Promovarea Si Protectia Drepturilor Omului In Relatia Administratie Cetatean, din Perspectiva Persoanelor cu Dizabilitati

Cuprins

Abrevieri…………………………………………………………………………………………………………………………………….8

Capitolul I – Introducere …………………………………………………………………………………………………………..9

Capitolul al II lea – Instrumente și mecanisme de protecție și promovare a drepturilor persoanelor

cu dizabilități…………………………………………………………………………………………………………………………….18

II.1. Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilitati în sistemul Națiunilor Unite………..18

II.1.1. Instrumente de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, în sistemul Națiunilor Unite……………………………………………………………………………………………………………………….18

II.1.1.1. Carta Națiunilor Unite și Carta Internațională a Drepturilor Omului……………………………….18

II.1.1.2. Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Întârziere Mentală (1971) și Declarația privind drepturile persoanelor cu dizabilități (1975)……………………………………………………………………………..20

II.1.1.3. Programul Mondial de Acțiune privind Persoanele cu Dizabilități…………………………………..22

II.1.1.4. Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Dizabiltăți……………….23

II.1.1.5. Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități……………………………………………….24

II.1.1.6. Alte documente de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități în sistemul ONU………………………………………………………………………………………………………………………………..25

II.1.2. Mecanisme de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități în sistemul Națiunilor Unite………………………………………………………………………………………………………………………30

II.1.2.1. Mecanisme de urmărire a respectării Pactelor și a altor convenții ONU privind drepturile o mului……………………………………………………………………………………………………………………………………32

II.1.2.2. Mecanisme extraconvenționale de urmărire a respectării drepturilor omului……………………34

II.2. Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități la nivelul Consiliului Europei……….34

II.2.1. Mecanisme de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, la nivelul Consiliului Europei……………………………………………………………………………………………………………….34

II.2.2. Instrumente de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, în sistemul Consiliului Europei…………………………………………………………………………………………………………………..34

II.2.2.1. Statutul Consiliului Europei………………………………………………………………….36

II.2.2.2. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale……………………..35

II.2.2.3. Carta socială europeană……………………………………………………………………….37

II.2.2.4. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante……..………………………………………………………………………………………38

II.2.2.5. Convenția privind protecțis drepturilor omului și s demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicine…………………………39

II.2.2.6. Convenția privind lupta împotriva traficului de persoane……………………………………………….39

II.2.2.7 Recomandarea Consiliului Europei nr. R(92) pentru o politică coerentă pentru egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități………………………………………………………………………………….39

II.2.2.8. Recomandarea Rec (2006)5 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre ale Consiliului Europei cu privire la Planul de Acțiune pentru promovarea drepturilor și a deplinei participări a persoanelor cu dizabilități în societate: îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu dizabilități în Europa 2006 – 2015………………………………………………………………………………………………………………39

II.2.9. Recomandarea CM/Rec(2009)8 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind Realizarea participării depline prin Design Universal……………………………………………….40

II.2.2.10 Recomandarea CM/Rec (2011)14 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la participarea persoanelor cu dizabilități în viața politică și publică…………………………………………40

II.2.2.11. Recomandarea CM/Rec(2012)6 a Comitetului de Miniștri a Statelor membre privind protecția și promovarea drepturilor femeilor și fetelor cu dizabilități………………………………………….41

II.2.2.12. Recomandarea CM/Rec(2013)3 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind asigurarea participării depline, egale și eficiente a persoanelor cu dizabilități în cultură, sport, turism și activități de organizare și petrecere a timpului liber……………………41

II.2.2.13. Recomandarea CM/Rec(2014)6 a Comitetului de Miniștri Statelor membre cu privire la Ghidul drepturilor omului pentru utilizatorii rețelelor de internet………………………………………………..42

II.3. Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități în sistemul Uniunii Europene………..42

II.3.1. Instituțiile Uniunii Europene și rolul acestora în protecția și promovarea drepturilor omului……44

II.3.2. Instrumente de protecție și promovare a drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilități în sistemul Uniunii Europene………………………………………………………………………………………………………..46

II.3.2.1 Tratatul privind Uninurea Europeană……………………………………………………………………………47

II.3.2.2. Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene……………………………………………………………47

II.3.2.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene……………………………………………………….48

II.3.2.4. Rezoluția Consiliului Uniunii Europene nr. 1999/C 186/02 referitoare la crearea oportunităților egale la angajare pentru persoanele cu dizabilități……………………………………………….49

II.3.2.5. Directiva Consiliului 2000/78/CE din noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă……………………49

II.3.2.6. Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu dizabilități – un angajamet reînnoit pentru o Europă fără bariere……………………………………………………………………………………………………50

II.4. Societatea civilă ………………………………………………………………………………………………………………….51

II.5. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………………….52

Capitolul al III lea – Protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană și în state membre.

III.1. Drepturile persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană …………………………………………………..55

III.1.1. Egalitatea și combaterea discriminării în Uniunea Europeană……………………………………………..58

III.1.2. Drepturile civile și politice ale persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană………………….61

III.1.3. Drepturile economice, sociale și culturale ale persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană…………………………………………………………………………………………………………………………70

III.1.4. Drepturi individule cu caracter general – dreptul la autononie al persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană……………………………………………………………………………………………………………..82

III.1.5. Dreptul la buna administrare în Uniunea Europeană…………………………………………………………90

III.1.6. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..98

III.2. Marea Britanie………………………………………………………………………………………………………………….100

III.2.1. Structura constituțională, politică și juridică a Marii Britanii…………………………………………….100

III.2.2. Cadrul instituțional și legislativ din domeniul dizabilității, în Marea Britanie……………………..102

III.2.3. Drepturile civile și politice……………………………………………………………………………………………104

III.2.4. Drepturile economice, sociale și culturale……………………………………………………………………….116

III.2.5. Drepturi individuale cu caracter general – Dreptul la autonomie al persoanelor cu dizabilități122

III.2.6. Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….128

III.3. Danemarca………………………………………………………………………………………………………………………128

III.3.1. Organizare administrativă…………………………………………………………………………………………..130

III.3.2. Institutul Danez pentru Dreprturile Omului …………………………………………………………………..130

III.3.3. Concepte, principii afirmate de legislația daneză…………………………………………………………….130

III.3.4. Drepturile civile și politice …………………………………………………………………………………………132

III.3.5. Drepturile economice, sociale și culturale……………………………………………………………………..136

III.3.6. Drepturi individuale cu caracter general – Dreptul la autonomie ………………………………………141

III.3.7. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..145

Capitolul al IV lea – Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități în România

IV.1. Protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități prin structuri și instituții juridice…………………………………………………………………………………………………………………………………… 148

IV.1.1. Autoritatea legislativă………………………………………………………………………………………………148

IV.1.2. Autoritățile executive…………………………………………………………………………………………………..150

IV.1.3. Autoritatea judecătorească……………………………………………………………………………………………161

IV.I.4. Curtea Constituțională………………………………………………………………………………………………161

IV.1.5. Instituții naționale de drepturile omului…………………………………………………………………………………162

IV.2 Societatea civilă…………………………………………………………………………………………………………………165

IV.3. Relația administrație – cetățean…………………………………………………………………………………………..166

IV.4. Cadrul instituțional și legislativ privind persoanele cu dizabilități…………………………………………..173

IV.5. Egalitatea și nediscriminarea……………………………………………………………………………………………..181

IV.6 Respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități……………………………………..182

IV.6.1. Protecția și promovarea drepturilor civile și politice……………………………………………………….185

IV.6.2. Protecția și promovarea drepturilor economice, sociale și culturale…………………………………..207

IV.6.3. Drepturile individuale cu caracter general:.dreptul la autonomie………………………………………224

IV.7. Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………..243

Capitolul al V lea – Jurisprudența națională cu privire la respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități

V.1. Jurisprudența Curții Constituționale a României…………………………………………………………………….247

V.1.1. Decizia Curții Constituționale referitoare la neconstituționalitatea pct. 38 din propuneriea legislativă privind revizuirea Constituției României…………………………………………………………………..247

V.1.2. Decizia Curții Constituționale a României referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 55 alin. (4) lit. k^1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal………………………….248

V.1.3. Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice………………………………250

V.1.4. Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap……………….. ….. … ……………………………………………………………………………………………………252

V.1.5.Decizia Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap………………………………………………………………………………………………………253

V.1.6. Decizia Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap……………………………………………………………………………………………………….254

V.2. Jurisprudența instanțelor naționale – Înalta Curte de Casație și Justiție…………………………………..255

V.2.1. Decizie privind anularea art. 2 din Normele metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuit persoanelor cu handicap……………………………………………..255

V.2.2. Decizia privind acțiunea având ca obiect obligarea Guvernului României la adoptarea hotărârii de indexare a prestațiilor sociale acordate în temeiul Legii nr. 448/2006……………………………………257

V.2.3. Decizia privind respingerea recursului declarat de SC B.C.R. SA împotriva sentinței civile nr. 959 din data de 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat – proces verbal control accesibilități…………………………………………………………..259

V.2.4. Decizia privind respingerea recursului declarat de Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială împotriva sentinței Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal – proces verbal de control privind activitatea de reevaluare în vederea încadrării în grad de handicap……………………………………………………………………………………………………………………………260

V.3.Jurisprudența Consiliului Național pentru Combaterea Discriinării…………………………………………..261

V.3.1. Dreptul la demnitate ………………..…………………………………………………………………261

V.3.1.1 Hotărârea CNCD referitoare la afirmațiile jignitoare la adresa persoanelor cu dizabilități, prezentarea într-un comunicat de presă a diagnosticului medical al unei persoane cu dizabilitate mintală………………………………..…………………………..……………………………………261

V.3.1.2. Hotărârea CNCD cu privire la conținutul discriminatoriu al unor mesaje publicitare mesajul împricinat, întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare……………..…….……..262

V.3.2. dreptul la angajare – Hotărârea CNCD privind existența unor reglementări discriminatorii pentru persoanele cu deficiențe de vedere………………….…………………………………………………..263

V.3.3. Dreptul la educație – Hotărârea CNCD privind integrarea unui copil cu dizabilități în școala de masă…………………………………………………………………………………………………….263

V.3.4. Dreptul la servicii bancare – Hotărârea privind neacordarea unui credit bancar ………………264

V.3.5 Declarații referitoare la o anumita categorie ……………………….……………………………265

V.3.6. acces la mediul fizic – Hotărârea CNCD privind amendarea unor primării pentru absența rampelor de acces in mijloacele de transport in comun …………………………………….……….……266

V.4. Concluzii…………………………………………………………………………..………………266

Capitolul al VI lea Jurisprudența europeană cu privire la respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități

VI.1. Jurisprudența Curții Europene de Justiție…………………………………………….……………267

VI.1.1. Discriminare pe criteriul dizabilitate la angajare – Coleman v Attridge Law and Steve Law…268

VI.1.2 O boală, incurabilă sau nu, care implică o limitare fizică, mentală sau psihică, poate fi asimilată unei dizabilități – Dosarele CEJ C– 335/2011 and C-337/2011 Ring and Skouboe Werge ……. …..270

VI.1.3. Statele membre trebuie să oblige toți angajatorii să ia măsuri practice și eficiente în favoarea tuturor persoanelor cu dizabilități Dosarul CEJ C- 312/2011 Comisia Europeană c. Italiei)………274

VI.1.4. Refuz de a se acorda un concediu plătit echivalent cu concediul de maternitate sau cu concediul de adopție unei mame care are un copil datorită unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat ………………………………………………………………………………275

VI.1.5. Obezitatea constituie dizabilitate în sensul Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă)………………………………………………………………….………..279

VI.1.6. Securitatea socială a lucrătorilor migranți: Mobilitatea prestației sociale)…………………….281

VI.2. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO)……………………………………..283

VI.2.1 Interzicerea tratamentelor inumane sau degradante …………………………..………………..285

VI.2.2. Dreptul la libertate și siguranță……………….………………………………………………..289

VI.2.3. Dreptul la un proces echitabil …………………………………….……………………………291

VI.2.4. Dreptul la respectarea vieții private și de familie ……………………………………………..292

VI.2.5. Lipsa accesibilității infrastructurii publice, formă de discriminare pe criteriul dizabilității…..296

VI.2.6. Dreptul la instruire ………………………………………….………….………………………301

VI.2.7. Recunoașterea calității procesuale ONG-urilor care reprezintă interesele persoanelor cu dizabilități……………………………………………………………………………………………….302

VI.3. Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………..305

Concluzii și propuneri de lege ferenda………………………………………………………………….306

Bibliografie……………………..…………………………………………………………………………..316

Anexe

*Ghid minimal de comunicare în administrație

**Cercetare privind gradul de responsabilitate al administrației publice față de cetățeanul cu dizabilități, ca beneficiar al deciziei administrative, cât și cel de participare activă a cetățenilor cu dizabilități în procesul de luare a deciziilor administrative și în procesul de elaborare a actelor normative.

ABREVIERI

Capitolul I – Introducere

Noțiune modernă, de o realitate foarte veche, conceptul ”drepturile omului”, pentru o lungă perioadă de timp, a prezentat un interes slab pentru juriști, numai filozofii dreptului erau interesați de drepturile omului, în care căutau scopuri de putere.

În lumea de azi, marcată de pluralism și diveristate, drepturile omului ar trebui văzute ca principalulul mijloc de evitare a suferinței și umilinței, ce furnizează standardele minime ale demnității, toleranței și conviețuirii într-o lume globalizată.

Drepturile omului definesc drepturile inerente tuturor ființelor umane, indiferent de naționalitate, loc de reședință, sex, origine națională sau etnică, culoare, religie, limbă, sau orice alt statut. Toți avem, în mod egal, dreptul la drepturile omului, fără discriminare. Aceste drepturi sunt interdependente și indivizibile, fiind adesea exprimate și garantate prin lege, tratate, drept internațional cutumiar, principii generale sau alte surse ale dreptului internațional și definite ca garanții morale de bază pe care oamenii din toate țările și culturile se presupune că le au, doar pentru că sunt oameni. Apelarea acestor garanții de "drepturi" sugerează că acestea sunt o prioritate, iar respectarea lor este obligatorie, mai degrabă decât discreționară.

Astfel, drepturile omului sunt considerate ca fiind universale (pentru că se aplică peste tot în lume) și egalitare (aceleași pentru toți) existând ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, reglementate atât în legislația națională și internațională. Universalitatea reprezintă piatra de temelie a dreptului internațional al drepturilor omului,– astăzi, toate statele lumii au ratificat cel puțin un tratat de bază privind drepturile omului iar 80% dintre state au ratificat mai multe dintre acestea – doctrina susținând că, "pe timp de pace, discursul public al societății poate avea o limbă comună morală, cea a drepturilor omului"

Drepturile omului sunt inalienabile, nu numai în sensul că persoanei nu i se poate refuza satisfacerea acestora, dar și în sensul că pierderea lor, prin renunțare voluntară, este moral imposibilă: nu se pot pierde aceste drepturi și trăi în același timp ca ființă umană; ele nu pot fi interzise decât cu excepția situațiilor speciale și în conformitate cu un proces echitabil. În acest sens devine îndoielnică afirmația că toate drepturile omului sunt inalienabile – un susținător atât al drepturilor omului dar și al pedepsei cu închisoarea pentru infracțiuni grave, trebuie să susțină că dreptul la libera circulație poate fi pierdut temporar ca urmare a unei condamnări. Poate că ar fi suficient să spunem că drepturile omului se pierd foarte greu. Așadar, drepturile omului sunt chestiuni de "importanță majoră" iar încălcarea lor reprezintă "un afront grav la justiție".

Drepturile omului se referă la"limitele inferioare cu privire la comportamentul uman tolerabil", mai degrabă decât "aspirații mari și idealuri înalte", fapt care le permite să aibă prioritate mare, pentru a se adapta unei mari variații culturale și instituționale, și pentru a lăsa deschis un spațiu mare pentru procesul democratic decizional la nivel național.

Principiul non-discriminării, principiu transversal în dreptul internațional al drepturilor omului, prezent în toate marile tratatele care au ca temă centrală drepturile omului este completat de principiul egalității, astfel cum se prevede la articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: "Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.

Cele mai multe (dacă nu toate) drepturi ale omului, sunt cele care impun obligații sau responsabilități pentru destinatarii sau responsabilii lor. Drepturile se concentrează pe libertate, protecție, statut sau beneficiu pentru titularii de drepturi. Statele își asumă obligații și îndatoriri în temeiul dreptului internațional de a respecta, de a proteja și de a-și îndeplini drepturile omului. Obligația de a respecta înseamnă că statele trebuie să se abțină de la a interfera cu sau a limita exercitarea drepturilor omului. Obligația de a proteja presupune protejarea persoanelor și grupurilor împotriva abuzurilor drepturilor omului. Obligația de a îndeplini înseamnă că statele trebuie să ia măsuri pozitive pentru a facilita exercitarea drepturilor fundamentale ale omului. La nivel individual, în timp ce suntem îndreptățiți să avem drepturile omului, fiecare dintre noi ar trebui să respecte, de asemenea, drepturile omului, ale celorlalți.

Drepturile omului au devenit indispensabile pentru înțelegerea contemporană a moduluil în care ar trebui să fie tratate ființele umane, în special de către organismele politice naționale și internaționale, fiind gândite ca potențiale garanții morale pentru ca fiecare ființă umană să ducă minimum o viață bună. Măsura în care această aspirație nu a fost realizată reprezintă un eșec brut al lumii contemporane de a institui un ordin moral convingător bazat pe drepturile omului.

Afirmațiile puternice ale doctrinei drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului. Filosofia drepturilor omului adresează întrebări cu privire la existența, conținutul, natura, universalitatea, justificarea, și statutul juridic al drepturilor omului. Revendicările puternice în numele drepturilor omului (de exemplu, dacă acestea sunt universale, sau dacă există independent de actele normative ca normele morale justificate) au provocat frecvent îndoieli, scepticism.

Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea drepturilor omului s-au dezvoltat în urma celui de al doilea război mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea, în 1948, de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, care, alături de numeroase alte documente și tratate privind drepturile omului care i-au urmat în cadrul organizațiilor internaționale precum Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Organizația Statele Americane sau Uniunea Africană, reprezintă principalele surse ale concepției contemporane a drepturilor omului.

Inițial drepturile omului presupuneau numai drepturile civile și politice, idee ce a luat naștere datorită revoluției americane și, mai ales, a celei franceze de la 1789, fiind mai apoi concretizată în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, care a inclus în categoria drepturilor civile și politice dreptul la viață, la libertate, siguranță personală, proprietate și participare politică, dreptul de a nu fi reținut, arestat sau deținut abuziv, dreptul la un proces echitabil, dreptul de a se bucura de prezumția de nevinovăție, interzicerea sclaviei, a torturii, a tratamentelor inumane, crude, degradante etc. Acestea reprezintă „prima generație“ de drepturi ale omului. Acestea reprezintă drepturile din prima generație de drepturi ale omului, drepturi ce asigură indivizilor protecțiaîn fațaabuzurilor carele pot leza demnitatea umană

Autorii Declarației Universale a Drepturilor Omului au mers însă mai departe, incluzând în textul documentului atât principalele drepturi civile și politice ale omului, dar și pe cele de ordin socio-economic și cultural, care au format categoria drepturilor din a doua generație, cele mai de seamă fiind dreptul la muncă, educație, la un salariu egal pentru o muncă egală, la remunerare echitabilă, la protecție împotriva șomajului, la protecție socială, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la odihnă etc.

Doctrina a subliniat că linia de demarcație între cele două categorii de drepturi nu este atât de rigidă, unele dintre ele având un caracter mixt, așa cum este cazul dreptului la liberă asociere, care poate fi un drept politic dar și social, atunci când îmbracă forma asocierii sindicale.

Cele două generații de drepturi sunt strâns legate între ele și se presupun reciproc, fapt pentru care pot fi considerate ca formând un tot unitar, realizarea drepturilor din prima generație depinzând substanțial de traducerea în fapt a celor din a doua generație, deci de asigurarea unui nivel de trai decent, asigurarea unor condiții demne de muncă, asigurarea dreptului la muncă, a dreptului la odihnă, a dreptului la educație etc. Dar, corelativ, și drepturile economice, sociale și culturale nu se pot exercita decât în condiții de libertate, de protejare a vieții, de interzicere a sclaviei, a torturii etc.

A urmat a treia generație de drepturi ale omului, care include dreptul la autodeterminare națională, dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la mediu înconjurător sănătos etc. Această categorie de drepturi, apărută și dezvoltată în ultimele două decenii ale secolului al XX lea, s-a impus mai ales sub influența vădită a destrămării sistemului mondial al colonialismului și apariția unui număr mare de state noi, care și-au căpătat independența, dar care nu dispuneau de potențial economic și militar pentru a se plasa în rând cu alte state cu pondere politică și economico-militară istoricește demult afirmată pe arena mondială.

Drepturile omului de generația a treia reprezintă o dezvoltare semnificativă în doctrina drepturilor omului în general, fiind expresia vie a faptului că drepturile omului nu sunt elemente imobile, acestea aflându-se într-o permanentă dezvoltare și schimbare, datorită faptului că apar mereu noi probleme care periclitează dreptul oamenilor la viață.

În spiritul idealurilor proclamate de instrumentele universale și regionale de protecție și promovare a drepturilor omului, conform cărora toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi, fiind înzestrate cu rațiune și conștiință atitudinea societății trebuie să fie una de sprijin adecvat pentru a asigura drepturi și șanse egale de afirmare în viața individuală și socială tuturor membrilor ei, inclusiv persoanelor cu dizabilități. Numai abordarea dizabilității din perspectiva drepturilor omului stabilește un continuum între problematica unei persoane cu deficiență, barierele create de mediu și politicile publice.

Dizabilitatea este unul dintre criteriile de discriminare ce a însoțit evoluia umanității din cele mai vechi timpuri, până în prezent, povestea vieții persoanelor cu dizabilitati fiind o poveste de viață trăita de pe margini, pentru persoanele cu dizabilitati, istoria lor fiind în mare măsură o istorie de tăcere.

Astfel, în epoca pietrei persoanele cu dizabilități erau izgonite din triburi, în antichitate, în unele culturi, erau aruncate de pe stânci, iar în Evul Mediu și Renaștere acestea erau foarte rău tratate, comportament stimulat de atitudinea Bisericii Catolice, care determina respingerea acestora, considerându-i latura satanică și consecința greșelilor părinților lor.

Nici Epoca Modernă nu a adus schimbări de esență în ceea ce privește atitudinea societății: de teama de a nu fi etichetați inferiori în comunitățile din care făceau parte, chiar și familia proceda la excluderea celor infirmi.

Sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 au reprezentat o redeșteptare a speranței pentru persoanele cu dizabilități, părinții organizându-se și solicitând servicii pentru copiii lor.

Pe parcursul anilor 1960 și 1970, mișcarea părinților a militat pentru îmbunătățirea condițiilor în instituțiile de stat, crearea de servicii comunitare, oportunități de educație și angajare, inițiative legislative și contestarea credinței populare potrivit căreia persoanele cu dizabilități nu ar putea fi ajutate.

Președintele John F. Kennedy, a cărui soră Rosemary avea retard mintal, a lansat Panelul Președintilor privind Retardul Mintal și a dezvoltat un "plan de combatere a retardului mintal."

Organizațiile de părinți au intentat procese pentru a forța statele să recunoască drepturile civile și legale ale copiilor lor. Au fost adoptate legi pentru a pune în aplicare aceste drepturi, s-au stabilit servicii adecvate pentru copii și adulți cu dizabilități, au început să se închidă instituțiile publice, stigmatul de a avea un copil cu dizabilități s-a diminuat.

Una dintre cele mai importante contribuții ale mișcării dizabilității a fost conceptul de normalizare, care nu se referă la a face oamenii să se comporte într-un anumit fel, ci mai degrabă de a trăi în conformitate cu un model „normal": un ritm normal al zilei (de alimentație, de dormit); o rutină normală (de viață, de muncă, școală); un ritm normal al anului (concediu); experiențe de dezvoltare normale; șansa de a face alegeri; un standard economic normal; dreptul de a trăi și munci în comunități obișnuite.

Un alt concept dezvoltat începând cu anul 1970, a fost cel de viață independentă care presupune de fapt posibilitatea persoanei de a lua decizii care afectează propria viață, fiind capabilă de a desfășura activități singură și de a face propriile alegeri.

S-a creat astfel un nou model în abordarea dizabilității – modelul social, preocupat de drepturile oamenilor ca membri ai societății, întrebarea critică fiind aceea legată de acces, persoanele cu dizabilități având nevoie de adaptări aduse mediului în care trăiesc.

De la mijlocul anilor 1980, unele țări occidentale au adoptat o legislație care cuprinde un discurs bazat pe drepturi, care urmărește să abordeze probleme de justiție socială și discriminare.

Începând cu anii 1990, se vorbește tot mai mult despre necesitatea reînnoirii modelului social al dizabilității, pentru ca, din anii 2000, să se afirme tot mai des modelul dizabilității care să includă o declarație pozitivă despre persoanele cu dizabilități, să recunoască diversitatea și diferența, să vorbească despre alegere și să includă printre barierele de mediu și pe cele atitudinale.

Așadar, omenirea a evoluat în modul în care a privit persoana cu dizabilități, de la obiect al carității în sarcina societății, la persoana deținătoare de drepturi, activă și respectată în societate, care obligă la recunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale și la măsuri de asistență și suport, acolo unde este cazul, pentru exercitarea deplină a acestor drepturi; activiștii din domeniul dizabilității se confruntă acum cu sarcina de a recrea o cultură care celebrează și îmbrățișează diferența.

Pentru a înțelege și explica dizabilitatea, în timp s-au propus și utilizat mai multe modele conceptuale:

Modelul religios se referă la ”rădăcinile biblice ale înțelegerii diferențelor dintre corpurile oamenilor, la răspunsurile și impactul acestora asupra bisericii creștine”. Anumite stări de întrupare erau văzute ca rezultat al unor spirite ale răului, vrăjitoriei sau neplăcerii lui Dumnezeu, alteori, ca reflectându-l pe Cristos în suferință, fiind adeseori percepute cumva deasupra naturii umane. În religia creștină, islamică, evreiască și budistă persoanele cu dizablități joacă un rol important în cadrul comunității, acela de a arăta celorlalți – oameni sănătoși și prosperi – respect, umilință, caritate. De la început, Creștinismul a încercat să integreze persoanele cu dizabilități în societate ca și creații ale lui Dumnezeu – Evangheliile vorbesc de faptul că Isus obișnuia să trăiască printer orbi, paralizați, surzi sau epileptici și oameni bolnavi mintal, pentru a-i servi, a le fi umil – fapte care l-au mărit în fața lui Dumnezeu.

În cultura Greco-romană, persoanele cu dizabilități erau în grija sclavilor, dar mai târziu, Creștinismul le-a adus în custodia comunităților creștine și apoi în instituții fondate de biserică.

Una dintre icoanele afișate de Biserica Ortodoxă îl prezintă pe Sf. Mucenic Hristofor înfățișat cu un cap de câine ceea ce semnifică, deci, că, și printr-o persoană cu dizabilități trăiește Dumnezeu.

Pentru a-i ajuta pe alții, în cultura evreiască este înrădăcinată obligația de a sprijini persoanele mai slabe, de a le accepta ca ființe umane, de a le sprijini să devină independente.

În religia budistă, conceptul de Karmă explică o cauză a dizabilității – persoanele cu dizabilități primesc Karma din viața trecută, fiind văzută ca rezultat al unor greșeli comise anterior. Si totuși, în viziunea acestei religii, pentru persoanele cu dizabilități, dar și pentru celelalte persoane din jurul acestora, dizabilitatea oferă posibilitatea de a dezvolta o Karmă bună pntru o viață viitoare.

În credința islamică, persoanele cu dizabilități ocupă un loc special în fața lui Allah, au dreptul la un mare suport.

Așadar, cele patru religii ale lumii arată că persoanele cu dizabilități au rolul de a-i învăța pe ceilalți umilința și caritatea, importante pentru o viață liniștită bazată pe respect și dragoste pentru semeni

Modelul carității (tragediei) consideră persoanele cu dizabilități ca victime ale unor circumstanțe și, de aceea trebuie tratate cu milă, în mod filantropic

Modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei, cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament individual de către profesioniști. Managementul dizabilității are ca scop vindecarea sau adaptarea și schimbarea comportamentului individului, îngrijirea medicală devine, în acest sens subiectul principal, la nivel politic, principalul răspuns fiind unul de modificare sau reformare a politicilor de îngrijire medicală.

Modelul medical a creat o ierarhizare în cadrul construcției sociale a dizabilității și în determinarea egalității, prin:

– etichetarea într-un mod care consideră că persoana cu dizabilități este inferioară;

– dezvoltarea tratamentului, îngrijirii, inclusiv a practicii și standardelor profesionale, a legislației și beneficiilor, pe baza acestei etichete de inferioritate socială;

– negarea paternalistă a libertăților și autodeterminării.

Modelul medical privește dizabilitatea ca pe o problemă individuală, promovând modul de privire a persoanelor cu dizabilități ca dependenți și având nevoie de tratament și îngrijire, justificând astfel calea prin care persoanele cu dizabilități au fost excluse sistematic din societate.

Persoanele cu dizabilități resping acest model – ei spun că acesta a dus la scăderea respectului propriu, nedezvoltarea abilităților vieții, educație slabă și un grad mare de neangajări. Toți recunosc că modelul medical duce la ruperea legăturilor naturale cu familiile, comunitatea si societatea în general.

Modelul social al dizabilității consideră dizabilitatea ca fiind în principal, o problemă creată social și o chestiune care ține în primul rând de integrarea completă a individului în societate, dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiții create de mediu. Din această cauză, managementul acestei probleme necesită acțiune socială și este responsabilitatea comună a întregii societăți, în sensul producerii acelor schimbări de mediu necesare participării persoanelor cu dizabilități în toate domeniile vieții sociale. Managementul dizabilității este așadar o problemă de atitudine și ideologie, care implică o schimbare socială, ceea ce, în termeni politici, devine o problemă de drepturi ale omului.

Din perspectiva modelului social, intervențiile se concentrează asupra mediului, urmărindu-se eliminarea restricțiilor, a barierelor care împiedică participarea persoanelor cu deficiențe la diferitele aspecte ale vieții sociale, dizabilitatea nemaifiind văzută ca o problemă individuală ci ca un fapt social cauzat de politică, practică, atitudini și/sau mediul înconjurător.

Mișcarea persoanelor cu dizabilități consideră că soluția problemei referitoare la dizabilitate se afla în restructurarea societății, scop realizabil de care poate beneficia toată lumea.

Modelul carității, împreună cu cel medical au fost printre cele mai utilizate de către persoanele fără dizabilități pentru a defini și explica dizabilitatea.

În prezent, este evident ”fondul unei apologii generale a principiilor integrării, normalizării, egalității sociale și egalității de șanse, precum și cel al incluziunii, promovate în toată lumea după anul 1971”, de aceea, se pledează ideologic, oficial și civic pentru nevoia depășirii modelului medical decătre modelul social.

În contextul în care, în dezvoltarea ulterioară a societății, au fost recunoscute limitările modelului medical și ale modelului social, s-a impus din ce în ce mai mult modelul bio-psiho-social al funcționării, dizabilității și sănătății, care integrează modelele medical și social, oferind o viziune integrată și holistică a funcționării umane. Din această perspectivă, funcționarea unui individ, cu toate componentele sale (funcțiile organismului și structurile corpului, alături de activități și de participare), este considerată rezultatul interacțiunii dintre starea de sănătate și factorii personali și de mediu.

Dizabilitatea denotă aspectele negative ale acestei interacțiunii dintre individ, care are o afectare de natură organică sau funcțională, și factorii contextuali în care se regăsește acesta (factori de mediu și personali), reprezentând termenul generic pentru deficiențe/afectări ale funcțiilor și/sau structurilor organismului, limitări ale activității și restricții în participare.

Termenul dizabilitate/handicap a pătruns în limbajul legislativ și administrativ după anii 1950. Până atunci, termenul utilizat pe scară largă era cel de „infirm”, definit ca persoană care, din cauza unor deficiențe senzoriale, motorii sau intelectuale, pe perioade determinate sau, permanent, dispunea de posibilități inferioare de a acționa, comparativ cu persoanele considerate „normale”. În spiritul acestei abordări, imaginea acestor persoane este dominată de aspectele ce țin de „neputință” (absență a puterii fizice, psihice, economice, profesionale, relaționale, civice etc.), unul dintre efecte fiind cel al discreditării sau al prejudiciului cu care se confruntă.

În anul 1980, cercetătorului P. Wood a încercat definirea celor trei concepte distincte deficieță – dizabilitate – handicap, definiții care au stat la baza elaborării Clasificării Internaționale a Deficiențelor, Dizabilităților și Handicapurilor (ICIDH-1) adoptată ca document de lucru de către Organizația Mondială a Sănătății în același an, fiind preluate atât în „Programul mondial de acțiune privind persoanele cu dizabilități” adoptat de Adunarea Generală Organizației Națiunilor Unite la 3 decembrie 1982 cât și în ”Regulile Standard privind Egalizarea de Șanse pentru Persoanele cu Dizabilități” adoptate de Adunarea Generală a ONU în decembrie 1993:

Deficiență – semnifică absența, pierderea sau alterarea unei structuri ori funcții (anatomică, fiziologică sau psihologică)

Dizabilitate – reprezintă orice limitare funcțională, restricție în activitate sau lipsă ori pierdere a aptitudinii (cauzate de o deficiență) de a realiza o activitate, în limitele considerate normale

Handicap – reprezintă dezavantajul pentru un individ rezultat dintr-o deficiență sau dizabilitate care o împiedică să satisfacă total ori parțial sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu vârsta, genul și cu diferiți factori sociali și culturali)

Căutarea unei definiții unitare, riguroase. care să nu stigmatizeze, a constituit obiectul preocupărilor ulterioare, astfel că, în anul 2001, Organizația Mondială a Sănătății, revenind asupra lucrării anterioare, a elaborat Clasificarea Internațională a Funcționării. Dizabilității și Sănătății (CIF), recunoscând că, în ciuda eforturilor depuse de toată lumea, chiar termenii utilizați în noul document pot să fie stigmatiznți și să pună etichete. Ca reacție la această problemă, încă de la începutut procesului de revizuire, s-a luat decizia de a se renunța în totalitate la termenul ”handicap” și de a se utiliza termenul ”dizabilitate” ca termen general, global, utilizat pentru a desemna un fenomen multidimensional care rezultă din interacțiunea dintre oameni și mediul lor fizic și social, dintre caracteristicile de sănătate și factorii contextuali. În acest context, atunci când se referă la persoane, OMS confirmă un principiu esențial, și anume, ca “oamenii să aibă dreptul de a fi numiți cum doresc ei și ”recomandă exprimarea într-un mod neutru, care să evite utilizarea unor termeni depreciativi, stigmatizări sau a unor conotații nepotrivite (pre ex. în loc de ”persoană cu dizabilități mentale” CIF folosește termenul de ”persoană cu o problemă de învățare”).

Legislația și literatura de specialitate românească a utilizat în mod constant termenul “handicap”, poate și pentru că, în mare parte aceasta a fost de inspirație franceză dar mai ales pentru că acestea au fost în mare măsură expresia modelului caritabil și a celui medical al dizabilității. În ultima perioadă, însă, în special odată cu ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, majoritatea specialiștilor preferă termenul de "dizabilitate", explicat ca interacțiunea dintre individ și contextul său de viață. Dizabilitatea este un efect al acestei interacțiuni și apare atunci când barierele de atitudine, legislative etc. sau lipsa de adaptare a mediului la nevoile persoanei generează o restricție de participare a acestei persoane la viața de zi cu zi.

Lucrarea de față utilizează la rândul său termenul dizabilitate/persoane cu dizabilități, analiza referitoare la protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități în România și jurisprudența în materie utilizând, după caz, termenul de handicap/persoane cu handicap, așa cum actele normative sau documentele publice fac referire, în momentul de față cei doi termeni, „handicap” și „dizabilitate”, fiind utilizați utilizați cu accepțiuni similare.

Capitolul al II lea

Instrumente și mecanisme de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități

Preocupări în ce privește protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități se regăsesc atât la nivel internațional, reprezentat de sistemul Organizației Nțiunilor Unite cât și regional european, Consiliul Europei și Uniunii Europene.

II.1. Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități în sistemul Națiunilor Unite

Principalele două componente ale sistemului internațional de protecție a drepturilor omului sunt: tratatele, prin care este enunțat conținutul unor drepturi și libertăți și mecanisme prin care se urmărește respectarea acestora.

II.1.1. Instrumente de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, în sistemul Națiunilor Unite

Persoanele cu dizabilități au toate drepturile fundamentale ale omului, promovate atât de Carta Organizației Națiunilor Unite, cât și de alte instrumente de drepturile omului: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale.

În ultimele decenii persoanele cu dizabilități au devenit din ce în ce mai active în afirmarea puterii și încrederii în propriile abilități de a duce o viață independentă, eforturile lor fiind susținute de Organizația Natiunilor Unite, preocupată din ce în ce mai mult de abordarea dizabilitații din perspectiva drepturilor omului. Astfel, adoptarea de către Adunarea Generală ONU a celor două declarații privind drepturile persoanelor cu dizabilități (Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Întârziere Mentală și Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități) deschide calea pentru viitoarele seturi complete de principii, cu rol în integrarea deplină a persoanelor cu dizabilități în societate: Programul Mondial de Acțiune privind Persoanele cu Dizabilități, Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Dizabilități, Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.

II.1.1.1. Carta ONU și Carta Internațională a Drepturilor Omului

Carta ONU, unul dintre cele mai importante tratate care conțin angajamente juridice cu privire la respectarea drepturilor omului, este cea care a deschis calea spre constituirea unui sistem internațional de drepturile omului și de cooperare internaționlă pentru impunerea acestora, în Preambulul său, reafirmându-se ”credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane”. Deși Carta ONU nu definește în niciun fel conținutul drepturilor, are meritul de a fi introdus drepturile omului în ordinea juridică internațională.

Carta Internațională a Drepturilor Omului este constituită din: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactele privind drepturile omului, care au devenit fundamentul Dreptului Internațional al Drepturilor Omului.

A. Declarația Universală a Drepturilor Omului, înființată, în mod explicit pentru a preveni în viitor apariția unor atrocități similare Holocaustului, reprezintă primul instrument internațional care a prevăzut drepturile civile și politice, precum și pe cele economice, socale și culturale, de care trebuie să se bucure orice persoană, subliniindu-se importanța protejării acestora într-un sistem de drept, fiind expresia idealului spre care tind toate popoarele, care le călăuzește în înaintarea lor pe calea respectului efectiv al demnității umane, al înaltelor valori și principii pe care le împărtășesc.

Deși nu este un act juridic, neavând puterea juridică a unui tratat. totuși, de-a lungul timpului, Declarația a fost folosită ca un document de referință ce cuprinde standardele minime în domeniul drepturilor omului. fiind considerată ca facând parte din dreptul internațional cutumiar.

Adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului a constituit momentul decisiv în procesul de internaționalizare a acestora, având drept fundament Carta Națiunilor Unite.

Cele 30 de articole ale Declarației Universale a Drepturilor Omului enunță drepturile esențiale ale omului și libertățile fundamentale pe care le pot pretinde fără discriminare de orice fel, ce pot fi grupate astfel:

– prima categorie de drepturi privește drepturile și libertățile de ordin personal: viață, libertate, siguranța și demnitatea persoanei, protecția egală în fața legii, garanția împotriva sclaviei, torturii, arestărilor și pedepselor arbitrare, recurs judiciar împotriva abuzurilor;

– a doua categorie privește drepturile individului în raporturile sale cu grupările din care face parte și cu elementele lumii exterioare – bărbatul și femeia au, pe picior de egalitate, de dreptul de a se căsători, de a întemeia o familie, de a avea un cămin, un domiciliu, un azil în caz de persecuție;

– a treia categorie este cea a facultăților spirituale, a libertății de exprimare, de reuniune de asociere, dreptul de a lua parte la treburile publice și de a participa la alegeri periodice corecte, voința poporului fiind proclamată ca fundament al autorității puterilor publice.

– a patra categorie este cea a drepturilor economice, sociale și culturale – dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la securitate socială, la libertăți sindicale, precum și dreptul la educație, la recreere, la viață culturală, la protecția creației intelectuale sau artistice

B. Pactele privind drepturile omului, care din punct de vedere al naturii lor juridice, reprezintă tratate multilaterale, sunt: Pactul international privind drepturile civile si politice (împreună cu un Protocolul Opțional) și Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale sistematizează ansamblul drepturilor omului, stabilind, totodată, mecanisme specifice de garantare și de monitorizare a respectării angajamentelor statelor parți.

În preambulul ambelor Pacte, redactate in termeni aproape identici, se precizează că "in conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei umane libere, bucurându-se de libertățile civile și politice și eliberată de teamă și de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile și politice, ca și de drepturile sale economice, sociale sau culturale".

De asemenea, primul articol din fiecare act declară universal dreptul la autodeterminare cerând statelor să faciliteze realizarea și respectarea acestuia.

În articolul 3 al celor două Pacte se reafirmă dreptul egal pe care-l are atât bărbatul cât și femeia de a se bucura de toate drepturile.

Articolul 5 din Pacte prevede garanții contra suprimării sau limitării nelegale a drepturilor omului sau a libertăților fundamentale și împotriva interpretării eronate a dispozitiilor acestora pentru a justifica violarea unui drept sau a unei libertăți. Se interzice de asemenea ca statele să limiteze drepturile deja în vigoare pe teritoriul lor sub pretextul ca Pactele nu le recunosc sau le recunosc într-o măsură mai mică.

