Protectia Juridica a Drepturilor Fundamentale In Romania
Curtea Constituțională
Excepția de neconstituționalitate
Această procedură este subordonată îndeplinirii menirii Curții ca autoritate constituțională, fiind un mijloc prin care se realizează rolul acestei instanțe de garant al supremației Constituției și al drepturilor fundamentale.
Această judecată de constituționalitate se desfășoară după o procedură proprie, diferită de procedura judiciară obișnuită. Controlul ulterior realizat pe calea excepției de neconstituționalitate are caracter concret, întrucât rezultă din contenciosul constituțional ivit pe parcursul derulării procesului de aplicare a legii. Aplicarea legii este condiționată de modul său de receptare de către corpul social. Legea este un proiect pe care numai corpul social îl poate realiza. In acest proces, conflictul privind constituționalitatea legii nu mai rezultă din pozițiile diferitelor grupări care alcătuiesc clasa politică, ci din apărarea de către cetățeni a drepturilor și libertăților lor constituționale. Aplicarea legii este o problemă cu precădere a societății civile, considerent pentru care excepția de neconstituționalitate constituie o garanție constituțională a drepturilor și libertăților conferite cetățenilor, pentru apărarea lor împotriva unor eventuale practici neconstituționale ale legiuitorului. Prin excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională îndeplinind rolul de garant al supremației Constituției, reprezintă și un garant al realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, asigurând în acest stop accesul cetățenilor la justiția constituțională pentru protecția acestor drepturi și libertăți. Excepția de neconstituționalitate este o excepție de ordine publică și poate fi invocată de orice participant la proces. Ca și controlul de constituționalitate în general, controlul exercitat prin soluționarea excepției de neconstituționalitate este subordonat asigurării aceluiași principiu constituțional al supremației Constituției.
Excepția de neconstituționalitate constituie un incident ivit în desfășurarea unui proces în fața instanței de judecată, constând în contestarea legitimității constituționale a unei prevederi legale, dintr-o lege sau ordonanță de care depinde soluționarea cauzei.
În ceea ce privește activitatea Curții Constituționale, aceasta se desfășoară cu aplicarea unor principii procesuale fundamentale, respectiv principiul publicității dezbaterilor, principiul dreptului la apărare, principiul independenței judecătorilor, principiul nemijlocirii, principiul contradictorialității.
Excepția de neconstituționalitate poate fi invocată de oricare participant la proces: de către părți (reclamant, pârât, intimat, inculpat, parte civilă), dar și de către procuror sau chair de instanța de judecată din oficiu. Având ca obiect o dispoziție legală de care depinde soluționarea cauzei, excepția constitute o aptare de fond, pe plan procesual ea fiind o aptare de fond și nu de procedură. Fiind de ordine publică, deoarece constitute un instrument tehnic al controlului de constituționalitate, excepția de neconstituționalitate poate fi. invocată oricând, în orice fază sau stadiu al procesului. Teza a II-a lit. d) a art. 146 prevede că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului, același autor fiind menționat și de art. 32 din Legea nr. 47/1992, republicată, care prevede, în acest sens că jurisdicția constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului privind constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o loge sau ordonanță în vigoare.
Caracteristicile procesuale ale excepției, după cum s-a statuat în doctrină, sunt următoarele:
poate fi invocată numai în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; conflictul de neconstituționalitate ar putea fi, anterior procesului, dar contestarea legitimității constituționale a legii nu este posibilă decât în fața instanței judecătorești sau de arbitraj comercial. În fața oricărei alte autorități decât cea a instanței judecătorești ori a instanței de arbitraj comercial prezumția de constituționalitate a legii nu poate fi. negată, însă aceasta nu înseamnă crearea unei zone de inamovibilitate a legii, specifică teoriilor legicentriste, deoarece potrivit art, 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Consacrând stabilitatea legii ca principiu constituțional, art. 16 alin. (2) din Constituție prevede că nimeni nu este mai presus de lege; de aceea, numai dacă un conflict social, pe temeiul apărării unor drepturi, libertăți sau interese legitime a ajuns la gravitatea unui proces în fața instanțelor judecătorești, deci dacă el nu mai poate fi soluționat decât prin intermediul acesteia, ca ultim remediu, se justifică posibilitatea contestării constituționalității legii înseși, nemaiexistând nicio altă modalitate de soluționare a conflictului decât prin interpretarea și aplicarea, de către instanță, a legii;
excepția de neconstituționalitate invocată în fața instanței judecătorești sau arbitrate este o chestiune prejudiciată, limitată la problema constituționalității legii aplicabile litigiului. Legea sau dispoziția legală ce face obiectul excepției trebuie să fie pertinentă, în caz contrar fiind irelevantă pentru judecarea cauzei. Obiectul excepției nu îl poate forma decât o lege sau ordonanță, o prevedere dintr-o lege sau ordonanță, actele administrative, individuale sau normative, actele de executare a legii fiind atacate pe calea excepției de ilegalitate sau, în mod direct, în fața instanței de contencios administrativ, inclusiv în ceea ce privește neconstituționalitatea lor pentru exces de putere. Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanța este obligată să suspende judecarea cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, textul de lege fiind categoric, univoc în acest sens;
excepția, fiind de ordine publică, poate fi invocata de oricare dintre părți, de Ministerul Public sau, din oficiu, de însăși instanța judecătorească în orice etapă a procesului, fond, apel, recurs, în exercitarea altei căi de atac, dar fără ca acela care a invocat-o să poată ulterior să renunțe, iar soluționarea excepției să poată fi întreruptă sau suspendată;
soluționarea excepției este de competența exclusivă a Curții Constituționale prin exercitarea controlului constituționalității legii a cărei legitimitate este contestată. Instanța judecătorească sau arbitrală în fața căreia excepția a fost invocată este obligată, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, să sesizeze Curtea printr-o încheiere; judecătorul a quo trimite excepția judecătorului a quem, singurul competent să o soluționeze; astfel se naște un raport triunghiular între judecătorul a quo, cel a quem și părțile între care are loc procesul. În cadrul acestui raport, instanța judecătorească este asociată la controlul de constituționalitate exercitat de Curte, deoarece ea este aceea care sesizează Curtea printr-o încheiere cuprinzând excepția, susținerile părților, în special motivarea excepției de către cel ce a invocat-o eventualele probe existență la dosar și, mai ales, opinia sa asupra excepției respective; opinia instanței nu este obligatorie pentru Curte, dar constituie prima apreciere a unui organ de jurisdicție asupra excepției ridicate. Sesizarea Curții poate fi făcută doar de instanța judecătorească, așadar o excepție de neconstituționalitate nu poate fi invocată direct în fața Curții Constituționale. Indicarea altor dispoziții constituționale decât cele inițial precizate nu reprezintă o nouă excepție, deoarece excepția se determină în funcție de obiectul ei și nu în funcție de motivele invocate. Excepția nu ar putea fi respinsă dacă respectivul text de lege este contrar unei prevederi constituționale numai pentru ca această prevedere a fost omisă inițial. Dacă excepția a fost invocată din oficiu, în loc de a-și prezenta opinia, instanța este obligată să indice motivele pe care își întemeiază excepția. Părțile, prin efectul sesizării Curții, dobândesc calitatea procesuală de părți în contenciosul constituțional privind controlul constituționalității prevederii legale ce face obiectul excepției, indiferent de calitatea lor procesuală din procesul deja existent în fața instanței: cel ce a invocat excepția are poziția procesuală de reclamant, potrivit principiului in exceptio reus fit actor, ceilalți având poziția de pârâți, iar Ministerul Public, dacă nu a invocat el excepția, are poziția de participant. Dacă excepția a fost invocată din oficiu aceste – distincții nu se mai justifică, părțile reluându-și poziția ce o au în procesul din fața instanței. 0 problemă aparte este dacă în procesul din fața Curții s-ar putea lărgi sfera litigiului printr-o intervenție în nume propriu sau pentru altul. 0 astfel de cerere ar putea fi formulată direct în procesul de soluționare a excepției, atât în fața primei instanțe, cât și în recurs, în ce privește intervenția pentru altul sau numai în fața primei instanțe și în ce privește intervenția în nume propriu, dar în acest caz numai în combaterea excepției, deoarece intervenientul nu ar putea invoca el o nouă excepție de neconstituționalitate, iar dacă se alătură părții care a invocat excepția, cererea sa este o intervenție pentru altul.
Deși Legea nr. 471/1992, republicată, prevede că procedura în fața Curții Constituționale se completează cu regulile procedurii civile(art. 14), trebuie remarcat că, procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate pune în mișcare o competență de atribuire exclusivă și cu caracter imperativ.
Din raportul triunghiular dintre instanță, Curte și părțile din proces rezultă că procedura de soluționare a excepției cuprinde două etape: etapa prealabilă, scrisă, condusă de judecătorul-raportor desemnat de președintele Curții și etapa cu caracter deliberativ, cea a contenciosului constituțional propriu-zis.
Prima fază, se încheie prin sesizarea Curții.
Principalele caracteristici ale fazei judecătorești sunt următoarele:
1. se ridică excepția; dacă este invocata de o paste, aceasta este titularul ei. Instanța, chiar dacă ea sesizează Curtea, nu poate să modifice excepția părții și nici să refuze trimiterea ei, prin încheierea de sesizare, Curții Constituționale. Instanța nu poate sesiza Curtea decât cu excepția așa cum ea a fost invocată, în afara cazurilor în care intervine o cauză de inadmisibilitate cum ar fi: prevederea legală atacată nu este aplicabilă procesului, excepția invocată fiind astfel irelevantă, excepția privește o prevedere legală ce nu a fost instituită prin lege ori ordonanță. În asemenea împrejurări instanța va respinge excepția ca inadmisibilă, inclusiv pentru motivul că este lipsită de obiect, de exemplu dacă privește o dispoziție legală abrogată sau a cărei neconstituționalitate a fost stabilită anterior, după cum dispune art. 29 alin. (3) din lege; nu este la adăpost de critică această soluție aleasă de legiuitor, întrucât permite atacarea continuă a acelorași texte de lege, în privința cărora Curtea a respins excepțiile de neconstituționalitate cu care a fost sesizată în timp, permițând practic abuzul de drept al justițiabililor care tind să încetinească sau să blocheze diferite proceduri judiciare;
2. Curtea este sesizată printr-o încheiere, potrivit art. 29 alin. (4) din lege, în care instanța este obligată să-și exprime opinia asupra excepției, asociindu-se astfel controlul de constituționalitate, expunând de asemenea punctele do vedere ale părților. Dacă a invocat excepția din oficiu, instanța este obligată să motiveze încheierea, incluzând, totodată, și susținerile părților și dovezile necesare;
3. instanța are obligația, potrivit art. 29 alin. (5), să suspende judecarea cauzei printr-o încheiere motivată. Inare instanța este obligată să-și exprime opinia asupra excepției, asociindu-se astfel controlul de constituționalitate, expunând de asemenea punctele do vedere ale părților. Dacă a invocat excepția din oficiu, instanța este obligată să motiveze încheierea, incluzând, totodată, și susținerile părților și dovezile necesare;
3. instanța are obligația, potrivit art. 29 alin. (5), să suspende judecarea cauzei printr-o încheiere motivată. In vechea reglementare, suspendarea judecății nu era obligatorie, cu excepția cazului prevăzut în art. 32 din Legea nr. 56/1993 privind fosta Curte Supremă de Justiție, dacă excepția a fost invocată de instanța supremă;
4. dacă excepția este inadmisibilă, potrivit art. 29 alin. (6), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, recursul se judecă în termen de 3 zile.
În determinarea competenței sale, Curtea Constituțională face distincția cuvenită între excepțiile nemotivate și cele incomplet sau confuz motivate, acceptând, în cazul acestora din urmă, să soluționeze excepția ridicată. De asemenea, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra competenței în cazul dispozițiilor legale, criticate ca neconstituționale, care au fost modificate ulterior ridicării excepției de neconstituționalitate. In acest sens, Curtea a statuat ca în cazul în care, după invocarea unei excepții de neconstituționalitate în fața instanțelor judecătorești, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității prevederilor legale, în noua redactare, numai dacă soluția legislativă din legea sau ordonanța modificată este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării.
Insuficiența motivării sau nemotivarea nu sunt sub sancțiunea nulității, deoarece cadrul controlului este definit de obiectul sesizării, adică de prevederea legală atacată, nu de justificarea invocată. Evident însă că o sesizare nemotivată are șanse minime, întrucât controlul nefiind din oficiu, Curtea nu poate fi obligată să găsească motivele de neconstituționalitate pe care subiectul sesizării nu le-a invocat.
Dacă includerea motivelor excepției este obligatorie, este de precizat că instanța nu va putea să modifice excepția, astfel cum a fost ridicată de autorul ei. In cazul constatării unor necorelări între textele legale menționate în încheiere și cele prevăzute în actul părții prin care aceasta dezvoltă excepția, Curtea Constituțională va cere instanței să-și modifice încheierea în mod corespunzător. Obligația de motivare a sesizării este o obligație complexă. Ea cuprinde, pe lângă necesitatea indicării normei constituționale care constituie temeiul contestării legitimității dispoziției legale atacate, și motivările de ordin juridic sau ale situației pe care se întemeiază concluzia încălcării acestor norme de către legiuitor.
Elementul esențial al obligației de motivare este indicarea temeiului constituțional al excepției invocate. In lipsa indicării acestui temei, Curtea Constituțională nu s-ar putea considera sesizată, întrucât ea exercită controlul de constituționalitate tocmai în limitele cuprinse în actul de sesizare. Așadar, arătarea temeiului constituțional constituie o condiție formală a sesizării Curții. Indicarea motivelor sau a justificărilor aplicabilității temeiului constituțional invocat reprezintă o cerință de eficacitate a sesizării, prin clarificările pe care le poate aduce în privința raționamentului autorului excepției asupra interpretării normei de referința raportat la norma atacată, ca fundament al excepției.
Neîndeplinirea obligației de motivare a sesizării atrage după sine declararea inadmisibilității excepției de neconstituționalitate. Curtea Constituțională nu se poate substitui autorilor sesizării, căci controlul pe care îl exercită aceasta instanță nu este din oficiu. Aceasta nu înseamnă însă că în examinarea excepției de neconstituționalitate cu care a fost sesizată Curtea nu se poate opri și asupra altui temei constituțional aflat în strânsă legătură cu cel invocat. Uneori, unele dispoziții constituționale cu caracter general (principii) implică și luarea în considerare a altor dispoziții care constituie cazuri particulare ale acestora. Alteori, este vorba de necesitatea interpretării sistematice a dispozițiilor constituționale. Aceasta nu presupune însă depășirea unor limite firești ale controlului. Astfel, din practica jurisdicțională a Curții rezultă că invocarea în fața Curții, în cadrul soluționării unei excepții de neconstituționalitate, a unui alt temei, ce nu are nicio legătură cu cel invocat în sesizare, semnifică de fapt ridicarea unei excepții direct în fața Curții, excepție ce este inadmisibilă. Consecințele neîndeplinirii condiției imperative privind motivarea sesizării sunt diferite, după cum acestea se referă la indicarea temeiului constituțional invocat sau la justificările aduse în sprijinul acestui temei. Temeiul constituțional fiind o condiție formală a sesizării, neindicarea lui atrage nulitatea acesteia. În cazul în care excepția de neconstituționalitate este invocată de alți autori decât instanța, aceasta poate constata neîndeplinirea acestei condiții și, implicit, inexistenta legală a excepției. Bineînțeles, inexistenta excepției ca urmare a neîndeplinirii obligației de motivare poate fi constatată și de Curtea Constituțională, dacă este vorba de justificările aduse în argumentarea aplicabilității temeiului constituțional, acestea sunt inadmisibile doar dacă depășesc limitele sesizării.
Sesizarea Curții Constituționale trebuie să fie făcută de instanță cu respectarea acestor condiții, verificându-se cu atenție existența cazurilor de inadmisibilitate care dau nu numai dreptul, dar creează și obligația instanței de a respinge motivat excepția, fără a mai sesiza Curtea Constituțională.
În ceea ce privește înlocuirea temeiului indicat inițial, s-a afirmat că această înlocuire ar avea o dublă semnificație care o face inadmisibilă, respectiv, pe de o parte, înlocuirea temeiului constituțional ar însemna renunțarea la excepția ridicată, ceea ce nu este posibil, dat fiind caracterul de drept public al excepției, iar, pe de altă parte, am fi în prezența invocări, unei noi excepții de neconstituționalitate direct în fața Curții Constituționale, ceea ce din nou este inadmisibil. Cu toate acestea, se poate admite invocarea unor noi temeiuri constituționale ale sesizării în scopul îmbunătățirii argumentării prin utilizarea metodei sistematice de interpretare a dispozițiilor constituționale. Aceste adăugiri ale temeiului constituțional invocat inițial sunt admisibile în măsura în care nu constituie, per se, noi motive de neconstituționalitate, ci doar contribuie la argumentarea motivării inițiale a sesizării.
Obligația de motivare constituie o cauză de inadmisibilitate în toate categoriile procedurilor de control, a priori sau a posteriori. Similară este și nedepunerea argumentelor ce justifică neconstituționalitatea, chiar în mod sumar, ca și invocarea direct în fața Curții a altei prevederi constituționale decât cele menționate în sesizare, procedeu în fond identic cu ridicarea unei excepții de neconstituționalitate direct în fața Curții. În plus, în ce privește controlul exercitat prin soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, astfel de procedeu încalcă prevederile imperative ale legii referitoare la exprimarea de către instanță a opiniei sale asupra excepției ridicate, la contradictorialitatea dezbaterii excepției în fața instanței de judecată, prin analiza legalității sale în funcție de cauzele de inadmisibilitate și la exprimarea de către partenerii Curții în exercitarea controlului — Camerelor Parlamentului și Guvernul, a punctelor lor de vedere. În procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate, instanța judecătorească sau de arbitraj comercial joacă un dublu rol, respectiv cel de prim „filtru" în jurisdicția constituțională și cel de autor al sesizării Curții Constituționale. Atunci când instanța invocă din oficiu excepția de neconstituționalitate, rolul său de autor al excepției se suprapune cu cel de autor al sesizării. Sesizarea Curții Constituționale de către instanța judecătorească este un element al relației de asociere a acesteia la controlul de constituționalitate, pe lângă rolul de filtru al excepțiilor, rol consacrat de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. In lumina dispozițiilor menționate ale art. 29 alin. (4) din lege, instanța este primul organ de jurisdicție care își exprimă punctul de vedere asupra excepției, fie prin opinia asupra acesteia, fie prin motivarea invocării din oficiu a excepției de neconstituționalitate.
Din examinarea reglementărilor legale, rezultă ca, deși instanța de judecată este singura care poate sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate, excepția poate fi ridicată nu numai din oficiu, de către instanță, dar și la cererea oricăreia dintre părțile dintr-un proces penal, civil sau de contencios administrativ. Excepția astfel ridicată obligă instanța, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, să sesizeze Curtea Constituțională cu soluționarea excepției. În mecanismul controlului a posteriori, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția are un rol esențial. Așa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, printre elementele esențiale care atrag competența jurisdicțională a Curții Constituționale în materia excepțiilor de neconstituționalitate se situează și organul de sesizare care, în lumina dispozițiilor legale, trebuie să fie o instanță de judecată. În vederea sesizării Curții Constituționale, instanța este datoare să verifice îndeplinirea condițiilor cerute de lege, iar prima dintre acestea privește calitatea de parte în proces a persoanei care ridică excepția. Lipsa calității de parte în proces face ca excepția de neconstituționalitate astfel ridicată sa fie inadmisibilă.
Următoarea fază este cea a contenciosului constituțional. Soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională îmbracă forma unei proceduri cu caracter contencios în care se îmbină interesul public, obiectiv al rezolvării chestiunii de neconstituționalitate și interesul privat al părții care a invocat excepția în procesul principal. Cu toate procesul constituțional care începe odată cu sesizarea Curții Constituționale se bucură de autonomie față de procesul principal. Astfel în cadrul acestei etape a controlului constituționalității legilor pe cale de excepție se aplică reguli specifice care confirmă această independență și anume regulile procedurale privind suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului nu sunt aplicabile, pot apărea cauze de inadmisibilitate specifice acestei faze.
În cauzele privind soluționarea excepției de neconstituționalitate înștiințarea se poate face prin citare precum și prin alte modalități operative, cum ar fi telefonic sau prin telegramă telex ori telefax, pe conceptul de citare urmând să se facă mențiune despre modalitatea folosită, data și ora comunicării.
Curtea Constituțională a precizat că în lipsa opiniei instanței judecătorești din încheierile de sesizare nu o poate opri să judece cauzele ce i-au fost deduse, considerandu-se legal sesizată , deoarece încălcarea de către instanța de judecată a obligației de a-și exprima opinia nu poate paraliza dreptul conferit de Constituție autorilor excepției de a o invoca și, în mod corelativ, de a priori soluția rezultată din controlul constitutionalității legii. Curtea a arătat că „de principiu, exercițiul unui drept constituțional nu poate fi impiedicat de neîndeplinirea unei obligații în sarcina unei autorități publice, chiar dacă aceasta este o instanță judecătorească.
Sesizarea Curții Constituționale prin încheierea instanței în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, servește la determinarea obiectului judecății de constituționalitate a posteriori, având în vedere principiul potrivit căruia judecata are loc în limitele sesizării. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a decis că nu este competentă să se pronunțe asupra unor temeiuri de neconstituționalitate indicată de autorul excepției în notele scrise depuse la dosarul Curții Constituționale.
Singurul caz în care Legea permite Curții Constituționale să extindă obiectul judecății de constituționalitate este acela prevăzut în art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, care cere Curții să se pronunțe atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate.
În ceea ce privește incompatibilitatea, incident procedural privind compunerea instanței, s-a apreciat că ar putea avea aplicabilitate în cazul judecătorilor Curții Constituționale în următoarele două cazuri: dacă judecătorul a participat la soluționarea cauzei în fața instanței ordinare în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, care, deși nu s-a pronunțat în fond, și-a exprimat opinia în încheierea de trimitere a excepției spre rezolvare Curții; dacă judecătorul a participat ca martor, expert sau arbitru în cauza aflată pe rolul instanței ordinare în fața căreia s-a ridicat excepția.
Apreciem că dacă pentru situația martorilor, experților sau arbitrilor, incompatibilitatea nu se justifica datorita faptului că activitatea în fața instanței ordinare nu are nicio legătură cu obiectul controlului de constituționalitate, situația este diferită în cazul judecătorului. Opinia instanței cuprinsă în încheierea de sesizare reprezintă o primă pronunțare a unei poziții asupra excepției, care este cu atât mai importantă atunci când instanța sesizează Curtea Constituțională din oficiu cu o excepție de neconstituționalitate. De aceea, incompatibilitatea își poate găsi aplicabilitatea în cadrul procedurii de soluționarea excepției de neconstituționalitate.
În privința altor incidente procedurale privind compunerea instanței, respectiv abținerea și recuzarea, aplicarea lor ar putea determina mari dificultăți în activitatea Curții. Astfel, specificul Curții Constituționale, în special numărul mic al judecătorilor fac imposibilă aplicarea acestor incidente procesuale, deoarece aceasta ar putea duce la blocarea activității instanței, prin imposibilitatea întrunirii cvorumului legal în situația abținerii sau recuzării a mai mult de trei judecători. Inaplicabilitatea abținerii și a recuzării judecătorului constituțional este susținută și de argumente de fond. Astfel, contenciosul constituțional este, în primul rând, un contencios obiectiv, nefiind subordonat unor interese subiective, concrete, astfel încât motive de abținere sau recuzare nu ar putea determina încălcarea independenței și imparțialității judecătorului constituțional. Judecătorul constituțional nu judecă litigiul dedus în fața instanței judecătorești, ci se pronunță doar cu privire la constituționalitatea unei norme legale aplicabile litigiului.
Dispozițiile din dreptul comun referitoare la stingerea procesului, inclusiv prin perimare, nu sunt aplicabile în materia contenciosului constituțional.
Dezbaterea asupra excepției de neconstituționalitate are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate.
Dintre mijloacele de probă din dreptul comun ce ar putea fi administrate putem enumera: ascultarea părților, ascultarea punctelor de vedere ale Camerelor Parlamentului și Guvernului. Celelalte mijloace de probă au o aplicabilitate restrânsă în cadrul acestei proceduri.
Decizia se comunică părților și Ministerului Public, iar potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Avocatul Poporului
Pentru a da eficiență acestui control și în ideea creșterii autorității Parlamentului, legiuitorul constituant a implanta, în sistemul nostru constituțional, instituția Avocatului Poporului, cu un rol clar stabilit, de supraveghere a respectării legalității în activitatea administrației publice.
În cadrul organizațiilor si instituțiilor care au ca scop protecția persoanei se înscrie si Ombudsman-ul, instituție apărută în nordul continentului european cu secole în urmă si care astăzi cunoaște o răspândire geografică destul de întinsă. Încă de la origine, Ombudsman-ul a jucat un rol important în protectia persoanei, în special în fata administrației. Astăzi, Ombudsman-ul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică numită de Parlament, în baza Constituției sau a unei legi speciale. Principala functie a Ombudsman-ului este si în prezent aceea de a proteja drepturile indivizilor care se consideră victime ale unei injustitii din partea administrației. El primește plângeri pe care le examinează, având acces la toate documentele autorităților de stat, după care formulează o recomandare. În cazul în care nu se dă curs recomandării, el poate supune Parlamentului spre dezbatere un raport ad-hoc. De asemenea, poate juca si un rol de mediator impartial între individul care se condideră lezat si administratie.
În exercitarea atribuțiilor legate de activitatea internă a instituției Avocatul Poporului poate emite ordine, instrucțiuni, norme metodologice și regulamente, acte care au, vădit, caracterul unor acte administrative normative.
Instituția Avocatului Poporului este structurată pe două departamente (unul privind protecția drepturilor civile și politice, altul privind protecția drepturilor sociale, economice și culturale), conduse de către un adjunct al Avocatului Poporului, și, la nevoie, în direcții, servicii, birouri, compartimente, etc. adjuncții Avocatului Poporului sunt specializați pe domenii de activitate (art. 58 din Constituția revizuită).
Cererile adresate Avocatului Poporului se fac în scris și trebuie să conțină numele și domiciliul persoanei, drepturile și libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă vinovată, ori funcționarul public incriminat. Petiționarul este obligat să dovedească întârzierea sau refuzul administrației de a soluționa cererea prin orice mijloc de probă. Pentru motive temeinice, la solicitarea petiționarului, acestuia i se poate încuviința să-și prezinte oral cererea, care va fi consemnată de personalul de serviciu (art. 15 al. 3 din Regulament).
În lege se mai precizează că, plângerile îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești mai vechi de un an de la data la care s-au produs sau de la care persoana în cauză a luat cunoștință despre actele sau faptele care fac obiectul plângerii, nu mai pot fi luate în considerare. Acesta nu este un termen de recomandare, ci un termen de decădere, cu toate efectele ce le poate produce. Data de la care începe să curgă termenul de un an, trebuie să fie certă și, poate fi: data comunicării actului administrativ individual sau a publicării actului administrativ normativ.
Avocatul Poporului, din oficiu sau la cerere, are dreptul să efectueze anchete proprii și să ceară autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării cererii. Dacă din examinarea cererii și a documentației rezultă necesitatea unei anchete proprii, Avocatul Poporului va aproba și va împuternici persoana care o va efectua (se vor face audieri, se vor lua declarații). Legea precizează că dispozițiile ei se aplică autorităților administrației publice, instituțiilor publice, precum și oricăror servicii publice aflate sub autoritatea autorităților administrației publice, prin aceasta fixându-se practic limitele competenței sale. Avocatul Poporului are de asemenea acces la documentele secrete deținute de autoritățile publice, în măsura în care le consideră necesare în soluționarea cererii. În caz de refuz, legea nu stabilește care sunt măsurile ce pot fi luate împotriva funcționarilor vinovați.
Finalizarea lucrărilor se face prin întocmirea unei propuneri de răspuns care va cuprinde faptele constatate, recomandări cu privire la măsurile ce se impun a fi luate în vederea înlăturării ilegalității comise, a reparării daunelor produse și a repunerii persoanei lezate în drepturile sale, pe care îl supune aprobării și avizării organului ierarhic superior competent.
Totodată, Avocatul Poporului poate emite recomandări adresate autorităților administrației publice pentru îndreptarea ilegalităților actelor sau faptelor administrative, recomandări care nu pot fi supuse controlului parlamentar sau judecătoresc.
