Protectia Fondului de Vanatoare Si Piscicol din Apele de Munte Si Lacurile de Acumulare

Contents

Introducere

Capitolul 1. Protecția Juridică a Biodiversității în Dreptul Național

i) Condiții Generale

Biodiversitatea reprezintă un concept amplu, ce cuprinde milionae de specii de plante și animale de pe Terra. Toate organismele ce trăiesc pe planetă sunt dependente între ele într-o oarecare măsură, aici intervenind importanța biodiversității. Pierderile suferite de planetă reprezeintă o pierdere și pentru umanitate, și prin urmare, oameni sunt cei ce trebuie să la curent cu acestea și să facă eforturi pentru a păstra biodiversitatea intactă.

Conceptul de diversitate face referire la varietatea componetelor unui sistem, fiind o măsură a heterogenității acestuia. Biodiversitatea definește heterogenitatea componentelor acestui ecosistem.

Dicționarul de biologie (Penguin, 1995) a definit biodiversitatea ca fiind ,, nivelul local/global al diversității biologice, cel mai exprimat ca număr de specii/taxoni superiori speciei/indicator al diversității genetice,,. Într-un alt dicționar (Oxford, 1999), biodiversitatea a fost definită ca fiind o ,, mare varietate de specii sau de taxoni de plante, animale și microorganisme ce există într-un habitat, diversitatea biocenozelor dintr-o regiune sau variabilitatea genetică a unei specii,,.

În prezent nu există o viziune unitară asupra acestui concept, însă au fost identificate 85 de definiții ale acestui concept, ce au fost grupate în 2 categorii, astfel:

într-un sens restrâns, conceptul de biodiversitate desemnează diversitatea speciilor și a taxonilor de rang superior din ierarhia taxonomică;

iar într-un sens larg, poate fi definită ca fiind întreaga variabilitate a organismelor vii și a habitatelor acestora.

În acest fel, se disting 4 componente ierarhice ale biodiversității, și anume: diversitatea genetică, diversitatea specifică și diversitatea antropică.

Diversitatea genetică face referire la variabilitatea intraspecifică și reprezintă fundamentul procesului evolutiv.

Diversitatea specifică face referire la varietatea speciilor la nivel local – biocenoza -, regional – regiune biogeografică – și/sau global – biosferă.

Diversitatea ecosistemică reprezintă nivelul unde au loc procesele evolutive, pe lângă componenta vie aceasta include și componenta ne-vie.

Diversitatea antropică face referire la diversitatea etnică, culturală, lingvistică a comunităților umane, de aceea poartă denumirea și de etnoculturală.

Omenirea reprezintă ea însăși o parte a diversității biologice (biodiversității), iar existența acesteia ar fi imposibilă fără biodiversitate. Competitivitatea economică, calitatea vieții, forța de muncă, securitatea – toate sunt bazate pe capitalul natural.

Conservarea diversității biologice, în prezent, reprezintă una din probleme importante la orice nivel (național/internațional), dar în ultima perioadă conservarea diversității biologice, la nivel de ecosistem,specie sau la nivel de gene, este din ce în ce mai gravă, datorită intensificării impactului uman asupra biosferei. Astfel, menținerea unei diversității biologice este necesară, nu doar pentru asigurarea vieții în prezent, și și pentru generațiile ce vor veni, deoarece aceasta păstrează un echilibru ecologic regional și/sau global, menține calitatea mediului necesară societății și garantează regenerarea resurselor biologice.

Economiștii sunt de acord că biodiversitatea are o importanță/valoare economică. Însă, cum poate fi stabilită această importanță? Înainte de a se răspunde la prima întrebare, ar trebuie definim un alt concept, și anume, ce este utilitatea? Asta, pentru că deseori trabuie să alegem dintre diferite variante de dezvoltare.

De exemplu, un proiect prin care se propune defrișarea unei păduri, din vecinătatea unui oraș, pentru a a se construi un cartier rezidențial.

În acest caz argumentele oferite de cei care propun proiectele sunt extrem de convingătoare pentru populație, și anume: locuri de muncă, dezvoltarea sectorului de servicii, creșterea valorii terenurilor etc., astfel că cuvintele folosite sunt imprezionante: dezvoltare, progres, prosperitate. Dar care sunt totuși, contra argumentele: o listă de specii de viețuitoare și plante periclitate, de care nimănui nu îi pasă. Dacă se reușește totuși să se calculeze adevărata importanță a pădurii, dincolo de valoarea masei lemnoase sau de prețul terenului, oare nu s-ar putea contrabalansa opțiunea defrișării. Principala problemă constă în evaluarea importanței/valorii bunurilor și serviciilor furnizate de ecosisteme, a căror distrugere în prezent este generatoare de beneficii economice mari și imediate. Însă sistemul socio-economic uman beneficiază însă de o serie de bunuri și servicii furnizate de acestea (vezi Fig. 1):

Fig. 1 – Sistemul de clasificare al resurselor naturale (bunuri și servicii) furnizate de capitalul natural.

Sursa: http://www.proyectoibera.org

Materiile prime care sunt reprezentate de resursele regenerabile (plante, animale folosite în domeniul alimentației, lemne de foc sau pentru construcții, fibrele vegetale etc.) care reprezintă bunurile.

Resursele regenerabile sunt cele ce au nevoie de o gestionare atentă. Serviciile sunt reprezentate de: absorbția și reciclarea deșeurilor și stabilizarea climatului și a circuitului hidrologic ( aceasta deține un rol important în menținerea biodiversității, contribuind la creșterea stabilității sistemului ecologic).

Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice sunt supuse prevederilor Legii protecției mediului și legislației specifice în vigoare.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, împreună cu autoritățile publice centrale și locale, după caz, elaborează reglementări tehnice, cu privire la măsurile de protecție a ecosistemelor, de conservare și folosire durabilă a componentelor diversității biologice și pentru asigurarea sănătății umane.

La proiectarea lucrărilor ce pot să modifice cadrul natural al unei arii naturale protejate este obligatorie procedura de evaluare a impactului, urmată de avansarea soluțiilor tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcțiilor ecosistemelor și de protecție a speciilor sălbatice de floră și faună, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei și a condițiilor impuse prin acordul de mediu, automonitorizarea, precum și monitorizarea de către structurile de administrare, până la îndeplinirea acestora.

Legea prevede că deținătorii cu orice titlu de suprafețe terestre și avatice supuse refacerii ecologice sau aflate întro arie naturală protejată au îndatorirea de a plica sau/și respecta măsurile stabilite de autoritatea competentă pentru protecția mediului.

Pentru restricțiile de folosire impuse proprietarilor de terenuri extravilane situate în aroo naturale protejate, potrivit legislației specifice, aceștia sunt scutiți de plata impozitului pe teren, în baza unei confirmării emise de structura de administrare a ariei naturale protejate sau de autoritatea competentă pentru protecția mediului.

Metodele de păstrare a biodiversității au la bază fundamente teoretice frunizate de științe, precum: ecologia, sociologia, biogeografia, economia etc.

Păstrarea biodiversității necesită o abordare complexă, care are două aspecte, un aspect politic și un al doilea tehnic.

La elaborarea programelor de păstrare a biodiversității trebuie să se ia în considerare aspecte, precum:

cuantificarea diversității specifice și genetice,

identificarea și clasificare unităților operaționale,

estimarea și modelarea evoluției sistemelor biologice/ecologice.

Astfel că, în prezent identificăm 2 direcții majore de cercetare în conservare: modelul populației cu efective mici și modelul populației în declin.

Primul are ca obiective menținerea unei populații cu efective reduse, iar cel de-al doilea, care este și mai relevant pentru conservare, abordează cauzele ce determină diminuarea efectivelor unei populații și propune căi de redresare a efectivelor populațiilor ce se află în declin.

Metodele care sunt folosite în conservarea biodiversității își propun: identificarea sistemelor ecologice care trebuie să fie puse sub protecție, stabilirea unei arii de management al capitalului natural, stabilirea de măsuri ce se impun pentru conservare, estimarea evoluției sistemului pe termen lung, evaluarea costurilor și raportul cost economic – beneficiu ecologic, dar și compararea opțiunilor manageriale cu privire la evaluarea costurilor și beneficiilor fiecărei variante.

Una dintre metodele (strategiile) de păstrare a biodiversității este analiza viabilității populației care reprezintă procesul de evaluare sistematică a probabilității de extincție în timp a unei populații care este periclitată.

Metoda este aplicată în programe de conservare a speciilor. Pentru a se conserva o specie este impusă scăderea riscului extincției populațiilor care o compun. Pentru aceasta trebuie să se identifice factorii ce pot cauza extincția respectivei populații.

Factorii pot fi atât intrinseci, precum deriva genetică, efectele demografice, cât și extrinseci, precum modificării ale condițiilor de mediu, de exemplu. Unul dintre principalele obiective ale conservării îl reprezintă reducerea riscului de extincție a populației la un nivel apropiat de riscul normal.

Această analiză permite specialiștilor să determine mărimea necesară a populației de a supraviețui, cu o oarecare probabilitate, pe parcursul unei perioade de timp ce este măsurată în număr de generații dar și de a estima impactul relativ pe care variațiile factorilor le-ar putea avea asupra populației. Însă pentru a se obține asemenea estimări, devin necesare date cu privire la diferite caracteristici ale populației, precum: date demografice, tipul de reproducere, date genetice etc. De multe ori, aceste ori sunt incomplete ori lipsesc, de aceea această analiză devine speculativă, iar valoarea ei poate fi utilizată doar cu scop probabilistic.

O altă metodă de păstrare a biodiversității este ceea a criteriilor pentru stabilirea mărimii ariilor naturale protejate. Această problemă a fost studiată de-a lungul timpului de mai mulți cercetători.

În cadrul acestei metode se pornește de la ideea că suprafața/suprafețele care sunt destinate conrservării diversității biologice trebuie să fie stabilite în așa fele încât să satisfacă cerințele biologice și etologice ale diferitelor specii de mamifere mari, care sunt situate în vârful piramidei trofice în ecosistemul natural.

Pentru stabilirea suprafeței destinate ocrotirii unor specii se iau în considerare caracteristici biologice și etologice ale speciilor care urmează să fie protejate, dar și particularități ale sistemului ecologic selectat pentru conservare. Astfel că, este impusă determinarea unui efectiv minimc viabil și unui efectiv optim în ceea ce privește menținerea populații și mai apoi a aflării suprafeței de teren ce este necesară pentru a se susține respectiva populație.

Această teorie, este bazată pe postulatul dependenței vieții unui biosistem de schimburile de energie pe care acesta le întreține cu mediul său.

O altă metodă de păstrare a biodiversității, denumită modelul A.M.O.E.B.A, care este elaborat de cercetători olandezi, acesta permițând realizarea de programe coerente de conservare prin integrarea programelor de cercetare, management și monitorizare într-un singur sistem.