II.1.1.2. Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Întârziere Mentală (1971) și Declarația privind drepturile persoanelor cu dizabilități (1975)

Prima jumătate a anilor 1970 care a reprezentat, în sistemul Natiunilor Unite, prima etapă în abordarea dizabilitații din perspectiva drepturilor omului, conceptul fiind din ce in ce mai mult utilizat la nivel internațional, a fost marcat de adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, a două declarații privind persoanele cu dizabilități care, deși nu sunt tratate internaționale generatoarea de drepturi și obligații juridice, au deschis calea, la rândul lor, pentru viitoarele seturi complete de principii, care ar contribui în cele din urmă la integrarea persoanelor cu dizabilități în societate:

A. Declarația persoanelor cu întârziere mentală, adoptată în 1971 de Adunarea Generală a ONU, prin Rezolutia 2856 (XXVI) A/8429, a oferit cadrul pentru promovarea și protecția drepturilor persoanelor cu un anumit tip de dizabilitate, afirmând astfel că persoanele cu dizabilități intelectuale au aceleași drepturi ca și celelalte ființe umane, inclusiv dreptul la îngrijire medicală adecvată și recuperare fizică, la educație, la formare profesională, reabilitare și îndrumare care îi vor permite să-și dezvolte abilitățile și potențialul său maxim, la securitate economică și la un standard de viață decent, la tutore calificat care să-i protejeze bunăstarea și interesele, la protecție impotriva exploatării și a tratamentului degradant și la proces echitabil. Ea are dreptul de a efectua muncă productivă sau de a se angaja în orice altă ocupație semnificativa în măsura abilităților sale.

Documentul precizează că, ori de câte ori este posibil, persoana cu astfel de dizabilități ar trebui să trăiască împreună cu propria familie și să participe în diferite forme la viața comunității, familia cu care trăiește având dreptul să primească asistență iar în cazul în care îngrijirea într-o instituție devine necesară, aceasta ar trebui să fie furnizată într-un cadru și alte circumstanțe cât mai apropiate de cele ale unei vieți normale.

În document se apreciază că, atunci când persoanele cu deficiență intelectuală nu sunt în măsură, din cauza severității handicapului lor, să-și exercite toate drepturile într -un mod semnificativ sau ar trebui să devină necesară limitarea sau interzicerea unora sau a tuturor acestor drepturi, procedura utilizată pentru limitarea sau interzicerea drepturilor trebuie să conțină garanții juridice adecvate împotriva oricărei forme de abuz. Această procedură trebuie să se bazeze pe o evaluare a aptitudinilor sociale ale persoanei de către experți calificați și trebuie să facă obiectul revizuirii periodice și contestației la autoritățile superioare.

B. Declarația privind drepturile persoanelor cu dizabilități, proclamată prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. 3447 din decembrie 1975, a avut în vedere necesitatea de “a ajuta persoanele cu dizabilități să-și dezvolte aptitudini în cele mai diverse domenii de activitate în vederea promovării, în măsura posibilă, a integrării lor în viața socială normală“.

Documentul se referă la protectia drepturilor tuturor persoanelor cu dizabilități, acestea având aceleași drepturi politice și civile ca și ceilalți, declarația reiterând dreptul persoanelor cu dizabilități la educație, servicii medicale, precum și servicii de angajare în muncă. Este recunoscut în continuare dreptul acestor persoane la securitate economică și socială, angajare în muncă, de a trăi cu familiile lor, de a participa la evenimente sociale, de a fi protejate împotriva oricărei exploatări, abuz sau alt comportament degradant, și dreptul de a beneficia de asistență juridică.

Astfel, stabilind că persoana cu dizabilități reprezintă “orice persoană în imposibilitatea de a-și asigura, prin ea însăși, total sau parțial, necesitățile unei vieți individuale sau sociale normale, din cauza unei deficiențe congenitale sau nu, a capacităților sale fizice sau mentale“, aceasta:

– trebuie să se bucure de toate drepturile enunțate. Aceste drepturi trebuie recunoscute tuturor, fără nicio excepție și fără distincție sau discriminare bazate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, origine națională sau socială, de avere, naștere sau de orice altă situație;

– are dreptul la respectarea demnității umane. Ea are, indiferent de originea, natura și gravitatea deficiențelor sau tulburărilor sale, aceleași drepturi fundamentale ca și concetățenii de vârstă;

– are aceleași drepturi civile și politice ca și celelelte ființe umane, în măsura în ca are discernământ;

– are dreptul la tratamente medicale, psihologice și funcționale, acestea cuprinzând proteze și orteze, la programe de reabilitare, la educație, la pregătire și readaptare prefere

– are drept la securitate economică și socială, la un nivel de viață decent; are dreptul ca nevoile sale particulare să fie luate în considerare de către societate;

– are dreptul să trăiască în mijlocul familiei sale sau într-un cămin specializat, după caz;

– are dreptul să fie protejat împotriva oricărei exploatări, oricăre reglementări sau tratmente discriminatorii, abuzive sau degradant;

– are dreptul să beneficieze de o asistență legală calificată.

II.1.1.3. Programului Mondial de Acțiune privind persoanele cu dizabilități

O altă etapă în abordarea dizabilității în sistemul ONU a fost marcată de Decada Națiunilor Unite pentru persoanele cu dizabilități (1983-1992), ce avea rolul de defini dizabilitatea ca relație dintre persoanele cu dizabilități și mediul lor, imperativul de a elimina barierele sociale care împiedică participarea deplină de către acestea devenind din ce în ce mai recunoscut. Decada Națiunilor Unite pentru persoanele cu dizabilități a cuprins Anul International al Persoanelor cu dizabilități (1981) cu tema „Participare deplină și Egalitate" și Programului Mondial de Acțiune privind persoanele cu dizabilități.

O idee majoră desprinsă din activitățile desfașurate cu prilejul Anului International al Persoanelor cu dizabilități a fost aceea că imaginea persoanelor cu dizabilități depinde într-o importantă măsură de atitudinile sociale, acestea constituind bariere pentru realizarea scopului de participare deplină și egalitate în societate de către persoanele cu dizabilități.

In 1982, în intenția de a asigurara efectiv rezultatele Anului Internațional, Adunarea Generală ONU a adoptat în decembrie 1982 Programul Mondial de Acțiune (PMA), adoptat în decembrie 1982 de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluția 37/52,este o strategie globală cu scopul dea a îmbunătăți prevenirea dizabilității, reabilitarea și egalizarea șanselor, care se referă la participarea deplină a persoanelor cu dizabilități la viața socială și la dezvoltarea națională, subliniind, de asemenea, necesitatea de a aborda dizabilitatea din perspectiva drepturilor omului.

Cele trei capitole oferă: o analiză a principiilor, conceptelor și definițiilor referitoare la dizabilități, o imagine de ansamblu a situației mondiale în ceea ce privește persoanele cu dizabilități, și stabilesc recomandări de acțiune la nivel național, regional și internațional.

"Egalizarea șanselor" este tema centrală a PMA și reprezintă filozofia de ghidare pentru realizarea participării depline a persoanelor cu dizabilități, în toate aspectele vieții sociale și economice. Un principiu important care stă la baza acestei teme este faptul că problemele legate de persoanele cu dizabilități nu ar trebui să fie tratate în mod izolat, ci în contextul serviciilor comunitare, “persoanele cu handicap permanent care au nevoie de servicii de sprijin din partea comunității, de ajutor și echipamente pentru a duce o viață cât mai apropiată de cea normală, atât acasă, cât și în sociatate, trebuie să aibă acces la astfel de servicii. Cei care trăiesc împreună cu persoane cu dizabilități și le ajută în activitatea zilnică trebuie să fie, de asemenea, sprijiniți pentru a beneficia de odihnă și relaxare și a avea posibilitatea de a se îngriji de propriile nevoi“.

Mai mult, în document se precizează că “așa cum persoanele cu dizabilități au drepturi egale cu celelalte, ele au și obligații egale. Este datoria lor să participe la construcția societății“. Astfel, tinerilor cu duzabilități trebuie să li se asigure șanse să aibă o carieră profesională, nu să fie instituționalizați și să trăiască din ajutorul statului.

Implementarea PMA a necesitat integrarea în politicile naționale a unor strategii pe termen lung pentru dezvoltarea economică, a unor activități de prevenție, care să se refere și la dezvoltarea și utilizarea tehnologiei pentru prevenirea dizabilității, și a legislației care să elimine discriminarea în ceea ce privește accesul la servicii, securitate socială, educație și angajare în muncă.

De asemenea, PMA subliniază necesitatea creării în fiecare stat a unui organism distinct, cu rol de coordonare, la nivel național, a strategiilor și politicilor de protecție a persoanelor cu dizabilități

II.1.1.4. Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Dizabiltăți

La 20 decembrie 1993, ca urmare a experienței acumulate pe parcursul Decadei Națiunilor Unite pentru Persoanele cu Dizbilități (1983-1992), Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluția 48/96, a adoptat Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Dizabiltăți care, suportul moral fiind Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Convenția cu privire la drepturile copilului, Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor și Pogramul Mondial de Acțiune privind Persoanele cu Dizabilități.

Regulile au pregătit terenul pentru o abordare a dizabilității prin prisma drepturilor și au permis o schimbare importantă de poziție, de la protecție socială la drepturi acordate persoanelor cu dizabilități în context global.<0}

Chiar dacă Regulile nu sunt obligatorii, ele pot deveni reguli internaționale cutumiare atunci când sunt aplicate de un mare număr de state cu intenția de a respecta o regulă de drept internațional. Ele implică un puternic angajament moral și politic din partea statelor de a acționa în vederea egalizării șanselor pentru persoanele cu dizabilități. {0>Although not binding for UN Member States, they imply a strong moral and political commitment to take action.<}0{>

Scopul Regulilor este “de a asigura că fetele și băieții, femeile și bărbații cu dizabilități, ca membri ai societății din care fac parte, pot exercita aceleași drepturi și obligații ca și celelalte persoane“. În toate societățile lumii există încă obstacole care împiedică persoanele cu dizabilități să-și exercite drepturile și libertățile și care fac dificilă participarea lor deplină la activitățile desfășurate în cadrul comunității din care fac parte. Este responsabilitatea statelor să acționeze în mod corespunzător pentru a elimina astfel de obstacole, persoanele cu dizabilități și organizațiile acestora trebuie să joace un rol activ ca parteneri în cadrul acestui proces.

Mai mult, Regulile prevăd un mecanism de monitorizare pentru a sprijini implementareaa acestor și solicită numirea unui raportor special pentru stabilirea unui dialog direct între statele membre, organizațiile non-guvernamentale locale și alte organisme interguvernamentale, în scopul de a le pune în aplicare.

Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități au fost formulate, cu scopul:

– de a accentua că toate acțiunile întreprinse în domeniul dizabilității presupun cunoștințe și experiență adecvate în privința condițiilor și a nevoilor speciale ale persoanelor cu dizabilități;

– de a pune în evidență aspectele de importanță majoră ale politicilor sociale din domeniul dizabilității, inclusivîncurajarea activă a cooperării tehnice și economice;

– de a oferi modele ale procesului de luare de decizie politică necesară atingerii de șanse egale, ținând cont de diferențele mari de niveluri tehnice și economice, de faptul că procesul trebuie să reflecte o înțelegere profundă a contextului cultural și de rolul hotărâtor al persoanelor cu dizabilități;

– de a propune mecanisme naționale pentru o strânsă colaborare între state, organismele din cadrul sistemului Națiunilor Unite, alte organisme interguvernamentale și organizațiile persoanelor cu dizabilități precum și un mecanism eficient pentru procesul de monitorizare prin care statele să caute să atingă obiectivul egalizării de șanse pentru persoanele cu dizabilități.

Cele 22 de reguli sunt grupate în trei categorii:

Prima categorie o reprezintă cea a precondițiilor pentru participarea egală: creșterea conștientizării, asistența medicală, reabilitare, servicii de sprijin,

Cea de-a doua categorie de Reguli cuprinde domeniile vizate pentru participarea egală: accesibilitate, educație, angajare în muncă, susținerea veniturilor și securitatea socială, viața de familie și integritatea personală, cultura, recreere și sport, religie,

A treia categorie de reguli cuprinde măsuri pentru implementare: informare și cercetare, elaborarea politicilor și planificare,legislație, politici economice, coordonarea muncii, organizații ale persoanelor cu dizabilități, pregătirea persoanelor, programe de monitorizare la nivel național și de evaluare a dizabilității, cooperarea tehnică și economică, cooperare internațională.

Principiile și orientările politice afirmate în Programul Mondial de Acțiune privind Persoanele cu Dizabilități și Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Dizabilități au influențat promovarea, formularea și evaluarea politicilor, planurilor, programelor și acțiunilor la nivel național, regional și internațional, în vederea continuării egalizării șanselor pentru persoanele cu dizabilități.

II.1.1.5. Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CDPD)

Incontestabil, prima decadă mileniului III a fost dedicată procupărilor pentru elaborarea unei convenții internaționale, globală și integrală, privind promovarea și protejarea drepturilor și demnității persoanelor cu handicap, Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități și Protocolul Opțonal al acesteia, principalul instrument juridic internațional de luptă împotriva discriminării persoanelor cu dizabilități, mai ales datorită numărului record de semnături de aderare.

Intrarea în vigoare a Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități si a Protocolului Opțional a marcat începutul unei noi etape în eforturile „de a promova, proteja și asigura exercitarea deplină și în condiții de egalitate  a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilități și de a promova respectul pentru demnitatea lor intrinsecă”.

În Preabulul Convenției se recunoaște că ”dizabilitatea este un concept în evoluție” ce ”rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți”,

Principiile pe baza cărora s-a construit CDPD sunt:

Respectarea demnității inalienabile, a autonomieiindividuale, inclusiv a libertății de a face propriile alegeri,șia independențeipersoanelor – se referă la valoarea pe care fiecare persoană, indiferent de deficiența pe care o are, o poate aduce în cadrul societății. Perspectiva persoanelor cu dizabilități trebuie inclusă în experiența globală de viață. Principiul stă la baza procesului de identificare și eliminare a barierelor pentru a permite persoanelor cu limitări de activitate sau restricții de participare să–și exercite, conform consimțământului liber și informat, drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Nediscriminarea – Confirmarea acestui principiu presupune luarea de măsuri pentru prevenirea, recunoașterea și sancționarea oricărei forme de discriminare, inclusiv a discriminării multiple la care pot fi supuși copiii, fetele și femeile sau persoanele vârstnice. Principiul conduce la necesitatea adoptării unor măsuri specifice care sunt necesare pentru a accelera sau a obține egalitatea de facto a persoanelor cu dizabilități. Principiul presupune recunoașterea faptului că discriminarea pe criterii de dizabilitate este o încălcare a demnității și valorii inerente a omului.

Participarea și integrarea deplină și efectivă în societate – interpretat în strânsă legătură cu conceptele de ”design universal” și ”adaptare rezonabilă”, presupune atât identificarea și eliminarea barierelor de participare cât și adoptarea unor măsuri active și eficiente pentru garantarea exercitării depline a drepturilor fundamentale, ceea ce presupune, inclusiv luarea de măsuri eficiente în scopul schimbării de atitudini și comportamente care pot duce la stigmatizare, marginalizare sau excludere a persoanelor cu diverse deficiențe.

Respectul pentru diversitate și acceptarea persoanelor cu dizabilități ca parte a diversității umane și a umanității – presupune recunoașterea dizabilității ca dimensiune universală, inevitabilă, a diversității umane, dar mai ales a contribuțiilor valoroase, existente și de perspectivă, aduse de persoanele cu dizabilități la bunăstarea generală și la diversitatea comunităților din care fac parte.

Egalitatea de șanse – este rezultatul procesului de egalizare a șanselor prin care diferitele structuri din societate și de mediu, de exemplu infrastructura, serviciile, informarea și altele, au devenit disponibile inclusiv persoanelor cu dizabilități, acestea fiind recunoscute și apreciate ca participanți egali în cadrul societății.

Accesibilitatea – presupune luarea în considerare, în toate politicile, programele, serviciile și resursele din comunitate, destinate persoanelor cu diverse deficiențe, a aspectelor referitoare la cost, disponibilitate, proximitate, pentru a preîntâmpina crearea de noi bariere. Principiul se referă totodată la procesul de accesibilizare în sensul proiectării și adaptării mediului fizic, social, economic, educațional, medical, cultural, informațional și comunicațional astfel încât persoanele cu dizabilități să se bucure pe deplin de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Egalitatea între bărbați și femei – se referă la necesitatea de a integra principiul egalității de gen în toate politicile și măsurile de promovare a deplinei exercitări a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilități.

Respectul pentru capacitățile de evoluție ale copiilor cu dizabilități și respectul pentru dreptul copiilor cu dizabilități de a-și păstra propria identitate – urmărește sprijinirea autonomiei copilului, concomitent cu identificarea și acoperirea diferitelor nevoi specifice care, progresiv, pot apărea la un moment în evoluția sa. Pe tot parcursul evoluției lor, copiii cu dizabilități trebuie consultați și implicați în mod activ în procesele de luare a deciziilor referitoare la problemele privind persoanele cu dizabilități

Deși persoanele cu dizabilități au fost întotdeauna îndreptătite să aibă aceleași drepturi ca oricine altcineva, este pentru prima dată când drepturile lor sunt stabilite în mod cuprinzător într-un instrument international obligatoriu.

CDPD aplică drepturile omului dizabilității, făcând astfel ca drepturile generale ale omului să fie specifice persoanelor cu dizabilități, reafirmând aplicabilitatea drepturilor omului existente la persoanele cu dizabilități dintr-o perspectivă anti-discriminare și clarificând legile internaționale existente referitoare la dizabilitate. Documentul a generat, pe bună dreptate așteptări extraordinare în ceea ce privește sprijinul acordat persoanelor cu dizabilități din întreaga lume, ale căror drepturi au fost repetat și sistematic încălcate, fiind un amestec foarte subtil de vechi și nou, care confirmă drepturile existente și întărește ideea că sunt necesare tratatele specifice unui grup, cel puțin în parte, pentru a lua în considerare experiența ireductibilă a acestuia în ceea ce privește exercitarea drepturilor.

CDPD face un efort foarte important pentru a evidenția, uneori în detaliu, măsurile ce trebuie întreprinse pentru a promova, proteja și asigura exercitarea deplină și în condiții de egalitate a drepturilor.

Există multe referiri la "luarea de măsuri adecvate" sau "adoptarea de măsuri imediate, eficiente și adecvate". Toate acestea apar în mod evident, ca obligații ale statului, mai degrabă decât ca drepturi ale omului în sine, de a asigura și de a promova exercitarea deplină a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilități, fără niciun fel de discriminare pe criterii de dizabilitate.

De asemenea, este prevăzută obligația statelor de a lua în considerare protecția și promovarea drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilități în toate politicile și programele, de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru a elimina discriminarea pe criterii de dizabilitate de către orice persoană, organizație sau întreprindere privată, de a iniția sau promova cercetarea, serviciile, echipamentele și facilitățile concepute pe baza Design-ului Universal precum și de a susține formarea, în domeniul drepturilor recunoscute de Convenție, a profesioniștilor și a personalului care lucrează cu persoane cu dizabilități, în vederea îmbunătățirii furnizării asistenței și serviciilor.

CDPD stabilește pentru statele părți obligația de a consulta îndeaproape și de a implica persoanele cu dizabilități și organizațiile care le reprezintă, în dezvoltarea și implementarea legislației și în toate procesele de luare a deciziilor referitoare la problematica dizabilității, inclusiv în procesul de monitorizare.

În ceea ce privește împlementarea și monitorizarea națională, documentul stabilește obligația statelor de a desemna, puncte de contact în cadrul guvernului pentru probleme referitoare la implementarea Convenției și de a stabili sau desemn unui mecanism de coordonare în cadrul guvernului pentru a facilita măsurile aferente, în diferite sectoare și la diferite niveluri.

De asemenea, se stabilește obligația statelor, în conformitate cu propriile sisteme juridice și administrative, de stabili un mecanism independent pentru a promova, proteja și monitoriza implementarea Convenției, ținând cont de principiile referitoare la statutul și funcționarea instituțiilor naționale pentru protecția și promovarea drepturilor omului.

CDPD este însoțită de un Protocol Opțional care, odată cu ratificarea, oferă o procedură de plângere și o procedură de investigare, ce pot fi depuse la comitetul care monitorizează tratatul.

II.1.1.5. Alte documente adoptate în sistemul Națiunilor Unite

A. Declarația de la Salamanca asupra principiilor, politicilor și practicilor în domeniul educației și a cerințelor educaționale speciale, împreună cu Direcțiile de acțiune, adoptate în iunie 1994, în cadrul Conferinței Mondiale privind educația specială: Acces și Calitate, desfășurată la Slamanca, cu participarea UNESCO, au recunoscut necesitatea și urgența necesității asigurării de educație pentru copiii, tinerii și adulții cu cerințe educaționale speciale în cadrul sistemul obișnuit de educație.

Declarația recunoaște dreptul fundamental al fiecărui copil la educație, la atingerea și menținerea unui nivel acceptabil de învățare. Pornind de la premisa că fiecare copil are caracteristici, interese, aptitudini și necesități proprii de învățare, Declarația susține că sistemele educaționale ar trebui proiectate și programele educaționale implementate astfel încât să țină seama de diversitatea largă a acestor caracteristici și necesități, școlile de masă adaptate unei pedagogii ”centrate asupra copilului”, astfel încât să poată asigura accesul persoanele cu cerințele speciale.

De asemenea, în declarație se afirmă că școlile de masă, care au adoptat această orientare sunt cele mai eficiente mijloace de combatere a atitudinilor discriminatorii, creând comunități primitoare, construind o societate incluzivă și oferind educație pentru toți; mai mult, ele oferă o educație eficientă pentru majoritatea copiilor, cresc eficiența și în cele din urmă gradul de utilitate al întregului sistem educațional.

Astfel, Guvernele sunt invitate să acorde cea mai mare atenție politicii educaționale, pentru a îmbunătăți sistemele educaționale și a le face capabile să cuprindă toți copiii, indiferent de diferențele individuale sau situațiile dificile ale unora, să adopte principiul educației incluzive, prin înscrierea tuturor copiilor în școli de masă, cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru a face altfel, să încurajeze și să faciliteze participarea părinților, comunităților și organizațiilor persoanelor cu cerințe educaționale speciale la planificarea și procesul de luare a deciziilor în ceea ce privește resursele necesare educației speciale, să depună eforturi în direcția identificării timpurii și intervenției strategice, precum și în aspectele profesionale ale educației incluzive, să se asigure că, programele de pregătire a cadrelor didactice, atât cele anterioare începerii carierei didactice cât și cele din timpul acesteia, să fie în concordanță cu necesitatea de a furniza resurse necesare educației speciale din școlile incluzive.

B. Convenția nr. 159 privind reabilitarea profesională și ocuparea unui loc de muncă de către persoanele cu dizabilități, adoptată de Organizația Internațională a Muncii în iunie 1983.

Plecând de la prevederile Recomandării Organizației Internaționale a Muncii privind reabilitarea vocațională a Persoanelor cu dizabilități, din 1955, Convenția a fost concepută în scopul de a formula și implementa o legislație care să asigure disponibilitatea unor măsuri adecvate de reabilitare vocațională pentru toate categoriile de persoane cu dizabilități și să promoveze oportunități de angajare acestora în cadrul pieței libere a muncii, respectând principiul de egalitate între lucrătorii cu dizabilități și cei fără dizabilități.

Potrivit Convenției, persoana cu dizabilități este “un individ ale cărui perspective de a obține sau menține un loc de muncă adecvat și de avansa în muncă sunt reduse substanțial ca urmare a unei deficiențe fizice sau mentale” iar scopul reabilitării profesionale este definit ca fiind acela de “a da persoanei cu dizabilitățí posibilitatea de a obține un loc de muncă adecvat, de a-l păstra și de a promova în carieră, prin aceasta asigurându-se integrarea sau reintegrarea în societate.

Potrivit documentului, statele părți vor adopta, implementa și revizui periodic o politică națională privind reabilitarea profesională și ocuparea de locuri de muncă de către persoanele cu dizabilități, ce va avea ca obiectiv ca toate categoriile de persoane cu dizabilități să beneficieze de măsuri adecvate de reabilitare profesională și să promoveze șansele persoanelor cu dizabilități de a ocupa locuri de muncă pe piața liberă a muncii, respectând principiul egalității de șanse între angajații cu dizabilități și angajații în sens general, măsurile pozitive speciale care privesc asigurarea egalității efective de șanse și tratament dintre angajații cu dizabilități și ceilalți angajați nefiind considerate ca discriminatorii împotriva celorlalți angajați.

De asemenea, Convenția menționează obligația consultării organizațiilor reprezentative ale persoanelor cu dizabilități cât și a celor care activează în numele lor, la elaborarea politicii naționale privind reabilitarea profesională și ocuparea de locuri de muncă de către persoanele cu dizabilități.

C. Recomandarea nr. 168 privind reabilitarea vocațională și angajarea persoanelor cu dizabilități, adoptată de către Organizația Internațională a Muncii la 20 iunie 1983 completează Convenția privind reabilitarea profesională și ocuparea unui loc de muncă de către persoanele cu dizabilități, din 1983, ca și aceasta neavând un caracter obligatoriu.

Potrivit art. 7 din Recomandare “persoanele cu dizabilități trebuie să se bucure de șanse egale și de tratament egal în ceea ce privește angajarea în muncă, păstrarea locului de muncă și avansarea în muncă, iar, în măsura posibilităților, postul ocupat va corespunde alegerii făcute de persoana cu diabilități și va fi potrivit pentru aceasta”.

Atât Recomandarea nr. 168 cât și Convenția nr. 159 sunt rezultatul încercărilor Organizației Internaționale a Muncii de a depăși funcțiile limitate ale serviciilor specializate, și deseori segregate, pentru persoanele cu dizabilități, prin dezinstituționalizare și normaliza pe piața muncii.

D. Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (CIF) aprobată de Orgnizația Mondială a Sănătății la 22 mai 2001 prin Rezoluția WHA 54.21, derivată ulterior de Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății – versiunea pentru copii și tineri (CIF-CT) publicată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) în anul 2007, are ca obiectiv general a oferi un limbaj standardizat și unitar, precum și un cadru general de descriere a stării de sănătate și a celorlalte stări associate stării de sănătate. Sunt definite componentele sănătății și câteva din componentele asociate stării de bine (educația și munca). De aceea, domeniile incluse în CIF pot fi considerate deopotrivă domenii de sănătate, cât și domenii associate sănătății. Aceste domenii sunt descries din perspective organismului, individului și societății și sunt grupate în două liste principale: (1) Structuri și Funcții ale organismuluiși (2) Activități și Participare.

Condițiile de sănătate sunt definite ca fiind "un termen generic pentru boli (acute sau cronice), tulburări, leziuni sau traumatisme", dar și "alte circumstanțe, cum ar fi sarcina, îmbătrânirea, stresul, anomalii congenitale, sau predispoziție genetică". Dizabilitatea este interacțiunea dintre un individ cu condițiile sale de sănătate cu mediul (în aspectele sale negative), în timp ce funcționarea este aceeasi interacțiune dar în termeni pozitivi.

CIF oferă o descriere a situațiilor legate de funcționare și dizabilitate și restricțiile acestora și servește drept cadru de organizare a acestor informații. Influența factorilor contextuali (de mediu și personali) se răsfrânge în primul rând în activitatea persoanei cu dizabilitate și în participarea la viața comunității.

Termenul ”activitate” se referă la execuția unei sarcini iar cel de participare vizează implicarea persoanei într-o situație de viață reală. Factorii de mediu pot conține bariere sau facilitatori. Barierele conduc la diminuarea activității și pun restricții de participare, ceea ce limitează persoana în a juca rolurile pe care le îndeplinesc ceilalți semeni ai săi.

OMS recunoaste că, în ciuda eforturilor depuse de toată lumea, chiar termenii utilizați în acest document pot să fie stigmatiznți și să pună etichete. Ca reacție la această problemă, încă de la începutut procesului de revizuire, s-a luat decizia de a se renunța în totalitate la termenul ”handicap” și de a se utiliza termenul ”dizabilitate” ca termen general, global, utilizat pentru a desemna un fenomen multidimensional care rezultă din interacțiunea dintre oameni și mediul lor fizic și social, dintre caracteristicile de sănătate și factorii contextuali. Din diverse motive, atunci când se referă la persoane, unii preferă să utilizeze termenul ”persoană cu dizabilități”, în timp ce alții preferă ”persoane dizabilitate” dar categoriile CIFsunt exprimate într-un mod neutru, care să evite utilizarea unor termeni depreciativi, stigmatizări sau a unor conotații nepotrivite (pre ex. În loc de ”persoană cu dizabilități mentale” CIF folosește termenul de ”persoană cu o problemă de învățare”).

II.1.2. Mecanisme de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități în sistemul Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite (ONU), cea mai importantă organizație internațională, există oficial din 24 octombrie 1945, odată cu ratificarea de către China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și a altor 46 de state a Cartei Organizației Națiunilor Unite, în prezent, numărând 193 de State membre grupate în două categorii de membrii: membrii originari (51 de state) și membrii admiși, o distincție pur formală și cronologică, fără consecințe asupra statutului lor juridic.

Printre obiectivele Organizației Națiunilor Unite, conform Cartei se regăsește cel referitor la realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Carta O.N.U., ca și cele Pactele privind drepturile omului includ numai anumite referiri la promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului; pactele consacră aceste drepturi, dar nu și principiul ca atare, care va fi prevăzut pentru prima oară prin Actul de la Helsinki.

Toate cele șase organe principale ale ONU participă activ la eforturile pe care Națiunile Unite le desfășoară pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale in toată lumea:

– Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, principalul organ reprezentativ al Națiunilor Unite, ocupă o poziție preeminentă în sistemul ONU, având atribuții politice, administrative, financiare și organizatorice. Adunarea Generală reflectă universalitatea Organizației fiind forumul în care se armonizează eforturile spre realizarea scopurilor și principiilor acesteia

– Consiliul Economic și Social și Consiliul de Tutelă sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale

Consiliul Economic și Social (ECOSOC), organ principal al ONU însărcinat cu probleme de cooperare economică și socială internațională, îndeplinind funcția de organ de conducere al Națiunilor Unite în domeniul economic și social și al drepturilor omului, coordonând activitățile economice și sociale a celor 14 agenții ONU specializate, a comisiilor funcționale și a celor cinci comisii regionale.

– Curtea Internațională de Justiție, cu sediul la Haga, reprezintă principalul organ judiciar al ONU, cu dublă competență: contencioasă (care privește soluționarea disputelor de ordin juridic dintre state) și consultativă (care privește emiterea unui aviz consultativ asupra unor chestiuni juridice supuse atenției sale de organele ONU sau de alte agenții și organisme internaționale autorizate în acest sens). Toate statele membre ale Națiunilor Unite sunt părți ale CIJ, dar, pot deveni părți la Statut și state din afara ONU

– Consiliul de Securitate, unul dintre principalele organe al Națiunilor Unite, are ca responsabilitate fundamentală menținerea păcii și securității internaționale, instituirea de sancțiuni internaționale, precum și autorizația de acțiuni militare. Este compus din cinci membri permanenți și zece membrii nepermanenți, menținerea acestei structuri dualiste fiind criticată pe considerentul că perpetuează privilegiile marilor puteri și ca atare ar aparține mentalității secolului al XIX lea.

– Secretariatul, organ principal al Organizației Națiunilor Unite ce se află în serviciul celorlalte organe principale, cărora le administrează politicile și programele asigurând astfel studii, informații, și facilități necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. De asemenea, preia și efectuează sarcini de la Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, și de la alte entități ONU. Este condus, pentru un mandat de cinci ani, de către Secretarul General, ales de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, asistat de o echipă internațională de funcționari civili din întreaga lume. În probleme referitoare la drepturile omului, Secretarul General este asistat de:

Instituțiile specializate ale Organizației Națiunilor Unite sunt create prin acorduri interguvernamentale, având contribuții internaționale în domenii specifice, cu personalitate internațională ce decurge din dreptul internațional public. Dintre acestea, cele ale căror activități sunt legale de problematica drepturilor omului sunt:

– Organizația Internațională a Muncii (OIM), creată la 11 aprilie 1919, cu sediul la Geneva, elaborează politicile și programele destinate ameliorării condițiilor de muncă și posibilităților de angajare, fixând totodată normele internaționale utilizate în toate țările lumii în domeniul forței de muncă misiunea acesteia fiind protecția drepturilor economice și sociale, precum dreptul la muncă, dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia liber la un sindicat, dreptul la securitate socială, dreptul la un nivel de viață satisfăcător. În același timp, OIM acționează și pentru protecția drepturilor civile și politice, cum sunt libertatea de reuniune și de asociere pașnică.

– Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), înființată în anul 1946, cu sediul la Paris, încurajează educația, dezvoltarea culturală, protejarea patrimoniului natural și cultural mondial, cooperarea științifică internațională, libertatea presei și a comunicării, în scopul de a contribui la menținerea păcii și securității prin strângerea colaborării dintre națiuni pe calea educației, științei și culturii, în scopul asigurării respectării universale a dreptății, legilor, drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără nici un fel de deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.  

– Organizația Mondială a Sănătății (OMS), creată la 7 aprilie 1948, cu sediul la Geneva, coordonează programele destinate să rezolve problemele de sănătate și să permită tuturor să ajungă la un nivel de sănătate cât mai ridicat posibil. Domeniile sale de acțiune sunt: imunologia, educarea în domeniul sănătății și distribuirea de medicamente esențiale.

– Fondul Națiunilor Unite pentru copii (UNICEF), deși nu este o instituție propriu-zisă specializată, prin importanța pe care o are în sistemul Națiunilor Unite este considerată ca având competențe de acest nivel, având însă o vocație specializată, în sensul că furnizează fonduri de ajutoare alimentare, pentru sănătate, educație, asigurări sociale etc. În concepția UNICEF, educația pentru dezvoltare și pentru pace înseamnă însușirea cunoștințelor necesare pentru lupta împotriva intoleranței, etnocentrismului și rasismului, înseamnă prevenirea prejudecăților și promovarea unei atitudini de participare, încurajare a copiilor și adolescenților .

– Organizația Internațională a Telecomunicațiilor (UIT) – cu sediul la Geneva, favorizează cooperarea internațională în vederea ameliorării mijloacelor de comunicație, coordonează utilizarea frecvențelor de radio și televiziune, încurajează adoptarea de măsuri de securitate

Din punctul de vedere al temeiului juridic prin care statele acceptă mecanismele de protecție și promovare a drepturilor omului, în cadrul sistemului Națiunilor Unite se disting: mecanismele impuse și acceptate de state prin tratatele la care sunt părți și mecanisme acceptate de state prin mijloace extraconvenționale.

II.1.2.1. Mecanisme de urmărire a respectării Pactelor și a altor convenții

Pentru urmărirea și aplicarea tratatelor și convențiilor referitoare la drepturile omului, s-au stabilit mecanisme distincte, majoritatea lor fiind constituite în baza dispozițiilor acestora.

– Comitetul pentru drepturile omului, organ nejudiciar, cu o percepție teoretică profund juridică, cu rol de a supraveghea aplicarea prevederilor înscrise în Pactul Internațional privitor la Drepturile Civile și Politice precum și în Protocolul facultativ al acestuia, mandatul fiind: studierea rapoartelor prezentate regulat de statele părți asupra măsurilor adoptate în aplicarea dispozițiilor Pactului; întocmirea de rapoarte de ordin general și sugestii adresate statelor părți; examinarea, în anumite circumstanțe, a comunicărilor prin care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu se achită de obligațiile care îi revin din prevederile Pactului; examinarea plângerilor de la persoane care se pretind a fi victime ale violării unuia sau mai multor drepturi enunțate în Pact; comunicarea constatărilor către statele părți interesate,pecum și către persoanele în cauză.

În ceea ce privește petițiile de la persoane, examinarea lor are loc numai în situația în care acestea nu sunt anonime, au fost epuizate căile de recurs interne și nu fac obiectul examinării paralele de către alte instanțe, ședințele desfășurându-se cu ușile închise, statul incriminat fiind chemat să dea explicații, constatările nefiind publicate. Dreptul la petiție al persoanelor prevăzut în Protocolul facultativ constituie, fără nicio îndoială mecanismul de protecție cel mai avansat.

– Comitetul drepturilor economice, socialeși culturale creat prin înlocuirea Grupului de lucru pentru urmărirea îndeplinirii prevederilor din Pactul Internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, are drept mandat sprijinirea Consiliului Economic și Social în activitatea acestuia; examinarea rapoartelor asupra măsurilor pe care statele părți le-au adoptat și asupra progreselor înregistrate pe calea asigurării respectării drepturilor recunoscute în Pact; întocmirea recomandărilor, observațiilor și sugestiilor bazate pe examinarea rapoartelor primite de la statele părți și de la instituțiile specializate interesate;

– Comitetul pentru prevenirea torturii, primește și examinează comunicări prezentate de către sau în numele unor persoane particulare care tin de jurisdictia sa si care pretind ca sint victime ale unei violari, de catre un stat parte, a dispozitiilor conventiei, în condițiile în care statul recunoaste competenta acestuia.

– Comitetul pentru drepturile copilului este instituit în vederea examinarii progreselor înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor pe care și le-au asumat în virtutea Conventiei privind drepturile copilului, Statele părți angajându-se să supună Comitetului, prin intermediul secretarului general al Organizatiei Națiunilor Unite, rapoarte privitoare la măsurile pe care le adoptă pentru punerea în vigoare a drepturilor și la progresele realizate în exercitarea acestora care trebuie să arate cauzele sau dificultățile care împiedică statele părți să se achite pe deplin de obligațiile prevăzute în convenție și să cuprindă informații suficiente pentru a da Comitetului o idee exactă asupra aplicării convenției în țara respectivă.

– Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități alcătuit, din optsprezece membri, aleși pentru un mandat de patru ani, experți cu o înaltă ținută morală, competență și experiență recunoscute în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilități care acționează în nume popriu.

Comitetul analizează rapoartele prezentate de Statele Părți cu privire la măsurile luate de acestea pentru punerea în aplicare a obligațiilor ce le revin în conformitate cu Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități și asupra progreselor înregistrate în această, stabilind liniile directoare aplicabile pentru conținutul acestora. De asemenea, Comitetul transmite sugestiile și recomandările generale pe care le consideră adecvate și le va înainta Statului Parte respectiv și poate notifica Statul Parte respectiv, în caz de întârziere semnificativă la depunerea unui raport, despre necesitatea de a examina implementarea Convenției în baza informațiilor întemeiate aflate la dispoziția Comitetului, dacă raportul respectiv nu este depus în termen de trei luni de la notificare.

Secretarul General al Națiunilor Unite va pune rapoartele la dispoziția tuturor Statelor Părți iar acestea le vor supune dezbaterilor publice

II.1.2.2. Mecanisme extraconvenționale de urmărire a respectării drepturilor omului

– Consiliul pentru drepturile omului, cu sediul la Geneva, reprezintă cel mai important for al Națiunilor Unite pentru dialog și cooperare în privința drepturilor omului, principala atribuție fiind aceea de a ajuta statele membre să își îndeplinească obligațiile privitoare la drepturile omului prin dialog, întărirea capacității instituționale și asistență tehnică.

Consiliul dispune, în vederea examinării, odată la patru ani, a situației drepturilor omului în fiecare stat membru ONU, de un mecanism de evaluare periodică universală și de o serie proceduri speciale, constituite din grupuri de exăerți cu funcții specifice.

De asemenea, Consiliul îndeplinește o funcție normativă, în exercitarea căreia a elaborat o serie de documente internaționale importante: Convenția privind protecția tuturor persoanelor împotriva disparităților forțate sau Protocolul opțional la Convenția privind drepturile copilului.

Înaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului, condus de un Înalt Comisar al Națiunilor Unite, cu rang de Secretar General adjunct, subordonat direct Secretarului General și asistat de un Înalt Comisar adjunct ONU pentru drepturile omului are drept misiune consolidarea cooperării internaționale pentru promovarea și protecția drepturilor omului prevenirea încălcării drepturilor omului în lume, consolidarea programelor de educație și informare publică a ONU.

– Raportorul special privind drepturile persoanelor cu dizabilități, numit printr-o Rezoluție a Adunării Generale ONU, pentru o perioadă de trei ani, al cărui mandat cuprinde, printre altele: dezvoltarea unui dialog regulat și consultarea cu statele membre și alte părți interesate relevante, inclusiv agențiile Națiunilor Unite, programe și fonduri, mecanismele regionale de drepturile omului, instituții naționale pentru drepturile omului, mecanismele independente nationale de monitozare, persoanele cu dizabilități și organizațiile lor reprezentative, și alte organizații ale societății civile pentru a identifica, schimbul și promovarea bunelor practici cu privire la realizarea drepturilor persoanelor cu dizabilități și participarea lor în calitate de membri egali ai societății; formularea de recomandări concrete cu privire la promovarea și protecția drepturile persoanelor cu dizabilități; creșterea gradului de conștientizare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, combaterea stereotipurilor, prejudecăților și practicilor negative care împiedică participarea deplină a persoanelor cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți și informarea persoanelor cu dizabilități cu privire la drepturile lor;

Crearea acestui mandat amintește universalitatea, indivizibilitatea, interdependența și inter-relaționarea tuturor drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și necesitatea pentru persoanele cu dizabilități de a le fi garantată respectarea deplină a acestor drepturi și libertăți fără discriminare, ștuit fiind că este nevoie de o atenție suplimentară în ce privește barierele care îngrădesc participarea persoanele cu dizabilități ca membri egali ai societății.

Cu acest nou mandat, sistemul ONU continuă să-și intensifice eforturile pentru a recunoaște, promova, implementa și monitoriza drepturile persoanelor cu dizabilități printr-o abordare bazată pe drepturile omului, în conformitate cu Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități și cadrul general privind drepturile omului.

II.2. Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, la nivelul Consiliului Europei

Consiliul Europei, organizație politică supranațională de cooperare interguvernamentală și parlamentară, cu activitate la Strasbourg, ale cărei obiective sunt: democrație pluralistă, respectare a drepturilor omului și stat de drept, contribuind la crearea unui vast spațiu de ”securitate democratică”, al cărui domeniu de activitate cuprinde: drepturile omului, mijloacele de informare în masă, cooperarea juridică, probleme sociale și economice, sănătate, invățămant, cultură, patrimoniu, sport, tineret, autoritățile locale și regionale, mediul inconjurător.

Acesta grupează statele europene care trebuie să aibă o concepție asemănătoare despre democrașie, despre statul de drept, despre domnia legii și respectarea demnității umane. Toate acestea sunt condiții de admitere și obligații esențiale care revin țărilor membre și a celor care doresc să adere la organizație.

Organele acestei organizații sunt: Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară, asistate de un Secretariat General.

