zi, abordează în capitolul 11 problema luptei împotriva despăduririlor, strategia preconizată privește menținerea funcțiilor și folosințelor tuturor tipurilor forestiere. Pentru aceasta, textul propune o consolidare a instituțiilor forestiere naționale și a competențelor umane pentru o mai bună dezvoltare a pădurii, în scopul permiterii unei exploatări durabile.
De asemenea, Agenda zi preconizează căutarea unor aranjamente interguvernamentale în scopul ameliorării cooperării pentru a se ajunge la e exploatare viabilă din punct de vedere ecologic a patrimoniului forestier, iar statele sunt chemate să promoveze o mai bună gestionare a producției de lemn pentru a se recunoaște valorile sociale, economice și ecologice ale arborelui.
Ca o reacție la asemenea evoluții, deși nu suficientă, statele Americii Centrale au semnat la Guatemala City, la 29 octombrie 1993, Convenția regională privind gestiunea și conservarea ecosistemelor forestiere naturale și dezvoltarea plantațiilor forestiere. Denunțând cauzele despăduririlor, documentul propune mijloace de luptă grație unei gestiuni durabile a acestei resurse, unei reîmpădurii a zonelor degradate, unei participări a populațiilor implicate, inclusiv a populațiilor autohtone. Se stabilește o coordonare regională prin crearea unui Consiliu centro-american al pădurii, competent să propună planuri de acțiune comune și apropierea administrațiilor pertinente.
Printre urmările în domeniu ale Conferinței de la Rio se numără crearea, în cadrul Comisei pentru dezvoltare durabilă, a Grupului Interguvernamental privind pădurile (1995), apoi a Forumului Interguvernamental asupra pădurilor (1997), cu misiunea de a continua discuțiile referitoare la gestiunea, protecția și dezvoltarea durabilă a tuturor tipurilor de păduri și de a se degaja un consens în această privință. După cinci ani, în anul 2000, Consiliul Economic și Social a creat Forumul Națiunilor Unite privind pădurile, care a inițiat proiectul unui parteneriat în materie. b#%l!^+a?
Bineînțeles, Grupul și Forumul sunt instanțe interguvernamentale deschise, la care pot participă și reprezentanți ai organizațiilor ecologiste, ai populațiilor autohtone și sectorului forestier și joacă un anumit rol în promovarea problematicii forestiere la nivel mondial. Aceasta se exprimă în contribuțiile la progresul cunoștințelor în privința gestiunii durabile a pădurilor, încurajarea stabilirii de parteneriate între guvernele din Nord și Sud și promovarea substituirii abordării tradiționale care privilegiază perenitatea aprovizionării cu lemn, ca o abordare globală integrată asupra gestiunii pădurilor.
O categorie importantă de instrumente internaționale vizând mai ales protecția vegetalelor face legătura dintre păduri și conservarea naturii. Se numără printre acestea Convenția Internațională pentru protecția vegetalelor (Roma, 6 decembrie 1951), având ca obiectiv intensificarea cooperării internaționale în lupta contra paraziților și bolilor plantelor și produselor vegetale, pentru împiedicarea introducerii și propagării lor dincolo de frontierele naționale. Și alte convenții fitosanitare se circumscriu unui asemenea domeniu, precum: Acordul asupra protecției vegetalelor în regiunea Asiei și Pacificului (Roma, 27 februarie 1956), Acordul de cooperare privind carantina și protecția plantelor contra paraziților și bolilor (Sofia, 14 decembrie 1959), prin care părțile își propun să colaboreze în aplicarea reglementărilor fitosanitare uniforme pentru importul și exportul de produse vegetale de la o țară la alta, Convenția fitosanitară pentru Africa (Kinshasa, 13 septembrie 1967), având ca obiectiv combaterea bolilor plantelor din Africa și prevenirea apariției de maladii noi, precum și crearea unui Consiliu Fitosanitar Interafrican și a unui Centru African de Cercetare și de Formare Fitosanitară – în Camerun.
b#%l!^+a?
2.3. Dezvoltarea și gestionarea durabilă a pădurilor
Gestionarea durabilă a pădurilor constă în administrarea și utilizare pădurilor astfel încât să își mențină și să își amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea și în așa fel încât să poată asigura atât în prezent dar și pe viitor, capacitatea de a exercita funcțiile multiple ecologice, economice și sociale permanente la nivel local, regional, național și global fără a crea însă prejudicii altor ecosisteme.
Principiile care se află la temelia gestionării durabile a pădurilor sunt: b#%l!^+a?
Promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a pădurilor;
Asigurarea integrității fondului forestier și a permanenței pădurilor;
Majorarea suprafeței terenurilor ocupate de păduri;
Politici forestiere stabilite pe termen lung;
Asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică;
Primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii;
Creșterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală;
Promovarea tipului natural fundamental de pădure și asigurarea diversității biologice a pădurii;
Armonizarea relațiilor dintre silvicultură și alte domenii de activitate;
Sprijinirea proprietarilor de păduri și stimularea asocierii acestora;
Prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a activităților umane și a factorilor de mediu destabilizatori.
Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamente silvice, care constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate statului. Amenajamentele silvice stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor. Potrivit articolul 20 din Cod, amenajamentele se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unități de producție și/sau de protecție, cu respectarea normelor tehnice de amenajare, care se elaborează de autoritatea publică centrală care răspunde de cultură. Principiile care trebuie respectate cu ocazia elaborării normelor tehnice sunt:
Al continuității recoltelor de lemn;
Al eficacității funcționale;
Al asigurării conservării și ameliorării biodiversității;
Principiul economic.
Amenajamentele silvice se elaborează pe perioade de 10 ani, cu unele excepții (cele care privesc pădurile de plop, salcie și alte specii repede crescătoare, la care valabilitatea este de cinci sau zece ani). Pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta. Desigur, normele tehnice pot stabili și excepții.
Ocolul silvic este unitatea constituită în scopul administrării pădurilor și/sau asigurării serviciilor silvice, indiferent de forma de proprietate asupra fondului forestier, b#%l!^+a?având suprafața minimă de constituire după cum urmează: în regiunea de câmpie – 2000 ha fond forestier, în regiunea de deal – 5000 ha fond forestier, în regiunea muntoasă – 7000 ha fond forestier. Instrucțiunile privind avizarea și autorizarea funcționării ocoalelor silvice pentru gospodărirea pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice și a celor proprietate publică aparținând unităților administrativ-teritoriale și pentru autorizarea personalului silvic au fost aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 1297/2006.
Amenajamentele silvice și modificările acestora sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care este răspunzător de domeniul silviculturii. Alineatul (2) al art. 22 Cod silvic stabilește că anual, în perioada 1-31 ianuarie, ocoalele silvice, structurile silvice de rang superior și Romsilva sunt obligate la transmiterea către subunitățile silvice teritoriale din cadrul autorității publice care răspunde de silvicultură situația comparativă dintre prevederile amenajamentului silvic și lucrările silviculturale efectiv realizate în anul anterior, la nivel de unitate de producție și de unitate amenajistică.
Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate privată este stabilit tot prin amendamente silvice. Acestea se întocmesc pe trupuri de pădure și pe ansamblul localității, fără a afecta dreptul de proprietate. Întocmirea acestor amenajamente silvice se face tot pe 10 ani, cu excepțiile stabilite în articolul 20 alineatul (3) Cod silvic și în conformitatea cu norele tehnice în vigoare.
Pentru asigurarea gestionării durabile a pădurilor, indiferent de forma de proprietate, este obligatorie asigurarea serviciilor silvice în mod unitar pentru acestea, la nivel național. Atribuțiile ocoalelor silvice privitoare la administrarea silvică se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. În scopul gospodăririi durabile, proprietarii de păduri private se pot asocia. b#%l!^+a?
Vegetația de tip forestier care este situată pe terenurile din afara fondului forestier național se gospodărește potrivit scopului pentru care a fost creată și este supusă unor norme tehnice silvice ți de pază, precum și de circulație și transport pentru materialul lemnos recoltat, emise de către autoritatea publică centrală care este răspunzătoare în domeniul silviculturii, controlând aplicarea și respectarea acestora.
Conservarea biodiversității ecosistemelor forestiere implică măsuri concrete de gestionare durabilă. În acest scop, gestionarea durabilă se realizează prin aplicarea de tratamente intensive, care promovează regenerarea naturală a speciilor din tipul natural b#%l!^+a?fundamental de pădure și prin conservarea pădurilor virgine și cvasivirgine.
Gestionarea durabilă a fondului forestier, în general dezvoltarea durabilă a acestuia și extinderea suprafețelor de pădure constituie, cu excepția legiuitorului român, o obligație și prioritate națională, în vederea asigurării echilibrului ecologic la nivel local, național și global, și se realizează prin Programul național de împădurire. Realizarea acestui program se face prin lucrări de împădurire a terenurilor din afara fondului forestier național și a terenurilor cu destinație agricolă, în vederea îmbunătățirii condițiilor de mediu și a optimizării peisajului, a asigurării și creșterii recoltelor agricole, a prevenirii și combaterii eroziunii solurilor, a protejării căilor de comunicație, a digurilor și a malurilor, a localităților și a obiectivelor economice, sociale și strategice, urmărindu-se împădurirea unor terenuri cu altă destinație decât cea silvică.
În cadrul articolului 95 Cod silvic se enumeră diferitele comunități și forme asociative cu diferite denumiri, care au existat încă înante de anul 1948 și anume: obștile de moșeni în devălmășie, obștile de moșeni în indiviziune, obștile rozeșești nediviuate, composesoratele, pădurile grănicerești, pădurile urbariale, comunele politice etc, care fac parte din tezaurul istoric al României.
Datorită multor elemente tradiționale care nu se încadrează în reglementările legale actuale, aceste forme asociative, rezultat al manifestării voinței comunităților locale, sunt recunoscute ca persoane juridice, dar organizarea și funcționarea acestora urmează a se reglementa prin lege specială.
Asociații au ca scop principal consolidarea proprietății, comercializarea în condiții de profitabilitate a produselor fondului forestier, crearea de ocoale silvice proprii, creșterea capacității de absorbție a fondurilor interne și externe precum și reprezentarea drepturilor proprietarilor în raport cu autoritățile. Proprietatea formelor asociative este garantată, indivizibilă și inalienabilă. Aceste asociații se înscriu în Registrul național al asociațiilor de proprietari de păduri, ținut la nivelul autorității publice centrale răspunzătoare de silvicultură.
Din reglementările actuale se mai poate reține că persoanele fizice sau juridice care sunt de acord și pe ale căror terenuri agricole se înființează perdele forestiere de protecție rămân în continuare proprietari pe terenul respectiv și pe pădurea astfel înființată și primesc anual, până la închiderea stării de masiv, o compensație a pierderii devenit în cuantum de 10 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, stabilit în condițiile legii, la hectar, corespunzător suprafeței efectiv ocupate de perdelele forestiere de protecție. b#%l!^+a?
Pentru a se realiza o gestionare durabilă a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru:
Asigurarea integrală de la bugetul de stat a costurilor administrării, precum și a serviciilor silvice pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, dacă suprafața proprietății forestiere este mai mică sau egală cu 60 ha;
Acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă;
Asigurarea diferenței dintre sumele necesare pentru finanțarea integrală a unor lucrări prevăzute de lege și sumele calulate la nivelul maxim în fondul de conservare și regenerare a pădurilor;
Contravaloarea lucrărilor de combatere a bolilor și dăunătorilor stabilite în articolul 57 alineatul (1) din Codul silvic, numai pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, dacă suprafața proprietății forestiere este mai mică sau egală cu 30 ha, indiferent dacă aceasta este sau nu cuprinsă într-o asociație;
Refacerea pădurilor și a căilor forestiere de transport afectate de calamități naturale sau de incendii cu autor necunoscut, dacă sumele constituite la nivelul maxim din fondul de conservare și regenerare sunt insuficiente; b#%l!^+a?
Sprijinirea înființării și dezvoltării asociaților de proprietari de păduri;
Punerea la dispoziția proprietarilor de păduri a materialelor de educație forestieră privind ocrotirea și conservarea pădurilor.
Accesibilitatea reprezintă una din condițiile de bază pentru gestionarea eficientă a pădurilor. O zonă forestieră inaccesibilă scoate din circuitul economic resurse lemnoase și nelemnoase, uneori apreciabile, stânjenește și chiar blochează executarea unor lucrări silviculturale, creează un potențial de risc ecologic ridicat și limitează turismul și b#%l!^+a?dezvoltarea economică. În cuprinsul fondului forestier, la nivelul anului 2006, exista o rețea de căi de acces în lungime totală de cca. 42 mii km, formată din drumuri și căi ferate forestiere (cca. 32 mii km), precum și drumuri publice și industriale care traversează sau sunt adiacente pădurilor.