Elaborarea acestui model, pentru un anumit obiectiv, presupune parcurgerea a 3 etape:

Identificarea de parametri, a diversității specifice și a capacității de autoreglare a sistemului ecologic, cât și a bunurilor, serviciilor furnizate de acesta sistemului social și economic;

Stabilirea unui anumit sistem de referință;

Identificarea de măsuri necesare pentru a spori efectivele populației țintă, identificare de efecte probabile și de costuri asociate.

Printre criteriile pentru selectarea speciilor țintă, amintim: existența unor date cu privire la speciile respective pe o perioadă de cel puțin 3 ani; speciile selectate să fie din cele ce au fost afectate de activitatea umană, să poată fi inventariate în teren; să existe indicatoare cu privire la starea sistemului ecologic; speciile țintă să fie foarte bine cunoscute, să dețină o valoare estetică, culturală și afectivă. Pentru populațiile țintă se stabilesc efective de referință, efective necesare pentru menținerea populației.

ii) Poluarea și efectele principale asupra biodiversității

Termenul „poluare” vine de la termenul polluero, -ere, din limba latină și înseamnă a murdări, a pângări, a profana. Acesta vrea să desemneze o acțiune prin care omul își degradează propriul său mediu de viață. Astfel de acțiune nu este caracteristică îndă doar omului intrat într-o perioadă de dezvoltare accelerată, omului contemporan și nici măcar omului în genere. Aceasta este o lege naturală generală potrivit căreia ființe vii produc deșeuri care, neeliminate din mediul lor de viață, le fac imposibilă continuarea activității și chiar a vieții însăși.

În sensul Legii protecției mediului, prin poluare se înțelege introducerea în mod direct sau indirect a unui poluant ce poate aduve prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, poate dăuna bunuri materiale ori poate produce o deterirorare ori o împiedicare a folosirii mediului în scop recreativ ori în alte scopuri legitime.

Prin poluant, potrivit Legii protecției mediului, înțelegem orice substanță, preparat sub formă lichidă, solidă sau gazoasă, ori sub formă de energie ori vapori, radiație electro-magnetică, ionizantă, fonică, termică ori vibrații, care, odată introduse în mediu, schimbă echilibrul constituienților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale.

Poluantul reprezintă un factor care aflat în mediu în cantități care depășesc limita de toleranță a uneia ori a mai multor specii de viețuitoare, împiedică înmulțirea ori normala dezvoltare a acestora datorită unei acțiunii toxice.

Acțiunea de intoxicare produsă de poluanți poartă denumirea de poluare și este cu atît mai gravă cu cât diferența dintre concentrația poluantului în mediu și limita de toleranță este mai ridicată.

În prezent, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, și înmulțirea populației globale și aspirația generală spre bunăstare, pe de altă parte, au condus la creșterea fără precedent a fenomenelor de poluare. Se consideră că poluarea este, totodată, o problemă a prezentului, pentru că gravitatea și amploarea proceselor poluante și realizările științifice și tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea riscurilor poluării și drept urmare, stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea degradării mediului.

Formele de poluare cel mai frecvent întâlnite sunt următoarele:

poluarea apei,

poluarea solului,

poluarea aerului (atmosferică).

Aceste trei elemente de bază ale vieții omenești, apa, aerul și solul, sunt și cele mai afectate de acțiunile lipsite de responsabilitate și umanitate ale omului.

Solul constituie un factor de mediul cu o influență deosebită asupra sănătății.

Tocmai datorită acestui fapt, poluanții ce se acumulează în sol pot să tulbure puternic echilibrul ecologic vital al acestuia. Cei care nu își termină cursa în sol ajung să se depună în mări și oceane, unde au început să se acumuleze pesticide persistente și alte impurități organice de sinteză.

Putem afirma că poluarea solului reprezintă rezultatul oricărei acțiuni care produce dereglarea normalei funcționării a solului, ca mediu vital, în cadrul distinctelor ecosisteme naturale ori antropice, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitate sa bioproductivă din punct de vedere cantitativ și calitativ.

Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării este constituti fie prin reducerea cantitativă ori calitativă a producției vegetale, fie prin cheltuielile necesare menținerii capacității bioproductive la parametrii cantitativi și calitativi anterior manifestării poluării-

În afară de poluarea naturală, de poluarea fizică și chimică, în vecinătatea imediată a unităților miniere și în locurile de depozitare a minereurilor radioactive, se constată și poluarea radioactivă a solului. La aceasta mai poate contribui și depozitarea în sol a deșeurilor nucleare ce emit radiații timp îndelungat și care scot din circuit nenumărate terenuri.

Pentru toate aceste motive, protecția solului și a subsolului reprezintă obiect de preocupare majoră, reflectată în măsurile juridice și de prevenire și combatere a poluării solului și de refacere a calității acestuia.

Apa este un factor de mediu indispensabil vieții. Ea îndeplinește în organism multiple funcții, fără apa toate reacțiile biologice devenind imposibile. Lipsa de apă sau consumul de apa poluată are multiple consecințe negative asupra omului și sănătății sale.

Poluarea apei este produsă de minim 5 categorii de poluanți: de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică și radioactivă, rezultați din diferite activități umane.

Sursele ce produc pluarea apelor de suprafață pot fi împărțite în surse de poluare organizate sau concentrate, reprezentate de apele uzate urbane care deversează continuu sau ape industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă, surse de poluare neorganizzate, dispersate pe suprafața bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitații ce spală localitățile și drumurile, depozitele de reziduri, terenurile agricole pe ce sunt aplicate îngrășăminte ori pesticide.

Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin, mai ales, din impurificarea cu ape saline, gaze ori hidrocarburi produse drept urmare a unor lucrări miniere sau de foraje, impurificări produse de infiltrațiile de la suprafața solului a tuturor categoriilor de ape ce produv și impurificarea dispersată a surselor supreficiale, impurificări produse în secțiunea de captare, datorită nerespectării zonei de protecție sanitară ori a cerințelor de execuție.

Principalii agenți fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentanți, în mare parte, de substanțele radioactive și de apele termele, proveniți din procesele de răcire tehnologică a distinctelor agregate industriale. Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt constitutie din depunerile radioactive care ajung în apă odată cu ploia, apele utilizate la uzinele atomice, deșeurile atomice.

Aerul servește pentru anumite industrii, ca materie primă, situație în care poluarea are în vedere prezența în compunerea lui a unor substanțe care au efecte negative asupra procesului de producție conducând la corodarea instalațiilor, la alterarea calității produselor.

Principalii poluanții ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanții carbonici, hidrocarburile, compușii azotului, poluanții minerali, substanțele radioactive, praful bacterian etc.

Furtunile de praf sunt și ele un important factor în poluarea aerului.

Deșeurile radioactive reprezintă acele materiale rezultate din activități nucleare (materiale radioactive) sub formă gazoasă, lichidă sau solidă, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuințare, care conțin ori care sunt contaminate cu radionuclizi în concentrații superioare limitelor de exceptare; prin deșeu radioactiv se înțelege și combustibilul nuclear uzat pentru care nu se prevede o altă utilizare.

Deșeurile rezultate din activități medicale includ toate deșeurile, periculoase/nepericuloase, ce se produc în unitățile sanitare. Deșeurile rezultate din activitățile medicale prezintă un potențial risc pentru sănătatea umană și mediu, atât prin caracteristicile specifice pe care le prezintă, cât și prin volumul deosebit de ridicat. În scopul evitării consecințelor negative, s-au stabilit reglementări ale modului în care sunt colectate,ambalate,și depozitate temporar, apoi se transportă și se elimină aceste deșeuri, o atenție deosebită acordându-se deșeurilor periculoase pentru a preveni astfel contaminarea mediului și afectarea stării de sănătate.

Principalele măsuri concrete de realizare a protecției mediului constau în :

exploatarea rațională a instalațiilor tehnologice selecționate pentru o anumită producție ca fiind cele mai puțin poluante;

recuperarea și valorificarea substanțelor reziduale utilizabile;

amplasarea surselor de poluare bazată pe un studiu științific al consecințelor pe care le are situarea într-o anumită ambiantă geoclimatică;

adoptarea de sisteme și mijloace de transport cât mai puțin poluante.

Poluarea, prin natura consecințelor social – economice și umanitare pe care le produce, a sferei lor de răspândire, este o problemă cu implicații naționale și internaționale.

iii)Reglementări generale și speciale privind protecția faunei în dreptul internațional

În dreptul internațional, protecția florei și faunei sălbatice a dobândit o importanță excepțională pe măsură ce viața sălbatică a fost din ce în ce mai amenințată de agresiunea factorilor antropici și de încălcarea regulilor internaționale cu privire la normele de vânat și pescuit cu privire la pescuit și cele de exploatare cu privire la faună.

Consecințele negative al acțiunilor oamenilor au devenit alarmante la mai puțin timp după începutul secolului al XIX – lea. S-a estimat că timp de două secole, au dispărut peste 100 specii de păsării și peste 90 specii de mamifere.

Chiar dacă ar exista un sistem juridic bine pus la punct cu privire la protecția florei și faunei sălbatice privitor la repararea pagubelor cauzate, acesta nu ar fi totuși sugficient pentru conservarea florei și faunei pentru că daunele ce li se aduc, mai ales prin poluare, sunt ireversibile, problemele reconsituirii vieții sălbatice fiind insurmontabile.

Prima convenție internațională multilaterală cu privire la protecția unor specii de păsări ce nu se supun exploatării în scopuri economice a fost Convenția de la Paris din anul 1902, guvernată însă de o rațiune utilitară cu privire la speciile de păsări „folositoare agriculturii”, pe baza unei liste limitative.

Ulterior, ca urmare a alcătuirii unei noi convenții privitoare la protecția păsărilor, s-a încheiat la Paria în anul 1950, Convenția internațională pentru protecția păsărilor, prevăzând principul general potrivit căruia toate păsările trebuiesc protejate, eliminând excepțiile prevăzute de Convenția din 1902. Chiar dacă a consituit un progres față de convenția anterioară, problemele de conservare a sepciilor nu sunt prevăzute în mod unitar, fiind incomplete și nu se ocupă de cunoaștere in – situ a habitatelor păsărilor.

La data de 2 februarie 1971, s-a încheiat la Ramsar în Iran, Convenția asupra zonelelor umede de importanță internațională, mai ales ca habitat al păsărilor acvative.

Pornins de la recunoașterea interdependenței omului cu mediul înconjurător, considerând funcțiile ecologice fundamentale ale zonelor umede ca regulatoare a regimului apelor, ca habitate ale unor specii de floră și faună caracteristice și,mai ales, ale păsărilor de apă și convinse că zonele umede reprezintă o resursă de valoare mare din punct de vedere economic, naturală, recreativă și științifică, statele semnatare ale Convenției s-au înțeles cu privire la protejarea lor.

