Proprietatea Intelectuala In Contractul DE Franciza
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ ÎN CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA NOȚIUNII DE FRANCIZĂ
1.1. Apariția francizei
1.2. Evoluția contractului de franciză – diversificarea francizei
1.2.1. Tipuri de franciză în funcție de domeniul de activitate
1.2.2. Tipuri de franciză în funcție de părțile contractului
1.3. Franciza în Romania
1.3.1. Cadrul legal actual al francizei
CAPITOLUL II – CONTRACTUL DE FRANCIZĂ: NOȚIUNE, CARACTERE,
CONDIȚII DE VALIDITATATE
2.1. Definiția contractului de franciză
2.1.1 Definiții în doctrina românească
2.2. Caracterele juridice ale contractului de franciză
2.2.1. Caracterul sinalagmatic al contractului de franciză
2.2.2. Caracterul oneros al contractului de franciză
2.2.3. Caracterul intuitu personae al contractului de franciză
2.3. Structura contractului de franciză
2.3.1. Forma contractului de franciză
2.3.2 Părțiile în contractul de franciză
2.3.3. Obiectul contractului de franciză
2.4. Obligația de informare precontractuală
2.5. Drepturile de proprietate intelectuală francizabile și particularitațile exploatărilor în acest system
2.5.1. Mărcile individuale
2.5.2. Numele comercial (firma) și emblem
2.5.3. Desenele și modelele industrial
2.5.4. Brevetul de invenție
2.5.5. Drepturile de autor
2.5.6. Know-how-ul
CAPITOLUL III – EXECUTAREA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
3.1. Aspecte generale
3.2. Obligațiile francizorului
3.2.1. Transmiterea know-how-ului
3.2.2. Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor
3.2.3. Asistența tehnică și/sau comercială
3.2.4. Obligația de aprovizionare
3.3. Obligatiile beneficiarului
3.3.1. Respectarea regulilor impuse de francizor
3.3.2. Păstrarea know-how-ului
3.3.3. Plata taxelor și a redeventelor
3.3.4. Obligația de non-concurență
3.3.5. Publicitatea
CAPITOLUL IV – ÎNCETAREA FRANCIZEI
4.1. Încetarea existenței uneia dintre părți
4.2. Expirarea termenului
4.3. Anularea contractului de franciză
4.4. Rezilierea
4.5. Încetarea francizei
CAPITOLUL V – STUDIU DE CAZ – AFACEREA PRONUPTIA
CONCLUZII
LISTĂ DE ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să se concentreze asupra importanței contractului de franciză și asupra aspectelor ce țin de domeniul proprietății intelectuale în contextul implementării și funcționării a respectivului contract.
Capitolul I prezintă noțiuni introductive de ordin teoretic și practic cu privire la apariția si evoluțiile istorice in sistemul francizei. Totodată, este prezentat și cadrul normativ actual în România. În acest capitol sunt ilustrate principalele trăsături și funcții ale francizei, reprezentate de tipurile de franciză în funcție de părțile contractului și tipuri de franciză în funcție de domeniul de activitate. Tot în acest capitol am prezentat noțiunile generale ale contractului de franciză in contextul dreptului civil, rolul acestuia în definirea francizei, alături de principalele caracteristici din întreg sistemul francizor.
Capitolul al II- lea este rezervat noțiunii de franciză, caracterelor și condițiilor de validitate. În acest capitol este realizată o prezentare de ansamblu a caracterelor juridice ale contractului de franciză: forma contractului de franciză; obiectul acestuia; obligațiile ce izvorăsc și cu precădere, drepturile de proprieate francizabile și particularitățile specifice dreptului proprietății intelectuale.
Capitolul al III-lea vizează executarea contractului de franciză, aspecte generale ale executarii împreuna cu particularitatile ce au stransă legatură cu sfera proprietății intelectuale. Acest capitol este structurat în doua subcapitole principale, în aceste subdiviziuni sunt prezentate obligațiile francizorului și respectiv, obligațiile beneficiarului. Această divizare a fost realizată pentru a prezenta o viziune de ansamblu asupra domeniului studiat.
Cel de-al IV-lea capitol este focusat asupra încetării contractului de franciză. Motivul pentru care am rezervat un intreg capitol pentru acest aspect este dat de faptul că în situațiile încetează un astfel de contract este de mare interes pentru domeniul proprietății intelectuale, dat fiind faptul ca în această circumstanța este tratată problema prezervării și respectiv protejării know-how-ului francizabil.
Al V-lea capitol cuprinde un studiu de caz, litigiul „Pronuptia”, notoriu în domeniul francizei internaționale, prin care sunt expuse inserții specifice dreptului proprietății intelectuale în domeniul contractelor comerciale internaționale. Totodata, în urma acestui litigiu au fost consacrate normativ aspecte importante din domeniul contractului de franciza, limite ale contractului și bune practici comerciale.
CAPITOLUL I
APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA NOȚIUNII DE FRANCIZĂ
APARIȚIA FRANCIZEI
În sens general, operațiunea de franciză ce se săvârșește prin intermediul contractului de franciză, implică o relație specială de cooperare strânsă și continuă, între profesioniști independenți, în care sunt întrepătrunse tehnicile și cunoștințele comerciale ale profesioniștilor în cauză, fiind, în același timp, și o modalitate de utilizare și de exploatare a unor drepturi de proprietate intelectuală și industrială, în vederea reiterării unei reușite comerciale și pentru succesul comun în afaceri.
”Operațiunea de franciză, ca fenomen economic ce se particularizează și dobândește caracter juridic prin modalitatea efectivă de înfăptuire, (contractul comercial de franciză prezentând, de altfel, trăsături juridice specifice raportat la celelalte tipuri de contracte comerciale), prezintă avantaje similare distribuției comerciale” , reprezentând și o modalitate prin care a fost organizată distribuția în rețea.
Esența francizei, ca sistem de afaceri, ca operațiune comercială specifică, o reprezintă reproducerea unei afaceri, în anumite condiții și cu respectarea unor cerințe de ordin economic, care și-a demonstrat deja succesul. Franciza permite deținătorului afacerii de succes, denumit francizor, să reitereze un succes comercial înregistrat pe o anumită piață și să îl sporească în respectiva piață. Totodată, franciza permite replicarea afacerii de succes și în piețe noi, de regulă în teritorii noi, prin intermediul partenerilor săi, denumiți francizați, prin crearea de structuri suple, descentralizate și cu mobilizarea unor capitaluri minime de către francizor.
”Din punct de vedere strict juridic contractul de franciză poate fi definit ca un acord de voințe între francizor și francizat, prin care titularul unei mărci sau afaceri de success pune la dispoziția unui profesionist marca, stilul de afaceri ori know-how-ul său, având ca scop exploatarea cu succes a acestora într-un alt teritoriu decât cel de origine, în schimbul plății unei redevențe”.
Din punct de vedere al avantajelor, de regulă, beneficiarul unei francize se bucură de exploatarea unei mărci de prestigiu și de accesul pe o piață concurențială folosind tehnici de producție, comercializare și marketing perfecționate în timp. Pe parcursul acestei lucrări ma voi referi la limitele și prevederile stabiliate prin Regulamentul 4087/88 din 30 Noiembrie 1998 al E.C.C.
”Franciza permite expansiunea rapidă a francizorilor, aceasta apare ca fiind deosebit de avantajoasă și pentru că reprezintă o reală oportunitate de succes, mai cu seamă pentru întreprinzătorii de talie medie, atrași și deveniți, astfel, francizați” . Păstrându-și independența, francizatul beneficiază, totodată, de renumele, de imaginea și de marca francizorului, de transferul permanent de know-how, ca și de asistența tehnică din partea acestuia, ceea ce îi conferă un real avantaj concurențial.
Totodata, consumatorul este, la rândul său, în avantaj pentru că are siguranța omogenității și a uniformității calității serviciilor prestate în întreaga rețea a unei francize, sub aceeași marcă, mulțumită regulilor, condițiilor și parametrilor impuși de francizor alături de controlul riguros pe care acesta îl exercită.
Franciza, independent de domeniul în care este utilizată, este un puternic vector de schimbare, de noutate, ce accentuează tendința actuală manifestată în plan comercial, aceea de specializare tot mai evidentă a participanților din mediul de afaceri.
Din punct de vedere etimologic nu s-a putut stabili, în mod unanim, proveniența în vocabularul internațional a termenului de „franciză”, se apreciază că originea acestuia vine de la verbul „francher” din limba franceză, care semnifică „acordarea unui privilegiu” sau „liber de servituți”.
În alte opinii, semnificația cuvântului medieval franțuzesc era aceea de „a elibera”.
Principiul „acordării unui privilegiu” datează chiar din Evul Mediu, când nobilii francezi acordau înlesniri, privilegii pentru anumite teritorii sau anumitor bresle, uneori chiar și unor persoane fizice, constând în abandonarea unor drepturi pe care, în mod formal, le dețineau asupra acestora. În schimbul autonomiei sporite acordate, nobilii primeau fie prestări de servicii, fie sume de bani. Aceste facilități erau înscrise în documente denumite „Scrisori de franciză”.
Având în vedere înțelesul temenului ”franciză”pe care acesta îl are în prezent trebuie sa menționăm existeța unei diferențe fundamentale între primul contract ce a purtat numele de ”contract de franciză” și ceea ce este contractul de franciză in ziua de azi.
Federația Franceză de Franciză deține în arhivele sale un document ce datează din secolul al XIII-lea, denumit „Contractul de franciză al Orașului Chambery”, apreciat de membrii acestei federații ca fiind primul contract de franciză.
În Europa, în general, franciza își leagă începuturile de privilegiile acordate în legătură cu colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, producerea de băuturi.
Începând cu anul 1840, termenul este folosit în înțelesul pe care îl are în prezent. Acest termen, căzut în desuetudine la sfârșitul secolului XVIII, traversează Atlanticul și revine în Europa după ce în America, în plin secol XIX, a devenit modalitatea de succes în aceceri pe care o știm astăzi.
În America, prima înfăptuire a unei francize, în sensul pe care îl întelege astăzi când supunem franciză, este considerată a fi cea creată în jurul anului 1863 de către celebra companie „Singer Sewing Machines”, ca modalitate de vânzare a mașinilor sale de cusut, printr-o rețea de distribuitori independenți cărora li se oferea know-how-ul și asistența tehnică necesară în acest scop.
Întrucât mașina de cusut era o inovație, Isac Singer a considerat că produsul trebuia întâi popularizat printr-o campanie agresivă de distribuție de așa manieră încât să fie omniprezentă pe piață iar apoi evidențiată, fără echivoc, drept superioară sa față de alte mașini de cusut de pe piață.
Soluția găsită de „Singer” a fost aceea de a vinde distribuitorilor locali dreptul de a comercializa mașinile de cusut și de a-i învăța pe clienți cum anume să le folosească. Urma așadar, ca fiecare distribuitor independent să aprovizioneze un anume teritoriu, câștigul acestora fiind reprezentat de diferența dintre prețul de achiziție și cel de vânzare.
EVOLUȚIA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ – DIVERSIFICAREA FRANCIZEI
Deși modelul de franciză cu care a experimentat în primă fază piața americană este asemanator cu un model de distribuție pentru bunuri, cu timpul, franciza a fost adaptată pentru a acoperi un spectru mai larg de nevoie pe care mediul de afaceri le avea. Natura diversificată pe care a dobândit-o franciza impune nevoia unei clasificari.
Există mai multe criterii și modalități de clasificare a francizelor, dar cel mai des utilizat și semnificativ totodată, este în funcție de natura operațiunii practicate de către francizor, operațiune pe care acesta o pune în practică și o transmite francizaților, în conformitate cu sistemul pe care l-a pus la punct, experimentat și conceptualizat, respectiv în funcție de obiectul sistemului francizat. Din această perspectivă și raportat la tipul de marcă ce urmează a fi utilizată de către francizor, franciza, curopa după ce în America, în plin secol XIX, a devenit modalitatea de succes în aceceri pe care o știm astăzi.
În America, prima înfăptuire a unei francize, în sensul pe care îl întelege astăzi când supunem franciză, este considerată a fi cea creată în jurul anului 1863 de către celebra companie „Singer Sewing Machines”, ca modalitate de vânzare a mașinilor sale de cusut, printr-o rețea de distribuitori independenți cărora li se oferea know-how-ul și asistența tehnică necesară în acest scop.
Întrucât mașina de cusut era o inovație, Isac Singer a considerat că produsul trebuia întâi popularizat printr-o campanie agresivă de distribuție de așa manieră încât să fie omniprezentă pe piață iar apoi evidențiată, fără echivoc, drept superioară sa față de alte mașini de cusut de pe piață.
Soluția găsită de „Singer” a fost aceea de a vinde distribuitorilor locali dreptul de a comercializa mașinile de cusut și de a-i învăța pe clienți cum anume să le folosească. Urma așadar, ca fiecare distribuitor independent să aprovizioneze un anume teritoriu, câștigul acestora fiind reprezentat de diferența dintre prețul de achiziție și cel de vânzare.
EVOLUȚIA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ – DIVERSIFICAREA FRANCIZEI
Deși modelul de franciză cu care a experimentat în primă fază piața americană este asemanator cu un model de distribuție pentru bunuri, cu timpul, franciza a fost adaptată pentru a acoperi un spectru mai larg de nevoie pe care mediul de afaceri le avea. Natura diversificată pe care a dobândit-o franciza impune nevoia unei clasificari.
Există mai multe criterii și modalități de clasificare a francizelor, dar cel mai des utilizat și semnificativ totodată, este în funcție de natura operațiunii practicate de către francizor, operațiune pe care acesta o pune în practică și o transmite francizaților, în conformitate cu sistemul pe care l-a pus la punct, experimentat și conceptualizat, respectiv în funcție de obiectul sistemului francizat. Din această perspectivă și raportat la tipul de marcă ce urmează a fi utilizată de către francizor, franciza, ca formulă susceptibilă de a fi aplicată în numeroase zone economice, poate avea ca obiect vânzarea sau distribuția, furnizarea de servicii de bunuri și respectiv, producția de bunuri, fiind astfel determinate cele trei mari categorii de franciză: franciza de servicii, franciza de distribuție și franciza industrială.
Sistemele de franciză și respectiv, contractele de franciză, pot fi clasificate și în funcție de numărul partenerilor contractuali implicați într-o astfel de operațiune și calitatea respectililor parteneri.