Indicele de densitate (lungimea de drum pe hectar) este în prezent de 6,5 m/ha, situând țara noastră printre ultimile țări cu relief similar din Europa (Germania -45m/ha, Elveția – 44 m/ha, Austria – 28m/ha, Franța – 26 m/ha). În prezent este accesibilă, în limita eficienței tehnice și economice, doar 65% din suprafața păduroasă a țării, adică aproximativ 4,2 mil. hectare. Există în fondul forestier mai mult de 2 milioane ha păduri inaccesibile, în care recoltarea masei lemnoase și efectuarea lucrărilor de regenerare a arboretelor nu se pot executa în condiții de eficiență economică.
Dezechilibrarea structurii fondului de producție pe clase de vârstă și concentrarea exploatărilor de masă lemnoasă în unitățile de producție accesibile sunt în mare parte consecința lipsei de drumuri forestiere. Această caracteristică a pădurilor României conduce la dificultăți deosebite și chiar la imposibilitatea aplicării în aceste zone a principiilor moderne de gestionare durabilă a pădurilor. Zona montană, în care se concentrează cele mai mari resurse forestiere, este cea mai slab dotată cu căi de acces.
Nerealizarea accesibilizării întregului fond forestier are drept consecințe:
necorelarea cotei de tăiere cu posibilitatea pădurilor calculată prin amenajamentele silvice pentru fiecare unitate de producție;
concentrarea tăierilor în masivele forestiere accesibile;
întârzierea extinderii tratamentelor intensive care promovează regenerarea naturală;
– neexecutarea lucrărilor de îngrijire și de conducere a arboretelor, a celor de igienă etc. pe toată suprafața care necesită asemenea intervenții;
neexploatarea la timp și, implicit, valorificarea necorespunzătoare a masei lemnoase.
Rețeaua de drumuri forestiere este completată, în unele țări, cu funiculare de mică capacitate. În țara noastră există o bogată experiență în domeniul funicularelor forestiere, care însă nu este valorificată decât sporadic în practica actuală. Pentru buna desfășurare a tuturor lucrărilor silvice din fondul forestier, este nevoie de proiectarea și realizarea unui sistem de accesibilizare interioară optimă pe toată durata de existență a pădurii și, totodată, a unui sistem de întreținere a rețelei de drumuri existente, din care b#%l!^+a?multe au devenit impracticabile.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Accesibilitatea reprezintă una din condițiile de bază pentru gestionarea eficientă a pădurilor. O zonă forestieră inaccesibilă scoate din circuitul economic resurse lemnoase și nelemnoase, uneori apreciabile, stânjenește și chiar blochează executarea unor lucrări silviculturale, crează un potențial de risc ecologic ridicat și limitează turismul și dezvoltarea economică.
Rețeaua de drumuri forestiere este completată, în unele țări, cu funiculare de mică
capacitate. În țara noastră există o bogată experiență în domeniul funicularelor forestiere, care însă nu este valorificată decât sporadic în practica actuală.
b#%l!^+a?
CAPITOLUL III: EXPLOATAREA IRAȚIONALĂ A PĂDURILOR ȘI CONSECINȚELE ASUPRA CLIMEI, A MEDIULUI ȘI A SOCIETĂȚII
3.1. Defrișările masive-formă de distrugere în masă a mediului înconjurător
Pădurea, entitate biologică de prim rang, impresionează în primul rând prin dimensiunile și forma arborilor răspândiți pe vaste teritorii, ca și prin diversitatea și bogăția elementelor ce o compun. Ea îndeplinește un rol de o importanță deosebită în viața omenirii, atât ca resursă regenerabilă de lemn și de alte produse vegetale și animale, cât și ca parte, de neînlocuit, a mediului de viață.
În comnunitatea biologică terestră, pădurea deține o poziție primordială, b#%l!^+a?însumând peste 30% din suprafața uscatului, și prin această reprezintă o componentă de bază a biosferei.
Este un fapt demostrat că pădurea reprezintă un factor de echilibru de neînlocuit în cadrul biosferei, acumulând și schimbând permanent energie cu mediul fizic în care se află și contribuind în acest fel la transformarea și perfecționarea ecosistemelor. Se poate afirma fară exagerare că de existența pădurii este strâns legată dezvoltarea societații și civilizației omenești, așa dupa cum se poate spune că despăduririle au contribuit în mare masură la decăderea și disparitia unor popoare și civilizații.
Dacă la începutul istoriei acest procese negative se manifestă pe spații relativ mici, treptat, pe măsura creșterii populației pe Terra, a creșterii presiunii exercitată de om asupra mediului natural, suprafețele devastate aparținând ”scutului verde” s-au extins, pe zone largi, aproape în fiecare continent, zone în care deșertul și eroziunea s-au instalat cu drepturi depline amenințând existența popoarelor respective sau alungându-le pur și simplu din locul lor de baștină.
Romania avea în 1800, 8.5 mil. ha de pădure, adică 35-45% din teritoriu, suprafață care s-a redus, continuu, astfel că în 1974 ajunsese la doar 6.5 mil. ha (27% din teritoriu), iar acum suprafața împadurită a scăzut sub optimul ecologic. Cauzele acestei reduceri drastice presupune poluarea industrială (cca 6-7%), dar, și mai mult, defrișarea abuzivă, iresponsabilă și pășunatul excesiv; situația produce mari neajunsuri, dat fiind că posibilitățile de regenerare ale pădurilor sunt foarte reduse.
De asemenea, un fenomen caracteristic României este caracterul “galopant” al uscării pădurilor, datorită depășirii pragului critic al concentrației de bioxid de sulf pentru ecosistemul forestier. Sursa principală de emisie este activitatea sectorului energetic, cu o pondere de 85%, SO2 provenind din arderea combustibililor cu un conținut ridicat de sulf ; industria energetică în România este profilată pe valorificarea cărbunilor inferiori (41.9% la nivelul anului 1991), a păcurii și gazelor naturale (30.6% in 1991), în timp ce industria energetică din țările Europei Occidentale se bazează pe cărbune de tip nesulfuros, în proporție de 20.2%, și deci, emisiile de SO2 sunt de 10-20 de ori mai reduse.
Pădurile reprezintă factorul determinant în menținerea echilibrului ecologic, climatic și hidric, reprezentând ecosistemul cu o capacitate de regenerare de 3-5 ori mai mare, decât oricare alt ecosistem natural.
Copacii sunt una dintre cele mai importante aspecte ale planetei în care trăim. Aceștia sunt extrem de importanți pentru mediu, animale, și desigur, pentru noi, b#%l!^+a?oamenii. They are important for the climate of the Earth, they act as filters of carbon dioxide, they are habitats and shelters to millions of species, and they are also important for their aesthetic appeal.Ei mai sunt importanți și pentru clima de pe Pământ, acționează ca filtre pentru dioxid de carbon, sunt habitate și adăposturi pentru a milioane de specii. Cu toate acestea, copacii de pe planeta noastră sunt epuizați într-un ritm foarte rapid. According to some estimates, more than 50 percent of the tree cover has disappeared due to human activity.Conform unor estimări, mai mult de 50 la sută din suprafețele acoperite cu copaci a dispărut ca urmare a activității umane.
Although humans have been practicing deforestation since ages, it was in the mid-1800s that forests began to be destroyed at an unprecedented rate. Defrișările au început de la mijlocul anilor 1800, când populația a început să crească în ritm rapid. Oamenii au defrișat pădurile pentru a face loc așezămintelor. As a matter of fact, throughout the earlier part of the medieval age, Europeans used to live amongst vast areas of forested land.Dar mai târziu, ei au început sa folosească lemnul pentru gătit și încălzire, aceasta ducând la o rată mult mai mare a defrișării.
Despădurirea implică îndepărtarea vegetației de la suprafață. În consecință, apar schimbări în procesele de formare a solului, precum și în erodarea acestuia.
Today, parallels can clearly be observed in the deforestation that is occurring in most developing countries.Tăierile masive din ultimii 80 de ani, mai ales după primul război mondial, au dus la o reducere a suprafeței de 9 milioane ha la 6.3 milioane ha păduri, din care astăzi 5.5% sunt afectate de poluare și dăunători. Vegetația forestieră contribuie la încetinirea scurgerii de suprafață, păstrarea litierei, a covorului vegetal ierbos și la reținerea apei. Litiera este sursa principală de întoarcere a elementelor minerale în sol și a substanțelor organice.
Despăduririle masive în scopul valorificării lemnului constituie o cauză esențială a degradării solului prin eroziune, mai ales pe terenurile în pantă. În anul 1975 producția anuală mondială de lemn a fost de 2,4 miliarde m3. Datorită acestui fapt prin intervenția distructivă a omului, care solicită lemnul drept combustibil, pentru construcții, în industrie sau pentru eliberarea terenurilor necesare agriculturii. Pe glob sunt țări ca Spania și Grecia care și-au redus suprafața împădurită până la 15%. Pădurile tropicale sunt arse și defrișate cu o viteză care atinge 160 000 km2 pe zi. Lăcomia vestului și sărăcia lumii a treia ajută la menținerea acestui fenomen de distrugere care, dacă va rămâne necontrolat, va atrage după sine schimbări climatice și ecologice drastice.
Pădurile tropicale se găsesc în regiunile calde care au parte de ploi abundente. Ele reprezintă mediul cel mai productiv și cel mai fertil din lume, dar oamenii le amenință existența prin distrugerea continuă la care le-au supus.
O bună parte a acestei distrugeri a avut loc cu scopul declarat de a asigura necesarul de lemn. Se estimează că la ora actuală cel puțin jumătate din totalul pădurilor tropicale au fost deja distruse. În fiecare minut al unei zile se defrișează o suprafață ce ar putea acoperi șase terenuri de fotbal. Copacii absorb din atmosfera dioxidul de carbon eliminând în schimb oxigen. Cu cât dispar mai mulți copaci, cu atât mai puțin dioxid de carbon poate fi absorbit din aer și ca urmare tot mai multe radiații solare rămân blocate b#%l!^+a?în straturile care formează atmosfera de aici rezultând efectul de seră.
Cercetări recente au demonstrat că în pădurile tropicale pot trăi până la 30 de milioane de specii de insecte. Pădurile tropicale, care acoperă doar 6 procente din suprafața totală a planetei, reprezintă habitatul natural a 70% din totalul speciilor existente pe pământ. O pădure tropicală poate fi descrisă cu multă acuratețe ca fiind un deșert acoperit cu copaci.
Structura solului este fragilă, având un conținut scăzut de minerale. Ploaia care asigura existența apei în sol devine astfel mai degrabă o amenințare decât o sursă de hrană. Madagascarul reprezintă cel mai dramatic exemplu al unui ecosistem distrus prin defrișarea acoperământului său de copaci.
Oamenii care de mii de ani au trăit în pădurile tropicale, cum ar fi de exemplu indienii din bazinul Amazonului sau triburile băștinașe din Indonezia, au învățat să exploateze pădurea fără să o distrugă. Aceste populații au descoperit și modul în care se pot cultiva diferite plante pe solul situat sub arbori sau arbuști.
Este esențial ca anumite regiuni cât mai vaste din vechile păduri tropicale să fie păstrate, atât pentru studierea lor cât și pentru frumusețea naturală pe care ele o oferă, alături de animalele și plantele pe care le adăpostesc. Cele mai multe păduri tropicale sunt situate în țările lumii a treia. Pădurile tropicale sunt distruse de către agricultori doar pentru a putea asigura hrana zilnică.
Studiile efectuate asupra diferitelor moduri de utilizare a pământului ce aparține pădurilor au arătat că cea mai bună metodă ar fi reîntoarcerea la vechile tehnologii. Forța de munca umană este mult mai disponibilă decât forța mecanizată și mai ieftină.
Pădurile colectează apa din interiorul solului lor spongios și după ce o filtrează o eliberează treptat în pâraie sau râuri. Ele înmagazinează apa și din atmosferă, prin intermediul procesului de condensare.
Lemnul pentru foc sau materialul lemnos pentru construcții poate fi refăcut prin replantarea unor suprafețe deja defrișate care ar putea fi utilizate încă din stadiul de puieți.