Comitetul Miniștrilor, organul decizional și executiv al Consiliului Europei fiind alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai celor 47 de state membre sau din reprezentanții diplomatici permanenți la Strasbourg, pe cale de consecință membrii acestuia funcționează în calitatea lor de reprezentanți ai guvernelor și nu de experți în materia drepturilor omului. Deciziile adoptate de Comitetul Miniștrilor sunt transmise guvernelor statelor membre sub formă de recomandări, convenții sau acorduri. Convențiile și acordurile, spre deosebire de recomandări au caracter obligatoriu din momentul în care statele au depus instrumentele de ratificare și fac parte integrantă din legislațiile naționale. Documentele elaborate de Comitetul Miniștrilor sunt adoptate cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate iar altele, cum sunt recomandările trebuie adoptate în unanimitate.

De asemenea, Comitetull Miniștrilor este organul politic ce are competența de a supraveghea executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, ce se traduce în concret prin supervizarea reformelor legislative sau administrative adoptate de state, ca răspuns la o constatare a violării Convenției, sau prin asigurarea că statul a efectuat plata sumei către persoana în cauză, în termenul indicat de Curte.

Adunarea Parlamentară este unul dintre cele două organe statutare principale ale Consiliului Europei reprezentând forțele politice ale parlamentelor statelor membre fiind organul de deliberare, format din delegații ale celor 47 de parlamente naționale, are rol deliberativ și consultaiv. Aceasta intervine prin adoptarea de rapoarte, rezoluții, recomandări adresate Comitetului de miniștri sau statelor membre să aplice bune practici, să creeze mecanisme interne care să-și asume răspunderea pentru executarea deciziilor Curții.

Secretarul General conduce Secretariatul, organ permanent ce asigură continuitatea necesară funcționării structurilor organizației având competențe de ordin administrativ.

Alături de acestea, în cadrul Consiliului Europei mai funcționează: Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa, organ consultativ care reprezintă autoritățile locale și regionale, precum și Conferința ONG-urilor Consiliului Europei, cu statut participativ pe langă organizație, reunind 400 de ONG-uri internaționale, prin intermediul căruia Consiliul Europei include OING-urile și programele sale de activități interguvernamentale și încurajează dialogul între membrii  parlamentelor și autoritățile locale și regionale și asociațiile privind numeroase probleme sociale.

II.2.1 Mecanisme de protecție a drepturilor omului la nivelul Consiliului Europei

II.2.1.1. Comisarul pentru Drepturile Omului

Comisarul pentru Drepturile Omului are ca responsabilitate promovarea și sensibilizarea în favoarea drepturilor omului și obținerea garantării acestora în statele membre cât și a respectării convențiilor și recomandărilor Consiliului Europei.

Principalele elemente ale mandatului Comisarului sunt: întărirea respectului pentru drepturile omului; asistarea statelor membre în atingerea standardelor în domeniu ale Consiliului Europei; identificarea lacunelor în legislațiile și practicile statelor membre; promovarea respectării drepturilor omului în toate statele membre, urmărind aplicarea efectivă a instrumentelor și deciziilor Consiliului; încurajarea înființării de structuri naționale pentru protecția drepturilor omului, acolo unde acestea lipsesc și stimularea activităților desfășurate de cele existente; facilitarea activității avocaților poporului sau instituțiilor similare din statele membre.

De regulă, în urma vizitelor de evaluare efectuate în statele membre, Comisarul elaborează rapoarte în care se adresează recomandări statelor respective. De asemenea, Comisarul elaborează, în diferite forme, recomandări tematice generale în domeniul drepturilor omului.

Comisarul îndeplinește un rol complementar, esențialmente preventiv, el neavând competențe jurisdicționale, ci un rol de îndrumare în domeniul protecției drepturilor omului și de prevenire a încălcării lor. El poate adresa Comitetului miniștrilor și Adunării parlamentare rapoarte, recomandări sau avize asupra oricăror cazuri de nerespectare a drepturilor omului, fiind obligat să prezinte acestora un raport anual aspra activității sale și să țină seama de aprecierile și opiniile lor.

II.2.1.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un sistem autonom, de tip jurisdicțional, care funcționează independent de structura instituțională a Consiliului Europei sau a altor instituții europene. Înființată pentru a asigura respectarea de către Statele Părți a angajamentelor ce decurg din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, CtEDO reprezintă organul unic și permanent de jurisdicție pe baza Convenției Europene pentr Protecția Drepturilor Omului; ea menține un dublu grad de jurisdicție și este format din mai multe formațiuni, ceea ce asigură posibilitatea unei mai bune organizări.

Sd56 II.2.2. Instrumente de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, în sistemul Consiliului Europei

Consiliul Europei este un important organism în cadrul căruia au fost adoptate o serie de instrumente care alcătuiesc baza formală a drepturilor omului:

II.2.2.1. Statutul Consiliului Europei, prevede o serie de condiții pe care trebuie să le îndeplinească statele care doresc să devină membre ale acestei organizații: principiul statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei, care au călăuzit această prestigioasă organizație de la constituirea sa, și-au găsit concretizarea și materializarea în Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului.

II.2.2.2. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă, principalul act al organizației în acest domeniu, care stabilește și mecanismele necesare punerii sale în aplicare. Ea proclamă necesitatea menținerii justiției și păcii, care nu se poate întemeia decât pe un regim politic cu adevărat democratic și pe respectarea comună a drepturilor omului.

De la început Convenția a inclus un ansamblu de drepturi politice și civile: dreptul la viață (art. 2) interzicerea torturii (art. 3) interzicerea sclaviei și servajului (art. 4), dreptul la libertate și securitate (art. 5) dreptul la o judecată corectă (art. 6), dreptul de a nu fi pedepsit în afara legii (art. 7), dreptul la respectarea vieții private și a vieții de familie (art. 8), dreptul la gândire, conștiință și religie (art. 9), libertatea de expresie (art. 10), libertatea de întrunire și asociere (art. 11), dreptul de a se căsători (art. 12), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) și interzicerea discriminării în ce privește drepturile prevăzute de Convenție (art. 14). f

Convenția a fost completată de 15 protocoale adiționale dintre care șase (1, 4, 6, 7, 12 și 13) completează lista drepturilor garantate de Convenție și opt (2, 3, 5, 8, 9, 10, 11, 14 și 15) privesc, în general probleme de procedură, funcționarea organismelor create de Convenție ori raporturile acestora cu Consiliul Europei.

Astfel, Protocolul adițional 1 a adăugat dreptul la proprietate, dreptul la instruire și dreptul la alegeri libere iar Protocolul nr. 4 interzicerea privării de libertate pentru datorii, libertatea de circulație, interzicerea expulzării propriilor cetățeni și interzicerea expulzărilor colective de străini. Protocolul nr. 6 prevede abolirea pedepsei cu moartea, Protocolul nr. 13 prevede extinderea aplicării acestei interdicții la orice împrejurări, inclusive în timp de război sau de pericol iminent de război și de la care nu se admit niciun fel de reserve, Protocolul nr. 7 prevede drepturi în domeniul justiției, dreptul la despăgubire în caz de eroare judiciară și dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă. Protocolul 12 introduce în Convenție principiul interzicerii generale a discriminării în domeniul drepturilor omului.

Sistemul de protecție al drepturilor omului instituit prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este numai cel mai vechi, dar și cel mai eficace, instituțiile și mecanismele create de Convenție asigurând un grad înalt de protecție a drepturilor și libertăților, deși Convenția cuprinde mai puține drepturi decât Declarația universală a drepturilor omului sau Pactul privind drepturile civile și politice, adoptate sub egida ONU, unele dintre drepturi având chiar un caracter mai restrâns,.

Astfel, a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, un sistem autonom, de tip jurisdicțional, unic și permanent de supraveghere și de protecție a drepturilor omului, orice persoană care se consideră victima unei încălcări a drepturilor sale putând sesiza Curtea, dacă toate căile de recurs în țara sa au fost epuizate.

Protocolul nr. 2 a conferit Curții puterea de a emite avize consultative, Protocolul nr. 9 a oferit persoanelor individuale posibilitatea de a se adresa Curții, Protocolul nr. 11 a adus modificări substanțiale mecanismului de protecție a respectării Convenției. Prin Protocolul adițional 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat în mai 1994, s-a realizat o importantă reformă a funcționării Curții Europene a Drepturilor Omului.

II.2.2.3. Carta socială europeană, considerată ca pandant al Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, protejează drepturile sociale fundamentale, grupate în drepturi referitoare la condiții de muncă și drepturi referitoare la coeziunea socială: dreptul la muncă, la orientare și formare profesională, la nediscriminare, la un loc de muncă și interzicerea muncii forțate, dreptul la condiții de muncă și salarizare echitabile, dreptul de afiliere sindicală și negocieri collective, dreptul la asistență socială și medicală și la securitate socială.

Deși de un tip diferit față de cel prevăzut de Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, un sistem internațional de control urmărește să asigure aplicarea Cartei, statele părți având obligația de a prezenta periodic rapoarte referitoare la stadiul și situația aplicării acesteia către Comitetul European al Drepturilor Sociale care publică anual concluziile sale, și, în cazul în care un stat nu se conformează acestora, Comitetul miniștrilor îi adresează recomandări.

Carta socială revizuită în 1996, și intrată în vigoare în 1999, adaugă noi categorii de drepturi economice și sociale, în special protecția împotriva sărăciei, dreptul la o locuință decentă și dreptul la protecție în caz de concediere și întărește principiile de egalitate între femei și bărbați.

Carta reprezentând instrumentul european de referință în materie de coeziune socială; garantează persoanelor cu dizabilități dreptul la autonomie, integrre socială și dreptul de a participa la viața comunității. Astfel, “în vederea garantării exercitării efective de către persoanele cu dizabilități, indiferent de vârstă, de natura și de originea dizabilității lor, a dreptului la autonomie, la integrare socială și la participare în viața comunității, părțile se angajează, în special:

– să ia măsurile necesare pentru a furniza persoanelor cu dizabilități o orientare, o educație și o formare profesională în cadrul schemelor generale ori de câte ori este posibil sau, dacă nu este posibil, prin intermediul instituției specializate, publice sau private;

– să favorizeze accesul la angajare al persoanelor cu dizabilități, prin orice măsură susceptibilă să încurajeze patronii să angajeze și să mențină în activitate persoane cu handicap în mediul obișnuit de muncă și să adapteze condițiile de muncă la nevoile acestor persoane sau, atunci când din cauza dizabilității acest lucru nu este posibil, prin organizarea sau crearea de locuri de muncă protejate. Aceste măsuri pot justifica, dacă este cazul, recurgerea la servicii specializate și de însoțire;

– să favorizeze deplina lor integrare și participare la viața socială, în special, prin măsuri, inclusiv ajutoare tehnice, care vizează depășirea dificultăților lor de comunicare și de mobilitate și care să le permită accesul la mijloacele de transport, la locuință, la activități culturale și la petrecerea timpului liber”.

II.2.2.4. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, are ca obiectiv principal să asigure condiții umane de detenție pentru persoanele din penitenciare și instituții psihiatrice, stabilind în acest sens un comitet de experți independenți, Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT), care examinează rapoarte ale statelor dar are și competența de a efectua vizite punctuale în locuri de detenție, examinează modul în care sunt tratate persoanele private de libertate și elaborează recomandări în sensul consolidării protecției acestor persoane

II.2.2.5. Convenția privind protecțis drepturilor omului și s demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicina reprezintă primul acord internațional obligatoriu ce vizează protejarea ființei umane împotriva eventualelor utilizări abuzive a noilor tehnologii biologice și medicale. Aceasta urmărește protejarea drepturilor și libertăților fundamentale cât și demnitatea și identitatea ființei umane. Protocolul său adițional semnat în 1998 interzice clonarea ființei umane.

II.2.2.6. Convenția privind lupta împotriva traficului de persoane prin care a fost constituit un nou mecanism pentru monitorizarea aplicării instrumentului juridic menționat, având două paliere: Comitetul de experți independenți pentru lupta împotriva traficului de persoane (GRETA) alcătuit din 13 membri, și Comitetul Părților care face recomandări pe baza rapoartelor GRETA.

II.2.2.7 Recomandarea Consiliului Europei nr. R(92) pentru o politică coerentă pentru egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități, adoptată de Comitetul Miniștrilor statelor membre ale Cosiliului Europei în aprilie 1992.

Art. 1 al Recomandării precizează că “o politică globală și coerentă în favoarea persoanelor cu dizabilități sau a celor care sunt în pericol să aibă o dizabilitate trebuie orientată spre:

prevenirea sau eliminarea dizabilităților, prevenirea deteriorărilor pe care acestea le provoacă și ușurarea consecințelor dizabilităților;

garantarea participării complete și active la viața comunității

ajutarea acestora să ducă o viață independentă, onformă dorințelor lor”

Această politică va viza toate domeniile vieții comunității și va fi îndreptată în mod special spre: prevenire și educație pentru sănătate; identificare și diagnoză; tratament și ajutor terapeutic; educație; orientare profesională și formare profesională; angajare în muncă; integrare socială și mediu de viață; protecție socială, economică și juridică; instruire profesională; informare, statistică și cercetare.

II.2.2.8. Recomandarea Rec (2006)5 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre ale Consiliului Europei cu privire la Planul de Acțiune pentru promovarea drepturilor și a deplinei participări a persoanelor cu dizabilități în societate: îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu dizabilități în Europa 2006 – 2015

Planul de Acțiune reprezintă unul din documentele importante în schimbarea de paradigmă – de la pacient la cetățean – „Acum nu mai vedem persoana cu dizabilități ca pe un pacient de care trebuie să răspunzi și care nu aduce nimic societății; considerăm că este o persoană care are nevoie să îndepărteze obstacolele pe care le întâlnește în societate, pentru a putea să ocupe locul legitim în calitate de membru deplin și activ al acesteia. Aceste obstacole se referă la atitudini și la obstacolele din mediul fizic, legislativ și din societate. Trebuie să continuăm să acționăm în favoarea unei schimbări de paradigmă substituind viziunii medicale asupra handicapului, o abordare socială bazată pe drepturile omului.”.

Documentul integrează scopurile Consiliului Europei privind drepturile omului, nediscriminarea, șansele egale, deplina cetățenie și participare a persoanelor cu dizabilități, în cadrul stabilit de politica europeană privind dizabilitatea, devenind un document – ghid în procesul de proiectare, adaptare și implementare a programelor și strategiilor importante pentru schimbarea paradigmei. Planul cuprinde 15 direcții de acțiune, incluzând participarea la viața politică, publică și culturală, educație, informare și comunicare, angajare în muncă, accesibilizarea mediului arhitectural și a transportului.

Planul de Acțiune al Consiliului Europei pentru persoanele cu dizabilități are o vastă arie de acțiune și cuprinde marile domenii de interes pentru aceste persoane: participarea la viața politică și publică, participarea la viața culturală; informarea și comunicarea; educația, angajarea, orientarea și formarea profesională; mediul construit, transportul, viața în comunitate; îngrijirea sănătății; reabilitarea; protecția socială; protecția juridică; protecția împotriva violenței și abuzului; cercetarea-dezvoltarea; creșterea gradului de conștientizare. Pentru fiecare domeniu sunt definite obiectivele ce trebuie atinse și acțiunile specifice pe care Statele membre trebuie să le implementeze.

II.2.2.9. Recomandarea CM/Rec(2009)8 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind Realizarea participării depline prin Design Universal, adoptată de Comitetul de Miniștri la 21 octombrie 2009 în cadrul celei de-a 1068-a adunări a Vice-miniștrilor, îndeamnă guvernele să accepte designul universal ca pe o filosofie și o strategie de susținere a implementării participării depline și vieții independente a tuturor oamenilor, să profite pe deplin de potențialul acestuia, pentru a face față îmbătrânirii și creșterii numărului persoanelor cu dizabilități. Statele membre trebui să aibă în vedere măsuri care încorporează principiile designului universal de design, în toate aspectele societății: mediul construit, tehnologia informației și comunicațiilor (TIC), transporturile, serviciile, turismul, produsele și mărfurile, informațiile, locurile de muncă și educația.

II.2.2.10 Recomandarea CM/Rec (2011)14 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la participarea persoanelor cu dizabilități în viața politică și publică, adoptată de Comitetul de Miniștri la 16 noiembrie 2011 în cadrul reuniunii 1126-a a Delegaților Miniștrilor, îndeamnă guvernele statelor membre să continue eforturil pentru atingerea obiectivelor stabilite de Linia de acțiune nr. 1 "Participarea la viața politică și publică" din ”Planul de acțiune 2006-2015 pentru promovarea drepturilor și a deplinei participări a persoanele cu dizabilități în societate”, scopul acesteia fiind realizarea pentru persoanele cu dizabilități a participării la alegeri, depline și în condții de egalitate și reprezentării tuturor membrilor societății în organele decizionale, pentru a se asigura că diversitatea de opinii și nevoi este luată în considerare în legislația și în politica de dezvoltare națională, regională și locală.

Pentru a asigura participarea deplină la viața politică și publică, în condiții de egalitate cu ceilalți, statele sunt obligate să adopte măsuri legislative adecvate pentru a asigura: drepturi și oportunități egale, accesibilitatea spațiilor, bunurilor și serviciilor, procedurilor, regulilor, informațiilor și comunicațiilor, nediscriminare în exercitarea capacității juridice, asistență în procesul decizional și libera alegere de către persoanele cu dizabilități, educația și formarea profesională în participarea democratică – combaterea stereotipurilor între toți membrii societății, includerea persoanelor cu dizabilități în procesele decizionale prin consultarea permanentă și implicarea activă a acestora și a organizațiilor care le reprezintă, în dezvoltarea, implementarea și monitorizarea legislatiei, politicilor si programelor care afectează participarea lor la viața politică și publică și, în general, viața în societate. Este nevoie ca procesele participative să fie pe deplin accesibile persoanelor cu dizabilități și de revizuirea regulată a procedurilor pentru integrarea persoanelor cu dizabilități și organizațiilor reprezentative ale acestora în mecanismele de monitorizare a implementării Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.

II.2.2.11. Recomandarea CM/Rec(2012)6 a Comitetului de Miniștri a Statelor membre privind protecția și promovarea drepturilor femeilor și fetelor cu dizabilități, adoptată de către Comitetul de Miniștri la 13 iunie 2012, în cadrul reuniunii 1145-a a Delegaților Miniștrilor, îndeamnă guvernele statelor membre să își continue eforturile pentru a atinge obiectivele Planului de acțiuni al Consiliului Europei privind persoanele cu dizabilități 2006-2015, în special cele menționate în aspect transversal ,,Femeile și fetele cu dizabilități”, și de a introduce un mecanism care le-ar permite să monitorizeze și să evalueze punerea în aplicare la nivel național a măsurilor prevăzute de acesta, precum și dispozițiile recomandări.

Documentul recomandă adoptarea măsurilor legislative adecvate precum și alte acțiuni pozitive pentru a încuraja participarea femeilor și fetelor cu dizabilități în toate domeniile vieții, ca cetățeni, care beneficiază de egalitatea de drepturi și obligații, în special ținând cont de: egalitate și legislație antidiscriminatorie, cercetări și date statistice, participarea la viața politică și publică, precum și la procesul decizional, educație și formare, angajarea în muncă și situația economică, îngrijirea sănătății și reabilitarea, acces la protecție socială și servicii în comunitate, drepturi reproductive și sexuale, maternitate și viața de familie, acces la justiție și protecția împotriva exploatării, violenței și abuzului, participarea la viața culturală și sportivă, timp liber și turism, sensibilizarea și schimbarea atitudinilor.

Se atrage atenția asupra importanței implicării femeilor și fetelor cu dizabilități, prin intermediul organizațiilor care le reprezintă, la promovarea și implementarea recomandării.

II.2.2.12. Recomandarea CM/Rec(2013)3 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind asigurarea participării depline, egale și eficiente a persoanelor cu dizabilități în cultură, sport, turism și activități de organizare și petrecere a timpului liber, adoptată de Comitetul de Miniștri la 11 Decembrie 2013 în cadrul celei de-a 1187-a adunări a Vice-miniștrilor, are în vedere o abordare integrată în ambele sensuri, pentru impulsionarea participării persoanelor cu dizabilități, atât ca actori, cât și ca spectatori, de la cele mai timpurii vârste, la activitățile culturale, sportive, turism și activități de agrement pentru populația generală, totodată fără să neglijeze anumite activități care vizează persoanele cu dizabilități în mod special, reflectând diversitatea și nevoile lor, inclusiv în ceea ce privește accesibilitatea și furnizarea adaptării rezonabile și servicii de sprijin corespunzătoare, prin aplicarea principiilor disign-ului universal, pentru a se asigura că educația copiilor și a tinerilor cu dizabilități contribuie la dezvoltarea și încurajarea potențialului lor creativ, artistic, intelectual și atletic.

Se subliniază necesitatea asigurării consultării efective și continue cu persoanele cu dizabilități și organizațiile lor reprezentative în procesul de elaborare a cadrului juridic și politic, și în luarea de măsuri concrete pentru a garanta accesibilitatea activităților culturale, sportive, turistice și de agreement, precondiție esențială pentru asigurarea participării efective și semnificative a persoanelor cu dizabilități.

II.2.2.13. Recomandarea CM/Rec(2014)6 a Comitetului de Miniștri Statelor membre cu privire la Ghidul drepturilor omului pentru utilizatorii rețelelor de internet, adoptat de Comitetul de Miniștri la 16 aprilie 2014 în cadrul celei de-a 1197-a Reuniune a Delegaților Miniștrilor, obligă Statele membre ale Consiliului Europei să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor, drepturile și libertățile definite în Convenția europeană a drepturilor omului, inclusiv în contextul utilizării internetului, inclusiv prin exercitarea unui control în acest sens asupra companiilor private, drepturile omului, universale, indivizibile și normele pertinente în materie de drepturi ale omului, având prioritate asupra condițiilor generale impuse de către actorii din sectorul privat utilizatorilor de internet. În acest context, internetul, având valoarea unui serviciu public, serviciile on-line trebuie furnizate fără discriminare, în condiții accesibile, la prețuri accesibile, utilizatorii urmând a fi ajutați să înțeleagă și să-și exercite efectiv drepturile în rețeaua on-line, atunci cînd drepturile și libertățile lor sunt restrânse sau obstrucționate. Aceasta implică, în special, informarea lor cu privire la căile efective de atac.

II.3. Protecția și promovarea drepturilor persoanele cu dizabilități în sistemul Uniunii Europene

II.3.1. Instituțiile Uniunii Europene și rolul acestora în protecția și promovarea drepturilor omului

Structura instituțională a Uniunii Europene este fondată pe o organizare cvadripartită care nu corespunde principiului separației puterilor în stat, unul specific dreptului european – al reprezentării intereselor, potrivit căruia fiecare instituție a Uniunii Europene reprezintă un interes direct, deci o competență materială specifică. Astfel, Consiliul European este garantul intereselor,statelor membre, Parlamentul European protejează interesele popoarelor statelor membre, Comisia Europeană reprezintă interesul general, Curtea Europeană de Justiție asigură controlul jurisdicțional.

Consiliul European, ce cuprinde șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene, împreună cu președintele său și președintele Comisiei Europene, reprezintă organul de decizie politică la cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană – din acest motiv, reuniunile sale sunt numite adesea „reuniuni la nivel înalt” – ce oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale, neexercitând însă funcții legislative, fiind considerat ”motorul dezvoltării Uniunii Europene”.

Parlamentul European, una dintre principalele instituții europene cu puteri legislative, alături de Consiliul Uniunii Europene („Consiliul”) exercită funcții de control politic și consultativ, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate și alege președintele Comisiei. Orice cetățean al Uniunii Europene sau rezident al unui stat membru, în mod individual sau în asociere cu alte persoane, își poate exercita oricând dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.

Comisia Europeană, instituție independentă politic care reprezintă și apără interesele Uniunii Europene în ansamblu, elaborează propuneri de legi, politici și programe de acțiune și este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și Consiliului. Reprezintă, de asemenea, Uniunea în relația cu lumea exterioară, cu excepția politicii externe și de securitate comune.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CEJ) are competența de a soluționa litigiile care apar între statele membre ale UE, instituțiile UE, întreprinderi și persoane fizice, asigurându-se că legislația Uniunii Europene este interpretată și aplicată în același fel în fiecare stat membru, verificând în acest scop, legalitatea acțiunilor instituțiilor europene și asigurându-se că statele membre își îndeplinesc obligațiile și interpretează legislația europeană la cererea instanțelor naționale. Bogata sa jurisprudență constituie o

dovadă în plus a contribuției sale în domeniul drepturilor omului. Ea examinează nu doar compatibilitatea legislației Uniunii Europene cu drepturile fundamentale ale omului, dar și a măsurilor luate la nivelul fiecărui stat membru pentru implementarea legislației europene.

Pe lângă acestea, în cadrul Uniunii europene funcționează:

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul), cunoscut și sub denumirea de Consiliul de Miniștri, cuprinde miniștrii guvernelor tuturor statelor membre, care se reunesc regulat pentru a discuta probleme ale Uniunii Eurpene, pentru a lua decizii și pentru a adopta acte legislative, miniștrii care participă la aceste reuniuni depinzând de subiectele agendei. De asemenea, miniștrii participanți la reuniulnile Consiliului dețin autoritatea de a angaja guvernele lor în acțiunile convenite în acest cadru. Consiliul s-a dorit a constitui o instanță de nivel ministerial, motiv pentru care puterea decizională este majoră, acesta acționând ca instanță comunitară sau ca for interguvernamental.

Banca Centrală Europeană, administrează moneda unică europeană, euro, răspunzând de definirea și punerea în aplicare a politicii economice și monetare a UE.

Curtea de Conturi Europeană, instituție externă independentă de audit a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, verifică dacă venitul acesteia a fost obținut în mod corect, cheltuielile au fost realizate într-un mod legal și dacă a existat o bună gestiune financiară.

Organele consultative ale Uniunii, reprezentate, printre altele de:

Comitetul Economic și Social European (vocea societății civile), cu sediul la Bruxelles, este un organ consultativ al Uniunii Europene cu rol de legătură între instituțiile Uniunii Europene și cetățenii acesteia, promovând o societate mai participativă, favorabilă incluziunii, fiind alcătuit din reprezentanții organizațiilor patronale, ai sindicatelor și ai societății civile, în special din domeniul socioeconomic, civic, profesional și cultural, ce prezintă avize Comisiei, Consiliului și Parlamentului European, care-l consultă în cazurile prevăzute de tratate.

Comitetul Regiunilor (vocea administrației locale), cu sediul la Bruxelles, este un organ consultativ alcătuit din reprezentanți ai autorităților regionale și locale europene, prin intermediul căruia, regiunile europene pot avea un cuvânt de spus în procesul de elaborare a politicilor Uniunii Eurpene și pot verifica dacă se ține seama de identitățile, competențele și necesitățile regionale și locale.

Ombudsmanul European (investigarea plângerilor), cu sediul la Strasbourg, prelucrează plângerile depuse de cetățeni, rezidenți, întreprinderi și instituții din Uniunea Europeană, cu privire la cazurile de administrare incompletă sau incorectă (administrare defectuoasă) din partea instituțiilor organismelor, birourilor sau agențiilor Uniunii Europene – încălcarea legislației, nerespectarea principiilor bunei administrări.

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor, cu sediul la Bruxelles, are ca și responsabilitate principală asigurarea că instituțiile și organismele Uniunii Europene respectă dreptul la intimitate al cetățenilor atunci când prelucrează datele cu caracter personal, sarcina acesteia find supraveghereaa activităților și sistemelor de protecție a datelor din cadrul instituțiilor Uniunii Europene și de a se asigura că acestea respectă cele mai bune practici.

Agențiile specializate ale Uniunii Euorpene sunt entități juridice separate, create pentru a îndeplini anumite sarcini specifice, în temeiul legislației europene.

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene FRA, înființată în anul 2007, la Viena pe bazele fostului Observator European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe, Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene are drept obiectiv principal furnizarea de asistență și expertiză în materie de drepturi fundamentale, atunci când instituțiile și autoritățile competente ale Uniunii Europene și ale statelor membre pun în aplicare dreptul comunitar, precum și sprijinirea acestora în luarea măsurilor și formularea direcțiilor de acțiune corespunzătoare.

II.3.2. Instrumente de protecție și promovare a drepturilor omului în sistemul Uniunii Europene

Uniunea Europeană are la bază statul de drept, ceea ce înseamnă că fiecare acțiune întreprinsă se bazează pe tratate aprobate în mod voluntar și democratic de toate țările Uniunii, ca urmare a negocierii și acceptate de toate statele membre și ratificate ulterior de parlamentele naționale sau prin referendum.

Tratatele stabilesc obiectivele Uniunii Europene, normele pentru instituțiile Uniunii, procesele decizionale și relația dintre Uniunea Europeană și statele sale membre, tratatele fiind modificate de fiecare dată când au aderat noi state membre. Din când în când, ele au fost, de asemenea, modificate în vederea reformării instituțiilor Uniunii Europene și pentru a-i atribui acesteia noi domenii de responsabilitate.

Ultimul tratat de modificare – Tratatul de la Lisabona – a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatele anterioare sunt incluse acum în versiunea actuală consolidată, care cuprinde Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

II.3.2.1 Tratatul privind Uninurea Europeană afirmă că Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului.

De asemenea, Tratatul prevede că Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituind principii generale ale dreptului Uniunii..

Documentul menționează că Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.

II.3.2.2. Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, menționează că cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate, bucurându-se, printre altele de: dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre; dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat; dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat; dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă

II.3.2.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată oficial la 7 decembrie 2000, cu ocazia Conferinței Interguvernamentale asupra Tratatului de la Nisa, fixa, într-un singur document, un ansamblu de drepturi civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, grupate în șase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție reflectând în același timp principiile rezultate din jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului. La vremea respectivă, Carta reprezenta doar un acord interinstituțional, o declarație politică, lipsită de forța juridică obligatorie, ulterior, în anul 2004 textul a fost introdus în proiectul de Tratat privind Constituția pentru Europa, iar în 2007 în Tratatul de la Lisabona, fiind modificată și proclamată pentru a doua oară, și, în decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, i-a fost conferită aceeași forță juridică obligatorie ca cea a tratatelor .

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cea mai actuală declarație a drepturilor fundamentale, promovează demnitatea umană, clarifică drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni, garantând că toate instituțiile comunitare le vor respecta, obiectivul Cartei fiind acela de a face legislația existentă transparentă, a transmite mesajul că toate instituțiile Uniunii Europene și statele membre au obligația de a respecta drepturile fundamentale ale cetățenilor, atunci când aplică legislația europeană și, mai ales de a sublinia sentimentul europenilor la o unitate. În conținutul său Carta reunește toate drepturile civice, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, grupate în șase capitole: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia, Justiția. Dispozițiile Cartei sunt obligatorii pentru instituțiile, organele oficiale și agențiile Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, fără a extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenței acesteia, ele aplicându-se și statelor membre, în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul comunitar.

De asemenea, Carta prevede posibilitatea aplicării, în mod excepțional, a unor restrângeri a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, prin respectarea principiului proporționalității și numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

Se afirmă în mod clar că nivelul protecției asigurate de Cartă nu poate fi inferior celui garantat prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având astfel loc o absorbție a dreptului Convenției, Carta fiind percepută ca un standard minim de protecție a drepturilor omului.

Potrivit Cartei. Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității. Potrivit dispozițiilor Cartei, este interzisă discriminarea bazată pe criterii de dizabilitate.

II.3.2.4. Rezoluția Consiliului Uniunii Europene nr. 1999/C186/02 referitoare la crearea oportunităților egale la angajare pentru persoanele cu handicap, din 17 iunie 1999

Rezoluția cheamă statele membre ale Uniunii Europene ca, prin politicile naționale referitoare la ocuparea forței de muncă să acorde o atenție deosebită promovării șanselor de angajare în muncă a persoanelor cu dizabilități și să dezvolte politici preventive și active adecvate pentru promovarea integrării pe piața muncii a acestora, atât în sectorul privat, inclusiv prin activități independente, cât și în sectorul public.

De asemenea, Rezoluția cere statelor membre să acorde atenție posibilităților pe care dezvoltarea societății informaționale le oferă persoanelor cu dizbilități pentru găsirea unor locuri de muncă și provocărilor lansate de aceasta, cu care persoanele cu handicap trebuie să se confrunte.

II.3.2.5. Directiva Consiliului 2000/78/CE din noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, are drept obiectiv “stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării bazate pe apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, în vederea punerii în aplicare a principiului tratamentului egal”.

Potrivit Directivei, în cazul persoanelor cu handicap, angajatorul este obligat să ia toate măsurile pentru “a amenaja corespunzător” locul de muncă astfel încât să se elimine dezavantajele: “aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicapsă aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator. Această sarcină nu este disproporționată atunci când este compensată corespunzător prin măsuri existente în cadrul politicii urmărite în statele membre, adoptate în favoarea persoanelor cu handicap.”

Domeniile de aplicare ale Directivei sunt:

– condițiile de acces la încadrare în muncă, la activități neremunerate sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare, oricare ar fi ramura de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de promovare;

– accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare și de formare profesională, de perfecționare și de recalificare, inclusiv dobândirea unei experiențe practice;

– condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare;

– afilierea la și angajarea într-o organizație a lucrătorilor sau patronatului, sau orice organizație ai cărei membri exercită o anumită profesie, inclusiv avantajele obținute de acest tip de organizație.

II.3.2.6. Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu dizabilități – un angajamet reînnoit pentru o Europă fără bariere, adoptată la Bruxelles la 15 noiembrie 2010 după ratificarea de către Uniunea Europeană a Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ca strategie globală menită să creeze, până în 2020, o Europă fără obstacole pentru persoanele cu dizabiliăți, vizează îmbunătățirea incluziunii lor sociale, a bunăstării lor și a exercitării depline a drepturilor lor.

Obiectivul general al Strategiei europene este de a oferi persoanelor cu dizabilități capacitatea de a se bucura de drepturi depline și de a beneficia complet de participarea la viața socială și economică europeană. Această strategie se bazează pe implementarea efectivă a Convenției Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, se înscrie în cadrul acțiunilor propuse de Strategia Europa 2020 care își propune ca obiectiv principal reducerea cu 20 de milioane a numărului de cetățeni europeni amenințați de sărăcie și excluziune socială și se fondează pe dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și ale Tratatului de la Lisabona.

Strategia se axează pe eliminarea barierelor, Comisia Europeană identificând opt domenii de acțiune principale: accesibilitate, participare, egalitate, ocuparea forței de muncă, educație și formare profesională, protective socială, sănătate, acțiuni externe.

Strategia recunoaște dreptul persoanelor cu dizabilități de a avea acces la bunuri, servicii și la dispozitive de asistare, de aceea trebuie asigurat accesul acestora la transporturi, la infrastructuri și la tehnologii ale informației și comunicațiilor la fel ca și pentru persoanele apte.

De asemenea, Strategia urmărește ca persoanele cu dizabilități să își poată exercita pe deplin drepturile lor fundamentale legate de cetățenia europeană, sens în care trebuie să contribuie la eliminarea obstacolelor din calea mobilității acestora, în calitate de indivizi, consumatori, studenți, actori economici și politici, garantarea calității îngrijirii instituționalizate specializate, garantarea accesibilității organizațiilor, structurilor și serviciilor, inclusiv a celor sportive și culturale.

Strategia afirmă, de asemenea, că trebuie puse în aplicare politici active pentru promovarea egalității, la nivel european și în statele membre, inclusiv asigurarea aplicării strictea legislației europene privind combaterea discriminărilor din motive de dizabilitate și, în special, a Directivei 2000/78/CE pentru egalitatea de tratament în materie de încadrare în muncă și ocupare a forței de muncă.

Acțiunea europeană trebuie să permită creșterea numărului de lucrători cu dizabilități pe piața tradițională a forței de muncă, în special prin elaborarea de politici active pentru piața muncii, îmbunătățirea accesibilității locurilor de muncă, promovarea mobilității intraprofesionale (inclusiv în ateliere protejate), încurajarea activităților independente și îmbunătățirea calității locurilor de muncă.

Strategia afirmă dreptul elevilor și studenților cu dizabilități de a beneficia de un sistem de învățământ accesibil și de programe de învățare de-a lungul vieții, sprijinind, în acest sens, accesibilitatea sistemelor generale de învățământ, măsurile de sprijin individual și formarea personalului din domeniul educației.

Sistemele de protecție socială pot compensa inegalitățile în materie de venituri și riscurile de sărăcie și de excluziune socială la care sunt expuse persoanele cu dizabilități. În acest context, este necesară evaluarea performanței și sustenabilitatea sistemelor de protecție socială, inclusiv în ceea ce privește sistemele de pensii, programele în materie de locuințe sociale și accesul la servicii de bază

Se acordă o atenție deosebită sănătății și securității lucrătorilor cu dizabilități, aceștia având dreptul de a beneficia, în condiții de egalitate, de acces la serviciile medicale și la instituțiile sanitare, inclusiv la instituțiile de sănătate mentală. Pentru garantarea acestui principiu de egalitate, serviciile trebuie să fie la prețuri accesibile și adaptate nevoilor specifice ale persoanelor.

Strategia se bazează pe angajamentul comun al instituțiilor Uniunii Europene și al statelor membre, acțiunile lor comune vizând: sensibilizarea societății cu privire la aspectele legate de dizabilitate și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, dezvoltarea posibilităților de finanțare europeană, îmbunătățirea colectării și prelucrării datelor statistice; asigurarea monitorizării punerii în aplicare a Convenției Organizației Națiunilor Unite în statele membre și în cadrul instituțiilor europene.

II.4. Societatea civilă

Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură "o solidaritate și o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, mai în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării."

Reprezentată de instituțiile și organizațiile sociale și civice care se implică în luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public, societatea civilă, organizată pe principiul voluntariatului, este o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri.

Astfel, actori ai societății civile pot fi: organizațiile neguvenamentale precum asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale. Aceștia intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă

Societatea civilă are dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau de interes public. Reacțiile societății civile față de politicile administrative sau economice care vin in contradicție cu interesele sale sunt variate: manifestații, campanii de presă. mesaje de protest etc. Deorece manifestările de acest tip sunt dificil de organizat și, de cele mai multe ori au un impact pe termen scurt, s-a simțit nevoia creării unor structuri paralele cu cele ale statului, sub forma organizațiilor non-guvernamentale, asociațiilor profesionale, sindicatelor, patronatelor etc., cu rolul de a monitoriza activitatea instituțiilor statului, care să mențină o presiune constantă asupra factorilor de decizie.

Deși societatea civilă reprezintă, de cele mai multe ori o modalitate de luptă împotriva abuzurilor statului, acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societății, să fie un partener la guvernare, rolul său fiind cela de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și de a găsi soluțiile potrivite pentru a crește continuu calitatea vieții.

Mișcarea persoanelor cu dizabilități a avut și are un rol important în ce privește protecția și promovarea drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilități, în Preambulul Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Adunarea Generală ONU, apreciind contribuțiile organizațiilor neguvernamentale invită organizațiile persoanelor cu dizabilități, să depună eforturi pentru a disemina informațiile despre Convenție și Protocolul Opțional și pentru a promova înțelegerea acestora.

Mai mult, Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități stabilește pentru Statele-Părți obligația de a consulta îndeaproape și de a implica în mod activ persoanele cu dizabilități, inclusiv copiii cu dizabilități, prin organizațiile care îi reprezintă. Se solicită statelor să promoveze activ un mediu în care persoanele cu dizabilități pot participa efectiv și pe deplin la administrarea afacerilor publice, fără discriminare și în condiții de egalitate cu ceilalți și să încurajeze participarea lor la afacerile publice, inclusiv activând în cadrul organizațiilor neguvernamentale și asociațiilor care se ocupă de viața publică și politică a țării și la activitățile și administrarea partidelor politice

Societatea civilă, în special persoanele cu dizabilități și organizațiile care le reprezintă, vor fi implicate și vor participa pe deplin la procesul de monitorizare

II.4. Concluzii

Odată cu schimbarea de paradigmă de la abordarea medicală la abordarea socială a dizabilității, dizabilitatea a fost reclasificată ca o problemă a drepturilor omului, instituție a dreptul internațional.

Dizabilitatea este o chestiune legată de drepturile omului, mai ales pentru că:

persoanele cu dizabilități se confruntă cu nedreptăți – de exemplu, atunci când li se neagă dreptul la angajare, educație sau participare politică din cauza dizabilității lor.

persoanele cu dizabilități sunt supuse violărilor demnității – de exemplu, atunci când sunt supuse violențelor, abuzului, prejudecăților sau lipsei de respect din cauza dizabilității lor.

unora dintre persoanele cu dizabilități li se neagă autonomia – de exemplu, atunci când sunt supuse sterilizării involuntare, sau când sunt internate în instituții împotriva voinței lor, sau când sunt considerate incompetente din punct de vedere legal din cauza dizabilității lor.

Cele mai multe țări au început să abordeze dizabilitatea ca pe o problemă de drepturile omului. Autoritatea morală a Regulilor Standard a permis legitima schimbare de paradigmă care demonstrează că aceasta este posibilă și benefică, atât pentru persoane cât și pentru comunitățile lor. Dacă există un mesaj mai larg în mișcarea pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, acela este că cetățenia presupune accesul efectiv egal pentru toate dimensiunile vieții.

Schimbare profundă în abordările existente cu privire la dizabilitate se referă în primul rând la faptul că accentul nemaifiind pus pe „imperfectiunea” percepută a persoanei, ci, dimpotrivă, dizabilitatea apare ca o „patologie a societătii”, care este rezultatul eșecului societătilor de a fi incluzive si de a se adapta diferențelor individuale, societătile trebuie să se schimbe, nu individul,

Se avansează astfel, reforma legală a dizabilității implicându-i direct pe cei cu dizabilități și folosind cadrul drepturilor omului. Mesajul de bază este acela că persoanele cu dizabilități nu ar trebui privite ca „obiecte” de administrat, ci „subiecți” ce merită respect egal și respectarea drepturilor omului.

Deși persoanele cu dizabilități au fost întotdeauna îndreptătite să aibă aceleași drepturi ca oricine altcineva, Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități reprezintă primul instrument juridic obligatoriu care afirmă drepturile persoanelor cu dizabilități, reluând practic o serie de drepturi care sunt abordate în alte tratate privind drepturile omului, protejate pe plan internațional, atât drepturi civile politice, economice, sociale și culturale, aplicând practic drepturile omului dizabilității, afirmând "dreptul de a avea drepturi", recunoașterea solemnă lipsită de ambiguitate și asteptată de mult timp a egalității absolute a persoanelor cu dizabilități cu toate celelalte persoane și făcând astfel ca drepturile generale ale omului să fie specifice persoanelor cu dizabilități, și clarificând legile internaționale existente referitoare la dizabilitate

. În acest caz apare întrebarea, legitimă de altfel: de ce a fost necesară această afirmare a drepturilor anterioare, în cazul persoanelor cu dizabilități? Răspunsul are legătură cu faptul că, în multe cazuri, aceste drepturi nu au fost și, desigur, încă nu sunt, în multe cazuri, evidente, deoarece, pentru o lungă perioadă de timp, persoanele cu dizabilități, au fost cu greu considerate ființe umane și, ca urmare, le-au fost negate drepturi fundamentale, ele fiind victime ale discriminării masive.