1.2.1. TIPURI DE FRANCIZĂ ÎN FUNCȚIE DE DOMENIUL DE ACTIVITATE
A) FRANCIZA DE SERVICII
Franciza de servicii este considerată drept modelul cel mai simplu și standardizat al francizei, aici calitatea know-how-ului fiind esențială pentru succesul afacerii. Diferența față de franciza de distribuție, dar și față de franciza industrială este că, în mod constant în sectorul serviciilor, trebuie menținută o poziție standard de către francizați, ceea ce va determina o atenție deosebită în pregătirea acestora. În scopul de a împiedica dezavuarea know-how-ului, francizorul trebuie să introducă în contract clauze pentru protejarea acestuia, precum clauza de non-concurență. Ca domenii de aplicare acest tip de franciză poate fi grupat în:
• Servicii materiale cum ar fi, de exemplu, cele de tip fast-food („McDonalds”, „KFC”);
• Servicii imateriale în această categorie putem exemplifica recrutarea forței de muncă, asistență pentru înființarea întreprinderilor, consultanță în management, marketing, relații cu publicul,(„Man Power”), , agenții imobiliare („Hestia”, „Century21Real Estate” ) .
B) FRANCIZA DE DISTRIBUȚIE
Acestă variantă a francizei, care în terminologia Regulamentului 4087/88 se referă la vânzarea produselor, a fost definită, de asemenea, cu ocazia afacerii Pronuptia, ca fiind aceea „aceea în virtutea căreia francizatul se limitează a vinde anumite produse într-un magazin, sub marca francizatului”.
Fiind cea mai simplă formă de franciză, dar și cea mai apropiată de un alt cadru contractual, respective concesiunea, franciza de distribuție se referă la distribuția unei game de produse, sigle, marci, know-how, logo, etc.
Acest concept poate fi întâlnit sub două forme:
Când francizorul este producătorul sau importatorul exclusiv al produselor comercializate, vorbim de franciza de producție. Un exemplu foarte cunoscut îl reprezintă grupul francez „Rodier” specializat în domeniul textilelor, având aplicații diverse în diverse domenii de activitate: parfumuri și produse cosmetic („Y. Rocher”, „G. Versace”), încălțăminte („Bata”, „Evian”, „Salamander”), rochii și articole pentru nuntă – a se vedea Afacerea Pronuptia;
Când francizorul selectează beneficiarii, în acest caz nu mai este nici producător, nici importator, fiind preocupat exclusiv de distribuție, fie gestionarea aprovizionării, fie de stabilirea unei liste a produselor de referință ce urmează a fi distribuite prin rețeaua de franciză.
În această formă a francizei de distribuție există posibilitatea ca francizorul sa-și conceapă el însuși produsele exclusive ale rețelei de franciză, pe care le comandă, spre a fi fabricate, unui producător, pe baza unui caiet de sarcini care să fie strict respectat.
Acest sistem funcționează sub diverse modalități, cea mai simplă constând în întocmirea unei liste a produselor de referință, de către francizor, care să fie procurate de către beneficiari, direct de la producătorii nominalizați. O altă modalitate reprezintă crearea și gestionarea, de către furnizor, a unei central de aprovizionare, francizorul putând avea calitatea fie de comisionar, fie de angrosist ( franciza de aprovizionare).
Exemple pentru acest tip de franciza: produse alimentare („Fornetti”, „Bonjour”), discurilor („Madison”, „Diverta”), florilor („Le jardin des fleurs”), distribuției și serviciilor tehnicii de informatică („iStyle”).
C) FRANCIZA INDUSTRIALĂ
Franciza industrială oferă francizatului posibilitatea atât a fabrica, cât și a comercializa produse pe care le obține cu sprijinul francizorului care îi transmite informații referitoare la procedeele de fabricație, respective know-how-ului său, îi licențiază brevetul sau marca sau îi furnizează asistență tehnică.
Pentru a promova conceptului francizabil industrial, titularul are la dispoziție o serie de posibilități, și anume:
Crearea, împreună cu un partener local a unei co-întreprinderi, aportul francizorului reprezentând o fracțiune a capitalului social;
Colaborarea cu un beneficiar independent.
Înainte de a se lansa în afaceri, francizorul poate studia oportunitățile financiare, competența tehnică și structura capitalului beneficiarului, precum și trăsăturile specifice ale pieței unde urmează a-și promova produsul francizabil.
Ca orice concept, și franciza industrială oferă atât avantaje, cât și dezavantaje.
Printre avantajele evidente pe care le obține fiecare dintre contractanți la încheierea unui astfel de accord se numără: posibilitatea ca francizorul de a extinde afacerea să, chiar într-un teritoriu îndepărtat, fără a fi nevoie să mobilizeze sume în acest scop; francizatul, pe de altă parte, va beneficia de posibilitatea de a desfăsura actitități comerciale sub egida brand-ului consacrat”.
Franciza industrială oferă oportunitatea francizorului de a-și valorifica „conceptual” și de a-și rentabiliza procedeul de fabricație, pe terțe piețe, cu investiții reduse și pe teritorii greu de pătruns. De asemenea, această formă, reprezentănd o remarcabilă strategie de dezvoltare și un puternic instrument de inovație, bazat pe un parteneriat cu beneficiari locali, îi conferă francizorului un avantaj asupra potențialilor concurenți.
Desigur că dezavantajele vor fi direct proporționale cu avantajele create, cel puțin pentru francizor care transferă un know-how important, riscând dezvăluirea secretului afacerii. Mai mult, francizorul va avea tot interesul de a urmări că realizarea produselor de către francizat să fie conforma standardelor impuse, pentru a nu afecta în sens negativ reputația mărcii. Drept urmare, în cazul acestui tip de franciză, esențială va fi transmiterea know-how-ului, respectiv ocrotirea acestuia.
1.2.2. TIPURI DE FRANCIZĂ ÎN FUNCȚIE DE PĂRȚILE CONTRACTULUI
Printre modurile de clasificare ale modalitaților de aplicare a francizei, observam că se poate face în raport cu părțile din contractul de franciză. Astfel, putem discuta despre:
a) Modalitați de aplicare a francizei în funcție de francizor:
Polidistribuția (rețelele mixte) – presupune că numeroși francizori recurg, în același timp, la diverse rețele de distribuție.
În acest context, distribuția produselor și/sau serviciilor are loc fie prin intermediul beneficiarilor și/sau al distribuitorilor agreați ori selecționați, fie, de cele mai multe ori, prin beneficiari și/sau sucursale proprii.
Polifranciza – presupune crearea mai multor rețele de fraciză, dominate de o societate de tip holding. Lanțul hotelier „Choice” constituie un exemplu elocvent, acest lanț este reprezentat în 33 de țări, cu peste 3.000 de hoteluri, sub 11 nume diferite („Comfort Inn”, „Comfort Suites”, „Quality”, „Sleep Inn”, „Clarion”, „Cambria Suites”, „MainStay Suites”, „Suburban”, „EconoLodge”, „Rodeway Inn” și „Ascend”) .
Franciza încrucișată – presupune existența un francizor ce devine beneficiarul unei alte rețele de franciză.
Franciza stand/corner („într-un colț”) – se caracterizează prin faptul că un comerciant independent oferă, în cadrul magazinului său, posibilitatea vânzării unor produse fabricate de un producător renumit, în conforminate cu indicațiile acestuia.
Franciza internațională – în această modalitate francizorul își extinde zona în care sunt prezente bunurile și/sau serviciile sale în afara hotarelor țarii de origine a brand-ului. Acesta extindere prin francizare poate fi realizatată prin:
Francizare directă, ce presupune racolarea de către francizorul internațional a beneficiarilor locali;
Francizare în co-întreprindere, caracterizează prin înființarea unei societăți mixte de tip join-venture, alături de un partener local în care francizorul deține mai mult de 50% din capitalul social al societății înființate.
Demn de menționat este faptul că forma în co-întreprindere oferă francizorului, pe de o parte, posibilitatea de a supraveghea și de a controla mai fără impedimente activitatea beneficiarilor, iar pe de altă parte, oportunitatea de a profita de experiența asociatului său dobândită pe piața locală.
b) Modalități de aplicare a francizei în funcție de beneficiar se impart în:
Multifranciza – presupune posibilitatea beneficiarului de a deschide mai multe stabilimente sub aceeași firmă, menționându-se în contractul de franciză numărul maxim de stabilimente (magazine, stații de benzină, restaurant, hoteluri) pe care beneficiarul le poate avea. Acest fenomen nu trebuie confundat cu plurifranciza sau polifranciza, în acest caz, exista un singur francizor și beneficiar, iar contractul de franciză vizează utilizarea unui singur brand, nu o pluralitate, doar ca beneficiarul își propune operarea în mai multe puncte de lucru.
Subfranciza – această modalitate presupune faptul că francizorul poate acorda beneficiarului posibilitatea de a înființa propria sa rețea de franciză, derivată din rețeaua inițială, fie o subrețea, pentru un teritoriu bine determinat, putându-se menționa, în contractul de franciză o clauză de agrement a sub-beneficiarilor.
Franciza ierarhizată – acest tip de franciză presupune că rețelele de franciză pot avea o structura ierarhizată; deasupra se află furnizorul, la nivelul imediat inferior, beneficiarii regionali care, în afara răspunderii pentru propriul stabiliment, au ca sarcină recrutarea și asistarea beneficiarilor regionali.
Plurifranciza – permite unui întreprinzător francizat să dețină mai multe mărci ale mai multor titulari de drepturi francizabile.
FRANCIZA ÎN ROMANIA
Începând cu anii 1992 și 1993 au pătruns pe piața din România primele firme care funcționează în sistem de franciză, respectiv producătorii „Coca- Cola” și „Pepsi-Cola”, iar ulterior, în anul 1995, „McDonald's” ,considerat un exemplu clasic de franciză, a intrat pe piața românească .
În anul 1997, Guvernul României a adoptat Ordonanța nr. 52, care reglementează regimul juridic al francizei, ulterior aprobată și modificată prin Legea nr. 79 din 1998 și apoi republicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 14.05.1998.
În anul 2007, a intrat pe piața românească IKEA, apreciată ca fiind cea mai scumpă franciză din cele ce au format obiectul unor astfel de contracte.
Din perspectiva comercială, motivele creșterii interesului pentru franciză, în România, sunt și în opinia noastră, cel puțin următoarele:
franciza este o afacere „la cheie” care aduce francizatului nu numai know-how-ul tehnic, dar și know-how-ul managerial și cultura antreprenorială aplicată, respectiv, deprinderi manageriale avansate, precum și de marketing, relații publice, relații în cadrul organizației.
Pentru România, cei 50 ani de economie centralizată au condus la o nevoie accentuată de învățare din mers a bunelor practici antreprenoriale într-o societate concurențială cum este cea din zilele noastre. Astfel a devenit foarte atractivă opțiunea de a accede direct la o rețetă de succes in materia afacerilor, o rețetă ce nu presupune inventivitate proprie, investiție în cercetare sau existența experienței în domeniul activității antreprenoriale.
concurența în creștere pe piața românească conduce la interesul întreprinzătorilor de a porni o afacere sub emblema unei mărci cunoscute.
intrarea în Uniunea Europeană presupune adaptarea afacerilor la normele internaționale de calitate, ecologice, de protecție a consumatorului. O franciză internațională importată oferă garanții în privința respectării acestor norme .
1.3.1 CADRUL LEGAL ACTUAL AL FRANCIZEI
În sistemul de drept român, franciza a fost pentru prima dată definită legal prin art. 1 din O. G. nr. 52/1997, modificată și completată prin Legea nr. 79/1998. Potrivit acestui cadru legal „Franciza este un sistem de comercializare a produselor, serviciilor și tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă și continuă între persoanele fizice și juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei altei personae, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.
Francizorul – profesionist, titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate – conferă unei alte persoane, numită beneficiar, dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu și asigură beneficiarului o pregătire inițială pentru exploatarea mărcii înregistrate. Demn de menționat este faptul că franciza sau mai bine spus, durata contractului de franciză nu poate depași termenul la care sfârșește protecția oferită de înregistrare, astfel putem conchide că un drept francizabil poate fi exploatat în acest sens doar în interiorul duretei de protecție a marcii.
Beneficiarul este un profesionist, persoană fizică sau juridică, selecționat de francizor, care aderă la principiul omogenității rețelei de franciză, așa cum este ea definită de către francizor și exploatează respectiva marcă francizată în virtutea unui contract.
Legea nr. 79/1998 – pentru aprobarea și modificarea O. G. nr. 52/1997 – modifică și completează definiția francizei astfel: „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice și juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persone, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Practic legea nu oferă o definiție pentru noțiunea de ”contract de franciză”, ci doar pentru franciza ca tehnică de comercializare. Astfel, specialiștii în domeniu au arătat că „acordurile de franciză constau, esențial, în licențierea drepturilor de proprietate industrială sau intelectuală, proprietate ce vizează la mărci, embleme sau a know-how-ului, care pot fi combinate cu restricții asupra livrărilor sau cumpărărilor de produse.”
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE FRANCIZĂ: NOȚIUNE, CARACTERE, CONDIȚII DE VALIDITATATE
2.1. DEFINIȚIA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Neexistând o definiție unitară, putem reține că prin franciză sunt desemnate, în general, acele operațiuni în care intervin mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic și financiar, în care una transmite alteia experiența profesională pe care a testat-o și a perfecționat-o permanent, în schimbul unei remunerații directe sau indirecte.
Termenul de „franciză” încă reprezentă un neologism în limba română, Dicționarul explicativ al limbii române neajungând la o formulă clară de exprimare și definire, poate fi întâlnit în unele dicționare „spercializate” sub forma echivalentului englez „franchising” cu următoarea definire: „tehnica de comercializare sau de distribuție a produselor și serviciilor prin care o firmă (francizor), cedează unor persoane fizice sau juridice cesionar (francizat), dreptul sau privilegiul să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp și într-un loc determinat”. sau „o procedură comercială prin care este acordată licența de distribuire a unor produse (servicii) de către o persoană (francizor, franchisor) unei alte firme (francizat) în schimbul unui commission fixat, de regulă, în funcție de cifra de afaceri și cedat de firma care a primit licența”.
Încercările doctrinare, jurisprudențiale și legislative de a defini franciza au fost numeroase, toate bazându-se pe ideea că franciza este o relație simbiotică între francizor și francizat, caracterizată prin faptul că ambele părți depend una de cealaltă, însă rămân independenți unul față de celălalt, din punct de vedere juridic.
În anul 1973, Înalta Instanță Franceză definește contractul de franciză într-o hotărâre judecătorească ca fiind acel contract prin care „ o întreprindere concesionează unor întreprinderi independente sub firma sa și marca sa pentru a vinde produse sau servicii. Acest contract este însoțit, în general, de asistență tehnică.” Însă, după cum se poate observa, nici această definiție nu are în vedere toate elementele unui contract de franciză, cum este transmiterea know-how-ului de către francizor fracizatului, elemental esențial al contractului de franciză.
În decizia pronunțată în litigiul Pronuptia de Paris GmbH versus Pronuptia de Paris Irmgard Schillgalis din 28 ianuarie 1986, Curtea de Justiție a Comunității Europene a definit în lux de amănunte franciza ca fiind „operațiunea prin care o întreprindere, care a intrat pe piață ca distribuitor și care a putut pune la punct un ansamblu de metode comerciale, acordă în schimbul unei remunerații, unor comercianți independenți posibilitatea de a se stabili pe altă piață utilizând marca sa și metodele sale comerciale care i-au adus succesul”.