În sensul Convenției, zonele umede reprezintă întinderi de bălți, mlaștini, turbării, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depășește 6 m.

Prin păsări de apă, se înțeleg, conform Convenției, cele a căror existență depinde ecologic de zonele umede.

Fiecare parte contractantă se obligă să identifice zonele umede aparținând teritoriului său, care să fie înscrise pe Lista zonelor umede de importanță internațională din punct de vedere, ecologic, botanic, zoologic, limnologic sau hidrologic. În primul rând, vor fi înscrise zonele umede de importanță internațională pentru păsările acvatice în toate anotimpurile. Această înscriere se realizează fără a prejudicia drepturile exclusive de suveranitate ale părții contractante pe teritoriul căreia se află situată zona și implică o serie de responsabilități.

Declarația de la Stockholm din anul 1972, conține o schimbare importantă de atitudini, cuprinzând anumite principii potrivit cărora flora și fauna constituie un patrimoniu care face parte integrantă dintrun ecosistem ale cărui habitate trebuiesc conservate și protejate contra oricăror perturbări.

În anul 1973, la Washington se încheia Convenția asupra comerțului internațional cu specii sălbatice de floră și faună amenințate cu dispariția, având ca procedeu de reglementare tehnice anexelor ce fac referire la comerțul internațional cu anumale amenințate cu dispariția, la speciile vulnerabile și la toate speciile pe ca o parte contractantă le declară subsumate limitelor aptitudinilor proprii, conform unor prevederi. Convenția, fiind considerată cel mai complet act normativ îîn materie, pleacă de la constatarea că supra – exploatarea unor specii animale și vegetale, până la punerea în pericol a prerenjității acestora, au drept cauză comercializarea acestora și drept urmare tranzacțiile trebuiesc interzise ori puse sub control.

În anul 1978, sub auspiciile UNESCO, s-a adoptat Declarația Universală a drepturilor animalelor, care a fost revizuită în anul 1989. La abaze acestui document stă ideea că viața este unică, toate ființele au o origine comună și s-au diferențiat în cursul evoluției, speciile. În consecință, orice ființă vie posedă drepturi naturale, specia umană trebuind să recunoască dreptul la existență al altor specii. Respectul omului față de animale este inseparabil față de respectul oamenilor între ei și coexistența speciilor în lume implică recunoașterea de către specia umană a dreptului la existență al celorlalte specii. Documentul prevede printre altele, drepturile următoare și principii cu privire la animale:

dreptul la viață în cadrul ecosistemelor;

dreptul la respect al oricărei vieți animale,

interzicerea relelor tratamente și a actelor de cruzime,

dreptul animalelor sălbatice de a trăi libere în mediul lor natural și de a se reproduce;

dreptul la întreținere și alte îngrijiri ale animalelor ținute sub dependența omului;

incriminarea actelor care implică fără justificare moartea unui animal etc.

Ca urmare a Recomandării nr. 32 din Planul de acțiune elaborat la Conferința de la Stockholm din anul 1972 s-a încheiat ca instrument cu vocație universală, Convenția asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice, la Bonn, în anul 1979.

Convenția reprezintă o recunoaștere a faptului că conservarea eficeintă și gestiunea speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice cere cu acuitate cooperarea statelor, și mai ales, acțiuni comune în interiorul limitelor de jurisdicție națională unde aceste specii își fac sejurul în anumite perioade ale anului.

La 13 septembrie 1979, la Berna s-a semnat Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa. Convenția a fost pregătită, de către Consiliul Europei, consitutuind raportat la celelalte acte normative în domeniu, un progres serios, pentru că are ca obiect protecția complexă nu doar a speciilor de animale migratoare și sedentare, dar și a speciilor vegetale și a habitatului lor și cuprinde măsuri de protecție concrete.

La 24 ianuarie 1982, se încheia la Khartoum, Protocolul de accord cu privire la conservarea resurselor naturale comune, prin care statele semnatare se angajează să acorde o specială atenție resurselor naturale comune, să interzică prelevările de animale aparținând unor specii protejate a căror arie de repartizare ele o împart, să îi urmărească pe toți cei ce dețin obiecte ce provin din speciile astfel protejate, fără a avea permis, aplicând legea teritorială, dar restituind obiectele reclamate statului de origine.

Charta Mondială a Naturii, s-a adoptat la 28 octombrie 1982 de către Adunarea Generală ONU, reafirmă concepțiile asupra patrimoniului natural unde se integrează speciile sălbatice și habitatul acestora.

Prevederi extrem de importante privitor la conservarea resurselor biologice, ale mării, întâlnim și în Convenția asupra dreptului mării de la MontegoBay, din anul 1982.

Pornind de la obligația morală a omului de a respecta toate animalele și de a lua în seamă capacitatea acestora de suferință și memoria lor, precum și de la nevoia dobândirii de cunoștințe în domeniul sănătății și siguranței prin efectuarea de experiențe cu și pe animale, la 18 martie 1986, s-a semnat la Strasboug – Convenția europeană pentru protecția animalelor vertebrate folosite în experimente și alte scopuri științifice, însoțită de un Protocol de amnedare, adoptat la Strasbourg la 22 iunie 1998.

Din aceleași considerente morale de a respecta toate ființele vii, precum și de la recunoașterea rolului și locului animalelor de companie în viața omului și avînd în vedere că atitudinile în privința animalelor de companie variază considerabil, uneori datorită lipsei de cunoștințe sau de conștiință, la 23 iunie 2003, se semna la Strasbourg Convenția europeană pentru protejarea animalelor de companie.

La Conferința ONU pentru Protecția Meidului de la Rio, din anul 1992, se semna Convenția cu privire la Diversitatea Biologică, al cărui preambul se pornește de la recunoașterea valorii intrinseci a diversității biologice, a valorii ecologice, genetice, sociale, economice, științifice, educaționale, culturale, recreative și estetice a diversității biologice și a componentelor acesteia, pe baza căreia sunt afirmate principiile următoare:

conservarea diversității biologice reprezintă o problemă comună umanității;

statele au drepturi suverane asupra propriilor resurse biologice;

statele sunt responsabile de conservarea diversității biologice în mod susținut;

este vital necesară anticiparea, stopare și prevenția cauzelor reducerii semnificative sau pierderii diversității biologice;

nevoia conservării diversității biologice in-situ a ecosistemelor și habitatelor naturale și menținerea și refacerea populațiilor de specii în mediul lor natural,

măsurile ex-situ au un rol important, de preferință în țara de origine.

Capitolul. 2 Protecția animalelor domestice

i) Măsuri legale privind sănătatea animalelor din zootehnie

Zootehnia constiuie o importantă ramură a agriculturii, ce implică activitățile de creștere, ameliorare, nutriție, reproducție și protecție a animalelor.

Potrivit prevederilor Legii nr. 72/2002 sunt reglementate desfășurarea de către crescătorii de animale a activităților de creștere, nutriție, ameliorare, protecție și reproducție a următoarelor specii de animale: taurine, bubaline, cabaline, ovine, caprine, porcinbe, animale de blană, canide, iepuri, feline, pășări, albine, pești și viermi de mătase.

Apărarea sănătății animalelor de interes economic și prevenirea transmiterii de bolii de la animale reprezintă o problemă de stat și consituie o sarcină permanentă pentru toate unitățile, precum și o obligație pentru toți locuitorii țării. Cu acest scop, deținătorii de animale, persoane fizice și juridice, poartă răspunderea pentru respectarea și aplicarea exactă a măsurilor ce asigură sănătatea aninalelor și a produselor de origine animală.

Pentru a combate și preveni extinderea epizootiilor, când sunt constatate la animale boli transmisibile sau când acestea sunt suspecte de boli similare, sunt instituite măsurii oblșigatorii de carantină, diferențiate în raport cu gravitatea bolii, gradul de difuzabilitatea și particularitățile căilor de transmitere, în condițiile stabilite de Agenția Națională Sanitară Veterinară.

Orice persoană care prin activitatea desfășurată vine în contact cu animale are obligația să anunțe fără întârzieiri autorității sanitar – veterinare sau consiliului local apariția cazurilor de boli la animale.

Toate animale de interes economic din zootehnie trebuiesc cazate, hrănite și adăpate în funcție de speci, grad de dezvoltare și adaptate, deținători având obligația de a respecta condițiile optime de creștere și exploatare, potrivit tehnologiei.

Crescătoriilor de animale le este interzis să cauzeze animalelor durere, suferință, neliniște sau invaliditate, cu bună știință.

În alegerea de sisteme de creștere și de tehnologii de exploatare, crescătorii de animale de interes economic au obligația de a preveni poluarea și deterioararea mediului ambiant și de a respecta normele de protecție a animalelor, precum și măsurile de apărare a sănătății acestora.

Reprezintă contravenții la normele sanitar – veterinare cu privire la protecția, bunăsătarea și creșterea animalelor, următoarele fapte:

Lovirea, chinuirea, părăsirea sau creșterea animalelor în condiții improprii, prin încălcarea normelor de creștere și sanitar – veterinare;

Utilizarea la tracțiune a cabalinelor și bovinelor sub vârsta de 2 ani sau în ultima lună de gestație și în prima lună de lactație;

Nerespectarea repausului de boală sau a prescripțiilor medicale stabilite de personalul sanitar – veterinar;

Neaplicarea și nerespectarea normelor sanitar – veterinare privitoare la protecția și bunăsătarea animalelor cu privire la cazarea, hrănirea, îngrijirea, starea de sănătate, transportul, tăierea, uciderea sau eutanasierea celor cu afecțiuni incurabile ori a câinilor agresivi din resele interzise pe teritoriul țării noastre;

Neaplicarea și nerespectarea de norme de igienă cu privire la întreținerea adăposturilor pentru animale, a incintelor, padocurilor, taberelor, stânelor, surselor de apă, depozitelor de furaje, platformelor de gunoi și a sistemelor de evacuare și colectare a dejecțiilor;

Neprezentarea de către deținătorii de animale pentru efectuarea operațiilor sanitar –veterinare obligatorii, la locul, data, și ora stabilite și comunicate de medicul veterinar oficial, precum și refuzul acestora de a supune animalele acțiunilor sanitar – veterinare obligatorii.

ii) Alte animale domestice supuse protectiei legale (Legea nr.9/2008, cu privire la protecția animalelor)

Protecția animalelor domestice nu are încă o reglementare legală unitară, cu caracter special. Prevederi cu privire la protecția animalelor domestice mai regăsim în Legea privind protecția animalelor nr. 9/2008, în Legea nr. 60/2004 privind ratificarea de către România a Convenției europene pentru protecția animalelor de companie, semnată la Strasbourg la 23 iunie 2003.