CDPD face un efort foarte important pentru a evidenția, uneori în detaliu, măsurile ce trebuie întreprinse pentru a promova, proteja și asigura exercitarea deplină și în condiții de egalitate a drepturilor. Există multe referiri la "luarea de măsuri adecvate" sau "adoptarea de măsuri imediate, eficiente și adecvate". Toate acestea apar în mod evident, ca obligații ale statului, mai degrabă decât ca drepturi ale omului în sine.

CDPD, de asemenea, modifică și îmbogățește fundamental conținutul drepturilor existente, atunci când este vorba de persoane cu dizabilități, de multe ori prin reformularea acestora, spre exemplu ”libertatea și siguranța persoanei” implică faptul că "existența unei dizabilități nu justifică în niciun fel lipsirea de libertate iar”Respectul pentru viața privată” include în mod special confidențialitatea informațiilor referitoare la datele personale, medicale și de reabilitare a persoanelor cu dizabilități.

Întreaga CDPD este infuzată de noțiunea de "participare" ce apare astfel ca ceva asemănător cu un drept în general. Acest drept merge dincolo de participare, se prezintă ca abilitatea de a sta și de a vota pentru o funcție publică, de exemplu, sau de a participa în mod special la "viața culturală, recreere, timp liber și sport" fiind mai degrabă o cerere mai largă ce cade în sarcina nu numai a statului, dar și a societății, pentru a permite persoanelor cu dizabilități să fie pe deplin membri ai societății.

Foarte strâns legat de noțiunea de participare (și, în sine, un drept incontestabil nou) este dreptul de a "trăi în comunitate". Din nou, este vorba de un drept care nu este protejat în nici unul din instrumentele internaționale existente în domeniul drepturilor omului.

În cele din urmă, CDPD, se apropie foarte mult de crearea de noi drepturi, drepturi specifice pentru persoanele cu dizabilități, mergând dincolo de extinderea pur și simplu a drepturilor existente, prin formularea de noi drepturi, specifice acestora, neîncadrate ca atare. Exemplul cel mai semnificativ este ”autonomia" care, deși nu este definită în CDPD, se referă la capacitatea persoanelor cu dizabilități de a face lucrurile pe cont propriu, fără ajutorul altora având legătură cu dreptul de a fi "liber de a face propriile alegeri". Ideea de autonomie este legată de mobilitate personală și accesibilitate, de dreptul de a trăi independent, de măsurile de abilitare și reabilitare care au scopul de a permite să-și dezvolte pe deplin potențialul fizic, mintal, social și profesional, dar, mai ales de recunoașterea capacității juridice a persoanelor cu dizabilități, care reprezintă de fapt punctul culminant.

Într-adevăr, autonomia face individul capabil de a se bucura de drepturi. Există un sens în care autonomia înseamnă ceva foarte diferit pentru persoanele cu handicap, un sens în care ea are o consonanță foarte diferită în termeni de drepturi. Autonomia este de fapt o formă de
drept al omului care are sensul său în legătură cu vulnerabilitățile specifice persoaelor cu dizabilități.

Capitolul al III lea

Protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană și în state membre

III.1 Uniunea Europeană

Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, prin care aceasta trebuie să acționeze numai în limitele competențelor și pentru realizarea obiectivelor conferite de statele membre prin tratate. Competențele neatribuite Uniunii prin tratate rămân la nivelul statelor membre.

În Europa, aproximativ 26% din persoanele cu vârste peste 16 ani au declarat o "limitare de activitate", un termen care nu ia în mod expres în considerare orice interacțiune cu barierele de mediu, abordate de obicei de modelul social al dizabilității. Aproximativ 28% dintre femeile cu vârste peste 16 ani au declarat o limitare de activitate, comparativ cu 23% dintre barbații cu aceleași vârste. Prevalența dizabilității este mai mare în rândul femeilor, mai ales datorită duratei de viață mai mari, având tendința ca rata de morbiditate să fie mai mare la sfârșitul vieții.

Statisticile arată de asemenea că, în Europa, prevalența dizabilității crește odată cu vârsta, find mult mai mare în rândul persoanelor cu vârsta peste 65 de ani decât în rândul tinerilor (54%, comparativ cu 18% în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 16 – 64 de ani). La nivelul UE, aproximativ 8% dintre persoanele cu vârste peste 16 ani declară o dizabilitate severă (puternic limitat) în timp ce doar aproximativ 18% declară o dizabilitate moderată.

UE și-a stabilit politica privind persoanele cu dizabilități în Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu dizabilități, elaborată după ratificarea de către aceasta, în calitate de organizație de integrare regională a Convenției Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Obiectivul strategiei este acela de a oferi persoanelor cu dizabilități capacitatea de a se bucura de drepturi depline și de a beneficia complet de participarea la viața socială și economică europeană, mai ales prin intermediul pieței unice, în condiții de egalitate cu ceilalți.

Legislația europeană nu prevede o definiție armonizată pentru ”dizabilitate și ”persoane cu dizabilități”, Strategia referindu-se la definiția dată de articolul 1 al Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități. În acest sens, Curtea Europeană de Justiție, în cazurile Jette Ring și Skouboe Werge, a interpretat Directiva Consiliului 78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, bazându-se pe conceptul definit de Convenție, considerând că noțiunea de dizabilitate trebuie interpretată ca incluzând o stare cauzată de o boală diagnosticată medical, curabilă sau incurabilă, care presupune o limitare pe termen lung ce rezultă în special din deficiențe fizice, mentale sau psihologice care, în interacțiune cu diferite bariere, pot împiedica participarea deplină și efectivă a persoanei în cauză la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți.

Definiții mai specifice ale ”dizabilității” pot fi găsite în legislația sectorială: spre exemplu, în contextul legislației drepturilor pasagerilor pentru toate modurile de transport, au fost untilizați termenii "persoană cu dizabilități" sau "persoană cu mobilitate redusă", pentru a defini orice persoană a cărei mobilitate, atunci când folosește mijloacele de transport, este redusă din cauza unei deficiențe permanente sau temporare, fizice, senzoriale, intelectuale, sau ca urmare a vârstei și care are nevoie de adaptarea la nevoile sale particulare a serviciilor puse la dispoziția tuturor pasagerilor.

Termenul ”discriminare” este prevăzut de Directiva 78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, ce interzice discriminarea, pe motive de dizabilitate, în domeniul ocupării forței de muncă și formării profesionale.

La nivelul Uninuii Europene, Comisia Europeană, în dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor și legislației UE, promovează drepturile persoanelor cu dizabilități, prin diverse instrumente și procese.

Prin Decizia Consiliului privind încheierea, de către Uniunea Europeană, a Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Comisia Europeană a fost desemnată ca punct focal la nivelul UE pentru implementarea acesteia, cu rolul de a promova o coordonare inter-sectorială între departamentele sale, cu alte instituții și organisme europene, precum și între UE și statele membre.

Comisia asigură participarea persoanelor cu dizabilități, a familiile lor, a organizații europene reprezentative precum și părțile interesate relevante în dezvoltarea și implementarea politicilor din domeniul dizabilității, acestea fiind consultate prin diferite canale și instrumente, precum: consultările sau participarea la grupuri de experți., reprezentanții societății civile, în special a organizațiilor persoanelor cu dizabilități la nivelul UE sunt membri ai Grupului la Nivel Înalt pentru Dizabilitate (HLGD).

Coordonarea formală dintre UE și statele membre cu privire la pozițiile referitoare la Convenție este asigurată prin Grupul de Lucru pentru Drepturilor Omului (COHOM).

Chestiunile legate de implementarea Convenției sunt, de asemenea, discutate în mod regulat la Grupului la Nivel Înalt pentru Dizabilitate, cu reprezentanți ai statelor membre și punctelor focale naționale, Comisiei, reprezentanții societății civile și ale organizațiilor persoanelor cu dizabilități.

Grupul Intersectorial privind persoanele cu dizabilități, al Comisiei, implicând toate direcțiile generale și serviciile relevante, are drept scop creșterea gradului de conștientizare privind dizabilitatea și încurajarea cooperării intersectoriale în acest domeniu. Grupul joacă un rol important în asigurarea că nevoile și drepturile persoanelor cu dizabilități sunt luate în considerare în toate domeniile politice relevante atunci când se formulează noi propuneri legislative, precum și în implementarea, monitorizarea și evaluarea politicilor și acțiunilor UE.

În 2012, după o analiză atentă a cerințelor legale și a posibilelor opțiuni, Comisia a propus ca promovarea, protejarea și monitorizarea Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități să fie asigurată de un cadru format din: Parlamentul European (Comisia pentru petiții), Ombudsmanul European, Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), Forumul European al Dizabilității (EDF) și Comisia Europeană. Din decembrie 2013, în acest cadru, Parlamentul European va fi reprezentat de Comisia pentru Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, în strânsă colaborare cu Comitetul pentru Libertăți Civile, justiție și afaceri interne.

Comisia promovează Convenția prin încurajarea învățării reciproce și schimbul de bune practici, prin evenimente și implicarea părților interesate, elaborarea de rapoarte, organizarea de formare și diseminare a informatiilor. Comisia, de asemenea, oferă sprijin financiar pentru organizațiile societății civile, în special a celor pentru persoanele cu dizabilități promovarea și conștientizarea Convenției.

Ombudsmanul European poate primi plângeri privind administrarea defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor europene, inclusiv Comisia și FRA, pe care se angajează să le investigheze, elaborând Rapoarte. De asemenea, desfășoară activități de promovare în temeiul Convenției, prin spre exemplu, emiterea unui raport anual de activitate cu o secțiune dedicată dizabilității și diseminarea informațiilor prin intermediul Rețelei europene a ombudsmanilor. OE completează cadrul privind monitorizarea implementării Convenției de către instituții, prin anchete lansate din proprie inițiativă și rapoarte privind cazuri de administrare defectuoasă de către instituțiile, organismele, oficiile și agențiilor UE.

FRA contribuie la creșterea gradului de constientizare a Convenției abordând dizabilitatea ca parte din aria tematică anti-discriminare, dar și prin alte domenii tematice urmănd o abordare transversală.

EDF promovează independent Convenția prin sensibilizare campanii de sensibilizare și activități media, rapoarte, evenimente, formare, difuzarea de informații relevante pentru membrii rețelei. EDF efectuează sistematic monitorizarea independentă a implementării în UE a Convenției prin examinarea legislației și politicilor, inclusiv a noilor propuneri legislative, și pe baza plângerilor primite.

III.1.1. Egalitatea și combaterea discriminării în Uniunea Europeană

UE are la bază respectarea demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept și respectarea drepturilor omului, scopul său fiind acela de a promova pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale, de a combate excluziunea socială și discriminările și de a promova justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.

De asemenea, Uniunea, în elaborarea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, combate discriminarea pe motiv de dizabilitate, conferind Consiliului puterea de a lua măsurile necesare în vederea combaterii unei astfel de discriminări.

Promovarea egalității de tratament și combaterea discriminării în ceea ce privește persoanele cu dizabilități au fost mult timp pietrele de temelie ale politicii UE.

Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu dizabilități de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității, egalitatea de șanse, nediscriminarea și accesibilitatea fiind în centrul strategiei pentru persoanele cu dizabilități.

Aceste obiective și acțiunile specifice pentru punerea în aplicare a acestora sunt ferm ancorate în Strategia europeană privind persoanele cu persoanele cu dizabilități.

Participarea egală a persoanelor cu dizabilități în societate și în economie este de asemenea esențială pentru succesul în stimularea creșterii inteligente, durabile și favorabile incluziunii, în conformitate cu obiectivele Strategiei Europa 2020.

Cadrul legal dezvoltat de Directiva de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă oferă protecție împotriva discriminării pe motive de dizabilitate în domeniul ocupării forței de muncă și formării profesionale. Aceasta se referă atât la organismele publice și private în ceea ce privește condițiile de acces la locuri de muncă, orientare și formare profesională, ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, impunând statelor membre să interzică discriminarea directă, discriminarea indirectă, hărțuirea, victimizarea și instigarea la discriminare pe motive, printre altele, de handicap.

O astfel de abordare a permis Curții de Justiție a Uniunii Europene să interpreteze discriminarea pe motiv de handicap în spiritul dat de CRPD. În special, în cauza C-303/06 Coleman, aeasta a decis că, în anumite circumstanțe, discriminarea pe motiv de handicap poate include discriminarea bazată pe asocierea unui reclamant cu o persoană cu dizabilități, chiar dacă reclamantul poate să nu aibă nici un handicap.

Directiva permite o acțiune pozitivă sub forma măsurilor specifice pentru prevenirea sau compensarea dezavantajelor legate de dizabilitate, ceea ce impune statelor membre asigurarea disponibilității căilor de atac judiciare și/sau administrative pentru exercitarea drepturilor relevante. Cazurile individuale trebuie să fie aduse în fața instanțelor naționale sau organismelor de promovare a egalității. În cazul în care o persoană consideră că o decizie sau un act al autorităților naționale poate reprezenta o încălcare a drepturilor lor în temeiul dreptului Uniunii, aceasta poate aduce cazul în fața instanțelor naționale. În cazul în care o instanță națională este în dubiu cu privire la interpretarea sau validitatea unei legi a UE, se poate cere CJUE interpretarea corectă prin intermediul procedurii "preliminare".

Comisia a monitorizat în mod riguros transpunerea corectă a directivei în legislațiile naționale și a inițiat o serie de proceduri privind încălcarea dreptului comunitar de către statele membre sau pentru incorecta punere în aplicare. Un raport din 2014 al Comisiei privind punerea în aplicare a Directivei, a constatat că, în timp ce toate statele membre au transpus normele UE în legislația națională, sunt încă necesare eforturi suplimentare pentru aplicarea acestora în practică, în special prin acțiuni de politică, de sensibilizare și de formare.

Pentru a sprijini Comisia în rolul său de monitorizare, Rețeaua europeană de experți din domeniul legislației non-discriminării elaborează rapoarte anuale și tematice cu privire la problemele legate de directivă. În anul 2011, Agenția pentru Drepturi Fundamentale (FRA) a elaborat un raport cu privire la protecția juridică a persoanelor cu probleme de sănătate mintală în temeiul legislației antidiscriminare, în care se prezintă un studiu comparativ al definiției dizabilității și obligația de a furniza adaptare rezonabilă, în statele membre ale Uniunii Europene.

În anul 2008, Comisia a propus o directivă privind egalitatea de tratament în scopul de a extinde cadrul legal existent din domeniul anti-discriminării și în zonele din afara domeniului de ocupare a forței de muncă, propunere care încă este în curs de negociere în cadrul Consiliului.

Un sondaj Eurobarometru privind discriminarea oferă o imagine în ceea ce privește modificarea percepțiilor, atitudinilor, cunoștințelor și graduului de conștientizare a discriminării în UE, astfel că, în anul 2012, 46% dintre europeni încă mai cred că discriminarea pe motiv de handicap este larg răspândită, deși procentul este în scădere cu aproape șapte puncte față de 2009, în timp ce 64% dintre respondenții – persoane cu dizabilități (în creștere față de procentul de 46%, înregistrat în 2009), cred că discriminarea pe motiv de dizabilitate este larg răspândită în statul lor membru. Studiul indică de asemenea că 28% dintre europenii – persoane cu dizabilități spun ca au experimentat o astfel de discriminare, majoritatea respondenților considerând că accesul limitat este o formă de discriminare.

Programul Drepturi și cetățenie 2014-2020, al Comisiei Europene, își propune să finanțeze, acțiuni pentru promovarea și protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, precum și punerea efectivă în aplicare a principiului non-discriminării, prin sprijinirea implementării eficiente, monitorizării și evaluării legislației și politicilor Uniunii în statele membre, promovarea cooperării transfrontaliere între părțile interesate și îmbunătățirea cunoștințelor și înțelegerea potențialelor obstacole în calea exercitării drepturilor garantate de legislația Uniunii. Finanțarea va fi disponibilă pentru cercetare, activități de analiză, colectare de date, elaborare de metodologii comune și indicatori, seminarii, întâlniri și conferințe ale experților, instruire, cooperare, creșterea gradului de conștientizare și diseminare. Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați

III.1.2. Drepturile civile și politice ale persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că orice persoană are dreptul la viață și nimeni nu ar trebui să fie condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat. Abolirea pedepsei cu moartea este un obiectiv-cheie pentru politica Uniunii în domeniul drepturilor omului și, de asemenea, o pre-condiție pentru intrarea în Uniune, principalul actor instituțional și cel mai mare donator de fonduri pentru lupta împotriva pedepsei cu moartea. În cazul în care pedeapsa capitală este încă utilizată, UE cere ca acesta să fie limitată în mod progresiv insistând pentru respectarea standardelor internaționale minime.

În privința ajutorului umanitar, UE având competențe de a desfășura activități în acest domeniu, le exercită în cadrul principiilor și obiectivelor acțiunii sale externe și în conformitate cu principiile dreptului internațional: imparțialitate, neutralitate și non-discriminare. Astfel de operațiuni sunt menite să ofere asistență, ajutor protecție a populației din țările terțe, victime ale unor catastrofe naturale sau provocate de om. Acțiunile Uniunii și ale statelor membre ar trebui să se completeze și să se consolideze reciproc. Punerea în aplicare a tuturor operațiunilor UE care au drept obiect furnizarea de asistență umanitară se realizează în conformitate cu principiile comune de ajutor umanitar, care prevăd în mod expres că, în răspunsul la nevoile umanitare, anumite vulnerabilități trebuie să fie luate în considerare, acordându-se astfel o atenție deosebită femeilor, copiilor, persoanelor în vârstă, bolnavilor precum și cu persoanelor cu dizabilități, adresându-se nevoilor lor specifice .

Mai mult, Strategia pentru persoanele cu dizabilități prevede că Uniunea va lua măsuri de sensibilizare cu privire la nevoile persoanelor cu dizabilități, inclusiv în materie de accesibilitate, în domeniul ajutorului de urgență și al ajutorului umanitar

Activitățile Comisiei în domeniul ajutorului umanitar sunt coordonate și realizate în principal prin intermediul Direcției General pentru Ajutor Umanitar și Protecție Civilă care oferă asistență prin intermediul partenerilor săi: ONG-uri, agenții ONU și organizații internaționale precum: Comitetul Internațional al Crucii Roșii și Federația Internațională a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii, relațiile dintre aceștia fiind reglementate de acorduri-cadru de parteneriat care determină roluri și responsabilități în implementarea operațiunilor umanitare finanțate de UE.

În privința capacității juridice a persoanelor cu dizabilități, deși Uniunea nu are competența în a reglementa acest domeniu, problematica revenind statelor membre, în UE toate persoanele sunt egale în fața legii, ceea ce presupune garantarea egalității și non-discriminării cu privire la actele normative legislative.

Problema recunoașterii în fața legii a fost abordată și în cadrul întâlnirilor Grupului la Nivel Înalt pentru Persoanele cu Dizabilități, fiind încurajat schimbul de bune practici între statele membre.

O serie de preocupări pe această tema a manifestat și Agenția Uniunii Europene pentru Drepturi Fundamentale (FRA) care a elaborat o serie de rapoarte de țară tematice privind drepturile fundamentale ale persoanelor cu dizabilități intelectuale, dreptul la participare politică, plasarea involuntară și tratamentul involuntar al persoanelor cu probleme de sănătate mintală și dreptul la viață independentă. În anul 2013, instituția amintită a analizat standardele legale internaționale și europene actuale pe care le-a comparat cu legislațiile statelor membre ale UE în materie de capacitate juridică, luând în considerare experiențele celor care interzic sau limitează capacitatea juridică.

Referitor la accesul la justiție, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată, asistența juridică gratuită acordându-se celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.

O serie de documente europene, elaborate de Comisie și adoptate de Parlamentul European și Consiliu, conțin prevederi suplimentare menite să garanteze accesul la justiție, în condiții de egalitate cu ceilalți, inclusiv prin facilitarea accesului la spațiile în care se desfășoară procedurile penale și la informații, prin utilizarea unui limbaj simplu și accesibil, fie el oral sau scris cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale: dreptul de a fi asistat de un avocat, dreptul la consiliere juridică gratuită, dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, dreptul la interpretare și traducere, dreptul de a păstra tăcerea. Dreptul la interpretare include furnizarea de asistență corespunzătoare pentru persoanele cu deficiențe de auz și vorbire.

În privința libertății și siguranței persoanei, în Uniunea Europeană, orice persoană are acest drept. În ceea ce privește plasarea obligatorie a pacienților în instituții psihiatrice și tratamentul involuntar, UE consideră că acestea afectează grav drepturile pacienților, astfel de măsuri trebuind aplicate numai în ultimă instanță, în cazul în care alternativele mai puțin restrictive au eșuat.

De asemenea, UE consideră că nimeni nu ar trebui să fie supus torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante adoptând în acest sens o serie de orientări pentru a sprijini și consolida eforturile de prevenire și eradicare a torturii și a relelor tratamente în toate părțile lumii și angajându-se să continue eforturile depuse în vederea abolirii pedepsei cu moartea, a torturii și a altor tratamente inumane și degradante. În mod special, în UE nimeni nu va putea fi supus, fără consimțământul său liber exprimat, unor experimente medicale sau științifice, fiind necesară adoptarea de măsuri legislative, administrative, judiciare sau alte măsuri pentru a preveni ca persoanele cu dizabilități să fie supuse torturii, tratamentelor ori pedepselor crude, inumane sau degradante, în condiții de egalitate cu ceilalți. Cu privire la acest subiect, Comitetul privind drepturile persoanelor cu dizabilități solicită statelor prezentarea unui raport privind ”măsurile luate pentru a proteja în mod eficient persoanele cu dizabilități de experimentele medicale sau științifice fără consimțământul liber și în cunoștință de cauză, inclusiv a persoanelor cu dizabilități care au nevoie de sprijin în exercitarea capacității lor juridice."

Deși UE nu are competență în zona de libertate, justiție și securitate, recunoaște că demnitatea umană este inviolabilă și trebuie să fie respectată și protejată. În cazul victimelor traficului de persoane, UE solicită statelor membre să acorde asistență celor cu necesități speciale, în cazul în care aceste necesități au la bază, în special, posibila existență a unei sarcini, starea de sănătate, un handicap, existența unei afecțiuni mentale sau psihologice.

Legislație UE, consideră că, deși, dizabilitatea nu constituie în mod automat o imposibilitate de a consimți la întreținerea de relații sexuale, faptul de a abuza de existența unei astfel de stări pentru a practica activități sexuale cu un copil, trebuie incriminat. Astfel, practicarea unor activități sexuale cu un copil, atunci când se abuzează de situația deosebit de vulnerabilă a acestuia, în principal ca urmare a unui handicap psihic sau fizic sau ca urmare a unei situații de dependență, este pasibilă de aplicarea unei pedepse închisoarea cu maximul de cel puțin opt ani, dacă copilul nu a ajuns la vârsta consimțământului sexual, și de cel puțin trei ani, dacă copilul a depășit vârsta respectivă. De asemenea, UE solicită statelor membre luarea măsurilor necesare pentru a se asigura că infracțiunea săvârșită împotriva unui copil aflat într-o situație de vădită vulnerabilitate, de exemplu, un copil cu un handicap psihic sau fizic, într-o situație de dependență sau într-o stare de incapacitate fizică sau psihică, poate fi considerată agravantă.

Potivit legislației UE, orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică. În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special:

(a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege;

(b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor;

(c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit;

(d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.

Fiecare persoană cu dizabilități are dreptul de a-i fi respectată integritatea fizică și mentală, în condiții de egalitate cu ceilalți, unul dintre obiectivele acestei prevederi fiind acela de a aborda și problema tratamentului involuntar, cu scopul de a interzice un astfel de tratament. Deși formularea "nu permite explicit tratamentul involuntar, dar nici nu îl interzice", Comitetul privind drepturile persoanelor cu dizabilități solicită statelor să prezinte un raport privind "măsurile luate pentru a proteja persoanele cu dizabilități de la tratament medical (sau altele) dat fără consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei". Aceasta pentru că procesele de plasare involuntară și tratamentul involuntar al persoanelor cu probleme de sănătate mintală pot afecta drepturile fundamentale, inclusiv dreptul la integritate al persoanei și dreptul la libertate.

Atât la nivel ONU cât și la nivelul Consiliului Europei, standardele referitoare la tratamentul involuntar implică intersecția mai multor drepturi legate între ele, în special interzicerea torturii, dreptul la viață privată și la protecția integrității persoanei.

Legislația Consiliului Europei permite în mod clar tratament involuntar pentru probleme de sănătate mintală, în situația în care persoana care suferă de o tulburare mintală gravă nu poate fi supusă fără consimțământul său la o intervenție destinată să îi trateze această tulburare decât atunci când absența unui astfel de tratament riscă să îi prejudicieze grav sănătatea și sub rezerva condițiilor de protecție prevăzute de lege, cuprinzând proceduri de supraveghere și de control, precum și căi de recurs. Sunt definite în detaliu condițiile în care o persoană poate fi supusă unui tratament medical obligatoriu: persoana are o tulburare mintală; starea acesteia reprezintă un risc semnificativ de afectare serioasă a sănătății proprii sau a altor persoane; nu este disponibil niciun mijloc mai puțin invaziv de furnizare de ingrijiri adecvate; avizul persoanei în cauză a fost luat în considerare. Atât standardele ONU cât și cele ale Consiliului Europei reiterează importanța obținerii consimțământului liber și informat înainte de tratament medical.

De asemenea, legislația europeană recunoaște oricărei persoane dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc, la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor, acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. Aceste date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege.

Prelucrarea datelor cu caracter personal trebuie să fie legală și onestă față de persoanele în cauză, scopul prelucrării trebuie să fie explicit și legitim și să fie determinat în momentul în care datele sunt colectate, iar datele colectate trebuie să fie relevante și nu excesive în raport cu scopul pentru care acestea sunt prelucrate. Astfel, statele membre trebuie să interzică prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare, printre altele, la sănătate, interdicția neaplicându-se atunci când prelucrarea este necesară pentru protejarea intereselor vitale ale persoanei vizate sau ale altei persoane, atunci când persoana vizată "se află în incapacitate fizică sau juridică să-și dea consimțământul”. Reglementările europene protejează drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice, și în special dreptul acestora la o viață privată în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, cu garantarea, în același timp, a unui înalt nivel de securitate publică.

Cu privire la subiectul protecției datelor cu caracter personal, la nivelul Comisiei există două propuneri legislative: o propunere de directivă privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, identificării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor penale, precum și libera circulație a acestor date, și o propunere de regulament privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, care-și propun să extindă interdicția privind prelucrarea anumitor tipuri de date genetice în vederea consolidării protecției datelor care privesc sănătatea, respectiv, orice informație care se referă la sănătatea fizică sau mentală a unei persoane, inclusiv orice informații cu privire la o boală, invaliditate, risc de boală, istoric medical, tratament clinic. Acesta acoperă, de asemenea, date biometrice, inclusiv orice date referitoare la caracteristicile fizice, fiziologice sau comportamentale ale unei persoane, care permit identificarea lor unic, cum ar fi imaginile faciale sau datele dactiloscopice.

UE nu are competențe directe în ceea ce privește substanța dreptului familiei, care rămâne în mare măsură o prerogativă a statelor membre. Cu toate acestea, competența UE în ceea ce privește cooperarea civilă și penală în materie judiciară poate avea implicatii directe pentru familii, orice persoană având dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, la căsătorie și de a întemeia o familie. În UE familia se bucură de protecție juridică, economică și socială, orice persoană având dreptul de a fi protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un concediu de maternitate plătit și la un concediu parental acordat în urma nașterii sau adopției unui copil. De asemenea, se recunoaște dreptul oricărui copil de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

În ce privește femeile cu dizabilități, la nivelul UE se recunoaște că acestea încă nu se bucură pe deplin de dreptul de a se căsători și de a forma o familie, de a decide în mod liber asupra numărului și planificării copiilor, de a avea acces la informații de planificare familială în condiții de egalitate cu ceilalți, de a decide cu privire la toate aspectele legate de problemele sexuale și reproductive, recomandându-se Comisiei prezentarea unei propuneri legislative, în baza articolului 19 din TFUE (interzicerea discriminării), de a interzice sterilizarea forțată.

În ceea ce privește statisticile referitoare la căsătorie, familie, părinți sau relații, conform sondajului EU-SILC, în anul 2011, 18,1% din persoanele cu dizabilități cu vârsta cuprinsă între 16 – 64 în UE trăiau în ”gospodării de o singură persoană ", comparativ cu 10,5% dintre persoanele fără dizabilități din aceeași grupă de vârstă., fapt ce indică o rată redusă de formare a familiei pentru persoanele cu dizabilități.

În privința cetățeniei, în Uniune, orice persoană care deține cetățenia unui stat membru al UE este în mod automat, cetățean al european. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia, oferind fiecărui cetățean al UE un număr de drepturi importante, inclusiv dreptul de a circula liber în UE și de a se stabili oriunde pe teritoriul său. Libertatea de circulație a tuturor cetățenilor UE implică libertatea de a călători, locui, lucra, studia și pensiona într-un alt stat membru. Cetățenii UE au dreptul de a căuta un loc de muncă într-o altă țară a UE, de a lucra acolo, fără a avea nevoie de un permis de muncă sau de ședere în acest scop, bucurându-se de un tratament egal cu cetățenii în ceea ce privește accesul la locuri de muncă, condițiile de lucru și toate celelalte avantaje sociale și fiscale. În plus, cetățenii UE pot beneficia de anumite tipuri de asigurări sociale și de sănătate transferate într-un alt stat membru, care să le permită să-și exercite dreptul la liberă circulație.

În ceea ce privește regimul de trecere a frontierelor de către persoane, atunci când se realizează orice alte verificări ale documentelor de călătorie de la punctele de trecere a frontierelor interne sau externe ale UE, polițiștii de frontieră nu trebuie să discrimineze persoanele pe motive, printre altele, de dizabilitate. De asemenea, legislația europeană prevede că "personalul consular nu discriminează persoanele pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală."

În cazul survenirii unor boli sau unor deficiențe după eliberarea permisului de ședere, acestea nu pot justifica refuzul de a reînnoi permisul de ședere sau îndepărtarea de pe teritoriu de către autoritatea competentă a statului membru în cauză.

Statele membre pot respinge o cerere pentru permis de ședere prezentată de un rezident pe termen lung sau de un membru al familiei acestuia în cazul în care persoana în cauză reprezintă o amenințare pentru sănătatea publică. Singurele afecțiuni care pot justifica refuzul de a permite intrarea sau dreptul de ședere pe teritoriul celui de-al doilea stat sunt bolile definite de instrumentele aplicabile ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, cu condiția ca acestea să facă, în țara gazdă, obiectul unor dispoziții de protecție a resortisanților naționali. Statele membre nu pot introduce alte dispoziții și practici mai restrictive.

În privința dreptului de a participa la viața politică și publică, cele mai multe competențe în acest sens aparțin statelor membre, procedurile pentru alegerea în cadrul instituțiilor naționale fiind în responsabilitatea statelor membre, în timp ce procedurile de alegere a Parlamentului European sunt guvernate atât de legislația UE, care definește normele comune pentru toate statele membre care prevăd principiul de reprezentare și de acoperire a incompatibilităților, cât și de dispozițiile naționale specifice care reglementează celelalte aspecte, inclusiv dreptul de a candida pentru alegeri.

Cetățenii Uniunii se bucură de dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.

De asemenea, orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales atât la alegerile locale cât și la cele pentru Parlamentul European din statul membru în care își are reședința în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. Regulile referitoare la dreptul de a vota și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European au fost stabilite de către Consiliu.

Participarea la viața politică și publică și la procesul democratic este esențială pentru dezvoltarea și menținerea unei societăți democratice, de aceea, este important ca persoanele cu dizabilități să-și poată exercita dreptul la vot și să poată participa la activitățile politice și publice, pentru a putea avea astfel posibilitatea de a influența destinul comunității în care trăiesc.

Toate persoanele cu dizabilități au dreptul de a participa la viața politică și publică în calitate de cetățeni, în condiții de egalitate cu ceilalți, statele având obligația de a asigura pentru acestea drepturi și oportunități egale și de a preveni orice discriminare posibilă, prin furnizarea de informații adecvate și crearea unui mediu care să le permită participarea deplină. Astfel, persoanele cu dizabilități, fără discriminare, în special de natură juridică, mediu și/sau financiară, ar trebui să poată, în mod liber: să voteze și să poată candida la toate nivelurile; să aibă acces la comunicare, informare, proceduri și facilități legate de drepturile lor politice; să aibă acces egal la funcții publice; să activeze în cadrul asociatiilor și/sau partidelor politice; să își exprime opiniile; să fie atent consultate și incluse în mod activ în dezvoltarea și implementarea legislației și a politicilor, precum și în alte procese de luare a deciziilor cu privire la problemele care îi afectează.

Privarea cetățenilor de dreptul de a alege și de a fi aleși poate exista, dar numai în situația în care aceasta este prevăzută prin lege și respectă principiul proporționalității; privarea trebuie să fie însă justificată printr-o interdicție impusă prin hotărârea expresă a unei instanțe de judecată, întemeiată pe motive de sănătate mentală sau pe existența unor condamnări penale pentru delicte grave.

În privința sufragiului universal, pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități nu pot fi discriminate în privința exercitării drepturilor lor democratice, procedurile de vot și facilitățile trebuie să fie accesibile acestora și să permită în caz de necesitate asigurarea asistenței la vot, cu respectarea principiului, în care procesul de vot trebuie să fie individual. Aplicarea principiilor de design universal și participarea directă și indirectă a participanților la toate etapele de proiectare, sunt mijloace eficiente pentru îmbunătățirea accesibilității la secțiile de votare și a procedurilor electorale, pentru acordarea votului unei persoane și pentru a obține acces la informațiile referitoare la alegeri. În ce privește obligația de a permite alegătorilor să cunoască lista și candidații ce candidează la alegeri, autoritățile publice trebuie să se asigure că informația dată este disponibilă și accesibilă în toate formatele alternative necesare, ușor de citit și de înțeles, respectând principiul de acomodare rezonabilă. Dreptul persoanelor cu dizabilități de a vota prin vot secret trebuie să fie protejat, inter alia, prin garantarea exprimării libere a dorinței lor ca alegători și, în acest scop, unde este necesar, la cererea lor, folosirea tehnologiilor de asistență și/sau asistarea la votare de către o persoană la propria alegere, în condițiile în care există siguranța că persoana aleasă nu exercită o influență necuvenită.

Împreună cu ANED, și susținută de Comisie, Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE (FRA) a dezvoltat indicatori privind dreptul la participare politică a persoanelor cu dizabilități, datele colectate arătând că, persoanele cu dizabilități participă activ la viața politică.

Spre exemplu, numărul de persoane cu dizabilități grav care nu au votat la alegerile naționale a fost de 20,6%, comparativ cu 17,4% dintre persoanele fără dizabilități. Rata de persoane cu dizabilități care au participat la o reuniune a unui sindicat, un partid politic sau o acțiune politică în UE a fost de 5,5% pentru persoanele cu dizabilități grave cu vârste peste 18 ani, în comparație cu 8,4% pentru persoanele fără dizabilități.

Cu toate acestea, provocări semnificative pentru participarea în condiții egale cu ceilalți rămân: obstacole juridice; medii inaccesibile, procese și informații; lipsa de informare cu privire la dreptul la participare politică; oportunități limitate pentru participare; și absența unor date fiabile și comparabile.

Într-una din cercetările sale, FRA sublinia că un număr mare de state membre condiționează dreptul la participare politică de existența capacității juridice a persoanei, ceea ce duce la o excludere automată sau cvasi-automată a multor persoane cu dizabilități intelectuale sau psihosociale de la dreptul de a vota. Dintre toate statele membre ale Uniunii Europene care au ratificat Convenția, Malta este singurul stat care a ridicat rezervă privind articolul 29 lit a), afirmând că va continua să aplice propria legislație electorală: persoanele cu dizabilități care au nevoie de asistență pentru a vota, votează în cabina de vot, în fața unor asistenți împuterniciți.

Doar șapte din cele 28 de state membre ale UE – Austria, Croația, Italia, Letonia, Olanda, Suedia și Marea Britanie – garantarea dreptului la vot pentru toate persoanele cu dizabilități, inclusiv celor fără personalitate juridică.

Alte state membre ale UE au un sistem prin care se evaluează capacitatea reală a individului de a vota. Spre exemplu, în Ungaria, a fost schimbat sistemul în care toți cei aflați sub tutelă nu aveau dreptul de a vota, astfel că, începând cu 2012, judecătorii decid dacă persoanelor cu "capacități mentale limitate" li se permite să voteze. În Slovenia, testul juridic al judecătorlori de a decide dacă să restrângă dreptul de vot, urmărește dacă persoana cu dizabilități este capabilă să înțeleagă semnificația, scopul și efectul alegerilor.

Deși cei mai mulți dintre oameni își exprima voturile la secțiile de votare, în țările UE există și alte metode de vot, cum ar fi votul prin corespondență, e-votul, sau votul prin procură sunt de asemenea posibile. Aceste mijloace alternative de vot pot fi disponibile fie tuturor alegătorilor fie sunt concepute pentru a permite celor care altfel nu ar putea ajunge la o secție de votare pentru a vota în ziua alegerilor, de exemplu din cauza absenței din localitatea de reședință, a bolii, sau dizabilității.

Participa la viața publică și politică, prin exercitarea dreptului de vot sau prin implicarea în organizații de auto-advocacy, este un aspect crucial al vieții independente pentru persoanele cu diizabilități.

III.1.3. Drepturile economice, sociale și culturale ale persoanelor cu dizabilități în Uniunea Europeană

UE susține competențele în domeniul educației, stabilind rolul său în acest domeniu, care este acela de a contribui la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, dacă este necesar, sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică, acțiunea Uniunii urmărind să: — să dezvolte dimensiunea europeană a educației și, în special, prin învățarea și răspândirea limbilor statelor membre; să favorizeze mobilitatea studenților și a profesorilor, inclusiv prin încurajarea recunoașterii universitare a diplomelor și a perioadelor de studiu; să promoveze cooperarea dintre instituțiile de învățământ; să dezvolte schimbul de informații și de experiență privind problemele comune sistemelor educaționale din statele membre; să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri și de formatori socio-educativi și să sprijine participarea tinerilor la viața democratică a Europei; să încurajeze dezvoltarea educației la distanță; să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate și de deschidere în competițiile sportive și a cooperării între organizațiile cu responsabilități în domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice și morale a sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceștia.

Potrivit legislației europene, orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă, drept ce include posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu. De asemenea, libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora. UE combate discriminarea bazată pe apartenență religioasă sau convingeri, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare și de formare profesională sau de perfecționare.

În ciuda intențiilor politice ferme, peste 2% din elevii din UE sunt în continuare instruiți în instituții școlare separate datorită nevoilor lor educaționale speciale. Pentru a reuși incluziunea în paralel cu sprijinirea celor cu nevoi specifice trebuie regândite politicile în scopul organizării sprijinului pentru învățare, îmbunătățirii colaborării între școli și alte servicii și punerii în aplicare a învățământului personalizat. Un sprijin acordat la timp și în mod flexibil îi poate ajuta pe cei cu dificultăți temporare la învățătură sau cu dificultăți de adaptare să recupereze decalajul, fără a trebui să fie transferați într-o instituție școlară separată. De asemenea, școlile trebuie să fie capabile să se adapteze în permanență la mediul în continuă schimbare din care fac parte și la noile nevoi ale elevilor, personalului școlar și părinților, partenerii lor de bază.

"Educație și formare profesională" este unul dintre cele opt domenii prioritare din cadrul Strategiei europene pentru persoanele cu dizabilități, al cărei scop specific este acela de a promova educația incluzivă și învățarea pe tot parcursul vieții pentru elevii și studenții cu dizabilități, afirmând că sunt necesare o serie de acțiuni pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități primesc sprijinul necesar, în cadrul sistemului general de învățământ, pentru a facilita educația lor, și că măsurile eficiente de sprijin individualizat sunt prevăzute în medii care maximizează evoluția școlară și socială, în conformitate cu obiectivul integrării depline. UE va sprijini eforturile naționale pentru a elimina barierele de ordin juridic și organizatoric care împiedică persoanele cu dizabilități să aibă acces la sistemele de învățământ general și de învățare de-a lungul vieții; pentru a oferi în timp util sprijin pentru o educație favorabilă incluziunii și învățării personalizate și pentru identificarea timpurie a nevoilor speciale; pentru a oferi o formare profesională adecvată și sprijin personalului din domeniul educației care își desfășoară activitatea la toate nivelurile și pentru a stabili rapoarte referitoare la ratele de participare și rezultatele obținute.

În ciuda angajamentelor asumate de statele membre de a promova educația favorabilă incluziunii, copiii cu nevoi educaționale speciale și adulții cu dizabilități continuă să se confrunte cu probleme, mulți fiind plasați în instituții segregate, iar cei din instituțiile educaționale de masă primind adesea un sprijin necorespunzător. În unele cazuri, aceștia sunt privați complet de oportunități educaționale și de ocupare a unui loc de muncă, motiv pentru care părăsesc frecvent școala fără calificări sau slab calificați, înainte de trecerea la o formare specializată care poate, în unele cazuri, mai curând să afecteze perspectivele profesionale, decât să le extindă, ceea ce face ca persoanele cu dizabilități sau cu nevoi educaționale speciale să aibă mai multe șanse de a fi șomeri sau inactivi din punct de vedere economic, și chiar de a câștiga mai puțin decât cei fără handicap. Sunt necesare eforturi mai serioase pentru a dezvolta sisteme de educație favorabile incluziunii și pentru a înlătura obstacolele cu care se confruntă grupurile vulnerabile în ceea ce privește participarea și succesul în educație, formare și ocuparea forței de muncă.