În codul deotologic al Federației Europene de Franciză , franciza este definită ca fiind un „sistem de comercializare a produselor și/sau serviciilor și/sau tehnologiilor, bazat pe colaborarea strânsă și continuă între întreprinderi distinct și independente sub aspect juridic și financiar – francizor și francizat”, iar contractul de franciză ca fiind acel „acord de voințe prin care francizorul autorizează în scris pe francizat în schimbul unei contribuții financiare să utilizeze firma și/sau marca produselor sau serviciilor, know-how-ul și alte drepturi de proprietate intelectuală, susținut prin aportul continuu de asistență comercială și/sau tehnică în cadrul și pe durata contractului”.
Diferite asociații și federații de profil și, după caz, în cuprinsul codurilor deontologice elaborate, recunoscute pentru valoarea și importanța lor , observăm existența a diverse modalități de definire a operațiunii de franciză, ce pot varia în funcție de intenția de a prezenta, într-o manieră mai mult sau mai puțin cuprinzătoare, elementele caracteristice care, în ansamblul lor, dau formă noțiunii de franciză.
Legiuitorul român preia aceasta definiție în art. 1 al O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, definind așadar contractul de franciză ca fiind: „acordul prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persone, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau serviciu”.
Reformulată prin Legea nr. 79/1998 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 52/1997 noțiunea de franciză este definită în cadrul acestui act normative ca o „colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană denumită francizor, acordă unei alte personae denumita beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Însă, înțelesul pe care legiuitorul român îl dă contractului de franciză omite esența conceptului de franciză, și anume faptul că obiectul contractului de franciză îl constituie transmiterea cu titlu a folosinței unui ansamblu complex de drepturi de proprietate industrială de către francizor celeilalte părți contractante, denumită francizat.
O altă sincopă a definiției dată de legiuitorul român noțiunii de franciză o constituie faptul că partenerul francizorului este denumit „beneficiar” în cadrul O.G. nr. 52/1997, denumire ce nu se justifică datorită faptului că ambele părți urmăresc obținerea de profituri. Acest aspect duce la noțiunea că ar fi trebuit să se adopte denumirea de francizat.
Comisia Uniunii Europene în Regulamentul nr. 4087/88 din 30 noiembrie 1998 privind aplicarea art. 85 paragraful 3 al Tratatului de la Roma oferă una dintre cele mai cuprinzătoare definiții ale francizei și a contractului de franciză. Așadar, potrivit regulamentului, franciza este: „un ansamblu de drepturi de proprietate industrial sau intelectuală privind mărci, desene și modele industriale , drepturi de autor, know-how, sau brecete de invenții sau inovații destinate a fi exploatate pentru vânzarea de produse și prestarea de servicii de către utilizatorii finali.”
Contractul de franciză, conform reglementării comunitare, reprezintă acordul prin care francizorul acordă altei personae numită francizat, în schimbul unei compensații financiare directe sau indirect, dreptul de a exploata o franciză în scopul comercializării unor produse și/sau servicii determinate. Acordul va trebui să cuprindă cel puțin următoarele obligații:
Utilizarea unei mărci;
Comunicarea de către francizor francizatului său a know-how-ului;
Acordarea continuă de către francizor francizatului a unei asistențe comerciale sau tehnice pe durata acordului.
Jurisprudența a consacrat aceste trei obligații relevate de către Comisie ca fiind cele trei elemente esențiale caracteristice contractului de franciză, lipsa unui dintre ele având ca efect calificarea acordului ca fiind o operațiune juridică, cum ar fi o licență de marcă sau de distribuție exclusivă și nu un contract de franciză.
Aceeași diversitate în abordarea contractului internațional de franciză se întâlnește și în literatura juridică internațională.
Înfățișăm, în cele ce urmează, câteva dintre definițiile pe care le apreciem ca fiind relevante, atât în ceea ce privește surprinderea specificității, și complexității acestui contract, cât și pentru a demonstra varietatea abordărilor în această materie.
Astfel, într-o definiție propusă în doctrina juridică franceză, Ch. Matray, contractul de franciză este calificat ca fiind un „contract sinalagmatic, nenumit, cu titlu oneros, încheiat între doi comercianți, ce are ca obiect fie distribuirea de produse sau servicii, fie fabricarea de produse în conformitate cu knowhow-ul pus la punct de către francizor”.
Contractul impune cel puțin următoarele obligații: obligația francizorului de a comunica francizatului know-how-ul, obligația francizatului de a utiliza know-how-ul francizorului sub marca și sub controlul acestuia, obligația amândurora de a colabora pentru reușita reciprocă în afaceri” . Potrivit altui doctrinar francez, D. Baschet , ”acordul de franciză este un contract de colaborare încheiat între doi comercianți independenți, francizorul și francizatul, prin intermediul căruia francizorul pune la dispoziția francizatului marca sa, în schimbul plății unui drept de intrare și a unor redevențe, îi transmite un know-how substanțial și specific, exploatat în conformitate cu tehnicile, în special cele comerciale, experimentate în prealabil de către francizor, periodic îmbunătățite de către acesta și transmise francizaților sub forma unei asistențe continue”.
Într-o altă viziune, ”contractul de franciză este definit ca fiind un ansamblu de obligații reciproce, asumate în cadrul unei relații contractuale durabile prin care francizorul, în schimbul unei remunerații, transmite francizatului, comerciant sau întreprinzător independent, dreptul de a vinde bunuri și/sau servicii determinate, utilizând numele, mărcile de fabrică, un ambalaj sau alte drepturi imateriale, precum și experiența tehnică și comercială ale francizorului, în conformitate cu sistemul de organizare și de publicitate dezvoltat de acesta din urmă, și, în același timp, prin care francizorul acordă asistență, consiliere, pregătire și exercită un control” .
S-a apreciat, de asemenea, că franciza este operațiunea prin care titularul unei reușite comerciale, respectiv francizorul, permite altor producători sau profesioniști, respectiv francizaților, în schimbul unei remunerații, să repete experiența sa industrială sau comercială, fructuoasă, în vederea obținerii acelorași rezultate cu ale acestuia.
Acest fapt denotă existența unei metode de colaborare între francizorul care a cunoscut o reușită comercială în activitatea sa și francizatul care dorește să dezvolte aceeași activitate, utilizând know-how-ul care rezultă din experiența francizorului. Contractul de franciză este, prin urmare, ”convenția referitoare la organizarea cadrului de utilizare a elementelor constitutive ale reușitei comerciale ale francizorului, de către francizații supuși în schimb unui anumit număr de obligații, cum ar fi cea de plată, de informare, de confidențialitate, de non-concurență”.
Într-o altă abordare, ”franciza este dreptul de a comercializa mărfurile producătorului sau de a folosi numele sau marca acestuia într-un teritoriu desemnat, de cele mai multe ori în mod exclusiv, iar contractul de franciză este contractul prin care francizorul acordă francizatului privilegii speciale de comercializare, cum ar fi exclusivitatea teritorială și utilizarea mărcilor sau a numelor comerciale”.
În fine, printr-o altă definiție pe care o înfățișăm, ”contractul de franciză este definit ca fiind acel contract sinalagmatic, cu executare succesivă prin care o întreprindere, denumită francizor, conferă uneia sau mai multor întreprinderi diferite, denumite francizați, dreptul de a reitera, sub firma francizorului, cu ajutorul semnelor sale de atragere a clientelei și cu asistență continuă, sistemul de gestionare prealabil experimentat de francizor; în esență, grație avantajului competitiv” pe care îl procură, permite în mod rezonabil unui francizat diligent să desfășoare afaceri profitabile.
2.1.1 DEFINIȚII ÎN DOCTRINA ROMÂNEASCĂ
Variate definții ale contractului de franciză internațională întâlnim și în doctrina internă, cu precizarea că anterior anului 1989, abordarea era pur teoretică și realizată strict din perspectiva dreptului comerțului internațional, o astfel de operațiune comercială fiind, în mod evident, incompatibilă cu sistemul centralizat al economiei socialiste din România de la acea dată. Astfel, potrivit Dicționarului Juridic de Comerț Exterior, contractul de franchising era definit ca fiind acel contract prin care o persoană, francizorul, permite exploatarea unei mărci sau a unui brand de producție sau de prestare de servicii de către o altă persoană independentă, producător sau prestator de servicii, francizatul, alături de know-how-ul, folosința mărcii sale și, uneori, o aprovizionare aferentă, pe care beneficiarul trebuie să le exploateze conform convenției, în schimbul unei remunerații.
Trebuie menționat că potrivit uneia dintre primele definiții doctrinare, formulată anterior anului 1990 și implicit anterior adoptării în România a unei reglementări speciale în materie, franciza a fost definită ca fiind o variantă recentă și foarte răspândită a contractului de concesiune, constând în concesiunea unei mărci de produse sau de servicii la care se adaugă concesiunea ansamblului de moduri și mijloace capabile să asigure exploatarea și gestiunea, precum și cele mai bune condiții de rentabilitate.
2.2. CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
2.2.1. CARACTERUL SINALAGMATIC AL CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Definiția contractului sinalagmatic se regăsește în art. 1171 din Noul Codul Civil român. Caracterul sinalagmatic al unui contract semnifică faptul că, între părțile contractante se creează obligații reciproce, fiecare parte fiind obligată către cealaltă să dea, să facă sau să nu facă ceva, fiecare parte având, atât calitatea de debitor, cât și calitatea de creditor.
Părțile contractului de franciză sunt francizorul și francizatul, ambele părți fiind atât titular de drepturi și de obligații.
Francizorul este profesionistul, proprietar al unei mărci înregistrate, care utilizează personal mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării și inovației, asigurând prin aceasta dezvoltarea și viabilitatea produsului, conferind unui terț contractat denumit francizat dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, asigurându-i, în același timp, o pregătire incipientă pentru exploatarea mărcii înregistrate.
Francizatul este profesionistul persoană fizică sau juridică, selecționat de francizor care aderă la ideea omogenității relației de franciză, în condițiile stabilite de francizor.
Ceea ce nu trebuie omis este faptul că un francizor are posibilitatea să selecționeze mai mulți francizați, construind astfel o rețea de franciză. Aceasta poate fi definită ca un ansamblu de raporturi comerciale între francizor și mai mulți beneficiari, în scopul promovării unui produs sau serviciu, cât și pentru devoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu. Rețeaua de franciză este caracterizată prin publicitate, omogenitate , unitate și taxă de rețea.
O. G. nr.52/1997 precizează pe larg că franciza se bazează pe colaborarea continuă între cele două persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar.
Obligația de colaborare care incumbă contractanților, este consacrată și de către Principiile de drept European ale contractelor care precizează că „fiecare contractant are obligația de a colabora cu cealaltă parte astefl încât contractul sa-și producă efectele”.
Obligația de cooperare la care sunt ținuți contractanții în virtutea principiului executării contractului cu buna-credință primește noi valențe în cazul contractului de franciză. Astfel, dacă, în general, interesele contractanților sunt opuse și divergente, iar în baza principiului executării obligațiilor cu bună-credință aceștia sunt obligați a avea o conduită care să nu provoace prejudicii celeilalte părți contractante, în contextul contractului de franciză interesele francizorului și ale francizatului nu sunt opuse.
Desigur că fiecare dintre cei doi parteneri au interese de natură financiară și care nu sunt comune, ci doar similare. Dar în contractul de franciză părțile vor avea, datorită naturii funcționării rețelei care trebuie reiterată întocmai activitatea care face obiectul francizei în scopul păstrării „identității comune și a reputației rețelei”, întotdeauna și un scop comun. Aceasta a fost considerat ca fiind clientela, respective crearea unei clientele, fidelizarea acesteia, iar apoi extinderea acesteia. Creșterea clientelei va antrena automat și imediat creșterea profitului, iar pe termen lung, notorietatea mărcii care, la rândul său, va antrena majorarea numărului de clienți, deci succesul financiar.
În temeiul obligației de colaborare, părțile vor avea obligații specific, al căror debut se situează încă din faza precontractuală când atât francizorul, cât și francizatul sunt obligați a se informa reciproc. Beneficiarul contractului este, la rândul său, obligat „să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita cunoașterea și analiza performanțelelor și a situației reale financiare, pentru a aasigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza.” De asemenea, francizatul este ținut să comunice îmbunătațirile aduse know-how-ului. În acest context discutăm despre „obligația impusă beneficiarului de a comunica și de apune la dispoziția francizorului orice experiență acumulată în exploatarea francizei, iar celorlalți beneficiari să le acorde licența neexclusivă pentru know-how-ul rezultat din această experiență” care este prevăzută atât în legislația română prin textul pct. 39 lit. c) al Instrucțiunilor Consiliului Concurenței din 14 aprilie 2004 privind aplicarea art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, cu modificările și completările ulterioare, în cazul înțelegerilor verticale, cât și în legislația comunitară prin textul pct.44 lit. d) al Liniilor directoare pentru aplicarea Regulamentului 2790/99. Francizatul mai trebuie însă să informeze și orice atingere adusă de către terți drepturilor de proprietate intelectuală acordate de către francizor.
S-a afirmat în acest sens că obligația de a colabora la reușita partenerului în afaceri nu implică automat și garanția succesului comercial al francizatului. În realitate, în sfera obligației de colaborare nici nu intră o asemenea obligație, subsumată celei de colaborare, și care este reușita în afaceri a francizatului. Dacă acesta va demonstra că, din cauza lipsei de interes a francizorului, a refuzului acestuia de a-i asigura asistență pe durata executării contractului ori de a-i comunica îmbunătățirile aduse know-how-ului, a eșuat, atunci conduită contractuală a francizorului va îndreptăți rezilierea contractului din culpa acestuia. Însă, ceea ce se încalcă astfel este obligația de colaborare la care era îndreptățit francizatul.
”Obligația de colaborare este o obligație de rezultat, iar nu de mijloace”, părțile trebuie să se informeze reciproc, francizorul poate asigura asistență pe întreaga durată a contractului, rezultatul fiind „livrarea” informațiilor ori a asistenței.
Principiul colaborării părților în cazul contractului de franciză, nu este doar o evidențiere a principiului mai general al executării cu bună-credință a contractului, ci este o noțiune prevăzută de principiile de drept european ale contractelor. Astfel, jurisprudența a considerat faptul că dacă francizorului percepe comisioane oculte atunci acest lucru constituie o încălcare a princinpiului executării contractului cu buna-credință.
De asemenea, contractul de franciză este un contract de colaborare între profesioniști independenți.
În dreptul comunitar, vechiul Regulament 4087/88 prevedea că „francizatul trebuie să indice calitatea sa de profesionist independent …”.
Codul deontologic European al francizei precizează că „franciza este un sistem de comercializare … între profesioniști independenți din punct de vedere juridic și financiar” , iar francizatul este responsabil (…) de actele săvârșite în cadrul exploatârii francizei”.