Este de subliniat că în lege se arată expres că tăcerea organelor administrației publice sau emiterea tardivă a actelor este asimilată actelor administrative (art. 20 alin. 2).
Dacă autoritatea administrativă publică sau funcționarul public, nu se conformează măsurilor dispuse de Avocatul Poporului, într-un termen de 30 de zile de la data sesizării, la expirarea acestui termen, va fi sesizat organul ierarhic superior, care este obligat ca într-un alt termen, de cel mult 45 de zile, să comunice măsurile luate. Aceasta este calea recursului ierarhic, proprie Avocatului Poporului.
În cazul actelor organelor autorității publice locale sau a funcționarului public aparținând acesteia, Avocatul Poporului va sesiza prefectul care într-un termen de 45 de zile va trebui să comunice măsurile luate.
Neluarea măsurilor de către organul ierarhic sau de prefect, îl îndreptățește pe Avocatul Poporului să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal, care, la rândul său, în cel mult 20 de zile de la sesizare, trebuie să ia măsurile ce se impun, privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative despre care a fost încunoștințat. Neadoptarea de măsuri de către organul administrativ încunoștințat, se comunică Parlamentului de către Avocatul Poporului. Legiuitorul nu prevede însă care sunt consecințele sau măsurile care pot fi luate de către autoritatea legislativă în această situație.
Modul de soluționare a cererii se aduce la cunoștința petiționarului.
În situațiile în care Avocatul Poporului constată că soluționarea cererii este de competența Ministerului Public, va sesiza Procurorul general sau Consiliul Superior al Magistraturii care îi vor comunica măsurile luate. Este de remarcat că Avocatul Poporului nu poate sesiza instanța de contencios administrativ, cu atât mai mult cu cât acesta nu se poate substitui persoanei fizice și nici nu o poate obliga să introducă o acțiune în justiție.
Toate cererile adresate Avocatului Poporului sunt scutite de taxa de timbru.
Desigur, procedura de soluționare a cererilor adresate Avocatului Poporului este detaliată prin Regulamentul de organizare și funcționare a acestei instituții.
Prin modificările aduse prin Legea de revizuire a Constituției, Avocatul Poporului poate să sesizeze direct Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora sau asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele (art. 146 lit. a și d din Constituție).
Avocatului Poporului, prin măsurile pe care le are la îndemână, prin eficiența pe care încearcă să i-o confere legiuitorul pe calea recursului grațios sau ierarhic, poate deveni o cale mult mai practică, mai rapidă și ușor de realizat, la îndemâna oricărui cetățean, în locul unor obositoare, costisitoare și lungi procese judiciare. Totul rămâne ca mijloacele procedurale puse la îndemâna Avocatului Poporului să-și dovedească eficiența în fața imobilismului și birocrației aparatului administrativ.
Excepția de neconstituționalitate invocată direct de către Avocatul Poporului nu are caracterul unei acțiuni prejudiciale, deoarece Avocatul Poporului nu este parte în proces, ci a unei acțiuni directe, Avocatul Poporului adresându-se direct Curții, nu prin intermediul unei instanțe judecătorești.
Excepția are la bază experiența acumulată de Avocatul Poporului în apărarea drepturilor si libertăților cetățenilor, a persoanelor în general.
Procedura este aceeași cu cea prezentată la excepția de neconstituționalitate invocată e părți sau de instanța de judecată, din oficiu.
Evaluarea activității acestor instituții
Avocatul poporului
În vederea îndeplinirii atribuțiilor sale constituționale și legale, instituția Avocatul Poporului are la dispoziție o serie de procedee și mijloace specifice de intervenție pentru garantarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În acest context, unul dintre obiectivele instituției Avocatul Poporului este acela de a asigura eficiența intervențiilor sale în vederea soluționării petițiilor cu care este sesizat, intervenții concretizate în: acordarea de audiențe; efectuarea de cercetări preliminare prin solicitarea de informații de la autoritățile publice; efectuarea de anchete; formularea de recomandări; redactarea de rapoarte speciale.
Audiențele reprezintă principalul mijloc de dialog cu cetățenii, prin intermediul cărora Avocatul Poporului identifică problemele petiționarilor, lacunele legislative care afectează drepturile și libertățile cetățenești, disfuncționalitățile înregistrate în activitatea autorităților administrației publice. În același timp, audiențele reprezintă o modalitate de informare a petiționarilor, atât asupra drepturilor și libertăților ce le sunt garantate prin legi, cât și asupra căilor prin care își pot valorifica drepturile sau libertățile fundamentale. Rolul audiențelor este relevat de numărul semnificativ înregistrat în anul 2008, respectiv 17783 audiențe, față de 15517, în anul 2007.
Activitatea generală a instituției Avocatului Poporului de la înființare și până în 2009 cuprinde:
1. Audiențe acordate cetățenilor la sediul instituției Avocatul Poporului și la birourile teritoriale 17783
2. Petiții înregistrate la instituția Avocatul Poporului și la birourile teritoriale, referitoare la încălcarea unor drepturi și libertăți cetățenești 8030
3. Apeluri telefonice înregistrate prin dispecerat la Avocatul Poporului și la birourile teritoriale 5820
4. Anchete efectuate de instituția Avocatul Poporului 42
5. Recomandări emise de Avocatul Poporului 12
6. Puncte de vedere cu privire la excepțiile de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor care se referă la drepturile și libertățile cetățenilor exprimate la solicitarea Curții Constituționale 2088
7. Excepții de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului 6
În exercitarea atribuțiilor sale constituționale și legale, Avocatul Poporului a ridicat direct în fața Curții Constituționale 6 excepții de neconstituționalitate, care au avut ca obiect:
Art. 48 alin. (3) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007;
Art. 111 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 16/2007 privind organizarea și exercitarea profesiei de geodez, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2007;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 31 octombrie 2008;
Art. 19 și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 16 iulie 1998;
Art. 201 alin.(1) lit. a), b), c) și d) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare și art. 223 lit. a), b), c) și d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare.
Avocatul Poporului a sesizat Curții Constituționale aspecte de neconstituționalitate conținute de Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului. Într-un prim caz, Avocatul Poporului a arătat că dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 erau neconstituționale, deoarece nu numai că adăugau la Constituție, dar restrângeau o putere constituțională a Președintelui României și reprezentau un caz evident în care Parlamentul a acționat în afara competenței sale constituționale. Atribuțiile conferite Președintelui României sunt cuprinse în Constituție și anumite atribuții se exercită de către Președinte, fără a avea nevoie de concursul altor organe de stat, în timp ce altele presupun un asemenea concurs. Din analiza atribuției prevăzute în art. 90 din Constituție, potrivit căruia „Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național”, rezultă că această atribuție cuprinde două elemente: consultarea și decizia. Consultarea Parlamentului este o condiție prealabilă deciziei, realizarea ei este obligatorie, în sensul că Președintele României nu poate proceda la referendum fără această consultare; are valoarea unui aviz obligatoriu, în sensul că trebuie realizată, dar Președintele României are libertatea deciziei.
Pe cale de consecință:
a) numai Președintele României poate decide dacă cere sau nu poporului să-și exprime voința prin referendum, care sunt problemele de interes național și care anume problemă concretă va fi supusă referendumului;
b) nici o autoritate publică nu poate decide lista problemelor de interes național, în sensul art. 90 din Constituție, aceasta fiind o atribuție exclusivă a Președintelui României. Această excepție a fost admisă de către Curtea Constituțională.
În cel de-al doilea caz, Avocatul Poporului a observat că Legea nr. 3/2000 conținea o greșeală
tehnică, de natură să conducă la încălcarea Constituției. Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate, punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului, inițiat de Președintele României, cu privire la probleme de interes național, urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în ședința comună a celor două Camere, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Condiția exprimării votului majorității deputaților și senatorilor pentru adoptarea hotărârii, era în conflict evident cu textul constituțional cuprins de art. 76 alin. (2), potrivit căruia hotărârile Parlamentului se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră.
Excepția de neconstituționalitate a fost admisă de Curtea Constituțională
Avocatul Poporului a contestat la Curtea Constituționala ordonanța privind interzicerea cumulării pensiei si a salariului de la stat în 2009.
Salariul si pensia fiind bunuri proprietate privata, protejate de articolul 44 din Constituție si Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, interdicția de a cumula pensia cu salariul echivalează practic cu o expropriere. Invocăm articolul din Constituție care prevede ca “nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire
Este de reținut ca dreptul la munca al unei persoane nu poate forma obiectul vreunei ingradiri sau limitări, fiecare persoana fiind libera sa muncească in masura posibilitatilor sale fizice si intelectuale pe care doar singura le poate aprecia
Ordonanța de Urgenta a Guvernului ce interzice cumului pensiei cu salariul primit de la stat ingradeste atat dreptul la munca prevazut in Constitutia Romaniei, cat si drepturile economice, sociale si culturale prevazute in legislatia internationala,
dreptul la munca si dreptul la pensie nu pot fi afectate prin adoptarea ordonantelor de urgenta, deoarece sunt prevazute de legea fundmentala, in categoria drepturilor fundamentale.
Curtea Constituțională
Activitatea de control constituțional în sistemul politic românesc este încredințată unei curți specializate, după modelul controlului constituțional centralizat, cu particularitățile amintite. În sine, forma de control constituțional reprezintă unul dintre cei doi parametrii principali avuți în vedere atunci când este analizat rolul jucat de o curte constituțională în cadrul unui regim democratic. Cel de al doilea parametru cu o semnificație analitică majoră îl constituie activismul curții. Importanța acestuia derivă din faptul că intensitatea controlului constituțional este corelată cu modelul funcțional al democrațiilor moderne, astfel că absența controlului constituțional devine o caracteristică majoritaristă a democrației, în timp ce controlul constituțional activ definește o democrație consensualistă.
Conform Constituției, Curtea se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea lor, asupra constituționalității tratatelor și a altor acorduri internaționale, asupra constituționalității regulamentelor parlamentare, ca și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, atribuții care pot fi încadrate în categoria controlului constituțional propriu-zis. Un bun exemplu care să probeze activismul Curții în acest sens îl reprezintă cazul Voiculescu vs. CNSAS. Concret, Curtea a decis, pe 31 ianuarie 2008, că legea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității este neconstituțională, admițând excepția de neconstituționalitate ridicată în cursul procesului prin care Dan Voiculescu contestase decizia de colaborare cu fosta securitate pe care i-a dat-o anterior Colegiul CNSAS. Urmarea – parlamentul avea la dispozitie, pentru corectarea legii CNSAS, 45 de zile de la publicarea respectivei decizii a Curtii Constitutionale, perioadă în care dispozițiile constatate ca neconstituționale fiind suspendate de drept. Pe de altă parte, Curtea are o serie de atribuții ce sunt subsumate unui control pe care îl putem numi de factură electorală, precum confirmarea rezultatelor alegerilor prezidențiale, ale referendumurilor, ca și emiterea avizului consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a președintelui României. Știm, bunăoară, că instanța constituțională și-a exercitat această prerogativă în 2007, când a formulat un aviz negativ propunerii parlamentului privind suspendarea președintelui Băsescu. În fine, Curtea „soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii”.
Controlul abstract de constituționalitate a priori s-a exercitat la sesizarea subiecților expres prevăzuți de dispozițiile art.144 lit.a) din Constituție: Președintele României, președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Guvernul, Curtea Supremă de Justiție, ori un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori [sfera subiecților de sezină fiind actualmente lărgită prin includerea, în rândul acestora, a Avocatului Poporului, potrivit textului corespunzător al art.146 lit.a) din Constituție, după revizuire].
Exercitându-și atribuțiile prevăzute de Legea fundamentală, “unica autoritate de jurisdicție constituțională” și-a consolidat, în toată această perioadă, rolul de gardian al Constituției, care veghează la respectarea principiilor și valorilor democrației, la garantarea funcționabilității statului de drept, la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale. Acest rol, asumat corespunzător proiecției sale inițiale, a fost modelat și îmbogățit pe parcurs pe măsura noilor exigențe impuse de evoluția vieții sociale în România, de asimilarea practicii tezaurizate în democrațiile de îndelungată tradiție ori a celei instrumentate prin opera Curții Europene a Drepturilor Omului.
De la înființare până la 30 aprilie 2010, Curtea a avut de soluționat 22.985 de sesizări:
187 sesizări în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare
5 examinări referitoare la inițiativele de revizuire a Constituției, potrivit art.144 lit.a) teza finală din Constituție, din care: 1 în anul 1996, 1 în anul 2000 și 3 în anul 2003
33 sesizări în cadrul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului
22.388 excepții de neconstituționalitate, din care: 22.365 excepții ridicate în fața instanțelor judecătorești [potrivit art.144 lit.c) din Constituție, respectiv art.146 lit.d) teza întâi din Constituția republicată]; și 23 excepții ridicate direct de Avocatul Poporului [potrivit art.146 lit.d) teza a doua din Constituția republicată]
16 cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice, potrivit art.146 lit.e) din Constituția republicată
336 contestații formulate în cadrul procedurii pentru alegerea Președintelui României [potrivit art.144 lit.d) din Constituție, respectiv art.146 lit.f) din Constituția republicată], din care 43 în 1992, 132 în 1996, 70 în 2000, 50 în 2004 și 41 în 2009;
1 cerere (în 2007) pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României [potrivit art.146 lit.g) din Constituția republicată];
2 propuneri de suspendare din funcție a Președintelui României [potrivit art.144 lit.f) din Constituție, respectiv art.146 lit.h) din Constituția republicată], din care 1 în 1994 și 1 în 2007
7 contestații referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului [potrivit art.144 lit.g) din Constituție, respectiv art.146 lit.i) din Constituția republicată], din care 2 în 2003, 4 în 2007 și 1 în 2009
6 sesizări privind controlul îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni [potrivit art.144 lit.h) din Constituție, respectiv art.146 lit.j) din Constituția republicată], din care 2 în 1994, 1 în 1996, 1 în 2004, 1 în 2007 și 1 în 2009;
1 sesizare privind constituționalitatea unui partid politic (în 1993) [potrivit art.144 lit.i) din Constituție], restituită, pentru a se atașa dovezile necesare și pentru a fi examinată, Camerei Deputaților și Senatului.
În soluționarea sesizărilor, Curtea a emis 10.538 decizii, hotărâri, avize, din care:
♦160 decizii în temeiul art.144 lit.a), respectiv art.146 lit.a) din Constituția republicată – 6 în 1992, 9 în 1993, 10 în 1994, 13 în 1995, 11 în 1996, 7 în 1997, 6 în 1998, 7 în 1999, 3 în 2000, 6 în 2001, 4 în 2002, 7 în 2003, 5 în 2004, 10 în 2005, 8 în 2006, 17 în 2007, 15 în 2008, 13 în 2009 și 3 în 2010;
♦32 decizii în temeiul art.144 lit.b), respectiv art.146 lit.c) din Constituția republicată – 2 în 1993, 4 în 1994, 2 în 1995, 1 în 1997, 2 în 1998, 2 în 2000, 1 în 2001, 2 în 2002, 2 în 2004, 3 în 2005, 1 în 2006, 3 în 2007, 2 în 2008 și 5 în 2009;
♦10.065 decizii în temeiul art.144 lit.c), respectiv 146 lit.d) din Constituția republicată – 60 în 1993, 126 în 1994, 114 în 1995, 137 în 1996, 707 în 1997, 180 în 1998, 232 în 1999, 268 în 2000, 347 în 2001, 357 în 2002, 484 în 2003, 560 în 2004, 687 în 2005, 943 în 2006, 1.215 în 2007, 1394 în 2008, 1686 în 2009 și 568 în 2010;
♦13 decizii în temeiul art.146 lit.e) din Constituția republicată – 1 în 2005, 1 în 2006, 2 în 2007, 5 în 2008 și 4 în 2009;
♦248 hotărâri cu privire la procedura pentru alegerea Președintelui României – 43 în 1992, 77 în anul 1996, 53 în 2000, 34 în 2004, 40 în 2009 și 1 în 2010;
♦1 hotărâre în temeiul art.146 lit.g) din Constituția republicată – în 2007;
♦2 avize (negative) pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României – 1 în 1994 și 1 în 2007;
♦7 hotărâri referitoare la contestațiile privind respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului – 2 în 2003, 4 în 2007 și 1 în 2009;
♦4 hotărâri prin care se confirmă rezultatele referendumului național – 1 în 2003 și 2 în 2007, și 1 în 2009;
♦6 hotărâri privind controlul îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, din care 2 în 1995, 1 în 1997, 1 în 2004, 1 în 2007 și 1 în 2009.
Au fost, de asemenea, emise:
♦6 decizii de interpretare, din care 1 în 1993, 2 în 1994 și 3 în 1995;
♦11 hotărâri de aprobare ori, după caz, de modificare a Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, din care 1 în 1992, 1 în 1993, 1 în anul 1995, 1 în anul 1996, 1 în anul 1997, 1 în anul 1999, 2 în anul 2000, 1 în anul 2001, 1 în anul 2002 și 1 în anul 2005.
Dinamica sesizărilor primite în cadrul controlului de constituționalitate
144 A, 146 A: controlul anterior, abstract, înainte de promulgarea legii.
144 C, 146 D: controlul posterior, concret, pe calea excepției de neconstituționalitate
Din partea cetățenilor și a unor organizații s-au primit 7.783 scrisori și petiții.
În același timp, trebuie remarcată schimbarea fundamentală intervenită în activitatea Curții începând cu anul 2005, instanța constituțională fiind chemată să se pronunțe, cel puțin o dată pe an, în legătură cu conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, în 45% dintre cazuri fiind emise decizii de admitere.
Două exemple notorii pot fi amintite în acest sens, ambele având ca obiect refuzul Președintelui de a semna decretul de numire a unui membru al guvernului desemnat de Premier. Primul, se referea numirea lui Adrian Cioroianu ca ministru al Externelor în guvernul Tăriceanu I, iar cel de al doilea la numirea Noricăi Niculai ca ministru al Justiției în guvernul Tăriceanu II.
O asemenea schimbarea survenită în activitatea Curții se baza, desigur, pe creșterea autorității instanței constituționale ca urmare a revizuirii din 2003 a legii fundamentale, dar, cel puțin în egală măsură, pe o reinterpretare politică a rolului acesteia. În fapt, în condițiile unei vieți politice profund conflictuale, apelul la judecata Curții viza, dincolo de litera Constituției, arbitrajul acesteia în disputa dintre actorii politici, substituindu-i-se logicii constituționale o logică partizană. Cu consecința firească a creșterii activismului Curții Constituționale, deși generată de tendința de a i se atribui cu precădere un rol de arbitru politic.
Dar sporul de activism al instanței constituționale astfel obținut a avut drept cost major afectarea capacității Curții de a lua decizii în baza competențelor conferite de legea fundamentală. Să revenim la cele două exemple invocate mai sus, reamintind acum modul lor de soluționare.
În primul caz, Curtea a decis că Președintele nu are drept de veto în ceea ce privește numirea unui membru al guvernului. În cel de al doilea caz, decizia Curții a stipulat că Președintele poate refuza o singură dată, motivat, propunerea premierului. La prima vedere, Curtea putea fi acuzată de lipsă de consecvență și chiar de partizanat politic, cum, de altfel, s-a și întâmplat în epocă, fiind, din nou, amenințată cu modificarea legii de organizare și funcționare.
Totuși, dacă le citim cu atenție, cele două decizii nu sunt foarte diferite și, oricum, nu contradictorii. Iată cum sunau ele:
Curtea Constituțională constată că refuzul Președintelui României de a numi un membru al Guvernului la propunerea primului-ministru a declanșat un conflict juridic de natură constituțională, care a încetat să mai subziste ca urmare a emiterii Decretelor Prezidențiale nr.193/12 martie 2007, 237/22 martie 2007 și 379/4 aprilie 2007.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituție, Președintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunțe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului.
1. Curtea Constituțională constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Președintele României, în legătură cu numirea doamnei Norica Nicolai în funcția de ministru al justiției.
2. În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.85 alin.(2) din Constituție, Președintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcția vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o altă persoană.
Așadar, Curtea a constat de fiecare dată declanșarea unui conflict de natură constituțională între guvern și președinție, fără însă ca deciziile sale să fie tranșant în favoarea premierului sau, dimpotrivă, a președintelui. Se poate, deci, afirma că, împinsă în arena politică cu rol de arbitru, Curtea a urmat, poate în mod programat, poate în mod organic, calea unor judecăți de tip solomonic, pentru a se proteja pe sine ca instituție, chiar dacă cu costul amintit.
Încă și mai evident este refuzul Curții de a arbitra dispute politice în cazul avizului pentru suspendarea președintelui Băsescu.
Propunerea de suspendare din funcție a domnului Traian Băsescu, Președintele României, inițiată de 182 deputați și senatori, prezentată în ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului la data de 28 februarie 2007 și înaintată Curții Constituționale la 21 martie 2007, se referă la acte și fapte de încălcare a Constituției, săvârșite în exercițiul mandatului, care, însă, prin conținutul și consecințele lor, nu pot fi calificate drept grave, de natură să determine suspendarea din funcție a Președintelui României, în sensul prevederilor art.95 alin.(1) din Constituție.
Rămâne ca Parlamentul să decidă, pe baza datelor și a informațiilor care îi vor fi prezentate cu ocazia dezbaterilor, asupra existenței și gravității faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcție a Președintelui României, în concordanță cu dispozițiile art. 95 din Constituție.
Profitând probabil și de faptul că inițiatorii demersului au cerut să constate că președintele a încălcat grav Constituția – când, de fapt, legea fundamentală vorbește despre fapte grave prin care se încalcă Constituția, judecătorii constituționali au apreciat că au existat încălcări ale Constituției, dar nu grave, care să justifice suspendarea Președintelui. Pe scurt, avizul Curții Constituționale era negativ, dar ultimul cuvânt îi aparținea Parlamentului, adică o nouă judecată solomonică.
Dar indiferent de modul în care putem apreciem prestația Curții în situațiile amintite, rămâne realitatea unei instituții de control constituțional al cărei rol a sporit în timp. Cu particularitatea că intervenția fortuită a Curții în viața politică a constituit o sursă principală a activismului său. Altfel, congruentă modelului european conturat de Hans Kelsen, Curtea Constituțională din România îmbină caracteristicile specifice unei instituții politico-jurisdicționale, independentă din perspectivă contituțională de cele trei puteri ale statului și supusă numai Constituției și legii sale organice, dar cu judecători numiți de puterea legislativă și de puterea executivă.
Totodată, rolul său în ansamblul sistemului constituțional și politic, întărit după revizuirea constituțională din 2003, pledează în favoarea unei organizări consensuale a democrației românești.
Cercetarea mecanismelor
Avocatul Poporului funcționează ca un sistem foarte practic și eficient deoarece cetățenii sunt primiți în audiență, ascultați, îndrumați pentru completarea petițiilor în funcție de problemele pe care le au. Problemele sunt rezolvate fie luând legătura cu autoritatea reclamata – direct, telefonic, prin scris, fie efectuând anchete, atunci când este cazul. O altă metodă de rezolvare a problemelor este emiterea de recomandări autorităților, atunci când se constată anumite lucruri care nu merg.
Unele neajunsuri sunt legate de durata de răspuns la anumite probleme din partea autorităților cu, care intră in contact. De exemplu dacă se adresează unui primar sa rezolve o problema si el după 30 de zile, cum spune legea, nu răspunde, sau răspunsul dat de acesta este nemulțumitor raportat la modul de rezolvare a problemei, se poate adresa prefectului care are si el un termen in care sa rezolve problema. Daca nu rezolva, nici acesta se pot adresa Guvernului. Guvernul trebuie sa ia masuri in 20 de zile. Daca Guvernul nu face acest lucru, se pot adresa Parlamentului. Adică se fac reclamații. Practic eficiența acestei instituții este limitată de termene mult prea mari, consider ca ar trebui introduse termene speciale de răspuns pentru această instituție și crearea unor birouri specializate care să răspundă in mod eficient solicitărilor. Anchetele pe care această instituție le poate face sunt puține deoarece nu există suficient personal.
Un alt neajuns poate fi posibilitatea ca judecătorii să nu țină cont de recomandările pe care această instituție le propune și să nu le respecte. Celelalte recomandări foarte rar sunt luate in seama de miniștri.
Instituției i s-au alocat resurse iar personalul a fost investit cu oarece competenta, dar rezultatele dovedesc ineficienta. Mecanismele de care dispune pentru a asigura protecția efectiva a Drepturilor Omului nu sunt eficiente. Chiar daca in urma unor sesizări, Avocatul Poporului s-a deplasat pentru a face o cercetare la fata locului, pentru a investiga o situatie, chiar si pentru a face un raport, singurul lucru pe care poate sa-l facă este sa adreseze o sesizare, un raport, o înștiințare organismelor competente, care apoi sunt lăsate să acționeze din proprie inițiativa. Avocatul Poporului nu are competenta, nu are posibilitatea de a interveni după aceea si de a monitoriza cum au fost implementate propunerile si observațiile sale. Nu exista un mecanism de control. Or, in lipsa acestui mecanism, orice observație oricât de pertinenta sau orice recomandare făcuta de Avocatul Poporului in spiritul implementării Drepturilor Omului rămâne fără eficienta.
Curtea Constituțională
Pentru a putea observa modul în care funcționează această instituție, a eficienței sale și a neajunsurilor voi începe cu prezentarea atribuțiilor acesteia.
Controlul constituționalității legilor, ca acte juridice ale Parlamentului Curtea Constituțională efectuează un control al constituționalității legilor, înainte de promulgarea lor de către Președintele țării, și un control posterior.
Curtea Constituțională nu se sesizează din oficiu, cu excepția inițiativelor de revizuire a Constituției. Curtea Constituțională se pronunță asupra prevederilor menționate în sesizare, dar și asupra acelora care nu pot fi disociate.
Legea nr. 47/1992 stabilește în detaliu modul de comunicare și termenele în care subiectele au dreptul să-și exercită controlul asupra constituționalității legilor și să-și exprime punctul lor de vedere.
Se consideră că nu sunt constituționale prevederile care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției. Curtea nu modifică sau completează prevederile legale supuse controlului. Ea nu se referă la modul de interpretare și aplicare a legii, ci asupra înțelesului contrar constituției. Subliniem faptul că din acest punct de vedere i se atribuie competența să interpreteze atât dispozițiile cât și principiile Constituției
a) Controlul prealabil sau anterior promulgării legilor
Acesta se realizează în intervalul dintre adoptarea legilor de către Parlament și promulgarea lor de către Președintele, care validează astfel intrarea lor în vigoare. Controlul are loc prin obiecția de neconstituționalității. După unii autori, acesta este un control obiectiv, în sensul că nu are în vedere o situație concretă.
Inițiativa sesizării Curții Constituționale o pot avea Președintele României, Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori. Sesizarea se face în scris și motivat.
Dezbaterea constituționalității unor legi sau a unor prevederi legale, înainte de promulgare, are loc în plenul Curții pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite de la autoritățile prevăzute de lege1. În urma deliberării se adoptă o decizie, cu votul majorității judecătorilor, care se publică în Monitorul Oficial al României.
În cazurile de necostituționalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punera lor de acord cu decizia Curții Costituționale.
b) Controlul posterior promulgării legilor
Aceasta are loc după ce legea sau ordonanța a intrat în vigoare, a fost publicată în Monitorul Oficial al României. Excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial în contextul unui proces declanșat pentru soluționarea unei cauze. Ele pot fi ridicate la cererea unei părți sau de către instanță din oficiu. În urma revizuirii Constituției, se dispune, că excepția de de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului în fața Curții Constituționale.
Curtea Constituțională decide asupra unor legi sau asupra dispoziției dintr-o lege, de care depinde rezolvarea cauzei.
Prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită prin control prealabil promulgării sau cele care au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate.
Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și care va fi însoțită de dovezile depuse de părți.
Excepția poate fi ridicată fie de instanță, din oficiu, fie de părți. Instanța ia această decizie dacă soluționarea cauzei nu depinde de prevederile legale considerate neconstituționale sau dacă Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra lor cu ocazia controlului prealabil sau posterior.
Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.
Dezbaterea are loc în plenul Curții pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin care a fost sesizată Curtea Constituțională, a punctelor de vedere prezentate de președinții celor două Camere ale Parlamentului și de Guvern, a probelor administrate, a susținerilor părților, cu citarea acestora și a Ministerului Public. Părțile vor fi reprezentate prin avocați cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamentele Parlamentului, constatate ca fiind ca neconstituționale, își în cetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curții constituționale dacă, în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispzițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept.
Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei dispoziții dintr-o lege este definitivă și nu poate fi supusă recursului.
Deciziile sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial și produc efecte numai pentru viitor. Constituția în urma revizuirii întărește caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Parlamentul este obligat să respecte deciziile Curții, el nu mai poate să revină asupra lor sub nici o formă, ci să pună în concodanță legile sau prevederile neconstituționale cu acestea. De asemenea, stabilind clar forța juridică a deciziilor , se vor înlătura pe viitor unele practici ale unor insatanțe judecătorești care nu le respectau.
Inițiativa legislativă a cetățenilor se poate manifesta sub forma unor propuneri care se referă la legi organice sau ordinare, dar și la revizuirea Constituției.
Curtea Constituțională se sesizează din oficiu dacă este vorba de revizuirea Constituției. Dacă inițiativele populare au ca obiect legi organice sau ordinare, Curtea Constituțională este sesizată de Președintele Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat inițiativa.
Propunerea legislativă se depune la Curte însoțit de avizul Consiliului Legislativ.
Curtea Constituțională îndeplinește următoarele atribuții în ceea ce privește verificarea inițiativelor cetățenești:
a) caracterul constituțional al propunerii legislative care face obiectul inițiativei. În art. 74, al. 2 din Constituție se precizează că „nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea”.
b) îndeplinirea condițiilor referitoare la publicarea propunerii legislative în Monitorul Oficial, precum și îndeplinirea condiției de atestare a listelor de susținători.
c) întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei și respectarea dispersiei teritoriale în județe și în municipiul București, atât în cazul revizuirii Constituției, cât și al altor proiecte de legi organice sau ordinare. Art. 150 din Constituție arată că revizuirea poate fi inițiată de cel puțin 500.000 de cetățeni, care provin din cel puțin jumătate din județele țării, iar fiecare din acestea sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate 20.000 de semnături. In cazul celorlalte legi, inițiativa legislativă aparține unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot care provin din cel puțin 1/4 din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături, potrivit articolului 74 din Constituție.
Președintele Curții Constituționale, primind sesizarea, desemnează un judecător ca raportor și stabilește termenul pentru întrunirea judecătorilor în vederea verificării inițiativei.
Curtea Constituțională se pronunță în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative și în termen de 60 de zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire a Constituției.
Decizia, dacă este vorba de o propunere legislativă privind modificarea Constituției sau, hotărârea în cazul celorlalte propuneri de legi organice sau ordinare se comunică Președintelui Camerei Parlamentului, care a sesizat-o și se publică în Monitorul Oficial.
De la data primirii hotărârii sau deciziei Curții Constituționale, Parlamentul începe procedura parlamentară de legiferare.
În cazul atribuției pe care o discutăm, Curtea Constituțională verifică numai condițiile constituționale pentru exercitarea inițiativei cetățenești.
Jurisprudența Curții Constituționale ca instrument al constituționalizării în direcția protecției drepturilor fundamentale ale omului
Universalitatea dreptului – Constituția arată că cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile constate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea. Universalitatea drepturilor și libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât și la titularii acestora.
Primul aspect care exprimă vocația omului, a cetățeanului pe planul realităților juridice interne fiecărei țări pentru toate drepturile și libertățile. Sub cel de-al doilea aspect universalitatea exprimă ideea că toți cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți.
Neretroactivitatea legii – Constituția consacră în alin. (2) art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiție, actualitate și justiție și anume, neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege adoptată produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Acesta numai pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând atitudinile deviante. Este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce-a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare față de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică și în legislație două mari excepții și anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde și cea privind legile interpretative.
Egalitatea în drepturi ale cetățenilor reprezintă principiul constituțional potrivit căruia cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială se pot folosi în mod egal de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări sunt tratate în mod egal atât de către autoritățile publice cât și de către ceilalți cetățeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 alin.(1) și (3) și prin art.4 alin. (2) din Constituție.
Protecția cetățenilor români în străinătate și obligațiile lor sunt stipulate în Constituție. Acest principiu explică faptul că cetățenia română este legătură politică și juridică dintre cetățean și stat care prin efectele sale determină statutul juridic al persoanei oriunde s-ar afla ea atât în interiorul cât și în afara frontierelor. În temeiul acesteia cetățenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecția autorităților române, iar acestea au obligația constituțională de a le acorda protecția necesară. Modalitățile concrete de acordare a protecției depind desigur de sistemul juridic respectiv, în care regulile cuprinse în principii și celelalte norme generale cuprinse în dreptul internațional au importanța lor.
Principiul liberului acces la justiție se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate, cetățean, român, străin sau apatrid. El permite accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau oricărei libertăți al oricărui interes legitim fără deosebire dacă acesta rezultă din Constituție sau din alte legi. De asemenea nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Art. 21 din Constituție implică o corectă delimitare între dreptul la acțiune în justiție și obligația Constituțională de ocrotire a drepturilor, libertăților și intereselor legitime.
Dreptul de acces la justiție aparține oricărei persoane fizice sau juridice indiferent dacă are cetățenia ori naționalitatea română și indiferent dacă persoana este înregistrată sau nu în registrele de evidență ale persoanelor juridice în România. Mai mult potrivit Curții accesul al justiție și acelor asocieri care nu au personalitate juridică în condițiile în care legea internă le recunoaște acestora drepturi patrimoniale individuale distincte de cele ale membrilor săi. Dreptul de acces la justiție impune obligații atât în sarcina legiuitorului și executivului cât și în cea a judecătorului.
Eficacitatea accesului la justiție presupune că statul trebuie să permită accesul la justiție al oricărei persoane. Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenție, cât și prin art.21 din Constituția României, prin art.10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art.14 pct.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetățenii pentru a accede la justiție Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art.109) și căile ordinare și extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătorești (apelul-art.282, recursul-art.299, contestația în anulare-art.317 și art.318, revizuirea- art.322), iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit.a), căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art.278/1), căile de atac ordinare și extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești (apelul-art.361, recursul-art.385/1, contestația în anulare-art.386, revizuirea-art.393).
Căile procedurale menționate asigură persoanelor interesate accesul la o instanță de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competența de a hotărî în materie civilă sau penală.
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.
În ceea ce privește mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiție, acestea sunt lăsate de Convenție la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.
Ca atare, dispozițiile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanțelor judecătorești sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de acces la toate structurile judecătorești- judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție- și nici la toate căile de atac prevăzute de lege- apel, recurs, contestație în anulare, revizuire, deoarece, așa cum a hotărât Plenul Curții Constituționale prin decizia nr.1/8 februarie 1994, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite.
Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art.282/1 Cod procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătorești care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunțate, sunt exceptate de la această cale de atac, ori în materia hotărârilor de strămutare a pricinilor civile, care nu sunt supuse nici unei căi de atac- art.40 alin.4 Cod procedură civilă.
Deseori în practica instanțelor naționale a fost invocată de părți, ca măsură de îngrădire a accesului liber la justiție, lipsa de gratuitate a procesului civil, prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligației de plată a unei taxe de timbru și prin neasigurarea asistenței juridice gratuite.
Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de acces la justiție.
Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuității justiției și, implicit, al accesului liber la justiție, deoarece partea căzută în pretenții poate fi obligată la restituirea sumelor avansate în condițiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru anumite categorii de cauze civile, iar legislația națională asigură și alte garanții efective pentru finalizarea procedurii judiciare chiar și în cazul persoanelor cu posibilități materiale reduse.
În acest sens, art.74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să facă față cheltuielilor unei judecăți, fără a primejdui propria sa întreținere sau a familiei sale, dreptul de a cere instanței de judecată asistență judiciară, iar art.75 din același cod prevede că în conținutul conceptului de asistență judiciară intră acordarea de scutiri, reduceri, eșalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru și a timbrului judiciar, precum și apărarea și asistența gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaților.
Față de dispozițiile naționale enunțate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar putea fi invocată cu succes ca o încălcare a liberului acces la justiție în sensul art.6 pct.1 din Conveție.
Libertatea individuala este amplu reglementata de Constituția României, astfel în art. 23 alin.1 conține două concepte inviolabile: libertatea individuala și siguranța persoanei. “Libertatea individuala nu este si nu trebuie sa fie absoluta”, realizându-se in limite impuse de ordinea constituțională sau, mai larg, de ordinea de drept, încălcarea ordinei de drept prilejuind autorităților competente intervenția la represiune, și luarea unor masuri privind libertatea individuala ca: arestări, rețineri, masuri procesuale, percheziții, care trebuia sa se facă în cadru legal pentru ca persoanele sa nu devina victime ale abuzurilor si ilegalităților.
Cadrul legal pentru aceste masuri este dat de reglementarea constituționala a Art.23 alin 2-13, in situațiile de reținere, arestare, reguli procedurale pe care le respecta si le aplica autoritățile competente.
Siguranța persoanei poate fi văzută și ca o garanție a libertății individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autoritățile publice în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Prin cazuri prevăzute de lege înțelegem situațiile, împrejurările în care autoritățile publice competente pot proceda la percheziții, rețineri sau arestări. Prin procedura prevăzută de lege trebuie să înțelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituțional obligă legiuitorul să stabilească expres și explicit atât cazurile cât și procedurile.
Prin Constituție mai sunt stabilite și alte reguli, unele comune reținerii și arestării, iar altele numai în legătură cu arestarea. Deoarece atât reținerea, cât și arestarea privesc libertatea individuală, ele se pot ordona numai când există motive legale, iar ideea de respect al libertății și siguranței persoanei impune ca și aceasta să aibă dreptul să cunoască aceste motive care impun măsuri atât de grave și care, desigur, o privesc. De aceea, Constituția prevede două reguli în legătură cu aceste motive: prima privind timpul de comunicare și a doua privind limba în care se face această comunicare. Astfel, autoritatea care efectuează reținerea sau arestarea are obligația constituțională de a comunica de îndată persoanei reținute sau arestate motivele măsurii luate. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparența acțiunii autorităților publice, ci și pentru evitarea unor erori, a unor discuții, deseori obositoare și iritante. Cât privește limba în care se face comunicarea, aceasta este limba pe care o înțelege cel în cauză. Este o prevedere firească, este o garanție a siguranței persoanei. Atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoștință în cel mai scurt termen, dar – și acest lucru este esențial – numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. Învinuirea este deja un pas foarte mare spre formularea culpabilității și răspunderii persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să funcționeze. Avocatul devine, practic, un garant al siguranței persoanei, el poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu care clientul său este confruntat. Prezența avocatului în această secvență procesuală este obligatorie; de aceea, autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se realizează prezența unui avocat ales. Regula constituțională este atât de clară și desigur imperativă, încât nu admite niciun subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o încălcare gravă a Constituției.
Arătam că reținerea și arestarea unei persoane se justifică prin existența unor motive, desigur legale. Dacă aceste motive au dispărut, prevede Constituția, cel reținut sau arestat trebuie în mod obligatoriu eliberat. Deși textul nu stabilește un termen în care eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale și oficiale a dispariției motivelor.
Regula de mai sus cuprinde obligația pentru autoritatea publică de a elibera persoana reținută sau arestată. Constituția însă permite și eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub control judiciar sau pe cauțiune. Această regulă a libertății provizorii, pe care am denumi-o regulă a încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumția de nevinovăție, dar și să reducă la minimum riscul unei erori judiciare și, în general, al unor acte ireparabile. Trimiterea în judecată penală a unei persoane trebuie să se facă, pe cât posibil, în stare de libertate. Cererea de punere în libertate a persoanei trebuie să fie soluționată numai de către autoritățile judecătorești.
Libertatea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza sub două condiții: controlul judiciar sau cauțiunea. Controlul judiciar sau cauțiunea sunt două instituții procesual penale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităților judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată. Libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune se realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale.
În fine, art. 23 din Constituție stabilește două reguli fundamentale de mare tradiție în sistemele juridice și de incontestabilă actualitate și spirit justițiar, și anume cea privind prezumția de nevinovăție și cea privind legalitatea pedepsei.
Dreptul de apărare este un drept fundamental cetățenesc de tradiție reglementat distinct pentru că deși este în strânsă legătură cu libertatea individuală și siguranța persoanei el prezintă un egal interes pentru activitatea judiciară. Dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă părților posibilitatea de a-și valorifica pretențiile sau de a dovedi netemeinicia pretențiilor adversarului.
Dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Curtea Constituțională își fundamentează opinia pe sursele diferite ale celor două drepturi, respectiv constituțională în sensul dreptului la apărare și legală în cazul dreptului de asistență juridică obligatorie ceea ce ar determina protecția diferită a celor două drepturi întrucât legea fundamentală garantează dreptul la apărare, dar nu și pe cel de asistență obligatorie.
Există însă procese pentru care asistența din partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză. Asemenea situații pot privi procesele penale în care învinuiții sau inculpații sunt minori arestați sau în care se judecă infracțiuni grave. Legile vor trebui deci să prevadă expres asemenea situații în care autoritățile competente au obligația să numească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanelor în cauză dacă acestea, din diferite motive, nu-și aleg un avocat. De altfel, așa cum am explicat deja, o asemenea prevedere există chiar în Constituție – art. 23(5) – în legătură cu asistența obligatorie din partea unui avocat în momentul comunicării învinuirii.
Dreptul la viață și la integritate fizică sunt reglementate de către Constituție în același articol, și anume art. 22. Deși sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menționate nu sunt totuși confundabile din punct de vedere juridic. Dreptul la viață este înscris printre drepturile esențiale ale ființei umane, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, declarație preluată în constituțiile celor mai multe state (art. 22 în Constituția României).
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El și-a făcut loc de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și, desigur, prin constituții. Este un drept cetățenesc cu care începe acest domeniu. În acest sens, Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în art. 3 că „Orice om are dreptul la viață libertate și la inviolabilitatea persoanei”. Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră în art. 2 că „Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de către un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată de lege cu această pedeapsă”, iar Pactul privitor la drepturile civile și politice stabilește, în art. 6 pct. 1, că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.
În această accepțiune largă, dreptul la viață este asigurat prin sistemul constituțional. Art. 22 din Constituție se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață, această soluție fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat de viața sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituție a pedepsei cu moartea exprimă tendința dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice, de înlăturare a acestei sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă și niciodată eficientă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare și că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuie astfel pedepsit.
Prin aceste dispoziții, Constituția realizează o corelare indiscutabilă cu Protocolul facultativ la Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol ratificat de către România fără rezerve.
Interdicția prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nicio excepție nefiind posibilă.
Într-o manieră asemănătoare cu dreptul la viață, dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituțională. Dreptul la integritate fizică și psihică a fost inspirat, de asemenea, de Declarația Universală, care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante”. În același sens a fost formulat art. 7 din Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice. Art. 3 al Convenției Europene reia, în esență, art. 5 din Declarația Universală, mai puțin termenul „tratamente crude”, arătând că „nimeni nu poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”. El nu a preluat însă alineatul 2 de la art. 7 al Pactului, în care se arată: „În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice”.
Strânsa sa legătură cu dreptul la viață a determinat reglementarea în același articol 22. Respectul integrității fizice este garantat chiar prin Constituție, rezultând astfel obligația autorităților publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționată de către lege, iar dacă ea se impune, totuși, din considerente de ordin social, se poate face numai prin lege, în condițiile art. 53 din Constituție.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit și considerat de valoare constituțională, omul fiind conceput – sub aspect juridic – ca un complex de elemente în care psihicul și fizicul nu pot fi despărțite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrități este contrară
drepturilor umane. Respectul vieții, integrității fizice și integrității psihice explică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a demnității și personalității omului, conținând obiceiuri primitive, care trebuie repudiate și reprimate de către lege.
Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituție față de toate subiectele de drept, deci atât față de autoritățile publice, cât și față de cetățeni.
Formularea dispozițiilor acestui articol nu lasă niciun dubiu în ce privește obligația generală, a tuturor subiectelor de drept, de a respecta viața, integritatea fizică și psihică a persoanei. Este adevărat că autoritățile publice au obligații sporite în acest domeniu, dar textul nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.
Dreptul la liberă circulație este un drept care asigură libertatea de mișcare a cetățeanului. Constituția reglementează ambele aspecte care formează conținutul dreptului la circulație, și anume: libera circulație pe teritoriul României și libera circulație în afara teritoriului. În acest sens se garantează dreptul la liberă circulație în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc însă că libera circulație nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. De regulă, aceste condiții privind exercitarea dreptului la liberă circulație urmăresc ocrotirea unor valori economice și sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale, normala desfășurare a relațiilor cu alte state.
În legătură cu libera circulație pe teritoriul României, prin art. 25 din Constituție se asigură posibilitatea pentru orice cetățean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru și de a-și stabili reședința sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor interpretări speculative sau abuzive care ar putea ridica multe probleme concrete de soluționat. Această subliniere a textului dă o claritate deosebită regulii constituționale, localități fiind cele desemnate ca atare prin legile românești, înlăturându-se astfel interpretarea (absurdă, dar posibilă) că textul permite stabilirea domiciliului pe un pisc de munte singuratic sau într-un punct geografic pe care persoana și l-ar imagina și alege în mod discreționar. Nu este inutil a adăuga că libera circulație în sensul pe care-l discutăm aici nu exclude respectarea legilor privind domiciliul, reședința, proprietatea.
Cât privește libera circulație a cetățenilor români în străinătate, ea este, de asemenea, garantată prin permiterea emigrării și revenirii în țară. Constituția valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaționale în materie, în sensul că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria țară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a-și alege liber reședința. Documentele juridice internaționale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria țară și că străinul aflat legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luată în conformitate cu legea, și, dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale și de a obține examinarea cazului său de către autoritatea competentă ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
În fine, trebuie să adăugăm că reglementările legale privind actele de identitate, pașapoartele sau celelalte documente, cele privind trecerea frontierelor și, în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt și nu pot fi considerate ca restricții la libera circulație a persoanelor, ci, dimpotrivă, ca norme ce conferă un cadru eficient și civilizat exercitării acestui drept. Bineînțeles, aceste reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici sau proceduri abuzive sau șicanatorii dreptul omului la libera circulație.
Convențiile internaționale și Constituția României impun autorităților publice obligația de a ocroti viața intimă, familială și privată, precum și oricărei persoane, obligația de a respecta dreptul la viața intimă, familială și privată.
Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private are un conținut complex. El este un aspect al respectării personalității omului, proclamată prin art. 1 din Constituție ca valoare supremă.
Conform articolului 26, „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.
Constituția impune autorităților publice obligația de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om au dreptul la propria viață intimă, familială și privată. Constituția utilizează trei noțiuni – viață intimă, viață familială, viață privată – pe care în mod firesc nu le definește. Aceasta, pentru simplul motiv că dispozițiile constituționale nu dau definiții, nu clasifică, acestea fiind de domeniul științelor dreptului.
Dar trebuie să observăm că o definire a acestor trei noțiuni este dificilă, ele fiind trei noțiuni largi, stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămânând în sarcina autorităților care operează cu ele în cazurile concrete și într-un context determinat. Apoi, aceste trei noțiuni, deși sunt într-o corelație indisolubilă, deși se explică unele prin altele, într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuși, fapt pentru care a trebuit să fie menționate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct de vedere juridic, ireproșabilă. Dacă prin viață familială se înțelege, privitor la familie (destinat familiei, aparține familiei), viața intimă și viața privată sunt mai dificil de diferențiat. Aceasta, pentru că viața intimă este prin ea însăși privată, iar viața privată poate fi prin ea însăși intimă.
Constituția obligă autoritățile publice la respectul vieții intime, familiale și private și la ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup).
Nimeni nu poate să se amestece în viața intimă, familială sau privată a persoanei fără consimțământul acesteia, consimțământ care, desigur, trebuie să fie explicit (să reiasă că a fost explicit) și exprimat liber. Autoritățile publice trebuie să ia toate măsurile posibile și rezonabile pentru a ocroti viața intimă, familială și privată a persoanei.
Intră, de asemenea, în dimensiunile vieții intime, familiale și private dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la propria imagine și respectul intimității sunt inseparabile. Este, de asemenea, interzisă și, desigur, sancționată aducerea la cunoștința publică a aspectelor din viața conjugală a persoanelor.
Spuneam că stabilirea unor dimensiuni stricte ale acestui drept nu este un lucru simplu. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși este de fapt un aspect al vieții private și intime, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile și imprescriptibile drepturi ale omului. Deși receptat mai târziu în vocabularul constituțional, acest drept era încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit.
În sensul actualei Constituții, inviolabilitatea domiciliului reprezintă dreptul cetățeanului de a nu i se pătrunde în locuință fără încuviințarea sa, decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută în art. 27 al Constituției care stabilește că „Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege. Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante”.
Se constată că noțiunea de domiciliu întrebuințată de Constituție, atunci când reglementează inviolabilitatea domiciliului, are o accepțiune diferită față de cea din dreptul civil: potrivit art. 13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința sa statornică sau principală.
Din prevederile constituționale rezultă că inviolabilitatea domiciliului se referă nu numai la domiciliu în sensul dreptului civil, ci și la reședința persoanei. Cu alte cuvinte, inviolabilitatea domiciliului trebuie înțeleasă în sensul cel mai larg cu putință, ea incluzând ocrotirea locuinței cetățeanului indiferent de forma juridică pe care o îmbracă deținerea ei. Această accepțiune largă a domiciliului în dreptul constituțional este confirmată și însoțită de legislația penală care sancționează violarea domiciliului.
Trebuie precizat că textul constituțional prevede că domiciliul este inviolabil în fața oricărei persoane fizice sau juridice sau în fața agenților statului. De asemenea, textul constituțional se referă la situațiile în care domiciliul își poate pierde inviolabilitatea. Astfel, trebuie să distingem între situațiile în care Constituția ordonă pătrunderea în domiciliu împotriva voinței persoanei care locuiește acolo și situația în care Constituția nu sancționează pătrunderea în locuința unei persoane împotriva voinței acesteia.
Conform articolului 32, Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare. Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională. Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii.
În ce privește conținutul, pot fi remarcate nu numai multitudinea elementelor componente, ci și un specific juridic rezultând din îmbinarea libertății cu obligația. Pentru că dreptul laînvățătură este, în același timp, și o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor forme de învățământ (primar, general). Acest conținut mixt determină și specificul reglementărilor constituționale și, bineînțeles, legale. Apoi, dreptul la învățătură, ca drept fundamental, trebuie astfel organizat încât să asigure șanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului competență profesională și interzicerea discriminărilor sau privilegiilor.
În mod firesc, Constituția, prin art. 32, stabilește formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învățătură, și anume: învățământul general obligatoriu, învățământul liceal, învățământul profesional, învățământul superior. Desigur, Constituția nu enumeră toate formele de învățământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiționale, de altfel. Dar, prin formularea „alte forme de instrucție și perfecționare”, permite crearea și existența și a altor forme prin care dreptul la învățătură se va putea realiza.
Textul constituțional are însă în vedere și o altă realitate, mai exact o perspectivă strâns legată de libera circulație nu numai a oamenilor, ci și a ideilor, a informațiilor. Aceasta presupune și o pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca învățământul să se poată desfășura și într-o limbă de circulație internațională, desigur, în condițiile legii.
Dreptul la ocrotirea sănătății este un drept fundamental cetățenesc receptat în Constituția României, îndeosebi, din Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale, culturale.
În articolul 34 se prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților para-medicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
Textul constituțional răspunde exigențelor juridice și practice în domeniul ocrotirii sănătății. Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, art. 34 stabilește obligații corelative clare și ferme în sarcina statului, și anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei și sănătății publice; este firesc ca prin Constituție să se impună autorității legislative misiunea de a reglementa princi-palele domenii și aspecte, precum: asistența medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecție al sănătății fizice și mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale.
Examinând art. 43 din Constituție, putem formula câteva explicații. Mai întâi, că dreptul la grevă aparține numai salariaților. Ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 44 și nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariați, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. În ce privește scopul grevei, el este apărarea intereselor profesionale, economice și sociale. Așa stând lucrurile, sunt licite numai grevele care-și propun și afirmă asemenea interese. În general, sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic sau grevele politice, cum li se spune. Din Constituție nu rezultă că dreptul la grevă privește și interese politice. Textul constituțional permite legii să stabilească anumite condiții și limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau, altfel spus, exercitarea abuzivă a dreptului la grevă. Aceste condiții și limite privesc, în general, concilierea conflictelor de muncă, declararea, desfășurarea și încetarea grevei, responsabilitățile.
Un aspect teoretic important privește greva și serviciile publice. Reglementările juridice din acest domeniu au cunoscut în sistemele constituționale mari variații în timp. Deseori, se consideră că greva funcționarilor publici este ilicită, pentru că ea vine în contradicție cu noțiunea de serviciu public și mai ales cu principiul continuității serviciilor publice. Încetarea serviciilor publice, cum ar fi transporturile, poșta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalți, încât grevele în acest domeniu cunosc deseori un regim juridic aparte.
Art. 49 din Constituție, prin conținutul său, conturează un drept fundamental cetățenesc, care poate fi intitulat dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență. O precizare este importantă. Din lectura întregului titlu II al Constituției, se poate lesne constata că multe drepturi și libertăți privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate. În această categorie pot fi menționate dreptul la învățătură, dreptul la muncă, dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii. Deci, multe articole care consacră drepturi și libertăți cetățenești nominalizează copiii și tinerii. Art. 49 însă dă contur unui drept-sinteză, care valorifică realitatea în sensul căreia copiii și tinerii constituie marele potențial uman, de azi, dar mai ales de mâine al societății, că ei reprezintă continuitatea și viitorul, perspectiva umană. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistenta în realizarea drepturilor lor. Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap.
Eficienta legislației naționale
Încă din 1952 România avea reglementate în Constituție drepturile și libertățile fundamentale ale omului de unde rezultă că legiuitorii din acea perioadă probabil se gândeau să adere la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și nu la CEDO deoarece aceasta a fost înființată în anul 1959. Chiar dacă drepturile și libertățile fundamentale ale omului au fost reglementate și în Constituția din 1965 ideea de a se alătura CEDO nu se putea pune în aplicare în condițiile unui stat socialist, datorită politicii comuniste. Cu toate că aceste drepturi au fost reglementate acestea nu au fost însă și respectate.
Nici după Revoluția din 1989 nu sunt îndepărtate drepturile și libertățile fundamentale ale omului dar nu se încearcă aderarea la CEDO.
În Constituția din 1991 se produc schimbări privind drepturile și libertățile omului. Cel de-al doilea titlu al Constituției denumit Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. În capitolul I, purtând denumirea Dispoziții comune, sunt stabilite principii constituționate aplicabile domeniului drepturilor și libertăților. În capitolul 2, Drepturile și libertățile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilitățile (dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile și libertățile social-economice și culturale (dreptul la învățătură, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, dreptul la moștenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul la moștenire, dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență, dreptul persoanelor handicapate la o protecție socială); drepturile exclusiv politice (dreptul la vot și dreptul de a fi ales), drepturile și libertățile social-politice (libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenței); drepturile garanții (dreptul de petiționare și dreptul celui vătămat de către o autoritate publică). În capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale, și anume: îndatorirea de a respecta Constituția și legile; îndatorirea de fidelitate față de țară; îndatorirea de apărare a patriei, îndatorirea de a satisface serviciul militar, de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de exercitare cu bună-credință a drepturilor și libertăților și de a respecta drepturile și libertățile celorlalți. Capitolul IV reglementează Avocatul Poporului, ca un garant al drepturilor și libertăților cetățenești. Potrivit unei opinii, Constituția din 1991 reprezintă „expresia voinței suverane reale a poporului român de a-și stabili noile rânduieli economice sociale și politice” și rezultă, în principal, din adoptarea ei pe calea referendumului. Abia din 1994 România începe să facă progrese și își arată interesul pentru a deveni membră prin ratificarea CEDO și a primelor 10 protocoale. Din 1994 și până în prezent România a făcut progrese, dar nici în prezent prin chiar dacă a devenit membră CEDO și membră a UE și drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenilor sunt reglementate în constituție în practică apar destule probleme a aplicării acestora. Din punctul meu de vedere consider că este destul de greu să se modifice gândirea din timpul comunismului când nu se aplicau aceste drepturi cu toate că erau reglementate, iar acest impediment creează probleme și în prezent, deoarece încă mai sunt persoane care conduc instituții importante ale justiției care probabil din obișnuință nu aplică corect aceste drepturi. Spun că nu se aplică corect deoarece România de când este membră CEDO a pierdut un număr foarte mare de procese.