„Trebuie să ne intensificăm eforturile de a oferi politici educaționale favorabile incluziunii finanțate adecvat, dacă dorim să îmbunătățim viețile copiilor cu nevoi educaționale speciale și ale adulților cu dizabilități. Este momentul să ne respectăm angajamentele asumate. Educația favorabilă incluziunii nu este o opțiune extra; este o necesitate de bază. Trebuie să îi așezăm pe cei mai vulnerabili în centrul acțiunilor noastre de a obține o viață mai bună pentru toți”.

La nivelul UE există variații mari între statele membre în ceea ce privește modul în care sunt identificați copiii cu nevoi speciale, precum și în ceea ce privește plasarea lor în școli normale sau speciale. De exemplu, în Flandra (Belgia) 5,2% dintre elevii cu nevoi speciale se află în școli speciale segregate, în timp ce în Italia procentul este doar de 0,01%. Raportul sugerează că mai sunt multe de făcut pentru armonizarea definițiilor și îmbunătățirea colectării datelor pentru a permite țărilor să își compare mai eficient abordările și să învețe reciproc din experiența acumulată.

UE sprijină financiar și lucrează îndeaproape cu Agenția Europeană pentru Nevoi Speciale și Educație Incluzivă, o organizație independentă înființată de către țările membre (statele membre ale UE, împreună cu Islanda, Norvegia și Elveția), pentru a acționa ca o platformă de cooperare cu privire la dezvoltarea educației incluzive. Agenția oferă analize și informații cu privire la starea reală a educației incluzive în Europa, recomandări pentru politici și practici, precum și instrumente de evaluare și monitorizare a progreselor.

Potrivit celor mai recente date la nivelul UE, aproximativ 25% dintre tinerii cu dizabilități (cu vârste cuprinse între 18-24) au abandonat școala timpuriu, comparativ cu 12,4% dintre tinerii fără dizabilități. Ratele ridicate ale abandonului școlar timpuriu în rândul tinerilor cu dizabilități pot indica probleme legate de accesibilitate și de o lipsă de programe adaptate. De asemenea, din grupul persoanelor cu dizabilități cu vârste cuprinse între 30 și 34 de ani, doar aproximativ 24% au încheiat cu succes învățământul de nivel terțiar, în comparație cu 36% dintre persoanele fără handicap. În UE, în anul universitar 2010-11, elevii cu nevoi educaționale speciale au reprezentat 4,1% din totalul elevilor de vârstă școlară, aproximativ 40% dintre acești aflându-se în școli speciale segregate.

Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale, lingvistice și religioase, veghiând la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european, contribuind la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică.

Statele membre trebuie să încurajeze furnizorii de servicii mass-media aflați sub jurisdicția lor pentru a se asigura că serviciile lor sunt treptat la dispoziția persoanelor cu deficiențe vizuale sau auditive.

Situația privind furnizarea de servicii media persoanelor cu deficiențe de vedere sau de auz va fi monitorizată de către Comisie. De asemenea, este esențial ca statele membre să încurajeze societățile de radiodifuziune să obțină o mai bună înțelegere a nevoilor persoanelor cu deficiențe de vedere sau de auz și să întreprindă mai multe acțiuni pentru a dezvolta tehnologii care să asigure un acces mai larg la programe pentru toți cetățenii prin dezvoltarea, printre altele, a descrierilor audio, a subtitrărilor audio/vorbite, a limbajului semnelor și a meniurilor de navigare, cu referire specifică la ghidurile electronice de programe.

Statele membre au posibilitatea de a prevedea anumite excepții sau limitări ale drepturilor de autor, în scop educativ sau științific, pentru folosul persoanelor cu dizabilități. Este totuși foarte important ca statele membre să adopte toate măsurile necesare facilitării accesului persoanelor cu dizabilități la lucrări și să acorde o atenție deosebită formatelor accesibile. Statele membre pot impune excepții și limitări de la dreptul de reproducere, dreptul de distribuire, dreptul de comunicare publică, inclusiv dreptul de a pune la dispoziția publicului, în beneficiul persoanelor cu dizabilități, care sunt în mod direct legate de handicap, de natură necomercială, în măsura impusă de handicapul specific.

Există o excepție obligatorie în ceea ce privește drepturile de autor, care permite organizatiilor pentru nevăzători de a produce și distribui copii în format accesibil, de imprimare, fără autorizarea titularului de drepturi.

Activitățile culturale, recreative și sportul sunt incluse în Strategia europeană pentru persoanele cu dizabilități. Comisia încurajează statele membre și organizațiile sportive să adapteze infrastructura sportivă pentru a lua în considerare nevoile persoanelor cu dizabilități. Criterii specifice ar trebui adoptate pentru asigurarea accesului egal la sport pentru toți elevii, și în mod special pentru copii cu dizabilități.

În ce privește sănătatea, UE are competența în a desfășura acțiuni de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre în ceea ce privește protecția și îmbunătățirea sănătății umane, în definirea și punerea în aplicare a politicilor sale, Uniunea luând în considerare cerințele legate, printre altele, de protecție a sănătății umane, acțiunea Uniunii, care completează politicile naționale, având în vedere îmbunătățirea sănătății publice și prevenirea bolilor și afecțiunilor umane, precum și a cauzelor de pericol pentru sănătatea fizică și mentală. Uniunea încurajează cooperarea între statele membre pentru îmbunătățirea complementarității serviciilor lor de sănătate în regiunile transfrontaliere. Acțiunea Uniunii respectă responsabilitățile statelor membre în ceea ce privește definirea politicilor lor de sănătate, precum și organizarea și prestarea de servicii de sănătate și de îngrijire medicală. Responsabilitățile statelor membre includ administrarea serviciilor de sănătate și de îngrijire medicală, precum și repartizarea resurselor care sunt alocate acestora.

Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.

"Sănătate" reprezintă unul dintre cele opt domenii de acțiune în cadrul Strategiei europene pentru persoanele cu dizabilități, un accent deosebit fiind dat sprijinirii eforturilor statelor membre pentru a asigura accesul egal al persoanelor cu dizabilități la servicii de sănătate și de rebilitare de calitate și la infrastructurile care furnizează aceste servicii, prin lupta împotriva discriminării, creșterea accesibilității și sensibilizarea la problematica dizabilității a școlilor de medicină și a unstituțiilor de formare a personalului din domeniul asistenței medicale. Acțiunea UE sprijină măsurile naționale de promovare a serviciilor de sănătate mintală, precum și dezvoltarea de intervenție timpurie și de evaluare a nevoilor, acordând o atenție specială persoanelor cu dizabilități atunci când va pune în aplicare măsurile politice care abordează inegalitățile în materie de sănătate, va promova acțiunile din domeniul sănătății și al siguranței la locul de muncă în vederea reducerii riscurilor generării de handicapuri în cursul vieții profesionale și a ameliorării reintegrării lucrătorilor cu dizabilități și va depune eforturi pentru prevenirea acestor riscuri.

În întreaga Uniune Europeană există variații sociale în privința stării de sănătate, grupurile vulnerabile și cele excluse din punct de vedere social precum unii migranți sau persoanele care aparțin unor etnii minoritare, persoanele cu dizabilități sau cele fără domiciliu confruntându-se, în mod special cu probleme grave de sănătate. Combinația între sărăcie și alte caracteristici vulnerabile precum vârsta fragedă sau vârsta înaintată, dizabilittaea sau apartenența la o minoritate contribuie la creșterea riscurilor pentru sănătate, problema inegalităților în materie de sănătate inclusiv a accesului redus la asistență medicală adecvată, putând fi calificată drept problema care pune în pericol drepturile lor fundamentale.

Inegalitățile în materie de sănătate tot mai mari în cadrul statelor membre scot în evidență interacțiunile strânse între inegalitățile în materie de sănătate și sărăcie, ilustrate prin diferențele între grupurile de venituri în nivelele de sănătate, restricțiile de activitate din cauza bolilor și a deficiențelor și speranța de viață la naștere, în care distanța dintre grupul de cel mai înalt nivel și grupul de cel mai scăzut nivel socioeconomic ajunge la 10 ani pentru bărbați și 6 ani pentru femei. Starea de sănătate precară – adesea rezultând din condiții necorespunzătoare de trai – poate avea o contribuție majoră la sărăcie pentru că poate reduce capacitatea de muncă și din cauza costurilor tratamentului și îngrijirii. Prevenirea bolii și asigurarea accesului facil la asistență socială și medicală sunt, așadar, măsuri importante pentru combaterea sărăciei.

UE facilitează accesul la asistență medicală transfrontalieră sigură și de înaltă calitate și promovează cooperarea în domeniul asistenței medicale între statele membre, cu deplina respectare a competențelor naționale în materie de organizare și prestare a serviciilor de sănătate și de asistență medicală.

În privința sănătății mintale, Comisia invită statele membre să rămână angajate în acțiuni de tratare și prevenire a sănătății mintale și bunăstării, să întreprindă o „acțiune comună” care să ofere o platformă pentru schimbul de opinii, cooperare și coordonare între statele member, să elaboreze strategii și/sau planuri de acțiune privind sănătatea mintală în care să includă component de prevenire, promovare și bunăstare, să ia măsuri împotriva stigmatizării, a excluziunii și a discriminării a acestora, să promoveze incluziunea socială și accesul lor la educație, formare, locuință și locuri de muncă a persoanelor cu problemede sănătate mintală.

În cadrul Programului pentru cercetare, dezvoltare tehnologică și activități demonstrative derulat în perioada 2007-2013, Comisia a sprijinit cercetarea în domenii precum: îmbătrânirea, sănătate mintala, accesul la medicamente și asistență medicală, reducerea inegalităților în materie de sănătate, bolile rare, în scopul de a colecta argumente pentru elaborarea politicilor și practicilor de îmbunătățire a calității vieții persoanelor cu dizabilități.

În privința dreptului la muncă, în Uniune, orice persoană are acest drept precum și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber, orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru. Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.

Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea și consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale, dreptul de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare și de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă, dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa, dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.

UE combate discriminarea bazată, printre altele, pe dizabilitate, în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, urmărind punerea în aplicare, în statele membre, a principiului tratamentului egal. Statele membre pot decide dacă să facă excepții în ceea ce privește criteriul dizabilității și vârstei în cazul forțelor armate, de aici și rezerva UE cu privire la articolul 27 al Convenției.

În scopul garantării principiului egalității față de persoanele cu dizabilități, sunt prevăzute ”adaptări rezonabile”, aceasta însemnând că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator.

Această sarcină nu este disproporționată atunci când este compensată corespunzător prin măsuri existente în cadrul politicii urmărite în statele membre, adoptate în favoarea persoanelor cu dizabilități.

Măsurile corespunzătoare ar trebui să fie furnizate pentru a adapta locul de muncă în funcție de dizabilitate, de exemplu prin amenajarea localurilor sau adaptarea echipamentelor, a ritmului de lucru, repartizării sarcinilor sau a ofertei de mijloace de formare sau de integrare și, pentru a stabili dacă toate acestea generează o sarcină disproporționată, trebuie să se țină cont în special de costurile financiare și alte costuri antrenate, de dimensiunea și de resursele financiare ale organizației sau întreprinderii și de posibilitatea de a obține pentru finanțare fonduri publice sau orice alt tip de asistență.

Locurile de muncă sunt organizate ținând seama de lucrătorii cu dizabilități, în special în ceea ce privește ușile, căile de acces, scarile, chiuvetele, toaletele și posturile de lucru utilizate sau ocupate direct de acestea.

Anumite categorii de lucrători cu dizabilități sau defavorizați se confruntă în continuare cu dificultăți deosebite legate de accesul la piața forței de muncă. Din acest motiv, autoritățile publice au dreptul să ia măsuri care oferă întreprinderilor stimulentele necesare pentru a atinge un nivel superior de ocupare a forței de muncă, în special în ceea ce privește lucrătorii din aceste categorii defavorizate. Costul forței de muncă face parte din cheltuielile de exploatare normale ale oricărei întreprinderi. Prin urmare, este deosebit de important ca ajutoarele pentru ocuparea forței de muncă pentru lucrătorii cu dizabilități și defavorizați să aibă un efect pozitiv asupra nivelului de ocupare a forței de muncă pentru aceste categorii de lucrători și să nu permită pur și simplu întreprinderilor să reducă nivelul costurilor pe care ar trebui altfel să le suporte. În consecință, aceste ajutoare ar trebui să fie exceptate de la obligația notificării prealabile atunci când sunt de natură să permită acestor categorii de lucrători să se reintegreze pe piața forței de muncă sau, în cazul lucrătorilor cu dizabilități, să se reintegreze și să rămână pe această piață. Ajutorul sub formă de subvenții salariale, acordat pentru încadrarea în muncă a lucrătorilor cu dizabilități, poate fi calculat pe baza gradului specific al deficienței lucrătorului cu dizabilități în cauză sau poate fi alocat ca sumă forfetară, cu condiția ca în urma aplicării oricăreia metode ajutorul să nu depășească intensitatea maximă a ajutorului pentru fiecare lucrător în cauză.

”Lucrător cu dizabilități” înseamnă orice persoană recunoscută ca fiind în situație de dizabilitate conform legislației naționale sau care suferă de o deficiență recunoscută ca urmare a unei deficiențe fizice, mentale sau psihologice iar „încadrare în muncă protejată” înseamnă încadrarea într-o întreprindere în care cel puțin 50 % din lucrători sunt cu dizabilități.

Ocuparea forței de muncă și munca sunt elementele esențiale pentru garantarea egalității de șanse pentru toți și contribuie la integrarea în societate. În acest context, atelierele protejate și programele de ocupare a forței de muncă protejate contribuie eficient la integrarea sau reintegrarea pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități. Cu toate acestea, este posibil ca astfel de ateliere să nu poată obține contracte în condiții de concurență normale. În consecință, este necesar să se prevadă că statele membre pot rezerva unor astfel de ateliere dreptul de participare la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice sau pot rezerva executarea contractelor în cadrul programelor de ocupare a forței de muncă protejate. Astfel statele membre pot rezerva dreptul de participare la procedurile de atribuire a contractelor unor ateliere protejate sau pot prevedea ca astfel de contracte să fie executate în contextul programelor de angajare protejată, în cazul în care majoritatea angajaților interesați sunt persoane cu dizabilități care, prin natura sau gravitatea deficiențelor lor, nu pot desfășura o activitate profesională în condiții normale.

Ocuparea forței de muncă este unul dintre domeniile de acțiune în cadrul Strategiei pentru persoanele cu dizabilități, cu obiectivul principal de a promova angajarea persoanelor cu dizabilități pe piața liberă a muncii, Comisia angajându-se că va acorda o atenție sporită tinerilor cu dizabilități în ceea ce privește trecerea acestora de la o formă de învățământ la piața muncii, va acționa asupra mobilității intraprofesionale pe piața deschisă a forței de muncă și în ateliere protejate, prin intermediul schimbului de informații și al învățării reciproce. Acțiunile UE vor sprijini și completa eforturile naționale desfășurate pentru a analiza situația persoanelor cu dizabilități în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, pentru a lupta împotriva prejudecăților legate de anumite prestații de invaliditate care descurajează persoanele cu dizabilități să intre pe piața forței de muncă, pentru a contribui la integrarea acestora pe piața forței de muncă prin utilizarea Fondului social european (FSE), pentru elaborarea de politici active pe piața forței de muncă, pentru a face locurile de muncă mai accesibile, pentru a institui servicii de plasare a forței de muncă, structuri de sprijin și de formare la locul de muncă, și pentru a promova utilizarea Regulamentului general de exceptare pe categorii de ajutoare care permite acordarea de ajutoare de stat fără notificarea prealabilă a Comisiei.

O soluție pentru angajarea persoanelor cu dizabilități ar putea fi angajarea asistată, cu accent mai degrabă pe abilități decât pe deficiențele acestora, scopul angajării fiind ”potrivirea” acestor competențe și abilități cu nevoile angajatorilor. Una din condițiile necesare pentru introducerea și/sau punerea în aplicare cu succes a angajării asistate este existența unui cadru legal de sprijin care să soluționeze problema standardelor comune, accesul egal, existenta de stimulente pentru angajatori și angajați, precum și o intrare pentru loc de muncă cu dizabilități.

O altă preocupare a Uniunii în ceea ce privește creșterea gradului de angajare al persoanelor cu dizabilități, o reprezintă facilitarea tranziției de la educație la angajare și combaterea șomajului în rândul tinerilor, aceasta recomandând statelor membre să se asigure că toți tinerii sub vârsta de 25 de ani să primească o ofertă de bună calitate de obținere a unui loc de muncă, de continuare a educației, de intrare în ucenicie sau de efectuare a unui stagiu, într-un interval de patru luni de la intrarea în șomaj sau de la momentul în care nu mai urmează o formă de învățământ formal, să asigure ca tinerii să dispună de acces deplin la informații despre servicii și mijloace de sprijin disponibile.

În timp ce în majoritatea statelor membre rata de ocupare pentru persoanele fără dizabilități cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 este de peste 70%, rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități este sub 50%. Aproximativ 47% dintre persoanele cu dizabilități sunt angajate, în comparație cu 72% dintre persoanele fără dizabilități. La nivelul UE, rata de ocupare în rândul femeilor cu dizabilități este de 44%, iar rata pentru femei fără dizabilități este de 65%. Situațiile naționale variază considerabil. Țările cu rate similare de angajare pentru persoanele fără dizabilități prezintă diferențe mari în ceea ce privește ratele de ocupare pentru persoanele cu dizabilități, fapt ce sugerează că intervențiile și politicile naționale fac diferența, existând soluții pentru creșterea ratei de ocupare a persoanelor cu dizabilități.

Comisia invită statele membre să acorde o atenție deosebită, în programele lor naționale de reformă, realizării de progrese în ceea ce privește punerea unui accent sporit pe investițiile sociale în cadrul politicilor lor sociale, în special pe politici precum îngrijirea (copiilor), educația, formarea, politicil active în domeniul pieței forței de muncă, sprijinul pentru locuințe, reabilitarea și serviciile de sănătate.

Uniunea recunoaște și respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care acordă protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte persoane sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale. Orice persoană care are reședința și se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale. Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.

Un factor important, care determină capacitatea efectivă a lucrătorilor să-și exercite libertatea lor de mișcare, în condițiile în care toți lucrătorii care își exercită dreptul la libera circulație, inclusiv persoanele cu dizabilități se bucură în statul membru de același tratament ca și lucrătorii și persoanele cu dizabilități din statul gazdă, îl reprezintă recunoașterea drepturilor sociale și "exportul" de asistență socială în cadrul UE. Astfel, de exemplu, un membru cu dizabilități al familiei unui lucrător al UE ar trebui să aibă dreptul de a solicita toate beneficiile legate e dizabilitate relevante, în același mod ca și un resortisant care are dizabilități.

Resortisantul unui stat membru care caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru primește pe teritoriul acestuia aceeași asistență ca și cea acordată de către oficiile de ocupare a forței de muncă propriilor resortisanți care caută un loc de muncă. Lucrătorul resortisant al unui stat membru, beneficiază, pe teritoriul celorlalte state membre, de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali.

Lucrătorul care este resortisant al unui stat membru și care ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru beneficiază de toate drepturile și avantajele acordate lucrătorilor naționali în ceea ce privește locuințele, inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinței de care are nevoie. Acesta poate, în același temei ca și resortisanții acelui stat, să se înscrie pe lista cererilor de locuință, în regiunea în care ocupă un loc de muncă, în cazul în care astfel de liste sunt ținute, și beneficiază de avantajele și prioritățile care decurg din aceasta.

Legislația UE în domeniul securității sociale prevede coordonarea, de către Comisia Europeană, a sistemelor naționale de securitate socială prin Sistemul de informare reciprocă privind protecția socială (MISSOC) care pune la dispoziție informații detaliate, comparabile și actualizate periodic despre sistemele naționale de protecție socială, fiecare stat membru fiind liber să stabilească detaliile propriului sistem de securitate socială, inclusiv modul în care se acordă prestațiile, condițiile de eligibilitate, modul de calcul al beneficiilor și câte contribuții ar trebui să fie plătite. Astfel, MISSOC oferă informații comparative cu privire la temeiul juridic, domeniul de aplicare, eligibilitatea și cuantumul prestațiilor socială în 31 de țări, într-o gamă de domenii, inclusiv asistență medicală, boală, maternitate, invaliditate, îmbătrânire, accidente de muncă și boli profesionale, familie, șomaj, venit minim garantat și îngrijire pe termen lung.

În ceea ce privește accesul la asistență socială, statele membre nu sunt obligate să acorde asistență socială pentru cetățenii non-activi economic din UE în primele trei luni de ședere pe teritoriul lor. În cazul în care își au reședința în mod legal, pentru o perioadă mai mare de trei luni, cetățenii UE au dreptul la prestații de asistență socială în condiții de egalitate cu resortisanții statului membru în cauză. Cu toate acestea, în anumite cazuri în care autoritățile au o îndoială rezonabilă, considerând că cetățenii UE în cauză pot deveni o povară excesivă pentru sistemul de asistență socială, să poată evalua situația individuală, luând în considerare toate circumstanțele relevante și principiul proporționalității, și ar putea, în acest bază, să rezilieze dreptul de ședere al persoanelor în cauză După cinci ani de ședere legală, cetățenii UE au dreptul la asistență socială în același mod ca și cetățenii statului membru gazdă.

Dreptul Uniunii stabilește norme și principii comune care trebuie respectate de către toate autoritățile naționale atunci când aplică legislația națională, pentru a se asigura că sunt respectate principiile de bază ale egalității de tratament și nediscriminării și nu este afectată în mod negativ exercitarea dreptului la liberă circulație în cadrul UE. De exemplu, în ceea ce privește indemnizațiile de invaliditate, sunt prevăzute reguli de calculare a pensiilor de invaliditate în situații transfrontaliere iar referitor la "prestațiile de îngrijire pe termen lung" ce pot fi definite ca prestații pentru persoanele care, pe o perioadă îndelungată de timp, ținând cont de bătrânețe, boală sau dizabilitate, ce generează lipsa sau pierderea autonomiei fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale, necesită ajutor pentru a efectua activități zilnice esențiale, deși nu există modalități de coordonare specifice în legislația actuală a UE, trebuie să fie considerate ca "prestații de boală" și coordonate ca atare, fapt ce presupune că, în situațiile transfrontaliere prestațiile în numerar sunt furnizate de către statul membru competent (țară de asigurare), indiferent de locul de reședință al persoanei îndreptățite, iar prestațiile în natură sunt acordate de către statele membre de reședință în numele statul membru competent. Cu toate acestea, statele membre au tendința de a coordona aceste prestații în cadrul diferitelor sisteme (boală, alocații familiale, prestații pentru limită de vârstă, dizabilitate, etc), sau de a le considera ca asistență socială. Acest lucru poate afecta, de asemenea, drepturile lucrătorilor migranți, alți cetățeni asigurați și membrii familiilor acestora, care sunt mobile în UE și poate duce la supra-protecția, sau pe de altă parte, pierderea de drepturi pentru cei care depind de îngrijire, și-și exercita dreptul lor de liberă circulație.

Importanța prestațiilor de îngrijire pe termen lung este în creștere, de aceea statele membre continueă să dezvolte regimuri speciale pentru persoanele care au nevoie de îngrijire. Pentru a se asigura că acestea continuă să răspundă situațiilor transfrontaliere, normele UE de coordonare a securității sociale trebuie să țină cont de aceste evoluții.

Strategia europeană pentru persoanele cu dizabilități include un angajament specific de a promova condiții decente de trai pentru persoanele cu dizabilități, recunoscând nevoia acestora de a beneficia de sisteme de protecție socială, de programe de reducere a sărăciei, de asistență corespunzătoare pentru handicap, de programe în materie de locuințe sociale, de alte servicii de sprijin și de programe cu privire la pensie și prestații sociale. Comisia va aborda cu atenție aceste aspecte prin intermediul Platformei europene de combatere a sărăciei. Ea va evalua caracterul adecvat și durabil al sistemelor de protecție socială și își va oferi sprijinul prin intermediul FSE, pentru dezvoltarea și implementarea de măsuri care vizează situația specifică a grupurilor cu risc special (cum ar fi familiile monoparentale, femeile în vârstă, minoritățile, romii, persoanele cu dizabilități și persoanele fără adăpost).

Aproximativ 12% dintre persoanelor cu dizabilități au fost semnificativ defavorizate, în comparație cu 7,2% de persoane fără dizabilități, 31% dintre persoanele cu dizabilități cu vârsta peste 16 ani trăiau în gospodării cu risc de sărăcie sau de excluziune socială, în comparație cu 21% dintre cele fără dizabilități, din aceeași grupă de vârstă. 4,7% din persoanele cu vârsta cuprinsă între 16 – 64 ani au primit un beneficiu în legătură cu dizabilitatea. La nivelul UE, aproximativ 19,4% dintre persoanele cu dizabilități s-au confruntat cu o situație de sărăcie.

III.1.4.Drepturile individuale cu caracter general – dreptul la autonomie al persoanelor cu dizabilități

În scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței, fiind susținute de o administrație europeană transparentă, eficientă și independentă. participarea reprezentând unul dintre principiile generale ale bunei guvernări, ceea ce presupune ca cetățenii să aibă dreptul de a-și exprima punctele de vedere, de a fi auziți și de a avea
posibilitatea de dialog cu factorii de decizie .

Parlamentul European a sporit participarea persoanelor cu dizabilități prin crearea, în 1980, a unui intergrup în domeniul dizabilității format din deputați din orice grup politic și orice comitet, care are scopul de a promova schimburi de opinii informale cu privire la handicap și contactul între deputații europeni și societatea civilă.

Participarea persoanelor cu dizabilități la viața publică este strâns legată de autonomia acestora care, la rândul său trebuie analizată în legătură cu capacitatea juridică, accesibilitatea și mobilitatea personală și dreptul de a trăi independent.

”Accesibilitatea este o piatră de temelie pentru incluziune. Accesul la infrastructură, bunuri, servicii și informație este o precondiție pentru ca persoanele cu dizabilități să își poată exercita pe deplin drepturile și să participe în mod activ în cadrul comunității”.

Condiție prealabilă pentru persoanele cu dizabilități de a participa în societate și în economie, accesibilitatea este unul dintre domeniile principale de acțiune în cadrul Strategiei europene pentru persoanele cu dizabilități.

Pentru a optimiza accesibilitatea mediului fizic, a transportului și tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, Comisia a utilizat o serie de instrumente legislative și de standardizare.

Aspecte privind accesibilitatea sunt de asemenea incluse în măsuri specifice domeniului protecției consumatorilor, operațiunilor valutare, achizițiilor publice și utilizării fondurilor UE ca fondurile de investiții structurale. Directivele UE privind achizițiile publice permit autorităților contractante să includă cerințe de accesibilitate în cadrul licitațiilor publice; în acest sens, cerințele tehnice ar trebui să fie clar indicate, astfel încât ofertanții să știe la ce se referă cerințele stabilite de entitatea contractantă .

În momentul de față există două propuneri de directive de reformare a cadrului legal actual, ce ar face obligatorie includerea criteriilor de accesibilitate în specificațiile tehnice ale procedurilor de achiziții.

Dezvoltarea de standarde de accesibilitate este un domeniu prioritar în cadrul Strategiei europene pentru persoanele cu dizabilități. Începând cu anul 2005, Comisia a solicitat Organizației Europene de Standardizare elaborarea mai multor standarde de accesibilitate: pentru achizițiile publice de produse și servicii TIC din Europa, pentru mediul construit, pentru design pentru toți; primul a fost adoptat la începutul anului 2014, ultimele două fiind încă în proces de elaborare.

În conformitate cu Strategia pentru persoanele cu dizabilități și în urma consultărilor cu statele membre și cu alte părți interesate, Comisia analizează posibilitatea de a propune un act european privind accesibilitatea, în acest scop fiind efectuat în anul 2012 un sondaj, conform căruia, în Uniunea Europeană, o persoană din șase, adică aproximativ 80 de milioane de oameni, are o dizabilitate al cărui grad variază între ușor și grav.

Mai multe acte legislative ale UE abordează în mod special la drepturile persoanelor cu mobilitate redusă, în diferite moduri de transport: pe calea aerului, feroviar, naval și fluvial.

De asemenea, UE încurajează statele membre să ofere subvenții financiare furnizorilor de transport penru a acorda tarife reduse persoanelor cu dizabilități.

Noile linii directoare pentru dezvoltarea unei rețele transeuropene de transport (TEN-T) au ca obiectiv consolidarea coeziunii sociale, economice și teritoriale a Uniunii și contribuie la crearea unui spațiu unic european al transporturilor, care, printre altele, crește beneficiile pentru utilizatorii săi prin intermediul accesibilității pentru persoanele vârstnice, persoanele cu mobilitate redusă și călătorii cu dizabilități, accesibilitatea fiind recunoscută ca o prioritate generală pentru dezvoltarea rețelei globale.

În anul 2012, Comisia Europeană a lansat propunerea de directivă referitoare la accesibilitatea site-urilor web ale organismelor din sectorul public, potrivit căreia, de la sfârșitul anului 2015, s-ar introduce caracteristici de accesibilitate standardizate la nivelul UE pentru 12 tipuri de site-uri web. Accesibilitatea obligatorie s-ar aplica serviciilor publice esențiale, cum ar fi serviciile de securitate socială și cele legate de sănătate, angajare, înscrierea la universitate și eliberarea de documente și certificate cu caracter personal. Noile norme propuse ar clarifica, de asemenea, definiția accesibilității internetului (specificații tehnice, metodologia pentru evaluare, raportare, teste de la bază la vârf), iar guvernele vor fi încurajate să aplice aceste norme tuturor serviciilor, nu doar listei obligatorii.

La nivel UE s-a stabilit un cadru armonizat pentru reglementarea serviciilor de comunicații, rețele, a infrastructurilor și serviciilor electronice, precum și a anumitor aspecte privind echipamentele terminale menite să faciliteze accesul utilizatorilor cu dizabilități.

De asemenea, UE a impus statelor membre, măsuri specifice pentru utilizatorii finali cu dizabilități, în scopul de a asigura accesul și accesibilitatea la servicii de telefonie destinate publicului, inclusiv accesul la serviciile de urgență, serviciile de informare privind abonații, echivalente celor de care beneficiază alți utilizatori finali. O altă obligație ce revine statelor membre este aceea de a asigura accesibilitatea serviciilor de urgență, inclusiv numărul de telefon "112", UE încurajând utilizarea de standarde europene pentru a realiza e-accesibilitatea serviciilor.

În materie de mobilitate personală UE nu are competență. Există totuși, diverse dispoziții legale comunitare ce impun operatorilor obligația de a oferi asistență pasagerilor cu dizabilități sau cu mobilitate redusă, dar și o serie de dispoziții elaborate în vederea înlăturării obstacolelor care îi împiedică pe cetățeni să își exercite în mod eficient drepturile în temeiul legislației UE..

În ceea ce privește călătoriile cu masina, sunt reglementate o serie de dispoziții în ce privește conducătorii auto cu dizabilități, în sensul în care toți conducătorii auto trebuie să treacă un test de aptitudini și cunoștințe practice și să îndeplinească normele medicale, care acoperă vederea, auzul, bolile cardiovasculare, diabetul, bolile neurologice, tulburările psihice, tulburările renale, deficiențele locomotorii, adicțiile fatâ de alcool sau droguri, persoanele cu dizabilități obținând permis de a conduce doar în cazul în care starea lor nu este de natură a creea situații periculoase, fiind monitorizată din punct de vedere medical, adaptările vehicolului fiind realizate în cazul care este necesar, excepție făcând persoanele cu tulburări mintale grave, retard mintal sever, probleme comportamentale grave și cei cu aritmii severe. Șoferii cu dizabilități fizice pot avea licențe limitate la anumite categorii de vehicule.

Modelul cardului de parcare pentru persoanele cu dizabilități a fost introdus pentru a permite deținătorilor a utiliza anumite facilități de parcare în condiții preferențiale, în țara lor de reședință și în alte țări ale UE, condițiile aplicabile fiind întotdeauna cele din țara de destinație.

În Uniunea Europeană, toate persoanele au dreptul de a trăi independent și de a fi incluse în comunitate, dreptul de a alege locul de reședință, unde și cu cine să locuiască, și dreptul de a trăi în demnitate, toți copiii au dreptul la viața de familie, fie în propria lor familie fie în plasament familial.

În practică, dreptul de a trăi în comunitate presupune disponibilitatea serviciilor bazate pe comunitate care asigură suportul de care oamenii au nevoie și care le permite participarea la viața cotidiană. Prin contrast, plasamentul pe termen lung al persoanelor în instituțiile rezidențiale poate fi văzut în conflict cu dreptul lor de a trăi în comunitate

La nivelul UE se reafirmă angajamentul de a asigura accesul universal de înaltă calitate și îngrijire pe termen lung la prețuri accesibile. Deși cei mai mulți oameni care au nevoie de sprijin preferă să beneficieze de servicii la domiciliu sau într-un cadru bazat pe comunitate, mai degrabă decât într-o instituție, în multe țări îngrijirea instituțională încă reprezintă mai mult de jumătate din cheltuielile de asistență publică. În timp ce acest model este cel mai pronunțat în țările din Europa Centrală și de Est, în unele state membre ale UE, cu norme legislative și administrative excesiv de rigide (de exemplu, cu privire la finanțarea, securitatea sau igiena) este dificil să se asigure servicii în alte situații decât în instituții mari.

Aproape 1.2 milioane de copii și adulți cu dizabilități trăiesc în instituții rezidențiale. Peste un sfert de locuri din aceste instituții sunt ocupate de persoane cu dizabilități intelectuale, în timp ce persoanele cu probleme de sănătate mintală reprezintă următorul grupul cel mai reprezentat. În 16 țări sunt utilizate, cel puțin în parte, fonduri de la stat (locale sau regionale) pentru a sprijini instituțiile cu
mai mult de 100 de locuri iar în 21 de țări fondurile de la stat sunt folosite pentru a sprijini instituțiile cu mai mult de 30 de locuri.

UE sprijină tranziția de la îngrijirea instituțională la alternativele bazate pe comunitate, considerând că acestea pot oferi rezultate mai bune pentru utilizatori și familiile lor, costurile fiind comparabile atunci când se bazează pe standarde de calitate comparabile. Tranziția la viața în comunitate se bazează pe un set de principii comune, rezultate din bunele practici existente, inclusiv: respectarea drepturilor utilizatorilor și implicarea lor în procesul de luare a deciziilor; prevenirea instituționalizării; crearea de servicii comunitare; închiderea de instituții; restricții privind investițiile în instituțiile existente; dezvoltarea resurselor umane; utilizarea eficientă a resurselor; controlul calității; dezvoltarea unei abordări holistice dincolo de viață independentă pentru a acoperi domenii conexe, cum ar fi ocuparea forței de muncă, politică socială și de transport; continua creștere a gradului de conștientizare.

Legislația UE nu abordează direct problema unor scheme de asistență personală, acestea fiind o chestiune de competență națională. În conformitate cu principiul egalității de tratament, cetățenii unui stat membru al UE și persoanele care locuiesc în acea țară fără a fi resortisanți ai acesteia sunt egali în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de legislația națională, principiu aplicabil în toate ramurile tradiționale ale securității sociale: boală, maternitate, accidente la locul de muncă, boli profesionale, prestații de invaliditate, ajutor de șomaj, prestații familiale, pensii și prestații de pre-pensionare, ajutoare de deces. O prestație care să susțină ”viața independentă, cum ar fi asistența personală ar trebui să fie considerată ca o prestație de boală pentru a putea fi exportată în conformitate cu legislația UE, de vreme ce nu există nicio obligație în conformitate cu legislația UE privind posibilitatea de a exporta astfel de prestații.

În domeniul sănătății mintale, în ultimele câteva decenii, a existat o scădere semnificativă în îngrijirea instituțională pe termen lung, ca parte dintr-o reducere generală a numărului de paturi din spitalele de psihiatrie, amploarea acesteia variind considerabil, fiind mult mai pronunțată în Europa de Vest decât în Europa Centrală și de Est.

Există cinci domenii prioritare în care trebuie să se intervină prin luarea de măsuri pentru a promova o bună sănătate mintală și bunăstarea în rândul populației: prevenire depresiei și suicidului, educație și tineret, persoane vârstnice, combaterea stigmatizării și excluziunii sociale. În zona de combatere a stigmatizării și a excluderii sociale, se solicită dezvoltarea de servicii de sănătate mintală, care sunt bine integrate în societate și care pun individul în centru și desfășurarea activităților într-un mod care să evite stigmatizarea și excluderea, prin luarea de măsuri împotriva stigmatizării și excluderii persoanelor cu probleme de sănătate mintală, pentru a combate discriminarea împotriva lor, pentru a promova incluziunea socială și modele de tratament și îngrijire bazate pe comunitate, și pentru a sprijini programele de formare pentru profesioniști și manageri în domeniul sănătății, asistenței sociale.

Persoanele care se străduiesc să trăiască independent în comunitate au nevoie de un context comunitar care să permită aceasta, fapt ce ridică întrebări cu privire la capacitatea serviciilor comunitare actuale, atât în ​​termeni de finanțe și resurse umane cât și în ce privește satisfacerea nevoilor persoanelor cu dizabilități intelectuale și a celor cu probleme de sănătate mentală.

Principalele obstacole în calea vieții independente includ legislația și politicile care nu reușesc să susțină autonomia în mod adecvat, lipsa locuințelor adecvate în comunitate și a opțiunilor de asistență, persistența atitudinilor negative și a așteptărilor scăute care predomină în societate, printre familii, profesioniști și factori de decizie; și, factorii socio-economici care limitează domeniul de aplicare pentru exercitarea alegerii și controlului, inclusiv dezavantajul pe piața forței de muncă și veniturile reduse.

În ciuda eforturilor de dezinstituționalizare, continuarea existenței instituțiilor de mari dimensiuni și persistența culturii instituționale contribuie la limitările alegerii și autonomiei individuale. Persoanele cu dizabilități nu se pot bucura de incluziune socială și participare în comunitate, fără un sprijin adecvat ales în mod liber și controlat de acestea.

Lipsa de încurajare, împuternicire și de oportunități de a dezvolta abilități și independență pot, de asemenea, impune constrângeri asupra oportunităților de a trăi independent și de a participa la viața comunității. Fără un venit adecvat și independent, măsuri de sprijin și de integrare adecvate, persoanele cu probleme de sănătate mintală sau dizabilități intelectuale se pot confrunta în continuare cu izolare socială, chiar dacă acestea se află fizic într-o casă sau un apartament în comunitate.

Inițiative cheie în politici, legislație și practici, ce pot facilita progresul ajutând persoanele cu probleme de sănătate mentală și persoanele cu dizabilități intelectuale să trăiască independent în cadrul comunității trebuie să fie însoțite de:

– Măsurile legislative și administrative pentru a sprijini procesul de luare a deciziilor de către persoanele cu probleme de sănătate mintală sau dizabilități intelectuale;

– Măsuri care să asigure că sprijinul pentru vața independentă, adecvat, de bună calitate, personalzat, și în mod liber ales este pus la dispoziție în mod independent de tipul de organizare al vieții;

– Măsuri care să asigure că sprijinul este disponibil familiilor copiilor cu dizabilități intelectuale sau
cu probleme de sănătate mintală și părinților cu dizabilități intelectuale sau cu probleme de sănătate mintală, pentru a le permite să aibă grijă de copiii lor;

– Măsurile de consolidare a independenței financiare a persoanelor cu dizabilități intelectuale sau cu probleme de sanatate mintala prin promovarea programelor de securitatea socială și angajare;

– Măsuri de combatere a discriminării și de asigurare a accesului egal la ocuparea forței de muncă și la domenii-cheie ale vieții sociale , precum educația, cultura, timp liber și furnizarea de bunuri și servicii, inclusiv acțiuni afirmative pentru a remedia inegalitățile existente;

– Măsuri pentru a reduce orice sarcină administrativă asociată cu accesarea și utilizarea serviciilor de sprijin public, inclusiv prin furnizarea de informații accesibile și relevante, în special în ceea ce privește drepturile;

– Măsuri de sprijin pentru dezvoltarea organizațiilor de auto-advocacy și măsuri de creștere a participării active și implicarea în politică și în programul de dezvoltare și de luare a deciziilor a persoanelor cu dizabilități intelectuale și persoanelor cu probleme de sănătate mintală;

– Măsuri pentru a asigura participarea politică a persoanelor cu dizabilități intelectuale sau cu probleme de sănătate mintală. Dreptul de vot este o condiție de bază pentru implicarea efectivă în procesul politic;
– Măsuri de creștere a gradului de conștientizare cu privire la mecanismele ce gestionează plângerile și de spriinire a persoanelor probleme de sănătate mintală și a celor cu dizabilități intelectuale pentru acces la justiție și participare la procedurile judiciare.

Așadar, încă sunt necesare eforturi suplimentare cu privire la dezinstituționalizare, însoțite de reforme în domeniul educație, sănătate, angjare, cultură și servicii de suport.

În ciuda unui grad sporit de sensibilitate la nivel de politici, 23% dintre persoanele cu dizabilități din Europa încă consideră că nu sunt incluse în comunitate. Persoanele cu dizabilități exprimă o nemulțumire cu privire la viața lor socială: aproximativ 46% din persoanele cu dizabilități grav in varsta de peste 18 ani declar un scor între 1 la 5 (unde 10 este satisfactia maxima), comparativ cu 14,6% din persoanele fără dizabilități. 45,8% dintre persoanele cu vârsta de peste 50 ani cu dificultăți în viața cotidiană primesc ajutor, dintre aceștia, aproximativ 8,8% consideră că ajutorul primit "uneori" sau "aproape niciodată" a răspuns nevoilor lor.

Competența UE pentru promovarea viații independente și integrarea în comunitate este partajată cu statele membre, Comisia angajându-se să promoveze utilizarea fondurilor structurale pentru a sprijini statele membre în procesul de tranziție de la serviciile instituționale la cele comunitare și pentru a crește gradul de conștientizare a situației persoanelor cu dizabilități care trăiesc în instituții rezidențiale, în special copii și persoanele în vârstă. Fondurile structurale sunt printre principalele instrumente ale politicii de coeziune a UE, cu scop de reducere a decalajelor dintre regiunile europene. Astfel, pentru perioada 2007-2013, dispoziția non-discriminare, în special, accesibilitatea pentru persoanele cu dizabilități a fost identificată ca fiind unul dintre criteriile ce trebuie respectate în cadrul operațiunilor de cofinanțate din fonduri structurale.