În legislația noastră, O.G. nr. 52/1997 prevede că „franciza este un sistem de comercializare (…) între personae fizice sau juridice independente din punct de vedere financiar”. Același act normative precizează și că „francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct de vedere financiar în raportul cu francizorul și cu alte persoane”.
Legiuitorul român se referă doar la independența din punct de vedere financiar, nu la aceea din punct de vedere juridic, cum precizează actele UE. Cu toate acestea, este ușor de observat că, și în concepția legiuitorului roman, francizatul este un profesionist distinct, din punct de vedere juridic de francizor. Este demn de subliniat faptul că independența sub aspect financiar este de maximă importantă, această independența este esențială relației existente între francizor și francizat; ”S-a apreciat că această relație variază, în funcție de circumstanțe, de la una de totală dependență, care va conduce la calificarea contractului de franciză ca fiind unul de muncă, la o relație care implică o răspundere crescută față de francizat.”
Francizatul va desfașura activitatea care face obiectul francizei în nume și pe cont propriu, deci pe propriul risc. Francizorii în cauza de a explica avantajele viitorilor frrancizți prin afilierea la rețeaua de franciză, recurg inclusiv la sintagme precum „Veți deveni propriul dvs. patron”. Din această perspectivă, franciza apare ca un factor de dezvoltare a întreprinderilor mijlocii. Indepeneța acestuia se va desfașura în limitele identității comune a rețelei de franciză, așa cum, de altfel, vechiul Regulament 4087/88 o prevedea expres că: „francizatul este obligat să indice calitatea sa de comerciant independent; acesta nu trebuie să interfereze cu identitatea comună a rețelei de franciză care rezultă, în mod particular, din utilizarea unei denumirii comune și de organizarea uniformă a punctelor de comercializare și/sau a mijloacelor de transport prevăzute de contract”.
S-a conturat în doctrină că independența juridică a francizorului nu exclude o dependență economică, contractul de franciză presupunând adeseori o impunere a francizorului asupra francizatului care încheie cu francizorul un contract tipic de dependență. Chiar dacă cei doi parteneri încheie contractul și se află pe poziții de egalitate din punct de vedere juridic, așa cum, de altfel, legislația comunitară, dar și cea română în domeniul francizei o prevede, există o inegalitate de putere între francizor și francizat care poate diminua dependența acestuia din urmă.
2.2.2. CARACTERUL ONEROS AL CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Codul civil, în art. 945 definește caracterul oneros al unui contract, precizând că, este oneros, acel contract în care fiecare parte dorește a-și procura un avantaj.
Un contract se consideră a avea un caracter oneros dacă scopul urmărit prin încheierea acestuia a fost de a obține un anumit avantaj drept echivalent al obligației asumate, așadar, fiecare dintre părți urmărind un anumit avantaj în schimbul obligației pe care și-o asumă.
În cazul contractului de franciză, francizorul are dreptul la o redevență din partea francizatului pentru serviciile pe care acesta i le furnizează, la rândul său, francizorului revenindu-i obligația de a pune la dispoziția francizatului know-howul, tehnologiile și produsele care urmează a fi supuse exploatării.
2.2.3. CARACTERUL INTUITU PERSONAE AL CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
În legislația noastră, O. G. nr. 52/1997 prevede ca „francizorul selecționează beneficiarul care face dovada competențelor solicitate, respective: capacități manageriale și capacitatea financiară pentru exploatarea afacerii”.
S-a afirmat că în contractul de franciză, mai mult decât în cadrul altor contracte comerciale, succesul fiecăruia dintre parteneri este parțial legat de succesul celuilalt, astfel că apare evident ca fiecare să-și aleagă partenerul în funcție de calitățile personale ale celuilalt. Așadar francizorul alege cu atenție francizații, luând în considerare capacitățile acestora de a desfașura activitatea care face obiectul francizei. Interesul său nu se limitează la a încasa sunele datorate de către francizat în temeiul contractului, interesul său este mai ales acela de menține identitatea și reputația lanțului francizat.
În acest sens, conform O. G. nr. 52/1997 se prevede: „contractul de franciză trebuie să reflecte interesele membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrial sau intelectuală ale francizorului prin menținerea identității commune și a reputației rețelei de franciză”. Totodata este prezentat faptul că „în temeiul relațiilor contractuale cu beneficiarii săi, francizorul va întemeia o rețea de franciză, care trebuie exploatată astfel încât să permit păstrarea identității și renumelui rețelei pentru care francizorul este garant. „. Francizorul, în calitatea de inițiator și garant al rețelei de franciză, trebuie să vegheze la păstrarea identității și reputației rețelei de franciză”. Numai în aceste condiții francizorul va putea crește în permanență cifra sa de afaceri, iar rețeaua se va extinde. În cazul în care unii dintre membrii rețelei nu respect standardele acesteia, va fi afectată și activitatea celorlalți, clientele fiind atașată de marca francizorului.
Similar invers, francizatul, alege să fie afiliat la una sau alta dintre rețelele de franciză din aria de activitate care îl interesează, în considerarea reușitei de până atunci în afaceri a rețelei, care se traduce prin notorietatea mărcii, aria de acoperire a rețelei, calitatea know-how-ului.
Ceea ce preîntâmpină, atât francizorul, cât și francizatul prin încheierea contractului în considerarea persoanei partenerului contractual este riscul contractual căruia i se expun prin încheierea acordului de franciză. Mecanismul prin intermediul căruia se menține scopul contractului împotriva riscurilor este intuitu personae, nu doar din perspective efectelor sale, ci și în considerarea calităților care îl insipiră și îi dau contractului certitudinea bunei alegeri. Riscul, care reprezintă o neexecutare totală ori parțială a contractului, trebuie a fi delimitat, iar astfel se poate afirma existența caracterului intuitu persoanae care ste „obiectiv”, determinat deci de criteriul conținutului riscului. Noțiunea de „intuitu personae obiectiv” este susținută de elemente exterioare persoanei și care au un carcater universal. Un asemenea exemplu este acest contract de franciză, unde evaluarea candidatului la rețea se face ținându-se cont de necesitățile și de riscurile pe care în mod obiectiv le creează protejarea și dezvoltarea rețelei de franciză.
Deci, prin selecționarea candidaților, francizorul dorește să evite deprecierea activității care face obiectul francizei, pe de-o parte, iar pe de altă parte încearcă să evite expunerea publică a secretului afacerii sale. Încrederea pe care o are în francizat, de a-i încredința secretele afacerii sale, în scopul de a o reitera, dar și încrederea în loialitatea, consecvența și perseverența francizatului se sprijina pe date obiective cu privire la acesta.
Francizații, la rândul lor, caută să alegă o rețea care să corespunda capacităților lui, riscul din punctual lor de vedere fiind alăturarea la o rețea inexistentă, pentru lipsa know-how-ului.
O. G. nr. 52/1997 precizează că „publicitatea pentru selecționarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate și să nu conțină informații eronate”. Jurisprudența a mers mai departe în conturarea caracterului intuit personae al contractului de franciză, susținând afirmația că încheierea contractului de franciza s-a realizat în considerarea calităților administratorului persoanei juridice care a candidat la rețeaua de franciză. Conform acestei interpretări, se poate conchide ori că există o confuziune între persoana juridică – francizatul – și persoana fizică aflată la conducerea persoanei juridice, ori că acordul de franciză se va încheia de fiecare dată luând în considerare persoanelor fizice care reprezintă și administrează francizatul. Este evident că prima ipoteză nu poate fi luată în considerare; o asemenea eroare neputând fi atribuită magistraților care au soluționat astfel, iar în ceea ce privește cea de-a doua posibilă justificare, trebuie amintit că, așa cum precizează și actele normative incidente, francizorul va selecta francizații în considerarea capacităților acestora. Dar persoana francizatului trebuie apreciată ca un întreg, chiar prin evaluarea personalului său, dar a limita aprecierea doar în funcție de persoanele fizice aflate la conducere, este o eroare.
Consecințele caracterului intuit personae al contractului de franciză sunt specifice tuturor contractelor încheiate în considerarea persoanei contractantului: contractul va înceta în situațiile comune tuturor contractelor intuit personae ,contractul nu poate fi cedat.
Referitor la persoana francizorului, caracterul intuit personae ar trebui să presupună interzicerea cesiunii drepturilor care decurg din contract, Astfel, nici francizorul nu va putea cesiona niciun contract de franciză fără acordul francizatultui, însă s-a afirmat că francizorul poate să „cedeze firma” sa.
2.3. STRUCTURA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
2.3.1. FORMA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Legislația română în vigoare nu precizează necesitatea îndeplinirii vreunei condiții de formă în cazul contractului de franciză, omisiunea legiuitorului fiind regretabilă, așa cum s-a subliniat în literature de specialitate, deoarece complexitatea raporturilor care se nasc ca efect al încheierii acestui tip de contract, cer încheierea acestuia în forma scrisă.
Totodata, dacă prin contractul de franciză se transmit și drepturi de autor, existența și conținutul contractultui potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, nu pot fi dovedite decât prin act scris , în acest caz cerința formei scrise fiind ad probationem, nu ad validatatem.
2.3.2 PĂRȚIILE ÎN CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
Este ușor de observat din definiția dată francizei de O.G. nr. 52/1997că părțile contractului sunt francizorul și beneficiarul.
In ipoteza dispozițiilor art. 1 lit. b) din ordonanță, francizorul este un comerciant care, fiind titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu. O.G. nr. 52/1997 impune francizorului îndeplinirea unor cerințe speciale pentru a-și putea extinde afacerea în regim de franciză, cerințe ce sunt cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. b), potrivit cărora francizorul este un comerciant care:
este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile respective trebuie să fie exercitate pe o durată cel puțin egală cu durata contractului de franciză;
conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, o tehnologie, un produs sau un serviciu;
asigură beneficiarului o instruire inițială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, totodată, investind și în cercetăre și inovare, asigurând dezvoltarea și viabilitatea produsului.
Așadar, francizorul este o persoană determinată care, pe de o parte, are calitatea de profesionist, iar, pe de altă parte, este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate cu privire la afacerea ce o transmite beneficiarului spre exploatare sau dezvoltare.
Beneficiarul, potrivit art. 1 lit. c) din ordonanță, este un comerciant persoană fizică sau juridică ce aderă la principiul omogenității rețelei de franciză. Se constată cu ușurință că, potrivit legii, beneficiarul, în afară de faptul că este comerciant, nu trebuie să îndeplinească alte condiții speciale.
În acest moment doresc să reiterez faptul că odată cu introducerea Noului Cod Civil, notiunea de comerciant a fost înlocuită cu cea de profesionist.
2.3.3. OBIECTUL CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Obiectul contractului de franciză îl reprezintă interesele reglementate de părți, prin mijlocirea actului încheiat. Încheierea contractului de franciză are ca efect transmiterea de către francizor, cocontractantului, a unui anumit concept original, verificarea și de success pentru comercializarea de produse sau servicii, ori pentru fabricarea de produse, contraprestația francizatului fiind, în principal, de ordin financiar, dar fără a se limita doar la acest aspect.
În funcție de natura francizei francizorul va trasmite cocontractanctului:
Dreptul de a fabrica un produs sub marca sa;
Dreptul de exploatare și dezvoltare a unei afaceri;
Dreptul utilizării tehnologiei de care dispune;
Dreptul prestării unui serviciu sub marca sa.
Totodată, alături cu aceste drepturi se transmit sau pot fi trasmise francizatului:
Dreptul utilizării unei mărci de comerț, de servicii sau de fabrică;
Dreptul de a folosi alte însemne folosite de francizor cum ar fi firmele, denumirile de origine, investițiile, indicațiile geografice, desenele și metodele, know-how-ul adică ansamblul cunostințelor noi, nebrevetate, cu aplicabilitate industrială, cu caracter secret și alte drepturi de proprietate intelectuală.
Îndeplinirea acestor obligații este asigurată arunci când francizorul:
Deține și exploatează o activitate comercială, anterior lansării rețelei de franciză;
Este titularul dreptului de proprietate intelectuală;
Asigură francizaților săi o pregătire inițială precum și asistența comercială și/sau tehnică permanent pe durata menționată în contract.
Din perspectiva francizatului, după obligația de plată a unei taxe de intrare în rețea și a redevențelor stabilite, acestuia îi revin, în funcție de natura francizei și următoarele obligații:
Obligația de a exploata și dezvolta afacerea;
Păstrarea secretului know-how-ului;
Folosirea drepturilor intelectuale transmise, conform cu natura și clauzele contractuale;
Menținerea reputației rețelei de franciză, a mărcii ori celelalte însemne ale francizorului;
Informarea francizorului asupra performanțelor și situației financiare.
Situația lacunară din legea special va determina examinarea obiectului francizei sub aspectul condițiilor pe care trebuie îndeplinite în conformitate cu regurile de drept comun, adică să fie determinat sau determinabil, să existe, să fie posibil, să se afle în circuitul civil, să constituie un fapt personal al debitorului, să fie licit și moral,.
2.4. OBLIGAȚIA DE INFORMARE PRECONTRACTUALĂ
Prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei ca o etapă esențială și obligatorie anterioară încheierii unui contract de franciză, informarea precontractuală prezintă importanță sub două aspecte.
Sub aspect comercial, necesitatea realizării informării precontractuale solicită francizorului o analiză detaliată asupra aspectelor susceptibile să influențeze derularea relației de franciză și, în consecință, necesită o abordare complexă și responsabilă a francizorului față de de posibilitatea, fezabilitatea si implicațiile dezvoltării afacerii in regim de franciză, cât și de impactul acesteia asupra eventualilor francizați. Totodată, informarea precontractuală prezintă o importanță crucială și pentru francizat, întrucât în baza acesteia francizatul își bazează decizia de a accede la o rețea de franciză.
Sub aspect juridic, neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a obligației de informare precontractuală permite apariția unor situații importante care pot include întreruperea relației contractuale sau angajarea răspunderii patrimoniale a francizorului, așa cum va fi detaliat mai jos.
În măsura în care o societate derulează sau intenționează să participe în proiecte în regim de franciză, fie in calitate de francizat fie in calitate de francizor, este important să cunoaștem aspectele c referitoare la îndeplinirea obligației de informare precontractuală.
Ordonanța 52/1997 enumeră într-un mod succint aspectele care fac obiectul informării inițiale, ceea ce face problematică definirea unui conținut pentru obligația de informare. Totuși, că până la o clarificare pe cale legislativă, enumerarea prevăzută de Ordonanța 52/1997 trebuie înțeleasă în spiritul specificului relației de franciză, după cum urmează:
Experiența dobândibilă și transferabilă
În practică, acestă noțiune cunoaște interpretări diametral opuse, pornind de la ideea conform căreia legea se referă numai la tipul și natura know-how-ului care urmează a fi transferat, până la aceea conform căreia se referea la know-how-ul propriu zis, deoarece fără cunoașterea acestuia francizatul nu poate determina posibilitatea implementării francizei. În calitate de francizat, este necesară cunoașterea a cât mai mult din conținutul know-how-ului încă din faza precontractuală, în vreme ce în calitate de francizor este urmărita protecția secretul know-how-ului până la momentul semnării contractului de franciză.