În perioada 1959 – 2008 România a înregistrat următoarea evoluție:
Sursa: www.echr.coe.int
Din graficul de mai sus putem observa un număr tot mai mare de încălcări ale drepturilor și libertăților omului. Cazurile judecate pe care statul român le-a pierdut la CEDO au crescut foarte mult în perioada 2006 – 2008 , numărul lor dublându-se de la an la an. Numărul tot mai mare de aplicații și de cauze pierdute din ultimii ani arată formalismul de care dă dovadă justiția din România în aplicarea corectă a drepturilor și libertăților omului. Iar dovada lipsei modificărilor prevederilor legale unde au fost întâlnite probleme, arată ineficiența și încă o dovadă că CEDO nu a fost gândită ca parte integrată în sistemul legislației naționale ci doar ca o parte alternativă.
Cele mai multe cazuri pierdute de statul român sunt cele de încălcare a dreptului de proprietate până în prezent un număr de 373 de cazuri au câștigat la CEDO, urmate îndeaproape cu un număr de 304 cazuri de încălcarea dreptului la un proces echitabil. Conform statisticilor publicate de CEDO alte drepturi încălcate sunt: dreptul la libertate și siguranță (45 cazuri), dreptul la respectarea vieții private, familiale (35 cazuri), durata procedurilor a fost considerată mult prea mare în 62 de cazuri, tratamente inumane sau degradante (26 de cazuri), dreptul privind egalitatea a fost încălcat în 22 de cazuri, dreptul la un proces echitabil (20 de cazuri).
Având in vedere lipsa unui progres semnificativ in soluționarea acestor dosare de către instanțele romane, precum si ineficacitatea sistemului compensatoriu, Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a decis sa aplice judecata-pilot tuturor dosarelor privind restituirea proprietăților, prin intermediul a doua dosare aflate acum pe rolul instanței. In acest fel CEDO spera sa pună capăt inechităților si acestui sistem problematic de judecata. Această măsură a fost luată datorită unui număr de 1000 de dosare având acest obiect.
În februarie 2010, Curtea de la Strasbourg a decis aplicarea procedurii hotărârii pilot în două dintre cazurile aflate pe rol, referitoare la imobilele naționalizate confiscate de regimul comunist în România. Guvernul a confirmat, pentru SFin, că se pregătesc modificări ale Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Hotărârile pilot sunt proceduri relativ recente adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în scopul „tratării” unor probleme juridice ce afectează grupuri mari de persoane. Motivul principal pentru care se iau asemenea hotărâri este numărul mare de cereri de soluționare a unor spețe, având la origine aceleași texte legislative defectuoase. Printr-o asemenea hotărâre, CEDO identifică disfuncțiile din legislația internă și dă indicații guvernelor privind măsurile care ar trebui luate pentru a elimina aceste probleme sistemice sau structurale, care determină un mare număr de cereri.
Odată cu declanșarea procedurii, toate cauzele având acest obiect vor fi suspendate de pe rolul CEDO, până când autoritățile din România vor lua măsurile legislative, administrative și bugetare pentru remedierea situației.
Dintre țările Uniunii Europene, CEDO a mai pronunțat hotărâri pilot numai în cazul Poloniei, tot în legătură cu încălcări ce au la bază legislația proprietății.
În motivația hotărârii pilot s-a arătat că în prezent peste 1.000 de cazuri referitoare la problemele proprietăților naționalizate în România își așteaptă rezolvarea în fața Curții, câteva sute datând de anul trecut.
De asemenea, în hotărâre s-a mai arătat că, în ciuda zecilor de hotărâri în care Curtea de la Strasbourg a atras atenția asupra lipsei de eficiență a mecanismului de acordare a compensațiilor pentru imobilele naționalizate, nu s-au făcut progrese semnificative în ce privește îmbunătățirea legislației. Din aceste motive, CEDO a decis aplicarea procedurii hotărârilor pilot în două dintre cazurile aflate pe rolul acesteia: Atanasiu și Poenaru împotriva României și Solon împotriva României.
În cazul Atanasiu și Poenaru contra României, acuzațiile se referă în principal la imposibilitatea accesului la un tribunal pentru a revendica un apartament naționalizat și întârzierea autorităților administrative în luarea unei decizii referitoare la cererea de restituire.
În cauza Solon contra României, autoritățile sunt acuzate pentru imposibilitatea obținerii de către reclamant a despăgubirilor la care avea dreptul conform Legii 10/2001 pentru un teren naționalizat și utilizat de Universitatea din Craiova.
Încă din 1998 CEDO a pronunțat numeroase hotărâri în care a atras atenția asupra ineficacității dispozițiilor interne succesive în privința mecanismelor de acordare a despăgubirilor. Până acum, Curtea a constatat încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în peste 150 de cazuri din această categorie.
În cazuri precum: Viașu împotriva României, Faimblat împotriva României, Katz împotriva României, Denes contra României, Elias contra României, Curtea a luat chiar măsuri generaliste. Pentru a ajuta statul să-și îndeplinească obligațiile prevăzute la art. 46, Curtea a încercat să indice, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care România le-ar putea lua pentru a pune capăt situației structurale constatate. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a recomandat instituirea unor măsuri legislative și administrative adecvate pentru restituirea în natură sau acordarea unei despăgubiri, dar și pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităților administrative, în termene rezonabile.
De asemenea, s-a indicat ca fiind o măsură eficientă modificarea mecanismului de retrocedare actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite puncte slabe, și implementarea unor proceduri simplificate și eficiente, bazate pe măsuri legislative coerente și previzibile, care să poată păstra un just echilibru între diferitele interese aflate în joc. Sistemul astfel îmbunătățit ar trebui să permită persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubire și/sau să primească acțiuni la Fondul Proprietatea, în funcție de opțiunea lor, într-un termen rezonabil.
Din 2005, despăgubirile se acordă în bani sau în acțiuni ale Fondului Proprietatea. Curtea a atras atenția că aceste acțiuni nu au valoare de piață întrucât Fondul nu este cotat la Bursă.
România este statul european cu cele mai multe petiții la CEDO, raportat la numărul de locuitori, demonstrând interesul scăzut al statului în apărarea drepturilor omului, prin menținerea unor dispoziții contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și o lipsă de coerență a actelor normative în vigoare.
Aceste hotărâri de condamnare au fost determinate, in principal, de:
1.Violarea dreptului de proprietate ca urmare a faptului ca statul roman a vandut fostilor chiriasi imobile nationalizate asupra carora s-a recunoscut un drept de proprietate al unor terti prin care se incalca dispozitiile art. 6 din Conventie si art. 1 din Primul Protocolul aditional la
Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale (protectia proprietatii).
Exemplificativ mentionam hotararile Suciu Werle contra Romaniei, Dragos contra Romaniei, Musat contra Romaniei, Szekely contra Romaniei, Fisher contra Romaniei, Puscas contra Romaniei, Brazda si Malita contra Romaniei, Horia Jean Ionescu contra Romaniei, Aslan contra Romaniei, Paun contra Romaniei, Todicescu contra Romaniei, cauza Bretcanu impotriva Romaniei, in care CEDO a decis din nou, pe linia jurisprudentei Strain c. Romaniei si Paduraru c. Romaniei, ca refuzul instantelor de a anula contractele de vanzare-cumparare incheiate de stat cu fostii chiriasi, in ciuda existentei unor actiuni in revendicare ale reclamantilor, contravine Conventiei.
De asemenea, Curtea retine ca, desi in virtutea legii nr. 247/2005, persoanele care se afla in situatia reclamantilor au dreptul la o indemnizatie egala cu valoarea de piata a bunului care nu poate fi restituit, sub forma de titluri de valoare la fondul „Proprietatea”, si desi, prin Ordonanta Guvernului nr. 81/2007, se reglementeaza o serie de masuri pentru accelerarea procedurilor de acordare a despagubirilor, acest fond nu reprezinta, in prezent, o cale susceptibila sa conduca la o despagubire efectiva a reclamantilor. In concluzie, Curtea a considerat ca privarea reclamantilor de bunurile lor, combinata cu absenta totala a unei despagubiri timp de mai multi ani, a reprezentat o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Primului Protocol Aditional la Conventie.
La data de 13 decembrie 2007, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in cauza Suciu Werle impotriva Romaniei, constatand incalcarea articolului 1 din Primul Protocol Aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In fapt, reclamanta s-a plans de incalcarea dreptului sau de proprietate asupra a doua apartamente, ca urmare a respingerii de catre instantele interne a actiunilor sale in constatarea nulitatii absolute a contractelor de vanzare-cumparare incheiate de catre stat cu fostii chiriasi, desi, prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, aceasta redobandise dreptul de proprietate asupra apartamentelor in cauza.
Curtea Europeana a considerat ca situatia de fapt din aceste cauze este similara celei din cauzele Strain si altii impotriva Romaniei si Paduraru impotriva Romaniei, in care Curtea a apreciat ca vanzarea de catre stat a bunului reclamantilor catre terti, vanzare anterioara confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate al reclamantilor, reprezinta o incalcare a dreptului prevazut de articolul 1 din Primul Protocol aditional. Curtea a retinut ca vanzarea bunurilor reclamantei, in baza Legii nr. 112/1995, a impiedicat-o pe aceasta sa-si exercite dreptul de proprietate si ca nicio despagubire nu i-a fost acordata pentru aceasta lipsire de bun.
De asemenea, Curtea retine ca, desi in temeiul legii nr. 247/2005, persoanele care se afla in situatia reclamantilor au dreptul la o indemnizatie egala cu valoarea de piata a bunului care nu poate fi restituit, sub forma de titluri de valoare la Fondul „Proprietatea”, acest fond nu reprezinta, in prezent, o cale susceptibila sa conduca la o despagubire efectiva a reclamantilor. In concluzie, Curtea a considerat ca privarea reclamantilor de bunurile lor, combinata cu absenta totala a unei despagubiri vreme de mai multi ani, a reprezentat o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Primului Protocol Aditional la Conventie.
In consecinta, instanta de la Strasbourg a obligat statul roman la restituirea catre reclamanta a celor doua apartamente in litigiu si a terenurilor aferente acestora sau la plata sumei de 100.000 EUR, cu titlu de daune materiale. De asemenea, Guvernul a fost obligat sa-i plateasca reclamantei suma de 2.000 EUR, cu titlu de daune morale.
In Cauza Faimblat impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat printr-o hotarare din data de 13 ianuarie 2009, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141 din 6 martie 2009. La originea cauzei se afla o cerere din anul 2002 indreptata impotriva Romaniei, prin care doi cetateni romani, domnul Solomon Faimblat si doamna Salomeia Faimblat, frate si sora, au sesizat CEDO.
In anul 1941, un imobil apartinand tatalui reclamantilor, situat in Tulcea a fost confiscat de catre stat si ulterior nationalizat, in temeiul Decretului de nationalizare nr. 92/1950. La data de 27 aprilie 2001, reclamantii au adresat o notificare primariei, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, in vederea obtinerii retrocedarii imobilului nationalizat.
In luna septembrie 2001, in paralel cu procedura administrativa, reclamantii au sesizat Judecatoria Tulcea cu o actiune indreptata impotriva Consiliului Local, solicitand constatarea nelegalitatii nationalizarii din anul 1950. Prin sentinta din data de 13 septembrie 2001, instanta le-a respins actiunea ca inadmisibila, motivand ca acestia ar fi trebuit sa urmeze procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001.Prin adresa din data de 12 martie 2003, primaria le-a solicitat reclamantilor sa isi completeze dosarul cu documentele care sa indice amplasamentul imobilului, lucru pe care acestia l-au realizat.
In luna mai 2006, primarul orasului Tulcea a constatat ca imobilul nu putea fi restituit, intrucat casa fusese demolata, iar terenul era ocupat la acel moment de constructii si amenajari publice si a aratat ca reclamantii aveau, prin urmare, dreptul la “masuri reparatorii prin echivalent”, conform Legii nr. 10/2001 modificata.
Pana la o data recenta, practica judiciara interna a cunoscut cel putin doua interpretari diferite ale art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 in ceea ce priveste competenta instantelor interne de a statua asupra cererilor avand ca obiect retrocedarea bunurilor nationalizate, in cazul absentei unui raspuns din partea autoritatilor administrative la notificarea efectuata in baza aceleeasi legi.
Asa cum am mentionat si intr-un articol anterior, Inalta Curte de Casatie si Justitie a pus capat acestei practici divergente si a decis ca instantele interne sunt competente sa statueze asupra fondului cererilor, chiar si in ipoteza absentei unui raspuns din partea autoritatilor administrative.
Reclamantii considera ca procedura pusa la dispozitia lor prin Legea nr. 10/2001 nu este eficienta, avand in vedere, in special, faptul ca organismul de plasare colectiva in valori mobiliare “Proprietatea” (“Fondul Proprietatea”) nu functioneaza inca de o maniera susceptibila sa conduca la o despagubire efectiva. Curtea a observat inca de la inceput ca, desi dosarul administrativ a fost completat de reclamanti la data de 5 mai 2003, abia la data de 18 mai 2006, adica dupa trei ani, a fost adoptata o decizie administrativa in speta. Aceasta decizie, desi ramasa definitiva, nu a fost inca executata.
Decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului: Curtea a stabilit deja ca Fondul “Proprietatea” nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil sa fie considerat ca echivalent cu acordarea efectiva a unei despagubiri. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifica nu iau in considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei indelungate de despagubire. Curtea conchide, prin urmare, ca, desi Legea nr. 10/2001 le ofera partilor interesate atat accesul la o procedura administrativa, cat si, ulterior, daca este necesar, la o procedura contencioasa, acest acces ramane teoretic si iluzoriu, nefiind in prezent in masura sa conduca intr-un termen rezonabil la plata unei despagubiri in favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu mai este posibila.
Concret, Curtea observa ca, in speta, exista o diferenta importanta intre termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii si cele derulate in realitate.
Mai mult chiar, prin decizia administrativa din data de 18 mai 2006, reclamantilor li s-a propus o despagubire pentru imobilul lor nationalizat, care va fi calculata de catre comisia centrala constituita in baza Legii nr. 10/2001. Or, Curtea a constatat deja ca partilor interesate nu le-a fost oferita nicio garantie in ceea ce priveste durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.
Curtea observa, intr-adevar, ca reclamantii nu aveau, la data evenimentelor, niciun mijloc efectiv de a promova actiuni in fata unei instante judecatoresti, cat timp procedura administrativa se afla in curs de desfasurare.
Drepturile de acces la instanta, incalcate
Prin urmare, in cauza de fata, ingerinta in dreptul reclamantilor de acces la o instanta judecatoreasca nu a fost proportionala cu scopul urmarit: faptul ca instantele judecatoresti le-au opus acestora existenta procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 le-a incalcat dreptul de acces la o instanta, in masura in care nici astazi, dupa mai mult de sapte ani de la initierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despagubiri in favoarea reclamantilor, iar acestia nu au nicio garantie sa o obtina deocamdata.
Prin urmare, in speta a avut loc incalcarea articolului 6 § 1 din Conventie. Concluzia de incalcare a art. 6 § 1 din Conventie, care este concluzia Curtii in speta, prezinta o problema majora, care rezulta din caracterul defectuos al legislatiei privind retrocedarea imobilelor nationalizate si din aplicarea sa de catre autoritatile administrative. Curtea priveste cu satisfactie faptul ca s-a pus capat divergentelor de interpretare a Legii nr. 10/2001, insa nu poate ignora ca nici macar multiplele modificari legislative efectuate pana in prezent nu au dus la imbunatatirea situatiei generate de aceasta lege.
Aceasta observa cu ingrijorare ca pe rolul sau se afla deja aproximativ 50 de cauze similare cu cea in speta, ceea ce pare sa indice o practica raspandita in randul autoritatilor administrative de a nu raspunde in termenele legale sau, cel putin, intr-un termen rezonabil conform jurisprudentei Curtii la cererile de restituire a imobilelor nationalizate. De asemenea, aceasta apreciaza ca lacunele identificate in aceste cauze, inclusiv in cea de fata, pot sa mai dea nastere in viitor la numeroase cereri intemeiate.
Curtea vede in aceasta incapacitate a statului roman de a pune ordine in sistemul sau legislativ nu numai un factor agravant in ceea ce priveste responsabilitatea statului fata de Conventie pentru o situatie trecuta sau actuala, ci si o amenintare pentru eficienta viitoare a mecanismului pus in practica prin Conventie. Pentru aceste motive, inainte de a analiza cererea de reparatie echitabila prezentata de catre reclamanti in temeiul art. 41 din Conventie si avand in vedere circumstantele spetei, precum si evolutia volumului sau de lucru, Curtea isi propune sa analizeze consecintele ce pot interveni pentru statul parat ca urmare a aplicarii art. 46 din Conventie. Aceasta reaminteste ca, in conformitate cu prevederile art. 46, inaltele parti contractante se obliga sa se conformeze hotararilor definitive pronuntate de Curte in litigii in care ele sunt parti, Comitetul Ministrilor fiind insarcinat sa supravegheze executarea acestor hotarari. Rezulta, in special, ca, atunci cand Curtea constata o incalcare, statul parat are obligatia juridica nu numai de a le plati partilor vatamate sumele alocate cu titlu de reparatie echitabila, ci si sa aleaga, sub controlul Comitetului Ministrilor, masuri generale si/sau, daca este cazul, individuale, care trebuie integrate in ordinea sa juridica interna, pentru a pune capat incalcarii constatate de Curte si pentru a inlatura, pe cat posibil, consecintele acesteia. Statul parat ramane liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa isi indeplineasca obligatia juridica cu privire la art. 46 din Conventie, in masura in care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse in hotararea Curtii.
Desi, in principiu, nu este de datoria sa sa stabileasca posibilele masuri de redresare adecvate pentru ca statul parat sa se achite de obligatiile sale cu privire la art. 46 din Conventie, tinand cont de situatia cu caracter structural pe care o constata, Curtea observa ca se impun, fara nicio indoiala, masuri generale la nivel national in cadrul executarii prezentei hotarari.
2. Existenta caii de atac a recursului in anulare prin care s-au anulat hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, fara a fi intervenit motive necunoscute la data pronuntarii hotararii initiale constituie o violare a art. 6 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1;
Cauza Blidaru contra Romaniei priveste cazul depozitelor deschise la CEC pentru cumpararea de masini, in care Curtea a sanctionat din nou statul roman. Actiunea reclamantilor le-a fost admisa printr-o hotarare irevocabila, insa, in urma unui recurs in anulare promovat de Parchetul General, fosta Curte Suprema a casat hotararea instantei.
CEDO a constatat ca, asa cum a decis deja plecand de la hotararea Brumarescu contra Romaniei, anularea pe calea unui recurs in anulare a unei hotarari judecatoresti irevocabile nu este compatibila cu principiile pe care le impun art. 6 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1. Faptul ca, spre deosebire de starea de fapt care a stat la baza hotararii Brumarescu, in speta Parchetul General avea un termen in care putea introduce recursul in anulare nu schimba cu nimic datele problemei.
O hotarare absolut identica a fost pronunata si in cauza Rada c. Romaniei, in care, in dreptul intern, obiectul litigiului a fost o actiune prin care reclamantul contestase decizia de concediere din postul pe care il ocupa.
Printr-o hotarare din 4 octombrie 2007 – Piata Bazar Dorobanti S.R.L. contra Romaniei – CEDO statul roman a fost condamnat pentru violarea dreptului de acces la justitie si a celui de proprietate, in conditiile admiterii unui recurs in anulare.
Pe baza jurisprudentei sale anterioare, CEDO a decis ca anularea unei hotarari judecatoresti irevocabile, pe calea unui recurs in anulare, contravine dreptului de acces la justitie, intrucat transforma accesul la justitie intr-un drept iluzoriu cat timp hotararea instantei poate fi anulata oricand, pentru orice motiv la cererea procurului. De asemenea, s-a constatat violarea dreptului de proprietate asupra sumei de bani obtinuta de reclamanta, intrucat aceasta a fost privata de acea suma de bani in urma unei proceduri arbitrare.
3. Refuzul statului de a asigura punerea in executare a unor hotarari judecatoresti, in principal a celor care obligau comisiile de fond funciar sa emita un titlu de proprietate in favoarea unor persoane – violare a art. 6 din Conventie si a art. 1 din Primul Protocol aditional la C.E.D.O. (protectia proprietatii).
Hotaririle – Radulescu c. Romaniei si Grosu c. Romaniei – ridica din nou problema refuzului unor comisii locale de aplicare a Legii 18/1991 de a executa hotarari judecatoresti irevocabile.
In ambele, dupa ce reclamantul a obtinut o hotarare judecatoreasca definitiva prin care comisia locala era obligata sa emite un titlu de proprietate pentru doua parcele de teren, acesta a fost improprietarit pe alte parcele de teren. In prealabil, pe locatia unde solicitase el retrocedarea, comisia emisese tilul de proprietate unei alte persoane. CEDO a considerat ca refuzul de punere in executare a hotararilor judecatoresti, in conditiile in care titlul de proprietate pe numele tertului a fost emis dupa pronuntarea hotararii irevocabile, constituie atat o incalcare a dreptului de acces la justitie, cat si a dreptului de proprietate.
Grosu contra Romaniei – printr-o hotărâre din data de 28 iunie 2007 Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a neexecutãrii unei hotãrâri judecãtorești definitive prin care s-a atribuit reclamantului o suprafața de 3 ha teren situat în București, str. Mușețești.
Problema aplicării art. 41 din Convenție nefiind în stare de judecată, Curtea a rezervat această problemă și a invitat Guvernul și reclamanții să trimită observații scrise și să-i aducă la cunoștință, în termen de șase luni, orice acord la care ar putea ajunge.
Prin hotãrârea din 13.01.2009, Curtea a obligat Statul Român să emitã, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenție, titlu de proprietate pentru un alt teren, situat în Balotești (cel de pe str. Mușetești din Bucuresti, fiind ocupat de terți care și-au edificat construcții pe acest teren) și să-i plătească suma de 50.000 Euro cu titlu daune materiale. (terenul situat în Balotești având o valoarea mai mică decât cel din București) și 5.000 Euro daune morale.
Curtea a dispus ca sumele să fie convertite în moneda națională la cursul de schimb valabil la data plății și să se adauge orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit.
După expirarea termenului de trei luni, Curtea a dispus să se majoreze sumele cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.
4. Violarea dreptului la o durata rezonabila a procedurilor– incalcare a disp. art. 6 din Conventie.
Prin hotararea Ispan contra Romaniei, CEDO a constatat o violare a dreptului reclamantului la o judecata intr-un interval rezonabil de timp. CEDO a constatat ca prelungirea procedurii la care a fost parte reclamantul s-a datorat repetatelor casari cu trimitere spre rejudecare, din cauza unor erori procedurale comise de instantele inferioare.
In aceste conditii, Curtea a constatat ca responsabilitatea prelungirii excesive a duratei procesului apartine autoritatilor judiciare, astfel ca art. 6 din Conventie a fost violat.
Prin hotararea Ispan c. Romaniei, CEDO a constatat o violare a dreptului reclamantului la o judecata intr-un interval rezonabil de timp. CEDO a constatat ca prelungirea procedurii la care a fost parte reclamantul s-a datorat repetatelor casari cu trimitere spre rejudecare, din cauza unor erori procedurale comise de instantele inferioare.
In aceste conditii, Curtea a constatat ca responsabilitatea prelungirii excesive a duratei procesului apartine autoritatilor judiciare, astfel ca art. 6 din Conventie a fost violat.
Violarea prezumtiei de nevinovatie datorita procedurii contraventionale, care impune o prezumtie de legalitate a procesului verbal de contraventiei- violarea art. 6 din Conventie;
Prin hotararea Anghel c. Romaniei, CEDO a constatat ca anumite dispozitii ale legislatiei contraventionale incurajeaza o jurisprudenta contrara prezumtiei de nevinovatie.
Contestatia reclamantului impotriva unui proces verbal de constatare a contraventiei a fost respinsa, in principal pentru ca reclamantul nu a probat ca nu a insultat functionarul public in cauza.
CEDO a constatat in primul rand ca, tinand cont de natura faptei de care a fost acuzat reclamantul, precum si de faptul ca sanctiunea pentru acea contraventie putea fi, la acel moment, si una privativa de libertate, reclamantul a fost acuzat in materie penala, astfel ca art. 6 este aplicabil.
Pe fond, CEDO a considerat ca sistemul procedural roman in materie contraventionala, avand la baza principii de procedura civila ce impun celui ce deschide o procedura judiciara – contravenientul in speta – sa probeze veridicitatea spuselor, este contrar prezumtiei de nevinovatie. Curtea a considerat ca prezumtia de legalitate si de adevar a procesului-verbal de contraventie este o prezumtiei lipsita de rezonabilitate, punand un acuzat penal intr-o situatie prea dezavantajoasa.
5. Extinderea notiunii de “functionar” la care face referire in cadrul infractiunii de luare de mita incalca art. 7 din Conventie.
In cauza Militaru-Pidhorni contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca, prin extinderea domeniului de incidenta al notiunii de "functionar" la care face referire textul de incriminare al infractiunii de luare de mita, instantele romane au violat art. 7 din Conventie care garanteaza legalitatea incriminarii.
In fapt,la data comiterii faptei de catre reclamanti, textul penal vizand incriminarea luarii de mita privea doar functionarii unor societati socialiste de stat, iar reclamantii erau angajati ai unei banci private. Curtea a considerat prin urmare ca, la momentul comiterii faptei, nu era previzibil pentru reclamanti ca ar putea fi subiecti activii la o infractiuni de luare de mita. Faptul ca, ulterior, a intervenit o lege care a extins definitia notiunii de "functionar" si la angajati ai unor societati private nu schimba concluzia de mai sus. Lipsa unei legi care sa reglementeze conditiile in care se poate dispune
6. Violarea dreptului de acces la justitie din cauza unui nivel exagerat al taxelor de timbru – incalcarea art. 6 din Conventie;
Prin hotararea Larco si altii contra Romaniei, CEDO si-a reiterat pozitia ca impunerea unor taxe de timbru exorbitante constituie o violare a dreptului de acces la justitie.
In fapt, reclamantul a fost evacuat din imobilul sau, care era si sediul unor societati comerciale, pentru neplata ratelor unui credit ipotecar. Intrucat acesta sustine ca, in urma evacuarii, a suferit prejudicii importante prin depozitarea bunurilor sale in conditii improprii, reclamantul a sesizat in nume personal si in numele societatilor pe care le conducea o instanta de judecata cu o actiune in despagubiri. Actiunea a fost respinsa pentru neplata taxelor de timbru in valoare totala de peste 90.000 euro.
Facand aplicarea jurisprudentei anterioare, inclusiv Weismann contra Romaniei, CEDO a stabilit ca impunerea unei astfel de taxe, exorbitante, fara nici o legatura cu sansele de castig ale cauzei si inainte de orice analiza a fondului acesteia, constituie o limitare lipsita de proportionalitate a accesului reclamantului la justitie, astfel ca art. 6 a fost violat.
7. Discriminarea rasiala a unui rom cu prilejul unei anchete penale -violarea art. 3 si a art. 14 din Conventie;
CEDO a decis prin hotararea Cobzaru c. Romaniei, ca autoritatile romane sunt responsabile pentru discriminarea rasiala din cauza modului in care organele de ancheta penala au instrumentat un dosar penal.
In raport de cele petrecute, Curtea considera ca statul roman este responsabil de violarea art. 3 din Conventie, intrucat fie reclamantul a fost batut de politisti, fie acesta a fost lovit , fara ca polistii sa intervina in vreun fel data fiind starea grava in care se afla.
8. Lipsa de independenta si impartialitate in judecarea unor cereri de constituire de parte civila de catre parchete violarea art. 6 din Conventie;
Prin hotararea Forum Maritime S.A. contra Romaniei, CEDO a constatat ca reclamantei i s-a violat dreptul de acces la un magistrat independent si impartial, intrucat plangerea sa penala a fost analizata de catre un procuror.
In fapt, societatea reclamanta a avut un litigiu in valoarea de 25 milioane de dolari cu o banca. In cursul litigiul, reclamanta a depus o plangere penala cu constituire de parte civila impotriva bancii si a unor conducatori ai acesteia. Plangerea s-a finalizat cu o rezolutie de neincepere a urmaririi penale. Legislatia de la acel moment nu permitea atacarea in instanta a acestei rezolutii.