Tranziția de la îngrijirea instituționalizată la servicii comunitare trebuie să rămână una dintre prioritățile de investiții ale fondurilor structurale pentru perioada următoare, construirea de noi instituții rezidențiale sau renovarea și modernizarea celor existente trebuie să fie abordate doar ca măsuri tranzitorii în contextul unei strategii de dezinstituționalizare, putând fi justificate doar în cazuri excepționale, în care este pusă în pericol viața rezidenților din cauza condițiilor materiale precare.

Pentru perioada 2014-2020, fondurile structurale ar trebui să sprijine îndeplinirea obligațiilor UE, în conformitate cu Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizablități în ceea ce privește, educația, munca, angajarea și accesibilitatea, acțiunile urmând să vizeze combaterea tuturor formelor de discriminare și îmbunătățirea accesibilității pentru persoanele cu dizabilități, cu scopul de a îmbunătăți integrarea pe piața muncii, educație și formare profesională, sporind astfel incluziunea socială, reducerea inegalităților în ceea ce privește nivelul de educație și starea de sănătate, și facilitând tranziția de la îngrijirea instituțională la cea bazată pe comunitate, în special pentru cei care se confruntă cu forme de discriminare multiplă.

III.1.5. Dreptul la buna administrare

Declarația de la Laeken, adoptată de Consiliului European la întâlnirea din 14-15 decembrie 2001, reprezintă un moment decisiv în procesul de aducere a Uniunii Europene mai aproape de cetățean, documentul afirmând angajamentul Uniunii de a deveni mai democratică, mai transparentă și mai eficientă.

O Uniune simplificată, din punct de vedere administrativ, este mai eficientă în atingerea propriilor aspirații și, în același timp, este un partener mai vizibil pe plan mondial. Aceasta presupune o mai bună distribuire a competențelor, simplificarea instrumentelor de acțiune ale Uniunii, o democrație consolidată și mai multă transparență și eficacitate, precum și elaborarea unei constituții pentru cetățenii europeni.

O Europă democratică, angajată global respectă întocmai așteptările cetățenilor preocupați din ce în ce mai mult de justiție, securitate, acțiuni împotriva criminalității transfrontaliere, controlul migrației, problemele cu care se confruntă azilanții și refugiații ce provin din zone de conflict. Cetățenii își doresc rezultate în ceea ce privește politicile salariale, combaterea sărăciei și a excluderii sociale, precum și coeziunea economic și socială. Ei vor o abordare comună în soluționarea problemelor ridicate de poluarea mediului, de schimbările de climă, de siguranța alimentară, pe scurt, toate problemele transnaționale care, simt ei instinctiv, pot fi abordate numai lucrând împreună. De asemenea, ei își doresc să vadă Europa mai puternic implicată în domeniul afacerilor externe, al securității și apărării, cu alte cuvinte, ei așteaptă acțiuni de o mai mare amploare și mai bine coordonate care să permit soluționarea problemelor apărute în Europa și în lume. În același timp, cetățenii cred că Uniunea are un comportament birocratic în numeroase alte domenii.

Pentru cetățeni, buna guvernare se traduce prin apariția de noi oportunități și nu prin impunerea de viitoare restricții, aceștia așteaptând mai multe rezultate, răspunsuri prompte la probleme concrete și nu un superstat european sau instituții interesate de uniformizarea societății europene. Altfel spus, cetățenii așteaptă o abordare comunitară clară, transparentă, eficientă, asupra căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe reprezentând un exemplu pentru restul lumii. O abordare care să ofere rezultate concrete în ce privește crearea de locuri de muncă, îmbunătățirea calității vieții, reducerea infracționalității, educația și serviciile medicale de calitate.

Așadar, Uniunea trebuie să răspundă unor provocări majore: aducerea cetățenilor, în primul rând a tinerilor mai aproape de modelul și de instituțiile europene, organizarea politicii și a spațiului politic european într-o Uniune lărgită și transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate.

De la momentul aprobării sale de către Parlamentul European în 2001, Codul European al Bunei Conduite Administrative, elaborat în mare parte de Ombudsmanul European, a devenit un instrument foarte important pentru aplicarea principiului bunei administrări, instrument ce ajută cetățenii să înțeleagă și să își exercite drepturile și promovează interesul public într-o administrație europeană deschisă, eficientă și independentă.

Tratatul privind Uniunea Europeană marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni. Cele două sintagme ”transparența” și apropierea de cetățeni” demonstrează preocuparea statelor membre pentru respectarea valorilor democratice europene.

De asemenea, sunt afirmate valorile comune ale statelor membre: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, precum si respectarea drepturilor omului, valori comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Potrivit tratatului, Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului, coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.

Delimitarea competențele Uniunii este guvernată de principiul atribuirii iar exercitaterea acestora este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.

În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin tratate, numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre.

În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

În toate activitățile sale, Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale, funcționarea Uniunii întemeindu-se pe principiul democrației reprezentative: cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European iar Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor.

Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii, deciziile la nivelul acesteia luându-se în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.

La rândul lor, instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii, menținând un dialog deschis, transparent și constant cu acestea. În vederea asigurării coerenței și a transparenței acțiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări ale părților interesate; la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare, în materii în care aceștia consideră că este necesar un act juridic al Uniunii.

De asemenea, Uniunea este interesată și de stabilirea normelor privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către statele membre, precum și a normelor privind libera circulație a acestor date.

Așadar, deschiderea, transparenta, participarea cetățenilor la luarea deciziilor importante pentru viitorul Uniunii, respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor sunt considerate principii de baza ale acesteia, ele constituind fără îndoială elemente ale unei bune administrări.

Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene cuprinde prevederi general obligatorii pentru statele membre, care, printre altele, constituie elemente ale bunei administrări.

Astfel, Uniunea, în toate acțiunile sale, urmărește să elimine inegalitățile și să promoveze egalitatea între bărbați și femei, ceea ce presupune că, în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală

În scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței, orice cetățean al Uniunii având drept de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.

De asemenea, în cazul în care dezbate și votează un proiect de act legislativ, atât Parlamentul European cât și Consiliul se întrunesc în ședințe publice.

Elemente ale bunei administrări reprezintă și dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.

Ombudsmanul European, ales de Parlamentul European, este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcțiilor jurisdicționale ale acesteia. Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigațiile pe care le consideră justificate, din proprie inițiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepția cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare. În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituția, organul, oficiul sau agenția în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de vedere și transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției în cauză, persoana care a formulat plângerea fiind informată cu privire la rezultatul investigațiilor

Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii

destinate să producă efecte juridice față de terți.

Așadar, prevenirea și combaterea administrării defectuoase, și, implicit, promovarea bunei administrări, constituie preocupări ale organelor și instituțiilor Uniunii Europene, în scopul realizări unei bune guvernări europene.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în decembrie 2009 Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare juridică precum tratatele, așa încât, orice persoană are acum dreptul legal la buna administrare a problemelor sale în cadrul instituțiilor Uniunii Europene.

Potrivit Cartei, oricice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, ceea ce presupune:

– dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

– dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;

– obligația administrației de a-și motiva deciziile.

De asemnea, orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă, având dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agențiile acesteia, în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre.

Principiile serviciului public care ar trebui să ghideze funcționarii europeni sunt:

1. Angajamentul față de Uniunea Europeană și cetățenii acesteia, potrivit căruia, funcționarii publici trebuie să fie conștienți că instituțiile Uniunii există pentru a servi intereselor acesteia și ale cetățenilor, în atingerea obiectivelor Tratatelor, de aceea trebuie să-și exercite funcțiile cât mai bine cu putință și să se străduiască să respecte întotdeauna cele mai înalte standarde profesionale, conștienți cu privire la funcția lor de încredere public, urmărind să fie un bun exemplu pentru ceilalți.

2. Integritate, conform căruia funcționarii trebuie fie ghidați de un simț al proprietății și trebuie să se comporte în toate cazurile într-un mod care ar putea fi supus celui mai amănunțit control public, procedând astfel încât să evite conflictele de interese și apariția acestor conflicte.

3. Obiectivitate – funcționarii publici trebuie să fie imparțiali, deschiși față de nou, să țină seama de probe și să fie dispuși să asculte puncte de vedere diferite, capabili să recunoască și să remedieze greșelile.

4. Respect față de ceilalți – funcționarii publici trebuie să aibă un comportament respectuos între ei și față de cetățeni. Ei trebuie să fie politicoși, dispuși să ajute, rapizi și cooperanți, să se exprime clar, folosind un limbaj accesibil.

5. Transparență – funcționarii publici trebuie să fie dispuși să-și explice activitățile și să prezinte motivele acțiunilor lor.

Aceste principii contribuie la sporirea calității administrației publice, la consolidarea statului de drept și la reducerea probabilității ca puterea discreționară să fie folosită în mod arbitrar.

Codul European al Bunei Conduite Administrative, aprobat de Parlamentul European, stabilește principiile generale de bună conduită administrativă, care se aplică tuturor raporturilor dintre instituții și administrațiile acestora și public, trei fiind nivelurile de bună administrare reglementate de acesta:

– un prim nivel include o codificare a principiilor europene de drept administrativ European: legalitate, nediscriminare, transparenței și proporționalității.

Legalitate – Funcționarul va acționa în conformitate cu legea și va aplica normele și procedurile stabilite de legislația Uniunii. În special, funcționarul se va asigura că deciziile care afectează drepturile sau interesele persoanelor au o bază legală și conținutul acestora este conform legii

Nediscriminare – În procesarea cererilor publicului și în adoptarea deciziilor, funcționarul va asigura respectarea principiului de egalitate a tratamentului. Persoanele care se află în aceeași situație vor fi tratate într-o manieră similară. În cazul unei diferențieri a tratamentului, funcționarul se va asigura că acest fapt este justificat de caracteristicile obiective relevante ale cazului particular.

Proporționalitate – În adoptarea deciziilor, funcționarul se va asigura că măsurile luate sunt proporționale cu scopul urmărit, funcționarul va evita limitarea drepturilor cetățenilor sau impunerea unor obligații în sarcina acestora, în cazul în care aceste limitări sau sarcini nu se află într-un raport rezonabil cu scopul acțiunii urmărit.

Transparență – funcționarii publici trebuie să fie dispuși să-și explice activitățile și să prezinte motivele acțiunilor lor.

– un al doilea nivel cuprinde drepturile și îndatoririle ce se constituie garanții procesuale pentru cetățeni

Lipsa abuzului de putere – Puterile vor fi exercitate exclusiv în scopul în care au fost conferite de prevederile relevante. În special, funcționarul va evita folosirea acestor puteri în scopuri care nu au bază legală sau care nu sunt justificate de nici un interes public.

Imparțialitate și independență – Funcționarul se va abține de la orice acțiune arbitrară care afectează în mod negativ publicul, precum și de la orice tratament preferențial acordat în baza oricăror motive;

Obiectivitate – În adoptarea deciziilor, funcționarul va lua în considerare factorii relevanți și va acorda fiecărui asemenea factor ponderea adecvată în luarea deciziei, ignorând orice elemente irelevante;

Așteptări legitime, consecvență și avizare – Funcționarul va fi consecvent în propria sa conduită administrativă, precum și în activitatea administrativă a Instituției, aplicând practicile administrative uzuale (normale) ale Instituției, cu excepția cazului în care vor exista motive legitime de derogare, va respecta așteptările legitime și rezonabile ale publicului, conform modului în care a acționat Instituția în trecut și va aviza publicului modalitatea în care va fi urmărită o problemă care intră în atribuțiile acestuia / acesteia și maniera de rezolvare a problemei;

Corectitudine – Funcționarul va acționa într-o manieră imparțială, corectă și rezonabilă;

Amabilitate – Funcționarul va fi dedicat îndatoririlor sale de serviciu, corect, amabil și accesibil în raporturile cu publicul; Transmiterea răspunsului la scrisori în limba cetățeanului – Funcționarul se va asigura că fiecare cetățean al Uniunii sau oricare membru al publicului care se adresează în scris Instituției într-una din limbile Tratatului va primi un răspuns redactat în aceeași limbă.

Confirmarea de primire și indicarea funcționarului competent – Pentru fiecare scrisoare sau reclamație adresată Instituției se va primi, în termen de două săptămâni, o confirmare de primire, cu excepția cazului în care, în acest termen, va putea fi trimis un răspuns pe fondul problemei.

Obligația transferării către serviciul competent din cadrul instituției – În cazul adresării sau transmiterii unei scrisori sau a unei reclamații destinate Instituției către o Direcție Generală, Direcție sau Unitate care nu are competența de a soluționa aspectele ridicate, serviciile acesteia se vor asigura că dosarul va fi transferat fără întârziere serviciului competent din cadrul Instituției

Dreptul de a fi audiat și de a da declarații – În cazurile referitoare la drepturile sau interesele persoanelor, funcționarul se va asigura de respectarea dreptului la apărare pe parcursul fiecărei etape a procedurii de adoptare a deciziilor, fiecare membru al publicului având dreptul, în cazurile în care urmează să fie adoptată o decizie care îi afectează drepturile sau interesele, să depună note scrise și, ori de câte ori va fi necesar, să prezinte comentarii verbale anterior adoptării deciziei.

– al treilea nivel al bunei administrări cuprinde reguli administrative necesare pentru a furniza un serviciu public de calitate către cetățeni:

Termen rezonabil aferent adoptării deciziilor – Funcționarul va asigura adoptarea unei decizii cu privire la fiecare cerere sau reclamație adresată Instituției într-un termen rezonabil, fără întârziere, și în orice caz nu mai târziu de două luni de la data primirii acesteia;

Obligația de a menționa temeiul deciziilor – Fiecare decizie adoptată de Instituție, care poate afecta în mod negativ drepturile sau interesele unei persoane particulare, va menționa temeiurile pe care se bazează, indicând în mod clar faptele relevante și baza legală a deciziei;

Indicarea posibilităților de atac – O decizie a Instituției care ar putea afecta în mod negativ drepturile sau interesele unei persoane particulare va conține o indicație referitoare la posibilitățile de atac existente pentru contestarea deciziei;

Notificarea deciziei – Funcționarul va asigura ca, persoanele ale căror drepturi sau interese sunt afectate de o decizie, sunt notificate în scris imediat după adoptarea acesteia;

Protecția datelor – Funcționarul care procesează date cu caracter personal referitoare la un cetățean va respecta intimitatea și integritatea persoanei, evitând în special procesarea datelor cu caracter personal în scopuri nelegitime sau transmiterea acestor date către persoane neautorizate;

Solicitarea de informații – Ori de câte ori problema în discuție cade în sfera sa de competență, funcționarul va aduce la cunoștința publicului informațiile solicitate;

Solicitarea accesului publicului la documente – Funcționarul va instrumenta cererile legate de accesul la documente în conformitate cu normele adoptate de Instituție;

Păstrarea evidențelor adecvate – Departamentele Instituției vor păstra evidențe adecvate ale corespondenței primite și transmise, ale documentelor primite și ale măsurilor luate de acestea

Dreptul de a adresa reclamații către Ombudsmanul European – Orice nerespectare de către o Instituție sau un funcționar a principiilor stabilite de prezentul Cod va putea face obiectul unei reclamații adresate Ombudsmanului European

Principiile consecrate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în vederea asigurărrii unei bune administrări pot fi sistematizate în patru grupe principale:

Încredere și predictibilitate vizează eradicarea arbitrariului, din afacerile publice, putând fi identificate prin certitudine și securitate juridică în acțiunile administrative. Această grupă reunește o serie de principii: legalității, proporționalității, corectitudinea procesuală, termenul limită, profesionalismul și integritatea în serviciul public, imparțialitatea și independența profesională;

Deschiderea și transparența reprezintă obligația la care sunt supuse autoritățile publice de a face cunoscute motivele deciziilor, transparența asigurând paticiparea cetățenilor la procesul decisional și garantând legitimitatea, eficacitatea și responsabilitatea administrației în relația cu cetățenii;

Responsabilitatea – orice organism reprezentativ răspunde de actele sale în fața unei alte autoritățiadministrative, legislative sau juridice;

Eficiența și eficacitatea – eficiența ca raport dintre rezultatul obținut și mijloacele angajate în timp ce eficacitatea se referă la raportul dintre rezultatul obținut și obiectivul ce trebuie atins.

Așadar, deși buna administrare a fost asimilată la început cu eficiența activității administrației publice, în prezent acest concept a evoluat spre un adevarat standard al administrației publice, astfel că, dreptul fundamental la o bună administrare, așa cum a fost el reglementat prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, semnifică o noua etapă în dezvoltarea conceptului de buna administrare, Codul european al bunei conduite administrative reprezentând instrumentul juridic necesar pentru afirmarea și dezvoltarea principiilor dreptului administrativ european.

Buna administrare nu se reduce doar la mijloacele juridice de manifestare, fiind necesare schimbări atât la nivelul percepției cetățenilor față de administrația publică cât și la nivelul perceptiei angajaților din administrația publică față de cetățeni.

III.1.6. Concluzii

Așadar, deși în calitate de cetățeni cu drepturi depline, persoanele cu dizabilități au drepturi egale fiind îndrituite să dispună de demnitate inalienabilă, tratament egal, viață independentă și participare deplină în societate, așa cum indică datele furnizate de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE, în mod constant, persoanele cu dizabilități se confruntă cu situații de discriminare și cu obstacole în calea exercitării drepturilor lor în condiții de egalitate cu celelalte persoane.

Integrarea deplină și participarea egală a persoanelor cu dizabilități pot fi realizate numai prin adoptarea unei abordări a dizabilităților bazată pe drepturile omului la toate nivelurile de elaborare, punere în aplicare și monitorizare, inclusiv intrainstituțională, a politicilor UE.

Totuși, 21 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene mai impun încă restricții în ceea ce privește deplina exercitare a capacității juridice care, la rândul său condiționează dreptul la participare politică, un astfel de argument fiind în contradicție cu prevederile Convenției care recunoaște că persoanele cu dizabilități se bucură de capacitate juridică, în condiții de egalitate cu ceilalți, în toate aspectele vieții (art. 12, pct.2), dispoziție care nu prevede niciun fel de excepție, ci doar se solicită statelor, luarea tuturor măsurilor adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității lorjuridice (art. 12, pct. 3). Așadar, interzcerea sau restricția capacității juridice în cazul dizabilităților mentale sau psihice constituie o încălcare a obligațiilor prevăzute la articolul 12 din Convenție

Desfășurarea unei activități remunerate este esențială pentru ca persoanele cu dizabilități să ducă o viață în condiții de autonomie, de aceea încă sunt necesare eforturi pentru a garanta un acces mai larg la locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilități, astfel încât acestea să fie în măsură să contribuie la societatea în care trăiesc.

Eforturi încă se impun și pentru asigurarea accesului la o educație integratoare pentru toți copiii cu dizabilități, inclusiv copiii cu dificultăți de învățare, pentru a-i sprijini să obțină un bun bagaj educațional începând din ciclul primar, astfel încât toți copiii să poată urma o programă școlară care să corespundă abilităților lor de învățare, oferindu-li-se astfel posibilitatea de a avea un nivel de instrucție solid, care să-i poată ajuta să urmeze o carieră sau să obțină un loc de muncă adecvat ce le-ar putea permite să trăiască ulterior în mod autonom.

În ciuda angajamentelor asumate de statele membre de a promova educația favorabilă incluziunii, copiii cu nevoi educaționale speciale și adulții cu dizabilități continuă să se confrunte cu probleme, mulți fiind plasați în instituții segregate, iar cei din instituțiile educaționale de masă primind adesea un sprijin necorespunzător. În unele cazuri, aceștia sunt privați complet de oportunități educaționale și de ocupare a unui loc de muncă, motiv pentru care părăsesc frecvent școala fără calificări sau slab calificați, înainte de trecerea la o formare specializată care poate, în unele cazuri, mai curând să afecteze perspectivele profesionale, decât să le extindă, ceea ce face ca persoanele cu dizabilități sau cu nevoi educaționale speciale să aibă mai multe șanse de a fi șomeri sau inactivi din punct de vedere economic, și chiar de a câștiga mai puțin decât cei fără dizabilități. Sunt necesare eforturi mai serioase pentru a dezvolta sisteme de educație favorabile incluziunii și pentru a înlătura obstacolele cu care se confruntă grupurile vulnerabile în ceea ce privește participarea și succesul în educație, formare și ocuparea forței de muncă.

În toate statele membre, copiii defavorizați (în special băieții) din minoritatea etnică romă și din medii defavorizate din punct de vedere socio-economic sunt suprareprezentați în școlile pentru copii cu nevoi speciale, fapt ce evidențiază faptul că sistemele educaționale speciale sporesc izolarea elevilor, cercetările sugerând că acești copii ar putea fi înscriși la școlile normale dacă s-ar investi mai mult în dezvoltarea competențelor lor lingvistice și dacă ar exista o mai mare sensibilitate la diferențele culturale

Eforturile UE privind protejarea persoanelor cu dizabilități împotriva discriminării în contextul protecției sociale, îngrijirii sănătății și (re)abilitării, educației și accesului la bunuri și servicii și la furnizarea acestora, cum ar fi locuințele, transportul și asigurările ar putea fi intensificate prin adoptarea Directivei privind combaterea discriminării, propusă de Comisia Europeană încă din anul 2008, blocată în cadrul Consiliului.

Se recunoaște totuși că încă mai există numeroase obstacole care împiedică persoanele cu dizabilități să își exercite din plin drepturile fundamentale – inclusiv drepturile care decurg din cetățenia europeană și care le îngrădesc participarea în societate în condiții de egalitate cu ceilalți. Drepturile respective cuprind dreptul la libera circulație, dreptul de stabilire și de alegere a unui mod de viață și dreptul de a participa din plin la activități culturale, recreative și sportive. De exemplu, o persoană cu dizabilități recunoscut care se stabilește în altă țară a UE poate pierde accesul la prestații naționale precum gratuitatea sau reducerea tarifelor la transporturile publice.

De asemenea, lipsa datelor și a statisticilor defalcate cu privire la grupurile specifice de persoane cu dizabilități constituie în continuare un obstacol în calea elaborării unor politici adecvate, de aceea, este nevoie de efort pentru colectarea și diseminarea datelor statistice privind dizabilitățile, defalcate pe categorii de vârstă și gen, în vederea monitorizării situației persoanelor cu dizabilități pe întreg teritoriul UE în domenii relevante ale vieții cotidiene, nu numai în domeniul ocupării forței de muncă.

Înițierea și adoptarea unui Act european privind accesibilitatea, care să includă toate domeniile de politică privind accesibilitatea bunurilor și serviciilor pentru toți cetățenii UE, prin implicarea deplină a persoanelor cu dizabilități pe parcursul ciclului legislativ va contribui substanțial viața independentă și incluziunea deplină a persoanelor cu dizabilități.

Pentru perioada 2014-2020, fondurile structurale ar trebui să sprijine îndeplinirea obligațiilor UE, în conformitate cu Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, operațiunile de cofinanțare din fonduri structurale și de investiții europene (fonduri ESI) urmând a se derula cu respectarea unor dispoziții noi care să reflecte intrarea în vigoare a Convenției și să sporească promovarea egalității de șanse, a nediscriminării, incluziunii și accesibilității pentru persoanele cu dizabilități. Satele membre și Comisia vor trebui să ia măsuri adecvate pentru a preveni orice discriminare pe motiv de dizabilitate în timpul pregătirii și punerii în aplicare a programelor, accesibilitate fiind luată în considerare pe parcursul pregătirii și implementării programelor. Statele membre trebuie să asigure, de asemenea, participarea în parteneriat a organelor competente responsabile pentru promovarea nediscriminării și să asigure structuri adecvate în conformitate cu practicile naționale pentru a consilia cu privire la egalitatea de gen, nediscriminare și accesibilitate, în scopul de a furniza expertiza necesară în pregătirea, monitorizarea și evaluarea fondurilor ESI.

Pentru prima dată, au fost stabilite "condiționalități ex-ante", sub forma unor pre-condiții care presupun aranjamente politice instituționale și strategice a căror realizare asigură eficiența investițiilor, Comisia putând decide suspendarea integrală sau parțială a plăților intermediare în cazul neîndeplinirii acestora. Există două tipuri de condiționalități ex-ante: generale și tematice. Una dintre condiționalitățile generale aplicabile tuturor sectoarelor și politicilor susținute de fondurile ESI este ”Existența capacității administrative pentru implementarea și aplicarea Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități în domeniul fondurilor ESI”.

Există, de asemenea, condiționalități ex-ante tematice cu privire la:

– Incluziunea activă a persoanelor excluse de pe piața forței de muncă – aceasta poate include măsuri pentru trecerea de la îngrijirea instituțională la cea comunitară;

– Existența unui cadru politic strategic pentru sănătate, care poate include elemente ce pot consolida trecerea de la îngrijirea tip spital și îngrijirea instituțională la ingrijirea bazată pe comunitate.

III.2 Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități în Marea Britanie

III.2.1. Structura constituțională, politică și juridică a Marii Britanii

Marea Britanie este o monarhie constituțională ereditară, în care șeful statului domnește, dar nu guvernează. Cu toate acestea, Marea Britanie nu are o constituție scrisă, în forma unui singur document, ci una flexibilă, ce provine din diverse surse, cum ar fi: legislație, hotărâri judecătorești; prerogative regale, acte ale Parlamentului, practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții, legislație europeană, jurisprudența CEDO.

Convențiile constituționale se referă la relația dintre Coroană, ca șef formal al executivului, și primul-ministru și cabinetul, ca șefi efectivi.

Două dintre cele mai importante principii constitutionale care stau la baza Constituției din Marea Britanie sunt: supremația parlamentară și a statului de drept.

”Supremația Parlamentului”, cea mai importantă trăsătură a Constituției britanice, presupune că Parlamentul poate aproba sau respinge orice lege, hotărârile sale primând față de cele judecătorești, astfel primul-ministru britanic și cabinetul său devin foarte puternici câtă vreme controlează majoritatea din Camera comunelor.

Puterile legislativă executivă și judecătorească deși sunt separate, ele se echilibrează și completează reciproc.

Monarhia acționează în limitele stabilite de Constituție, Guvernul ales acționează în numele Coroanei iar puterile personale ale Monarhului sunt folosite pentru îndrumarea, sfătuirea primului-ministru și a guvernului, Regina asigurând stabilitatea și continuitatea atât de rar întâlnite în politică.

Prerogativa regală este termenul utilizat pentru a descrie puterile deținute încă de Monarh, fiind utilizate fără a fi necesar consimțământul Parlamentului; în acest fel, deciziile executivului pot fi luate într-un timp mai scurt, guvernul având o liberatte mai mare de acțiune, toate puterile Coroanei fiind exercitate de Guvern, în numele Coroanei.

Primul-ministru, în calitate de șef de facto al executivului, exercită o bună parte din funcțiile specifice unui șef de stat.

Cabinetul, sub conducerea primului-ministru este piesa dominantă a sistemului constituțional britanic, deoarece prin el se exercită toate puterile Coroanei, legitimitatea sa politică revendicându-se din alegerea sa democratică.

Există o distincție clară între Cabinet, organ decizional restrâns și Guvern, în sens larg, care conține un anumit număr de membri, fiecare șef de departament fiind asistat de mai mulți miniștri de rang inferior și miniștri fără portofoliu.

Guvernul este organul executiv rezultat din alegerile generale, exercitând:

– atribuții executive, în sensul în care hotărăște asupra liniei generale de dezvoltare a țării, acționând pentru convingerea Parlamentului privind adoptarea unei anumite măsuri și pentru executarea acesteia;

– atribuții legislative, aproximativ 90% din numărul legilor adoptate de Parlament sunt inițiate de Guvern;

– atribuții cu caracter financiar, proiectul de buget aprobat de Parlament este inițiat de Guvern.

Majoritatea miniștrilor care fac parte din Cabinet conduc departamente centrale de importanță majoră, fiind susținuți în departamentele lor de o ierarhie politică a ,imiștrilor de stat și a secretarilor parlamentari și de funcționari civili permanenți, conduși de un înalt funcționar, numit secretar permanent. Șeful departamentului (secretar de stat sau ministru) este asistat de unul sau mai mulți miniștri de stat, în funcție de mărimea departamentului, ministrul de stat situându-se în ierarhie, după ministru, care este membru al Cabinetului.

Reprezentantul legal al administrației centrale nu este statul, ci Coroana.

Descentralizarea britanică prezintă două forme principale: delegarea puterilor și transferul puterilor. Ambele se referă la posibilitatea luării deciziilor administrative la nivel local, în timp ce transferul presupune și atribuirea libertății de luare a deciziilor politice. Departamentul pentru sănătate și securitate socială ca și Ministerul Muncii constituie un exemplu de descentralizare prin delegare, politicile majore fiind hotărâte la nivel central, implementarea acestora fiind de competența localului.

Ca și în cazul guvernării centrale, unde departamentele au în fruntea lor un ministru, autoritățile locale își desfășoară activitatea în departamente ce sunt controlate de comitete formate din consilieri aleși.

Pe lângă controlul exercitat de tribunalele ordinare asupra administrației britanice, un rol important îl are revizuirea juridică a acțiunii administrative de către tribunalele speciale.

De asemenea, administrația este subiect al supervizării parlamentare: separat de responsabilitatea înaintea parlamentului, prin, printre altele, a răspunsurilor la interpelări, departamentele administrative sunt supravegheate de comitetele alese organizate de parlament.

Comisarul parlamentar pentru administrație, numit de primul-ministru, este persoana cu autoritate de a ancheta și pronunța în chestiuni legate de prejudiciile cetățenilor, împotriva părții executive a guvernului, acționând numai dacă un caz i-a fost indicat de un membru al parlamentului, neputând fi abordat direct de cetățean.

În Marea Britanie, Oficiului pentru Problemele persoanelor cu Dizabilități (ODI) îndeplinește rolul de punct focal, pentru activitatea coordonarea a implementății privind Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități. Natura descentralizată a guvernării din Marea Britanie a determinat existența punctelor focale separate în fiecare dintre guverne, care colaborează cu ODI.

ODI și puncte focale ale guvernelor descentralizate ajută departamentele guvernamentale care sunt responsabile pentru elaborarea politicilor publice din domeniul lor de competență, asigurându-se astfel că obligațiile Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități sunt luate în considerate în dezvoltarea noilor acte legislație, politici și programe.

Mecanismul independent de monitorizare a implementării Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități este format din cele patru comisii pentru egalitate și drepturile omului din Marea Britanie, care lucrează ca un întreg, la nivelul regatului, dar și pe competențele lor naționale pentru Anglia și Țara Galilor, Irlanda de Nord și Scoția: Comisia pentru Egalitate și drepturile omului, Comisia pentru Drepturile Omului din Irlanda de Nord, Comisia pentru egalitate din Irland de Nord și Comisia scoțiană pentru drepturile omului.

Persoanele cu dizabilități și organizațiile lor se bucură de aprecierea Guvenului care recunoaște importanța implicării acestora în implementarea și monitorizarea și Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități:

– Rețeaua de rețele (Network of Networks), o rețea virtuală de douăsprezece organizații ale persoanelor cu dizabilități ce activează pentru a îmbunătăți comunicarea dintre persoanele cu dizabilități și guvern.

– Egalitatea 2025 (Equality 2025), un grup de persoane cu dizabilități care oferă consultanță strategică, miniștrilor și oficialilor, cu privire la problemele care afecteaza persoanele cu dizabilități. Egalitate 2025 participă la stadii foarte timpurii ale dezvoltării politicii sau la examinarea detaliată a politicii existente.

III.2.2. Cadrul instituțional și legislativ din domeniul dizabilității, în Marea Britanie

Construită pe un puternic cadru legislativ existent, care evidențiază angajamentul Guvernului în ce privește egalitatea pentru persoanele cu dizabilități, care se axează pe incluziune și abordare integrată, cu sprijin suplimentar oferit atunci când este necesar, și pe implicarea persoanelor cu dizabilități în luarea deciziilor care le afectează direct viața, ambiția Guvernului este aceea de a elimina barierele pentru a crea acestora oportunități în vederea împlinirii potențialului lor și participării depline ca membri ai societății.

Primul pas în stabilirea legislației din domeniul recunoașterii drepturilor persoanelor cu dizabilități a fost realizat în 1978, odată cu intrarea în vigoare a Legii bolnavilor cronici și a persoanelor cu dizabilități (Chronically Sick and Disabled Persons Act).

Ulterior, în 1995, a fost adoptată Legea privind discriminarea dizabilității, (Disability Discrimination Act), larg recunoscută pe plan internațional ca un bun exemplu de legislație anti-discriminare eficientă.

În anul 2007, Marea Britanie a sprijinit dezvoltarea Convenția privind Drepturile persoanelor cu Dizabilități fiind una dintre primele semnatare, considerând-o drept o declarație importantă și necesară a drepturilor pe care toate persoanele cu dizabilități le au și trebuie să fie capabili de a le exercita.

Legea privind egalitatea din 2010 (The Equality Act) se bazează pe o abordare modernizată și simplificată, care reunește toate componentele legislației anti-discriminare într-un tot coerent și accesibil, oferind o bază consolidată pentru abordarea obstacolelor în calea incluziunii persoanelor cu dizabilități, și introduce, de exemplu, măsuri care necesită îmbunătățirea accesibilității la bunuri și servicii. Guvernul Marii Britanii este, de asemenea, preocupat de reformarea fundamentală a sistemul de securitate socială, persoanele cu dizabilități fiind în centrul acestei ambiții, care recunoaște că sprijinul nu trebuie să însemne o viață de dependență de bunăstare, ci să permită tuturor să aibă un rol egal în societate.

În Anglia, există în jur de 9,2 milioane de persoane cu dizabilități, aproximativ o cincime din populație. Guvernul se angajează să să le permită să se bucure de aceleași oportunități în viață ca persoanele fără dizabilități, să aibă o mai mare alegere și control asupra vieții lor, și să participe în mod egal în societate. Ambiția Guvernului este o societate în care viitorul pentru persoanele cu dizabilități să fie liber de discriminare, în cazul în care acestea au acces egal la educație, muncă, viața comunității, și în cazul în care acestea sunt în măsură să contribuie la viața socială în condiții de egalitate cu persoanele fără handicap.

Guvernul este în curs de a a dezvolta o nouă strategie pentru persoanele cu dizabilități, construită pe prevederile CDPD și concentrată pe trei principii-cheie:

(1) Controlul individual – să permită persoanelor cu dizabilități să facă propriile alegeri și să aibă oportunitățile date de dreptul de a trăi în mod independent.

(2) Realizarea aspirațiilor: prin asigurarea de sprijin și intervenție adecvată pentru persoanele cu dizabilități la tranzitii de viata-cheie, și realizarea așteptărilor și aspirațiilor persoanelor cu dizabilități pentru educație și muncă.

(3) Schimbarea atitudinilor și comportamentelor: promovarea unor atitudini și comportamente pozitive față de persoanele cu dizabilități pentru a le permite să participe la viața comunității și a societății în general.

Strategia va stabili o abordare coerentă, care arată legăturile și relațiile dintre angajamentele di diferite domenii. Un accent pe educație este deja prevăzut prin Cartea verde din 2011 "Sprijin și aspirație: O nouă abordare a educației speciale și dizabilității, care stabilește propuneri ample pentru reforme în sprijinul tinerilor la școală. Dezvoltarea unui program de acțiune în cadrul guvernului și cu partenerii locali va oferi tinerilor cu dizabilități și tinerilor cu cerințe educaționale speciale, suport complet pentru educație și muncă.

În Irlanda de Nord persoanele cu dizabilități sunt membri apreciați în familie, comunitate și la locul de muncă, contribuția lor adaugându-se în mod semnificativ la societate. Cu toate acestea, guvernul executiv recunoaște că persoanele cu dizabilități se confruntă cu obstacole în întreaga societate, în special în domeniul educației, ocupării forței de muncă, locuințe, asistență medicală și transport.

Guvernul este în curs de a dezvolta o nouă Strategie pentru Promovarea Incluziunii Sociale pentru persoanele cu dizabilități pe baza principiilor Convenției privind Drepurile Pesoanelor cu Dizabilități, stabilindu-se un cadru de politică la nivel înalt pentru a da coerență și orientare în toate domeniile de politici publice, realizarea unei performanțe superioare de livrare a serviciilor pentru persoanele cu dizabilități, pentru a ridica profilul de nevoi al acestora și pentru a asigura implicarea lor în elaborarea și implementarea de politici. Strategia este destinată a fi un document viu ce va fi actualizată în mod constant pe parcursul duratei sale de viață de zece ani, și față de care Irlanda de Nord va evalua progresele realizate de persoanele cu dizabilități.

În Scoția există persoanele cu dizabilități, care reprezintă 20% din populație, sunt apreciate ca membri egali ai familiilor, comunităților și la locul de muncă, ce aduc o contribuție pozitivă la diversitatea vieții culturale și comunitare, și la bunăstarea economică și socială a Scoției.

Guvernul scoțian își propune să sprijine angajamentul Convenției privind Drepurile Pesoanelor cu Dizabilități prin obiective comune, rezultatele naționale și un cadru național de performanță.

Scoția se bazează pe un model de cooperare cu persoanele cu dizabilități din ce în ce mai mult pe deplin implicate în dezvoltarea de politici și servicii. Program transversal al Guvernului scoțian pentru viață independentă plasează persoanele cu dizabilități în calitate de parteneri, alături de Convenția autorităților locale din Scoția (COSLA) și NHS în Scoția, care lucrează împreună pentru a îmbina aptitudinile, informațiile și cunoștințele, pentru a atinge obiective comune. O "viziune comună de viață independentă", a fost lansat de către toți partenerii, cu sprijinul ministerial în decembrie 2009.

În Țara Galilor Guvernul se angajează să îndeplinească aspirația sa de a da tuturor cetățenilor săi, inclusiv celor care sunt cu dizabilități, o oportunitate de a reuși și de a trăi vieți satisfăcătoare, de a realiza o societate echitabilă.

Guvernul britanic s-a aliniat principiilor Convenției și modelului social al dizabilității. The Common Core Document descrie cadrul legal solid prin care drepturile omului sunt protejate și promovate în Marea Britanie și căile de recurs ce trebuie parcurse în cazul în care se pretinde că acestea sunt încălcate. Cadrul legislativ include Human Rights Act 1998 (HRA – Legea privind Drepturile Omului din 1998), care pune în aplicare drepturile prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și The Equality Act 2010 (Legea privind egalitatea din 2010) care definește persoana cu dizabilități ca fiind persoana a cărei deficiență fizică sau mentală determină efecte adverse substanțiale pe termen lung asupra capacitîții sale de a desfășura activități normale de zi cu zi. "Pe termen lung" înseamnă că efectul deficienței a durat sau este probabil să dureze cel puțin 12 luni.

3.2.3. Drepturile civile și politice

Marea Britanie are un robust cadru legal de protecție a drepturilor omului iar legislația pentru persoanele cu dizabilități se caracterizează printr-o abordare "asimetrică", introdusă prin Disability Discrimination Act (DDA – Legea discriminarii persoanelor cu dizabilități) și preluată ulterior în The Equality Act 2010 (Legea privind egalitatea din 2010), o recunoaștere fundamentală că persoanele cu dizabilități reprezintă un grup deosebit de vulnerabil în societate cu nevoie de sprijin suplimentar sub forma cadrului legislativ care să le permită să trăiască și să lucreze în condiții de egalitate cu persoanele fără dizabilități. Aceasta înseamnă că persoanele cu dizabilități pot fi tratate mai favorabil decât persoanele fără dizabilități, dar o persoană cu dizabilități nu poate fi tratată mai favorabil decât o altă persoană cu dizabilități.

The Equality Act 2010 (Legea privind egalitatea din 2010) este cel mai important act normativ privind egalitatea, ce aduce claritate și coerență legislației anti-discriminare, identificând "dizabilitatea" ca una dintre cele nouă caracteristici protejate, oferind protecție pentru persoanele cu dizabilități împotriva discriminării directe sau indirecte, victimizare și hărțuire. Prin discriminare directă se înțelege tratarea unei persoane cu dizabilități mai puțin favorabil decât o persoană fără dizabilități, din cauza dizabilității iar discriminarea indirectă înseamnă a supune persoanele cu aceeași dizabilitate, la un anumit dezavantaj, ca urmare a unei politici care se aplică în același fel pentru toată lumea, cu excepția cazurilor în care acest lucru poate fi justificat ca un mijloc proporțional pentru atingerea unui scop legitim. Hărțuirea reprezintă un comportament nedorit legat de dizabilitate care încalcă demnitatea unei persoane cu dizabilități sau creează un mediu degradant, ostil, umilitor sau jignitor pentru aceasta.

Legea menționată interzice discriminarea, hărțuirea și victimizarea persoanelor cu dizabilități de către cei care exercită funcții publice, care furnizează bunuri, facilități sau servicii pentru public, furnizorii de locuințe, angajatorii, furnizorii de educație (școli, colegii de învățământ superior și universități) , asociații și furnizorii de transport în comun. În sectorul public există obligația statutară în ce privește egalitatea de șanse, ceea ce înseamnă că autoritățile publice trebuie să ia în considerare anumite aspecte ale egalității. La elaborarea sau punerea în aplicare a politicilor, autoritățile publice trebuie să țină seama de necesitatea de: (1) eliminare a discriminării ilegale, a hărțuirii și victimizării; (2) egalitate de șanse între persoanele care împărtășesc o caracteristică protejată și cele care nu și (3) promovare a bunelor relații între persoanele care împărtășesc o caracteristică protejată și ceilalți.

O autoritate publică poate fi contestată, prin intermediul controlului judiciar, de către o persoană cu dizabilități sau de către Equality Human Rights Commission (EHRC – Comisia pentru Egalitate și Drepturile Omului) cu privire la nerespectarea obligațiilor. EHRC poate emite, de asemenea, avize de conformitate pentru autoritățile publice care nu și-au îndeplinit obligațiile și pot apela la instanță pentru un ordin de conformitate. De asemenea, EHRC a pregătit și a emis, cu rol de reglementare, Coduri de practică, care explică prevederile privind ocuparea forței de muncă, serviciile, funcțiile publice și asociațiile din Legea privind egalitatea.