În sensul legii nr. 9/2008, prin deținător de animale înțelegem proprietarul sau persoana care deține cu titlu valabil, precum și orice persoană fizică ori juridică în îngrijirea căreia se află animalul.

Deținătorii de animale au îndatorirea de a asigura aplicarea normelor sanitar – veterinare și de zoo – igienă cu privire la adăpostirea, hrănirea, îngrijirea, reproducția, exploatarea, protecția și bunăstarea animalelor.

De asemenea, conform prevederilor legii nr. 9/2008 deținătorii de animale au obligația de a avea un comportament lipsit de orice formă de brutalitate față de animale, de a asigura condițiile elementare necesare scopului pentru care acestea sunt crescute, și de a nu le izgoni ori abandona.

Cu privire la protecția și bunăsătarea animalelor de companie, conform dispozițiilor legii 60/2004, deținătorii de animale ținute în aer liber, trebuie să le asigure acestora un adăpost individual, care este construit în funcție de nevoile fiecărui animal, care să îi ofere acestuia protecție contra intemperiilor, să fie confecționat din materiale care nu dăunează sănătății animalului, și care se paote întreține cu facilitate (Duțu , 2014, pp. 301 – 302).

Pentru animalele de companie altele decât cele ținute în aer liber, vor fi asigurate condiții de cazare și de bunăstare cel puțin egale cu cele care există în grădiniile zoologice.

Deținătorii de animale de companie sunt obligați să le asigure acestora asistență medicală de cptre persoane competente, conformă cu legislația sanitar – veterinară în vigoare.

În dresajul animalelor se interzice:

Toate echipamentele ce produc șocuri electrice, obiectele ascuțite sau contondente;

Toate metodele ce presupun pedepsirea ori corecția animalului prin loviri, răniri, inducerea temei, legarea memebrelor, legarea la punct fix pentru perioade lungi de timp;

Orice formă de dopaj;

Supunerea la condiții climaterice extreme;

Toate metodele ce conduc la epuizare fizică ori psihică a animalului.

Este strict prohibită instigarea unui animal împotriva altuia, fie doar simulat, prin dezvoltarea agresivității sau pentru ocie alt scop.

De asemenea, cu excepția câinilor utilitari, se interzice în mod strict dresarea unui animal pentru a ataca omul, un alt animal sălbatic ori domestic.

Alte măsuri de protecție care se referă la câinii care nu au stăpân, au în vedere, următoarele:

Capturarea acestora de către un persoanl calificat cu mijloacele și unelte prevăzute de prevederile legale;

Transportatea cuști individuale;

Acordarea hranei proaspete administrată individual și în mod supravegheat,

Crearea de adăporturi.

Se interzice eutanasierea câinilor, pisicilor și a altor animale, făcând excepție animalele cu boli incurabile constatate de medicul veterinar.

Cu privire la câinii care nu au stăpân, periculoși ori agresivi, prevederile legale interzic organizarea de lupte între câini, antrenarea acestor în acest scop și participarea acestora la lupte de acest tip, indiferent cărei rase îi aparțin.

Capitolul. 3 Protecția Fondului de Vânătoare și Piscicol din Apele de Munte și Lacurile de Acumulare

Fondul cinegetic al României

Ca urmare o noilor realități economice, sociale și politice, a fost promulgată o nouă lege a vânătoarei, legea nr. 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic. Deși inițial s-a crezut că această lege va rezolva problemele cu privire la protecția fondului cinegetic și a exercitării vânătorii, totuși acest deziderat nu a fost realizat în totalitate, motivele pentru care acest lucru nu a fost posibil le vom dezbate pe larg în acest capitol precum și în cele ce vor urma. Realitatea tristă este reliefată de faptul că legea precedentă din domeniu ( cu imperfecțiunile sale inerente) a avut totuși un rol benefic pentru fauna sălbatică de interes vânătoresc, dar din păcate această a fost modificată si apoi înlocuită, datorită presiunilor exercitate de anumite cercuri de interese, prin diverse categorii de persoane – administratori sau gestionari de fonduri de vânătoare ori reprezentanți ai acestora. Așa cum vom observa pe parcursul acestei lucrări, noua lege în vigoare, nu este tocmai benefică, cel mai mult având de suferit vânatul și nobila activitate vânătorească, deoarece desele modificări legislative și lipsa de coerență și corelare a actelor normative privind vânatul și exercitarea vânătorii generează și vor genera în continuare voit sau nu, aplicarea acestor în mod neunitar și, prin aceasta, conduc la neîndeplinirea în practică a normei juridice.

Conform art. 1 lit. i) din Legea nr. 407/2006, prin fond cinegetic înțelegem fauna de interes cinegetică, împreună cu totalitatea fondurilor de vânătoare. Iar conform art. 1 lit. h) fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună sălbatică (prevăzute în anexele 1 și 2), existente pe teritoriul României, iar conform lit j) fondul de vânătoare este terenul – ca unitate de gospodărire cinegetică – astfel delimitat și constituit, încât să asigure stabilitatea faunei de interes cinegetic în interiorul său. În art. 2 al legii nr.407/2006 este precizat faptul că fauna de interes cinegetic este resursa naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional.

Făcând o scurtă incursiune în istorie putem preciza că pentru prima oară în România noțiunea de fond cinegetic a fost definită de art. 3 din legea nr. 26/1976, astfel – vânatul și condițiile de mediu în care acesta trăoește și se dezvoltă constituie fondul cinegetic al țării. Definiția era fără îndoială foarte simplă, dar totuși deosebit de clară. Tot într-un mod extrem de clar și precis a fost definit fondul cinegetic al României și de art.1 din legea nr. 103/1996, astfel:animalele sălbatice de interes vânătoresc (cuprinsee în anexele 1 și 2), denumite în prezenta lege vânat, împreună cu biotopurile acestora, constituie fondul cinegetic.

Termenii de vânat și vânătoare nu erau definți de către legea din 1923 pentru protecția vânatului și reglementarea vânătoarei, cu toate că aceasta s-a făcut reamarcată prin conciziune și modernitate. În anul 1944, au fost definitivate direcțiile programului de lungă durată al organizării vânătoarei românești, având în vedere necesitatea adoptării unei noi legi a vânătorii. În acest sens, în mediile specifice acesteia se preciza:”definiția vânatului țării ca bun național este o inovație pein care și de la care pornește toată structura și economia legii. Ea obligă pe cei care exercită dreptul de vânătoare, să se conformeze acestui imperativ de ordin general. Scopul este evident, neavând dreptul prin arendarea terenului să distrugi acest bun național, râmăi obligat față de colectivitate să păstrezi acest patrimoniu public, rezervându-ți doar dreptul ca prin recoltare națională sa-ți iei numai dobânda ostenelilor tale, păstrând mai departe capitalul pentru cei care vin în urma ta ”. Odată cu legea nr. 26/1976 s-a precizat în expunerea de motive că vânatul constituie o bogăție natural de interes național. Legea nr. 26/1976 definea în art. 2 și art.3 noțiunea de vânat , iar noțiunile fond cinegetic și fond de vânătoare în art. 3 și 4, urmând ca în art. 5 să precizeze categoriile de personal ce puteau exercita vânătoarea. Mai târziu, odată cu intrarea în vigoare a legii din 1996 vânatul a fost definit clas și précis ca fiind un bun de interes național alcătuit din animalele sălabatice de interes vânătoresc (cuprinse în anexele 1 și 2), resursă natural regenerabilă de interes național și internațional, care este administrat și gestionat în scopul conservării biodiversității faunei sălbatice, menținerii echilibrului ecologi, exercitării vânătorii și al satisfacerii altor cerințe social-conomice.

Actual noțiunea de vânat este definită de legea 407/2006 art. 1 lit ț) ca fiind exemplarul sau exemplarele din specia sau speciile de interes cinegetic obținut sau obținutevprin acțiunea de vânătoare. Nu constituie vânat exemplarul/exemplarele din specia /speciile de interes cinegetic obținut/obținute prin capturare sau împușcare pe suprafețele de teren care nu sunt incluse în fondurile de vânătoare, precum și cele obținute prin acțiuni de braconaj. Această definiție este considerată în literature de specialitate corectă, dar până la un anumit punct, deoarece se consider că nu este aici necesară o critică a actualei definiții a vânatului. Nu se consideră necesară aici critica conform căreia nu constituie vânat exemplarul/exemplarele din specia /speciile de interes cinegetic obținut/obținute prin capturare sau împușcare pe suprafețele de teren care nu sunt incluse în fondurile de vânătoare, precum și cele obținute prin acțiuni de braconaj , deoarece o asemenea afirmație anulează practice întreaga lege.

Noțiunea de vânătoare este definită, în prezent, de art. 1 lit.u) din legea nr.407/2006, ca fiind acțiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea vânatului ori uciderea acestuia, desfășurate asupra exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 și 2, aflate în stare de libertate pe fondurile de vânătoare. Nu constituie acțiune de vânătoare capturarea exemplarelor din speciile de interes cinegetic în scop științific, urmată de eliberarea acestora.

Făcând o corelație necesară, între fondul cingetic al României, fondurile de vânătoare, vânat și exercitarea vânătorii și practicarea acesteia respectând principiile dezvoltării durabile în sensul cărora este obligatoriu regimul cinegetic, este de apreciat faptul că încă din anul 1945, potrivit programului de lungă durată al organizării vânătoarei românești, se preconiza statuarea prin lege a măsurilor următoare:

Armonizarea intereselor gospodăriei vânatului cu ale agriculturii și silviculturii, spre avantajul reciproc, acest fapt fiind realizabil dacă se respectă regimul cinegetic.

Asigurarea unui maxim de randament în domeniul cinegetic, prin crearea terenului de vânătoare de mărime corespunzătoare, fapt realizabil prin constituirea fondurilor de vânătoare.

Activitatea de ocrotire și gospodărirea rațională a vânatului este necesar a fi declarată de interes național, actual datorită înțelegerii rolului și rostului naturii este și de interes internațional. Din nefericire statuarea legală potrivit căreia vânatul este bun public de interes național și internațional trebuie să își găsească și mijloace legale de realizare obiectivă, în practică.

Persoanele juridice cu activitate în domeniul cinegetic este necesar să își asume și calitatea de instuții de educație.

Aceste măsuri sunt prevăzute și în legea nr.407/2006, dacă analizăm corelativ următoarele prevederi:

Art. 1 lit a) și b) în corelare cu art. 6 alin 1 lit b), pentru a stabili ca autoritatea publică centrală care răspunde de silvicutură este administratorul faunei de interes cinegetic, titular al atribuirii în gestiune a faunei de interes cinegetic din cadrul fondurilor de vânătoare.

Art 1 lit h), i) și j), pentru a concluziona că modul concret de administrare și gestionare a fondului cinegetic, este realizat prin constituirea de fonduri de vânătoare.