CEDO a constatat ca, atata vreme cat reclamanta a solicitat prin plangerea penala si daune civile, ea a fost parte a unei contestatii cu privire la drepturi si obligatii cu caracter civil, astfel ca art. 6 ii era aplicabil in ceea ce priveste aspectul sau civil.
Pe fond, CEDO a stabilit ca, in raport de litigiul sau civil, reclamanta nu a avut parte de un acces la justitie, intrucat cauza sa nu a fost analizata de catre un magistrat independent si impartial, ci de catre un procuror care nu beneficiaza de suficiente garantii de independenta fata de executiv. In plus, procedura din fata procurorului a fost inechitabila pentru ca nu a permis accesul permanent si complet al reclamantei la dosarul cauzei.
9.Refuzul de a inregistra o asociatie ce nu avea nimic ilicit in statut – violarea art.11 din Conventie .
Prin hotararea Bozgan c. Romaniei , CEDO a sanctionat din nou interzicerea de catre autoritatile romane a functionarii unei asociatii.
In fapt, in 2002, reclamantul a depus o cerere de inscriere a asociatiei "Garda nationala antimafia". Potrivit statutului asociatiei scopul acesteia era acela de a orienta cetatenii catre forme de auto-aparare, in cadrul legislativ existent, contra amenintarilor provenite din partea structurilor mafiote. De asemenea se prevedea ca asociatia va identifica, prin intermediul mass-media, persoanele implicate in crima organizata si va constitui o baza de bate. Statutul preciza ca asociatia nu se substituie autoritatilor de stat.
Cererea de inregistrare a fost respinsa pe motiv ca activitatea asociatiei implica o ingerinta in activitatea autoritatilor judiciare ale statului, vizand crearea unor structuri paralele acestora.
Raportandu-se strict la statutul asociatiei, cat timp aceasta nu a apucat sa desfasoare vreo activitate, CEDO a stabilit ca nu exista nici un indiciu ca asociatia vizeaza crearea unor structuri judiciare paralele celor oficiale, asa cum a afirmat instanta nationala si nici ca ar dori sa exercite activitati interzise prin lege. De aceea, s-a decis ca solutia instantelor romane este arbitrara, astfel ca dreptul la libera asociere al reclamantului, garantat prin art. 11, a fost violat.
10. Interceptarea corespondentei detinutilor – incalca dispozitiile art. 8 din Conventie(dreptul la respectarea vietii private si de familie).
Prin hotararea Nastase-Silivestru contra Romaniei, CEDO a constatat ca autoritatile au retinut vreme de o luna trei scrisori ale reclamantului, incarcerat la arestul IGP Bucuresti. CEDO a considerat ca indiferent care a fost motivul acestei intarzieri si indiferent ce s-a intamplat cu scrisorile in perioada in care nu au fost trimise la destinatie, exista o ingerinta in dreptul reclamantului la inviolabilitatea corespondentei sale. O astfel de ingerinta este permisa doar daca ea este prevazuta de o lege accesibila.
In speta, aparent niste ordinele ale ministrului ar fi permis o astfel de actiune, insa nici macar agentul guvernamental nu a reusit sa faca rost de o copie a acestor norme legale pentru a le prezenta judecatorilor CEDO. In astfel de conditii, CEDO a considerat ca, chiar presupunand ca legislatia in cauza exista, ea nu era accesibila, astfel ca art. 8 a fost violat.
11. Obligatia statului de a asigura executarea silita a unor hotarari judecatoresti in viziunea CEDO.
Prin hotararea Constantin Oprea contra Romaniei, CEDO a sanctionat statul roman pentru lipsa unor eforturi suficiente pentru asigurarea executarii silite a unor persoane fizice.
In fapt, reclamantul a obtinut o hotarare judecatoreasca prin care doua persoane erau obligate la plata unor sume de bani in favoarea sa. Demersurile de a asigura executarea silita s-au lovit, initial de imposibilitatea autoritatilor de a furniza adresa actuala a debitorilor, precum si bunurile pe care acestia le detin. Ulterior, executorul judecatoresc nu a reusit sa asigure executarea din cauza opozitiei violente a debitorilor.
Plangerea penala introdusa de reclamant in baza art. 271 Cod penal, a condus la o decizie de neincepere a urmaririi penale, din cauza inexistentei vreunei agresiuni, cu toate ca procesul verbal intocmit de executorul judecatoresc sublinia ca acesta a fost motivul imposibilitatii de executare. Plangerea disciplinara introdusa impotriva executorului judecatoresc nu a condus la nici un rezultat.
Curtea a considerat ca statul are obligatia pozitiva de a asigura executarea unor hotarari judecatoresti, altfel dreptul de acces la justitie ramanand unul formal si inutil. Chiar daca obligatia este una de mijloace, statul trebuie sa ia masurile pe care i le permite legislatia interna pentru a presa o persoana de drept privat sa isi execute creantele stabilite prin hotarari judecatoresti. Or, in speta, in ciuda multiplelor posibilitati pe care i le oferea legislatia interna si in ciuda tuturor demersurilor reclamantului, executarea nu a mai avut loc. De aceea, Curtea a constatat existenta unei violari a art. 6.
12. In cauzele: Gaga impotriva Romaniei, SC. Plastik SA impotriva Romaniei, Serbanescu impotriva Romaniei, S.C. Sefer S.A. impotriva Romaniei, Curtea a constatat nerespectarea principiului securitatii raporturilor juridice, ca urmare a admiterii unor recursuri in anulare prin care s-au casat hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.
Prin OUG nr. 58/2003 s-au abrogat dispozitiile legale referitoare la recursurile in anulare, astfel incat aceasta cale extraordinara de atac nu mai poate fi exercitata in present, ceea ce a insemnat o reactie pozitiva a statului roman de a lua si masurile generale de armonizare a legislatiei sale interne cu dispozitiile Conventiei.
13. Casare fara a reaudia inculpatii si darea unei noi interpretari.
In cauza Spînu c. României , Curtea a constat încălcarea art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) pe motiv că instanța de recurs (Curtea Supremă de Justiție) a casat decizia Curții de Apel Oradea favorabilă reclamantei fără a o reaudia și fără a reaudia coinculpatul , deși a dat o nouă interpretare declarațiilor acestora.
14. Supunerea la tratamente inumane sau degradante-violarea art. 3 din Conventie.
In cauza Petrea impotriva Romaniei, proces in urma caruia Curtea a constatat, in unanimitate, incalcarea articolului 3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care interzice tratamentele degradante si inumane. Reclamantul s-a adresat CEDO, acuzand statul roman pentru conditiile inadecvate din perioada detentiei sale, cand a fost inchis intr-o celula supraaglomerata si i-au fost refuzate ingrijirile medicale de specialitate pentru problema psihica de care suferea.
CEDO a retinut faptul ca detinutul nu a primit ingrijiri medicale corespunzatoare si i-a fost negata consultarea de catre un medic specialist, in ciuda solicitarilor. In acelasi timp, Curtea a constatat lipsa spatiului personal si conditiile reduse de igiena pe care detinutii romani le suporta si pe care Guvernul nu le-a negat.
In consecinta, CEDO a decis ca, in cazul reclamantului, nu a existat intentia de umilire sau degradare a individului. Totusi, Curtea a considerat ca, problemele sale psihice si lipsa unui tratament adecvat, au avut un efect negativ asupra demnitatii sale umane, motiv pentru care, a hotarat sa-i acorde acestuia o reparatie echitabila, conform art. 41 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Acte discriminatorii ale politiei si lipsa de implicare a Parchetului – violare a disp. art. 3 si 14 din CEDO.
Prin hotararea Stoica c. Romaniei, statul roman a fost condamnat pentru violarea art. 3 si 14 din Conventie. In fapt, reclamantul, de origine roma, a fost batut de catre politisti, la cererea primarului dintr-o localitate. Desi incidentul a fost urmarit de peste 20 de persoane, doar trei dintre ele au fost audiate de catre parchetul militar, iar mobilul rasial al incidentului nu a facut obiectul niciunei anchete, desi reclamantul a sustinut in permanenta ca a fost lovit dupa ce primarul a cerut politiei sa dea o lectie tuturor tiganilor.
Lipsa unei anchete cu privire la mobilul rasist al unei astfel de fapte, precum si remarcile facute de catre autoritati in cursul incidentului a condus Curtea la constatarea violarii art. 14 din Conventie privitor la interzicerea discriminarii.
15. Privarea de libertate fara baza legala. Perchezitia – incalcare a art. 5 paragraful 1, art. 8 din Conventie (dreptul la respectarea vietii private si de familie).
In cauza Varga contra României, reclamanta Anna Varga era la data faptelor proprietara unui lanț de brutarii în Cluj-Napoca. Sediul social al firmei a fost stabilit în casa reclamantei în care locuia împreuna cu soțul și cu fiul mai mic al soților, elev la liceu la data faptelor.
Procurorul F.M. a deschis o ancheta penala cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, iar dupa efectuarea unei perchezitii la domiciliul reclamantei(fără a avea mandat scris și fără martori asistenți),reclamanții au fost duși la sediul poliției iar printr-o ordonanță din aceeași zi s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pentru o perioadă se 30 de zile.
Cererile reclamanților privind revocarea măsurii arestării preventive au fost respinse.
Judecătoria a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu obligarea de a nu părăsi localitatea și a dispus punerea în libertate a reclamanților. Soluția a fost menținută de Tribunal. Judecătoria a condamnat reclamanții la un an închisoare pentru ultraj respingând apărarea acestora în sensul că la momentul percheziției nu au cunoscut identitatea procurorului și ofițerilor și nici scopul percheziției.
In data de 5 mai 2003 s-a admis apelul reclamanților, instanța menținând pedeapsa închisorii de un an dar cu suspendarea executării. Soluția dată de Tribunalul a fost menținută în recurs.
Curtea a declarat admisibil capătul de cerere referitor la încălcarea art. 5 paragr. 1 cu privire la legalitatea detenției provizorii .Analizând pe fond acest capăt de cerere Curtea a reamintit că art. 5 paragr. 1 face trimitere în principal la legislația națională și consacră obligația de a fi respectate normele de fond și de procedură din dreptul intern (Assenov și alții c. Bulgariei). Totuși “regularitatea” detenției potrivit dreptului intern nu este suficientă, fiind necesar în plus, ca privarea de libertate intervenită să nu fie contrară scopului acestui articol, care este de a proteja individul împotriva oricărei privări arbitrare de libertate (Ječius c. Lituaniei)
Curtea a reamintit că în cauza Ječius c. Lituaniei, s-a pronunțat în sensul că practica de a menține o persoană in arest fără a exista o bază legală specifică, doar pentru că nu există reguli precise care să reglementeze situația privării de libertate și care permit privarea pentru o perioadă nelimitata de timp făra a exista o autorizație judiciară, este incompatibilă cu principiul securității juridice și protecției contra arbitrariului care constituie elemente fundamentale ale Convenției și ale statului de drept.
In plus, Curtea a remarcat că reclamanții s-au plâns nu numai cu privire la efectuarea percheziției făra a fi respectate normele interne ci mai ales în legătură cu absența în dreptul intern a unor garanții suficiente în sensul art. 8 din Convenție.
Pe fond, Curtea a reamintit că atunci când o percheziție se efectuează la domiciliul unei persoane care este în același timp și sediul social al unei societăți, situația intră sub incidența art. 8 (Chappell c. Regatului Unit)
Referitor la prevederea ingerinței în lege, Curtea a reamintit că pentru a fi îndeplinită această cerință ingerința trebuia să aibă o bază legală în dreptul intern iar legea trebuia să fie accesibilă, previzibilă și compatibilă cu principiul preeminenței dreptului.
Prin urmare, Curtea a considerat ca s-a adus o atingere gravă dreptului celor doi reclamanți la respectarea domiciliului, lăsând la discreția unui procuror care, cum deja a stabilit Curtea în alte cauze, nu îndeplinește cerințele independenței fată de executiv (a se vedea printre altele Dumitru Popescu c. României).
In plus, dacă în absența mandatului judiciar prealabil, percheziția în cauza s-a efectuat făra a exista un control a priori, Curtea a remarcat că la epoca faptelor nu exista nici posibilitatea controlului a posteriori, de către un judecător, a legalității și temeiniciei percheziției, fara a se bucura de un minim de garantii de protectie contra arbitrariului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România în cauza Calmanovici împotriva României 1 iulie 2008 pentru încălcarea dreptului la libertate și siguranță, dreptului la un proces penal echitabil, dreptului la viață privată și a dreptului la alegeri libere, prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul, Viorel Calmanovici, a fost susținut în demersurile sale în fața instanței europene de APADOR-CH.
Cazul Calmanovici este primul în care Curtea europeană sancționează România pentru practica punerii în aplicare cu întârziere a hotărârilor de eliberare condiționată. De asemenea, este pentru prima dată când România este condamnată pentru aplicarea automată de către instanțele naționale a interzicerii drepturilor electorale, ca urmare a unei condamnări la pedeapsa închisorii.
Faptele care au dus la constatarea acestor încălcări ale Conveției sunt următoarele:
În urma unui denunț privind fapte de corupție prespuse a fi fost comise de reclamant și un coleg al acestuia, polițiști, un procuror militar a autorizat interceptarea telefoanelor lui Viorel Calmanovici pentru o perioadă de 30 de zile, în iulie 2002. În urma începerii urmăririi penale a reclamantului, un procuror militar a dispus arestarea preventivă a acestuia, invocând faptul că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. Instanțele militare au dispus, prin hotărâri succesive având același temei, prelungirea măsurii arestării preventive până la data de 19 noiembrie 2002, iar la 11 noiembrie 2002 reclamantul a fost condamnat în primă instanță de un tribunal militar la executarea unei pedepse cu închisoarea. Ulterior hotărârea de condamnare a fost casată și reclamantul a fost achitat. În recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare a reclamantului la pedeapsa cu închisoarea, fără să îl mai audieze. Pe lângă pedeapsa închisorii, Înalta Curte i-a aplicat lui Viorel Calmanovici și pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi, inclusiv drepturile părintești și dreptul de a alegea și de a fi ales. La 20 septembrie 2005, instanța a dispus eliberarea condiționată a reclamantului. Deși hotărârea instanței a devenit definitivă și executorie la 26 septembrie 2005, la miezul-nopții, reclamantul nu a fost eliberat din penitenciar decât la ora 16:30 a zilei de 27 septembrie.
Curtea europeană a apreciat că arestarea preventivă a reclamantului, dispusă de procuror pentru perioada 2-31 august 2002, fără indicarea motivelor concrete care au impus adoptarea acestei măsuri, deci cu nerespectarea prevederilor legale interne, reprezintă o încălcare a dreptului la libertate și siguranță. De asemenea, privarea de libertate a reclamantului în perioada 21 septembrie – 19 noiembrie 2002, pe baza unor hotărâri pronunțate de instanțele militare, deși acestea nu mai erau competente să se pronunțe în cauze privind polițiști începând cu 24 august 2002, a reprezentat o încălcare a dreptului la libertate și siguranță. Nu în ultimul rând, punerea în libertate a reclamantului cu întârziere nejustificată în ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat o încălcare a aceluiași drept. Curtea a constatat încălcarea Convenței europene și datorită faptului că, până la 11 noiembrie 2002, instanțele naționale au prelungit măsura arestării preventive fără să indice care erau riscurile punerii în libertate a reclamantului, fără să ia în considerare eventuale măsuri alternative la încarcerare și fără să examineze circumstanțele individuale ale domnului Calmanovici.
În privința dreptului la un proces echitabil, Curtea a constat încălcarea acestuia pentru că reclamantul nu a fost audiat de Înalta Curtea de Casație și Jutiție, care a pronunțat condamnarea sa definitivă, mai ales după ce anterior reclamantul fusese achitat.
Curtea europeană a mai apreciat și că dreptul la viață privată a reclamantului a fost încălcat deoarece convorbirile sale telefonice au fost interceptate și înregistrate pe baza unor prevederi legale care nu ofereau la acel moment garanții minimale pentru evitarea abuzurilor din partea autorităților. Pe de altă parte dreptul la viața de familie a reclamantului a fost încălcat datorită interzicerii exercitării drepturilor sale părintești pe perioada detenției, măsură aplicată de instanță automat, fără a lua în considerare circumstanțele concrete ale cazului. Interzicerea execitării drepturilor electorale ale reclamantului, care nu a putut vota la alegerile generale și prezidențiale din 2004, a fost consideră de Curtea europeană ca reprezentând o încălcare a dreptului la alegeri libere, tot datorită faptului că măsura a fost aplicată automat de către instanță, fără a fi luat în considerare scopul legitim urmărit și proporționalitatea măsurii în raport de acesta.
In cauza Tarău c. României (cererea nr. 3584/02, hotărârea din 24 februarie 2009), Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenție ca urmare a faptului că instanțele naționale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au menținut măsura arestării preventive, care este, în concret, « pericolul pentru ordinea publică », limitându-se la a reproduce în motivare textul de lege, au refuzat să analizeze argumentele prezentate de reclamanta privind profilul sau personal si situatia familială și nu au luat în calcul niciun moment posibilitatea adoptarii unei masuri alternative dintre cele prevazute în dreptul intern, deși art. 5 alin. 3 din Convenție impune autoritatilor sa aiba în vedere astfel de masuri și să le aplice ori de câte ori situatia se preteaza si acuzatul furnizeaza garantii ca va participa la proces
Curtea a constatat și încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenție ca urmare a faptului că reclamantei nu i s-a asigurat o apărare efectivă cu ocazia soluționării recursului împotriva măsurii arestării preventive, avocatul din oficiu, dacă a fost în mod real prezent (fapt contestat de reclamantă care nu a fost nici ea dusă la soluționarea recursului), oricum, nu cunoștea dosarul, nu cunoștea clienta și față de timpul foarte scurt pe care l-ar fi avut la dispoziție (dosarul a fost trimis tribinalului la ora 18.25 care s-a pronuntat la ora 19.00), este evident că a fost încălcat principiul egalității armelor între procuror și reclamantă.
Curtea a constatat și încălcarea art. 6 alin. 3 din Convenție, prin nepăstrarea unui echilibru rezonabil între acuzare și apărare, reclamantei nefiindu-i încuviințate probele și nu i s-a oferit posibilitatea de a interoga într-o maniera contradictorie în fata instantelor investite cu solutionarea dosarului sau, marea majoritate a martorilor acuzarii, fără ca instanțele naționale să motiveze convingător deciziile luate în privința probelor.Curtea a obligat Statul Român ca în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenție, să plătească reclamantei suma de 4000 Euro daune morale și să achite avocatului reclamantei 4000 Euro reprezentând cheltuieli de judecată.
14. Imposibilitatea unui proprietar al unui imobil nationalizat de a percepe chiriede la persoanele care locuiesc in imobil- incalcare a art. 1 din Primul ProtocolAditional la Conventie.
In cauzele: Tarik impotriva Romaniei si Arsenovici impotriva Romaniei Curteaa constatat incalcarea dreptului de proprietate, din cauza unor formalitati impuse de OUGnr. 40/1999, privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatie de locuinta.
15. Anularea recursului ca netimbrat- violarea art. 6 § 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
In cauza Nemeti contra Romaniei, dupa ce i-a fost respinsa cererea de scutire de taxa de catre Direcția impozite și taxe din cadrul Consiliului Local, printr-o decizie nemotivata și care nu a fost analizata de catre instanța atunci când a dispus anularea recursului, s-a decis ca a fost încalcat art. 6 § 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Toate aceste condamnari ale statului roman, demonstreaza interesul scazut pentru promovarea drepturilor omului, existenta unor dispozitii nationale contrare prevederilor Conventiei, lipsa de claritate si coerenta a actelor normative în vigoare, precum si slaba pregatire a magistratilor,cu privire la respectarea acestor drepturi prin aplicarea normelor international, în principal a Conventiei Europene si a jurisprudentei CEDO.
De ce nu s-a preluat modelul francez sau cel german ?
Curtea Constituțională a fost receptată fie cu speranțele legate de rolul său de garant al supremației Constituției și al drepturilor și libertăților publice, fie cu rezerva față de o instituție necunoscută anterior, a prevalat necesitatea alinierii la modelul european, ținând cont de faptul că în cea mai mare parte a țărilor europene funcționează o autoritate distinctă de jurisdicție constituțională, intitulată Curte Constituțională sau Tribunal Constituțional.
Asigurarea controlului constituțional ridică însă o problemă practică: cine să fie titularul acestei prerogative. În principiu, două logici pot sta la baza rezolvării acestei probleme. Pe de-o parte, în baza principiului democratic, decizii atât de vitale, cum este conformitatea legii cu constituția, ar trebui luate de către reprezentanții aleși ai poporului, adică de instituția parlamentară, precum în Olanda.
Pe de altă parte, pentru că parlamentul, ca judecător al propriei legislații, ar tinde să tranșeze orice conflict constituțional în favoarea sa, soluția poate fi acordarea prerogativei de control constituțional unui tribunal sau unei curți din cadrul puterii judecătorești, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul Japoniei. Totuși, poate exista și o soluție cu valoare intermediară – cea a controlului constituțional centralizat.
În România o precursoare a Curții Constituționale “poate” fi considerată Înalta Curte de Casație și Justiție . Am spus poate deoarece doar unele din atribuțiile Curții de Casație și Justiție au fost preluate de Curtea Constituțională (avem în vedere controlul de constituționalitate a legilor), astăzi Curtea Constituțională și Curtea Supremă de Justiție existând ca două instituții distincte și independente una față de alta.
În ceea ce privește modelul extern, Constituția noastră s-a atașat modelului european și nu celui american, model cunoscut și sub numele de model Kelsian
Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra acestui aspect trebuie subliniat că instituția nou creată în România a avut în vedere instituția Consiliului Constituțional francez, fără a prelua, însă absolut toate aspectele de competență ale acestei instituții; de altfel într-o primă variantă Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituție preconizase și pentru România aceeași denumire, de Consiliu Constituțional, însă până la urmă a fost preferat termenul de Curte Constituțională, folosit și în alte țări (Austria, Italia, Rusia), tocmai spre a da și mai bine expresie ideii înfăptuirii unei justiții constituționale
Această soluție, teoretizată de juristul austriac Hans Kelsen încă la începutul secolului trecut, presupune că exercitarea controlului constituțional aparține nu reprezentanței naționale, dar nici sistemului judiciar regulat, ci unei instanțe speciale, constituționale; curțile regulate pot înainta cauze constituționale acestei curți speciale, dar nu pot decide în această materie.
România s-a apropiat cel mai mult de Franța, „multă vreme considerată cel mai elocvent exemplu de țară în care principiul suveranității populare a prevenit orice încercare de exercitare a controlului constituțional
Totuși, asemănarea provine din argumente diferite. Pentru Franța celei de a V-a Republici este avut în vedere faptul că numai președintele republicii, premierul, președinții celor două camere sau, din 1974, șaizeci de deputați ori șaizeci de senatori pot cere Consiliul Constituțional verificarea constituționalității unei legi ordinare. În România, dreptul de a cere Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea lor, este extins în afara sferei parlamentare, printre titularii acestuia numărându-se Înalta Curte de Casație și Justiție și Avocatul Poporului.
În același timp însă, controlul constituțional a fost reglementat multă vreme după principiul conform căruia reprezentanța națională este îndeptățită a se pronunța în această materie, chiar dacă în varianta moderată a unei sentințe dată după decizia Curții Constituționale. Concret, până la revizuirea din 2003, legea fundamentală prevedea următoarele: „În cazurile de neconstituționalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) și b) (prin decizie a Curții Constituționale – n.n.), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”. Cu alte cuvinte, parlamentul juca rolul unei instanțe constituționale superioare Curții Constituționale.
Lucrurile s-au schimbat după revizuirea legii fundamentale, parlamentul pierzându-și dreptul de a cenzura deciziile Curții, după cum o arată noul text constituțional: În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgare, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru a le pune de acord cu decizia Curții Constituționale.
Schimbarea produsă în 2003 este importantă, în primul rând dintr-o perspectivă strict constituțională, căci întărește formula controlului constituțional centralizat de tip Kelsen și, totodată, sporește autoritatea Curții Constituționale (cu o consecință politică relativ surprinzătoare, după cum vom vedea mai jos). Totuși, privind lucrurile în diacronia lor, trebuie subliniat că timp de 11 din cei 17 ani scurși de la adoptarea legii fundamentale postcomuniste, România s-a aflat în situația Franței, în care controlul constituțional a fost moderat de reprezentanța națională.
Formula românească pare copiată după cea franceză, cu principala deosebire că președintele curții nu este tras la sorți, ca în România, ci este numit de președintele republicii. Totodată, constituția Franței nu specifică dacă judecătorii constituționali trebuie să fie magistrați sau nu, dar prevede că în componența Consiliului Constituțional intră și foștii președinți ai statului, ca membri de drept pe viață. Intocmai ca modelul ei francez, Curtea Constitutionala a Romaniei este alcatuita din noua judecatori, numiti pentru un mandat de 9 ani, trei de Camera Deputatilor, trei de catre Senat si trei de Presedintele Republicii
Cât privește Tribunalul Constituțional Federal din Germania, acesta este compus din judecători federali și alți membri, o jumătate dintre aceștia fiind numită de Bundestag, iar cealaltă jumătate de Bundesrat
În România, cu un sistem de control constituțional de tip Kelsen, ne așteptăm ca activismul curții să fie similar țărilor integrate modelului democrației consensualiste. Numai că rolul jucat de instanța constituțională românească provine dintr-o anume răsturnare de situație, fiind dat mai degrabă de intervenția fortuită a Curții în viața politică decât de exercitarea controlului constituțional propriu-zis.
Altfel, congruentă modelului european conturat de Hans Kelsen, Curtea Constituțională din România îmbină caracteristicile specifice unei instituții politico-jurisdicționale, independentă din perspectivă contituțională de cele trei puteri ale statului și supusă numai Constituției și legii sale organice, dar cu judecători numiți de puterea legislativă și de puterea executivă. Totodată, rolul său în ansamblul sistemului constituțional și politic, întărit după revizuirea constituțională din 2003, pledează în favoarea unei organizări consensuale a democrației românești.
Sistemul francez consacră instituția Consiliului Constituțional, o instituție nouă, care marchează o ruptură față de punctul de vedere existent în constituțiile anterioare. Consiliul Constituțional francez este o creație a Constituției din anul 1958, care a urmat astfel, cel puțin în parte, modelul adoptat înainte de război și în alte țări europene, în scopul instituirii unei jurisdicții speciale, însărcinate cu controlul constituționalității legilor. Exemplul francez a fost unul dintre cele ce au constituit un model și pentru alte legislații europene, inclusiv pentru legiuitorul constituțional român din anul 1991.
Tribunalul Constituțional din Germania este una dintre cele mai prestigioase instituții de jurisdicție constituțională din spațiul european și cu o tradiție de peste o jumătate de secol. Până în anul 1949, în Germania nu a existat o jurisdicție constituțională cu caracter special. Art. 92 din Legea fundamentală a prevăzut Tribunalul Constituțional Federal ca un organism autonom și indepen-dent față de toate celelalte autorități publice.
Curtea Constituțională germană nu este un organ politic, ci un veritabil tribunal, dar care, prin structura și atribuțiile sale, este distinct de celelalte instanțe judecătorești. Un text al legii de organizare a Curții Constituționale este deosebit de explicit în determinarea poziției acestei instanțe în sistemul statal german. Potrivit art. 1 din Legea Curții Constituționale federale, aceasta este o curte de justiție a Federației care este autonomă și independentă față de toate celelalte organe constituționale.
Tribunalul Constituțional din Germania are un dublu grad de jurisdicție: judecă în primă și în ultimă instanță; Totodată, jurisdicția sa se extinde și asupra deciziilor tribunalelor obișnuite, cărora le anulează sentințele aflate în contra-dicție cu Legea fundamentală.
Adoptând modelul kelsenian de justiție constituțională care prevede un control concentrat atribuit unui singur organ, Tribunalul Constituțional german reprezintă jurisdicția constituțională dotată cu cele mai largi competențe din Europa întrucât dispune de puteri foarte diversificate și importante
Deosebirea față de instanța constituțională din România constă în aceea că în Franța sunt membri de drept ai Consiliului Constituțional foștii președinți ai Republicii, a căror experiență este considerată utilă pentru activitatea Consiliului. Spre deosebire de Curtea Constituțională din România, unde toți membrii sunt numiți pe o perioadă determinată, membrii de drept ai Consiliului Constituțional fac parte din acest organ pe viață. Modul de recrutare a acestui organ nu conferă garanții constituționale certe pentru o selecționare ferită de orice influențe politice ale membrilor lui.