The Equality Act 2010 (Legea privind egalitatea din 2010) impune o sarcină furnizorilor de servicii pentru a face adaptări rezonabile pentru persoanele cu dizabilități, astfel încât acestea să nu fie în dezavantaj substanțial față persoanele fără dizabilități, cu excepția cazului în a face acest lucru ar implica o sarcină disproporționată. Acest lucru ar putea implica: (1) a face o adaptare la ceea ce este prevăzut; (2) a face o adaptare la o caracteristică fizică; sau (3) a oferi un ajutor auxiliar, legea recunoscând necesitatea de a găsi un echilibru între drepturile persoanelor cu dizabilități și interesele furnizorilor de servicii dar nu definește ”adaptarea rezonabilă” și nici ceea ce presupune fi o ”sarcina disproporționată”. Aceasta va depinde de circumstanțele individuale, instanțele urmând a determina ce adaptare ar trebui să fie făcută pentru o anumită persoană cu dizabilități. Codurile practice ale EHRC, includ îndrumări cu privire la ceea ce poate sau nu poate fi considerat rezonabil.

De asemenea, The Equality Act 2010 (Legea privind egalitatea din 2010) oferă premizele "acțiunii pozitive" de îmbunătățire a participării persoanelor cu dizabilități în societate. Acest lucru s-ar putea aplica în cazul în care, de exemplu, un furnizor de servicii crede în mod rezonabil că persoanele cu o anumită deficiență pot fi dezavantajate sau pot avea nevoi diferite, în comparație cu ceilalți, caz în care furnizorul de servicii poate lua măsuri proporționale pentru a permite sau încuraja persoanele cu dizabilități să depășească sau să minimalizeze acest dezavantaj, sau pentru a satisface aceste nevoi.

Actul include, de asemenea, o dispoziție privind acțiunea pozitivă în recrutarea și promovarea, care permite unui angajator care se confruntă cu alegerea între doi sau mai mulți candidați care sunt la fel de calificață pentru a ocupa un anumit post vacant, să prefere candidatul dintr-un grup dezavantajat pe piața forței de muncă. De asemenea, permite unui angajator de a alege un candidat cu o anumită deficiență în fața altor candidați care nu au acel tip de deficiență, dacă persoana cu acel tip de deficiență este sub-reprezentată sau dezavantajată la locul de muncă.

În Irlanda de Nord nu se aplică încă The Equality Act ci Disability Discrimination Act, 1995 (Legea Discriminării Dizabilității din 1995) ce oferă protecție împotriva discriminării pe motive de dizabilitate în domenii precum angajarea și formarea profesională, bunuri, facilități și servicii, educație, spații și transport. De asemenea autoritățile publice trebuie să țină seama de necesitatea de a promova atitudini pozitive față de persoanele cu dizabilități, precum și necesitatea de a încuraja participarea persoanelor cu dizabilități în viața publică. În plus, legislația prevede o obligație legală ca, autoritățile publice, în îndeplinirea diverselor lor funcții, să țină seama de necesitatea de a promova egalitatea de șanse între nouă categorii specifice, inclusiv între persoanele cu dizabilități și cele fără handicap.

În Marea Britanie, dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege, persoanele cu dizabilități având astfel același drept la viață de la naștere ca toate celelalte. nefiind supuse privării arbitrare de viață. Eutanasia și sinuciderea asistată sunt ambele ilegale. De asemenea, Guvernul, autoritățile locale și serviciile de urgență au obligația de a elabora planuri pentru a răspunde în situații de urgență, și de a lua în considerare nevoile persoanelor cu dizabilități, astfel încât acestea să aibă același nivel de protecție și sprijin.

Guvernul britanic susține cu tărie recunoașterea egală a persoanelor cu dizabilități în fața legii, și dreptul lor de a-și exercita capacitatea juridică. Pot exista situații în care o persoană cu dizabilități are nevoie de sprijin pentru a exercita această calitate, sau în cazul în care nu au capacitatea mentală de a lua decizii pentru ei înșiși și în numele lor. În astfel de circumstanțe, trebuie să existe garanții stricte pentru a proteja individul în modul în care aceste decizii sunt luate. Aceste măsuri de protecție includ obligația de a implica un avocat independent în anumite situații.

În Anglia și Țara Galilor, cadrul legal se bazează pe: prezumția că adulții au capacitate juridică, cu excepția cazului în care se stabilește lipsa acesteia, dreptul de a fi sprijiniți pentru a lua cât mai multe decizii pentru ei înșiși și pe fatul că, toate deciziile luate în numele persoanelor sunt în interesul acestora. O persoană nu trebuie tratată ca fiind în imposibilitatea de a lua o decizie doar pentru că el ia o decizie neînțeleaptă, aceasta intervenind doar dacă toate măsurile posibile luate pentru a-l ajuta să facă acest lucru au eșuat.

De asemenea, în cazul în care oamenii cred că s-ar putea confrunta în viitor cu lipsa capacității, au posibilitatea de a-și planifica o „împuternicire de durată” (Lasting Power of Attorney – APL), pentru a alege pe cineva care să ia decizii în numele lor. Împuternicirea nu se poate face o dată ce persoană și-a pierdut capacitatea sa mentală, o cerere trebuie să fie depusă la Tribunalul de Protecție, care poate desemna apoi un reprezentant pentru a acționa în numele persoanei.

Tribunalul de Protecție este o instanță specializată instituită pentru toate problemele oamenilor care nu dispun de capacitatea de a lua anumite decizii, luând decizii și numind reprezentanți să ia decizii în interesul acestora, acționând ca o garanție pentru problemele de sănătate, asistență socială și financiare ale persoanelor. Solicitantul Oficial (Official Solicitor) acționează pentru persoanele care, din cauza lipsei capacității mentale și a faptului că nu pot gestiona în mod corespunzător propriile afaceri, sunt în imposibilitatea de a se reprezenta în instanță, nimeni altcineva nefiind capabil și dispus să acționeze pentru ele.

Activitatea reprezentanților numiți de Tribunalul de Protecție este supravegheată de Biroul Tutorilor Publici (Office of the Public Guardian – OPG) care, de asemenea are rolul de a oferi măsuri de protecție, gestionând registrul acestora dar și al împuternicirilor de durată și investigând orice acuzație de abuz sau abatere și de a prijini persoanele care nu dispun de capacitate într-un mod care le oferă la fel de mult libertatea de a lua, pe cât posibil, decizii pentru ei înșiși.

În Scoția este reglementată intervenția în afacerile adulților care au sau pot avea deficiențe de capacitate în anumite circumstanțe. Intervențiile trebuie să fie minime și adaptate la nevoile individuale, folosind orice ajutoare, suport de comunicare sau de advocacy pe care persoana îl poate solicita. Biroul Tutorilor Publici reglementează și sprijină pe cei autorizați să exercite atribuții de avocat, de tutori și a ordinelor de intervenție în a lua decizii în numele persoanelor cu incapacitate mintală. De asemenea, Comisia independentă pentru bunăstarea mintală pentru Scoția (The independent Mental Welfare Commission for Scotland) joacă un rol important în protejarea intereselor adulților cu incapacitate cauzată de o stare de sănătate mintală, prin monitorizarea respectării legislației din domeniu, investigând cazurile în care există suspiciuni că cineva este tratat necorespunzator.

În Marea Britanie există, de asemenea, măsuri de protecție în domeniul sănătății, care-i ajută pe cei ce nu dispun de capacitatea de a lua decizii importante cu privire la tratamentul medical sau la schimbări referitoare la locul în care trăiesc. În anumite circumstanțe, trebuie să fie numit un avocat independent pentru probleme de capacitate mintală (Independent Mental Capacity Advocate – IMCA) pentru a ajuta persoanele care nu dispun de capacitatea de a lua o decizie și nu au pe nimeni altcineva să acționeze în numele lor, în cazul în care există intenția găzduirii acestora pe termen lung intr-un spital sau în cazul în care poate fi necesar un tratament medical serios.

În Irlanda de Nord, este foarte bine reglementat un cadru legal pentru instanțe referitor la gestionarea și administrarea finanțelor, proprietății și afacerilor adulților care nu dispun de capacitate.

În Scoția, importanța activităților de advocacy este recunoscută, fiind reglementate mai multe noi drepturi privind reprezentarea pacientului, unul dintre acestea, dreptul celor cu o tulburare mintală – nu doar cei care fac obiectul unor măsuri obligatorii – de a avea acces la un avocat independent, susținut de autoritățile locale și serviciile medicale, asigurându-se astfel că serviciile de promovare independente sunt disponibile pentru persoanele care au nevoie de ele. Activit[íle de advocacy sunt oferite, furnizarea acestora fiind garantată de autoritățile locale care externalizează prestarea acestor servicii.

Guvernului scoțian s-a angajat să plaseze pacienții, în centrul serviciilor naționale de sănătate, ceea ce presupune inclusiv dreptul persoanelor de a participa, pe cât posibil la luarea deciziilor referitoare la sănătatea și bunăstarea lor, autoritățile având obligația de a avea în vedere importanța furnizării de astfel de informații și asigurraea sprijinului de care este nevoie. Serviciile de Consiliere și Sprijin pentru Pacienți (Patient Advice and Support Service) oferă, atât pacienților cât și publicului, informații și ajutor pentru conștientizarea și înțelegerea drepturilor și responsabilităților lor atunci când utilizează serviciile de sănătate, asigurând astfel și feedbackul cu privire la asistența medicală. Alianța Scoțiană Independentă pentru Advocacy (The Scottish Independent Advocacy Alliance), finanțată de catre Direcțiile de Sănătate ale Guvernului scoțian, colaborează cu Camerele de Sanatate (Health Boards) pentru a dezvolta planuri de advocacy.

Serviciile de advocacy reprezintă una dintre prioritățile de acțiune pentru a sprijini o viață independentă pentru toate persoanele cu dizabilități.

În ce privește sistemele de justiție, acestea sunt separate pentru Anglia și Țara Galilor, Irlanda de Nord și Scoția.

În Marea Britanie, persoanele cu dizabilități au acces la justiție, în condiții de egalitate, existând o serie de măsuri care asigură că acestea beneficiază de sprijinul de care au nevoie pentru a putea accesa în mod eficient justiția, în toate etapele procesului, exercită drepturile lor legale în calitate de inculpați, și victime, și îndeplinesc responsabilitățile în calitate de martori și jurați. Persoanele cu dizabilități au acces la asistență juridică în baza aceluiași temei legal ca și ceilalți.

În Marea Britanie și Irlanda de Nord, poliția, ca și alte intituții ale autorității publice, respectă prevedile legislației privind egalitateai, forțele de poliție beneficiind de o varietate de programe de pregătire pentru conștientizarea dizabilității, pentru a ajuta poliția să răspundă mai eficient persoanelor cu tulburări de sănătate mintală și dificultăți de învățare.

Din 2011, Serviciul de instanță al Majestății Sale și Serviciul Tribunalelor (HCMS &TS) reprezintă singura agenție responsabilă de administrarea instanțelor civile, penale și de familie din Anglia și Țara Galilor și a tribunalelor nedescentralizate din Irlanda de Nord și Scoția.

Personalul instanțelor și tribunalelor beneficiază formare privind egalitatea și diversitatea inclusiv conștientizarea dizabilității astfel încât să fie asigurată practicarea unui tratament echitabil în întregul sistem judiciar.

De asemenea, pentru personalul care lucrează cu utilizatorii de servicii publice există ghiduri de adaptare rezonabilă, ceea ce subliniază necesitatea de a implica persoanele cu dizabilități în procesul de luare a deciziilor contribuind astfel la satisfacerea nevoilor și așteptărilor lor și asiguraerea participării efective a acestora la sistemul de justiție. Adaptarea rezonabilă presupune inclusiv locuri de parcare pentru persoane cu dizabilități în apropierea instanțelor de judecată, informații în formate alternative, precum și furnizarea de interpreți de limbaj mimico-gestual britanic pentru anumite tipuri de cazuri.

În Anglia și Țara Galilor, în anumite circumstanțe, martorii persoane cu dizabilități sunt sprijinite, de exemplu, prin posibilitatea de a utiliza probe video înregistrate, ajutoare de comunicare sau un intermediar pentru a le ajuta să ofere cea mai bună dovadă posibilă în instanța de judecată.

În Irlanda de Nord sunt reglementate o serie de măsurile speciale cu rol de a ajuta persoanele cu dizabilități în a oferi cele mai bune dovezi posibile în cadrul procedurilor penale. Măsurile includ prezența unui susținător al cărui rol este de a reduce anxietatea și stresul atunci când se depune mărturia.

De asemenea, în Anglia și Țara Galilor, ofițerii serviciilor juridice oferă consiliere deținuților cu privire la modul de obținere a servicii juridice. De exemplu, deținuții cu dislexie pot avea acces la un laptop cu tehnologie de adaptare, cum ar fi software-ul de recunoaștere a vocii.

În Marea Britanie, personalul care lucrează în penitenciare și serviciile de probațiune beneficiază de formare pe probleme de dizabilitate.

Oricine în Marea Britanie pentru orice motiv, inclusiv dizabilitate, se bucură de drepturile fundamentale ale omului pe care autoritățile guvernamentale și cele publice au obligația juridică de a le respecta. Nimeni din Marea Britanie nu poate fi lipsit de libertatea sa doar pe motiv de dizabilitate. În cazul în care există situații când este necesară reținerea unei persoane care are o tulburare mintală, sunt aplicate garanții stricte sunt aplicate a se asigura că nevoile individuale sunt luate în considerare și respectate.

Persoana cu o tulburare mentală poate fi reținută și tratată (sau supusă unor alte restricții), fără consimțământul său în cazul în care aceasta este justificată de faptul că tulburarea mentală prezintă un risc pentru ea sau pentru alții, măsurile de protecție trebuie să asigure că privarea de libertate nu este arbitrară și este în conformitate cu legea. Principiile enunțate de actele normative includ o cerință cu privire la recunoașterea și respectarea nevoilor diverse și valorilor pacienților, inclusiv ai celor cu dizabilități. Persoanele au dreptul de a le fi revizuit cazul de către Tribunal de Sănătate Mentală, un tribunal independent și imparțial, având, de asemenea, dreptul de a primi sprijin de la avocații de sănătate mintală.

De asemenea, spitalele trebuie să implice pacienții, inclusiv pe cei cu dizabilități, pe cât posibil, în planificarea și revizuirea îngrijirii lor.

Supunerea la torturi, pedepse sau tratamente inumane ori degradante este interzisă, legea stabilind pentru guvernul britanic obligația de a se asigura că legislația este respectată.

În Anglia și Țara Galilor cercetarea medicală se poate efectua asupra persoanelor care nu dispun de capacitatea de a consimți, numai atunci când este considerat a fi un beneficiu potențial pentru individ, știință și societate și în conformitate cu reglementările legale foarte stricte concepute pentru a se asigura că interesele și siguranța persoanelor sunt protejate și că dorințele și sentimentele lor actuale și exprimate anterior sunt respectate.

În ceea ce privește studiile clinice ale medicamentelor există o serie de reglementări, stabilite în conformitate cu Directivele europene, care furnizează garanții pentru desfășurarea activităților de cercetare care implică adulții lipsiți de capacitate: un reprezentant legal la înscrierea în studiul clinic a unui adult care nu dispune de o capacitate și revizuirea activității de cercetare de către un comitet de etică recunoscut.
În Scoția, există garanții pentru a asigura bunăstarea adulților care nu dispun de capacitate din cauza unei tulburări mentale sau a incapacității de a comunica, asigurând că este prevenit abuzul asupra persoanelor adulte cu dizabilități. Tratamentul medical poate fi efectuat numai pentru a proteja sau a promova sănătatea fizică sau psihică a adultului și numai atunci când a fost autorizat în acest fel, nepermițând folosirea forței sau detenției. De asemenea, orice organism public, în îndeplinirea funcțiilor sale, trebuie să aibă în vedere dorințele și sentimentele (trecute și prezente), capabilitățile și caracteristicile adultului, acesta trebuie să fie în măsură să participe cât mai mult posibil în exercitarea funcției.

De asemenea, în Marea Britanie toate persoanele se bucură de protecție juridică împotriva exploatării, violenței și abuzului, politicile britanice privind infracțiunile motivate de ură, sănătate și asistență socială bazându-se pe acest lucru, asigurând garanții suplimentare pentru a proteja persoanele cu dizabilități.

Legislația din Marea Britanie abordează problematica infracțiunilor motivate de ură, inclusiv față de persoanele cu dizabilități, permițând instanțelor să majoreze pedeapsa pentru infracțiunile dovedite a fi agravate sau motivate de prejudecăți sau ostilitate față de dizabilitatea victimelor presupuse. Pentru aceasta, legislația fixează o serie de măsuri împotriva infracțiunilor motivate de ură, oferind persoanelor cu dizabilități o protecție suplimentară.

În Scoția, persoanele cu dizabilități afectate de infracțiunile motivate de ură, violență sexuală sau de abuz domestic sunt incluse în categoriile victimelor și martorilor beneficiind de informații specifice și acces la sprijin din partea Procurorului dedicat serviciului de informații și consiliere a victimelor.

Guvernul britanic a reglementat o serie de garanții care să asigure respectarea dreptului la sănătate și asistență socială al persoanelor cu dizabilități.

Astfel, în Anglia funcționează o autoritate independentă care, consultând punctele de vedere ale utilizatorilor de servicii, inclusiv ale persoanelor cu dizabilități, implicându-le în activitatea sa, reglementează tratamentul spitalicesc, serviciile de sănătate mintală și de îngrijire în centre rezidențiale, în comunitate și în locuințele proprii oamenilor, având competența de a efectua evaluări pentru a verifica dacă furnizorii respectă standardele esențiale în orice moment, având posibilitatea de a închide un serviciu atunci când drepturile sau siguranța oamenilor sunt în pericol.

În Irlanda de Nord există o instituție responsabilă pentru înregistrarea, controlul și promovarea îmbunătățirii livrării de către furnizorii independenți a unei game largi de servicii sociale și de sănătate. Executivul are în vedere dezvoltarea unei politici privind protecția adulților cu risc de vulnerabilitate, adulți cu deficiențe care ar putea fi în imposibilitatea de a-și proteja propria bunăstare, proprietate, drepturi sau interese, politica având ca scop prevenirea abuzului, exploatării sau neglijării, fiind construită pe principiile de respect, demnitate și capacitatea persoanei de a consimți. .

În Scoția, Consiliile au obligația de a face anchete și a sprijini bunăstarea, afacerile imobiliare sau financiare, ale oricărei persoane despre care știu sau cred că este sau ar fi in pericol de vătămare. Pentru a proteja și sprijini persoanele care au o tulburare mintală, în Scoția funcționează un organism responsabil de reglementarea instituțiilor de îngrijire , având rolul de a se asigura că furnizorii de servicii medicale îndeplinesc standardele naționale de îngrijire, soluționând plângerile, efectuând inspecții și aplicând măsuri pentru a se asigura că serviciile de îngrijire, inclusiv cele pentru persoanele cu dizabilități, oferă îngrijire de bună calitate.

În Țara Galilor, serviciile naționale de sănătate și cele de îngrijire medicală independente beneficiază de standarde, politici, îndrumără și reglementări, pentru a se asigura că îngrijirea și tratamentul este sigur, de înaltă calitate și livrarea acestora se realizează într-un mod care recunoaște și respectă nevoile individuale ale utilizatorilor de servicii, furnizarea desfășurându-se într-un mediu liber de abuz, o atenție deosebită fiind acordată situațiilor de monitorizare în cazul în care există considerate referitor la un risc crescut de abuz.

Guvernul britanic susține dreptul persoanelor cu dizabilități de a respecta integritatea fizică și psihică la fel ca pentru oricine altcineva, și că acestea nu pot fi supuse unui tratament medical sau de altă natură fără consimțământul lor informat. Persoanele cu dizabilități au același drept de a refuza un tratament ca toți ceilalți, chiar dacă tratamentul este considerat a fi în interesul lor. În cazul în care o persoană nu are capacitatea de lua o astfel de decizii, orice decizie trebuie să se facă în cele mai bune interese pentru persoană. În astfel de circumstanțe există garanții stricte de protecție a individului.

Marea Britanie recunoaște că, în ce privește tratamentul, luarea deciziilor trebuie să aibă în vedere "interesul superior" al persoanei, să încerce să identifice punctele de vedere ale persoanei, fiind necesară, consultarea cu o serie de alte persoane, inclusiv a celor angajate în îngrijirea persoanei sau a intereselor acesteia ori implicarea unui avocat independent în cazul în care persoana nu are o familie sau prieteni apropiați. Legislația britanică clasifică drept infracțiuni relele tratamente și neglijarea săvârșită cu intenție a unei persoane care nu are capacitatea de a lua decizii.

De asemenea, Consiliul Medical General, organul statutar din Marea Britanie, cu responsabilitate pentru reglementarea profesiei medicale, a publicat ghiduri detaliate cu privire la luarea deciziilor atunci când un pacient nu dispune de capacitate.

Regatul Unit recunoaște că persoanele cu dizabilități ar trebui să poată să-și păstreze fertilitatea, în baza acelorași principii ca și cei fără dizabilități, doar în cazuri foarte rare și excepționale un medic cu acordul unei instanțe putând decide sterilizarea unei persoane care nu are capacitatea de a lua propriile decizii, doar în condițiile în care aceasta a avut în vedere cele mai bune interese ale persoanei, fiind consultați membrii familiei sau avocații independenți.

Dreptul la cetățenie britanică este acelați pentru toate persoanele. De asemenea, persoanele cu dizabilități pot aplica pentru dreptul de a intra sau de a rămâne în Regatul Unit, în aceeași modalitate ca și celelalte persoane. În acest sens, trebuie menționat că, la ratificarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Marea Britanie a introdus o rezervă pentru a atrage atenția în mod clar asupra faptului că acest instrument juridic nu creează drepturi noi sau suplimentare, păstrându-și dreptul de a aplica normele în materie de imigrație, precum și pentru a menține sfera de aplicare introducerii screening-ului de sănătate, pentru solicitanții care intră sau care doresc să rămână în Marea Britanie.

În Marea Britanie persoanele cu dizabilități au șanse egale în ce privește exprimarea opiniilor și accesul la informațiile de care au nevoie pentru a juca un rol deplin și activ în societate, legislația incluzând o prevedere specifică ce presupune necesitatea de a fi luate măsurile necesare pentru a se asigura că, atunci când există obligația furnizării de informații, acestea sunt într-un format accesibil.

Recunoscând importanța accesibilității digitale, Guvernul britanic a impus pentru toate site-urile din sectorul public din Marea Britanie respectarea unor standarde de accesibilitate, oferind în același timp îndrumare și instrumente pentru a ajuta organizațiile publice să facă informațiile și serviciile digitale mai incluzivă.

De asemenea, Guvernul britanic a recunoscut, încă din 2003 Limbajul britanic al semnelor (BSL) ca o limbă de sine stătătoare ce poate fi învățat în colegii sau universități.

Marea Britanie s-a angajat să ofere și să asigure, la un standard ridicat, acces la serviciile de radio și televiziune pentru persoanele cu dizabilități, stabilind obiective minime pentru subtitrare, dublare în limbajul semnelor și descriere audio, în cazul canalelor de televiziune, fiind oferite îndrumări în acest sens.

Persoanele cu dizabilități din Marea Britanie beneficiază de dreptul la viață privată în aceleași condiții ca orice altă persoană. Organizațiile care gestionează informații cu caracter personal sunt obligate să le folosească în mod corect, să le păstreze în siguranță, să se asigure că acestea sunt corecte și să le păstreze actualizate.

Pentru protejarea intereselor pacienților, inclusiv a celor cu dizabilități, practicieniil din asistența medicală beneficiază de îndrumări cu privire modul în care să fie protejate informațiile referitoare la pacient. Pacienții – inclusiv cei care sunt cu dizabilități – au dreptul legal de a accesa propriile dosarele medicale, din acest motiv, informațiile furnizate pacienților trebuie furnizate într-un fel în care aceștia le pot accesa, practicienii din asistența medicală fiind obligați să verifice dacă pacienții au înțeles alegerile pe care le au la dispoziție.

Marea Britanie s-a angajat să permită persoanelor cu dizabilități să se bucure de aceleași oportunități pentru viața de familie ca orice ală persoană, oferind în acest sens sprijin pentru părinți și copii, pentru a ajuta asigurarea acestui drept.

Astfel, în ce privește dreptul la căsătorie sau parteneriat civil, persoanele cu dizabilități beneficiază de aceleași condiții în exercitarea lor, existând în legislația britanică obligația intervievării persoanelor care doresc să se căsătorească sau să formeze un parteneriat civil, pentru a se asigura că sunt îndeplinite condițiile realizării consimțământului, fie prin exprimare liberă, fie prin semnarea parteneriatului civil.

Referitor la furnizarea serviciilor de planificare familială, persoanele cu dizabilități protejate împotriva discriminării, beneficiază de un cadu legal ce cuprinde strategii care includ nevoile acestora, având scopul de a sprijini toți cetățenii pentru a dobândi și menține cunoștințele, aptitudinile și valorile necesare pentru o bună sănătate a reproducerii și o stare de bine, subliniind importanța prevenției, educației, responsabilității individuale și accesului la serviciile de sănătate.

Persoanele cu dizabilități de învățare, ce pot avea nevoi speciale și specifice, beneficiază de informații accesibile sau formate ușor de citit privind contraceptia sau sănătatea sexuală, fiind sprijinite în a face alegeri cu privire la sarcină și naștere.

Fiind protejte împotriva discriminării, persoanele cu dizabilități beneficiază de acces la tratament pentru fertilitate în aceleași condiții ca și ceilalți. Aceleași criterii se aplică persoanelor cu dizabilități și fără handicap care doresc a primi în plasament sau a adopta un copil, problema cheie fiind cât de bine pot avea grijă de acesta pentru a putea răspunde nevoilor copilului.

Recunoscând că părinții, familiile și îngrijitorii tinerilor și copiilor cu dizabilități se confruntă cu situații dificile având nevoie de coordonare și sprijin suplimentar pentru a asigura atât bunăstarea lor cât și pe cea a tânărului sau copilului.

În privința drepturilor civile și politice, Guvernul Regatului Unit recunoaște dreptul tuturor persoanelor de a vota, inclusiv celor cu dizabilități și a celor cu dificultăți de învățare.

Recunoscând că persoanele cu dizabilități se pot confrunta cu bariere în calea exercitării dreptului de vot, Guvernul britanic angajându-se pentru eliminarea acestora, precum și pentru acordarea de sprijin suplimentar care să le permită, inclusiv celor cu dificultăți de învățare, participarea deplină la viața politică și publică. Astfel, potrivit legislației, secțiile de votare din Marea Britanie trebuie să aibă adaptări rezonabile fizice pentru a le face accesibile persoanelor cu dizabilități: o versiune mărită a buletinului de vot, un dispozitiv de vot tactil și la nivel jos. Alegătorii pot solicita, de asemenea, un asistet care să-i ajute la aplicarea ștampilei pe buletinul de vot. Documentele trebuie să fie disponibile și în alte limbi și formate, inclusiv imagini, Braille și format audio. Comisia Electorală, organismul independent care monitorizează și oferă consultanță cu privire la procesul electoral, a elaborat o serie de ghiduri cu privire la modul de vot, inclusiv un film animat și orientare pentru autoritățile locale cu privire la modul în care trebuie acesibilizată votarea pentru persoanele cu dizabilități.

În Anglia, Țara Galilor și Scoția, toate persoanele, inclusiv cele cu dizabilități pot vota prin corespondență, fără a fi invocat un motiv în mod expres. În Irlanda de Nord se accesptă votul prin corespondență numai dacă există un motiv pentru aceasta. Dacă cineva nu poate vota în persoană, se poate accepta votul prin procură.

În Marea Britanie, nu există restricții asupra dreptului persoanelor cu dizabilități de a candida la alegeri. Guvernul Regatului Unit acordă sprijin suplimentar persoanelor cu dizabilități interesate de ocuparea unor funcții elective publice, ca membri ai Parlamentului, consilieri sau alți funcționari aleși, prin: dezvoltarea de programe de sensibilizare pentru a încuraja participarea activă a persoanelor cu dizabilități în desfășurarea afacerilor publice; organizarea de formare și oportunități de dezvoltare pentru a sprijini implicarea persoanelor cu dizabilități în viața politică.

În Scoția, fondurile guvernului scoțian sunt acordate organizațiilor persoanelor cu dizabilități cu scopul de a ajuta persoanele cu dizabilități, în comunitățile locale să colaboreze cu guvernul național și local.

În Țara Galilor, Guvernul deruleaza campanii de sensibilizare pentru a incuraja persoanele cu dizabilități să candideze pentru funcțiile publice.

III.2.4. Drepturile economice, sociale și culturale în Marea Britanie

Persoanele cu dizabilități din Marea Britanie au dreptul la educație în condiții de egalitate cu ceilalți.

În conformitate cu declarația interpretativă introdusă de Marea Britanie odată cu ratificarea Convenției, Guvernul s-a angajat să permită părinților să continue să aibă acces pentru copiii lor atât la locurile din școlile de masă cât și la cele din școlile speciale.

În plus, Marea Britanie consideră că pot exista situații în care nevoile educaționale ale unui copil cu dizabilități pot fi cel mai bine îndeplinite prin serivicii specializate din afara comunității lor locale. Astfel, Marea Britanie își menține rezerva ridicată la ratificarea Convenției, pentru a permite unui copil să acceseze serviciile de educație corespunzătoare, chiar dacă acesta sunt disponibile în altă parte, în afara comunității locale.

Discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilități în educație este interzisă în Marea Britanie, astfel că, autoritățile locale și școlile trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura accesul egal la toate domeniile vieții școlare, să dezvolte strategii și planuri de accesibilitate pentru elevii cu dizabilități, ceea ce presupune atât curriculum adaptat nevoilor elevilor cu dizabilități cât și îmbunătățirea accesului la mediul fizic al școlii, astfel încât elevii cu dizabilități să beneficieze de educație, prestații și servicii oferite de către școală.

Elevii cu deficiențe de auz care frecventează fie învățământul de masă, clasele speciale din școlile de masă sau școlile speciale, au acces la mijloacele de comunicare pe care ei, părinții lor, autoritatea locală sau școala le consideră cele mai potrivite: limbajul semnelor sau dispozitivele de auz.

Legislația obligă școlile să facă adaptări rezonabile în cazul în care este necesar pentru a adapta le nevoilor unui copil cu dizabilități.

În Marea Britanie sistemul educațional de care beneficiază elevii cu nevoi educaționale speciale se prezintă ca un amestec de învățământ de masă și școli speciale. În Anglia, statisticile indicau că, în septembrie 2014 numărul de elevi cu cerințe educaționale speciale a scăzut de la 1,55 milioane de elevi (18,7%) în 2013 la 1,49 de elevi (17,9%) în 2014, în scădere, poate și ca urmare a unei mai bune identificări a acestora; dintre aceștia, 52% dintre copiii și tinerii cu declarații de cerințe educaționale speciale învățau în școli de masă cu resurse la dispoziție, 41,2% în școli speciale, iar 6,8% în școli independente. Intrarea la școli speciale în Anglia este supusă având o declarație de SEN ca nume școlii.

În Anglia, un copil este descris ca având cerințe educaționale speciale dacă are o dificultate în procesul de învățare în comparație cu majoritatea copiilor de aceeași vârstă în școlile din cadrul comunității locale, pentru care este necesară furnizarea de învățământ special. Deasemenea, potrivit legislației din Anglia un copil este considerat a avea dizabilități dacă are o deficiență fizică sau mentală care are un efect negativ substanțial și pe termen lung asupra capacității sale de a desfășura activitățile normale cotidiene. Așadar, în temeiul Legii privind egalitatea, deși există o suprapunere considerabilă, nu toți copiii considerați cu dizabilități au cerințe educaționale speciale, și nu toți copiii cu cerințe educaționale speciale pot fi considerați cu dizabilități.

Școlile, instituțiile de educație timpurie, cum ar fi creșele și centrele de zi, autoritățile locale trebuie să aibă în vedere Codurile de bună practică elaborate de Guvern pentru copiii cu cerințe educaționale speciale. Astfel, în Anglia, a fost elaborată Cartea verde "Asistență și aspirație: O nouă abordare a nevoilor educaționale speciale și handicap", care prezintă propuneri largi de reformă a sistemului de cerințe educaționale speciale. În Irlanda de Nord, Special Educational Needs and Disability Order 2005 (Ordinul din 2005 privind cerințele educaționale speciale și dizabilitatea) consideră ilegal pentru școli tratamentul elevilor cu dizabilități într-un mod mai puțin favorabil decât alți elevi, în toate aspectele vieții școlare, consolidând astfel drepturile elevilor cu cerințe educaționale speciale de a fi educați în școlile de masă, școlile și autorităților școlare fiind obligate să asigure adaptările rezonabile a informațiilor și curriculumului, pentru a putea satisface nevoile elevilor.

În Scoția, Curriculum for Excellence (Curriculum pentru Excelență) este esențial pentru politica educațională, fiind defapt un program cuprinzător axat pe nevoile individuale ale copilului sau tânărului, fiecare copil având dreptul de a deveni un elev de succes, persoană încrezătoare și cetățean responsabil, în cadrul procesului de învățământ. The Standards in Scotland’s Schools Etc Act 2000 (Legea privind standardele în școlile scoțiene, din 2000) a creat o prezumție privind învățământul de masă stabilind dreptul tuturor copiilor și tinerilor de a fi educați alături de colegii lor din școlile de masă, cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru a nu face acest lucru. The Education (Additional) Support for Learning (Scotland) Act 2004 (Legea privind suportul educațional (suplimentar) pentru Învățare, din 2004), impune, de asemenea, autorităților din domeniul educației să identifice, să îndeplinească și să verifice periodic nevoile de sprijin suplimentare ale tuturor elevilor pentru a căror educație sunt responsabile și de a adapta dispoziție în conformitate cu circumstanțele individuale ale acestora.

În Marea Britanie toți copiii, inclusiv cei cu dizabilități primesc educație de bună calitate care să răspundă nevoilor lor. În acest sens, profesorii stagiari trebuie să atingă standarde profesionale înainte de a primi statutul de profesor calificat, standardele asigurând că profesorii sunt în măsură să-i ajute pe toți elevii, inclusiv elevii cu dizabilități, pentru a realiza întregul lor potențial.

În Anglia, adulților cu vârsta de peste 19 (sau peste 25 în cazul în care nu au o evaluare a dificultăților de învățare) care au dificultăți de învățare și/sau dizabilități li se oferă o gamă largă de servicii de sprijin, inclusiv programe de învățare personalizate și echipament de specialitate, autoritățile locale având datoria de a sprijini toți tinerii vulnerabili și adulțili cu deficiențe de învățare și/sau alte dizabilități (cu vârsta de până la 25), pentru a participa la educație sau formare.

Regatul Unit se angajează să permită persoanelor cu dizabilități să-și continue studiile la nivel universitar. În acest sens, studenților cu dizabilități li se oferă sprijin financiar direct pentru a suporta costurile suplimentare de studiu, generate de deficiența lor, suma acordându-se în funcție de nevoile lor specifice.

Cele mai recente date disponibile arată că persoanele cu dizabilități din Marea Britanie au o participare redusă în ce privește activitățile culturale, recreative și sportive, de aceea Guvernul s-a angajat să sprijine promovarea artiștilor cu dizabilități, pentru a spori participarea participarea acestora la viața artistică și culturală. De exemplu, în Anglia, Arts Council England’s Disability Equality Scheme este centrată pe creșterea vizibilității și prezenței persoanelor cu dizabilități în viața artistică iar Arts Council lottery grants promovează activitatea artiștilor cu dizabilități în sopul creșterii participării acestora la viața artistică.

În Irlanda de Nord, în cadrul programelor de finanțare funcționează ”Premium Payment” Scheme, pentru a facilita accesul persoanelor cu dizabilități la viața artistică, incluzând plata pentru costurile legate de însoțitorii pentru îngrijire, traduceri, materiale vizuale, limbajul semnelor și asistență.

În Scoția, National Youth Work Strategy a confirmat angajamentul Guvernului privind creșterea participării tinerilor cu dizabilități în domeniul artelor.

În Țara Galilor, Cadw, serviciul guvernamental pentru mediul istoric desfășoară un program cu un grup de actori cu și fără dizabilități, pentru a promova proiecte și spectacole accesibile la sit-urile Cadw.

Legea drepturilor de autor din Marea Britanie permite efectuarea de copii accesibile ale materialelor de către, și în numele, persoanelor cu deficiente de vedere și pentru organismele desemnate.

În ce privește dreptul la sănătate, persoanele cu dizabilități din Regatul Unit au același drept de acces la cel mai înalt nivel posibil de servicii de sănătate ca și persoanele fără dizabilități, Marea Britanie angajându-se să reducă diferența privind starea de sănătate dintre persoanele cu dizabilități și cele fără dizabilități, prin a permite aceleași opțiuni de îngrijire a sănătății și a satisface nevoile suplimentare, inclusiv nevoile de acces.

În Marea Britanie asistența medicală finanțată din fonduri publice este furnizată prin intermediul Serviciului National de Sănătate (NHS) din Anglia, Sănătate și Asistență Socială din Irlanda de Nord, NHS Scoția și NHS Țara Galilor.

În Anglia viziunea Guvernului pentru Serviciul Național de Sănătate este stabilită în documentul ”Equity and excellence: Liberating the NHS”: un serviciu complet, la dispoziția tuturor, gratuit de la punctul de utilizare, pe baza necesității, nu a capacității de a plăti.

În Țara Galilor, documentul Designed for Life prezintă viziunea Guvernului pentru serviciile de sanatate si asistenta sociala, promovând reducerea, și unde este posibil eliminarea, inegalitățile în materie de sănătate, oferind o mai mare independență, și o mai mare implicare a utilizator de servicii.

În Irlanda de Nord, documentul Investing in Health are ca scop promovarea unui stil de viață sănătos prin îmbunătățirea sănătății mintale și a bunăstării, prin renunțarea la fumat, prevenirea accidentelor la domiciliu, prevenirea cancerului de piele și imbunaătățirea sănătății sexuale, promovând un set de valori și principii directoare care să-i includă pe toți, cetățenii având drepturi egale la sănătate și acces echitabil la serviciile de sănătate și la informațiile privind sănătatea, în funcție de nevoile lor.

În Scoția, NHS Scotland Healthcare Quality Strategy 2010 își propune să ofere servicii de asistență medicală sigure, eficiente și personalizate pentru toți, documentul reafirmând angajamentul serviciilor sociale scoțiene de a înțelege nevoile diferitelor comunități, eliminarea discriminării, reducerea inegalității, protejarea drepturilor omului și înlăturarea barierelor din calea accesării serviciilor de ingrijire si a altor servicii de care au nevoie.

Accesul la informații este vital pentru persoanele cu dizabilități, pentru a le permite exercitarea cât mai multor optiuni și controlul asupra serviciilor de sănătătate și asistență socială. Guvernul elaborează planuri care să permită oamenilor luarea deciziilor cu privire la ingrijirea lor, împreună cu specialiștii din domeniu, recunoaște necesitatea informațiilor accesibile pentru persoanele cu dizabilități de învățare și include angajamente specifice de a înțelege și de a răspunde în mod adecvat nevoilor individuale, în ceea ce privește informațiile accesibile, și sprijin pentru a participa la luarea deciziilor.

În Marea Britanie, asigurătorii pot aplica condiții speciale sau prime pentru asigurări de sănătate în cazul persoanelor cu dizabilități dar nu pot adopta o politică generală sau practică de refuz de a asigura sau care se oferă condiții diferite pentru toate persoanele cu dizabilități.

De asemenea, Marea Britanie s-a angajat să schimbe atitudinile negative față de persoanele cu dizabilități atât în ce privește angajaea cât și furnizarea de servicii de sănătate.

Scotland’s ‘Health Works’ Strategy recunoaște importanța muncii (plătite sau neplătite) pentru sănătate și bunăstare, sprijinind oamenii pentru a se întoarce la locul de muncă, ca parte a procesului de recuperare și reabilitare a acestora.

În Țara Galilor, the Welsh Artificial Limb and Appliance Service se angajează să furnizeze un serviciu excelent de reabilitare, cu scopul de a maximiza capacitatea, de a forma profesioniștii care lucrează în domeniul sănătății, în serviciile de abilitare și reabilitare.

În Scoția, the Delivery Framework, Rehabilitation Co-ordinators a fost elaborat pentru a sprijini punerea în aplicare a cadrului de furnizare a serviciilor de reabilitare.

În privința dispozitivelor și tehnologiilor de asistare, în Anglia și Țara Galilor, conform the Community Care (Delayed Discharge etc) Act 2003, serviciile de îngrijire și echipamentele sunt furnizate de comunitate gratuit. În Scoția, autoritățile locale furnizează echipamente, inclusiv echipamente necesare vieții cotidiene, finantarea pentru adaptări majore ale locuințelor fiind disponibile prin intermediul autorităților locale și asociațiilor pentru locuințe. În Țara Galilor, Guvernul a avut în vedere măsuri pentru a accelera livrarea de scaune cu rotile, ajutoare de comunicare, proteze artificiale și alte echipamente.

Marea Britanie se angajează să permită persoanelor cu dizabilități să muncească în condiții de egalitate cu ceilalți, creșterea și îndeplinirea aspirațiilor de muncă fiind o prioritate pentru Guvern, angajarea reprezentând o cale de ieșire din sărăcie ce permite oamenilor să aibă mai multe opțiuni și un control asupra deciziilor care le afectează viața și să participe pe deplin la toate aspectele societății.

The Equality Act include o serie de prevederi care protejează persoanele cu dizabilități de discriminare la locul de muncă. În acest context, munca nu se limitează la ocuparea forței de muncă, dar acoperă o gamă largă de activități, inclusiv munca desfășurată în baza contractului de muncă sau parteneriatele de afaceri, protecția aplicându-se în toate etapele de angajare, de la cererea inițială, până la concediere. Același document cuprinde obligația angajatorilor de a face adaptări rezonabile pentru persoanele cu dizabilități.

Recunoscând că persoanele cu dizabilități, în special cele cu deficiențe pe termen lung, au nevoie de mai mult sprijin personalizat pentru a găsi și păstra un loc de muncă, Marea Britanie a lansat programul Work Choice și recunoaște că resursele pentru susținerea persoanelor cu dizabilități trebuie să se concentreze pe acestea, mai degrabă decât pe instituții specifice. În Irlanda de Nord, o gamă de programe profesionale și pre-profesionale sunt oferite pentru a satisface nevoile persoanelor cu dizabilități apte de muncă.

Pentru a sprijini dezvoltarea unei abordări pozitive față de persoanele cu dizabilități în rândul angajatorilor, guvernul britanic , împreună cu angajatori, organizații patronale și persoane cu dizabilități, au elaborat ”angajamentul angajatorului”, primul rezultat concret fiind "Clearkit", care este un set de instrumente online gratuit conceput pentru a promova soluții practice la locul de muncă practice față de barierele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități.