Art. 1 lit. k) – definirea gestionarului – în corelare cu lit. m) – definirea activității de gestionare -, cu lit. o) definirea licenței în domeniul cinegetic -, cu lit. q) – definirea organizației de vânătoare -, cu lit. s) definirea regimului cinegetic -, cu lit. t) definirea tarifului de gestionare – și respectiv, cu art. 6 lit. a),b),l),o),p),s) și x) – atribuții în domeniul cinegetic ale autorității publice centale ce răspunde de silvicultură-, și art. 7, pentru a concluziona că gestionarea fondurilor de vânătoare se atribuie de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Fără a intra în detalii, trebuie să precizăm următoarele axiome ale legislației cinegetice, pentru o mai bună înțelegere a acestora pe parcursul folosirii lor:

Fondul cinegetic al României este alcătuit din totalitatea animalelor sălbatice de interes vânătoresc, denumite generic vânat (prevăzute în anexele 1 și 2), împreună cu biotopurile acestora, adică împreună cu terenurile care constituie mediul lor de viață.

Vânatul României reprezintă un bun public de interes național și internațional, resursă naturală, regenerabilă, ce este administrat și gestionat în scopul dezvoltării durabile, adică al conservării biodiversității faunei sălbatice, și menținerii echilibrului ecologic, el cercetării științificeși al exercitării vânătorii precum și al satisfacerii altor cerințe social – economice, atât în prezent cât și în viitor.

Fondul de vânătoare constituie unitatea terirorială de gospodărire cinegetică având suprafața optimă necesară asigurării unei stabilității cât mai mari a faunei de interes cinegetic în interiorul săi.

Administrarea faunei de interes cinegetic este realizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Gestionarea fondurilor de vânătoare se atribuie de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură către gestionarii fondurilor de vânătoare.

Gestionar al fondului de vânătoare este persoana juridică română care este licențiată în condițiile legale și căreia i s-a atribuit în gestiune fauna de interes cingetic din cuprinsul unui fond de vânătoare.

Activitatea de gestionare a fondului de vânătoare este aceea activitate de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare.

Regimul cinegetic reprezintă ansamblul normelor tehnice, juridice și economice prin care fauna de interes cinegetic este administrată și gestionată durabil, în scopul conservării biodiversității, menținerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii și satisfacerii unor cerințe sociale și economice.

Conform art. 7 alin.1 din legea nr. 103/1996, în mod clar și fără echivoc, administrarea fondului cinegetic al României este realizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar conform alin.2 se arăta că, în scopul realizării unei optime administrări a fondului cinegetic în cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, ființează un organism distinct specializat în domeniul cinegetic. Însă,potrivit legislației în vigoare pentru a ajunge la concluzia că administrarea fondului cinegetic al României se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este necesară corelarea prevederilor art. 1 lit. a) care definește administratorul cu prevederile art. 6 alin 1 care prevede atribuțiile acestuia. Datorită faptului că legea actuală este mai puțin concretă și precisă decât ceea anterioară, putem conclude că această reprezintă un pas înapoi față de prevederile legislative anterioare.

În conformitate cu prevederile legale, administrarea fondului cinegetic se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. În cadrul acestei autorități, conform legii, trebuia să se înființeze un organism distinct, specializat în domeniul cinegetic. Până la reorganizarea Guvernului României prin Hotărârea Guvernului nr. 12/2001, acest rol era îndeplinit sw către Direcția de Vânătoare și Salmonicultură din Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. În acest moment acest organism este reprezentat de Direcția de Management Cinegetic dar și de Direcția de Control Silvic și Cinegetic, din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Durabile. Atribuțiile, specifice calității de administrator, care îi revin autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.

Fondul de vânătoare

Fondul de vânătoare reprezintă, potrivit legii, unitatea de gospodărire cinegetică constituită indiferent de categoria de teren, indiferent de proprietar și astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Nu se includ în fondul de vânătoare suprafețele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan, suprafețele rezervațiilor științifice, suprafețele parcurilor naționale, suprafețele siturilor patrimoniului natural universal și suprafețele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanță internațională.

În literatura de specialitate s-a definit fondul de vânătoare ca fiind aceea suprafață mai mare de teren (delimitată) de considerente biologice, geografice, determinate de utilitatea și posibilitatea ocrotirii și a exploatării. Suprafața considerabilă este o condiție sine qua non. Pentru a se respecta condiția sine qua non, potrivit art. 5 alin.2 din legea nr.407/2006, suprafața unui fond de vânătoare va fi de cel puțin 5000 hectare la câmpie și în Delta Dunării, 7000 hectare la deal și 10000 hectare în zona de munte.

Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice este realizată de administrator pe fonduri de vânătoare, prin următoarele modalități – atribuirea directă și licitația publică.

Prin licitație publică, pentru fondurile de vânătoare neatribuit, realizându-se în conditiile prevăzute anterior la litera a.

Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se încheie pe o perioadă de minim 10 ani, iar atribuirea în gestiune a fondurilor de vânătoare trebuie realizată în maxim 60 zile de la data încetării din orice cauză a contractului.

Tariful de gestionare se stabilește prin însumarea produselor dintre media cotelor de recoltă aprobate pe ultimii 5 ani, pe specii, și 10% din valoarea de despăgubire a acestora, prevăzută în anexa 1, cu suma produselor dntre media cotelor de recoltă aprobate pe 5 ani, pe specii, și 10% din valoarea de despăgubire a acestora prevăzută în anexa 2, pentru situațiile în care se aprobă vânarea speciilor.

Protecția vânatului

Dace ne raportăm limbajului comun observăm că prin termenii de pază, protecție și liniște înțelegem:

– paza reprezintă faptul de a păzii, mijlocul prin care se poate asigura păzirea, adiă luarea în grijă.

– protecție – faptul de a proteja, de a ocroti, de a apăra, de a lua măsurile necesare de protejare.

– liniște – lipsa zbuciumului, tăcerea, calmul, acalmia, starea lipsită de zbucium, de frământări, tihna, pacea,seninătatea,netulburarea.

Rezultă astfel că, prin paza vânatului înțelegem luarea tuturor măsurilor necesare asigurării păzirii, însăși acțiunea de păzire a vânatului, cu deosebire împotriva faptelor cinegetice ilicite, dintre care cele mai grave fiind faptele de braconaj.

Întreg ansamblul de măsuri juridice și faptice prin care este asigurată ocrotirea, apărarea, protejarea vânatului îi sunt subsumate protecției vânatului.

Asigurarea liniștii vânatului constă în punerea în practică a legislației prin asigurarea efectivă a lipsei de zgomot produs de activitățile umane și a lipsei de zbucium, temeri, tulburpri, înspăimântări a vânatului, cu deosebire în perioada de reproducere și creștere a puilor. Asigurarea protecției, pazei și liniștii vânatului sunt activități permanente ce revin, ca obligații gestionarului fondului de vânătoare, dar și proprietarului terenului și fiecărui individ în parte.Scopul asigurării protecției, pazei și liniștii vânatului este cel de conservare a vânatului, iar acest scop se înscrie în acțiunile subsumate obligației de asigurare a dezvoltării durabile în domeniul cinegetic.

În ceea ce privește ocrotirea vânatului, încă din Antichitate au apărut parcuri de vânătoare în care era asigurată protecția vânatului pentru plăcerea potentaților vremii. În ceea ce privește, perioada Evului Mediu, în toate țările Europei, existau terenuri special rezervare pentru vânătoarea stăpânului feudal, terenuri în care nimeni nu avea dreptul să vâneze fără permisiunea respectivului stăpân. Pe parcursul Evului Mediu, apărarea fondului cinegetic a fost realizatyă cu deosebire prin legea braniștii și cărțile de pădure. În legea din 1868 – legea pentru poliția rurală – se prevedea în art. 102, timpul în care vânătoarea va fi deschisă ( în timp de opt luni ale anului, de la 1 aprilie la 1 august), sau respectiv, poprită și arată pentru prima dată “ca este interzisă luarea sau sfărâmarea după ori și care proprietate a cuiburilor și ouelor de paseri poprite de se vâna”.În art. 19 din Legea din 1891 asupra poliției vânatului se instituia autoritatea paznicilor de vânat, care erau recunoscuți de autoritatea comunală și aveau dreptul de a constata faptele ilicite în domeniul vânătoarei, sancționate de lege. Datorită unui studiu întreprins, Legea din 1906 asupra poliției vânătoarei realiza instituirea păzitorilor publici pentru paza vănatului și a păzitorilor privați, și consacra juridic noi dispoziții, în favoarea ocrotirii vânatului, dintre care, exemplificativ, amintim – interzicerea cu desăvârșire a vânătoarei cu ogari, interzicerea vânătoarei iepurelui cu copoiul, pe zăpadă, interzicerea prinderii dropiilor pe timp de polei, reglementarea comerțului cu vânat.

Legea privind vânătoare, din anul 1921, pe întreg spațiul românesc, consacra juridic ”idea îngrijirii și ocrotirei vânatului”, constituindu-se într-un model european ce răspundea principiilor modern ale exercitării vânătoarei, valabile și astăzi. Ulterior, legea nr.26/1976 a asigurat un cadru unitary de reglementare a vânătorii, păstrând o serie de principia modern, științifice de gospodărire a vânatului.

Odată cu intrarea în vigoare a legii nr.103/1996, protecției vânatului ia fost consacrat un întreg capitol. Dintre prevederile legii, deosebit de importante în acest sens, trebuie să amintim următoarele:

– art. 18 privind obligativitatea asigurării pazei și ocrotirii vânatului

– art. 20 privind constituirea de rezervații cinegetie în suprafață de minim 4 % și maxim 5% din suprafața fondului cinegetic național

– art. 24 ce prevedea interzicerea unor categorii de fapte în scopul ocrotirii și gospodăririi naționale.

Din acest punct de vedere, al acestei problematici, prevederile legii actuale, legea 407/2006, fac obiectul analizei exhaustive.

Este important de subliniat faptul că, atât legislația silvică și ceea cinegetică și de mediu, precum și alte numeroase norme juridice, asigură explicit sau implicit protecția vânatului.