O reglementare diferită cu privire la numărul și modul de desemnare a judecătorilor instanței constituționale întâlnim în Germania și Italia. Modul de alcătuire a instanței constituționale din Germania este determinat atât prin legea fundamentală (art. 94), cât și prin legea sa organică (art. 2-10). Potrivit art. 2 din legea organică, Curtea Constituțională este alcătuită din două camere (secții), fiecare fiind compusă din 8 judecători. Trei dintre judecătorii fiecărei camere sunt aleși dintre judecătorii Curților Supreme de Justiție ale Federației. Judecătorii Curților Supreme sunt eligibili numai dacă au exercitat această funcție timp de cel puțin trei ani (judecători la una din Curțile Supreme). În conformitate cu dispozițiile art. 5 din legea organică, judecătorii fiecărei camere sunt aleși, în proporție egală, de către Bundestag și Bundesrat. Alegerea judecă-torilor de către Bundestag se realizează pe baza unui sufragiu indirect (de 12 electori, membri ai acestei camere).
În majoritatea sistemelor europene, judecătorul de la Curtea Constitu-țională trebuie să fie jurist. Întrucât acesta este chemat să se pronunțe într-un litigiu constituțional, pregătirea juridică superioară a acestuia, competența profesională și o minimă experiență apar drept condiții absolut necesare. Spre deosebire de România, Germania și Italia, în Franța legea nu impune nici o condiție de vârstă sau calificare pentru numirea membrilor Consiliului Constituțional.
De asemenea, trebuie observat că există unele diferențe și în privința duratei mandatului judecătorilor constituționali. În România, cf. art. 142. al.2 din Constituție, în Italia, cf. art.135. al.3 din Constituție, precum și în Franța, cf. art.56. al 1 din Constituție, mandatul unui judecător la Curtea Constituțională, respectiv Consiliul Constituțional, este de nouă ani, iar în Germania, potrivit art.4 din legea organică, mandatul este de 12 ani.
În România durata mandatului de 9 ani este considerată optimă pentru asigurarea unei anumite continuități a activității în cadrul Curții Constituționale, benefică pentru calitatea deciziilor și a hotărârilor Curții. Este de subliniat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 142 al. 2 din Constituție, mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau înnoit; acestă prevedere similară celei cuprinsă în art. 56 din Constituția franceză, celei cuprinsă în art. 135 al. 3 din Constituția italiană, dar și art.3 al.4 din Legea curții Constituționale federale din Germania, reprezintă o garanție menită să asigure o reală independență în raport cu autoritatea publică care l-a numit.
Un aspect care se impune a fi menționat în cazul judecătorilor constituționali din Franța vizeaza posibilitatea realegerii pentru un nou mandat de 9 ani în situația în care un membru al Consiliului a fost numit în locul altuia, iar din mandatul acestuia au rămas mai puțin de 3 ani.
Potrivit art. 68 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale din România, în cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni, președintele va sesiza autoritatea publică competentă, în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei.
Potrivit art. 68 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale din România, în cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni, președintele va sesiza autoritatea publică competentă, în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit. La fel ca în Franța, în cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani.
O altă deosebire care se impune a fi menționată privește modul de desemnare a președintelui Curții Constituționale. În timp ce atât în România, potrivit art. 142 al. 4 din Constituție, cât și în Italia, potrivit art. 135 al. 5 din Constituție, judecătorii Curții Constituționale aleg, dintre membrii săi, prin vot secret, președintele, pentru o perioadă de trei ani – mandatul acestuia putând fi reînnoit, ținându-se seama și de termenul de încetare a funcției de judecător -, în Franța, potrivit art. 56 din Constituție președintele Consiliului Constituțional este desemnat dintre membrii săi, de către Președintele Republicii, iar în Germania, președintele este desemnat, pe rând, de Bundestag și Bundesrat
Incompatibilitatea calității de judecăor constituțional cu altă funcție, indiferent de natura ei, este indispensabilă pentru a asigura obiectivitatea și imparțialitatea inerente funcției40. Constituția României art. 144 consacră independența și inamovibilitatea judecătorilor Curții Constituționale și prevede că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior. Permisiunea cumulului cu funcțiile didactice din învățământul juridic superior realizează o permanentă implicare a judecătorului constituțional în activitatea de învățământ și cercetare științifică, sprijinindu-se perfecționarea sa ca jurist.
Similar acestor prevederi, în Germania, potrivit art. 3 alin. 4 din legea organică, activitatea de judecător este incompatibilă cu orice altă activitate profesională cu excepția aceleia de profesor de drept într-o instituție germană de învățământ superior; textul stabilește astfel o incompatibilitate foarte riguros determinată de lege și care nu lasă loc pentru interpretări divergente.
Curtea Constituțională din România își desfășoară activitatea în plen, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune altfel. Cvorumul pentru plenul Curții Constituționale este de două treimi din numărul judecătorilor Curții.
Consiliul Constituțional din Franța judecă pricinile în sesiune plenară. Deliberarea este supusă unei reguli de cvorum ce implică prezența a cel puțin 7 judecători; în caz de egalitate, votul președintelui este preponderent.
În Germania, potrivit legii, Cei 16 judecători, care formează cele două camere, alcătuiesc Adunarea plenară (Plenul Curții). Adunarea plenară are un rol redus în activitatea Curții Constituționale, întrucât competența celor două camere este riguros stabilită de lege. Totuși, dacă una dintre camere urmărește să se îndepărteze de la o soluție pronunțată de cealaltă cameră, ea trebuie să solicite o hotărâre a Adunării plenare.
Inspirată din experiența franceză și înscriindu-se pe linia modelului european de control al constituționalității legilor, Curtea Constituțională din România nu poate fi considerată doar o reproducere a modelului francez; unul dintre argumentele ce pot fi aduse în acest sens este reprezentat de faptul că, spre deosebire de modelul din România, în Franța întâlnim obligativitatea controlului pentru anumite situații: pentru legile organice și regulamentele celor două camere.
Potrivit art. 61 din Constituția Franței prevede că legile organice, înainte de promulgarea lor trebuie să fie supuse Consiliului Constituțional, care se pronunță asupra conformității acestora cu Constituția; în același scop, și legile pot fi trimise Consiliului Constituțional, înainte de promulgarea lor. Potrivit acestor dispoziții, controlul constituționalității este obligatoriu în cazul legilor organice, care trebuie controlate de către Consiliul Constituțional înaintea intrării în vigoare; legile organice sunt transmise Consiliului Constituțional de Primul-ministru. Există și situația unui control facultativ care vizează constituționalitatea legilor ordinare; sesizarea facultativă poate fi făcută de către Președintele Republicii, de Primul-ministru, Președintele Adunării Naționale, Președintele Senatului sau de 60 de deputați sau de 60 de senatori.
În Franța, controlul constituționalității legilor este un control anterior promulgării acestora, împrejurare care particularizează Consiliul Constituțional din această țară față de multe alte instanțe constituționale europene. Dispozițiile art. 61 din Constituția Franței sunt precise în această privință, ele referindu-se în
Inspirată din experiența franceză și înscriindu-se pe linia modelului european de control al constituționalității legilor, Curtea Constituțională din România nu poate fi considerată doar o reproducere a modelului francez; unul dintre argumentele ce pot fi aduse în acest sens este reprezentat de faptul că, spre deosebire de modelul din România, în Franța întâlnim obligativitatea controlului pentru anumite situații: pentru legile organice și regulamentele celor două camere.
Potrivit art. 61 din Constituția Franței prevede că legile organice, înainte de promulgarea lor trebuie să fie supuse Consiliului Constituțional, care se pronunță asupra conformității acestora cu Constituția; în același scop, și legile pot fi trimise Consiliului Constituțional, înainte de promulgarea lor. Potrivit acestor dispoziții, controlul constituționalității este obligatoriu în cazul legilor organice, care trebuie controlate de către Consiliul Constituțional înaintea intrării în vigoare44; legile organice sunt transmise Consiliului Constituțional de Primul-ministru. Există și situația unui control facultativ care vizează constituționalitatea legilor ordinare; sesizarea facultativă poate fi făcută de către Președintele Republicii, de Primul-ministru, Președintele Adunării Naționale, Președintele Senatului sau de 60 de deputați sau de 60 de senatori.
În Franța, controlul constituționalității legilor este un control anterior promulgării acestora, împrejurare care particularizează Consiliul Constituțional din această țară față de multe alte instanțe constituționale europene.
Potrivit art. 146 lit. a teza II din Constituția României, singurul caz în care Curtea Constituțională acționează nu la sesizare, ci din oficiu, este atunci când se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituție. Spre deosebire de situația din Romania, în Franța, nu există nici o siuație în care Consiliul Constituțional să se poată sesiza din oficiu; mai mult, nu există nici posibilitatea unei sesizări venite din partea unor particulari.
În ceea ce privește tratatele internaționale, potrivit art. 54 din Constituția Franței, modificat prin revizuirea din 25 iunie 1992, Consiliul Constituțional poate fi sesizat pentru a verifica dacă acestea nu sunt contrare Constituției. O asemenea solicitare poate fi făcută de Președintele Republicii, de primul ministru sau de presedinții uneia dintre Adunări, de 60 de deputați sau de 60 de senatori. Spre deosebire de controlul legilor organice, în acest caz este vorba de un control facultativ.
Referitor la efectul deciziilor Consiliului cu privire la dispozițiile neconstituționale dintr-un tratat internațional, la fel ca în România, Consiliul Constituțional din Franța nu poate să autorizeze ratificarea acestuia, ceea ce înseamnă că acesta nu va putea intra în vigoare pe teritoriul francez.
Potrivit art. 146 lit. c din Constituția României, Curtea se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului; în acest caz ne aflăm în prezența unui control abstract, a posteriori, și direct, exercitat la sesizarea anumitor subiecte: la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
În mod asemănător, art. 61 din Constituția Franței prevede că regula-mentele adunărilor parlamentare, înainte de intrarea lor în vigoare, trebuie să fie supuse Consiliului Constituțional, care se pronunță asupra conformității acestora cu Constituția. La fel ca în privința legilor organice, controlul constituționalității regulamentelor adunărilor parlamentare este obligatoriu.
Spre deosebire de reglementarea din România, art. 61 al. 3 din Constituția Franței prevede un termen de o lună pentru procedura controlului constituționalitații legilor organice, regulamentelor adunărilor parlamentare, legilor ordinare sau tratatelor internaționale, termen care se poate scurta, în caz de urgență, la 8 zile.
Trebuie remarcat faptul că există anumite domenii în care nu este posibilă efectuarea unui control de către Consiliul Constituțional din Franța. De exemplu, în cazul în care o lege a fost adoptată prin referendum, Consiliul nu mai are competența să se pronunțe asupra constituționalității legii respective. Explicația este dată de faptul că, în această situație a avut loc o exprimare directă a suveranității naționale iar Consiliul nu poate să dezavueze poporul, care este suveran.
Referitor la neconstituționalitatea legilor, trebuie observat că de fapt Consiliul Constituțional din Franța nu anulează niciodată o lege, ci numai declară că ea nu este conformă Constituției. În cazul în care Consiliul apreciază că o anumită dispoziție necostituțională este inseparabilă de totalitatea legii, întrega lege va fi considerată neconstituțională. Dacă dispoziția declarată neconstituțională nu este inseparabilă de restul prevederilor legii, Președintele Republicii poate promulga legea cu excepția textului neconstituțional, care poate fi modificat, fiind supus unei noi dezbateri parlamentare.
În ceea ce privește Tribunalul Constituțional german, una dintre atribuțiile cele mai importante și care ocupă o pondere importantă în activitatea acesteia, vizează controlul concret al constituționalității legilor, de notat fiind faptul că reglementarea acestei atribuții constituționale este foarte asemănătoare cu soluția dată de legiuitorul român controlului concret asupra constituționalității legilor.
Potrivit art. 13 alin.(11) din legea organică, Tribunalul Constituțional german este chemată să se pronunțe asupra compatibilității unei legi federale sau a unei legi a unui land cu legea fundamentală sau a compatibilității unei legi dintr-un land cu orice lege federală. Orice tribunal este abilitat să suspende orice procedură și să sesizeze Tribunalul Constituțional ori de câte ori constată că o lege este în contradicție cu prevederile legii fundamentale. Competența de a se judecată atunci când el este contrar unui motiv de drept constituțional recunoscut de către instanța constituțională. Prin urmare, partea nu poate invoca, pe cale de excepție, neconstituționalitatea unei legi sau a unei dispoziții legale, dar poate solicita înlăturarea acelei dispoziții pe motiv că este contrară unui „motiv de drept constituțional” recunoscut de Consiliul Constituțional.
Una dintre criticile aduse sistemului de control al constituționalității legilor din Franța vizează faptul că acest sistem nu deschide nici o posibilitate simplilor cetățeni de a ridica în fața Consiliului Constituțional problema neconstituționalității unei legi.
Utilitatea unui control concret de constituționalitate rămâne în Franța o problemă deschisă. De altfel, unii autori s-au întrebat dacă în prezent judecătorul unei jurisdicții de drept comun nu poate exercita, din proprie inițiativă, un control asupra constituționalității legilor deoarece unele instanțe au procedat deja în acest fel, iar o parte a doctrinei susține o asemenea orientare.
În Franța se vorbește tot mai mult în ultimul timp despre necesitatea modernizării și democratizării Consiliului Constituțional. Iar printre principiile unei asemenea reforme se situează și cele privitoare la deschiderea unui acces al cetățeanului la controlul de constituționalitate. Reglementarea în acest context a excepției de neconstituționalitate este considerată indispensabilă, iar o atare propunere a fost formulată încă din anul 1990, dar ea a fost blocată de Senat. Evoluțiile spectaculoase ale Consiliului Constituțional francez din ultimele decenii, de la un organism cu atribute mai mult politice, astfel cum a fost și conceput de legiuitorul constituțional din anul 1958, spre o veritabilă jurisdicție specializată va determina fără îndoială și o reformare a acestuia.
Curtea Constituțională Federală se pronunță asupra interpretării legii fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor și obligațiilor unui organ federal suprem sau ale altor participanți cărora Constituția sau regulamentul de ordine interioară al unui organ federal suprem le conferă drepturi proprii. În această categorie se includ litigiile dintre autoritățile federale, privitoare la întinderea drepturilor lor. În aceste cazuri, instanța constituțională este chemată să examineze dacă una din autoritățile în cauză și-a exercitat atribuțiile în limitele stabilite prin legea fundamentală sau a depășit aceste atribuții. Acest aspect subliniază rolul foarte important al Tribunalului Constituțional în asigurarea echilibrului între autoritățile federale și cele ale landurilor.
Una din atribuțiile Curții Constituționale din Germania se referă la interzicerea partidelor. Reglementarea privitoare la această prerogativă este în mare măsură asemănătoare cu cea prevăzută în art. 146 lit. k din Constituția României și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume atribuția de a hotărî asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Asemănările vizează atât motivele pentru care se poate pronunța interdicția, cât și unele aspecte de ordin procedural.
Într-adevăr, în Germania, interzicerea unui partid politic se poate pronunța doar în cazul în care scopul partidului sau atitudinea aderenților lui caută să aducă atingere ordinii fundamentale libere și democratice, să răstoarne sau să compromită existența Republicii Federale Germania. În mod asemănător, în România, partidele politice pot fi declarate neconstituționale în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituție, care prevede ca partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.
Conform art. 39 din Legea organică a Curții Constituționale din România, contestația privind constituționalitatea unui partid politic poate fi formulată de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern; președintele Camerei poate formula contestația numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorității membrilor săi, iar contestația trebuie motivată și va fi însoțită de dovezile pe care se întemeiază. Dispoziții similare regăsim și în privința Curții Constituționale din Germania, unde controlul constituționalității partidelor se poate declanșa numai la cererea Bundestagului, Bundesratului sau a Guvernului Federal; dacă activitatea partidului este limitată la teritoriul unui land, sesizarea se poate face și de guvernul landului respectiv.
Trebuie remarcată grija atât a legiuitorului constituțional român, cât și a celui german, de a limita sfera subiectelor ce pot contesta constituționalitatea unui partid politic, cât și de a restrânge motivele pentru care se poate cere și declara neconstituționalitatea unui partid politic, pentru a nu se perturba viața politică a partidelor.
Singura situație în care Curtea Constituțională din România emite un aviz este vizată de art. 146 lit. h din Constituție, și anume acea competență a Curții de a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Art. 95 din Constituție stabilește că în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale; președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui. Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui.
În mod similar, Curtea Constituțională din Germania este chemată să se pronunțe și asupra acuzațiilor aduse Președintelui Republicii Federale a Germaniei. Potrivit legii fundamentale, Președintele Republicii poate fi pus sub acuzare în cazul încălcării voluntare a Constituției sau a altei legi federale.
Pentru cazuri grave, Constituția Germaniei instituie procedura punerii sub acuzare a Președintelui. Bundestag-ul sau Bundesrat-ul poate pune sub acuzare Președintele în fața Tribunalului Constituțional pentru încălcarea voluntară a Legii fundamentale.
Curtea Constituțională din România verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, în temeiul art. 146 lit. j din Constituția revizuită (corespunzător art. 144 lit. h înainte de revizuire). În acest sens, ea se pronunță, din oficiu sau pe baza sesizării președintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat inițiativa legislativă a cetățenilor, asupra caracterului constituțional al propunerii legislative, asupra îndeplinirii condițiilor referitoare la atestarea listelor de susținători, cu întrunirea numărului minim necesar pentru promovarea inițiativei, astfel cum acesta este stabilit de art. 74 al. 1 sau, după caz, art. 150 al. 1 din Constituția revizuită, precum și asupra respectării dispersiei teritoriale în județe și în municipiul București, prevăzută de aceleași articole.
Spre deosebire de soluțiile adoptate de legiuitorul român, francez sau italian, în Germania regăsim o atribuție a Curții Constituționale care se referă la decăderea din drepturile fundamentale. Această atribuție se exercită de Curtea Constituțională doar în cazul în care cineva abuzează de drepturile funda-mentale, nesocotind ordinea fundamentală liberă și democratică. Sesizarea Curții Constituționale se poate face numai de către Bundestag, de Guvernul Federal sau de unul din guvernele landurilor.
Curtea Constituțională din Germania are competența de a se pronunța și asupra acuzațiilor aduse judecătorilor federali și ai landurilor, atribuție care nu se regăsește în competența Curții Constituționale din România, Italia, respective în privința Consiliului Constituțional din Franța. Potrivit art. 98 din Constituție, Curtea poate fi sesizată în cazul în care un judecător nesocotește principiile legii fundamentale sau violează ordinea constituțională a unui land. Acuzația împotriva unui judecător federal poate fi formulată numai de Bundestag, iar acuzația împotriva unui judecător al unui land, numai de Dieta landului respectiv.
Deciziile Consiliului Constituțional francez sunt obligatorii pentru toate autoritățile administrative și jurisdicționale. Deciziile Consiliului Constituțional nu pot fi atacate; în materie electorală este admisă însă rectificarea erorilor materiale. Deciziile sunt comunicate părților și publicate în Jurnalul Oficial al Republicii. Potrivit art. 62 din Constituția Franței, o dispoziție declarată neconstituțională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare.
Hotărârile adoptate de Curtea Constituțională germană sunt obligatorii pentru toate organele constituționale ale federației și ale landurilor, precum și pentru toate tribunalele și autoritățile. Legea fundamentală a Germaniei prevede, că hotărârile Tribunalului Constituțional vor fi publicate în Jurnalul Oficial, odată cu opiniile concurente sau separate care ar fi exprimate; ele au putere de lucru judecat începând cu ziua care urmează publicării lor și nu pot fi atacate.
Legiuitorul constituțional, având ca model prevederile din alte state și ținând cont de rezultatele pozitive, a operat modificări importante cu privire la problema efectelor deciziilor Curții Constituționale din România. Astfel, potrivit art. 147 din Constituția reviuită dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept. În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.
Potrivit art.147 al. 3 din Constituție, tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat. Mai mult, în cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate.
Examinarea soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională dă posibilitatea de a trage concluzia, indiferent de orice apreciere subiectivă, că a existat o preocupare exigentă din partea judecătorilor Curții de a veghea la respectarea supremației Constituției și de a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Garantarea supremației Constituției fiind scopul activității sale, Curtea Constituțională este, în același timp, un garant al funcționării democratice a societății. Veghind la respectarea principiilor și a normelor constituționale, inclusiv asupra respectării drepturilor omului, se poate afirma că, implicit, Curtea își aduce contribuția, într-un mod specific, în calitate de legislator negativ, și la eforturile țării de a se integra în structurile euro-atlantice.
Curtea Constituțională a României este o valorificare, la dimensiunile exigențelor timpului pe care îl trăim, a experienței românești și din alte țări, în perspectiva unei integrări organizatorice și funcționale, eficiente și viabile în structurile juridice europene potrivit pactelor, tratatelor și convențiilor la care România este parte. Racordarea la instituțiile europene rezultă clar din regulile cu privire la denumire, modul de desemnare a judecătorilor, rolul și funcțiile Curții Constituționale.
Dreptul cetățenilor de a sesiza direct Curtea Constituțională este limitat chiar de constituție care numește în art. 146 lit. a): Președintele României, președinții Camerelor, Guvernul, ÎCCJ și avocatul poporului.
Acest drept este limitat deoarece cetățenii se pot adresa prin Avocatul poporului și instanțele de judecată care sunt competente să considere sau nu întemeiate motivele pe care le poate invoca orice persoană. Numărul mic de persoane care funcționează în cadrul Curții Constituționale nu ar putea răspunde în timp util tuturor cererilor și ar putea dura mult timp până la rezolvarea cauzelor.
Principiul accesului liber la justiție impune posibilitatea părții interesate de a invoca o excepție de neconstituționalitate și în etapa urmăririi penale.
În legătură cu legitimitatea constituțională a procedurilor administrativ-jurisdicționale, Plenul Curții Constituționale consideră că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, procedura administrativ-jurisdicționala constituie o măsură de protecție care, deci, nu poate avea ca scop, în nici un mod, limitarea accesului la justiție. Dar, în conformitate cu prevederile art.125 din Constituție, justiția se înfăptuiește de Curtea Supremă de Justiției și de celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege. Așa fiind, existența unor organe administrative de jurisdicție nu poate să ducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești, în condițiile stabilite de lege.
Această consecință rezultă și din exigențele principiului separației puterilor în stat care, în ce privește relația dintre administrația publică și autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administrației publice, chiar cu caracter jurisdicțional, să se substituie autorității judecătorești.
Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicție administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanței de contencios administrativ sau al altei instanțe competente, potrivit legii, iar părților nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfințit de prevederile Constituției.
Liberul acces la justiției presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. De aceea, în legatură cu cea de-a două problemă, referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularităților procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părților cu principiul liberului acces la justiție, Curtea Constituțională consideră că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a
procesului în fața instanțelor judecătorești.
Este, de altfel, o soluție care rezultă în mod categoric din dispozițiile art.125 alin.(3) din Constituție, potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege" și ale art.128 în conformitate cu care "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Judecătorul "spune dreptul "pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege.
Pe cale de consecință, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiului liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege.
De aceea, regula art.21 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau un grup social.
În legatură cu asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituționala consideră ca în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art.16 alin.(1) din Constituție. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.
În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. În temeiul acestor considerente, prin Decizia nr.60/1993 Curtea Constituțională a apreciat că instituirea accesului parțial, doar la prima instanță, al salariaților din sectorul siguranței circulației este neconstituțională, cât timp celorlalți salariați din sectorul transporturi, în litigiile lor de muncă, le este asigurat accesul la toate mijloacele procedurale prevăzute de lege.
Aceasta nu înseamnă însă că, în toate cauzele, accesul liber la justiție presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătorești – judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Supremă de Justiție – și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești și în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite.
În acest sens, se aprecia ca sintagma "în condițiile legii" din art.128 nu înseamnă o posibilitate de restrângere a dreptului de a exercita căile de atac, ci se referă la reglementarea condițiilor procedurale de folosire a acestora.
În motivarea deciziei – care a reținut că dispoziția atacată este constituțională – s-a arătat că atât în sistemul nostru procesual, cât și în alte țări, legea poate exclude folosirea unor căi de atac, fie pentru a reduce cheltuielile ocazionate de proces datorită modicității obiectului în litigiu, fie din motive de celeritate sau de protecție a unor interese sociale, fie pentru că natura cauzei impune o rezolvare promptă și definitivă.
Excluderea căilor extraordinare de atac în materie electorală a fost impusă de necesitatea asigurării operativității în rezolvarea tuturor problemelor legate de desfășurarea alegerilor, precum și de interesul stabilității rezultatelor acestora, deoarece aplicarea în această materie a normelor de drept comun ar însemna, practic, să se împiedice desfășurarea alegerilor sau să se pună sub semnul incertitudinii un timp îndelungat rezultatele alegerilor.
Deci soluția și motivarea din această decizie au în vedere exclusiv procedura electorală, astfel încât nu pot fi în contradicție cu o soluție din alt domeniu, în care problema invocată a fost alta.
Mentalitatea românească privind protecția drepturilor omului, informarea si instruirea juridica a populației în domeniul protecției drepturilor omului
Zilnic, întreg poporul român, asistă în calitate de martori pasivi, cum așa zișii ziariști, jurnaliști, analiști, deontologi, scot în evidență, desigur cu acceptul tacit al tuturor instituțiilor statului în frunte cu Președintele, Primul Ministru și Parlamentari la tot ce are mai rău și mai urât acest popor.
Permanent, cu o disperare greu de înțeles, ni se prezintă, cazuri izolate de accidente de mașină, sau mai nou și de motociclete, de accidente de muncă, de acte de violență de regulă în cadrul etniei rome, de crime înfăptuite sub o stare avansată de alcool, dintr-un sat sau comună, din cuca măcăii, de mult uitat de lume,de oameni care au consumat unul sau mai multe pahare de alcool după care s-au urcat la volan, de medici și asistente medicale suspecte de mallpraxis, de agresiunea la nivel infantil din școli, de agresări fizice sau verbale ale elevilor față de profesori dar și a profesorilor față de elevi, de tot felul de nebuni sau tarați mintal care încearcă să-și rezolve problemele, dându-și foc sau urcându-se pe o macara, o clădire înaltă sau pe acoperișul unei case eventual și cu un copil în brațe, amenințând autoritățile cu propriul sacrificiu, de sinucideri pasionale, de cerșetori, șomeri, pești și prostituate. Dacă însă, autorul acestor întâmplări este cumva politician, funcționar public, un angajat al Ministerului Apărării Naționale, al Ministerului de Interne și Reformei Administrației Publice, al Ministerului Justiției, Ministerul Public, sau a jurnaliștilor, brusc din oameni cât se poate de normali, din cazuri banale, pe care în mod firesc le-a cunoscut și le cunosc toate societățile, indiferent dacă sunt comuniste sau capitaliste, și sunt conduse de regi, regine, împărați, președinți, miniștri sau dictatori, în România, ele sunt transformate în adevărate catastrofe naționale, fiind multiplicate și reluate cu o intermitență greu de închipuit.
Educația pentru drepturile omului constituie în viziunea multor oameni de știință, pedagogi, sociologi, psihologi, oameni ai școlii, al patrulea element de bază în învățământ după: citit, scris și socotit. Societatea umană este în continuă schimbare, dar cel care se schimbă cel mai mult este omul.
Dacă importanța unui cadru juridic intern adecvat standardelor internaționale și a unor proceduri și practici corespunzătoare este incontestabilă, nu este mai puțin adevărat că atunci când se recurge la mijloacele judiciare avem de a face cu un eșec în ceea ce privește respectarea drepturilor omului.
Un domeniu în care rolul legislativului, al executivului și al tribunalelor este limitat, prin excelență, sau chiar inexistent în cazul tribunalelor, de pildă, îl reprezintă mal buna cunoaștere și conștientizare a drepturilor omului, inclusiv a sistemului european de protecție a acestora, atât de către autoritățile publice, cât și de către marele public, subiecți ai drepturilor și beneficiari ai protecției acestora.
Educația pentru drepturile omului poate preveni violarea drepturilor omului oferind indivizilor cunoștințele pentru a se apăra și în același timp dezvoltând responsabilitățile ce-i revin. Ea pune bazele respectului pentru libertate, pace și justiție favorizând crearea unei atmosfere de înțelegere, toleranță și veritabilă egalitate în demnitate și în fața legilor.