Gradul stricăciunilor devine foarte evident dacă ne imaginăm că lemnul necesar pentru un parchet sau pentru o piesă de mobilă poate să provină de la un copac căruia i-au trebuit 200 de ani sau poate chiar mai mulți pentru a crește și care nu mai poate fi înlocuit. Vestul contribuie la distrugerea pădurilor tropicale și prin cererea pe care o lansează față de rezervele ieftine de alimente vegetale. Anual, Comunitatea Europeană importă milioane de tone de manioc, foarte bogat în proteine, din Thailanda pentru a hrăni milioanele de capete de vite, porcine sau păsări din Europa. b#%l!^+a?Maniocul este o plantă care se cultivă pe terenurile care au fost în mod deliberat defrișate în acest scop.
Este lesne de înțeles că un arbore căzut la pământ va putrezi treptat, redând în natură o parte din valoarea sa nutritivă. Anumite specii de arbori au nevoie de trunchiul unui arbore mort pentru a-și începe procesul de creștere.
În timp ce suprafețe uriașe de păduri tropicale sunt distruse zilnic, pădurile europene și cele din America sunt ucise de ploile acide. Acest fenomen are drept cauză principală emisia de dioxid de sulf și de oxizi de azot de către termocentrale și gazele de eșapament. Ploaia acidă afectează și râurile, lacurile, culturile agricole, clădirile și sănătatea oamenilor. Ea poate lăsa arborii fără frunze, poate ucide pești, poate să erodeze rapid materialul din care sunt construite clădiri vechi și poate distruge instantaneu culturile agricole.
Ploaia acidă cauzează anual pagube în valoare de mai multe milioane de dolari. Țările cele mai afectate sunt puse în fața unei alegeri simple: să plătească pentru a-și depolua acum mediul înconjurător, sau să plătească mult mai mult mai târziu.
La vest de marea junglă a Amazonului se găsește Igapo, o regiune acoperită cu păduri tropicale pe care nimeni până acum nu a încercat sa le defrișeze. Igapo reprezintă habitatul natural al mai multor triburi de indieni băștinași, printre care triburile Siona și Secoya, care trăiesc din pescuit și din exploatarea diverselor bogății ale pădurii. Populația nu suferă de invaziile tăietorilor de lemne sau a fermierilor care au perturbat viețile indienilor de pe alte suprafețe din jurul Amazonului. Habitatul lor natural, pădurea, este inundat de ape zece luni pe an. Arborii sunt obligați sa se dezvolte in 2-3 m de apa si toate creaturile pădurii sunt adaptate să trăiască fără a atinge solul.
Există foarte puțini răpitori de uscat. Leneșul și maimuțele care sunt cele mai numeroase mamifere mari, trebuie însă să se apere în permanență de atacul pasărilor răpitoare. Există în schimb un număr enorm de specii de orhidee și de epifite (plante care se pot dezvolta pe trunchiurile și pe ramurile arborilor sau al altor plante).
Igapo și locuitorii acestei regiuni păreau a fi feriți pentru totdeauna de intruși, dar lucrurile nu au stat așa. De curând, sub solul inundat au fost descoperite mari rezerve de țiței. În zilele noastre acesta se extrage la o scară destul de mică însă riscurile poluării se abat chiar și asupra ultimei păduri tropicale virgine.
Acțiunile antropice au redus suprafața forestieră în anul 2002 cu 16-20%, comparativ cu anul 1988. Unele țări, cum sunt Brazilia, Argentina, India și Indonezia au printre cele mai ridicate rate anuale de despăduriri (250.000 ha/an).
Conform estimărilor realizate de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație b#%l!^+a?și Agricultură (FAO) procentul de împădurire a crescut în ultimii 20 de ani cu ~ 3% în țările industrializate și s-a redus cu 10% în țările în curs de dezvoltare. Estimările efectuate de FAO în 2000 au pus în evidență ca în deceniul trecut ritmul global de despădurire a fost de 9000000 ha/an, cu o pondere mai mare în zona tropicală.
Ritmul general de despădurire s-a redus totuși în a doua parte a ultimului deceniu, concomitent cu amenajarea plantațiilor pentru industrie, cu un ritm anual de 3000000 ha/an.
Pentru viitor se estimează că până în anul 2050 vor mai fi transformate 10 miliarde de ha de ecosisteme naturale în terenuri agricole.
Despăduririle vor continua să reprezinte cel mai semnificativ proces de modificare a utilizării terenurilor în regiunile tropicale.
Cu un deceniu în urmă, pe glob, pădurile ocupau o suprafață de aproximativ 3,8-4,7 miliarde ha și reprezentau cam 2,6-3,4% din suprafața uscatului.
În zonele calde, unde, din cauza climatului secetos, echilibrul ecologic este foarte labil, se verifică succesiunea: pădure→vegetație ierboasă→teren agricol→ eroziune→ deșert.
În zonele temperate cu climat favorabil, șocul este mai scurt, oprind-se la eroziune, deși se poate ajunge și la instalarea unor semideșerturi.
Datorită despăduririlor de lungă durată practicate pretutindeni pe glob, pădurea planetară de azi ocupă suprafețe incomparabil mai mici,nu mai formează masive mari și neîntrerupte, refugiindu-se în munți și în locuri greu accesibile, cu soluri sărace și climat neatragător pentru agricultură.
Din circa 70%, cât deținea padurea în perioada preistorică, proporția a scăzut în prezent la 30%.
La defrișările din trecut, făcute în special cu scopul extinderii păstoritului, agriculturii și așezarilor umane, timpurile moderne au adăugat tăierile în scopuri economice pentru satisfacerea nevoilor de lemn ale societății. Rezultatul nu constă doar în diminuarea pădurii, ci și în degradarea ei progresivă. Pădurile cultivate nu au același randament ecologic, ca stabilitate, rezistență și forță protectivă.
În fiecare minut 26 de hectare de pădure sunt pierdute – și nu e greu de dedus că dacă se va continua în același ritm vom avea o planeta lipsită de pădure. Acest lucru ar fi catastrofic nu numai din pricina faptului că multe specii de animale își au habitatul în pădure ci și deoarece pădurile joacă un rol important în reglarea climei planetei.
Rata de deforestare în Africa este foarte îngrijorătoare: 4 milioane de hectare pe an, iar 45% din pădurea originală a dispărut. b#%l!^+a?
Defrișarea și degradarea pădurilor are trei consecințe directe majore:
– scăderea biomasei și a volumului de resurse forestiere valorificabile (lemn, fructe de pădure, ciuperci, latex, cauciuc, etc.);
– modificarea proceselor ecologice (circuitul elementelor, stocarea carbonului,
diminuarea rezistenței la factori perturbatori etc.);
– reducerea diversității biologice la toate nivelurile (genetice a speciilor, comunităților, peisajelor).
Aceste consecințe directe generează la rândul lor o serie de alte consecințe. Astfel,
scăderea biomasei și a volumului de resurse forestiere valorificabile duce la:
– diminuarea cantității de carbon stocat în lemn și în solurile forestiere;
– diminuarea unei importante materii prime pentru industrie și consumul populației;
– necesitatea înlocuirii lemnului ca sursă regenerabilă de energie cu alte surse, unele mai puțin pretențioase față de mediu;
– sărăcirea populației prin lipsirea acesteia de o sursă de venit;
– diminuarea unor resurse care constituie materii prime pentru diferite industrii (alimentară, farmaceutică, cauciucului etc.);
– fragmentarea masivelor forestiere.
Modificarea proceselor ecologice duce la:
– modificarea circuitului carbonului în natură;
– modificarea circuitului apei în natură;
– modificarea circuitului oxigenului în natură;
– apariția unor modificări climatice, (încălzirea climei – așa numitul efect de seră), albedou mai ridicat, vânturi mai puternice;
– apariția fenomenului de aridizare;
– amplificarea proceselor ocazionale;
– degradarea habitatelor;
– strangularea unor coridoare ecologice;
– izolarea populațiilor.
Reducerea diversității biologice are drept consecințe:
– dispariția unor specii de plante și animale; b#%l!^+a?
– dispariția unor forme și varietăți adaptate la anumite condiții ecologice;
– diminuarea efectivelor unor populații de plante și animale;
– modificări la nivelul relațiilor trofice (apariția unor atacuri de fitofagi).
Declinul pădurilor este prezent în toate regiunile globului dar mai ales în pădurile
tropicale.
În Europa deși diminuarea suprafeței forestiere s-a stopat, totuși monitoringul forestier pune în evidență un declin al acestora, declin cauzat de poluare, de gospodărirea necorespunzătoare a acestora, de accentuare a stesului generat de factorii climatici, etc.
Nici pădurile României nu fac excepție. Declinul lor a fost sesizat încă de prin anii 1930 în cazul pădurilor de stejari. Ulterior (în anii 1950-1960) au fost afectați ulmii, a căror populații au fost decimate aproape în întregime. În anii 1980-1990 au fost puternic afectate de declin populațiile de brad. În prezent, rezultatele monitoringului forestier indică prezența unui declin și în cazul arboretelor de molid, pini, salcâm, plopi euramericani și sălcii selecționate. În condiții mai bune se găsesc populațiile de fag.
Declinul pădurilor este favorizat, pe lângă degradarea lor ca o consecință a unui
management nedurabil, și de o serie de factori externi cum sunt: poluarea, hazardele climatice etc.
Degradarea accentuată a mediului ambiant din ultimele secole și consecințele care i-au urmat au arătat că menținerea acestuia într-o formă cât mai puțin alterată este o condiție esențială pentru asigurarea unei dezvoltări durabile. Nici sectorul forestier nu face excepție de la această regulă în ultimele decenii crescând interesul pentru o gestionare durabilă a pădurilor. Sunt tot mai numeroase vocile venite atât din partea opiniei publice cât și a factorilor de decizie care susțin stoparea defrișărilor și a degradării pădurilor.
Cauze ale defrișărilor
Nevoia de lemn, defrișarea pentru a face loc terenurilor agricole, drumuri și căi ferate, incendii, mine, combustibili sunt toate cauze legate de deforestare.
Oamenii au trăit în preajma pădurilor ecuatoriale de mii de ani, luând ce era necesar de la natură fără să intervină în echilibrul natural. Însă, în ultimele două secole populația s-a înmulțit, fiind din ce in ce mai multă nevoie pentru spațiu de construit și agricultură. Împreună cu comerțul de lemn care s-a intensificat în ultimii ani, au dus la o b#%l!^+a?degradare fără precedent asupra pădurii.
După cel de-al doilea război mondial s-au intensificat despăduririle în zonele tropicale în legătura cu creșterea rapidă a populației care solicită noi terenuri, cu accentuarea sărăciei, distribuția inegală a terenurilor și cu modificările în utilizarea terenurilor. Extinderea terenurilor de cultură în detrimentul pădurilor, forma de proprietate, precum și o serie de factori politici au contribuit într-o largă măsură la despădurirea a mii de hectare.
În Africa principala cauză a reducerii suprafeței forestiere o reprezintă agricultura de subzistență practicată sub presiunea creșterii accentuate a populației rurale; în America Latină despăduririle sunt legate de extinderea fermelor și a localităților și de construcția lacurilor de acumulare.
Cele mai importante cauze ale deforestării sunt mutarea culturilor și comerțul cu lemn. În trecut indigenii practicau agricultura în pădure doborând copaci pentru a face loc culturilor și pajiștilor pentru animale și mutându-se cand solul devenea nefertil. Acest proces nu e un pericol pentru pădure dacă este facută cu grija și pădurii ii este dat suficient timp pentru a-și regenera spațiile defrișate. Probleme apar atunci cand solului nu-i este oferit destul timp de regenerare și agricultura intensiva duce la degradarea definitivă a acestuia. Aceasta este situatia prezentă, din cauza cresterii populației – unele surse spun că mutarea culturilor este cauza a peste 70% din defrișările pădurii.
La fel ca și mutarea culturilor taierea copacilor pentru folosirea lemnului în scopuri comerciale poate fi implementată cu deranjări minore asupra mediului. Atunci când numarul copacilor căzuți este mai mare decât al celor produși, taierea lemnului devine o problema serioasa. Înainte ca taierea intesivă să ia locul celei vechi cu topoare și animale comerțul cu lemn avea o influență nesemnificativa asupra pădurii, însa apariția drujbelor, tractoarelor, drumurilor și a căii ferate au avut un impact mult mai mare. Zone înainte inaccesibile au devenit principalele ținte pentru companiile de taiere, iar management-ul prost a dus la pierderi fara precedent.