Conform art. 17 alin. 1 din legea nr.407/2006 gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați, să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu respectarea principiului durabilității, pe baza studiilor de evaluare și a planurilor de management de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, pentru perioada de valabilitate a contractului de gestiune. Studiile se întocmesc pentru fiecare fond de vânătoare în parte, de specialiști atestați, pe perioada de valabilitate a contractului și vor fi supuse pentru aprobare administratorului. Managementul populației faunei de interes cinegetic din suprafețele neincluse în fondurile de vânătoare, se realizaează de către consiliile locale, pentru intravilanul localităților, pe baza hotărârilor propririi, aprobate de agenția locală de protecție a mediului.Pentru a se realiza o gestionare durabilă, gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați să asigure paza faunei de interes cinegetic, cu cel puțin un paznic de vânătoare pe fond, conform prevederilor art. 18 alin.1 din legea nr.407/2006. Față de reglementarea legală anterioară, ceea actuală este mai concinsă, stabilind clar obligațiile gestionarului. Nu este necesar să avem inspectori voluntari de vânătoare, deoarece există personal de specialitate încadrat în funcția de paznic de vânătoare care are atribuții de pază și protecție a faunei de interes cinegetic. În exercitarea atribuțiilor legale, paznicul de vânătoare este asimilat cu personalul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice – deci sunt funcționari publici, cel puțin din punct de vedere al dreptului penal.Fiecare fond de vânătoare trebuie să fie încadrat cu un paznic de vânătoare, iar în cazul fondurilor de vânătoare care ridică probleme în asigurarea pazei și protecției sau se întind pe suprafețe mari, pot fi încadrați mai mulți paznici, limita aestora nefiind specificată în lege. Pentru a fi în măsură să își îndeplinească sarcinile de serviciu, personalul care asigură paza fondurilor de vânătoare trebuie să fie dotat cu armament și echipament corespunzător.

Cauzele ce au ca efect tulburarea liniștii vânatului sunt clasificate astfel:

cauze care țin de prezența omului în zonele fondurilor de vânătoare sau adiacente aestora

cauze independente de prezența nemijlocită a omului.

Din prima categorie sunt evidențiate cu deosebire următoarele:

– prezența braconierilor, o prezență ilegală, săvârșită cu rea-credință, cu scopul realizării unui câștig ilicit dar cu efect sigur de diminuare efectivă sau de alungare a vânatului

– prezența persoanelor ce săcârșesc fapte ilicite în domeniul silvic, forestier, care realizând fapte de acest gen, prin zgomote alungă vânatul, iar prin rezultatul faptelor lor ilicite distrug mediul de viață

– desfășurarea de acțiuni de pășunat pe terenurile fondurilor de vânătoare, fie păduri, fie în vecinătatea acestora, această acțiune, chiar și în condiții legale și optime de realizare poate avea ca efect tulburarea liniștii vânatului

– prezența de indivizi însoțiți de câini, mașini, muxiă la maxim în terenurile fondurilor de vânătoare, care înțeleg să se distreze în moduri ce evidențiază cel puțin o lipsă de educație ecologică

– sportul cu motor în păduri, și drumețiile pe un fond muzical maxim au același efect direct și imedit – tulburarea liniștii

– circulația intensă în păduri sau alte zone specifice.

Printre cauzele din a doua categorie amintim:

– lăsarea liberă la pășunat a animalelor domestice

– câinii și pisicile fără stăpân, lăsate libere să se sălbăticeasă sau chiar lăsate în mod deliberat libere în fondurile de vânătoare, fie cu intenția de a scăpa de ele sau chiar pentru a produce pagube

Neasigurarea liniștii vânatului are efecte negative, diferite de la specie la specie. Dintre acestea evidențiem:

tulburarea ritmului zilnic de hrănire

tulburarea ritmului activității de procreare cu efect negativ asupra sporului anual

părăsirea arealului local sau chiar a fondului de vânătoare de către speiile de vânat tulburate.

De aici se deduce concluzia, conform căreia alături de hrană, adăpost, factori de mediu, liniștea onstituie un factor care influențează esențial existența vânatului în fondul de vânătoare, asigurarea ei contribuind la dezvoltarea unui vânat sănătos și viguros.

Ca rezultat al efectelor dezastruoase pe care pășunatul în păduri, atât din punct de vedere al ordinii economice silvice cât și cinegetice, s-a impus consacrarea juridică a interzicerii depline a pășunatului în păduri.

În doctrina juridică specifică se arată explicit faptul că specia de animale care pășunează în pădure, influențează asupra acestui fapt. Astfel, capra reprezintă animalul domestic, care dăunează cel mai mult pădurii, deoarece ea se hrănește aproape exclusiv cu plante tinere lemnoase, care le poate atinge până la o înălțime destul de mare, când este ridicată pe picioarele din spate. O altă specie care influențează asupra acestui fapt sunt oile, care deși mai puțin periculoase decât caprele, sunt suficient de periculoase atunci când poposesc mai mult timp în același loc, fiindcă cele care merg înaintea trupei, nu avansează decât atunci când au păscut iarba ceea mai bună. De asemenea produc pagube însemnate și oile, care mănâncă vârfurile și frunzele arborilor tineri din plantații, mai ales în preajma golurilor de munte. Dintre speciile de animale care pășunează în pădure, influențând negativ mai amintim și vitele cornute, caii și măgarii, porcii.

La toate degradările produse de animalele amintite anterior se mai adugă și cele provocate de ciobani, de copii, prin ruperea crengilor,tăierea lemnelor, facerea focurilor și lăsarea nestinsă a acestora. Desprindem concluzia că consecințele pășunatului sunt în raport cu speciile de animale, care îl practică, cu natura solului, cu vârsta și starea arboretelor.Consecințele negative ale pășunatului sunt și rezultatul unor factori de mediu, precu ploile puternie ce au drept consecință o accentuată degradare a solului ca urmare a dislocării pământului și smulgerii cu ușurință a vegetației pășunate.

Pășunatul în pădure, adică lăsarea vitelor la iarbă, în pădure, îi pricinuiește acesteia pagube mari, încât cu drept cuvânt se poate spune că pășunatul este adevărata pricină a distrugerii pădurilor din mai multe părți ale țării. Vitele băgate în pădure rod frunzele, vârfurile,lăstarii, lujerii tineri ai arborilor, precum și coaja puieților, pe care îi distrug cu totul sau îi schimbă cu vremea în tufe netrebnice, acoperite de ghimpi și cioturi. Ciobanii și paznicii vitelor de multe ori, din rea-credință, taie și cipârțesc lăstarii și puieții de arbori, rup crengile cu flori, strică cuiburile păsărilor și aprind focuri, pe care le lasă nestinse, incendiind pădurea. Cele prezentate anterior sunt întâlnite și pe deplin valabile și cu privire la distrugerea și vătămarea prin pășunare a jneperișurilor și a vegetației forestiere dun perimetrele de ameliorare sau a altor categorii de lucrări de îmbunătățiri funciare. Efectele nocive ale reformei agrare realizate fără a se ține seama de cerințele sine qua non ale unei gospodăriri durabile în domeniul silvic, nu sunt apanajul exclusiv al actualelor legi ale proprietății. Astfel că reforma agrară nu a făcut altceva decât să ia din proprietatea statului golurile de munte și să le atribuie comunelor politice.

În concluzie practica pășunatului în păduri a fost încurajată în ultimele 2 decenii chiar de conducerea statului contrar dispozitiilor legale din Codul silvic.

. Răspunderea juridică privind fondul cinegetic

Potrivit art. 41 din Legea nr. 407/2006 încălcarea dispozițiilor legale atrage răspunderea contravențională, civilă sau penală, după caz.

Răspunderea civilă intervine doar ca urmare a aplicării legii civile, aceasta fiind o sancțiune patrimonială cu caracter reparator care constă în obligația unei persoane fizice sau juridice de a repara prejudiciul produs printr-o faptă culpabilă. Răspunderea civilă poate fi contractuală sau delictuală.

Răspunderea contravențională intervine în cazul faptelor care, conform legii, sunt considerate contravenții, adică încălcări ale legi care au un grad redus de pericol social, unul pentru care fapta nu poate fi considerată drept infracțiune.

Răspunderea disciplinară specifică în domeniul cinegetic este stabilită de organizatorul acțiunii de vânătoare și constă în declararea pierderii dreptului și impunerea respectării declarării pierderii dreptului de a participa la acțiuni de vânătoare chiar și pe baza unor autorizații de vînătoare legal emise.

Răspunderea penală intervine numai ca urmare a săvârșirii de infracțiuni, acestea fiind fapte care prezintă un grad de pericol social ridicat, deci care aduc atingere valorile protejate de lege.

5.1 Răspunderea civilă

5.1.1 Scurt istoric al răspunderii civile pentru animalele sălbatice

Evoluția legislației, doctrinei și jurisprudenței în problema dezdăunării pentru pagubele provocate de animalele sălbatice aflate în libertate este strâns legată de evoluția dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și silvice, respectiv asupra terenurilor de vânătoare și cu privire la vânat. Inițial, oricine putea vâna oricum, oriunde și oricât, animalele sălbatice privite res nullius iar pentru pagubele provocate de acestea nerăspunzând nimeni, proprietarul terenului era chiar liber sa își apere avutul, ucigând animalul păgubitor. Situația aceasta a durat până în momentul în care au fost adoptate legi de vânătoare ce recunoșteau proprietarului terenului de vânătoare dreptul de a vâna pe terenul său și dreptul de proprietate asupra vânatului astfel obținut. Astfel, proprietarul sau arendașul dreptului de proprietate a fost obligat confomr legii să dezdăuneze pagubele provocate de vânatul ce sălășluia sau doar trecea pe terenul său, dar care provoca pagube în culturile altora.

5.1.2 Principiile legii din 1921 privind protecția împotriva daunelor cauzate de vânat

Principiile legii din 1921 pentru protecția vânatului în materie de daune sunt următoarele:

daunele cauzate de vânatul mic să nu fie restiuite, aceasta a fost făcută pentru a încuraja ocrotirea și înmulțirea vânatului mic, pentru că în aceea perioadă, în România exista foarte puțin vânat mic.

Nu se restituiesc daunele cauzate de orice speță de vânat mare, ci numai din speciile arătate în lege pentru motivul că aceste specii, în urma ocrotiri lor, devin mai numeroase decât altele.

Nu se restituiesc toate daunele cauzate de speciile de vânat mare arătate în lege, ci numai daunele cauzate în semănături sau alte ramuri de cultură, deci numai daunele cauzate în loccuri unde au intervenit munca și cheltuiala omului pentru a obține o recoltă

Numai acel proprietar sau arendaș al dreptului de vânătoare este responsabil de daune, al cărui vânat a cauzat daunele.

Proprietarul sau arendașul dreptului de vânătoare este numai atunci responsabil de daunele cauzate de vînat, dacă acesta sălăsluiește pe terenul său.

5.1.3 Mijloacele de împiedicare a vânatului să producă pagube

Prin ce mijloace puteam împiedica ca vânatul să producă pagube este o problemă ce ar trebui să intereseze pe toți iubitorii de natură dar în mod deosebit pe cei inplicați direct și anume administratorul faunei de interes cinegetic, gestionarii fondurilor de vînătoare, proprietarii sau uzufructuarii terenurilor care fac parte din fonduri de vînătoare sau sunt limitrofe acestora, autoritățile publice și locale. Problema găsirii unor mijloace de împiedicare a vânatului pt a nu mai produce pagube nu este nouă, în acest sens există preocupări serioase, științifice dintre care amintim:

Cu privire la daunele cauzate de vânatul mic, împiedicaea producerii acestora„se poate face ușor și fără multe sacrificii bănești„.