Educația pentru drepturile omului are misiunea de a pregăti cetățeanul activ, participant la acțiunea democratică și atașat valorilor și principiilor democratice.
Manualele apărute după 1990 în țara noastră abundă în imagini, diminuând spațiul destinat informației. Deși se recunoaște că s-au multiplicat sursele de informație, iar manualul nu mai este singura sursă, trebuie asigurată o proporție optimă între text și imagine, altfel se diluează și scade nivel de așteptare perceput de elev, student, ca fiind foarte facil. Îndeosebi manualele de cultură civică sunt cele care abordează problematica drepturilor omului și foarte puțin din conținutul altor manuale tratează explicit această problemă.
Prin apariția tehnologiilor moderne de comunicare și informare s-a deschis un nou drum pentru formarea profesorilor pentru educație civică și cetățenie democratică. Acest tip de dezvoltare înseamnă o diversificare a metodelor de comunicare, de realizare a schimburilor de experiență, de noi conținuturi și metode de învățare.
Multimedia, televiziunea și alte mijloace audio-vizuale constituie un sprijin real în clasă pentru realizarea orelor, dar și în formarea profesorilor. Rețeaua Internet oferă de asemenea accesul nelimitat la o informație specializată care înseamnă pentru profesori o bogăție în cunoașterea altor preocupări ale profesorilor din lume, înscrierea și participarea efectivă la diferite proiecte, în colaborare cu alte cadre didactice, preocupate de aceleași probleme din diferite sisteme de învățământ. Datorită acestor schimburi de mijloace pedagogice, materiale teoretice și experiențe, fiecare profesor poate să pună în practică idei noi și să-și dezvolte capacitățile de raportare critică la alte sisteme de valori, să caute împreună cu alți colegi din lume dimensiunea universală a educației. Profesorii au posibilitatea să dezbată teme specifice educației pentru cetățenie democratică și să răspundă practic la problemele pe care le ridică această temă.
Societățile moderne se îndreaptă spre un nou model pe care l-am putea numi "societatea informației" sau "societatea cunoașterii". Datorită acestei tehnologii, pentru prima dată informația și cunoștințele pot deveni virtual accesibile oriunde și în orice moment. Pentru profesorii de educație civică acest tip de învățare are următoarele caracteristici: comunicarea, înalta specializare, abundența informațiilor și a rețelelor. Iată de ce programele de formare trebuie să se orienteze spre formarea profesorilor calificați însărcinați cu educația civică care le va permite:
· să anticipeze nevoile de învățare și să formeze comportamente democratice în locul simplelor răspunsuri la contexte, situații sau probleme date;
· să stabilească o diferență între micro și macro-strategiile de educație pentru cetățenie și să folosească aceste tehnici moderne în locul metodelor de învățare tradițională;
· să organizeze contexte de învățare în clasă și școală făcând din democrație o experiență cotidiană pentru elevi;
· să rezolve problemele indivizilor și ale societății.
În învățământul superior, în facultățile chiar dacă nu există încă o disciplină care să poarte numele "educația pentru cetățenie democratică", există discipline de referință ca: științele politice, sociologia, economia politică, dreptul, etica care contribuie la dezvoltarea educației civice. Învățarea democrației este un proces care are nevoie nu numai de cunoștințe teoretice, ci și activități practice prin care pot fi dobândite acele competențe practice. Științele examinează veridicitatea problemelor în discuție, aduc o logică a argumentării pentru susținerea ideilor valide și respingerea celor nevalide, explică cum se produc evenimentele, eventual prevăd consecințele posibile ale aplicării unor decizii.
Experiențele și cunoștințele științifice transmise în universități ajung în învățământ prin intermediul profesorilor calificați prin pregătirea inițială universitară. Învățământul superior rămâne cel mai important domeniu al formării profesorilor în domeniul educației pentru cetățenie. În ciuda acestor eforturi de formare trebuie să recunoaștem că acest nivel al învățământului rămâne adesea marcat de problemele teoretice, științifice, metodologice, pedagogice, al transmiterii cunoștințelor și mai puțin în cele de ordin practic aplicativ.
Funcția principală a învățământului superior din punct de vedere al educației pentru cetățenie democratică constă în a furniza cunoștințe științifice rezultate din cercetarea și explicarea problemelor politice și sociale și de a asigura orientarea metodologică pentru formarea profesorilor. Aceste două domenii de responsabilitate sunt complementare.
Cheia succesului în domeniul educației pentru drepturile omului în educația formală a fost formarea de parteneriate cu organele guvernamentale relevante, în special cu ministere ale educației.
Un rol cheie le revine aici instituțiilor naționale, independente, echidistante, create prin lege, cu dispoziții ce prevăd garanții ale acestei independențe și echidistanțe, cu atribuții specifice, indiferent de denumirea pe care o poartă — institute, centre, comisii, ombudsman. Ele pot contribui efectiv la formarea și informarea persoanelor din structurile și instituțiile publice cu îndatoriri în domeniul protecției și promovării drepturilor omului — legislative, executive, juridice, educaționale, la nivel național, regional și local — cu privire la sistemul internațional al drepturilor omului, dispozițiile tratatelor pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, mecanismele de protecție și funcționarea acestora, precum și la obligațiile asumate de România, ca stat parte, privind respectarea normelor și standardelor internaționale, abținerea de la încălcarea drepturilor și libertăților și adoptarea acelor măsuri afirmative, strategii, programe și proiecte în măsură să confere efectivitate exercitării acestor drepturi și libertăți.
În ceea ce privește marele public, instituțiile naționale pot contribui, în mod constant și continuu, la furnizarea informației, facilitarea accesului la aceasta și promovarea înțelegerii și a atitudinilor corecte.
Pe de altă parte, societatea civilă — compusă din organizații neguvernamentale, sindicate și mass-media — are un imens potențial și o contribuție consistentă la informarea, formarea și educația în domeniul drepturilor omului, contribuție pe care și-o aduce prin mijloace specifice
fiecăreia dintre componentele sale, dar și la crearea unui climat favorabil respectării drepturilor omului; de asemenea, societatea civilă exercită o puternică presiune asupra factorilor de decizie de natură să impulsioneze adoptarea acelor măsuri legislative, instituționale și de alt ordin care sunt necesare pentru progresul consacrării și respectării efective a drepturilor și libertăților înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în tratatele care constituie, împreună cu mecanismele pe care le instituie, sistemul internațional al drepturilor omului.
Între organismele statale și societatea civilă, instituțiile naționale trebuie să îndeplinească — și îndeplinesc — o funcție pe care unii o numesc de "punte", iar alții de "articulație", realizând prin parteneriate atât cu entități statale, cât și neguvernamentale un cadru de dialog și de conlucrare în interesul comun al înaintării pe calea anevoioasă, dar generoasă a respectului efectiv al drepturilor omului.
În prezent educația și informarea cetățenilor se realizează prin intermediul ONG-urilor, a mass-media și nu în ultimul rând în instituțiile de învățământ. În facultățile de drept studenții obțin cele mai bune informații despre drepturile omului și despre protecția acestora.
Cea mai importantă organizație internațională care se preocupă cu informarea, educarea și ajutarea cetățenilor cărora li s-au încălcat drepturile este Organizația Națiunilor Unite.
Numărul statelor care fac parte din acestă organizație a fost, de la înființarea sa și până astăzi, într-o continuă extindere. Și aceasta mai ales că obiectivele ONU sunt extrem de generoase. Printre ele sunt respectarea drepturilor omului, asigurarea și menținerea păcii, coordonarea și medierea relațiilor dintre state astfel încât raporturile instiuite între ele să fie cât mai echitabile.
În România cea mai implicată în apărarea drepturilor omului este Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Libertatea de informare cuprinde atat dreptul cetateanului de a primii informatiile cerute si raspunsuri la intrebarile puse, cat si obligatia autoritatilor de a da informatiile si de a formula raspunsurile la intrebarile puse. Transmiterea informatiilor de catre o sursa oarecare nu poate fi insotita de o conditie sau mai multe privind modul de difuzare. Ziaristul are dreptul de a alege singur conditiile de structurare si difuzare a informatiilor.
Actul constitutional trebuie sa detina rolul de privilegiat in conturarea cadrului de actiune definind spatiul de libertate al ziaristului.Ceea ce trebuie remarcat este faptul ca, in raport cu alte tipuri de reglementari/izvoare formale ale dreptului, actul fundamental se bucura de suprematie si, in consecinta, (regulile indicate in interior) sau servesc drept baza de pornire in imaginarea oricarei solutii legislative.
Libertatea presei nu este absoluta.Ea este limitata de existenta unor exigente de natura politica,tinand de protejarea, in cazuri bine definite, a interesului etatic, ca si de necesitatea salvagardarii unui set de valori incluzand onoarea, demnitatea,toleranta, respectul identitatii minoritatilor.
Asadar,presa, indiferent de suportul si de vehiculul utilizat, actioneaza intr-un perimetru in care limitele indicate de vointa populara, democratic exprimata, sunt transcrise constitutional.
Daca, spre exemplu, o televiziune sau un grup media isi pot impune, printr-o initiativa unilaterala, limitarea prezentarii numarului de imagini reflectand violenta cotidiana, in numele protejarii publicului, adoptand, prin libera lor vointa, o regula aplicabila numai lor, o dispozitie constitutionala interzincand utilizarea mijloacelor de informare in masa ca vehicul de propagare al separatismului teritorial sau urii de rasa nu este facultativa ca aplicare.
Prin urmare, integrarea ei intr-un cod deontologic este irelevanta, din moment ce orice organ de presa scrisa/audiovizuala este obligat, sub sanctiunea declansarii urmaririi penale si a trimiterii in judecata, sa respecte formulata de constitutie.
Este evidenta in acest caz, diferenta dintre formularea unilaterala si cea juridica a limitelor circumscriind libertatea de exprimare.
Previzibil, incalcarea setului de limitari legale, intemeiate pe prescriptia constitutionala, conduce la un tip de raspundere juridica. Fie ca e vorba de o raspundere civila(antrenand plata de despagubiri) sau penala(amenda penala sau privarea de libertate), instantele de judecata sunt cele care apreciaza relatia dintre conduita omului de presa si prescriptia legala aplicabila.
Dreptul la libera exprimare se cere inserat in contextul unei tesaturi de articole pe care Constitutia Romaniei, ca si celelalte constitutii europene, le contine .Libera exprimare este inimaginabila in absenta libertatii constiintei: in definitiv, presa libera exista cu adevarat doar in masura in care nici o ideologie nu este impusa, prin decizie etatica, ca ideologie dominanta.
O definire constitutionala a statului nostru, ca cea de la articolul 1, alineatul 3 – „Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea
omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate” – se cere inteleasa in acest sens, ca garantie suplimentara indicand prezenta unor elemente imuabile definind un model al respectului pluralismului si diversitatii.
In discutarea dreptului la libera exprimare, trebuie pornit de la faptul ca cetateanul are libertatea de a-si exprima sau nu gandurile, opiniile si credintele. El nu poate fi impiedicat sa se exprime sau sa se abtina. Din acest motiv gandurile, credintele spirituale, opiniile nu pot intra in circuitul public decat daca sunt exteriorizate, comunicate,exprimate.Totodata, exercitiul autentic al libertatii de exprimare este preconditia indispensabila pe care mecanismul alegerii democratice o presupune.
Unica alegere credibila este alegerea facuta de omul informat. De aici, si obligatia jurnalistului de a furniza un set de informatii „corecte” cetateanului.Aderarea României, în 1994, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a adus, în primul rând, o speranță: aceea că, atunci când Justiția din România dă greș, există o instanță la care să te poți plânge: Curtea Europeană a Drepturilor Omului de pe lângă Consiliul Europei.
La început timid, câțiva deschizători de drum au crezut în dreptatea lor, care le-a fost refuzată în țară, și au intentat statului român procese la Strasbourg.
Numărul tot mai mare de facultăți de drept, de ONG-uri și internetul sunt factorii care au ajutat la dezvoltarea populației privind drepturile, libertățile și îndatoririlor pe care le au. Acest lucru se poate observa în numărul mare de cereri depuse după integrarea României în UE în graficul de mai jos:
Sursa: www.echr.coe.int
Din tabel se poate observa cum numărul cererilor s-a dublat din 2007 până în 2008. Cetățenii au aflat despre drepturile pe care le au în societate dar mulți dintre ei nu au știut să le interpreteze corect acest lucru se poate vedea din numărul mare de cereri care au fost respinse.
Tara noastră se afla pe primul loc la numarul de plangeri pe cap de locuitor din cauza neincrederii romanilor in justitia internă care nu cred ca apare din cauza unei slabe pregatiri a magistraților ci a altor interese sau mentalități create de pe timpul sistemului comunist. Plangerile au vizat deciziile judecatorilor, considerate ca fiind incorecte. Astfel, dupa epuizarea tuturor cailor de atac din tara, romanii s-au indreptat catre CEDO.
În prezent România se află pe locul 3 ca și număr de aplicații care așteaptă rezolvarea cazurilor cu un număr de 10750 de aplicații. Suntem depășiți doar de Rusia și Turcia care au mult mai mulți locuitori decât țara noastră.
După 16 ani speranța a devenit certitudine. CEDO a devenit aproape un substantiv comun, pe care îl folosesc toți cei disperați de Justiția din România. Din punct de vedere statistic, țara noastră se plasează pe locul trei în ceea ce privește numărul de plângeri adresate CEDO, după Rusia, Turcia și Ucraina. Dacă însă raportăm aceste cifre la numărul de locuitori, România ocupă detașat locul întâi.
Aceste observații se pot vedea în figura de mai jos:
Sursa: www.echr.coe.int
În figura de mai jos putem observa drepturile care au fost încălcate de statul român în 2009:
Sursa: www.echr.coe.int
Conform statisticii întocmite în ianuarie 2009 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, România a fost condamnată la CEDO în 40% din cazuri pentru nerespectarea dreptului la proprietate, iar în 36% dintre plângeri – pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
Pentru durata excesivă a procedurilor, statul român a pierdut 7% din procesele intentate la CEDO, iar în ceea ce privește libertatea și siguranța națională, țara noastră a fost pedepsită în procent de 4% din totalul condamnărilor primite de România la această instanță. 13% din condamnări se referă la încălcarea altor drepturi. Spre exemplu, Curtea a dat 91 de hotărâri prin care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil a mai adus României 72 de condamnări.
Abundenta sanctionarii repetate a Romaniei la CEDO pentru incalcari ale drepturilor prevazute de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar si practica judiciara neunitara a instantelor din Romania in acest domeniu, conduc la concluzia ca aceste situatii se datoreaza in primul rand unei necunoasteri pe plan intern a efectelor hotararilor CEDO. Cunoasterea acestora este imperios necesara si prin raportare la Recomandarea Rec.(2002)13 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei cu privire la publicarea si difuzarea in statele membre a textului Conventiei si a jurisprudentei C.E.D.O.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat constant in sensul ca dreptul de acces la o instanta “ar fi iluzoriu daca sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o decizie judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul unei parti. (…) Executarea unei sentinte sau a unei hotarari a oricarei instante trebuie, astfel, sa fie considerata ca parte integranta a unui proces”.
Experienta proceselor in care tara noastra joaca rolul paratului in fata instantei de la Strasbourg determina critici aproape unanime la adresa coerentei cadrului legislativ intern.
Cetățeanul român a ajuns în pragul disperării datorită incoerenței și lacunelor legislative, procedurilor anevoioase, abuzurilor și erorilor grave ale celor chemați să aplice legea, plimbat fiind, ani de zile, prin instanțe fără a primi dreptate, nevoit fiind, în cele din urmă, să se adreseze organismelor internaționale, cu costurile și neplăcerile aferente.
Cea mai mare problemă care duce de cele mai multe ori la condamnarea României este legislația uneori contradictorie și ambiguă, modificări rapide a legislației. Acest lucru generează interpretări diferite a cauzelor și dă dreptul implicit cetățeanului de a se adresa la CEDO.
Un alt motiv ar putea fi și influența avocaților asupra clienților de a epuiza toate căile de atac pentru a putea câștiga chiar și în cazul în care sunt conștienți că nu au șanse, doar din dorința de a încasa mai mulți bani.
România este o țară în tranziție spre democrație care, din păcate, se caracterizează în prezent printr-un nivel de corupție ridicat. Transparența instituțională și responsabilitatea guvernanților și a instituțiilor publice sunt minime, cultura respectării drepturilor individuale – inclusiv al dreptului de acces la informații – lipsește, libertatea presei este îngrădită în diverse feluri, controlul public asupra instituțiilor statului este extrem de redus. În aceste condiții, accesul real și constant la informațiile de interes public este un element cheie în procesul de democratizare.
Accesul la informații permite publicului să aibă o imagine adecvată și să-și formeze o opinie critică cu privire la societatea în care trăiește și la autoritățile care îl guvernează; încurajează participarea informată a persoanelor/grupurilor/comunităților la chestiunile de interes public; ajută la creșterea eficienței administrației, legislativului și justiției și la menținerea integrității acestora prin reducerea riscului corupției; contribuie la legitimitatea administrației ca serviciu public și la creșterea încrederii în instituțiile și autoritățile publice.
Accesul la informații are capacitatea să conducă la transparență instituțională, transparență în gestionarea banului public, responsabilitatea funcționarilor publici, expunerea corupției și, nu în ultimul rând, satisfacerea intereselor individuale ale persoanelor care doresc informații de interes public. Practic, accesul real al persoanelor și presei la informațiile de interes public determină în mod esențial evoluția spre o democrație stabilă.
Adoptarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public – chiar dacă vine după 11 ani de la schimbarea regimului politic – este, neîndoielnic, primul demers important în asigurarea accesului la informații. Din păcate însă, acest demers este, sub aspect legislativ, incomplet. Pe lângă limitele legii înseși (mai ales sub aspectul excepțiilor de la accesul la informații), există un număr mare de alte legi care, în diverse domenii, restrâng sau interzic accesul la informațiile de interes public. Diversitatea și caracterul contradictoriu al unora dintre normele legale astăzi în vigoare creează cel puțin o stare de ambiguitate pentru solicitanții de informații, pentru instituțiile și autoritățile publice și pentru judecători și, în mod cert, reduc beneficiile pe care o astfel de lege ar fi trebuit să le aducă societății românești. Același efect negativ îl are și existența Ministerului Informațiilor Publice, creat în 2001 și menit să controleze, în special, informațiile din domeniul administrației.
Textul Legii 544/2001 omite să declare că aceasta este o lege cadru, mențiune care ar permite interpretarea normelor acestei legi ca prioritare în raport cu alte norme legale care restrâng sau îngrădesc accesul la informații. Desigur, în lipsa altor legi care cuprind dispoziții contrare accesului la informații, o astfel de precizare nu ar fi fost necesară. Realitatea legislativă din România – diversitatea legislației care impune limitări accesului la informații și caracterul contradictoriu al unora dintre acestea cu dreptul de acces la informațiile de interes public – face însă necesară o astfel de mențiune. Aceasta ar transmite solicitanților de informații, instituțiilor publice și judecătorilor care soluționează plângeri pe baza Legii 544/2001, mesajul caracterului prioritar al dreptului de acces la informațiile de interes public.
Astfel, articolul 31 din Constituție, care garantează dreptul la informație, prevede în alineatul 3 că accesul la informații “nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau siguranța națională”. în continuare, articolul 49 din Constituție, care reglementează posibilitatea și condițiile în care poate avea loc “restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”, enumeră limitativ motivele pentru care exercițiul unui drept poate fi limitat: “apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamitați naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.” Comparând limitările posibile instituite de cele doua articole din Constituție cu cele enumerate în articolul 12 din Legea 544/2001, rezultă că acesta din urmă conține limitări inexistente în Constituție, deci nepermise de legea fundamentală. Acestea sunt cele din paragrafele (b) “informațiile privind deliberările autorităților, precum și cele care privesc interesele economice și politice ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii” și (c) “informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenței loiale, potrivit legii”. În ceea ce privește limitarea impusă de paragraful (b), trebuie menționat că referirea din text la categoria informațiilor clasificate nu aduce nicidecum această limitare în sfera siguranței naționale – care ar fi, potrivit Constituției, un motiv legitim de restrângere a accesului la informații – întrucât acest motiv, al protecției siguranței naționale, este clar prevăzut în paragraful (a) al articolului 12. Prin urmare, motivele de limitare a accesului la informații din paragraful (b) se situează în mod clar dincolo de limitele constituționale. Oricum, informațiile privind “interesele economice și politice ale României” sau “deliberările autorităților” – fără ca aceste informații să se încadreze în categoria siguranței naționale – nu trebuie nicidecum să constituie secrete, ele afectând viața fiecărei persoane din această țară; iar în ceea ce privește autoritățile, ele funcționează pe bani publici și trebuie să fie responsabile în fața contribuabililor, așa încât deliberările lor nu trebuie să fie ținute secrete. La rândul său, limitarea din paragraful (c) – fără a-i discuta cu acest prilej oportunitatea – este și ea în mod evident neconstituțională, negăsindu-se în nici una din categoriile de restricții permise de Constituție.
O corelare legislativă este esențială atât pentru a permite mecanismului de acces la informații să funcționeze, cât și pentru a dovedi voința politică de a asigura un acces real și constant – nu superficial, iluzoriu și ocazional – la informațiile de interes public.
Nu toate informațiile de interes public se comunică din oficiu, ci numai o categorie: cele care privesc organizarea și funcționarea autorității/instituției publice, datele de identificare (denumire, adresă, numere de telefon, fax, adrese electronice), structura organizatorică, sursele financiare, bugetul, bilanțul contabil, programele și strategiile proprii, liste cu documentele de interes public și cu categoriile de documente produse și/sau gestionate, căile de atac la dispoziția solicitantului.
Comunicarea din oficiu se realizează prin: publicarea, anual, a unui buletin informativ de către autoritățile/instituțiile publice; publicarea, în Monitorul Oficial, Partea a II-a, cel puțin anual, a unui raport de activitate de către autoritățile publice; organizarea la sediul fiecărei autorități/insituții publice a unui punct de informare-documentare unde solicitantul să poată consulta documentele ce conțin informații de interes public ce se comunică din oficiu ; afișarea la sediul fiecărei autorități/instituții publice sau publicarea respectivelor informații în Monitorul Oficial sau în mijloacele de informare în masă, în publicații proprii, precum și în pagina de internet proprie.
Afișarea la sediul autorității/instituției publice este, în cazul tuturor autorităților și instituțiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a informațiilor de interes public comunicate din oficiu (art.11 din Norme).
Informațiile comunicate din oficiu trebuie prezentate într-o formă accesibilă și concisă, care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea/instituția publică (art.10 din Norme). Rezultă că dacă informațiile nu sunt prezentate într-o formă accesibilă, obligația comunicării lor din oficiu nu este îndeplinită.
România este una dintre cele mai avansate țări europene sub raportul existenței unei legi speciale în ceea ce privește transparența procesului decizional în administrația publică. Pe de o parte, s-au reglementat instrumentele practice puse la dispoziția cetățenilor pentru participarea activă în procesul decizional. Pe de altă parte s-au stabilit obligațiile autoritaților și instituțiilor publice în raport cu indivizii interesați în acest proces.
Singura necunoscută în cadrul acestui demers de democratizare a instituțiilor statului, în sensul unei culturi centrate pe interesele individului, rămâne maniera în care este implementată legea.
Concluzii, îmbunătățiri pentru viitor
După cel de-al doilea război mondial, societatea a evoluat constant spre o teorie a drepturilor omului care face din individul uman punctul actual al dezvoltării sociale, transferând preocupările pentru protecția și libera sa dezvoltare la nivel internațional.
Respectarea drepturilor omului se află în relația directă cu asigurarea păcii și a securității internaționale. Este motivul pentru care, pe bună dreptate, se afirmă că problemele drepturilor omului țin de preocuparea internațională și nu cad sub jurisdicția internă a statelor, ceea ce legitimează nu numai dreptul de intervenție a organismelor internaționale, ci și obligația acesteia de a interveni, ori de câte ori sunt puse în discuție încălcări ale drepturilor omului, ce caracterizează orice comunitate umană.
În același timp, se remarcă o relație directă între securitatea internațională și drepturile omului, respectarea acestora reprezentând baza securității statului, astfel că, în prezent, nu se mai pot invoca rațiuni de securitate a statului în detrimentul individului și a drepturilor sale fundamentale.
În plan legislativ, influența C.E.D.O. vizează în principal, Constituția României, legile organice și ordinare elaborate de Parlamentul României, dar și alte acte normative cu o forță mai redusă pe scara ierarhiei normelor juridice, precum Ordonanțele Guvernului, Ordonanțele de Urgență ale Guvernului României.
Societatea umana, comunitatea umana nu se poate dezvolta armonios si in ritm ascendent daca aceasta dimensiune fundamentala este ignorata, deoarece minimalizarea sau încălcarea acesteia este de natura a conduce la deficiente, disfuncționalități sau chiar convulsii ale societății cum o cunoaștem noi.
De aceea, statele si organizațiile internaționale create de ele, precum si organizațiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici si metode adecvate pentru respectarea drepturilor si garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaționale in aceasta privința. Problema nerespectării drepturilor omului a devenit nu numai o problema naționala, interna a statelor, dar si una internaționala, mondiala, a cărei respectare este « vegheata » de întreaga comunitate internaționala si in special de către Organizația Națiunilor Unite.
Curtea Constituțională îndeplinind rolul de garant al supremației Constituției, reprezintă și un garant al realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, asigurând în acest stop accesul cetățenilor la justiția constituțională pentru protecția acestor drepturi și libertăți. Excepția de neconstituționalitate este o excepție de ordine publică și poate fi invocată de orice participant la proces. Ca și controlul de constituționalitate în general, controlul exercitat prin soluționarea excepției de neconstituționalitate este subordonat asigurării aceluiași principiu constituțional al supremației Constituției.
În cadrul organizațiilor si instituțiilor care au ca scop protecția persoanei se înscrie si Ombudsman-ul, instituție apărută în nordul continentului european cu secole în urmă si care astăzi cunoaște o răspândire geografică destul de întinsă. Încă de la origine, Ombudsman-ul a jucat un rol important în protectia persoanei, în special în fata administrației. Avocatului Poporului, prin măsurile pe care le are la îndemână, prin eficiența pe care încearcă să i-o confere legiuitorul pe calea recursului grațios sau ierarhic, poate deveni o cale mult mai practică, mai rapidă și ușor de realizat, la îndemâna oricărui cetățean, în locul unor obositoare, costisitoare și lungi procese judiciare. Totul rămâne ca mijloacele procedurale puse la îndemâna Avocatului Poporului să-și dovedească eficiența în fața imobilismului și birocrației aparatului administrativ. Avocatul Poporului funcționează ca un sistem foarte practic și eficient deoarece cetățenii sunt primiți în audiență, ascultați, îndrumați pentru completarea petițiilor în funcție de problemele pe care le au. Problemele sunt rezolvate fie luând legătura cu autoritatea reclamata – direct, telefonic, prin scris, fie efectuând anchete, atunci când este cazul. O altă metodă de rezolvare a problemelor este emiterea de recomandări autorităților, atunci când se constată anumite lucruri care nu merg.
Constituția arată că cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile constate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.
Examinarea soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională dă posibilitatea de a trage concluzia, indiferent de orice apreciere subiectivă, că a existat o preocupare exigentă din partea judecătorilor Curții de a veghea la respectarea supremației Constituției și de a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Garantarea supremației Constituției fiind scopul activității sale, Curtea Constituțională este, în același timp, un garant al funcționării democratice a societății. Veghind la respectarea principiilor și a normelor constituționale, inclusiv asupra respectării drepturilor omului, se poate afirma că, implicit, Curtea își aduce contribuția, într-un mod specific, în calitate de legislator negativ, și la eforturile țării de a se integra în structurile euro-atlantice.
Curtea Constituțională a României este o valorificare, la dimensiunile exigențelor timpului pe care îl trăim, a experienței românești și din alte țări, în perspectiva unei integrări organizatorice și funcționale, eficiente și viabile în structurile juridice europene potrivit pactelor, tratatelor și convențiilor la care România este parte.
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Acestea rezultă din Capitolul I al titlului II al Constituției (art. 15-21), fie din coroborarea dispozițiilor din acest capitol cu dispoziții din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum art. 49.
Numărul tot mai mare de aplicații și de cauze pierdute din ultimii ani arată formalismul de care dă dovadă justiția din România în aplicarea corectă a drepturilor și libertăților omului. Iar dovada lipsei modificărilor prevederilor legale unde au fost întâlnite probleme, arată ineficiența și încă o dovadă că CEDO nu a fost gândită ca parte integrată în sistemul legislației naționale ci doar ca o parte alternativă.