Disfuncționalități economice și ecologice generate de defrișarea pădurilor
De-a lungul timpului factorii care au acționat în sensul degradării ecosistemului forestier, sub diferite forme, s-au manifestat cu intensități deosebite, legate de etapă de dezvoltare istorică a populației. Impactul ecologic al acestora, se poate spune, a înregistrat, însă o continuă creștere, dezechilibrele generate fiind din ce în ce mai grave, de multe ori chiar ireversibile. b#%l!^+a?
Principalii factori care contribuie la scadera suprafeței împădurite sunt: defrișarea în scopul extinderii suprafeței agricole (cereale, pășuni); nevoia de combustibil și de materiale de construcții.Intensitatea acestor procese se caracterizează printr-o dinamică crescândă, determinate de ritmul creșterii demografice.
În ultimele decenii poluarea atmosferica și în special ploiile acide au adus moartea pentru mari suprafețe împădurite din Europa.
În zonele cu altitudini mici, în cazul României, precum și în zonele calde, la nivel planetar, secetă reprezintă principalul inamic al vegetației arborescente compacte .De multe ori, locul pădurii este luat de vegetația de stepa și respective de savana, al căror efect protector asupra stratului de sol este mult diminuat.
Modificarea compoziției floristice, prin împăduriri cu specii repede crescătoare, care permit obținerea de plantații exploatabileintr-un timp scurt, induce disfuncționalități prin modificarea echilibrului biocenotic. Astfel, înlocuirea fagului, present în etajul critic al munților(pante mari, soluri instabile) cu pin și molid, al căror sistem radicular este superficial, poate genera efecte negative în lanț.
Defrișarea, indiferent de scop, rămâne însă cel mai important factor de risc pentru ecosistemul forestier, atât în zonă temperate, cât mai ales, în cea caldă. Tăierea abuzivă din ultimii 40 de ani a determinat exportarea, peste capacitatea de regenerare, a 143 milioane m3 de lemn în România. Thailanda a pierdut din această cauza peste A¾ din suprafața forestieră, în ultimii 20 de ani. (,,Gore A., Pământul în cumpănă. Ecologia și spiritual uman”)
Principalele consecințe ale defrișării se datorează anulării funcțiilor de protecție exercitare de pădure. Un efect imediat îl constituie degradarea solului, care se poate realize prin diferie procese, în funcție de zonă geografică sau altitudinea la care ne situăm.
Astfel, pe pantele abrupte ale munților se constată o creștere a torentialitatii și deci a eroziunii pluviale a solului. Extinderea exploatărilor forestiere,la altitudini din ce în ce mai mari, amplifică acest potențial, pantele fiind din ce în ce mai abrupte. La astfel de altitudini numai construirea drumului forestier constituie un important factor de dezechilibru (cum a fost cazul în bazinele Cernei, Oltetului și Buzăului). De asemenea, modificările microclimatului pot fi atât de grave încât, regenerarea pădurii să fie foarte dificilă sau chiar imposibilă (M-ții Făgăraș, Lotru, Apuseni) .
Defrișarea jnepenișului, practicată frecvent în practică pastorală (adesea chiar b#%l!^+a?prin incendiere), nu numai că nu duce la extinderea suprafeței pășunibile ci, dimpotrivă contribuie la deteriorarea accelerată a celor existente (platoul Bucegilor).
Modificarea peisajului, prin efectuarea tăierilor rase, duce la scăderea valorii estetice a acestuia și deci la diminuarea potențialului turistic al zonei.
Indiferent de zonă geografică, importanța ecosistemului forestier, pentru menținerea echilibrului ecologic este foarte bine conturată. Cu toate acestea , rolul pădurii a fost de multe ori ignorat, cu sau fără bună știință, pe primul plan fiind interesele economice. O parte din consecințele, directe sau indirecte, ale acestei ignoranțe sunt enumerate mai sus, dar amploarea și diversitatea acestora, în raport cu condițiile locale, sunt mult mai mari.
Pe lângă stat, care intervine cu măsuri legislative, un rol important revine, în acest sens, educației, respective schimbării atitudinii omului față de mediul înconjurător în general, și față de pădure în special.
Durning (1995) consideră că elementele fundamentale care pot salva pădurea sunt posesiunea (clarificare drepturilor de proprietate), prețul și puterea, ceea ce înseamnă că ecosistemul forestier va fi în siguranță atunci când cei care administrează pădurile vor putea beneficia în urmă menținerii lor în deplinătatea funcțiilor lor ecologice.
Înainte însă că dispută pentru găsirea celor mai bune soluții privind conservarea fondului forestier să ajungă la un rezultat, nu trebuie să uităm că suprafața ocupată de pădure scade continuu, iar luările de poziție, bine intenționate dacă nu sunt fundamentate economic, nu contribuie la încetinirea sau stoparea acestui proces.
3.2. Consecințele defrișărilor masive asupra climei
Lipsa ploii
Pădurea ,ca sistem ecologic de mari dimensiuni și cu caracter peren foarte prelungit, exercită multiple influențe asupra regimului apei din precipitații ,între pădure și apă stabilindu-se relații foarte strânse. După unii specialiști pădurea influențează hotărâtor asupra cantității și frecvenței precipitațiilor căzute pe terenuri forestiere și pe cele vecine acestora, cu alte cuvinte "pădurile aduc ploile".
Seceta este fenomenul natural rezultat prin scăderea precipitațiilor sub nivelul mediu, ceea ce produce dezechilibre hidrologice majore, influențând negativ sistemele de producție.
Incendii provocate de secetă
În afară de perturbarea ciclului carbonului, incendiile pot duce la eroziunea b#%l!^+a?solului, analog cu efectele despăduririlor. Deși prin ardere se creează un efect sinergic, totuși, prin încălzire regiuni mai nordice devin propice pentru dezvoltarea pădurilor, astfel că efectul incendiilor de pădure asupra fenomenului de încălzire globală este incert.
Deșertificarea treptată a terenurilor
Vegetația este foarte importantă pentru calitatea solului, deoarece contribuie la îmbogățirea acestuia cu materie organică(humus) și la dobândirea principalei însușiri a solului-fertilitatea sau rodnicia sa.
Absența unei cuverturi vegetale continue constituie un alt factor fundamental al zonelor aride și semiaride. Există deșerturi care pe suprafețe întinse nu prezintă nici un fel de vegetație, aceasta cantonându-se numai în lungul uedurilor (apare numai în urma averselor și durează câteva zile sau câteva săptămâni). Există și regiuni unde vegetația, formată din smocuri de iarbă sau mărăcinișuri spinoase (arbuști xerofili), se dezvoltă anual până la cel mult trei luni de zile.
În deșerturi, lipsa vegetației și a solurilor face ca agenții morfogenetici să intre în alterare.
Dezagregarea este un proces de distrugere și fărămițare a rocilor, condiționat de amplitudinile termice diurne extrem de mari, de variațiile de umiditate între zi și noapte, de lipsa solurilor și a vegetației, ceea ce pune roca în contact direct cu variațiile termice violente și cu insolația. Formele rezultate sunt blocurile de grohotiș la baza pantelor, acumulările eluviale în loc pe suprafețele plane, arene, nisip, alveole, taffoni (niște b#%l!^+a?excavații semisferice ale căror diametre ating uneori câțiva metri).
Perturbarea ciclurilor din natură
Efectul de seră este o trasătura naturală esențială a Sistemului Terestru, mecanismele sale fiind ințelese încă de la sfarșitul secolului al XIX –lea de savantul suedei Arrhenius. Acest efect și-a exercitat acțiunea încă din primele ere geologice din istoria Terrei și este datorat prezenței în atmosferă a unor gaze cum sunt dioxidul de carbon, oxidul de azot ,metanul, ozonul și vaporii de apă. Efectul de seră determină, în ansamblu, menținerea la suprafața terestră a unei temperaturi relativ constante favorabile dezvoltării vieții, fiind cel mai important factor de forțare radiativă.
Pentru ultimii 1000 de ani dinaintea Revoluției Industriale, ponderea gazelor cu efect de seră a rămas relative constantă. Creșteri semnificative au fost înregistrate după 1750 și mai ales în a doua jumatate a secolului al XX-lea. O serie de activități antropice, cum sunt arderea combustibililor fosili în care dioxidul de carbon s-a fixat de-a lungul a milioane de ani, defrișarea pădurilor, în special a celor tropicale și utilizarea lemnului drept combustibil măresc cantitatea de gaze cu efect de seră în atmosferă. Alături de dioxidul de carbon în atmosferă pătrund cantități sporite de oxid de azot, gaz metan degajate prin cultivarea intensă a orezului pe suprafețe de mii de hectare și prin diferite activități industriale. Utilizarea aparatelor frigorifice, a sprayurilor și prelucrarea maselor plastice este însoțită de pierderi de freon, de gaze din grupa clorofluorocarbonului și de alte gaze care au proprietatea de a amplifica efectele dioxidului de carbon.
3.3. Consecințele defrișărilor masive asupra mediului
Creșterea demografică accentuată și dezvoltarea industrială fără precedent au avut impact puternic asupra ecosistemelor naturale și a componentelor acestora. Unele dintre cele mai afectate ecosisteme au fost și rămân în continuare ecosistemele forestiere care, începând din Neolitic și-au redus continuu suprafața iar mare parte din cele rămase au fost supuse degradării.
Declinul pădurilor s-a accentuat în ultimele două-trei secole. Abia în ultimele decenii în unele țări s-au luat măsuri de stopare a acestui fenomen. Mai mult, în unele țări s-au demarat programe de reîntregire a fondului forestier, de refacere a pădurilor în locuri unde odinioară acestea au existat și care sunt improprii pentru alte folosințe.
Conform părerii specialiștilor numai în perioada 1850-1980 suprafața pădurilor b#%l!^+a?globului s-a redus cu peste 15%, adică cu peste 750 mil.ha (de peste 31 de ori suprafața țării noastre). Cea mai drastică scădere a suprafeței pădurilor a avut loc în Asia unde procentul defrișărilor a fost de peste 43% în anii 1850-1980. Numai în perioada 1980-1985 reducerea suprafeței pădurilor s-a făcut cu cca.11,4 mil.ha/an (cca.0,6%) iar în anii 1985-1995 aproape s-a dublat, ajungând la 18,5 mul.ha/an (cca.1%) (Rodgers, 1957).
Declinul pădurilor s-a manifestat sub două forme: defrișarea pădurilor, adică înlăturarea completă și definitivă a învelișului forestier (neurmată de regenerare sau împădurirea suprafeței respective) – degradarea pădurilor, adică destructurarea lor sub aspectul compoziției, consistenței, stării de vegetație, capacității de producție, caracteristicilor calitative, stării de sănătate etc.
În zona colinară, pădurea favorizează procesul de înmagazinare a apei pe terenurile în pantă, împiedicând formarea scurgerilor de suprafață și a viiturilor de apă în urma ploilor torențiale și a topirii zăpezii, împiedicând astfel fenomenele de inudații și eroziune a solului. Pădurea protejează lacurile de acumulare și terenurile din lunca râurilor. Pentru a-și îndeplini aceste funcții, este necesar ca cel puțin 50 % din suprafața bazinului hidrografic care aprovizionează lacul de acumulare, să fie acoperită de pădure(la o acoperire de numai 15% debitele maxime sunt de 3 ori mai mari față de cele medii).
Alunecările de teren
Unul dintre fenomenele naturale de risc major, cu implicații majore asupra comunităților umane, îl reprezintă alunecările de teren. Acestea afectează versanții, fiind cele mai răspândite și îmbrăcând o gamă variată de manifestări.
Alunecările de teren au apărut odată cu configurarea formelor de relief ca o consecință firească a condițiilor tectonice, morfoclimatice, litogeologice și a gravitației terestre.
Noțiunea de alunecare de teren definește atât procesul de deplasare, mișcare propriu-zisă a rocilor sau a depozitelor de pe versanți, cât si forma de relief rezultată. În sens restrâns, alunecările de teren sunt procese gravitaționale, în general rapide de modelare a terenurilor în pantă, la materialele care se deplasează sunt separate printr-un plan sau sisteme de plane de alunecare de partea stabilă, neantrenată în mișcare. Ele pot apărea pe orice tip de teren care întrunește condițiile favorabile în ceea ce privește litologia, gradul de umiditate și unghiul pantei. Ele pot varia în dimensiune, de la un singur bloc într-o prăbușire de roci, până la milioane de metri cubi de material, într-o b#%l!^+a?avalanșă de grohotiș. b#%l!^+a?