Așadar, informarea inițială trebuie să fie relizată printr-un compromis rezonabil între interesul evaluării posibilității de implementare a know-how-ului de către francizat și interesul francizorului de a asigura protecția know-how-ul.
În nici un caz interpretarea textului Ordonanței 52/1997 nu trebuie să ducă la noțiunea de divulgăre totală a know-how-ului. În cazul in care se alege divulgarea francizatului unele elemente de know-how, se asigură că este vorba de date parțiale care nu fac posibilă implementarea fără asistența aceastuia, a know-how-ului în ansamblul său.
Condițiile financiare ale contractului
Acest aspect conține noțiunile de taxe de intrare, redevențele, de exclusivitate sau de publicitate, tarifele pentru serviciile sau bunurile pe care francizatul va fi obligat să le achiziționeze de la francizor. Acestă categorie de date nu este problematică, întrucât aceste aspecte sunt cunoscute de francizor la momentul realizării informării contractuale. Chiar și așa, este dezirabil să fie avută în vedere și perspectiva majorării unor tarife pentru bunuri sau servicii furnizate de francizor către francizat.
Elementele care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat și să-și întocmească planul financiar
Este cea mai delicată categorie de date pentru ca sugerează obligația francizorului de a identifica și a aduce la cunoștintă francizatului toate elementele care pot influența calculul rezultatului financiar previzionat, iar în această circumstanța existența unei experiențe anterioare a francizorului sunt variabile din persectiva experientei subiective a acestuia.
În calitate de francizor va trebui să se evalueze și să se indice francizatului nu numai cuantumul investițiilor în achiziția de spații, personal, traininguri, echipamente, software, dar și eventuale condiții de piață care, în funcție de specificul afacerii francizate, în mod rezonabil trebuie identificate și indicate ca fiind de natura să influențeze performanța financiară a francizatului.
Pe de altă parte, francizatul trebuie să se realizeze propria analiză a datelor furnizate de francizor. Francizatul nu este obligat legal să furnizeze un calcul al rezultatelor financiare previzionate, ci doar de a pune la dispoziție datele în funcție de care va trebui realizat propriul calcul.
Durata contractului, condițiile reînnoirii, rezilierii, cesiuni
Această categorie de date este în strânsă legătură cu condițiile contractului de franciză. În momentul stabilirii acestora, francizorul va trebui să țină cont atât de dispozițiile speciale ale Ordonanței 52/1997, cât și de ale altor reglemăntări în mod special de reglementările din materia dreptului concurenței, întrucât de cele mai multe ori contractele de franciză cuprind clauze de concurență, în primul rând în scopul protejării know-how-ului.
2.5. DREPTURILE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ FRANCIZABILE ȘI PARTICULARITĂȚILE EXPLOATARILOR ÎN ACEST SISTEM
Dreptul proprietății intelectuale reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile privind protecția creației intelectuale în domeniile: industrial, stiințific, literar și artistic, precum și semnele distinctive ale activității comerciale. Acest drept are două trăsături distinctive:
titularul său este singurul în drept să exploateze obiectul dreptului de proprietate intelectuală;
titularul beneficiază de posibilitatea de a interzice altor persoane orice uz a bunului fără încuviințarea sa.
Referitor la drepturile de proprietate intelectuală francizabile și particularitățile posibilității lor de exploatare, din definițiile formulate în cuprinsul O. G. nr. 52/1997 de către legiuitorul român, pot fi extrase următoarele aspecte:
Francizorul este profesionistul care acordă francizatului dreptul de exploatare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau serviciu;
Francizorul este titular asupra unor drepturilor aferente unei mărci înregistrate, drepturile impunându-se a fi exercitate o perioadă cel puțin egală cu durata contractului de franciză;
Obligația francizorului de a asigura francizatului o pregătire inițială pentru a-i permite exploatarea mărcii înregistrate;
Francizorul trebuie să utilizeze personal și mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, inovație și cercetare;
Punerea la dispoziția francizatului a know-how-ului, în acest caz know-how-ul reprezintă ansamblul formulelor, definițiilor tehnice, documentelor, desenelor și modelelor, rețelelor, procedeelor și al altor elemente care servesc la fabricarea și comercializarea unui produs;
Dreptul transferat îl conferă beneficiarului dreptul să utilizeze marca produselor și/sau serviciilor și/sau tehnologiilor, know-how-ul ori precum și orice alte drepturi de proprietate industrial sau intelectuală, după caz, susținut de asistența comercială și/sau tehnică francizorului.
Regulamentul Comisiei Comunităților Europene nr. 4078/88 formulează mult mai exact rolul drepturilor de proprietate intelectuală și industrial menționându-se: „contractele de franciză constau în licențierea drepturilor de proprietate industrial sau intelectuală, asupra mărcilor comerciale sau aknow-how-ului…”. Totodata, franciza este însăși definită ca reprezentând „un pachet de drepturi de proprietate intelectuală și industrial referitoare la mărcile comerciale, nume comerciale, însemne ale comercianților, modele utilitare, desene, drepturi de autor, know-how sau brevete, pentru a fi exploatate în scopul revânzării de bunuri și prestări de servicii către utilizatorii finali” iar contractul de franciză este stabilit ca o convenție prin care una din părți cedează celeilalte părți, în schimbul unui avantaj financiar direct sau indirect, dreptul de a exploata o franciză, adică dreptul de a exploata „un pachet de drepturi de proprietate intelectuală și industrială”.
Potrivit reglementării comunitare, ansamblul de drepturi de proprietate intelectuală și industrială, ce se doresc a fi exploatate în afaceri de franciză, sunt cele referitoare la: mărcile comerciale, numele comerciale, însemnele, desenele și modelele industriale și cele de utilitate, drepturile de autor, know-how-ul și brevetele de invenție. Cateva dintre acestea pot face singure obiectul unor drepturi francizabile, însă, de cele mai multe ori, în contractele de franciză sunt menționate, ca obiect, mai multe astfel de drepturi împreună.
2.5.1. MĂRCILE INDIVIDUALE
Art. 6 alin. 2 din Ordonanța nr. 52/1997 prevede că: „marca francizorului, simbol al identității și al renumelui rețelei de franciză, constituie garanția calității produselor/serviciului/tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanție este asigurată prin transmiterea și prin controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse și/sau servicii și/sau tehnologii”.
Marca reprezintă acel semn susceptibil de reprezentare grafică, al caruiscop este să permită deosebirea unor produsele sau serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane. Semnele ce pot constitui mărci sunt, conform Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, următoarele: cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, elementele figurative, formele tridimensionale și, în special, forma ori ambalajul produsului, combinațiile de culori. Astfel, mărcile constituie bunuri corporale fără de care franciza este de neconceput.
Functiile mărcii sunt urmatoarele:
funcția de diferențiere a produselor;
funcția de monopol;
funcția de concurență;
funcția de organizare a pieței.
În ceea ce privește înfăptuirea condițiilor pentru protecția juridică a mărcii, acestea sunt împărțite în două categorii: condiții de fond și condiții de formă.
Condițiile de fond sunt cele care privesc : disponibilitatea, distinctivitatea, liceitatea.
Condițiile de formă privesc modul de folosire a marcii.
Disponibilitatea se referă la faptul că trebuie ca marca să nu aparțină altei persoane.
Distinctivitatea unei mărci presupune ca respectivul semn să nu fie necesar, uzual sau descriptiv. Putem spune că marca trebuie să cumuleze două calități: originalitate si noutate.
Liceitatea unei mărci este acea însușire a semnului distinctiv de a nu cuprinde indicații false sau înșelătoare ori de a nu fi contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
Condițiile de formă ale protecției mărcilor se referă la modul de utilizare a acestora. Astfel, utilizarea mărcii se realizează prin aplicare sau atașare, pe fiecare produs în parte, pe ambalaje sau pe documentele ce însoțesc produsele.
Marca înregistrată reprezintă un drept francizabil, însa vocația de a fi francizabilă nu o are decăt marca pe care titularul ei a facut-o cunoscută sau notorie, prin calitatea produselor sau serviciilor oferite și prin publicitatea asigurată. Puterea de atragere a clientele justifică „multiplicarea” afacerii de succes de către francizor și „copierea” acesteia de către francizat, în vederea succesului partenerilor.
2.5.2. NUMELE COMERCIAL (FIRMA) ȘI EMBLEMA
În contractul de franciză vor trebui prevăzute dispoziții privitoare la firma și emblema folosită , condițiile în care acestea vor fi folosite de francizat și răspunderea acestuia pentru prejudiciile morale și patrimoniale aduse prin utilizare necorespunzătoare a semnelor francizorului.
Firma sau numele comercial și emblema reprezintă un elemente de individualizare a profesionistului în câmpul activităților comerciale.
Regimul firmelor comerciale este reglementat de Legea nr. 26/1990 care în articolul 30 prevede că firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul șu sub care semnează. Termenul de „firmă” este sinonim cu termenul de „nume comercial” termen de origine franceză, acesta fiind folosit nu numai de legislația și doctrina franceză, ci și în convenția de la Paris din 1883 privitoare la vânzarea intenațională de mărfuri.
Astfel, legislația noastră folosește,în cazul persoanei fizice, termenul de “firmă” în sinonimie cu cel de “nume comercial” și cu “denumire” sau “denumire socială” în cazul societății comerciale.
Există opinii potrivit cărora termenul de “nume comercial” este rezervat numai profesionistului persoana fizică, și termenul de “firmă” numai societății comerciale. Însă, marea majoritate a doctrinarilor consider că această deosebire este fără folos, punând semnul egalității între cele două noțiuni.
Nu trebuie uitat faptul că termenul de “firmă” are multiple întelesuri, atât de entitate comercială, întreprindere, societate, cât și înțelesul de support material (placă, panou etc.), pe care ste inscripționată firma și dacă este cazul emblema, suport vizibil, pus la intrare în magazine, restaurant, fabric etc.
Dreptul asupra firmei se bucură de anumite caractere juridice și anume:
Caracterul exclusiv al dreptului asupra numelui comercial este prevazută de art.30 alin.4 din Legea 26/1990 și se referă la dreptul de folosință exclusivă.
Așadar, articolul 38 alin. 1 din același text legal prevede că „orice firmă noua trebuie să se deosebească de cele existente”. Totodată articolul 40 menționează că „nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianți în sectorul public”, iar articolul 42 stabilește că „firma nu poate fi înstrăinată separate de fondul de comerț la care este întrebuințată”.
Astfel, caracterul exclusive nu presupune altceva decât că orice firmă nouă trebuie să se deosebească în mod clar, precis și ușor de observat de firmele existente din aceeași arie geografică care cu același fel de comerț se înscriu în registrul comerțului. Întrebuințarea firmei cu încălcarea legii, adică uzurpare absolută sau întrebuințare pe nedrept a firmei altuia se urmărește la plângerea părții vătămate sau la sesizarea Camerei de Comerț și Industrie.
”Caracterul real al acestui drept rezultă din posibilitatea titularului de a exercita atributele corespunzătoare dreptului fără intervenția activă a altor persoane care sunt datoare numai să se abțină să stânjenească exercițiul acestor atribute.” Practic, principiul realității firmei presupune veridicitatea lucrurilor, atât cu privire la subiectul, cât și la obiectul întreprinderii , pentru ca publicul să nu fie indus în eroare.
Conform acestui principiu, profesionistul persoana fizica este obligată să utilizezeca firmă numele său civil în întregime sau numele și inițiala prenumelui acestuia adăugând specimenul de semnătură, certificate de șeful Oficiului Registrului Comerțului sau judecătorului delegate la Registrul Comerțului.
Caracterul absolut, rezultă ca efect al publicității pe care se înfăptuiește în momentul înmatriculării în Registrul Comerțului
Cu aceste caractere neîndoielnice: real, absolute și exclusiv dreptul asupra numelui comercial se înfățișează ca un veritabil drept de proprietate și în reglementarea dată prin Legea nr. 26/1990. În acest fel, firma idetifică profesionistul cu întreprinderea. Atunci cănd firma este însoțită de emblemă, funcțiile lor se diferențiază, nedevenind însă exclusive, în sensul că firma idetifică comerciantul ca subiect de drepturi și obligații, iar emblem ajută la deosebirea unei întreprinderi de alta de același gen.
Fără îndoială că între firmă și emblem există diferențe, una dintre acestea este dată de faptul că firma este un element obligatoriu pentru individualizarea profesionistului cu activitate comerciala, pe când emblem are doar un character facultative. Legea precizează faptul că emblem poate fi un semn sau o denumire. Prin semn se înțelege o figură grafică, având orice obiect: un utilaj, o figură geometric, un animal etc. , denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu.
Protecția dreptului de proprietate asupra emblemei este infăptuită prin mijloace preventive și reparatorii ca și în cazul firmei, cu unele trăsături specific. Astfel, în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 26/1990, înainte de a se dispune înmatricularea emblemei va fi verificată îndeplinirea condiției de unicitate / orginialitate. Această condiție se circumscrie unei duble limitări concentrice:
Ea trebuie să fie îndeplinită numai în limitele aceluiași județ;
Este aplicată numai „pentru același fond de comerț” spre deosebire de “firmă” care trebuie să se distingă de toate celelalte firme înregistrate indifferent că ar exista același fel de comerț sau un alt fel de comerț.
Individualizând profesioniști, formele și emblemele, nu trebuie confundate cu mărcile care identifică produsele și serviciile acestora, chiar dacă ele îndeplinesc, într-o oarecare măsură, o funcție comună și anume aceea de captare și menținere a clientele. Însă, daca în cazul mărcilor Legea 84/1998 permite trasmisiunea acestora prin contracte de cesiune și licență, în cazul firmelor, Legea 26/1990 interzice înstrăinarea acestora separate de fondul de comerț.
2.5.3. DESENELE ȘI MODELELE INDUSTRIALE
În Regulamentul nr. 4087/88, Comisia Comunității Europene, actuala Comisie Europeană, enumeră între drepturile de proprietate industrială și modelele de utilitate. Acestea reprezintă o soluție tehnică, toate acestea ducând la concluzia că modelele de utilitate pot fi cuprinse în categoria informațiilor care formează conținutul know-how-ului.
Transmiterea dreptului de folosință a unui desen sau model industrial, în cazul francizei, are loc, de regula, sub forma licenței, titularul transmițând folosința dreptului său exclusive de exploatare a desenului sau modelului francizatului, licența stabilită fiind, de regulă, neexclusivă și parțială, deoarece titularul își menține atât dreptul de a folosi el însuși desenul și modelul, cât și dreptul de a trasmite folosința acestora și altor personae.