În ceea ce privește daunele cauzate de vânatul mare pentru a le preveni la noi în țară , chiar și agricultori confecționează sperietorii, focuri pe câmpii. În țările străine se stropesc pădurile cu var, petrol, iar mai recent , cu diferite substanțe chimice. Da totuși toate aceste nu ajută pentru mult timp, deoarece într-un timp relativ scurt vânatul se obișnuiește cu ele.

În primul rând, foamea alungă vânatul mare pe câmp, unde acesta priciniește daune. Ca și mijloc de prevenire a acestor daune am putea să îi procurăm hrană îmbelșugată și de asemenea hrana lui predilectă, în pădure, și să avem grijă să nu iasă slăbit din iarnă.

„Simțul legal dictează, ca de îndată ce ai luat sub scut ursul, trebuie să aperi și interesele proprietarului de vite, fie prin măsuri prompte de eliminare a individului stricăcios, prin persoane cu experiență, prin despăgubire, care însă să nu lase deschisă portița abuzurilor, adică posibilități de a pune paguba produsă de lup asupra ursului. Mânuirea problemei ursului reclamă multă băgare de seamă din partea legislatorului, spre a precipita sfârșitul acestui vânat„.

„ în spiritul echității trebuie mânuite și pagubele cauzate agriculturi, respectiv silviculturi din partea celorlalte spețe ale vânatului mare util. Prevenirea daunei, sau reducerea ei la un minim, prin măsuri de gospodărire cinegetică este o datorie a vânătorului. Un regim sănătos nu merge la voia întâmplării, ci el se sprijină pe principiul de credit și debit„.

5.1.4 Răspunderea pentru pagube provocate de vânat

În mod evident, ne referim la o răspundere civilă delictuală pentru pagubele provocate de vânat, dar numai pentru animalele sălbatice din țarcuri sau locuri închise, în care acestea sunt captive. Răspunderea civilă delictuală, a proprietarului prin administratorul faunei de interes cinegetic și a autorității centrale din domeniul protecției mediului, sau a gestionarului, administratorului sau arendașului care are în gestiunea sa fondul de vânătoare, sau terenul pe care există animalele sălbatice ce au produs prejudiciul, este întemeiată pe dispozițiile art. 1349 Cod civil.

Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânat este în sarcina unor autorități distincte, după cum exemplarul care a provocat paguba îl regăsim în anexa 1 sau anexa 2. Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânatul din speciile prevăzute de anexa 2 revine autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului, dar nu în mod automat, ci în funcție de situația reală constată în teren , la locul unde s-a produs paguba. Despăgubirile pentru pabubele produse de vânatul din speciile prevăzute în anexa 1 sunt suportate după cum urmează:

– pentru pagubeleproduse de animalele bălbatice din cuprinsul unui fond de vânătoare, de către gestionarul fondului de vânătoare în cauză, fie direct, fie printr-o societate de răspundere civilă, dacă nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin lege.

– pentru pagubele produse de animalele sălbatice în ariile protejate, ale căror suprafețe nu au fost incluse în fonduri de vânătoare, despăgubirile se suportă de către administrațiile acestor arii protejate, direct sau printr-o societate de asigurare.

– pentru pagubele produse de animalele sălbatice în intravilanul localităților, despăgubirile se suportă de către consiliile locale respective, direct sau printr-o societate de asigurări de răspundere civilă.

Pagubele sunt constatate, conform legii, la cererea scrisă a persoanei păgubite, cererea trebuie să fie depusă la gestionarul fondului de vânătoare sau la administrația ariei protejate și respectiv la primărie după caz. Cererea se depune în termen de 3 zile de la constatarea pagubei și nu mai târziu de 5 zile de la producerea acesteia. În funcție de locul efectiv al producerii pagubei de către animalele sălbatice aflate în libertate, se pot identifica următoarele cazuri:

– pagube produse în cadrul fondurilor de vânătoare, terenul pe care s-a produs efectiv paguba neavând o calificare juridică specifică.

– pagube produse pe suprafețele ariilor protejate.

– pagube produse în intravilanul localităților. Corelativ acestor cazuti, Comisia de evaluare a întinderii pagubei are o componență distinctă.

În caz de neprezentare a împuternicitului gestionarului fondului de vânătoare, în maxim 48 de ore de la anunțarea sa, constatarea pagubelor se face de către reprezentantul administrației publice locale în prezența a doi martori și a personaei păgubite. Litigiile sunt soluționate de instanțele de judecată.

5.1.5 Practică judiciară

Daune produse de animalele sălbatice. Răspunderea inspectoratelor silvice.

Inspectoratele silvice au paza juridică a animalelor sălbatice aflate în locuri închise și răspund pentru pagubele produse de el în baza art. 1001 Cod Civil. Inspectoratele silvice nu au paza juridică a animalelor sălbatice aflate în libertate, iar răspunderea lor pentru pagubele cauzate de acestea stă sub temeiul art. 998 – 999 Cod Civil. Dacă la producerea pagubei au contribuit și alte persoane juridice sau fizice, la stabilirea despăgubirii se va ține seama de întinderea culpelor respective.

Prin acțiunea introdusă la 3 octombrie 1977, A.I a chemat în judecată Inspectoratul silvic județean Suceava, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3545,25 lei, cu titlu de despăgubiri, precum și plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, s-a arătat că, în seara zilei de 12 septembrie 1977, în jurul orelor 22, în timp ce se deplasa cu autoturismul său, pe șoseaua din comuna Mitocul Dragomirnei spre municpiul Suceava, i-a sărit în față un cerb, producându-se astfel o tamponare, care a avut drept consecință avarierea autorurismului, care în urma acestui accident a fost reparat la Cooperativa „Unirea„ din Suceava costul reparațiilor ridicându-se la suma de 136 lei, contravaloarea a 2 ștergătoare de parbriz ce au fost procurate fiind de asemenea avaritate cu ocazia tamponării cu cerbul.Judecătoria Suceava, prin sentință civilă nr.147 din 18 ianuarie 1978, a admis acțiunea și a oblibat pe pârât la plata despăgubirilor solicitate de reclamant, precum și la plata sumei de 92 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea soluției, s-a reținut că, în urma tamponării cu un cerb, autoturismul reclamantului a suferit o sertie de avarii, pentru a căror remediere reclamantul a cheltuit suma de 3545,25 lei, situație în care Inspectoratul silvic pârât urmează a fi obligat la plata sumei menționate, cu titlu de despăgubiri conform Codului Civil.Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat recurs.

Tribunalul județean Suceava, prin decizia civilă nr. 450 din 7 aprilie 1978, a respins recursul ca nefondat, atătând, în considerentele deciziei, că răspunderea Inspectoratului silvic este antrenată nu în temeiul art. 998 – 999 Cod Civil, ci în temeiul art. 1001 Cod Civil, întrucât acesta are paza juridică a animalelor sălbatice de pe fondurile de vânătoare pe care le administrează.

Recursul extraordinar introdus de procurorul general critică hotărârile menționate ca fiind vădit netemeinice și date cu încălcarea esențială a legii, susținând, în esență, că instanțele nu au administrat toate probele necesare pentru elucidarea stării de fapt, și în afară de asta, eronat tribunalul județean a reținut că temeiul răspunderii pârâtului în constituie art. 1001 Cod Civil, pentru că o asemenea răspundere există numai în cazut animalelor sălbatice aflate în rezervații sau în parcuri de vânătoare închise, întrucât numai într-o asemenea situație inspectoratul silvic are paza juridică a animalelor. Astfel, în consecință, recursul extraordinar, a fost întemeiat, și și sau admis modificările hotărâro atacate, în sensul respingerii acțiuni.

5.2 Răspunderea contravențională

Conform Constituției, documentele și tratatele internaționale la care România este parte, au prioritate față de legile interne, care din această perspectivă trebuie armonizate cu legislația internațională. În concluzie , dispozițiile prezentei legi a vânătoarei trebuie completate cu dispozițiile prevăzute de Convenția de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa.

5.2.1 Convenția de la Berna. Legea nr 13/1993

Datorită aderării României la Convenția de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, ca urmare a adoptării legii nr. 13/1993, o serie de specii de vânat sunt strict protejate, iar anumite metode de vânătoare sunt strict interzise. Conform art. 6 din Convenție „ fiecare parte contractantă va lua măsurile legislative și administrative adecvate și necesare pentru a asigura conservarea, în special, a speciilor de faună sălbatică„ enumerate în anexa 2. Pentru aceste specii este interzis, în special:

– orice formă de capturare intenționată, de deținere și de ucidere intenționată.

– degradarea sau distrugerea intenționată a locurilor de reproducere sau a zonelor de repaus.

– perturbarea intenționată a faunei sălbatice, mai ales în perioada de reproducere, de dependență și de hibernare în așa fel încât perturbarea să aibă un efect semnificativ în ceea ce privește obiectivele prezentei convenții.

– distrugerea sau culegerea intenționată a ouălelor în natură sau deținerea acestora, chiar goale.

– deținerea sau corcializarea internă a acestor animale vii sau moarte, inclusiv a animalelor naturalizate, și a oricărei părți sau produs al lor, ușor identificabil, obținut din animal, când această măsură contribuie la eficacitatea dispozițiilor prezentului articol. De la aceste măsuri se pot face derogări conform art. 9, cu condiția „să existe o soluție satisfăcătoare și derogarea să nu dăuneze supraviețuirii speciilor populațiilor implicate„.

5.2.2 Contravenții prevăzute de legea nr. 407/2006

Din punct de vedere al clasificării lor se diting următoarele categorii de contravenții cinegetice:

– contravenții la îndeplinirea condițiilor legale pentru exercitarea vânătorii – art. 48 alin. 1 lit. a). Constituie contravenție vânătoarea fără asigurare contra accidentelor și este sancționată cu amendă de la 100 la 300 lei.

– contravenții care împiedică destionarea durabilă a faunei de interes cinegetic – art. 23 alin. 1.Constituie contravenții și se pedepsesc conform legii, următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să constituie infracțiuni – popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri, inclusiv consumului se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei, -pășunatul în păduri este sancționat cu amendă de la 1000 – 3000 lei, – tulburarea liniștii faunei de interes cinegetic în perioadele de înmulțire și de creștere a puilor se sancționează cu amendă de la 500 la 1500 lei, – înființarea, întreținerea și recoltarea culturilor agricole fără asigurarea protecției faunei de interes cinegetic se amendează cu 250 -750 lei, – deținerea neautorizată a exemplarelor din fauna de interes cinegetic se sancționează cu amendă de la 2000 – 5000 lei, – distrugerea sau degradarea instalațiilor vânătorești de orice fel ori a culturilor pentru vînat se sancționează cu amendă de la 250 – 750 lei, – lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoțitori de turme sau cirezi în fondurile de vânătoare, nevaccinați sau nedehelminizati se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei.