Versanții și taluzele, aflându-se sub acțiunea simultana sau succesivă a mai multor cauze care tind să modifice echilibrul de forțe existent în masiv, cedează, în cele din urmă, formându-se o alunecare de teren, care crează, pentru o anumită perioadă, o nouă stare de echilibru a versantului respectiv.
Perioada de pregătire a alunecărilor de teren poate fi uneori foarte lungă alteori foarte scurtă. Cele mai frecvente alunecări de teren se declanșează primăvara, când cantitatea de precipitații este mai mare și mai există și fenomenul de topire a zăpezilor; și toamna este un anotimp în care se produc multe alunecări de teren din cauza ploilor abundente.
Multe din aceste alunecări se produc în zone nelocuite pentru ca pământul argilos este moale și oameii nu își construiesc case în aceste zone, cateodată însă alunecările pot afecta și zone populate, pentru a nu se întâmpla acest lucru se construiesc în aceste zone baraje (stăvilare) care să oprească pământul și acesta să nu distrugă gospodăriile oamenilor.
Inundațiile
Inundațiile sunt procese de scurgere și revărsare a apei din albiile râurilor în lunci, unde ocupă suprafețe întinse, utilizate de om pentru agricultură, habitat,căi de comunicație etc. Producerea inundațiilor este datorată pătrunderii în albii a unor cantități mari de apă provenită din ploi, din topirea bruscă a zăpezii și a ghețarilor montani, precum și din pânzele subterane de apă.
Despăduririle favorizează scurgerea rapidă a apei pe versanți și producerea unei inundații puternice. Uneori pe văi se înregistrează inundații catastrofale,în urma ruperii unor baraje naturale sau construite de om. Totuși, ele pot produce soluri bogate unde recoltele se pot reface.
Inundarea întinderilor mari de pământ din spatele barajelor poate să provoace probleme. Comunități întregi pot fi distruse, mii de oameni fiind obligate să se mute în altă parte.E posibil ca fauna să moară și să piardă terenuri agricole.
Eroziunea solului
Eroziunea solului este un proces complex de roadere și de săpare a scoarței terestre prin acțiunea unor agenți externi; rezultatul acestui proces este erodarea și iau naștere roci sedimentare sau unele forme de relief ca defileu, chei.
Pe cât de îndelung și lent se desfășoară procesul de formare al solului, pe atât de b#%l!^+a?scurtă poate fi perioada de distrugere a lui, în urma dereglării echilibrului natural. De pildă, pentru crearea unui strat gros de 2-3 cm de sol ,natura are nevoie de mai multe secole, pentru ca în condiții de dezechilibru, o singură ploaie torențială să-l poată spăla. Eroziunea este cu atât mai puternică, cu cât relieful este mai fragmentat, înclinarea terenului mai mare și gradul de împădurire mai redus. Impresionantele întinderi degradate, alcătuite dintr-un amestec haotic de nisipuri, pietrișuri, argile și marne, alternând cu stânca goală, exprimă gravitatea defrișărilor de pădure de pe terenurile înclinate și abuziv gospodărite, după dispariția scutului protector al pădurii. În mod sugestiv, eroziunea accelerată este definită ca proces de uzură al scoarței pământului, care tinde să ruineze munții și dealurile și să formeze pretutindeni denivelări.
Imense teritorii, care odinioară reprezentau simbolul fertilității și al prosperității, astăzi sunt roase până la stânca goală, sau acoperite de nispurile deșertului. Situațiile cele mai grave se întâlnesc în zonele aride: în țările din nordul Africii, în Australia, în zona vestică a Chinei, în India, Pakistan, Turcia, în majoritatea țărilor din America Centrală, în America de Sud, pe mari suprafețe în S.U.A. și țările sudice ale Europei ca Gecia, Spania, Italia etc. În acest sens este edificatoare proporția mare ocupată de suprafața afectată de eroziune față de suprafața totală a teritoriului în: Turcia 97%, Pakistan 77%, Grecia 70%, S.U.A. 43% etc.
În țara noastră eroziunea a devenit îngrijorătoare începând din secolul al 19-lea;astăzi ea se întinde pe o suprafață de circa 6 milione hectare. Numai între cele două războaie mondiale s-au defrișat mari suprafețe de pădure (majoritatea situate pe terenuri cu pante mari), acestea fiind transformate în pășuni și izlazuri. Cea mai mare parte a izlazurilor se regăsesc astăzi ca terenuri intens afectate de eroziune, cum sunt,de pildă, cele de pe Valea Buzăului, din ținutul Vrancei și Vasluiului, din bazinul Arieșului, al Argeșului, al Oltului, al Jiului, al Muresului etc. La intensificarea proceselor de eroziune, pe lângă gospodărirea nechibzuită a terenurilor (arături pe pantă,pășunatul abuziv etc), a contribuit și energia de relief destul de mare.
Vântul spulberă de la suprafața solului particule și le transportă prin curenți de aer la mari distanțe, unde acestea cad din nou pe sol.
Acțiunea apei este un alt mod de producere a eroziunii. Apa acționează fie la suprafață, prin îndepărtarea particulelor fine ale solului, fie prin pătrunderea în adâncime și dislocarea, transportul solului cu șuvoaiele de apa la distanțe mari.
Picăturile de ploaie (care lovesc solul și erodeaază) sunt interceptate de frunzele copacilor și de litieră (stratul format din frunze uscate și alte resturi organice care acoperă solul din pădure), micșorând în felul acesta viteza apei pe versanți, cât și b#%l!^+a?procesul de evaporare a apei din sol. Astfel, un ha de pădure poate înmagazina în sol,în primii săi 50 de cm de la suprafață, o cantitate de aproximativ 1450 m3 de apă(echivalentul a 145 mm precipitații).
Dar, totusi, cauză principală a eroziunii constă în lipsa unei vegetații care să asigure stabilitatea solului, chiar dacă aceasta s-ar limita doar la un covor de iarbă întreținut permanent în stare vie. Împădurirea este cel mai eficient mijloc de obținere a rezistenței împotriva eroziunii. În solul din preajma pădurilor rădăcinile plantelor se întețesc, formând o rețea protectoare.
Proceselor de formare a solului și de dezvoltare a solului sunt întrerupte, deoarece solul este expus la agenți atmosferici. Rise in soil temperature leads to rapid disappearance of humus. Creșterea temperaturii solului duce la dispariția rapidă a humusului. On steep slopes, erosion begins to remove the top soil or truncate the top soil, hence arresting soil-forming processes and soil development. Pe pante abrupte, eroziunea începe să elimine solului de sus sau trunchia solului de sus, de oprire, prin urmare, procesele de formare a solului și de dezvoltare a solului.Furthermore, soil erosion is increased due to lack of protective vegetation cover. În plus, eroziunea solului este crescuta din cauza lipsei de acoperire cu vegetație de protecție. There is also soil compaction due to cultivation after deforestation.
Substanțele minerale
Circuitul substanțelor minerale constituie un "miracol" al naturii. Acest circuit se produce cu o mare intensitate, fiind anual încorporate în lemn, scoarță, frunze, fructe, flori, cantități însemnate de macroelemente: azot, calciu, potasiu, fosfor, etc. și microelemente.
În pădurile din zona tropicală, circuitul elementelor nutritive este mai rapid decât în pădurile din zona temperată. Astfel, în zona tropicală, prin descompunerea litierei și a celorlalte resturi organice (circa 10-12 t/an/ha), aportul de elemente minerale în sol, pe an și hectar, se cifrează la 150-200 kg azot, 8-9 kg fosfor, 30 -100 kg potasiu, 40-80 kg magneziu. Datorită precipitațiilor foarte abundente soluția solului se diluează foarte repede, rămânând săracă în substanțe minerale rezultate din materia organică. Acest fapt demonstrează cât de sărace pot să ajungă solurile din aceasta zonă, dacă sunt lipsite de pădure.
Procesele biologice, și așa complicate, se amplifică prin participarea în circuitele biochimice a dioxidului de carbon, a oxigenului și a apei. Astfel, o parte din dioxidul de carbon, preluat de plante din aer pentru realizarea sintezei organice, este pus în libertate prin respirație, revenind în atmosferă. În acest proces, biocenozele forestiere fixează circa 13 t/ha dioxid de carbon, cu toate că absorb o cantitate de circa trei ori mai mare.Ca și carbonul, oxigenul este preluat din atmsoferă și folosit de către producători, b#%l!^+a?consumatori și descompunători pentru respirație, revenind în atmosferă combinat cu carbonul sub formă de dioxid de carbon. Spre exemplu, datorită acestui proces, un hectar de pădure eliberează anual circa 30 tone oxigen.
Din mediul fizic, către biocenoză și invers, se vehiculează imense cantități de apă. Astfel, din aproximativ 8000 m3 de apă din precipitații căzute anual pe hectarul de pădure în zona temperată, 60-65 % sunt reținute de vegetație, din care aproape jumătate revin în atmosferă prin transpirația arborilor și a plantelor și 30-35% prin evaporare.
Din cele arătate rezultă că substanțele minerale, dioxidul de carbon, oxigenul și apa obținută de natură prin reciclări repetate și de-a dreptul miraculoase sunt preluate de către arbori și celelalte plante pentru a fi sintetizate în aparatul foliar sub acțiunea radiației solare, asigurându-se repetarea ordonată a materiei vii în cadrul biosferei. În cadrul acestui proces complex, pădurile, uriașe "uzine biologice" producătoare de biomasă vegetală, asigură un randament bioproductiv deosebit de ridicat, cu consumuri minime de materie primă din sol și cu energie solară gratuită. Acest proces continuu și repetat de formare, dezvoltare și degradare a materiei vii, până la revenirea ei în starea inițială de substanță minerală, se petrece în delicate și complicate cicluri biochimice, care ascund încă multe taine.
Carbonul
Pădurea stochează 40% din carbonul reținut de ecosistemele terestre, iar degradarea acestora și despăduririle generează circa 20 % din emisiile anuale de carbon în atmosferă. De asemenea, incendiile frecvente conduc la eliberarea carbonului înmagazinat, accelerând creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă. Astfel, în perioada 1997-1998 au avut loc numeroase incendii de proporții, corelate cu anii secetoși cauzați de El Niño. Incendiile din Brazilia au crescut cu 50% în perioada 1996-1997 și cu 86% între 1997-1998. Frecvența și intensitatea incendiilor de păduri vor crește în următorii 100 de ani. Aproximativ un sfert din suprafața continentelor este acoperită cu păduri, jumătate dintre acestea întâlnindu-se în regiunile tropicale.
Pădurile tropicale ocupă aproximativ 3 miliarde de hectare și dețin cea mai ridicată biodiversitate, peste jumătate din suprafața pădurilor tropicale fiind distribuită între 3 țări: Brazilia, Indonezia și Zair. Pădurile tropicale au un rol esențial în desfăsurarea ciclului carbonlui prin faptul ca absorb CO2 din atmosferă și înmagazinează cantități ridicate de carbon,ca urmare a regenerării rapide a arborilor și a cantității ridicate de biomasă. În acest context, despăduririle din zonele tropicale afectează direct modificările globale ale mediului. b#%l!^+a?
Habitatele
La nivel mondial, suprafața s-a redus aproape la jumătate în ultimii 8000 de ani, iar marea majoritate a pierderilor s-au produs în secolul XX când suprafața cultivată s-a extins rapid când consumul de hrană și hârtie a crescut dramatic.
Ca urmare a defrișărilor, 20-100 de mii de specii de arbori sunt amenințate cu dispariția. Împăduririle nu reușesc să echilibreze aceasta balanță. În SUA aproape jumătate din suprafața împădurită este declarată pădure comercială producătoare sau capabilă să producă lemn. Companiile din domeniu sunt subvenționate anual cu circa 500 milioane de $, acest suport fiind justificat prin faptul că apar efecte extreme, precum construcția de drumuri, îmbunatățirea habitatului pentru multe specii sălbatice, îndepărtarea arborilor bolnavi etc.
Defrișarea pădurilor troipcale conduce la dispariția a mii de specii, din care multe necunoscute, nedescoperite încă.
Degradarea habitatelor se datorează modificărilor în utilizarea terenurilor, respectiv procesul de conversie a unor terenuri în clase inferioare de utilizare (de exemplu, conversia pădurilor în terenuri pentru cultură determină dispariția unor specii de plante și animale. În ultimii 30 de ani o suprafață de aproximativ 1,2 km2 a fost convertită în terenuri cultivate.
Modificarea habitatelor survine ca urmare a manifestării unor efecte cumulative la nivel global sau regional, datorită poluării directe, dar și prin amenajare (infrastructura de transport, turistică, industrială).