Asemeni mărcilor, cesiunea și licența, se fac cu titlu oneros, însă nu este exclusă variant transmiterii desenelor și a modelelor prin contracte cu titlu gratuit .
2.5.4. BREVETUL DE INVENȚIE
Asemeni mărcilor și în cazul invențiilor titularul brevetului, identificat în persoana unui titular de afacere francizabilă, are posibilitatea de a cesiona dreptul asupra brevetului sub-francizorului, filialei ori societății mixte , ori va putea trasmite acestora o licență de exploatare, în această circumstanță francizatul dobândind doar o licență simplă de exploatare a invenției.
Obligația ce revine cedentului de franciză și a dreptului asupra unei invenții este reprezentată de remiterea și acordarea de garanție în ceea ce privește invenția. În cazul contractului de franciză dobânditorului dreptului de exploata o invenție îi revin obligații considerabile,el fiind obligat să exploateze invenția în condițiile de exigență impuse de francizor.
O invenție este considerată nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii. Stadiul tehnicii este constituit din toalitatea cunoștințelor care au devenit accesibile publicului până la data depunerii cererii de brevet sau a priorității invocate și recunoscute. Fiind unul din elementele de mare valoare a fondului de comerț, brevetul de invenție este un titlu de protecție care conferă titularului un drept exclusiv de exploatare a obiectului invenției și dreptul de a interzice terților să exploateze obiectul invenției.
În articolul 7 din Legea 64/1991 se menționează: „ Un brevet poate fi acordat pentru orice invenție având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiția ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială”, ceea ce atribuie titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durara de valabilitate a acestuia.
2.5.5. DREPTURILE DE AUTOR
Dreptul de autor reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile ce vizează la realizarea unei opere literare, artistice sau științifice. Obiectul acestui drept il constituie operele știintifice, artistice, literare și, indiferent de valoarea, destinația sau forma lor de exprimare.
Condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca opera să beneficieze de protecție:
să fie rezultatul unei activități creatoare a autorului;
să îmbrace o formă concretă de exprimare;
să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului.
Operele ocrotite prin esența drepturilor de autor și care interesează franciza sunt:
programele IT, prin exercitarea drepturi de autor asupra unor programe realizate de unul sau mai mulți angajați ai francizorului, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru programele realizate după instrucțiunile sale.
Operele de artă plastic și operelor de artă aplicată cu utilizare practică, cum este cazul modelului mobilierului pentru unitățile rețelei de franciză;
Operele de arhitectură – macheta, planșa, lucrări grafice care formează proiectele de arhitectură.
Bazele de date – datorită expunerii materialului constituie creații intelectuale;
Să fie autorul proprietății intelectuale francizabile, situație în care exercită, pe tot timpul vieții, drepturile patrimoniale și morale, iar după moartea sa drepturile patrimoniale se transmit pe calea moștenirii succesorilor pe o perioadă de 70 de ani, există o excepție reprezentată de cazul operele de artă aplicate, pentru care durata protecției drepturilor patrimoniale ste de 25 de ani de la data creării acestora și programele pentru calculator pentru care drepturile patrimoniale se transmit prin moștenire pe o periodă de 50 de ani;
Să fi dobândit drepturile asupra operelor protejabile și francizabile, asupra drepturilor patrimoniale de autor prin contracte de cesiune pentru care nu are personal calitatea de autor.
Titularul dreptului de autor, în cazul cesiunii exclusive nu va mai putea utiliza opera în modalitațile, pe termenul și pe teritoriul stabilit cu cesionarul și nici nu va putea transmite dreptului respectiv unei alte persoane. În contractul de cesiune se impune mențiunea clară a caracterului exclusiv al cesiunii. În cazul cesiunii cu titlu neexclusiv, titularul drepturilor de autor va putea utiliza el însuși opera, care face obiectul contractului de cesiune neexclusivă, totodată, va putea trasmite dreptul neexclusiv și altor persoane. În eventualitatea în care un francizor a încheiat pentru drepturile de autor francizabile un contract de cesiune neexclusivă, el nu va avea oportunitatea să cedeze dreptul său francizatului, decât dacă va avea acordul expres al autorului cedent.
În contractul de acest tip, de cesiune al drepturilor patrimoniale de autor, trebuie să se precizzeze drepturile transmise, durata, modalitațile de exploatare și întinderea cesiunii și remunerația autorului. Lipsa oricăreia dintre clauzele precizate anterior va putea permite părții interesate să solicite anularea contractului.
Cât privește condiția de formă contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor se poate dovedi numai prin forma scrisă a acestuia, excepție de la aceasta regulă constituind-o contractele care au ca obiect opere utilizate în presă.
Francizatul, căruia i s-a transmis de către francizor folosinta unor astfel de drepturi din contractul de franciză nu va fi ținut să răspundă alaturi de francizor intr-o acțiune îndreptată împotriva acestuia de către autorul operei care ar invoca încălcarea drepturilor sale sau exploatarea acestora în alte condiții decât cele prevăzute în contractul de cesiune, excepție facând situația că francizatul și francizorul sunt de acord. Dacă francizorul este evins printr-o astfel de acțiune, francizatul are dreptul la despăgubiri cu condiția ca evicțiunea francizorului să îl păgubească.
Revenind asupra desenelor și modelelor, acestea beneficiază de protecție specială, pe langă prevederile oferite de O.G. 52/1997. Legea 192/1992 privind protecția desenelor și modelelor, republicată în Monitorul Oficial nr. 242 din 4 aprilie 2014, precizează că ea se aplică desenelor si modelelor ce fac obiectul unei inregistrari sau solicitari de inregistrare in Romania ori care isi produc efectele in Romania, ca urmare a unei protectii comunitare sau internationale. Legea respectiva prevede că „e intreaga durata de valabilitate a inregistrarii desenelor sau modelelor, titularul are un drept exclusiv de a le utiliza si de a impiedica utilizarea lor de o terta parte care nu dispune de consimtamantul sau. Titularul are dreptul de a interzice tertilor sa efectueze, fara consimtamantul sau, urmatoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vanzare, punerea pe piata, importul, exportul sau folosirea unui produs in care desenul sau modelul este incorporat ori la care acesta se aplica sau stocarea unui astfel de produs in aceste scopuri. ”
Din punct de vedere al protecției modelelor si desenelor în contextul francizei, observam un cumul si o complementare realizat între prevederile O.G. 52/1997 și Legea 129/1992.
Astfel putem conchide, contractul de franciză va trebui să cuprindă următoarele informații și clauze privind:
Drepturile de proprietate industrială și intelectuală de care francizorul dispune ca drepturi francizabile, a căror folosință o poate transmite prin contractele de franciză.
Titlul francizorului asupra respectivelor drepturi;
Durata drepturilor patrimoniale exercitate de francizor și dată la care încetează;
Limitele impuse în exploatarea drepturilor de autorul cedent francizorului, prin contractul de cesiune;
Modalitățile de utilizare convenite de cedentul;
Garanțiile oferite de francizor.
2.5.6. KNOW-HOW-UL
Codul Deontologic European al Francizei precizează că „francizorul garantează francizatului că va utilize un know-how pe care il dezvoltă și îl întreține”. Astfel toate deciziile de jurisprudență detaliază caracterul evolutiv al know-how-ului care trebuie să fie periodic reciclat.
Transmiterea know-how-ului către francizat trebuie sa aiba un caracter permanent, ce se realizează nu numai în momentul semnării contractului, ci și pe toata perioada desfașurării acestuia, contractul de franziză distingandu-se de orice simpla licență de know-how unde tehnicile transmise pot fi unice.
Know-how-ul a fost definit doctrina română apariției O. G. nr. 52/1997 ca fiind „1. cunoștințe tehnice prezentând o noutate relativă și subiectivă, nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, referitoare la fabricarea, funcționarea, întreținerera ori comercializarea unor mărfuri sau privitoare la elaborarea și punerea În lucrare a unor tehnici ori procedee; 2. ansamblul formulelor, definițiilor tehnice, documentelor, desenelor și modelelor, rețetelor tehnice, procedeelor, experienței de producție și a altor asemenea elemente ce servesc la fabricarea unui produs determinat; 3. formulă prin care se desemnează arta de fabricație, subsumând ansamblul de noțiuni, de cunoștințe și experiență, de operații și procedee necesare unui produs(…); 4. Cunoștințele și experiența acumulată pentru aplicarea în practică a unei anumite tehnici; 5. Expresie ce desemnează procedeele de fabricație sau cunoștințe privitoare la utilizarea și aplicarea de tehnici indistriale(…) se distinge prin 2 trăsături industrial: noutatea și secretul”.
Termenul de know-how este preluat din dreptul american, unde „know-how” reprezintă prescurtarea locuțiunii „know how to do it”și este utilizată ca atare, legiuitorul roman optând în a nu-l traduce, cum s-a procedat în limbajul juridic francez unde s-a implementat traducerea formei prescurtate, respective aceea de „savoir-faire”.
Prin actele normative ulterioare, respectiv Regulamentul Consiliului Concurenței privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concutenței nr. 21/1996, în cazul înțelegerilor verticale și Regulamentul Consiliului Concurenței privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, au fost adoptate în dreptul român definiții ale know-how-ului care se îndepărteză de definiția O.G. nr. 52/1997, dar care se apropie până la identitate cu definițiile din dreptul comunitar.
Astfel, know-how-ul trebuie să regasit în totalitate consemnat până la detalii într-un document, pe care francezii îl numesc „Biblie”, această noțiune ne trimite la faptul că documentul va trebui urmat și respectat cu o rigoare ”religioasă”, pentru succesul promis de francizor francizatului să poata deveni realitate.
Francizatul se angajează să nu divulge know-how-ul ce i s-a comunicat, fiind chiar în interesul membrilor rețelei ca know-how-ul transmis de francizor să rămână secret.
Francizorul are posibilitatea să protejeze know-how-ul prin stipularea în contract a unei clauze de non-concurență sau o clauză de non-afiliere la o rețea concurentă. Aceste obligații pot fi active în timpul execuție contractului și chiar după încetarea acestuia.
Atât legislația cât și doctrina românească au preluat conceptual de know-how din dorința de a include în aceasta toate informațiile comerciale care nu sunt destinate publicității.
Valoarea și importanța know-how-ului poate fi estimată având in vedere urmatoarele criterii:
Conținutul al informațiilor si modul de prezentare al acestora;
Rezultatele obținute prin aplicarea lor în trecut sau în sitiații de experimentare;
Avantajele pe care punerea în aplicare a acestor informații le poate produce francizatul;
Perioada de timp necesară amortizării investiției făcute.
Fezabilitatea unei francize poate fi testată prin unități pilot care joacă un rol important în procesul de evaluare, jurisprudența și doctrina franceză contureaza ideea că francizorului i se impune aplicarea conceptului său original în trei unități pilot pe o perioadă de cel puțin doi ani de activitate. Unitațile pilot ale francizorului, trebuiesc poziționate în zone geografice diferite. Din punctul de vedere al duratie, cei doi ani de activitate sunt considerați a fi un minimum necesar pentru o apreciere a conceptului.
CAPITOLUL III
EXECUTAREA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
3.1. ASPECTE GENERALE
Principiul contractului de franciză presupune o colaborare strânsă și continuă a părților, principiu unanim subliniat și acceptat în literatura de specialitate.
Potrivit legii noastre, deși părțile nu sunt independente din punct de vedere juridic, în ciuda faptului că au interese commune, existând obligația de informare și pregătire, precum și un extins drept de control, s-a preferat eliminarea ideii de colaborare strânsă, acceptată de Codul Deontologic European.
Pe toată durata contractului obligația de colaborare subzistă chiar și în lipsa unei clause contractuale expres prevazute, această obligație impunându-se a fi obișnuită pentru acest fel de contracte. Legea noastră nu face referire nici la obligația părților de „a acționa echitabil în relațiile mutual” în îndeplinirea obligațiilor, considerându-le subînțelese.
În cele ce urmează se va prezenta specificitatea obligațiilor contractului de franciză, unele dintre ele având un caracter obligatoriu, în lipsa lor neputându-se vorbi de un contract de franciză.
Așadar, obligațiile esențiale ale francizorului sunt:
Transmiterea know-how-ului;
Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive;
Asistența tehnică și/sau comercială;
Aprovizionarea;
Exclusivitatea;
Publicitatea.
Obligațiile esențiale ale francizatului sunt:
Respectarea normelor impuse de francizor;
Păstrarea secretului know-how-ului;
Plata taxelor și a obligațiilor financiare, respectiv a redevențelor;
Aprovizionarea exclusivă;
Non-concurența;
Realizarea cifrei minime de afaceri;
Publicitatea.
3.2. OBLIGAȚIILE FRANCIZORULUI
3.2.1. TRANSMITEREA KNOW-HOW-ULUI
Informațiile care alcătuiesc know-how-ul trebuie sa poată fi comunicate. Asadar, informațiile trebuie să poată fi stocate pe un support distinct, un manual, carnet de instrucțiuni, ghid de operațiuni, caiet tehnic, pentru a putea fi transmise.
Totodata, informațiile care alcătuiesc know-how-ul trebuie să fie distincte de experiența proprie, de aceea ce este intim legat de o anume persoană, ori de ceea ce se denumește talent în cazul creațiilor intelectuale ori îndemânare în cazul activităților de natură practică.
În preambulul Regualmentului 4087/88 se accentuează importanța transmiterii know-how-ului, aceasta reprezentând un element care permite distingerea contractul de franciză de alte convenții. Însă, această obligație de a face a francizorului, adică transmiterea know-how-ului, nu prezintă o importanță egală în toate tipurile de contractele de franciză. În situația în care rețeaua de franciză se aâbazează pe notorietatea unei mărci, pe tehnicile de vânzare, ori pe o invenție, însușirea know-how-ului de către beneficiar nu va reprezenta elementul esențial al francizei.
3.2.2. TRANSMITEREA DREPTULUI DE UTILIZARE A SEMNELOR
Pentru atragerea cleintului, beneficiarul va trebui autorizat să utilize elementele fondului de comerț ale francizorului, cu ar fi firma, emblem sau marca. Legislația noastră merge pe notiunea de transmitere a dreptului de folosire a mărcii înregistrate.
Dreptul de folosință a semnelor distinctive ale francizorului nu permite transferarea acestor semene în fondul de comerț al francizatului, utilizarea acestora, de către beneficiar, fiind supusă unei duble limitări: pe de o parte ele nu vor mai putea fi folosite în alte scopuri decât strict prevăzute în contract, iar pe de altă parte, francizatul nu poate aduce nici o modificare acestor semne. În acest caz francizorul poate aduce modificări semnelor sale distinctive, în vederea adaptării la evoluția pieței.