Cele mai multe cazuri pierdute de statul român sunt cele de încălcare a dreptului de proprietate până în prezent un număr de 373 de cazuri au câștigat la CEDO, urmate îndeaproape cu un număr de 304 cazuri de încălcarea dreptului la un proces echitabil. Conform statisticilor publicate de CEDO alte drepturi încălcate sunt: dreptul la libertate și siguranță (45 cazuri), dreptul la respectarea vieții private, familiale (35 cazuri), durata procedurilor a fost considerată mult prea mare în 62 de cazuri, tratamente inumane sau degradante (26 de cazuri), dreptul privind egalitatea a fost încălcat în 22 de cazuri, dreptul la un proces echitabil (20 de cazuri).
Abundenta sanctionarii repetate a Romaniei la CEDO pentru incalcari ale drepturilor prevazute de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar si practica judiciara neunitara a instantelor din Romania in acest domeniu, conduc la concluzia ca aceste situatii se datoreaza in primul rand unei necunoasteri pe plan intern a efectelor hotararilor CEDO. Cunoasterea acestora este imperios necesara si prin raportare la Recomandarea Rec.(2002)13 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei cu privire la publicarea si difuzarea in statele membre a textului Conventiei si a jurisprudentei C.E.D.O.
Principalele 3 probleme de drepturile omului, prin optica drepturior civile si politice sunt: 1) prezenta relelor tratamente si a torturii in locurile de detentie si in alte diverse forme institutionale de detentie; 2) nerespectarea dreptului la un proces corect si echitabil; 3) lipsa independentei mass-media publice si reglementarea ineficienta a mass-media private.
Relele tratamente si conditiile inumane sunt regretabil prezente in foarte multe locuri de executare a sanctiunilor penale, in locurile de detentie preventiva, dar si inn multe institutii rezidentiale sociale si de tratament psihiatric pentru copii, adulti si alte categorii vulnerabile ale societatii. Aceasta se dotereaza faptului ca politicile penale proponderent accentueaza sanctionarea excesiva, politicile sociale si de sanatate contin forme excesive de institutionalizare a persoanelor vulnerabile. Organizatiile nationale si organismele internationale atesta o schimbare prea lenta in aceste domenii.
Propun pentru îmbunătățirea mijloacelor de protecție a mijloacelor juridice privind drepturile omului următoarele:
Atât elitele politice cât și cele din sistemul juridic trebuie să-și demonstreze voința de a respecta pe deplin deciziile CEDO și standardele Convenției.
România s-a angajat în mod oficial să respecte drepturile omului și valorile democratice atunci când a semnat Convenția, cât și atunci când și-a declarat intenția de a adera la UE. Deciziile ambelor instanțe internaționale care supraveghează modul în care statele membre își respectă angajamentele sunt obligatorii, astfel încât atât politicienii, cât și puterea judecătorească trebuie să acorde mai multă atenție implementării complete a sentințelor.
Mecanismul național care evaluează dacă proiectele de lege și legile existente sunt compatibile cu standardele CEDO s-a dovedit inadecvat în practică, iar ineficiența sa are mai multe cauze. Agentul Guvernamental de la CEDO nu are nici o legătură instituțională cu Ministerul Justiției, care este principalul inițiator al proiectelor de lege din sistem. De asemenea, nu există prevederi procedurale care să introducă necesitatea unui aviz consultativ din partea Agentului Guvernamental în privința legislației proiectate. Nu există nici un alt mecanism eficace în evaluarea compatibilității dintre proiectele de lege sau legislația existentă și Convenție sau jurisprudența CEDO.
Este necesară o mai bună coordonare între diferitele agenții ale ramurii executive responsabile în domeniul drepturilor omului (Agentul Guvernamental – Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiției, Ministerul de Finanțe), comisiile privind respectarea drepturilor omului din Parlament și puterea judecătorească (atât în ceea ce privește curțile, cât și pentru Consiliul Superior al Magistraturii), atâta timp cât comunicarea între acestea este foarte limitată sau inexistentă.
Agentul Guvernamental ar trebui să aibă posibilitatea de a iniția proiecte de lege.
Accesul la jurisprudența în continuă evoluție, într-o limbă cunoscută de judecători este prima condiție: acces la internet, acces la cărți sau periodice de specialitate referitoare la acest subiect, un program oficial al Ministerului Justiției de a traduce / rezuma cele mai importante decizii nu numai contra României, ci și contra altor state.
O altă direcție este dezvoltarea obligativității de a examina unele decizii CEDO contra României ca parte a procesului de promovare / selecție a judecătorilor: în prezent, examinarea este redusă la circa 40 de decizii contra României, decizii care nu acoperă toate problemele, și, mai important, nu sunt suficiente pentru a permite înțelegerea perspectivei folosite de Curte. Cel puțin articolele 6 (dreptul la proces civil și penal corect) și articolul 1 al primului Protocol (privind proprietatea) ar trebui incluse și dezvoltate pe larg. Nu în ultimul rând, dezvoltarea unui sistem electronic de învățare despre deciziile Curții ar fi un mod eficient din punct de vedere al analizei cost/beneficiu pentru a crește nivelul de cunoaștere al judecătorilor privind Convenția.
În final, avocații ar trebui să joace un rol mai important în îmbunătățirea aplicării practice a standardelor Convenției de către curțile naționale din România.
Îmbunătățirea gradului de cunoaștere al acestora în privința jurisprudenței CEDO ar trebui să fie un obiectiv nu numai al Baroului, dar și al administrației de stat.
Cooperarea între Ministerul Justiției, Barou și Institutul Național pentru pregătirea Avocaților (INPPA) ar putea duce la crearea unui program care să vizeze creșterea gradului de cunoaștere și a rolului avocaților în privința respectării standardelor Convenției.
Statul român trebuie să implementeze pe deplin deciziile CEDO și să realizeze o coordonare mai bună între actorii relevanți.
Agentul Guvernamental ar trebui să aibă prerogative sporite, care să includă și inițiativa legislativă. Informarea judecătorilor în privința evoluției jurisprudenței ar trebui să fie o prioritate iar evaluarea obligatorie a cunoștințelor acestora în materie de jurisprudență CEDO la examenele de promovare / selecție ar trebui extinsă. Familiarizarea avocaților cu legislația și precedentele în domeniu ar trebui să fie de asemenea sporită prin programe organizate în cooperare cu Baroul și INPPA.
Reformarea sistemului juridic pentru a asigura scurtarea proceselor și coerența jurisprudenței.
Eficiența și predictibilitatea actului de justiție sunt două principii cheie care stau la baza jurisprudenței Curții. În România aceste principii sunt afectate de durata mare a procedurilor ți de lipsa unei practici unitare, care au generat sancțiuni în numeroase cazuri. În ciuda creșterii nivelului de conștientizare al acestor probleme, până acum s-au luat puține măsuri pentru schimbarea acestei stări de fapt.
Analiza în profunzime a duratei proceselor și a cauzelor întârzierilor ar oferi informațiile cruciale necesare pentru creșterea eficienței puterii judecătorești. De asemenea practica judiciară și deciziile trebuie să fie făcute mai unitare prin îmbunătățirea cunoașterii jurisprudenței și prin împuternicirea mai multor actori să inițieze recursuri în interesul legii.
Nerespectarea libertății de exprimare reprezintă încă o problemă, în special pentru presa românească, în condițiile în care jurnaliștii au fost frecvent dați în judecată în ultimele două decenii atunci când au criticat oficiali de rang înalt sau politicieni. În ciuda unei lungi lupte între ONG-uri (susținute de CEDO, Comisie, Consiliul Europei) și autoritățile românești pentru dezincriminarea insultei, calomniei, ofensei aduse autorității, ultrajului și pentru schimbarea așa-numitei ”proba verității”, toate existente în vechiul Cod Penal, legislația se schimbă foarte încet, iar progresul nu este continuu.
Toate deciziile relevante ale Convenției ar trebui traduse și diseminate cât mai mult, în jurnale naționale de drept și prin alte mijloace. Autoritățile românești ar trebui să realizeze alinierea legislației la standardele UE. Informația privind deciziile Convenției ar trebui împărtășită cât se poate de mult judecătorilor români.
Ar trebui create mecanisme eficiente pentru accelerarea procesului de restituire a proprietății.
Una dintre problemele sancționate de Curte în mai mult de 50 de cazuri a fost cauzată de faptul că nu puteau fi luate decizii de restituire a proprietății de către curți în lipsa unei legislații speciale aplicabile acestui domeniu. După ce legea 10/2001 a fost adoptată s-a ajuns din nou la un blocaj, deoarece, așa cum arată Curtea Supremă, această lege ar fi trebuit să prevaleze asupra legislației generale privind restituirea. Cu toate acestea, în unele cazuri acest blocaj a putut duce la încălcări grave ale Convenției. Deși este adevărat că legea specială ar trebui să primeze în raport cu legislația generală, acest lucru este posibil doar dacă procedura de implementare a legii speciale este eficace. În plan concret, ineficacitatea în aplicarea legii speciale poate face ca un drept teoretic respectat să fie încălcat în condițiile în care o cerere depusă în 2001 rămâne nerezolvată până în 2010. În plus, Fondul Proprietatea nu a fost privit de către CEDO ca un sistem funcțional capabil să ofere compensații. Atâta timp cât procedurile administrative pot dura mai mult de opt ani iar rezultatele nu pot fi prezise, este greu să se argumenteze în favoarea eficienței acestora, iar aceasta a fost și poziția adoptată de CEDO. Din toate aceste motive, menținerea posibilității de a înainta acțiuni legale prin tribunal poate fi rezonabil considerată un mod mai eficient de a garanta dreptul la proprietate.
De asemenea, este foarte probabil ca lipsa capacității administrative și discrepanțele din procesul de implementare să ducă la decizii ale CEDO contra României, care ar obliga-o la plata unor importante sume compensatorii. În mod similar, lipsa de uniformitate a practicii judiciare, care este deosebit de pronunțată în cazurile privind restituirea proprietății, diminuează predictibilitatea care se așteaptă în general de la instituțiile legale și administrative.
Accesul la acțiuni legale în baza legilor generale trebuie să rămână deschis, procesul administrativ trebuie îmbunătățit din punct de vedere al duratei procedurilor și al despăgubirilor acordate, iar practica juridică și administrativă trebuie să devină mai unitară.
O protecție mai bună a drepturilor minorităților în curțile naționale și Europene.
Procedurile greoaie și îndelungate, combinate cu o încredere scăzută în sistemul juridic și poliție (în special dacă poliția este cea care comite abuzuri) și suportul limitat oferit numai de ONG-uri au descurajat aducerea practicilor discriminatoare în fața instanțelor. De aceea, numărul de decizii în această problemă este mult mai mic decât ar fi de așteptat atât la nivel național cât și în cazul proceselor de la Strasbourg.
În al doilea rând, nici măcar deciziile din cazurile care au fost aduse în fața CEDO nu au fost respectate într-un mod sistematic, în condițiile în care statul român eșuează în îndeplinirea obligațiilor sale, transformându-se astfel într-o sursă de noi cazuri care măresc încărcătura curților, sau, mai rău, în tensiuni etnice. Un exemplu relevant de conflict etnic adus în fața CEDO este cazul Hadareni (Moldovan and Rostas vs. România, 2005), unde poliția nu a luat măsurile necesare pentru a proteja comunitatea Rroma de acțiuni violente ale populației majoritare (cum ar fi incendierea caselor rromilor). Cazul a făcut de asemenea obiectul unei înțelegeri separate prin care Guvernul României s-a angajat să ofere compensații comunității Rroma. Cu toate acestea, în 2009, CEDO a comunicat Guvernului că este acuzat în 30 de noi cazuri deschise în urma nerespectării de către acesta a obligațiilor rezultate în urma înțelegerii.
Activitatea Consiluiului Național Contra Discriminării, deși încurajatoare, nu este suficient de importantă sau de vizibilă pentru a crește nivelul de conștientizare al problemelor cauzate de discriminare.
Creșterea în viitor a resurselor umane/logistice ale CNCD, publicarea deciziilor sale pe web-site și crearea unor programe dedicate dezvoltării și consolidării ONG-urilor care activează în domeniul protejării drepturilor populației Rroma.
Sprijinirea apărătorilor drepturilor omului, precum și a ONG-urilor care promovează și protejează activitățile apărătorilor drepturilor omului, de exemplu prin intermediul activităților destinate consolidării capacităților sau prin intermediul campaniilor de sensibilizare, și facilitarea cooperării între ONG-uri, apărătorii drepturilor omului și instituțiile naționale de apărare a drepturilor omului
Stabilirea cadrului legal concret pentru răspunderea civilă delictuală sau răspunderea penală a experților judiciari pentru erorile profesionale. Creșterea numărului de certificări pentru experții judiciari, pe baza analizei de nevoi elaborată de Guvern în anul 2009, și creșterea efectivă a numărului de experți certificați până la finele anului 2010.
Introducerea serviciilor de consiliere precontencioasă juridică gratuită și stabilirea unui sistem echitabil și competitiv de remunerare a serviciilor de ajutor judiciar gratuit. Stabilirea cadrului instituțional de gestionare prin înființarea Consiliului Național de asistența judiciară gratuită de pe lângă Ministerul Justiției și a centrelor teritoriale județene de asistență judiciară gratuită.
Ar trebui modificat art. 100 din noul cod penal deoarece nu se afirmă că orice probe derivate din probele obținute prin tortură nu pot fi folosite în procesul penal, ci numai probele derivate în mod direct sau necesar din probele obținute prin tortură. Per a contrario, potrivit atât comunicatului ministerului, cât și art. 100 din proiect, pot fi folosite în procesul penal probele derivate indirect sau nenecesar din probele obținute prin tortură.
Spre exemplu, prin tortură pot fi aflate numele unor martori, activitatea unor participanți la săvârșirea faptei, locul de depozitare al unor obiecte etc. Odată obținute aceste informații prin tortură, audierea martorilor/participanților sau ridicarea obiectelor se va face “legal”, cu respectarea normelor de procedură. După aceasta, declarațiile martorilor/ participanților și procesele-verbale de ridicare a obiectelor vor fi folosite în procesul penal, ca mijloace de probă perfect valabile deși prima verigă din lanțul obținerii probelor a fost tortura.
O primă variantă este înlocuirea textului art. 100 cu următorul text:
Art.100. Excluderea probelor obținute în mod nelegal
(1) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică dacă mijlocul de probă prezintă imperfecțiuni de formă sau alte neregularități procedurale minore care nu produc o vătămare pentru înlăturarea căreia să fie necesară anularea acestuia.
(3) Probele directe, derivate sau din orice altă categorie, obținute prin tortură, tratamente inumane sau degradante nu pot fi folsite în procesul penal, cu nici o excepție .
Tortura, tratamentele inumane sau degradante sunt interzise cu desăvârșire de Constituția României și de toate documentele internaționale referitoare la drepturile civile ale omului ratificate de România. Fiind un drept nederogabil nu pot exista nici probe, directe sau indirecte, derivate sau nu, prin recurgerea la tortură, tratamente inumane sau degradante.
Eliminarea cerinței ca procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală să prezinte copia rezoluției de începere a urmăririi penale judecătorului când solicită autorizarea interceptărilor sau convorbirilor creează ambiguitate în interpretarea legii de procedură penală. În lipsa acestei prevederi se poate interpreta, eronat, că interceptările ar putea fi autorizate și înainte de începerea urmăririi penale.
Eliminarea diferențelor substanțiale dintre condițiile de detenție din aresturi și cele din penitenciare sunt cu atât mai greu de înțeles cu cât este vorba despre aceeași categorie a persoanelor aflate în arest preventiv. Explicația ar fi următoarea: persoanele cu mandat de arestare preventivă ar rămâne în arestul poliției până în momentul în care procurorul care răspunde de anchetă redactează și înaintează rechizitoriul, după care ele ar fi transferate în sistemul penitenciar. Cu alte cuvinte, pe durata urmăririi penale, o persoană suspectă de comiterea unei infracțiuni este deținută în condiții dure, chiar umilitoare, nu are decât contacte supravegheate cu apărătorul și cu familia și este permanent la dispoziția anchetatorilor. Toate aceste aspecte contravin, în opinia asociației, standardelor privind dreptul la apărare și deci la un proces echitabil.
Propun ca în aresturile poliției să rămână numai persoanele reținute pe o perioadă de până la 24 de ore. Regulamentul comun al MIRA și MJ privind aplicarea Legii nr. 275/2006 ar urma să vizeze numai perioada reținerii polițienești.
Modificările aduse Codului de Procedură Penală includ prevederi ce restrâng dreptul la apărare, dreptul la viața privată și dreptul la libertatea persoanei. Asociația cere Ministerului Justiției să inițieze de urgență un act normativ prin care să abroge/modifice articolele referitoare la următoarele aspecte:
Prin adoptarea articolului care prevede posibilitatea folosirii ca probă în proces a înregistrării convorbirilor dintre avocat și client, (art.91/1 alin.6) Camera Deputaților a încălcat în mod vădit Legea nr. 51/1995, cu modificările ulterioare, privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat și Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial nr. 45/2005.
egea nr. 51/1995 prevede că nici un organ al statului nu poate stânjeni sau controla, nici direct și nici indirect, contactul dintre avocat și clientul său (art. 34 al. 1), iar Statutul prevede caracterul confidențial al oricărei comunicări dintre avocat și client (art. 10 al. 1), imposibilitatea folosirii ca probă a corespondenței și informațiilor transmise între avocat și client (art. 10 al. 4), precum și dreptul avocatului de a refuza contactul cu clientul dacă are cunoștință că există un sistem de control al acestui contact (art. 212).
Practic, eliminarea prin lege a caracterului confidențial al convorbirilor ar putea genera blocarea sistemului judiciar, în special în situația cauzelor penale, întrucât asistența juridică nu poate fi acordată fără contacte cu clientul. Astfel va fi afectată însăși substanța dreptului la apărare al persoanelor bănuite de comiterea unor fapte penale.
Restrângerii total nejustificată dreptului la apărare în cursul urmăririi penale, deoarece avocatul nu mai poate asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, ci numai la cele care implică audierea sau prezența învinuitului sau inculpatului (art.172 alin.1). Astfel se crează un dezechilibru evident în defavoarea persoanei bănuite de comiterea unei infracțiuni, afectându-i dreptul la un proces corect.
La art.144 (durata reținerii) s-a introdus un alineat nou – 1/1 – prin care se precizează că dacă reținerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, “termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanței (de reținere – n.n.)”. Or, reținerea unei persoane trebuie calculată din momentul în care aceasta își exprimă dorința de a părăsi sediul organului de urmărire penală și nu i se permite să facă acest lucru. Aceasta este chiar definiția privării de libertate din art.4 al Protocolului Opțional la Convenția ONU împotriva Torturii, semnat de România.
Legea privind siguranța națională precum și legile care reglementează activitățile tuturor serviciilor de informații trebuie modificate pentru (1) a respecta prevederile Constituției; (2) a respecta standardele internaționale în materia drepturilor omului și libertăților fundamentale; (3) a reformula conceptul de siguranță națională și a reforma obiectivele și instrumentele serviciilor secrete potrivit intereselor României ca stat membru al NATO și, în perspectivă apropiată, al Uniunii Europene; (4) a consolida și dezvolta mecanismele de monitorizare și control asupra activităților serviciilor de informații.
Pentru a avea legi democratice în domeniul siguranței naționale și funcționării serviciilor de informații, trebuie să se țină cont cel puțin de următoarele principii:
a) definirea clară a conceptului de siguranță națională prin stabilirea exactă a categoriilor de acțiuni/activități ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale. Formulările trebuie să fie limitative și limpezi pentru a elimina complet posibilitatea de răstălmăcire sau adăugare;
b) reducerea numărului de servicii de informații la două – SRI și SIE – la care se adaugă o singură structură informativă acceptabilă și anume Direcția de Informații Militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale.
c) demilitarizarea serviciilor de informații. Excepție face numai structura informativă din cadrul MApN. Caracterul militar a transformat serviciile de informații în sisteme închise, inaccesibile controlului public eficient și care se supun numai disciplinei militare;
d) instituirea controlului judecătoresc asupra operațiunilor informative și de execuție care pot încălca drepturile omului. Controlul judecătoresc se execută anterior, pe durata operațiunii și posterior, după următoarele reguli: (1) numai un judecător poate emite autorizația de supraveghere a uneia sau mai multor persoane. Orice operațiune de supraveghere a oricărui serviciu de informații sau structură informativă este ilegală în absența autorizării judecătorești; (2) judecătorului i se pun la dispoziție toate materialele pe baza cărora serviciile/structurile solicită autorizația de supraveghere. Nimeni nu poate invoca "secretul de stat sau de serviciu" pentru a refuza prezentarea materialelor în fața judecătorului; (3) în conținutul autorizației trebuie menționate cu exactitate subiectul, scopul și limitele operațiunii aprobate, inclusiv durata pentru care se emite. Durata de valabilitate a autorizației este cea reglementată de Codul de procedură penală, art. 911 – 916 (autorizația se emite pentru o lună și poate fi prelungită pe perioade de câte o lună, fără a depăși în total patru luni); (4) rezultatele operațiunilor trebuie verificate periodic de judecător care va decide asupra oportunității continuării supravegherii, în funcție de rezultate sau de lipsa acestora; (5) la expirarea autorizației de supraveghere, judecătorul dispune încunoștințarea persoanelor supravegheate, care nu au fost trimise în judecată, că au fost supuse acestor proceduri. Controlul judecătoresc posterior se realizează prin accesul la justiție al persoanei care se consideră lezată în drepturile sale prin acest gen de supraveghere. Accesul la justiție se realizează prin prevederea și garantarea unor căi de atac în fața instanței;
e) obligația serviciilor/structurilor de informații de a demonstra în fața judecătorului că fiecare autorizație de supraveghere solicitată pleacă de la un pericol real, concret și măsurabil la adresa siguranței naționale. De asemenea, ele trebuie să arate că au epuizat toate celelalte mijloace/metode de cercetare anterior solicitării autorizației de supraveghere și că această ultimă metodă, ce presupune imixtiuni în viața privată, a rămas singura posibilitate pentru aflarea adevărului;
f) interzicerea ca serviciile/structurile de informații să desfășoare orice fel de activitate comercială atât ca instituții cât și de către angajați, inclusiv soț/soție și rude până la gradul IV.
Rațiunile pentru această interdicție sunt multiple: posibilă concurență neloială și/sau distorsionarea pieței prin utilizarea datelor obținute în virtutea atribuțiilor legale ale acestora; pericolul constituirii unor grupări/acțiuni în afara legii; obținerea unor venituri extrabugetare ce nu pot fi controlateetc. Serviciile/structurile de informații trebuie să fie finanțate exclusiv de la bugetul de stat, iar comisiile parlamentare de control trebuie să supravegheze permanent modul în care se cheltuiesc fondurile alocate;
g) accesul persoanelor la informațiile de interes public deținute de serviciile/structurile de informații
Este absolut necesar să se renunțe la clasificarea automată ca "secrete" a tuturor informațiilor, indiferent de natura lor, deținute de aceste servicii/structuri. Clasificarea automată este nu numai excesivă, ci și profund dăunătoare pentru o societate democratică. Poate fi acceptată numai limitarea – și nu interzicerea – accesului la anumite informații deținute de instituțiile respective. Dar pentru a putea limita accesul, autoritățile sunt obligate să demonstreze că prin comunicarea informațiilor se pune în pericol real, concret și demonstrabil un interes legitim referitor la siguranța națională iar restricția este absolut necesară pentru apărarea acelui interes.
Obligația protejării informațiilor clasificate revine exclusiv serviciilor/structurilor de informații și angajaților acestora. Nicio altă persoană fizică sau juridică nu poate fi trasă la răspundere – penală, administrativă, civilă, disciplinară – pentru primirea, păstrarea sau divulgarea unor informații clasificate și nici nu poate fi obligată să dezvăluie proveniența acestora. In plus, trebuie prevăzut în mod expres că odată ieșite din sistem, indiferent pe ce cale, informațiile încetează să mai fie clasificate.
h) arhivele serviciilor/structurilor de informații
Operațiunile serviciilor/structurilor de informații de culegere, stocare și arhivare de date trebuie strict reglementate, cu termene rezonabile de secretizare și de păstrare. Serviciilor/structurilor le este interzis să stocheze/arhiveze informații obținute tangențial în cursul operațiunilor dacă acestea nu au legătură cu subiectul sau scopul supravegherii. Orice persoană poate avea acces la propriul dosar de informații și poate cere rectificarea unor date. In caz de refuz, persoana se poate adresa justiției având dreptul să obțină reparație.
Creșterea fondurilor dedicate programelor de asistență a victimelor traficului de persoane, inclusiv alocarea unor fonduri pentru ONG-urile care oferă diferite servicii victimelor; îmbunătățirea eforturilor de strângere a informațiilor referitoare la infracțiunile de trafic de ființe umane pedepsite prin Legea nr. 678/2001 și alte legi, prin elaborarea de statistici diferite pentru traficul de ființe umane în scopuri de exploatare sexuală și pentru traficul de ființe umane în scopuri de muncă forțată; luarea de măsuri în vederea anchetării și pedepsirii actelor de traficare în scopuri de muncă forțată și oferirea de asistență victimelor traficului în scopuri de muncă forțată; îmbunătățirea eforturilor de identificare a potențialelor victime în rândul categoriilor vulnerabile de populație, precum imigranții fără documente de identitate; continuarea organizării de pregătire pentru judecători pe tema sensibilității victimelor; creșterea numărului de victime trimise către ONG-uri de către oficialii guvernamentali; îmbunătățirea comunicării interministeriale și a coordonării activităților de luptă împotriva traficului de ființe umane; sporirea capacității autorităților locale de a oferi asistență victimelor prin: organizarea de cursuri de pregătire pentru autoritățile locale, îmbunătățirea comunicării și a conducerii ANITP și alocarea de fonduri de la buget pentru ca autoritățile locale să-și poată îndeplini responsabilitățile în domeniul luptei împotriva traficului de persoane; continuarea eforturilor de stabilire și consolidare a parteneriatelor cu guvernele din regiune în scopul creșterii conștientizării de către public a riscurilor traficului de persoane și a scăderii cererii.
Bibliografie
Bogdan Adrian, Drepturile omului, Editura Universitaria, Craiova, 2009
Ciobanu Viorel, Drept procesual civil, Editura C.H.Beck, 2010
Constantinescu Mihai, Curtea Constituțională, Editura Fundația România de Mâine, 2007
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Editura C.H.Beck, București, 2008
Dragne Luminița, Drept Constituțional și instituțiii politice, Editura Universul Juridic, 2009
Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, 2008
Ioan Leș, Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005
Ioan Muraru, Avocatul poporului, instituție de tip Ombudsman, Editura ALL Beck, 2004
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura All Beck 2006
Ioan Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice,Editura C.H.Beck,2008
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, 2006
Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Europa Nova, București, 1996
Marius Amzulescu, Drept contencios constituțional, Editura Fundația România de Mâine, 2007
Mazilu Dumitru, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, 2008
Muraru Ioan, Constantinescu M, Tănăsescu E.S, Enache M, Iancu Gheorghe,Interpretarea Constituției – doctrină și practică, Editura Lumina Lex, București, 2002
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, 2007
Selejan Guțan, Excepția de neconstituționalitate, Editura C.H.Beck,2010
Tutunaru Mircea, Drept constituțional și insituții politice, Editura Universitaria, Craiova, 2008
Țonea Bogdan, Drept Constituțional și instituțiii politice, Editura Sitech, 2009
Vieru Eufemia, Drept constituțional și instituții politice, Editura Pro Universitaria, 2009
Vieru Eufemia, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Editura Lumina Lex, București, 2008
Uglean Gheorghe, Drept constituțional și instituții politice, Editura Fundația România de Mâine,2007
Buletinul CEDO, nr.1, Editura Hamangiu, 2008
Buletinul CEDO, nr.2, Editura Hamangiu, 2008
Buletinul CEDO,nr.3, Editura Hamangiu, 2008
Buletinul CEDO,nr.5 Editura Hamangiu, 2008
Buletinul CEDO,nr.6 Editura Hamangiu, 2008
http://www.avp.ro/
http://www.ccr.ro/statistics/pdf/ro/activ04_2010.pdf
www.echr.coe.int
http://www.scj.ro/strasbourg/faimblat-romania%20RO.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Juridica a Drepturilor Fundamentale In Romania (ID: 129286)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.