Poluarea cu pesticide, hidrocarburi, metale grele, dioxină, substanțe nutritive induce modificări în structura și rezistența populațiilor.
Poluarea este reprezentată și de depozitele de deșeuri care înseamnă eliminarea de pe suprafața afectată a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera și populația microbiologică a solului. În plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că: unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care își găsesc hrana în gunoaie (șobolani, ciori).
Constituind componența vie a ecosistemelor care le cuprind, biocenozele forestiere prin plantele verzi formează și acumulează în timp îndelungat, biomasa vegetală, iar prin lumea lor animală, formează biomasa animală. Astfel pădurile județului Argeș au un rol deosebit de important, întrucât îndeplinesc funcția economică în b#%l!^+a?mod direct prin producția de lemn, produse accesorii, produse ale activității de vânătoare și pescuit și indirect prin funcția de protecție. Creșterea în diametru și înălțime (creșterea în volum) se realizează anual și este de circa 140 mii mc în județ, iar volumul total al arborilor pe picior este de 65 005 mii mc. În județul Argeș, distribuția pădurilor după principalele forme de relief se prezintă astfel: Munte – 70952 ha; Deal – 46935 ha; Câmpie – 20116 ha.
3.4. Efectele defrișării asupra societății
Întrucât pădurea îndeplinește un rol pozitiv asupra mediului prin funcțiile de protecție care constau în:
funcția hidrologică a pădurii (de protecție a surselor, a regimului cursurilor și a acumulărilor de apă);
funcția antierozională a pădurii (de protecție a solului și de asigurare a stabilității terenului);
funcția climatică a pădurii (de ameliorare a factorilor climatici);
funcția de asanare (purificare) a atmosferei;
funcția recreativă;
funcția estetică-peisagistică;
funcția științifică.
În ultima perioadă asistăm la măsuri de împădurire a terenurilor improprii altor folosințe care este benefică, și privită mai ales în contextul general de reducere a stratului de ozon. Bogăția și varietatea vegetației forestiere specifice, alcătuite din majoritatea speciilor principale de arbori, de la molidișuri puri și amestecuri de rășinoase cu fag și până la arboretele de cvercinee, xerofite, împreună cu flora erbacee, fauna și produsele accesorii ale pădurii, creează un mediu natural specific, cu un impact deosebit asupra mediului înconjurător.
În anul 2008 presiunea antropică exercitată asupra biodiversității se referă la următoarele aspecte:
– exploatarea resurselor;
– amplasarea de construcții în zone protejate;
– turismul necontrolat.
În domeniul exploatării resurselor, presiunile antropice asupra zonelor naturale se referă la exploatări forestiere, achiziție și recoltare specii de plante și animale din b#%l!^+a?flora și fauna sălbatică, exploatări petroliere, balastiere, pășunat irațional, turism necontrolat. În domeniul achiziționării și recoltării de plante în special ciuperci și fructe de pădure există tendința de a prelua tot ce se găsește în mediul natural chiar dacă această activitate este reglementată prin Ordinul 647/2001.
Un alt aspect cu impact îl reprezintă efectuarea studiilor de evaluare a resurselor biologice de către institute de cercetări diferite pe același teritoriu fără a ține seama de interdependența acestor lucrări precum și de potențialul natural real (studiile sunt efectuate pornind de la premize teoretice). În domeniul exploatărilor de petrol principala sursă de poluare a mediului o reprezintă poluările accidentale cu țiței și apă sărată care afectează pânza freatică, solul, vegetația.
Turismul necontrolat este un alt generator de impact asupra sistemului forestier cu numeroase aspecte negative și impact asupra patrimoniului natural cum ar fi:
– generează deșeuri în zonele turistice mai des frecventate;
– nerespectarea traseelor conduce deseori la accidente;
– sunt recoltate plante dintre care multe sunt specii protejate;
– sunt aprinse focuri care constituie un permanent pericol de incendiu;
– camparea se face la întâmplare, uneori pe perioade lungi de timp, iar concentrarea în anumite zone afectează mediul din toate punctele de vedere;
– mijloacele de transport sunt spălate în apele de suprafață.
În România există o varietate de specii de floră și faună, valoroase din punct de vedere economic și social, fiind utilizate în diverse sectoare. Valorificarea economică exacerbată a acestora poate periclita grav biodiversitatea, de aceea avem datoria să asigurăm protecția, conservarea biodiversității și a patrimoniului natural față de presiunea crescândă a activității umane, deoarece de protecția lor depinde dezvoltarea durabilă a societății, pe plan național și internațional.
Multiplele activități umane și industriale pot influența habitatele naturale, motiv pentru care s-au pus bazele ocrotirii unor arii naturale Impactul asupra sănătății umane. Diminuarea numărului de specii și de indivizi determină disfuncții grave ale ecosistemelor. Degradarea ecosistemelor conduce la afectarea tot mai puternică a funcțiilor de protecție ale mediului natural, cu repercusiuni, în timp, asupra sănătății umane. De asemenea, pot apărea afecțiuni generate de ingerarea unor produse animale contaminate cu poluanți.
Impactul asupra calității vieții se materializează prin disconfort fizic și psihic generat de un mediu tot mai antropizat, prin creșterea costurilor pentru îngrijirea sănătății. Afectarea habitatelor naturale inclusiv diminuarea fondului forestier se b#%l!^+a?datorează activităților antropice și tăierilor abuzive care se desfășoară mai ales în păduri particulare unde lipsesc atât un sistem corespunzător de gospodărire, cât și un sistem eficient de pază și control.
Având în vedere definițiile lărgite ale termenilor de pădure și de fond forestier și creșterea foarte redusă a suprafeței împădurite, se observă că în România există o problemă în ceea ce privește scăderea suprafeței împădurite care implică afectarea directă și indirectă a populației.
În general, despădurirea conduce la scăderea calității aerului ca urmare a creșterii concentrației gazelor cu efect de seră din atmosferă care afectează în mod indirect întreaga populație a țării prin creșterea ratei de morbiditate. În particular, exploatarea nerațională a pădurilor determină apariția unor hazarde naturale, cum ar fi inundațiile, alunecările de teren, secetele sau tornadele care afectează direct mii de persoane în fiecare an.
Influența pădurilor asupra sănătății oamenilor – aceasta influență se manifestă atât prin mediul care le este propriu, cât si prin resursele oferite. Astfel:
padurea purifică atmosfera; fixeaza carbonul vatamator animalelor si omului si reda oxigenul trebuitor respiratiei lor;
condițiile igienice ale masivelor mari împădurite sunt mult mai favorabile decât acelea ale oraselor, mai cu seama centrelor industriale. Aerul de pădure este mai curat, mai sănătos, deoarece fumul și praful lipsesc, gaze vătămatoare nu se găsesc iar agenții patogeni sunt relativ puțin reprezentați
în pădurile de rașinoase, se adaugă și îmbogatirea aerului în ozon, provocată de rășina arborilor. Aerul din aceste păduri este cel mai potrivit și cel mai bun în cazul bolilor urmate de o perioadă de lungă convalescență.
frunzișul des al pădurii acționează ca un ecran protector ăi atenueaza zgomotul (reduce poluarea fonică), asigurând un echilibru al organismului uman cu mediul înconjutator;
padurea conține numeroase resurse cu caracter sanogen: plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci comestibile, nectar și polen al florilor etc.
Funcția economică a pădurilor
Pădurile sunt o componentă majoră a Capitalului Natural al țării, fiind un factor principal de stabilitate ecologică.
În conformitate cu reglementările legale, pădurile aparținând domeniului public al statului, al unităților administrativ teritoriale și proprietatea privată a persoanelor b#%l!^+a?juridice și fizice, prin amenajamentele silvice, sunt zonate funcțional pe grupe, subgrupe și categorii funcționale și în raport de această zonare se aplică modul de gospodărire al acestora.
Pădurile au avut și au un rol istoric în dezvoltarea economică și socială, fiind de o importanță strategică majoră, producând venituri din exploatarea forestieră, din valorificarea produselor lemnoase și nelemnoase ale pădurii, furnizând locuri de muncă pentru populația rurală și în industria de prelucrare a lemnului (numărul de angajați din sectorul forestier reprezintă mai puțin de 5% din numărul total de persoane angajate la nivelul întregii economii).
Cu toate că pădurile României ocupă o suprafață de numai 26,7% din teritoriul țării (sub media europeană de 32%), ele îndeplinesc multiple funcții de natură ecologică și socială. Alături de aceste funcții, funcția economică a pădurii are o importanță deosebită fiind o resursă naturală indispensabilă dezvoltării durabile a țării noastre.Valoarea economică a pădurilor este dată de volumul de masă lemnoasă pe picior care este de peste 1350 milioane m3.
Important este faptul că în structura masei lemnoase ponderea esențelor foarte valoroase din punct de vedere economic este majoritară, 39% rășinoase, 37% fag și 13% specii de stejari. Din totalul producției silvice anuale, ponderea produselor lemnoase este de 70-75%, diferența fiind obținută din valorificarea produselor nelemnoase ale pădurii: plante medicinale, alimentare, tanante, colorante și ornamentale din flora sălbatică, sub formă întreagă sau de rădăcini, rizomi, tulpini, ramuri, coajă, flori, frunze, fructe, semințe, muguri, precum și ciuperci, ferigi, mușchi, licheni, rășini naturale, vâsc, etc.
Pădurile României au un important potențial turistic și pentru vânătoare. In România mai există peste 400 mii ha păduri virgine cu o valoare deosebită a resurselor din punct de vedere al biodiversității naturale. De asemenea, pădurea asigură vânatul în stare vie, sau sub formă de produse: carne, piei, trofee și alte animale din fauna sălbatică: melci, raci, pești precum și alte viețuitoare acvatice.
Deși gestionează un mijloc fundamental de producție – pământul – silvicultura, ca ramură economică, are o pondere foarte redusă în crearea venitului național (4-5% din produsul intern brut), iar exporturile naționale de lemn și de produse din lemn au fost de circa 1 miliard $ SUA, reprezentând 10% din exporturile totale la nivel național.
Deși pădurile sunt o componentă majoră a Capitalului Natural al țării, efectele de protecție ale acestora nu sunt evaluate economic.
Masa lemnoasă pusă în circuitul economic b#%l!^+a?
Dialogul internațional despre păduri s-a focalizat pînă acum în general pe aspectele binecunoscute ale gospodăririi durabile a pădurilor, iar pe de altă parte declarațiile politice mai recente de importanță majoră pentru păduri menționează aspecte mai puțin dezbătute: comerțul, consumul și piața lemnului. Aceste lucruri au întărit importanța utilizării durabile a lemnului, a consumului înțelept și rațional al resursei ca o componentă absolut necesară dezvoltării sectorului forestier în întregul său.
Lemnul este folosit pe scară largă la fabricarea diverselor produse finite, la fel ca și pentru producerea de energie în întreaga lume. Există o competiție îndelungată între lemn și alte materiale cum ar fi: produsele sintetice, betonul, oțelul, ceramica, sticla și combustibilii fosili. Decizia utilizării lemnului sau a competitorilor lui ca materie primă sau sursă de energie în diverse situații este luată în contextul influenței factorilor culturali, tehnici, financiari și a cadrului legislativ / de reglementare.
Se apreciază că în acest mileniu utilitatea lemnului va crește în detrimentul materialelor sintetice, fapt ce impune protejarea și dezvoltarea fondului forestier, care să asigure un necesar de minim 1,1 m3 pe locuitor și an.
In anul 2002, volumul maxim de masă lemnoasă destinat recoltării a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1052/2001, completată de Ordinul comun al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor nr. 461/2002 și ministrului industriei și resurselor nr. 103400/2002.
Din volumul de 14200 mii m3 aprobat pentru pădurile proprietate publică a statului s-a recoltat un volum de 13039,8 mii m3, din care 10227,3 mii m3 masă lemnoasă pentru agenții economici de exploatare și prelucrare primară a lemnului și 2812,5 mii m3 masă lemnoasă pentru aprovizionarea populației din mediul rural.