3.2.3. ASISTENȚA TEHNICĂ ȘI/SAU COMERCIALĂ
Remiterea know-how-ului, a tehnologiei sau a brevetelui de invenție nu este suficientă pentru a asigura francizatului folosința acestora. Sub acest aspect, Codul deontologic European precizează, alături de obligația de transmitere a drepturilor și pe cea de acordare a a sistenței tehncie și/sau comerciale și de pregătire care cad în sarcina francizorului. Articolul 5 din legea română, stipulează că francizorul trebuie să asigure beneficiarilor săi o pregătire inițială, precum și asistența tehnică și/sau comercială permanent, pe toată durata contractului de franciză. Această instruire inițială și asistență comercială și/sau tehnică reprezintă o formă de ajutor, pe care francizorul trebuie să o asigure beneficiarului în vederea reușitei afacerii.
Nerespectarea acestor obligații poate avea ca efect prejudicierea consumatorilor. În acestă privință, literatura de specialitate a ridicat o problemă răspunderii, în sensul operării unei răspunderi solidare a francizorului și francizatului ori, invocându-se independența juridică, va fi atrasă doar răspunderea francizatului. S-a stabilit că răspunsul la această problemă diferă în funcție de cum francizorul și francizatul sunt sau nu independeți din punct de vedere juridic.
3.2.4. OBLIGAȚIA DE APROVIZIONARE
În temeiul convenției, francizatul poate vinde produse pe care trebuie să le procure de la francizor, acestuia din urmă revenindu-i obligația de a-i livra francizatului produsele care îi sunt comandate. În această conjunctură, francizorul se va afla în poziție de vânzător, asumându-și obligațiile care decurg din această calitate.
Dacă francizorul este un fabricant el își va asuma responsabilitățile ce decurg din această calitate, respective cele pentru fapta lucrului sau pentru obligațiile de garanție proprii producătorului.
În ipoteza în care francizorul și-a asumat responsabilitatea pentru livrare a tuturor produselor comandate de francizat vor trebui stabilite toate circumstanțele în care francizorul poate fi scutit de executarea acestei obligații. Totodata, capacitatea de a nu accepta anumite comenzi ale francizorului, nu va putea fi exercitată decât în limita bunei credințe.
3.3. OBLIGAȚIILE BENEFICIARULUI
3.3.1. RESPECTAREA REGULILOR IMPUSE DE FRANCIZOR
Succesul rețelei de franciză depinde și de modul de prezentare a francizaților în fața consumatorilor. Dacă prezentarea exterioară este uniformă, franciza va fi bine identificată, iar semnele distinctive își vor exercita din plin puterea de atragere a consumatorilor.
Pentru un astfel de success se impune ca francizorul sa-și definească și sa-și stabilească concepția nu doar în ansamblu, ci până la cele mai mici detalii și anume: alegerea localurilor, forma acestora, amenajarea interioară și exterioară, lista produselor și serviciilor oferite, prezentarea general mărfurilor și ambalajelor, ținuta vestimentară a personalului si rolul fiecăruia și nu în ultimul rând, modul de realizare a publicității. Însă, aceste obiective nu pot fi atinse decât dacă francizorul implementează aceste reguli partenerilor săi, interzicând orice deviere care ar putea pune în pericol uniformitatea rețelei.
Situația prezentata anterior constituie doar un exemplu în care putem gasi aplicatibilitate pentru măsuri ce vizeaza respectarea indicațiior impuse de francizor.
Regulamentul comunitar precizeaza respectarea normelor francizorului ca făcând parte integrantă din sistemul de franciză, în aceasta privință beneficiarul își asumă obligația de a asigura transparența organizării activității sale față de francizor, supunându-se controlului acestuia.
Francizatul este prezentat în legea română ca fiind o persoană care „aderă la principiul omogenității rețelei de franciză, așa cum este ea definită de către francizori”, instituind în mod expres pentru această obligație de a acționa pentru a asigura „menținerii identității comune și a reputației rețelei” de franciză .
3.3.2. PASTRAREA KNOW-HOW-ULUI
În termenii vechiului Regulament comunitar 4087/88, caracterul secret se identifică ci faptul că know-how-ul, „în ansamblul acestuia sau într-o anumită configurație sau asamblare a componentelor sale, nu este în general cunoscut sau accesibil cu ușurință; această noțiune nu trebuie înțeleasă în sens restrains, în sensul că fiecare din componenetele lui să fie necunoscută sau să fie imposibil de obținut pe altă cale decât prin efectul raporturilor juridice stabilite între francizor și francizat”. Importanța comercială a know-how-ului este data de faptul că nu este disponibilă public, legea română a instituit pentru francizat obligația de a nu „divulga la terțe personae know-how-ul francizat de către francizor, atât pe toată durata contractului de franciză, cât și ulterior”. O măsura pe care francizorul o poate lua pentru protejarea know-how-ului său este reprezentată de clauzele contractuale, în lipsa acestora francizatului putându-i-se aplica sancțiunile prevazute în Legea 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale sau art. 227 din Noul Cod Penal referitor la divulgarea secretului profesional.
3.3.3. PLATA TAXELOR SI A REDEVENTELOR
În schimbul serviciilor și a drepturilor de folosință transmise de francizor, francizatul datorează acestuia:
Taxa de intrare – numită și „entry fee” sau „front money”, Această suma, care poate fi ceruta de regulă la încheierea contractului sau la o dată stabilită prin contract, reprezintă remunerarea know-how-ului și asistența la demararea francizei.
Redevențe – intitulate și „royalties” sau “continuing franchisee fee” reprezinta remunerarea pentru formarea și asistența continuă asigurată pe durata contractului și pentru dreptul de folosire a altor însemne distinctive ale acestuia.
Obligațiile financiare se regăsesc în Ordonanță 52/1997. la articolele 6 și 7 fără însă a fi dataliate, iar în articolul 3 este stabilită obligația precontractuală de informare, prin care francizorul este obligat sa furnizeze candidatului informații, cu privire la „condițiile financiare ale contractului, respectiv redevența inițială sau taxa de intrare în rețea, redevențele periodice, redevențele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii și tarifele privind produsele, serviciile și tehnologiile, în cadrul clauzei obligațiilor contarctuale de cumpărare”. Art. 7 alin. 3 prevede că „dreptul care se trasfera obligă beneficiarul la plata unei redevențe și îl autorizeaza să utilizeze marca produselor și/sau serviciilor și/sau tehnologiilor, know-how-ul ori altă experiență deosebită de franciza, precum și orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrial, după caz, sisținută permanent de asistența comerciala și/sau tehnică a francizorului, pe toata durata de valabilitate a contractului de franciza”.
3.3.4. OBLIGAȚIA DE NON-CONCURENȚĂ
Desfacerea unor produse, mijloacele economice utilizate pentru acapararea pieței ori pentru asigurarea unor câștiguri mult mai mari, trebuie să se desfășoare cu respectarea uzanțelor specifice francizei. „Concurența este mijlocul prin care, într-o economie de piață, comercianții mediocri sunt eliminați, obligandu-i pe producatori sâ-și înbunătățească produsele și serviciile, să vândă mai puțin scump și să ofere servicii de o calitate mai ridicată. De asemene, concurența îi determină pe consumatori să fie mai selectivi, dacă doresc să-și mențină presiunea lor asupra pieței.”
Din punct de vedere juridic concurența presupune că pentru a fi efectivă, schimbările în componența pieței nu trebuie să prezinte piedici artificial, ca agenții economici să fie lideri în acțiunile și opțiunile lor.
Față de terți, contractul de franciză are efecte anticoncurențiale. Sesizată cu această problem, Curtea de Justiție a Comunității Europene, a decis că franciza nu este incompatibil cu Tratatul de la Roma, prin care se interziceau practicile anticoncurențiale, dar că nici nu trebuie să ducă împărțirea pieței între membrii rețelei de franciză.
De aceea, în conținutul contractelor de franciză apar clauze de non-concurență, obligație impusă francizatului atât în raport cu francizorul, cât și cu ceilalți membri ai rețelei de franciză. În raporturile de franciză, aceste clauze sunt considerate licite cu precădere când ele sunt limitate in timp, în spațiu și cu privire la obiect.
Însa Regulamentul 4087/88, în art.3, precizează că fracizatul, atâta timp cât acestea clauzele de non-concurență sunt necesare protejării drepturilor de proprietate industrială si intelectuală ale francizor sau menținerii identității comune sau reputației rețelei de franciză, trebuie să nu se angajeze direct sau indirect în orice afacere asemănătoare într-o zonă în care ar face concurență unui membru al rețelei de franciză, inclusiv cedentului de franciză; beneficiarul poate avea această obligație și dupa terminarea naturală sau rezilierea contractului, pentru o perioadă rezonabilă de timp care nu va depăși un an pentru teritoriul pe care a exploatat franciza.
3.3.5. PUBLICITATEA
Pentru protejarea drepturilor de proprietate a francizorului sau pentru menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză, prin contractul de franciză îi poate fi impus beneficiarului, de către francizor, obligația de plătă a unei determinate pentru publicitate sau de a realize el însuși campanii de publicitate, desigur cu acordul prealabil al francizorului asupra conținutului acesteia.
O.G. nr. 52/1997, republicată, în articolul 7 alin. 2 prevede că „ francizorul se asigură ca beneficiarul (francizatul) printr-o publicitate adecvată face cunoscut că este o persoană independent din punct de vedere financiar, în raport cu francizorul sau cu alte persoane”, iar potrivit articolului 15 din Ordonanța modificată „ documentele publicitare care prezintă rezultatele financiare previzionate ale unui beneficiar vor trebui să fie obiective și verificabile”.
Astfel, se poate observa că legea nu limitează publicitatea exclusiv la relevarea independenței financiare a francizatului, deoarece publicitatea pe care rețeaua de franciză o realizează urmărește și obiectivele generale și speciale ale acestuia.
CAPITOLUL IV
ÎNCETAREA FRANCIZEI
Literatura de specialitate a expus faptul că, în material contractului de franciză nu se poate vorbi de cauze speciale de încetare, ci doar de particularități ale acestora.
În legislația română nu este reglementată, în mod special, încetarea contractului de franciză, însă O.G. nr. 52/1997 conține unele dispoziții care privesc încetarea contractului și efectele încetării.
4.1. ÎNCETAREA EXISTENȚEI UNEIA DINTRE PĂRȚI
Având un caracter intuitu personae, încetarea existenței uneia dintre parți are ca efect încetarea convenției. În acestă situație, francizorul sau beneficiarul își pot înceta existența, în cazul în care sunt persoane fizice prin deces sau incapacitatea care lovește una din părțile contractante fără deosebire de cauzele acesteia. Un exemplu de caz este o incompatibilitate profesională care interzice părților exercitarea activităților de comerț, rezultatul unei condamnări sau puneri sub interdicție.
Pentru circumstanța în care co-contractanții sunt persoane juridice cauzele care duc la încetarea existenței contractului sunt: expirarea duratei pentru care a fost încheiat, lichidarea convenționala sau judiciară și falimentul.
După cum rezultă din dispozițiile art. 6 din Ordonanța nr. 52/1997, republicată, contractul de franciză trebuie sa conțină și condițiile în care va putea opera cesiunea drepturilor ce decurg din contract, cu precădere condițiile de desemnare a unui successor. Din acest text legal rezultă ca în situația când transmiterea drepturilor și a obligațiilor este posibilă, condițiile cesiunii, trebuie prevăzute în contract. În lipsa unei clauze exprese, ținând cont de caracterul intuitu personae al contractului de franciză, încetarea existenței uneia dintre părți va avea ca efect încetarea convenției.
4.2. EXPIRAREA TERMENULUI
Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul are ca efect încetarea acestuia, legiuitorul nostru, adoptând, în materia francizei, o soluție neclară. Asfel, potrivit articolului 5, în contractul de franciză trebuie specificată clar durata acestuia precum și condițiile de modificare, prelungire și reziliere.
Articolul 6 vine și menționează faptul că termenul va fi fixat încât să i se permită beneficiarului amortizarea investițiilor specifice francizei. Totodată, tot articolul 6 precizează că francizorul va înștiința pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenției de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un alt contract.
4.3. ANULAREA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Contractul de franciză poate fi anulat în condițiile dreptului comun. Însă, ținând seamă de complexitatea unei astfel de convenții, literatura de specialitate a arătat că probleme deosebite pot apărea în ceea ce privește vicierea consimțământului prin eroare asupra naturii actului ce se încheie, eroarea, viciul de consimțământ și dolul.
Din punct de vedere al procedurii de anulare, partea ce constată vicii sau erori în textul contractului poate cere anularea acestuia.
Caracterul complex al contractului precum și problemele pe care le presupune formarea consimțământului sunt argumentele reglementării fazei precontractuale și a dispoziției articolului 13 potrivit căruia, publicitatea pentru selectionarea beneficiarilor trebuie să fie nu conțină elemente ambigue sau afirmații eronate.
4.4. REZILIEREA
Asemeni oricărui alt contract sinalagmatic, condiția rezolutorie este subînțeleasă și în cazul contractului de franciză. Articolul 6 din Ordonanța nr. 52/1997 a prevăzut, totuși, că în contractul de franciză trebuie prevăzute condițiile de reziliere și că în „ cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili în mod clar circumstanțele care pot determina o reziliere fără preaviz.”
Potrivit teoriei civile, rezoluțiunea și rezilierea reprezintă sancțiuni care intervin in cazul neexecutării culpabile a obligațiilor din contractele sinalagmatice, iar pactele comisorii de gradul II, III, IV au scopul de a simplifica procedura desfințării contractelor în cadrul neexecutării culpabile a obligațiunilor. Ordonanța nr. 52/1997 aduce un nivel ridicat de dificultate procedurașă pentru cazul desfințării contractelor de franciză, prin obligarea francizorului la notificarea beneficiarului și acordarea unui termen rezonabil de remediere, făcând ineficiente pactele comisorii în această materie și încurajându-l pe francizatul nedigilent.
Este demn de mențional faptul că în cazul neîndeplinirii obligațiunilor de catrefrancizor, pentru francizat nu există obligația notificării și acordării unui termrn rezonabil, o asfel de reglementare punând părțile unui contract de franciză pe poziții inegale, neținând seama de faptul că rezilierea pentru o cauză de neexecutare culpabilă se bazează pe reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute din contractul sinalagmatic.
4.5. ÎNCETAREA FRANCIZEI
Efectele desfințării contractului de franciză care, în același timp prezintă anumite particularități sunt restituirea și reparația. Astfel atunci când contractul de franciză încetează, drepturile incorporale transmise spre folosința francizatului vor fi restituite francizorului, francizatul nemaiputând folosi nici marca, nici alte semne distinctive si nu va mai putea uza de know-how-ul transmis.
Clauzele de non-concurență își vor putea produce efectele stabilite de părți și după încetării contractului. Legislația română limitează clauzele de non-concurență doar la protejarea know-how-ului și nu conține un termen asemenea Regulamentului 4087/88. Însă, pentru ca aceste clauze să poată fi validate în justiție ele trebuie să fie limitate în timp, în obiect și în conținut.