– contravenții cu privire la protecția vânatului – art. 15 alin. 1, 2 și 5, art. 17 alin.3, art. 18, art. 21 și art. 35 alin. 4. Măsurile de protecție a căror nerespectare constituie contravenții cu privire la protecția vânatului, potrivit legi, sunt – neplata fracțiunilor ce constituie tariful de gestionare fiind contravenție sancționată cu amendă de la 2000 – 5000 lei, – necalcularea conform legi a tarifului de gestionare a faunei de interes cinegetic constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 500 – 1500 lei, – neplata tarifului de gestionare a faunei de interes cinegetic, în cuamtumul stabilit de lege, în mod direct de gestionari, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei.

– contravenții cinegetice specifice privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 39 lit. i), q) și ț). Constiuie contravenții următoarele fapte – vânarea cerbilor, căpriorilor, caprelor negre, muflonilor, mistreților și urșilor prin utilizarea de cartușe decât a celor cu proiectile unice, ale căror caracteristice sunt prevăzute prin reglementările tehnice emise de administrator, se pedepsește cu amendă de la 1000 – 3000 lei, – utilizarea surselor luminoase artificiale, a dispozitivelor pentru iluminarea țintelor, a dispozitivelor de ochire cuprinzând convertizoare sau amplificatoare electronice de imagine pentru tirul de noapte, se pedepsește cu amendă de la 1000 -3000 lei etc.

5.2.3 Practică judiciară

Contravenții la legea vânatului din 1921. Sancțiunea publicării numelui celor condamnați.

„Primim de la Inspectoratul de vânătoare al județului Argeș tabloul celor condamnați de instanțele judecătorești din acel județ, în cursul anului 1932, pentru contravenții la legea vânatului. Am da și noi sancțiunea publicării numelui celor condamnați, dacă nu ne-ar opri lipsa de spațiu. Este un tablou lung – 46condamnați – pe care nu știm cum să îl caracterizăm – întristător sau îmbucurător. „

Comentariu – este necesar să precizăm că legislația penală română, atât Codul penal din 1864 cât și cel din 1936, stabilea caracterul penal al contravențiilor, acestea fiind considerate, alături de crime și delicte, o categorie de infracțiuni. Caracterul penal al contravențiilor a fost modificat de art. 6 din Decretul nr. 184/1954 care prevedea că amenda contravențională are caracter administrativ. Această contravenție a fost menținută de art. 7 alin 1 din Legea nr. 32/1968, și ulterior, de actualul art. 1 din O.G nr. 2/2001 – dreptul comun în materie contravențională , în vigoare. Din însăși comentariul prezentat rezultă că este vorba de o categorie specială de infracțiuni – contravenții la legea vânatului pentru care instanțele judecătorești au pronunțat în cursul anului 1932, un număr de 46 de condamnări.Am apreciat în mod deosebit reliefarea rolului activ al instanțelor care care își fac datoria, aplicând obligatele sancțiuni acestor infractori, fără tărăgăneală și falșul spirit de indulgență care există în alte părți.Apreciem ca deosebit de interesantă ideea instituirii legale a sancțiunii publicării celor condamnați. Credem că o atare măsură va tăia pe deplin elanul celor ce își propun să încalce legea.

5.3 Răspunderea penală

5.3.1 Aspecte comune privind infracțiunile cinegetice

În conformitate cu definiția infracțiunii fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, sigurul temei al răspunderii penale, precum și cu prevederileart. 1 și 2 din Codul penal, și ținând cont de reglementările în vigoare, se observă că exostă un sistem de infracțiuni cinegetice alcătuit din 7 infracțiuni, înscrise ăntr-o lege specială cu dispoziții penale – o lege extrapenală – legea nr. 407/2006.

5.3.2 Infracțiunea de braconaj

Conform art. 42 alin. 1 lit. a)-q) din legea nr. 407/2006. Constituie infracțiune de braconaj și se pedepsește cu închisoarea de la 3- 7 ani sau cu amendă de la 5000 – 25000 lei: – vânătoarea fără permis și fără autorizație de vânătoare legală, – vânătoarea prin folosirea ogarilor sau a metișilor de ogari,

– emiterea de autorizații de vânătoare prin care se depășește cota de recoltă aprobată pentru fiecare gestionar,

– vânarea speciilor de vânat strict protejate în alte condiții decât cele legale,

– vânătoarea în zonele de conservare specială ale parcurilor naturale,

– vânătoarea în rezervațiile de tip faunistic a speciilor care fac obiectul protecției în aria naturală protejată,

-vânătoarea în ariile de protecție specială avifaunistică și în ariile speciale de conservare constituite în baza directivelor Uniunii Europene, precum și în celelalte arii naturale de interes național, altele decât cele aflate în categoriile pe suprafețele cărora nu se constituie fonduri de vânătoare, fără respectarea tuturor prevederilor referitoare la vînătoare,

– urmărirea vânatului rânit pe alt fond de vânătoare, fără acordul gestionarului acestuia, ori trecerea pe un asemenea fond, cu arma de vânătoare, în afara căilor de comunicație,

– vânătoarea pe alt fond de vânătoare decât cel pe care vânătorul este autorizat să vâneze,

– vânarea în afara perioadelor în care este permisă la specia respectivă, conform anexelor 1 și 2,

– vânătoarea prin utilizarea pe timp de noapte a autovehiculelor sau a dispozitivelor care permit ochirea și tragerea pe întuneric,

– vânătoarea din elicopter, precum și din ambarcațiuni cu motor în mișcare,

– vânătoarea prin utilizarea substanțelor chimice folosite în combaterea dăunătorilor vegetali și animali ai culturilor agricole și/sau silvice, ce provoacă intoxicarea sau moartea faunei de interes cinegetic,

– vânarea urșilor la nadă și/sau bârlog, fără aprobarea administratorului și a autorirății publice centrale ce răspunde de protecția mediului,

– vânarea puilor nezburători ai păsărilor de interes cinegetic,

– vânătoarea cu exemplare de șoimi, astfel decât prevede legea specială,

– vânătoarea prin utilizarea curentului electric, a explozibililor, a otrăvurilor, a narcoticelor, a aparaturii electronice capabile să ucidă, a lațurilor, precu și a oricăror alte capcane neautorizate, a armelor, astfel decât ținute în mână, și a altor arme decât cele autorizate sau omolobate, după caz, pentru vânătoare în România.

În art. 2 sunt prevăzute următoarele modalități agravante ale infracțiuni „ faptele prevăzute la alin. 1 se pedepsesc cu închisoare de la 3- 10 ani, dacă au fosty săvârșite:

De 2 sau mai multe persoane împreună,

De o persoană cu atribuții de serviciu sau atribuții publice în domeniul vânatorii, precum și de reprezentanții persoanelor juridice care au în obiectul de activitate ocrotirea vânatului sau vânătoarea,

În rezervații cinegetice,

Vânătoarea de la apusul până la răsăritul soarelui, cu excepția speciilor de vânat la care vânătoarea este permisă în acest interval, conform reglementărilor privind organizarea și desfășurarea vânătorii.

5.3.3 Infracțiunea de acces cu arma, neautorizat, în arii naturale protejate

Este reglementată de art. 43 din legea 407/2006 sub denumirea de „accesul cu arma, neautorizat, în arii naturale protejate„. Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de 1-5 ani sau cu amendă de la 5000 – 15000 lei accesul cu arma, chiar și purtată în toc, pe teriroriul rezervațiilor științifice, al zonelor umede de interes național, al siturilor patrimoniului natural universal, al zonelor umede de interes internațional și al zonelor de conservare specială din cadrul parcurilor naturale, în afara cazurilor în care există acordul scris al structurii de administrare a ariei naturale protejate.

5.3.4 Infracțiunea de scoatere ilegală din țară a trofeelor medaliabile de vânat sau a faunei vii

Infracțiune reglementată de art. 44 lit. a) din Legea nr. 407/2006, sub denumirea de infracțiunea de scoatere ilegală din țară a trofeelor medaliabile de vânat sau a faunei vii. Conform prevederilor legale constituie infracțiune scoaterea din țară a trofeelor medaliabile de vânat sau a faunei vii de interes cinegetic, fără respectarea dispozițiilor legale, și se pedepsește cu închisoare de la 1-5 ani sau cu amendă de la 15000 – 30000 lei. Evaluarea trofeelor se face conform reglementărilor Consiliului Internațional al Vânătorii și Conservării Vânatului.

5.3.5 Infracțiunea de transport a vânatului braconat

Infracțiunea de transport a vânatului braconat este reglementată prin dispozițiile art. 44 li. b) din legea nr. 407/2006 care prevede că transportul vânatului dobândit în condițiile art. 42 din Legea nr. 407/2006 se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani șau cu amendă de la 15000 lei la 30000 lei.

5.3.6 Infracțiunea de eliberare și folosire de permise sau autorizații de vânătoare în alte condiții decât cele legale

Este reglementată de legea nr. 407/2006 în art. 44 lit. c) sub denumirea de infracțiune de eliberare și folosire de permise sau autorizații de vânătoare în alte condiții decât cele legale. Conform prevederilor legale „eliberarea și folosirea permiselor sau a autorizațiilor de vânătoare în alte condiții decât cele prevăzute la art. 27 – 29 și 31, se pedepsește cu închisoare de la 1 – 5 ani și/sau cu amendă de la 15000 – 30000 lei„.

5.3.7 Infracțiunea de eliberare nelegală de autorizații de vânătoare în rezervații cinegetice

Infracțiunea de eliberare nelegală de autorizații de vânătoare în rezervații cinegetice este reglementată de art. 44 lit. d) din Legea nr. 407/2006. Astfel că, se pedepsește cu închisoare de la 1-5 ani sau cu amendă de la 15000 la 30000 lei „eliberarea de autorizații pentru vânătoare în rezervații cinegetice fără aprobarea administratorului.

5.3.8 Infracțiunea de pricinuire de pagube faunei cinegetice pe care o gestionează de către reprezentanutul gestionarului

Este reglementată de art. 45 din Legea nr. 407/2006 care prevede că „ fapta persoanei care are calitatea de reprezentare a gestionarului, prin care pricinuiește pagube faunei de interes cinegetic pe care o gestionează, conform prevederilor art. 14 alin. 2 referitoare la noțiunea de prejudiciu, constituie infracțiune și se pedepsește cu amenda de la 20000 – 40000 lei, iar ca pedeapsă complementară, anularea licenței acordate conform dispozițiilor legale în vigoare„.

Capitolul 4. Animale Folosite în Scopuri Experimentale

Capitolul 5. Animalele din Grădinile Zoologice și Ariile Naturale Protejate

Concluzii