Volumul de 1160,2 mii m3 rămas nerecoltat în anul 2002 se datorează atât capacității tehnice și financiare limitate a agenților economici atestați pentru activitatea de exploatare a lemnului, cât și faptului că agenții economici care construiesc drumuri în contrapartidă cu masă lemnoasă și-au concentrat activitatea pe construcția drumurilor, urmând ca masa lemnoasă să fie exploatată ulterior
3.5. Măsuri de combatere a defrișărilor masive b#%l!^+a?
O parte componentă importantă a conștiinței de mediu este conștiința forestieră. Potrivit art. 78 alin. (1) și art. 79 Cod silvic, autoritatea publică centrală pentru educație și instruire, împreun cu autoritatea publică care este răspunzătoare de silvicultură sunt chemate să includă la formele de învțământ obligatorii, ăn programele curiculare, noțiuni privitoare le păduri, la conservarea acestora, dar și importanța lor în cadrul biosferei și a vieții omului.
Pentru atingerea acestui deziderat, autoritatea publică centrală a înființat Centrul Național pentru Perfecționarea în Sivicultură. Dar, pentru formarea și dezvoltarea conștiinței forestiere, pentru formarea unuei atitudini ecologice față de păduri este esențială desfășurarea de acțiuni pentru generealizarea unei atitidini corespunzătoare din partea tuturor oamenilor față de pădure.
Se vede că acest lucru a avut în vedere și legiuitorul nostru când, în articolul 81 Cod silvic, a stabilit că, în perioada 15 martie-15 aprilie a fiecărui an, autoritățile de specialitate trebuie să organizeze "Luna plantării arborilor", cu participarea consiliilor județene, a prefecturilor, a primăriilor, a inspectoratelor școlare teritoriale, a instituțiilor confesionale, a unităților militare, precum și a altor instituții cu carcter public. În aceeași perioadă de timp, autoritatea cenntrală de specialitate, administratorii pădurilor proprietate publică a statului și ocoalele silvice private sunt obligați prin lege să desfășoare acțiuni publice de popularizare și educare privind rolul și importanța pădurii și activități practice de realizare de plantații forestiere, întreținerea și conducerea arboretelui.
Același scop se urmărește prin sprijinirea inițiativei și a acțiunilor instituțiilor publice, ale mass-media și ale organizațiilor neguvernamentale referitoare la apărarea, dezvoltarea și gospodărirea pădurilor.
Una dintre soluții pentru eliminarea acestor efecte ar fi reîmpădurirea. Romania va beneficia din partea Uniunii Europene, pana in 2013, de 229 de milioane de euro pentru finantarea de proiecte pentru "Prima împădurire a terenurilor agricole" (Masura 221). Prin acest program se dorește ca pădurile în România să depășească procentul de 30%.
Printre organizațiile care se implică în minimalizarea efectelor exploatării forestiere se numără Forest Stewardship Council (FSC). Aceasata este o organizație non- b#%l!^+a?profit care a fost înființată în1993 pentru a oferi o certificare a lemnului provenit din păduri exploatate corespunzător. Cu o marcă cunoscută intenațional, lansată în 1996, FSC permite cumpărătorilor cu conștiință să identifice lemnul provenit din surse bune. La o scară globală peste 8 milioane de hectare au fost însemnate ca acceptând standardele FSC. Regiuni din pădurea ecuatorială care au fost catalogate ca fiind prea sensibile chiar și pentru defrișări raționale au fost marcate ca zone protejate și împreună cu legislații bine puse la punct acestea pot fii o apărare eficientă împotriva problemelor care afectează pădurea tropicală.
Strategia forestieră a Uniunii Europene
În perioada 1992-1998, sub coordonarea UE a fost elaborată Strategia Forestieră a UE. Documentul a fost adoptat prin Rezoluția Consiliului Europei din 15 Decembrie 1998 (1999/C56/01).
Principalele obiective strategice prevăzute de acest document sunt:
• Participarea activă în procesele relevante pentru sectorul forestier;
• Elaborarea și implementarea PFN (Programe Forestiere Naționale), în acord cu
acordurile internaționale în vigoare;
• Îmbunătățirea coordonării, comunicării și cooperării cu domeniile relevante
pentru sectorul forestier;
• Promovarea dezvoltării durabile a pădurilor ca parte integrantă a politicii de
conservare și dezvoltare a zonelor rurale;
• Protejarea pădurilor Europei;
• Portejarea pădurilor din zonele tropicale;
• Atenuarea schimbărilor climatice și dezvoltarea surselor alternative de energie;
• Creșterea competitivității, forței de muncă și a veniturilor în sectorul forestier
• Susținerea cercetării și dezvoltării în sectorul forestier;
• Promovarea dezvoltării durabile a pădurilor prin cursuri și programe
educaționale;
• Promovarea dezvoltării durabile a pădurilor prin strategii de comunicare și
informare.
În perioada 1999-2005 Strategia Forestieră a UE a fost implementată la nivelul statelor membre (EU 15, iar din 2004 EU 25), iar în 31-01-2006 s-a finalizat un raport al b#%l!^+a?Consiliului Europei privind implementarea strategiei, pe baza comunicării Comisiei Europene din 10 Martie 2005.
Pe 30 mai 2005, Consiliul Agriculturii din cadrul Consiliului Europei a însărcinat Comisia Europeană să elaboreze Planul de acțiune al Uniunii Europene pentru Managementul Durabil al Pădurilor și sa-l transmită Consiliului până la jumătatea anului 2006.
Comisia Europeană a elaborat Planul de Acțiune al Uniunii Europene pentru Managementul Durabil al Pădurilor pentru perioada 2007-2011 și la 15-06-2006 l-a transmis Consiliului.
Principalele direcții de acțiune prevăzute de acest document sunt:
1. Creșterea competitivității sectorului forestier pe termen lung.
Ca obiectiv, se urmărește creștere competitivității sectorului pe termen lung dar și o îmbunătățire a utilizării durabile a produselor și serviciilor oferite de pădure;
2. Ameliorarea și protejarea mediului.
Obiectivul urmărit constă în menținerea și ameliorarea biodiversității, sechestrarea carbonului, integritatea, sănătatea și autoreglarea-stabilitatea ecosistemelor forestiere.
3. Creșterea calității vieții.
Obiectivul urmărit constă în conservarea și ameliorarea dimensiunilor sociale și culturale a pădurii ca element esențial al calității vieții.
4. Creșterea coordonării și comunicării.
Obiectivul vizat constă în creșterea coerenței comunicării, a cooperării trans-sectoriale în vederea realizării unui echilibru la toate nivelurile organizaționale și instituționale între cei trei piloni ai dezvoltării durabile: economic, de mediu și socio-cultural.
Pentru realizarea acestor deziderate sunt prevăzute în Plan 18 acțiuni cheie. Toate aceste măsuri trebuie implementate de către statele membre. În plus, Comisia Europeană împreună cu țările membre vor elabora o strategie de comunicare pentru sectorul forestier, va elabora un portal pentru păduri pe website-ul Comisiei, va dezvolta un” European Forest Information and Communication Platform”, și va organiza evenimente și campanii de comunicare și educație sub egida “Forest Week” sau “Forest Day”.
Implementarea Planului de Acțiune va fi monitorizată și în anul 2012 va fi elaborat un b#%l!^+a?
raport privind modul în care țările membre au dus la îndeplinire prevederile acestui document.
Strategia forestieră a României
Documentul elaborat sub coordonarea MAPDR privind “POLITICA ȘI STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI FORESTIER DIN ROMÂNIA (2001-2010)” conține următoarele prevederi:
OBIECTIVE STRATEGICE privind ansamblul sectorului forestier:
Actualizarea cadrului institutional pentru a realiza implementarea in mod unitar si sustinut a strategiei de dezvoltare a sectorului forestier.
Dezvoltarea cadrului de reglementare a sectorului forestier.
Actualizarea legislației silvice și de dezvoltare rurală în funcție de condițiile impuse de gospodărirea durabilă a fondului forestier național;
Armonizarea legislației naționale cu legislația specifică a U.E., convențiile și acordurile internaționale la care România este parte semnatară;
Adaptarea reglementărilor în vederea promovării în sector a mecanismelor și instrumentelor economiei de piață;
Revizuirea și promovarea actelor normative privind administrarea în regim silvic a fondului forestier național prin ocoale silvice, indiferent de natura proprietății;
Adaptarea cadrului de reglementare specific activităților de exploatare și prelucrare a lemnului, la cerințele și condițiile de protecție și conservare a mediului;
Îmbunătățirea cadrului legislativ pentru favorizarea asocierii proprietarilor de suprafețe mici de pădure;
Promovarea actelor normative (printr-un proces participativ) privind :
crearea de facilități deținătorilor de terenuri forestiere în vederea asigurării stabilitătii și creșterii eficacității funcționale a ecosistemelor forestiere,
managementul ariilor protejate din fondul forestier;
Elaborarea și promovarea mecanismelor de finanțare și compensare – stimulare pentru activitățile de conservare a biodiversității și de management al ariilor protejate; b#%l!^+a?
Promovarea de norme și reglementări specifice agenților economici din sectorul forestier, necesare desfășurării de activități performante;
Promovarea de reglementări privind acordarea de facilități beneficiarilor cercetărilor și a celor ce investesc în activitatea de cercetare-dezvoltare.
Incurajarea asocierii proprietarilor de paduri private precum si a agentilor economici din exploatarea, transportul si prelucrarea lemnului, în organizatii profesionale sau patronale.
Programul Forestier Național (PFN)
După Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro
(1992), la nivel internațional s-a acordat o atenție deosebită programelor forestiere naționale (PFN), considerate un instrument eficient pentru rezolvarea problemelor forestiere importante atât din țările în curs de dezvoltare, cât și din țările dezvoltate din întreaga lume. Multe dintre documentele ulterioare ale Comisiei Interguvernamentale pentru Păduri (IPF) și ale Forumului Interguvernamental pentru Păduri (IFF) se referă la elaborarea și implementarea programelor forestiere naționale.
Pe plan european, s-a recunoscut că PFN pot contribui la rezolvarea unor probleme forestiere dificile și la armonizarea unor interese divergente din domeniul forestier, în spiritul conceptului nou de gestionare durabilă a pădurilor. Problema elaborării programelor forestiere a fost abordată la Conferințele Ministeriale pentru Protecția Pădurilor în Europa de la Helsinki (1993), Lisabona (1998) și Viena (2003), subliniindu-se, în special la aceasta din urmă, rolul și importanța lor în întărirea sinergiilor pentru gestionarea durabilă a pădurilor.
România, ca țară semnatară a documentelor respective, a inițiat încă din 1994, inclusiv cu sprijin din partea Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și b#%l!^+a?Agricultură (FAO), adaptarea politicilor și strategiilor sale forestiere la exigențele unei asemenea gestionări, precum și la condițiile social–economice create după anul 1990.
Pe această linie, un obiectiv de bază îl constituie armonizarea cerințelor de ordin economic cu imperativele privind sporirea continuă a rolului pădurilor în ameliorarea condițiilor de mediu și de viață.
Acest obiectiv, precum și obiectivele strategice incluse în ultima versiune, din 2005, a strategiei dezvoltării sectorului forestier, au stat la baza elaborării Programului Forestier Național.
Vizând asigurarea gestionării durabile a pădurilor țării, Programul cuprinde prevederi referitoare la: politici, instituții și instrumente necesare; conservarea și dezvoltarea resurselor forestiere; polifuncționalitatea ecosistemelor forestiere, stabilitatea și starea de sănătate a acestora; conservarea și ameliorarea diversității biologice; menținerea și intensificarea funcțiilor de producție, de protecție și sociale ale ecosistemelor forestiere; aportul cercetării științifice și învățământului de profil la dezvoltarea și implementarea conceptului de gestionare durabilă a pădurilor.
CONCLUZII
Pădurea reprezintă o resursă economică importantă, un esențial regulator hidrologic și de temperatură, un atenuator al șocurilor climatice: iarna frânează viscolele, vara absoarbe surplusul de apă, pe care-l restituie apoi trepatat în natură, diminuează efectul viiturilor, stabilizează solul, e generatoare de oxigen și filtru pentru noxe. Dacă pădurile noastre ar dispărea, odată cu ele ar pieri aproximativ 70% dintre speciile de plante și animale sălbatice.
Sărăcirea continuă a ecosistemului forestier va induce dezechilibre ecologice grave, ca pătrunderea explozivă a unor specii invazive, degradarea terenurilor, toate cu efecte directe asupra productivității agricole. Fără păduri și fără viețuitoarele lor, va b#%l!^+a?dispărea o resursă capitală pentru turism, căci peisajul rural, cel al stațiunilor, cel montan vor suferi mutilari irecuperabile.
În perioada 2009-2011 există ofcial peste 31.456 de cazuri de tăieri ilegale de arbori. Altfel spus, 10.485 de cazuri pe an și circa 29 de tăieri ilegale pe zi. Cele mai multe cazuri de tăieri ilegale au fost înregistrate în județele Argeș, Gorj și Prahova, totalizând 11.258 de cazuri în perioada 2009-2011.