Cazul stocurilor prezintă o importanță specială deoarece, soluția restituirii contra cost a produselor aflate în stoc la încetarea contractului de catre francizor se justifică pe unitatea economică formată de francizor și francizat, în temeiul contractului de franciză. Soluția nerestituirii produselor în stoc se întemeiază pe argumente de ordin exclusiv juridic: francizatul a cumpărat, fără condiții, produsele rămase în stoc, pe riscul său. Recunoașterea dreptului de a vinde produsele rămase în stoc echivalează cu o prelungire a contractului de franciză și poate încuraja abuzurile francizatului, deși, aparent, pare cea mai echitabilă.
În fața acestor soluții, care nu pot da satisfacție deplină și nici nu sunt scutite de critici, ar fi de preferat negocierea unei clauze privind stocurile în cazul încetării contractului.
Referitor la reparații, atunci când încetarea contractului este urmare a conduitei culpabile a uneia dintre părți, provocându-i celeilalte părți prejudicii, aceasta este în drept să primească despăgubiri potrivit normelor de drept comun.
CAPITOLUL V
STUDIU DE CAZ – AFACEREA PRONUPTIA
În cadrul Uniunii Europene, examinarea operațiunilor și a acordurilor de franciză a început cu decizia pronunțată la 28 ianuarie 1986 în cunoscutul litigiu dintre Pronuptia de Paris GmbH și Pronuptia de Paris Imgard Schillgalis.
Litigiul a fost referit la C.J.C.E. în temeiul articolului 85 alin. 3 al Tratatului C.E.E. cu privire la anumite categorii de acorduri exclusive și privea, în esență, obligația francizatului de a plăti francizorului redevențe. Cu ocazia pronunțării hotărârii, C.J.C.E., analizând clauzele din contractul de franciză existent între societatea Pronuptia (respectiv, a filialei germane a acesteia) și unul dintre francizații săi care refuza să își plătească redevențele, a sintetizat câteva concluzii cu caracter general, aplicabile în această materie. Problematica legală pusă în discuție în cauză viza validitatea contractului de franciză de distribuție, supus analizei, sub rezerva unei restricții.
Sumar prezentat, litigiul Pronuptia se referea la neplata de către un beneficiar german al rețelei Pronuptia a redevențelor datorate francizorului, pentru o perioadă de peste 2 ani. Conflictul a apărut datorită faptului că francizorul, după ce a acordat dreptul de franciză unui francizat, pârâtului din cauză, a deschis în aceeași regiune, un alt magazin tot cu rochii de mireasă, cu mențiunea că în contractul de franciză se stipulase dreptul de exclusivitate teritorială a francizorului pe acea arie geografică. Mai exact, prin trei contracte care au fost semnate la 24 februarie 1980, francizatul a obținut o franciză pentru trei zone distincte, Hamburg, Oldenburg și Hanovra, iar prin deschiderea filialei în una din zonele desemnate prin contractele de franciză a fost creată o situație care prejudicia activitatea comercială a francizatului.
După ce inițial francizorul a obținut o hotărâre favorabilă din partea instanței de fond, în fața Curții Supreme Germane, francizatul a invocat nulitatea contractului de franciză pe motiv că acesta ar contraveni art. 85 din Tratatul de la Roma, restrângând concurența în spațiul comunitar, ca urmare a aplicării exclusivității contractuale.
Drept urmare, Curtea Supremă Germană a solicitat C.J.C.E. interpretarea textelor invocate, în raport cu respectivul acord de franciză.
În concret, cauzal viza nerespectarea art. 85 din Tratatul CEE, cu precadere alin. 1, de către firma mamă prin intermediul contractelor contractelor de franciză de distribuție încheiate cu francizatul german. În răspuns, Pronuptia de Paris Imgard Schillgalis a argumentat, în baza alin. 3 al aceluiași, că a nu poate fi vorba de o încalcare a alin. 1 în condițiile în care contractul reprezenta un ”acord între întreprinderi” prin care se urmarea, în subsidiar profitului, „îmbunătățirea producției sau distribuției de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părți”.
Importanța generală a acestui litigiu și a hotărârii prin care a fost solutionat poate fi analizat în două părți. O parte reprezintă conturarea unor masuri de ocrotirea stabilității, dezvoltării economice și indepententei economice a statelor europene. A doua parte este dată de trasarea unor limite în materia francizei, realizând astfel un set de bune practici comerciale.
Importanța cauzei respective pentru tema acestei lucrări reiese din a doua parte. Mai exact, prin solutionarea acestui litigiu au fost conturate clauzele generale ale unui contract de franciză, în ceea ce priveste protejarea si exploatarea unui drept francizabil.
C.J.C.E. subliniază faptul că sfera de aplicare a articolului 85 alineatul 1 nu se limitează la anumite tipuri de contracte, de unde aceasta deduce că, în cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute, articolul 85 alineatul 1 se aplică, de asemenea, unor contracte care, pe lângă livrarea de mărfuri, au ca obiect cesiunea unei denumiri comerciale și a unei mărci, înregistrate sau nu, de produse, precum și prestarea de servicii.
În al doilea rând, francizorul trebuie să poată lua măsurile proprii în vederea păstrării identității și prestigiului rețelei care poartă denumirea sa comercială. Prin urmare, clauzele care stabilesc mijloacele de control necesare în acest sens nu constituie restricții ale concurenței în sensul articolului 85 alineatul 1.
Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că, departe de a fi necesare pentru protecția knowhow-ului transmis sau pentru păstrarea identității și a prestigiului rețelei, anumite clauze îngrădesc concurența între membrii rețelei. Acesta este cazul clauzelor care împart piețele între francizor și francizat sau care îi împiedică pe aceștia să se angajeze într-o competiție a prețurilor între ei.
Astfel CJCE a decis că:
a) compatibilitatea contractelor de franciză de distribuție cu articolul 85 alineatul (1) depinde de clauzele respectivelor contracte și de contextul economic în care se realizează;
b) clauzele care sunt indispensabile pentru asigurarea faptului că nu beneficiază concurenții de know-how-ul transmis și de asistența oferită de către francizor nu constituie restricții ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1);
c) clauzele care stabilesc controlul indispensabil pentru păstrarea identității și prestigiului rețelei identificate prin denumirea sau semnul comun nu constituie restricții ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1);
d) clauzele care realizează o partajare a piețelor între francizor și francizați sau între francizați constituie restricții ale concurenței în sensul articolului 85 alineatul (1);
e) faptul că francizorul îi comunică francizatului prețuri indicative nu constituie o restricție a concurenței, cu condiția să nu existe, între francizor și francizați sau între francizați, practici concertate în vederea aplicării efective a acestor prețuri;
f) contractele de franciză de distribuție care conțin clauze care realizează o partajare a piețelor între francizor și francizat sau între francizați ar putea aduce atingere comerțului între statele membre.
CONCLUZII
În cadrul temei de licență „Proprietatea intelectuală în contractul de franciză”, maniera prin care au fost coroborate diferite tipuri de informații prin intermediul literaturii de specialitate,a legisației și site-urilor informative au constituit o imagine de ansamblu asupra francizei și asupra diferitelor aspecte de drept ce influențează implementarea și executarea unui astfel de contract. Scopul propus de această lucrare a fost de a aduce la cunostință aspectele generale ale francizei și modul prin care dreptul proprietății intelectuale dă substanța contractului de franciză. Totodata, sunt prezentate motivele care au dus la extinderea francizei la nivel internațional, precizând și evoluția francizei în timp și spatiu.
De asemenea am prezentat perspectivele generale normative, interne și internaționale, aducând ca exemplu, studiul de caz, un exemplu de statornicire a unor practici corecte în materia francizei și mecanismul prin care se pot stabili norme pentru franciza internaționala. Consider că prin această lucrare am reușit să demonstrez importanța francizei și a modului prin care dreptul de proprietate intelectuală a modelat acest contract. Totodata, doresc sa punctez faptul ca franciza reprezintă un veritabil pilon de sustinere pentru economia internă și internaționala, astfel este și va ramâne un subiect de studiu interesant pentru juriști, economiști și antreprenori.
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. – alineat
art. – articol
C. civ. – Codul civil
C. pr. civ – Codul de procedură civilă
C.J.C.E. – Curtea de JustiŃie a ComunităŃilor Europene
Ed. – Editura
etc. – etcaetera
ex. – (de) exemplu
FFF – FederaŃia Franceză de Franciză
FEF – FederaŃia Europeană de Franciză
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de CasaŃie și JustiŃie
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.G. – OrdonanŃa Guvernului
O.U.G. – OrdonanŃa de urgenŃă a Guvernului
par. – paragraful
pg. – pagina
U.E. – Uniunea Europeană
v. – contra
vol. – volumul
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Dragoș A. Sitaru, C.P. Buglea, S.A. Stănescu, „Dreptul comerțului internațional, Tratat, Partea specială”, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
I. Dogaru, P. Draghici, „Teoria generală a obligațiilor”, Editura CH Beck, București, 2014.
I. Turcu, ”Tratat teoretic si practic de drept comercial, vol. II” , Editura C.H. Beck, Bucuresti.
L. Catuna, „Drept civil. Proprietatea intelectuala”, Editura CH Beck, București, 2013.
L. Pop, „Tratat elementar de drept civil. Obligatiile”, Editura Universul Juridic, București 2012.
S. D. Cărpenaru, L. Stănciulescu și V. Nemeș, „Contracte civile și comerciale, cu modificările aduse de Codul civil 2009”, Ed. Hamangiu, București, 2009.
T. R. Popescu, „Dreptul comerțului internațional”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Viorel Roș, „Dreptul proprietății intelectuale”, Editura Global Lex, București 2001.
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI JURISPRUDENȚA
Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliță, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea, „Contractul de franciză. Executarea contractului de franciză”, Editura Nomina Lex, București 2009.
D. Ferrier, „Répertoire de droit commercial”, Ed. Dalloz, Paris, 1996.
I. Băcanu, „Firma și emblema comercială”, Ed. Lumina Lex , 1998
H. Gross; W Skaupy, Das Franchise-Szstem, „Neue Vertriebswege für Waren und Dienste”, Düsseldorf și Viena, 1968.
J.F. Dolan, „Uniform Commercial Code, Terms and Transactions, Commercial Law”, Ed. Little, Brown and Company, USA, 1991.
M. Kahn, „Franchise et Parteneriat”, Ed. Dunod, Paris, 2002.
Litigiul Pronuptia nr. 161/84 C.J.C.E. – Pronuptia de Paris GmbH împotriva Pronuptia de Paris Irmgard Schillgalis.
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Editura C. H. Beck, București, 2008.
Mihaela Mocanu, „Franciza. Francizarea. Ghid practic”, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Ph. Kostler, „Managementul marketingului”, Ed. Teora, București, 1998.
III. LEGISLAȚIE RELEVANTĂ
O.G. 52/1997 privind regimul juridic al francizei.
Legea nr. 129/1992 privind protectia desenelor si modelelor.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.
Regulamentul 4087/88 al C.C.E, privind aplicarea articolului 85 din Tratatul de acorduri de franciză.
Regulamentul 2790/99 al Comisiei Europene, referitor la acordurile verticale și limitele acestora.
IV. SITE-URI INTERNET
http://franchising.info.ro/manual-franciza/35/evolutia-francizei-romania/ – versiunea din data 02.03.2015.
http://mcdonalds.ro/pages/lumea-mcdonalds/franciza – versiunea din data 02.03.2015.
http://www.businessmagazin.ro/articolul-zilei/zf-ro/ikea-este-cea-mai-scumpa-franciza-din-romania-2413043 – – versiunea din data 02.03.2015.
V. ALTELE
„Dicționarul de relații economice internaționale”, Editura Enciclopedică, București, 1993.
Codul deontologic European al francizei, (www.eff-franchise.com).
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Dragoș A. Sitaru, C.P. Buglea, S.A. Stănescu, „Dreptul comerțului internațional, Tratat, Partea specială”, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
I. Dogaru, P. Draghici, „Teoria generală a obligațiilor”, Editura CH Beck, București, 2014.
I. Turcu, ”Tratat teoretic si practic de drept comercial, vol. II” , Editura C.H. Beck, Bucuresti.
L. Catuna, „Drept civil. Proprietatea intelectuala”, Editura CH Beck, București, 2013.
L. Pop, „Tratat elementar de drept civil. Obligatiile”, Editura Universul Juridic, București 2012.
S. D. Cărpenaru, L. Stănciulescu și V. Nemeș, „Contracte civile și comerciale, cu modificările aduse de Codul civil 2009”, Ed. Hamangiu, București, 2009.
T. R. Popescu, „Dreptul comerțului internațional”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Viorel Roș, „Dreptul proprietății intelectuale”, Editura Global Lex, București 2001.
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI JURISPRUDENȚA
Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliță, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea, „Contractul de franciză. Executarea contractului de franciză”, Editura Nomina Lex, București 2009.
D. Ferrier, „Répertoire de droit commercial”, Ed. Dalloz, Paris, 1996.
I. Băcanu, „Firma și emblema comercială”, Ed. Lumina Lex , 1998
H. Gross; W Skaupy, Das Franchise-Szstem, „Neue Vertriebswege für Waren und Dienste”, Düsseldorf și Viena, 1968.
J.F. Dolan, „Uniform Commercial Code, Terms and Transactions, Commercial Law”, Ed. Little, Brown and Company, USA, 1991.
M. Kahn, „Franchise et Parteneriat”, Ed. Dunod, Paris, 2002.
Litigiul Pronuptia nr. 161/84 C.J.C.E. – Pronuptia de Paris GmbH împotriva Pronuptia de Paris Irmgard Schillgalis.
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Editura C. H. Beck, București, 2008.
Mihaela Mocanu, „Franciza. Francizarea. Ghid practic”, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Ph. Kostler, „Managementul marketingului”, Ed. Teora, București, 1998.
III. LEGISLAȚIE RELEVANTĂ
O.G. 52/1997 privind regimul juridic al francizei.
Legea nr. 129/1992 privind protectia desenelor si modelelor.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.
Regulamentul 4087/88 al C.C.E, privind aplicarea articolului 85 din Tratatul de acorduri de franciză.
Regulamentul 2790/99 al Comisiei Europene, referitor la acordurile verticale și limitele acestora.
IV. SITE-URI INTERNET
http://franchising.info.ro/manual-franciza/35/evolutia-francizei-romania/ – versiunea din data 02.03.2015.
http://mcdonalds.ro/pages/lumea-mcdonalds/franciza – versiunea din data 02.03.2015.
http://www.businessmagazin.ro/articolul-zilei/zf-ro/ikea-este-cea-mai-scumpa-franciza-din-romania-2413043 – – versiunea din data 02.03.2015.
V. ALTELE
„Dicționarul de relații economice internaționale”, Editura Enciclopedică, București, 1993.
Codul deontologic European al francizei, (www.eff-franchise.com).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Proprietatea Intelectuala In Contractul DE Franciza (ID: 129255)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.