Începând cu anul 2010, Jandarmeriei i-au fost reduse atribuțiile, în momentul de față putând având doar atribuții de constatare, nu și de sancționare în domeniul tăierilor ilegale de arbori. În ceea ce privește numărul cazurilor de tăieri ilegale înregistrat de autorități, trebuie ținut cont de faptul că acestea sunt doar cazurile înregistrate de autorități, numărul total de tăieri ilegale de arbori fiind mai mare, la acesta adăugându-se și cazurile care nu au fost identificate de autorități.
Aceste date oferă o imagine de ansamblu asupra datelor oficiale oferite de către autoritățile care au responsabilitatea de a gestiona în mod durabil pădurile și a ține evidența cazurilor și sancțiunilor.
În Codul silvic sunt stabilite mai multe reguli referitoare la reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor, la asigurarea integrității fondului forestier național, prevenirea și stingerea incendiilor, la paza și protecția propriu-zisă a pădurilor, care se realizează, în concordanță cu prevederile amenajamentelor silvice de către Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, la care se va aplca regimul codrului, urmărindu-se conservarea genofondului și realizarea de arborete de calitate superioară, precum și exercitarea cu continuitate a funcțiilor de protecție a mediului.
În scopul asigurării și stablității biodiversității pădurii, se va acorda prioritate regenerării speciilor de tipul natural fundamental, prin aplicarea unor tratamente cu intevenții repetate. Tăierile rase sunt admise numai în pădurile de molid, pin salcâm, plop, salcie și în zăvoaie, precum și în cazul refacerii unor arborete în care nu este posibilă aplicarea unor tratamente.
Protecția sanitară a pădurilor constituie o preocupare fundamentală a ministerului de resort. Acesta, prin Regia Națională a Pădurilor – Romsilva: asigură intergitatea fondului forestier proprietate publică a statului, precum și a celui aparținând altor deținători, pe care îi are în administrare, și gospodărirea durabilă a pădurilor din cuprinsul acestora; ia măsuri de lichidare a enclavelor și de corectare a perimetrului pădurilor prin schimburi de terenuri ori prin cumpărare, pe bază de acte autentice; efectuează schimburi de terenuri, scoatarea definitivă sau ocuparea temporară a unor terenuri din fondul forestier, portivit legii; îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege referitoare la exrecitarea dreptului de preemțiune în cazul tuturor vânzărilor de bună voie sau silite, la preț și în condiții egale, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică a statului, pentru terenurile limitrofe acestuia, precum și pentru terenurile acoperite cu vegetație forestieră.
Reducerea suprafeței pădurilor, în general a fondului foretsier național este interzisă. În mod excepțional, leguitorul admite reducerea suprafețelor amintite, prin scoatarea definitivă, pentru realizarea obiectivelor de interes național, declarate în condițiile legii de utilitate publică. La cerere, solicitantul terenului pe care urmează a fi realizate astfel de obiective poate compensa suprafața ocupată cu terenuri echivalente ca suprafață și bonitate, compensaraea realizându-se în echivalență valorică. În condițiile în care suprafața terenului dat în compensare nu poate fi mai mică decât suprafața terenului care face obiectul scoaterii din fondul foerstier. Nu se admite compensarea cu terenuri limitrofe perdelelor forestiere de protecție, iar în județele în care suprafața fondului forestier este sub 16% din suprafața județului, compensarea se realizează numai cu terenuri din cadrul aceluiași județ. Terenurile scoase definitiv din fondul forestier și cele primite în compensare dobândesc situația juridică a terenurilor pe care le înlocuiesc.
Solicitările de scoatere definitivă sau de ocupare temporară de terenuri din fondul forestier în condițiile arătate se pot face numai cu acordul proprietarului și cu avizarea favorabilă dată de ocolul silvic care asigur administrarea, precum și de serviciile silvice, după caz, de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, în cazul terenurilor din fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv de subunitățile teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale care răspunde de silvicultură. Solicitările respective se aprobă fie de conducătorul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pentru suprafețe de până la 10 ha, cu posibilitatea delegării de competență conducătorilor subunităților teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, până la un ha, fue de Guvern, la propunerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pentru suprafețe de peste 10 ha. Articolul 41 și 44 din Cod sunt prevăzute obligațiile bănești ale celor în favoarea cărora se scot, definitiv sau temporar, terenurile din fondul forestier.
Fondul de conservare și regenerare a pădurilor se folosește în mai multe scopuri, printre care pentru regenerarea suprafețelor parcurse cu tăieri, împădurirea terenurilor goale sau a celor preluate în scopul împăduririi, reinstalarea pădurii pe terenurile ocupate temporar din fondul forestier.
O altă măsură pentru protecția fondului foerstier este că trecerea animalelor domestice prin pădure spre zonele de pășunat, adăpat și adăpostire trebuie aprobată de ocolul silvic cu acordul proprietarului, respectiv al administratorului, pe trasee delimitate și în perioade precizate. În arboretele în curs de dezvoltare, în plantațiile și regenerările tinere, în ariile naturale protejate de interes național, în perimetrele de ameliorare, precum și în perdele forestiere de protecție este interzisă trecerea animalelor domestice. Cu aprobarea ocolului silvic se permite amplasarea în mod gratuit a stupilor de albine în fonul forestier proprietate publică a statului, pe perioada pastoralului.
Un alt aspect al protecției fondului forestier privește accesul publicului în pădure. Acesta este permis numai în zone amenajate și pe trasee marcate în acest sens. Este interzis accesul publicului în pădure cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede, cu excepția activităților sportive, de recreere și turism, care se pot practica numai cu acordul proprietarului sau al administratorului pădurilor proprietate publică a statului.
În privința supravegherii stării de săntate a pădurii și stabilirii lucrărilor necesare pentru prevenirea și combaterea bolilor și a dăunătorilor acestea se realizează prin serviciul de specialitate din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, măsurile dispuse de acesta fiind oblgatorii pentru toți deținătorii de fond forestier.
Instituția obligației de pază a pădurilor, ce incumbă deținătorilor de pădure este, în concepția Codului silvic actual, un mod special de realizare a protecției acestei obligații naturale deosebite, prin care se înțeleg toate acțiunile și diligențele întreprinse.
Codul silvic stabilește că proprietarii de păduri sunt obligați să asigure paza împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a pășunatului și a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier.
Controlul aplicării și respectării regimului silvic în fondul forestier național și controlul modului în care se aplică și se respectă normele specifice în vegetația forestieră din afara fondului forestier se realizează de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură prin personalul propriu împuternicit și prin personalul împuternicit de la structurile teritoriale de apecialitate ale autorităților publice centrale care răspunde de silvicultură.
Pădurea, ca factor de mediu, ocupă un loc și joacă un rol important în asiguarrea echilibrului ecologic mondial. Ea acoperă la nivel planetar circa 3,5 miliarde de ha, dintre care 1,5 miliarde ha sunt păduri septentrionale și temperate, 1,8 miliarde ha păduri tropciale și 200 milioane de ha zone arbustive intermediare. În timp ce pădurea septentrinală câștigă la suprafață, cea tropicală este într-un net recul. Pierzând în fie are an 5,6 milioane de ha. Africa rămâne continentul cel mai afectat, dar într-o situație asemănătoare se află și America Latină și Asia Tropicală. Cererea de lemn pentru foc, incendiile, drumurile și operațiunile miniere cauzează circa 80 la sută din despăduriri, 15 la sută reprezintă comerțul internațional cu lemn tropical, iar 5 la sută revine consumului industrial intern.
Exploatarea pădurilor pentru lemn are propria sa istorie; ea a putut fi sursă de civlizație în Evul mediul european ori factor de pauperizare cvasidefinitivă, precum în Haiti ori Insula Paștelui. Dar noua accepțiune a termenului de despădurire a conferit o dimesniune particulară, sistematică și excesivă. Dacă anumiți factori naturali explică variațiile de vegetație, acțiunile umane vizând expansiunea terenurilor agricole, exploatarea minieră și urbanizarea, destabilizează echilibrele naturale și biologice. Principalele efecte se referă la punerea în pericol a numeroase specii, o diminuare a producției de oxigen și o scădere a capacității de absorbție a dioxidului de carbon.
Printre altele, despăduririle sunt un factor major a avansării deșertului și contribuie la schimbarea climei. În același timp, ele se produc și ca urmare a poluărilor și îmbolnăvirilor specifice.
Problematica pădurilor se înscrie într-un cerc vicios: seceta este la originea incendierii pădurilor, poluarea și restrângerea vegetației forestiere favorizează efectul de seră și încălzirea climei.
În ciuda faptului că pădurea reprezintă un important factor pentru menținerea echilibrului ecologic la nivel planetar, iar despăduririle, un fenomen negativ global, în prezent nu există un regim juridic internațional complex, complet și special pentru a proteja gestiunea durabil a fondului forestier.
Reglementările actuale au din păcate un caracter fragmentar, fiind dispersate în documente internaționale consacrate altor domenii, având o vocație universală sau regională, iar cele care vizează direct pădurea fie se referă la aspecte de ordin marginal, fie au doar o valoare declarativă, de recomandare. Pădurile, fiind situate pe teritoriul statelor suverane, rămân, îm mare parte, supuse regimului juridic național, cu atât mai mult cu cât suveranitatea popoarelor asupra resurselor lor naturale rămâne încă un principiu puternic susținut și reclamat de multe state, mai ales de cele în curs de dezvoltare.
BIBLIOGRAFIE
Anca Ileana Dusca, Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, București, 2013;
Ciprian Raul Romițan, Dicționar de dreptul mediului, Editura All Beck, București, 2004;
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1997;
Ernest Lupan, Tratat de Dreptul Protecției Mediului, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Florin Făiniși, Dreptul mediului, Editura Pro Universitaria, București, 2014;
Mircea Duțu, Tratat de dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Nicolae Roș, Regimul Juridic al Fondului Forestier în România;
Răducan Oprea, Dreptul Mediului Înconjurător, Editura Fundației Dunărea de Jos, Galați, 2008;
Revista română de dreptul mediului;
Ștefan Țarcă, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Vasilica Negruț, Dreptul mediușui, Editura Fundației Danubius, Galați, 2005;
Codul silvic aprobat prin Legea nr.26/1996 publicat în M.Of. nr. 93 din 08.05.1996;
Legea protecției mediului nr.137/29.12.1995, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.304 din 30.12.1995,republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.70 din 17.02.2000;
H.G. nr.1476/12.12.2002 pentru aprobarea unor măsuri pentru gospodărirea durabilă a pădurilor, publicată în M.Of. nr.943 din 23.12.2002;
H.G. nr. 173/2001 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor, completată (anexa 2) prin H.G. din 07.11.2002, publicată în M. Of. nr. 833 din 19.11.2002;
http://www.ddbra.ro/administratia;
www.gnm.ro;
www.mmediu.ro;
www.greenpeace.org.
BIBLIOGRAFIE
Anca Ileana Dusca, Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, București, 2013;
Ciprian Raul Romițan, Dicționar de dreptul mediului, Editura All Beck, București, 2004;
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1997;
Ernest Lupan, Tratat de Dreptul Protecției Mediului, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Florin Făiniși, Dreptul mediului, Editura Pro Universitaria, București, 2014;
Mircea Duțu, Tratat de dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Nicolae Roș, Regimul Juridic al Fondului Forestier în România;
Răducan Oprea, Dreptul Mediului Înconjurător, Editura Fundației Dunărea de Jos, Galați, 2008;
Revista română de dreptul mediului;
Ștefan Țarcă, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Vasilica Negruț, Dreptul mediușui, Editura Fundației Danubius, Galați, 2005;
Codul silvic aprobat prin Legea nr.26/1996 publicat în M.Of. nr. 93 din 08.05.1996;
Legea protecției mediului nr.137/29.12.1995, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.304 din 30.12.1995,republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.70 din 17.02.2000;
H.G. nr.1476/12.12.2002 pentru aprobarea unor măsuri pentru gospodărirea durabilă a pădurilor, publicată în M.Of. nr.943 din 23.12.2002;
H.G. nr. 173/2001 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor, completată (anexa 2) prin H.G. din 07.11.2002, publicată în M. Of. nr. 833 din 19.11.2002;
http://www.ddbra.ro/administratia;
www.gnm.ro;
www.mmediu.ro;
www.greenpeace.org.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Juridica A Fondului Forestier (ID: 129290)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.