Așa cum prevede The Equality Act și Disability Discrimination Act, persoanele cu dizabilități sunt protejate împotriva discriminării atât la angajare cât și în cazul concedierile abuzive, cu excepția serviciului în cadrul Forțele Armate.

Guvernul britanic s-a angajat să sprijine persoanele cu dizabilități în vederea îmbunătățirii calității vieții celor care se confruntă cu situații defavorizate, precum și să combată sărăcia, în special prin abordarea cauzelor sale. Welfare Reform Bill a reformat fundamental sistemul de securitate socială transformându-l într-unul mai simplu, mai echitabil, în care munca se platește intotdeauna. Astfel, persoanele cu dizabilități beneficiază de sprijin specific, financiar și non-financiar.

Sprijinul financiar se acordă persoanelor cu dizabilități sub forma contribuțiilor în numerar, cu rolul de a acoperi costurile suplimentare legate de dizabilitate:

Disability Living Allowance (DLA – alocația pentru dizabilitate), disponibilă persoanelor cu vârsta peste 65 de ani și părinților copiilor cu dizabilități, care au nevoie de asistență și sprijin în viața cotidiană, neexistând nicio cerință de a dovedi că banii sunt cheltuiți pe ingrijire.

În urma unei consultări publice, guvernul britanic a stabilit propunerile sale de reformare DLA cu un nou beneficiu în numerar pentru persoanele cu dizabilități numit Personal Independence Payment (plată pentru independența personală), un beneficiu mai transparent și mai durabil, care are o evaluare mai obiectivă a nevoilor individuale. Ca și DLA, IPP este nu presupune mijloace de testate, sau impozabile, fiind aordată persoanelor cu vârsta cuprinsă ăntre 16 și 64 de ani, indiferent dacă au sau nu un loc de muncă.

Attendance Allowance (AA – alocația pentru participare) acordată pentru îngrijiri personale, persoanelor cu dizabilități fizice sau mentale, cu vârsta peste 65 de ani, suma depinzând de nivelul de îngrijire.

Employment and Support Allowance (ESA – alocația pentru angajare și suport) oferă ajutor financiar și sprijin personalizat pentru persoanele apte de muncă, angajate sau fără un loc de muncă, care suferă de o boală sau care au o dizablitate.

În cazul în care boala sau dizabilitatea este rezultată din muncă, persoana poate beneficia de Industrial Injuries Disablement Benefit.

De asemenea, persoanele cu dizabilități beneficiază de scutire la plata taxelor auto, beneficii la parcare, permis de călătorie cu autobuzul și trenul, sprijin pentru achiziționarea prin cumpărare sau leasing a unei mașini.

Persoanele cu dizabilități pot primi și beneficiile nete de siguranță acordate în funcție de venituri, care includ creditele fiscale, alocațiile pentru copii și pensiile

Persoanele cu dizabilități au același drept de acces la programele de locuințe publice.

Recunoscând nevoia lor de sprijin suplimentar, persoanele cu dizabilități pot fi eligibile pentru Disabled Facilities Grant (Grant pentru facilități pentru dizabilitate), care finanțează adaptările și îmbunătățirile propriilor locuințe. Persoanele cu dizabilități pot beneficia de îngrijire dentară, suportarea costurilor de călătorie către spital, echipamente precumfotolii rulante și proteze auditive. Unele produse pot beneficia de scutire de TVA în cazul în care elementul a fost proiectat, sau adaptat, exclusiv pentru uzul unei persoane cu dizabilități.

Child Poverty Act 2010 (Legea privind eradicarea sărăciei în rândul copiilor) reprezintă angajamentul Guvernului în ce privește eradicarea sărăciei în rândul copiilor, considerând atât copiii care trăiesc în familii cu un adult cu dizabilitate cât și copiii care trăiesc în familii cu un copil cu dizabilitate, incluși printre grupurile disproporționat mai susceptibile de a fi în sărăcie și afectate de dezavantaje socio-economic.

III.2.5. Drepturi individuale cu caracter general – Dreptul la autonomia persoanelor cu dizabilități

Marea Britanie s-a angajat să creeze condițiile pentru a permite persoanelor cu dizabilități pentru a atinge și menține traiul independent, prin servicii și programe în domeniul sănătății, angajării, educației și serviciilor sociale.

În Anglia, Transforming Community Services: Ambition, Action, Achievement Transforming Rehabilitation Services oferă îndrumări practice cu privire la furnizarea efectivă și eficientă a serviciilor comunitate, pentru a ajuta oamenii să atingă și să mențină un nivel maxim de sănătate și independență, subliniind importanța construirii și dezvoltării de echipe multidisciplinare și intersectoriale pentru furnizarea de servicii locale personalizate.

În Scoția, The Delivery Framework For Adult Rehabilitation (2007) este conceput pentru a spori sprijinul acordat persoanele cu deficiențe pe termen lung, inclusiv deficiențe fizice și conditiile de sănătate mintală, obiectivul-cheie de reabilitare fiind acela de a permite și sprijini persoanele pentru recuperare, sau adaptare, pentru a realiza astfel întregul potențial și, dacă este posibil, pentru a trăi pe deplin și activ, participând la toate aspectele vieții în comunitățile lor.

În Marea Britanie viața independentă este mai mult decât un drept – include alegerea și control și presupune eliminarea obstacolelor și integrarea în comunitate.

Viața independentă are la bază alegerea și controlul asupra asistenței și/sau echipamentului/tehnologiilor necesar/e pentru desfășurarea vieții cotidiene, având acces egal la locuințe, transport, sănătate, angajare, educație și formare profesională.

Ca parte a unei strategii interguvernamentale privind viața independentă, în Anglia, Guvernul s-a axat pe personalizarea serviciilor pentru persoanele cu dizabilități, prioritate pentru a oferi acestora o mai mare alegere asupra sprijinului de care au nevoie pentru a trăi viața cotidiană, ca parte a comunității și asupra resurselor disponibile pentru ei. Strategia a fost dezvoltată în parteneriat cu persoane cu dizabilități pentru a se asigura că aceasta reflectă cunoștințele lor și experiențele trăite din cauza barierelor din calea exercitării vieții independente.

Bugetele personale reprezintă sume de bani acordate de către autoritățile locale, pe care le gestionează singure, contribuind astfel la sprijinirea alegerii și controlului și îmbunătățind astfel calitatea vieții.

Dreptul de a avea controlul (Right to Control – RtC) acordă persoanelor cu dizabilități dreptul legal de a alege modul în care utilizează banii puși la dispoziție de șase surse de finanțare, distincte, destinați a acoperi domenii ale vieții cotidiene precum: locuință, angajare și de îngrijire personală.

Bugetele de sănătate cu caracter personal oferă persoanelor cu dizabilități mai multe optiuni si control asupra finanțării cheltuielilor pentru ingrijirea sănătății lor.

Guvernul britanic s-a angajat să îndepărteze barierele cu care persoanele cu dizabilități se confruntau în trecut, din domenii precum educație, angajare, locuință, sănătate și asistență socială, acest lucru reflectându-se în politicile sale publice. Politicile sociale din Marea Britanie sunt în plin proces de reformă, intenția fiind aceea de a asigura că sprijinul este mai bine direcționat pentru cei care se confruntă cu cele mai mari bariere în calea traiului independent – spre ex, creditul universal ce are drept scop reducerea barierelor își propune a fi beneficiul unic acordat persoanelor cu vârsta cuprinsă între 18 și 64 de ani, acordat pe familie, celor care nu au sau sunt în căutarea unui loc de muncă, au un nivel scăzut al salariului sau sunt bolnavi, neavând capacitatea de a munci.

Ca parte integrantă a strategiei pentru sprijinul cetățenilor săi, Guvernul sprijină persoanele cu dizabilități acordându-le posibilitatea de a alege să trăiască independent în propriile lor case, existând mai multe programe de finanțare continuă pentru a permite acest lucru, ajutându-le să obțină competențele necesare pentru a trăi independent.

Persoanele cu dizabilități pot fi sprijinite să trăiască în locuințe, ca proprietari sau chiriași, caz în care există un pachet de îngrijire special conceput pentru a sprijini individul în alegerile sale, sau în locuințe de tip rezidențial, caz în care se oferă cazare împreună cu îngrijirea personală.

Cele rezidențiale sunt diverse: de la casele mai mici, de patru până la opt persoane, la case mai mari, unele specializate , de exemplu, pentru cei cu tulburări din spectrul autist sau cu deficiențe senzoriale, sau cu dificultăți de învățare. Instituțiile de tip rezidențial aparțin comunităților și sunt obligate la înregistrare și la respectarea standardelor de îngrijire.

”A da puterea oamenilor”, implicit și persoanelor cu dizabilități, se află în centrul viziunii Guvernului, are scopul de a permite comunităților de a avea un control mai mare încurajând acțiuniea socială și deschiderea de servicii publice. Guvernul recunoaște că persoanele cu dizabilități ar putea avea nevoie de mai mult sprijin pentru a participa pe deplin la procesul de luare a deciziilor la nivel local

În Irlanda de Nord programul oferă o gamă largă de servicii, incluzând consiliere și îndrumare, pentru a permite persoanelor cu dizabilități și altor persoane cu nevoi de sprijin, să trăiască cât mai independent. O serie de documente au fost elaborate cu intenția de a crea o societate în care persoanele cu dizabilități să fie încurajate pentru a depăși barierele în viața lor.

Angajamentul scoțian în ce privește viața independentă este rezultatul parteneriatului dintre Guvernului scoțian, persoanele cu dizabilități și organizațiile lor, fapt ce ajută la a asigura implicarea efectivă și participarea persoanelor cu dizabilități în elaborarea de politici și livrarea de servicii care susțin principiile de viață independentă. Sunt multe programe în Scoția care spijină viața independentp prin stabilirea obligației către autoritățile publice pentru a furniza servicii care sprijină incluziunea, ajuta la prevenirea izolarea și segregarea și să ofere șanse egale pentru viața de zi cu zi, pentru a oferi plăți directe, în numerar persoanelor eligibile permițându-le astfel să-și organizeze și să-și achiziționeze serviciile de asistență personală și îngrijire.

Într-un studiu privind accesibilitatea în UE, se arăta că, 48% dintre respondenți au declarat că ei sau un membru al gospodăriei lor, din cauza limitărilor generate de probleme de sănătate, au avut ificultăți în ceea ce privește accesul în clădiri sau spații deschise publice.

Guvernul Regatului Unit recunoaște importanța de a asigura că persoanele cu dizabilități au acces la informații, servicii și clădiri, astfel încât în Marea Britanie există o platformă puternică la care persoanele cu dizabilități pot accesa informații privind drepturile și exercitarea acestora. Angajamentul Guvernului în acest domeniu a fost demonstrat de abordarea adoptată la Jocurile Olimpice și Paralimpice desfășurate la Londra în anul 2012.

Accesibilitatea în Marea Britanie, este tratată, în general ca un aspect al legislației antidiscriminare care interzice discriminarea pe criteriul dizabilității, reglementând angajarea, selectarea, educația și accesul lor la bunuri, facilități, servicii și clădiri, precum și obligația angajatorilor de a face amenajări rezonabile pentru a ajuta persoanele cu dizabilități să depășească efectele practice ale dizabilității lor. De asemnea, operatorilor vehiculelor de transport le este interzis să discrimineze persoanele cu dizabilități, iar persoanelor cu dizabilități le este facilitată închirierea iar chiriașilor să întreprinderea de adaptări legate de dizabilitatea lor. Interzicerea discriminării acoperă toate activitățile din sectorul public, iar instituțiilor publice au obligația să promoveze egalitatea de șanse pentru persoanele cu dizabilități.

Anglia, Scoția și și Țara Galilor recunosc în mod oficial drepturile persoanelor cu dizabilități de a avea acces la serviciile cotidiene, cum ar fi cele oferite de autoritățile locale, spitale, bănci și magazine. Astfel, se consolidează și extinde obligația autorităților publice de a se gândi la implicațiile programelor și politicilor lor din perspectiva rasei sau a dizabilității. Se impune de asemenea, o obligație de a face ajustări rezonabile pentru persoanele cu dizabilități, în anumite circumstanțe, un tribunal putând stabili că nerespectarea acestei obligații este discriminare ilegală.

Obligația de a face adaptări rezonabile este anticipată, ceea ce presupune că un furnizor de servicii nu trebuie să aștepte până când o persoană cu dizabilități intenționează să-i utilizeze serviciile ci trebuie să se gândească în avans (și în mod continuu) la ceea ce persoanele cu deficiențe ar putea avea nevoie în mod rezonabil. Aeasta este diferită de la obligația reactivă de a face ajustări rezonabile care se aplică pentru locuri de muncă și locuințe.

Datoria de a face adaptări rezonabile se aplică în domenii precum: servicii și funcții publice, muncă, educație și cuprinde trei cerințe:

1) schimbarea modului în care lucrurile sunt facute, cum ar fi schimbarea de regulă sau politică;

2) efectuarea de modificări la un element fizic, cum ar fi furnizarea de o rampă pentru a permite utilizatorilor de fotolii rulante accesul în clădire;

3) furnizarea de ajutoare și servicii auxiliare, cum ar fi furnizarea de software special de calculator sau furnizarea unui serviciu diferit.

În Marea Britanie au fost elaborate ghiduri și standarde care acoperă o gamă largă de domenii. Există standarde care să asigure că locuințele sunt accesibile pentru toți iar clădirile, atât cele domestice, cât și cele nedomestice trebuie să respecte regulamentele de constructie.

Guvernul Regatului Unit a creat un forum e-Accesibilitate, format din experți din guvern, industrie și organizațiile de voluntariat, care urmărește să asigure că servicii mai incluzive pot fi dezvoltate în beneficiul consumatorilor și al întreprinderilor. Forumul este responsabil pentru punerea în aplicare a "Planului de e-accesibilitatea" care include punerea în aplicare a cadrului european revizuit privind rețelele de comunicații electronice și serviciile ce stabilește o datorie pentru statele membre ale UE să încurajeze disponibilitatea de echipamente adecvate pentru persoanele cu dizabilități, precum și accesul egal și alegerea pentru a se asigura că oportunitățile on-line și accesul la echipamente și software sunt disponibile pentru persoanele cu dizabilități. Utilizatorii forumului pot discuta cinci domenii-cheie, inclusiv legi și regulamente, tehnologii de asistare și modul în care site-urile sau televiziunile pot fi accesate în mod egal de către toți.

Guvernul britanic recunoaște importanța transportului public și personal pentru persoanele cu dizabilități în a accesa locuri de muncă, servicii, facilități, familie și prieteni, concentrându-se asupra eliminării barierelor cu care persoanele cu dizabilități se pot confrunta în călătoriile întreprinse, atât prin investiții de resurse cât și prin îmbunătățirea legislației.

Într-un studiu privind accesibilitatea în UE, se arăta că, 51% dintre respondenți au declarat că ei sau un membru al gospodăriei lor, din cauza limitărilor generate de probleme de sănătate, au avut dificultăți în a utiliza transportul cu taxiul, autobuzul, trenul sau avionul, în timp ce 31% dintre aceștia reclamau dificultăți în a utiliza computer-ul sau telefonul.

Legislația prevede ca toate vehiculele feroviare să fie accesibile până în 2020
iar autobuzele cu un singur etaj, autobuze cu două etaje și autocarele, care desfășoară servicii regulate până în 2016, 2017 și respectiv 2020.

Aeroporturile britanice, ca toate cele din UE, trebuie să respecte Regulamentul UE 1107/2006, care prevede obligația acestora de a oferi servicii astfel încât să se asigure că pasagerii cu dizabilități se pot deplasa prin aeroport, la bordul aeronavei, se pot debarca și pot tranzita între zboruri. De asemenea, împreună cu organizațiile persoanelor cu dizabilități, în Marea Britanie, a fost elaborat un cod cuprinzător de bune practici referitor transportul pe calea aerului pentru persoanele cu dizabilități și persoanele cu mobilitate redusă, care stabilește cerințe legale și recomandări în domeniu.

În Marea Britanie autoritățile locale sunt responsabile pentru proiectarea spațiilor destinate pietonilor, cum ar fi trotuarele și spații publice, la realizarea cărora sunt obligate să ia în considerare nevoile specifice ale persoanelor cu dizabilități. Guvernul a elaborat ghiduri pentru proiectarea străzilor și a altor locuri publice , pentru a sprijini autoritățile locale și organizațiile non-guvernamentale în a ajuta persoanele cu dizabilități să-și dezvolte abilitățile și încrederea de a folosi transportul public în mod independent.

De asemenea, există programe prin care se suportă costurile generate de dizabilitate, cu care se confruntă persoanele cu dizabilități sau angajatorii lor, incluisv costurile adiționale suportate de persoanele cu dizabilități în deplasarea la locul de muncă. Există centre de mobilitate pentru consilierea utilizatorilor de fotolii rulante, masini de mobilitate și adaptări auto, parte din ele beneficiind de finanțare guvernamentală.

În Anglia și Scoția, în urma unei evaluări clinice, serviciile naționale de sănătate furnizează gratuit fotolii rulante iar persoanele cu venituri mai mici pentru persoanele care nu pot merge, sau a căror capacitate de a merge este sever limitat. În plus, persoanele care primesc o rată mai mare DLA pentru componente de mobilitate pot închiria sau cumpăra un autoturism, fotoliu rulant motorizat sau scuter în schimbul unora sau a tuturor beneficiilor lor.

III.2.6. Concluzii

Marea Britanie reprezintă un model în care "alegerea" este un principiu central director în proiectarea sistemelor de sprijin, astfel cum este prevăzut de Strategia Independent Living, personalizarea sprijinului pentru dizabilitate aflându-se în centrul politicilor sociale britanice.

Atât Anglia cât și Irlanda de Nord au în vedere o schimbare globală, de la multele servicii concentrate, spre "cetățenie activă", marcată în primul rând de extinderea plăților directe către o categorie cât mai largă a populației, filosofia personalizării sprijinului fiind cheia acestui angajament politic, având scopul de a permite persoanelor cu dizabilități alegeerea suportului de care au nevoie.

Această nouă paradigmă va aduce o schimbare corespunzătoare, de la un sprijinul paternalist și controlat de stat față de responsabilitatea individuală în conducerea și administrarea sprijinului propriu; persoanele fizice trebuie să fie capabile să gestioneze plățile directe, chiar dacă au nevoie de ajutor pentru a face acest lucru, succesul plăților directe și a bugetelor individuale depinzând de capacitatea și dorința persoanelor și familiilor de a opta pentru acest model, având în vedere responsabilitatea privind gestionarea personal acestora.

Noua abordare bazată pe sprijinul personalizat și autonomia individuală are potentialul de a dezvolta radical cetățenia activă. În prezent, sistemul de asistență socială funcționează într-un context în care el însuși crează tensiuni între alegere individuală și colectivă interacțiune.

Ca parte a susținerii "vieții în comunitate", accesibilitatea și angajarea sunt obiectivele cheie ale abordării strategice guvernamentale britanice.

Accesibilitatea și eliminarea barierelor din calea participării sunt teme ce preocupă întreaga societate și vizează atât domeniile precum mediul construit, transportul și informarea, cât mai ales participarea la toate aspectele vieții și libertatea de exprimare și de opinie precum și accesul la informație.

În domeniul ocupării, se impune analiza programelor de sprijin pentru persoanele cu dizabilități în funcție de tipul de deficiență, astfel încât să fie evaluate nevoile acestora. De asemenea, persoanele cu dizabilități și organizațiile acestora solicită mai mult sprijin pentru a le permite dezvoltarea de cooperative și începerea de afaceri proprii.

III.3 Protecția și promovarea drepturilor omului în Danemarca

III.3.1. Organizare administrativă

Administrativ, Danemarca este împărțită în cinci regiuni și 98 de zone municipale. În sectorul public, statul stabilește cadrul general gestionând atribuții precum: ordinea publică, forțele armate, sistemul judiciar, afacerile externe, ajutorul pentru dezvoltare, învățământ superior și cercetare. Regiunile sunt responsabile pentru sectorul sănătății și pentru elaborarea planurilor de dezvoltare regională și efectuarea anumitor activități operaționale, în numele municipalităților care efectuează majoritatea sarcinilor care vizează direct cetățenii.

Ministerul Afacerilor Sociale este ministerul ce coordonează și reglementează domeniul dizabilității, exercitând, de asemenea, responsabilitatea pentru un comitet interministerial al funcționarilor publici privind dizabilitatea, care asistă guvernul în coordonarea diverselor domenii sectoriale, însărcinat cu funcția de coordonare a administrației centrale de a facilita activitățile interministeriale în diferite sectoare și la diferite niveluri care vizează punerea în aplicare a Convenției privind drepturile a persoanelor cu dizabilități. Comitetul Interministerial al Funcționarilor Publici privind dizabilitatea cuprinde reprezentanți din toate ministerele, organizațiile persoanelor cu dizabilități fiind implicate în activitatea comisiei după cum este necesar.

De asemenea, implicarea și participarea deplină la procesul de monitorizare al implementării Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, a societății civile, în special a persoanelor cu dizabilități și a organizațiilor lor reprezentative se efectuează prin intermediul Consiliului Danez pentru persoanele cu dizabilități, însărcinat cu consilierea guvernul în problematica dizabilității

Ombudsmanul parlamentar contribuie la monitorizarea și protejarea în domeniul dizabilității, prin continuarea activității sale curente de a monitoriza evoluțiile privind tratament egal.

Astfel, împreună, Institutul Danez pentru Drepturile Omului, Consiliul pentru persoanele cu handicap danez și Ombudsmanul Parlamentar danez constituie cadrul pentru promovarea, protejarea și monitorizarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

III.3.2. Institutul Danez pentru Dreprturile Omului

Înființat în 1987 și reglementat, începând cu anul 2012, ca instituție națională pentru drepturile omului din Danemarca, organizarea și funcționarea acestuia respectând principiile de la Paris. Institutul Danez pentru Dreprturile Omului asigură consiliere de specialitate, în domeniul drepturilor omului, pentru guvern, parlament, ministere și administrația publică, mai ales în cazul noilor proiecte legislative, monitorizează situația drepturilor omului în Danemarca, publicând în acest sens un raport anual, precum și cercetări academice, analize și rapoarte privind aspecte legate de drepturile omului, în baza sondajelor și statisticilor furnizate de organizații și instituții, inclusiv ministere, alte agenții guvernamentale, universități și organizații ale societății civile, derulează proiecte specifice promovării tratamentului egal și oferă consiliere celor care se consideră discriminați, desfășoară activități de formare în domeniul drepturilor omului pentru ofițeri de poliție, profesori, mediatori și judecători.

La nivel internațional, Institutul colaborează cu state, organizații independente și sectorul privat, permițându-le acestora să-și consolideze drepturile omului, acordă asistență pentru construirea sistemelor juridice funcționale și pentru asigurarea influenței societății civile, ajută companiile private în evaluarea impactului activității lor în domeniul drepturilor omului.

Din anul 2011, Institutul a fost desemnat de către Parlament ca mecanism independent de monitorizare, promovare a și protejare a implementări Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități în Danemarca.

În acest scop, Institutul s-a angajat într-un proiect care are drept scop identificarea unui set de indicatori statistici pentru măsurarea implementării Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități în Danemarca în Danemarca. Acești indicatori au ca scop crearea unui consens asupra obiectivelor principale privind implementarea CDPD și o motivație pentru progres în atingerea acestor obiective. Un set bine ales de 10 indicatori oferă o imagine de ansamblu asupra nivelului general de care se bucură bucură persoanele cu dizabilități în exercitarea drepturilor omului. După aprobarea acestui proiect de către Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități se va valida practic un set de indicatori cu aplicabilitate internațională.

În vederea asigurării consensului între părțile interesate pentru elaborarea ceor 10 indicatori, a fost înființat un grup de coordonare format din aproximativ 30 de reprezentanți ai autorităților de stat și organizațiilor persoanelor cu dizabilități.

III.3.3. Concepte, principii afirmate de legislația daneză

Pentru a defini conceptul, Danemarca folosește Regulile Standard ONU privind egalitatea de șanse și de tratament pentru persoanele cu dizabilități, în care conceptul de "dizabilitate" acoperă pierderea sau deteriorarea capacitatii unei persoane de a participa pe deplin și efectiv în societate în condiții de egalitate cu ceilalți, definiția care intenționează să se concentreze asupra barierelor din jur, care împiedică persoanele cu dizabilități să participe în condiții de egalitate cu ceilalți. Ca noțiune, dizabilitatea este legată de mediu. Nu exista o definiție clară a conceptului de "termen lung", stabilirea dizabilității se bazează pe o evaluare individuală care depinde de ce tip de sprijin este relevant în fiecare caz în parte.

În același timp însă, Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ca toate celelalte tratate ratificate de Danemarka, este un element de drept danez și ca atare trebuie să fie respectat de către toate autoritățile care aplică dispozițiile legislative, inclusiv de stat, regiuni și municipalități.

Un studiu important efectuat de Centrul Național Danez pentru Cercetări Sociale arată că aproximativ 15% din populația cu vârste cuprinse între 16 și 64 de ani prezintă deficiențe funcționale fizice (la nivelul picioarelor, brațelor, mâinilor), de vedere, auz, de comportament sau de capacitate mentală. Studiul arată, de asemenea, că doar 10%. din respondenții cu dizabilități s-au născut cu aceste deficiențe, cele mai multe dizabilități fiind dobândite. Riscul de dizabilitate dobândit crește brusc, cu vârsta, de la unul la un milion, anual, în copilărie, la 2%. anual, în jurul vârstei de 60 de ani.

Referitor la politica în privința dizabilității, Guvernul danez acționează pentru o societate în care copiii, tinerii și adulții cu dizabilități au aceleași oportunități de a-și propriul potențial și aceeași responsabilitate pentru propriile lor vieți ca și ceilalți cetățeni, o societate incluzive și diversă bazată pe respectul pentru diferență, o societate în care responsabilitatea și oportunitățile sunt în echilibru, în care individul face ceea ce poate pentru a participa și contribui la comunitate. Pe scurt, o societate în care politica privind dizabilitatea se bazează pe interacțiunea individului cu mediul.

În acest sens, Guvernul urmărește promovarea egalității de șanse, cetățenie, autonomie sporită, respectul pentru diferență și egalității de tratament – obiective care se regăsesc în principiile generale ale Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Guvernul a stabilit trei viziuni globale, pentru a sprijini obiectivul de promovare a incluziunii și a egalității de șanse, care, la rândul lor trebuie să stabilească cadrul pentru dezvoltarea politicilor generale în toate domeniile societății și să se asigure că principiile Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități sunt încorporate acolo unde este cazul în dezvoltarea de strategii publice:

Guvernul acționează pentru o societate care respectă diferența, în care toți sunt incluși egal, ca cetățeni ai comunităților soietății – o societate diversă și incluzivă presupune respect, recunoaștere și incluziune, precum și protecția împotriva discriminării. Pentru aceasta, Guvernul vrea să creeze o schimbare culturală pentru a-i ajuta pe toti în a-și găsi un loc în multele comunități ale societății – indiferent de dizabilitate.

Guvernul acționează pentru o societate care sprijină persoanele cu dizabilități în obținerae autonomiei și responsabilității pentru propriile vieți – Prin urmare, Guvernul ajută persoanele cu dizabilități să facăpropriile alegeri și să-și asume responsabilitatea pentru propriile lor vieți, precum și să contribuie la societate cât pot de bine. Astfel, Guvernul va continua să sprijine ideea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități de adaptare rezonabilă și design universal, pentru a face disponibile soluțiile de transport, constructiile și solutii ledigitale.

Guvernul va acționa pentru a crea o societate concentrată pe resursele individuale, în care persoanele cu dizabilități sunt sprijinite în realizarea propriului potențial – va promova dezvoltarea și diseminarea de inițiative de (re) abilitare, capabile să asigure un progres real pentru cetățean și deschizând calea pentru o viață independentă, activă și participativă. De aceea Guvernul va lucra pentru a dobândi, dezvolta și disemina cunoștințel despre persoanele cu dizabilități – nu în ultimul rând de cunoștințe despre cum resursele individului pot fi menținute și îmbunătățite astfel ca toată lumea să aibă o șansă de a contribui cu întregul lor potențial.

Politica daneză privind dizabilitatea este guvernată de patru principii fundamentale: principiul egalității de tratament, principiul compensării, principiul responsabilității și principiul solidarității.

Principiul egalității de tratament – potrivit căruia, toată lumea se bucură de aceleași oportunități pentru realizarea viselor și potențialul lor, pentru realizarea căruia nu este neapărat nevoie de tratarea tuturor în același mod, ci, diferit, aplicând factori diferiți, și ținând cont de capacitățile diferite ale fiecăruia.

Principiul compensării – Compensarea se acordă pentru a înlătura barierele care împiedică copii, tineri și adulți cu dizabilități de la participarea la viața comunității în condiții de egalitate cu toți ceilalți. de exemplu, compensarea poate fi acordată sub forma unui ajutor permanent, cum ar fi un fotoliu rulant sau proteză, dar poate fi acordat și sub formă de construcții, asistență educațională sau asistență personală și practică. Compensarea trebuie văzută ca un mijloc de a atinge obiectivele generale și nu ca un obiectiv în sine.

Principiul responsabilității – Toate autoritățile publice sunt responsabile pentru a face mediul accesibil persoanelor cu dizabilități și pentru integrarea aspectelor specifice politicii dizabilității în politicile din toate domeniile.

Principiul solidarității presupune că majoritatea serviciilor sociale, inclusiv cele din domeniul dizabilității, sunt plătite prin impozite și, fundamental, trebuie oferite gratuit pentru cetățenii care au nevoie de asistență.

În anul 2013 guvernul danez a adoptat un plan național de acțiune în domeniul dizabilității care prezintă viziuni și obiective pentru politica privind dizabilitatea în Danemarca, în următoarele domenii de activitate: educație și locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilități; inovare și noi tehnologii; sporirea gradului de cunoaștere despre persoanele cu dizabilități; societatea civilă diversă și favorabilă incluziunii.

Legislația daneză nu cuprinde o legislație antidiscriminare, însă, principiul fundamental al legislației Daneze referitor la egalitatea în fața legii a tuturor oamenilor, deci și a persoanelor cu dizabilități.

Autoritățile publice sunt obligate, prin principiile fundamentale generale ale dreptului administrativ, care presupun egalitătea șanselor, să trataze în mod egal într-un context juridic, deci, să nu discrimineze negativ persoanele din motive cum ar fi dizabilitatea sau sexul acestora.

Legislația daneză conține o serie de dispoziții speciale, menite să prevină discriminarea persoanelor cu dizabilități: o interdicție expresă a fost adoptată in discriminarea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii, interdicție ce impunea angajatorilor o taxă pentru a face ajustări rezonabile pentru persoanele cu dizabilități în ceea ce privește angajarea și formare profesională sau educația.

Danemarca a înființat un consiliu de egalitate de tratament cu competențe în ce privește analiza aspectelor precum: plângeri de discriminare bazate pe dizabilitate, pe piața forței de muncă.

Danemarca interzice discriminarea, așa cum este această prevăzută în articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv pe motiv de dizabilitate.

III.3.4. Drepturile civile și politice

Dreptul la viață – în Danemarca fiecare ființă umană, inclusiv persoanele cu dizabilități, are dreptul la viață în conformitate cu articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, potrivit Danish health act (Legea daneză a sănătății), femeile pot efectua, fără aprobare, o întrerupere de sarcină până la sfârșitul celei de-a 12a săptămâni de sarcină, nu înainte de a primi consiliere cu privire la opțiunile de asistență în timpul sarcinii și după naștere.

O femeie care solicită întreruperea sarcinii, deoarece copilul are o tulburare severă, trebuie să fie, de asemenea, informată cu privire la posibilitățile de obținere a informațiilor suplimentare și a consilierii de la asociațiile relevante din domeniul dizabilității, etc..

Strategy for Danish Humanitarian Action 2010-2015 (Strategia Daneză de Acțiune Umanitară 2010-2015) evidențiază, vulnerabilitatea persoanelor cu dizabilități mentale și/sau fizice, victime atât în cazuri de urgență cât și în situații de criză de lungă durată, motiv pentru care politica externă a Danemarcei sprijină activitățile care contribuie la oferirea unei vieți mai demne în zonele nesigure.

Recunoașterea egală în fața legii și accesul la justiție – În Danemarca, persoanele cu dizabilități au dreptul de a fi recunoscute în fața legii și de a-și exercita capacitatea juridică în condiții de egalitate cu ceilalți. Potrivit Legal Incapacity and Guardianship Act, tutela poate, dacă este necesar, să se stabilească pentru adulții care sunt în imposibilitatea de a administra propriile afaceri din cauza unei boli psihice, inclusiv demență severă sau dacă sunt afectați în dezvoltărea mentală, acoperind atât aspectele financiare și personale sau limitându-se la anumite aspecte financiare sau personale.

Efectul juridic al instituirii unei tutele pentru o persoană este că tutorele numit acționează în numele acesteia în domeniile vizate de tutelă. Numai o instanță de drept poate decide privarea unei persoane de capacitatea sa juridică. Deciziile cu privire la tutelă respectă principiul proporționalității, tutela trebuie să reflecte nevoile persoanei și să nu se extindă mai mult decât este necesar.

Așa cum prevede legislația socială, consiliile locale trebuie să acorde asistență persoanelor cu deficiențe funcționale mentale severe aflate în imposibilitatea de a-și proteja propriile interese. Această asistență poate fi acordată fără acordul persoanei în cauză, însă nu prin constrângere.

Legea privind administrarea justiției (The Administration of Justice Act) cuprinde dispoziții care să asigure că persoanele cu dizabilități au acces efectiv la justiție în condiții de egalitate cu ceilalți. Astfel, în ce privește persoanele cu deficiențe auditive, acestea au acces la interpretare în timpul proceselor iar cele cu deficiență de vorbire pot fi audiate, prin întrebări și răspunsuri scrise sau utilizand un interpret. Au fost stabilite o serie de reguli pentru a se asigura că atât inculpaților cât și martorilor, persoane cu dizabilități, le este oferită asistență în legătură cu audierea în dosarele penale, atât poliția cât și procuratura având obligația de a informa instanța pentru o evaluare concretă indicând faptul că un martor necesită o atenție specială.

O temă centrală și omniprezentă în ce privește formarea personalului din poliție și penitenciare este aceea a tratamentului egal, indiferent de rasă, sex, religie, dizabilitate și/sau orientare sexuală, pregătirea de bază și continuă a personalului vizând dobândirea de competențe în manipularea și înțelegerea problemelor deținuților cu dizabilități.

Libertatea și siguranța persoanei – În temeiul dreptului danez, persoanele cu dizabilități se bucură de același drept la libertate și securitate personală ca și celelalte, bucurându-se de protecție egală împotriva privării arbitrare de libertate. O încălcare a libertății persoanei trebuie să se bazeze pe autoritatea legală expresă – în general, legislația socială prevede că nici o forță nu trebuie utilizată, însă, în anumite cazuri excepționale persoanele pot fi supuse unor măsuri de forță dacă au deficiențe ale capacității funcționale mentale semnificative și de durată, primind asistență personală și practică, asistență socio-pedagogică, tratament sau servicii. În aceste cazuri, folosirea forței în conformitate cu Act on Social Services (Legea Serviciilor Sociale) trebuie să fie raportată consiliului local în cauză, care are obligația de a evalua dacă aceasta a fost justificată, deciziile Consiliului Local privind utilizarea forței urmând a fi menționate unei structuri specializate – the social complaints boards-, plângerile împotriva deciziilor privind relocarea fără consimțământ putând fi adresate National Social Appeals Board (Consiliul Național privind Recursurile Sociale). Astfel, pe baza rapoartelor privind măsurile individuale, un raport anual cu privire la utilizarea forței trebuie să fie pregătit pentru consiliul local, permițându-i astfel să urmărească situatia.

Legislația daneză cuprinde prevederi care asigură că pacienții cu afecțiuni psihiatrice nu sunt in mod arbitrar supuși privării de libertate administrativă, sub forma plasării involuntare existând în acest sens criterii stricte. The Psychiatric Act (Legea Psihiatriei) prevede posibilitatea formulării plângerilor cu privire la utilizarea forței către Patient Board of Complaints (Consiliul Pacienului privind Plângerile), orice utilizare a forței, urmând a fi raportată către Danish National Board of Health (Consiliului National Danez de Sănătate), care monitorizează utilizarea forței și publicarea unor statistici anuale privind utilizarea forței în secțiile de psihiatrie.

Potrivit Danish Health and Medicines Authority (Autorității daneze de Sănătate și Medicamente), în anul 2012 au fost aplicate măsuri coercitive pentru aproape 21% din cele aproximativ 26.000 de personae admise în secțiile de psihiatrie, approximativ 12% au fost subiecții restricțiilor și forței fizice (legare de pat cu centuri în jurul picioarelor), pentru o perioadă mai mare de trei zile.

Sterilizarea forțată a fost interzisă prin lege, legislația relevantă fiind modificată în septembrie 2014, adoptându-se dispoziții care impun informarea persoanelor cu privire la consecințele sterilizării, în cazurile în care se dorește aplicarea unei astfel de proceduri.

De asemenea, legislația daneză protejează persoanele cu dizabilități împotriva torturii sau a tratamentelor crude, inumane sau degradante în condiții de egalitate cu ceilalți. Trebuie menționat faptul că Psychiatric Act (Legea Psihiatriei) prevede că forța în sectorul psihiatric nu ar trebui să fie utilizată înainte de orice cale posibilă pentru a obține participarea voluntară a pacientului. Atunci când condițiile permit, pacientului trebuie să i se acorde timp adecvat pentru a lua în considerare măsura, folosirea forței fiind proporțională cu obiectivul ce ce se urmărește a fi atins, cu cea mai mare preocupare pentru pacient.

Un obiectiv-cheie al politicii daneze din domeniul dizabilității este acela de a proteja persoanele cu dizabilități de exploatare, violență și abuz, în condiții egale cu ceilalți, Codul Penal Danez conținând prevederi în acest sens, exploatarea unei persoane cu boli psihice sau retard mental fiind considerată circumstanță agravantă

În privința libertății de exprimare și de opinie, persoanele cu dizabilități se bucură de acestea, ca și celelalte persoane. În acest scop, Danemarca recunoaște folosirea limbajului semnelor, astfel că, administrația are obligația de a se asigura că o persoanele cu deficiențe de auz, de vedere sau de vorbire au posibilitatea de a beneficia de asistență pentru interpretare, atunci când interacționează cu autoritățile.

De asemenea, în ce privește serviciile bancare, persoanele cu deficiențe de auz sau vorbire beneficiază de interpret bancar în cuantum a șapte ore de interpretare pe an, iar cel cu surocecitate de 20 ore pe an.

Persoanele cu dizabilități beneficiază de același nivel de protecție a vieții lor private și familiale, căsătoria, viața de familie și de părinte ca toți ceilalți cetățeni danezi. Persoanee care nu sunt în măsură să îșii gestioneze problemele aflându-se sub tutelă, nu se pot căsători totuși fără acordul tutorilor lor, în cazul în care tutorele refuză să își dea consimtămantul la căsătorie, președintele consiliului local poate autoriza căsătoria.

În conformitate cu Danish Parent Responsibility Act (Legea Daneză a Responsabilității Părinților), toate deciziile privind custodia, domiciliul copilului, accesul, etc., trebuie să se bazeze pe interesul superior al copilului, acesta putând fi, în astfel de cazuri, evaluat luând în considerare dizabilitatea sa sau a părinților.

În cazul tratamentelor de procreare artificială, medicul de specialitate efctuează o evaluare a stării de sănătate și decide dacă există îndoieli cu privire la capacitatea unei femei singure sau a unui cuplu să aibă grij de un copil după naștere. În cazul în care se constată că există îndoieli, medicul trebuie, sub rezerva acordului femeii singure sau a cuplului, să prezinte informațiile Administrației de Stat, solicitând acesteia să decidă dacă tratamentul privind procrearea artificială poate fi început. În cazul în care este pusă la îndoială aptitudinea unei femei sau a unui cuplu de a deveni ca părinte/ți, evaluarea poate include următoarele:

orice probleme legat de abuzul de substanțe, al femeii sau ale cuplului;

starea mentală a femeii sau a cuplului care pot avea impact asupra capacității lor de a avea grijă de copil;

circumstanțe care pot conduce la plasarea ulterioară a copilului;

faptul că unul sau ambii viitori părinți au deja un copil în plasament din cauza unor circumstanțe familiale.

În ce privește dreptul la vot, legislația daneză prevede posibilitatea solicitării de asistență necesară pentru exprimarea votului, în cazul alegătorilor care din cauza dizabilității, sănătatii precare sau din motive similare sunt în imposibilitatea de a vota în modul clasic, neavând acces la o secție de votare sau la cabina de vot.

Legislația electorală daneză solicită non-cetățenilor înregistrarea pentru a vota în Parlamentul European sau la alegerile locale în statul membru de reședință.

Ultimele reglementării electorale se referă la asistența la vot în ziua alegerilor și la vot în avans. Conform noilor reglementări, un supraveghetor de votare sau alegător desemnat (sau un destinatar al votului in avans) trebuie să asiste, în același timp, pentru a se asigura că alegătorul nu este expus unei influențe nejustificate, garantând astfel că oamenii ce au nevoie de ajutor la vot pot vota prin vot secret în alegerile și referendumurile publice, fără intimidare, fiind liberi să-și exprime voința ca alegători. În cazul în care un alegător nu dorește să numească un asistent personal, două autorități de supraveghere de votare sau alegători desemnați (sau doi destinatari de vot în avans) vor oferi asistență.

În Danemarca, toți alegătorii pot vota prin folosirea ca metodă alternativă, a votului prin corespondență.

III.3.5. Drepturile economice, sociale și culturale

Legislația daneză prevede o serie de facilități de îngrijire de zi, ca parte integrantă a serviciilor generale furnizate de municipalități, copiilor și tinerilor, în scopul promovării bunăstării, dezvoltarii învățarii, etc. În baza unei evaluări efectuate de o comisie organizată la nivel de municipiu, se determină dacă un copil cu capacitate funcțională fizică sau mentală redusă, care are nevoie de sprijin, poate fi admis pentru a beneficia de facilități generale de îngrijiri de zi, furnizate în baza the Danish Day-Care Facility Act (Legii daneze privind îngrijirile de zi) sau urmează să fie recomandat pentru a beneficia de facilități speciale de îngrijiri de zi, furnizate în baza the Danish Act on Social Services (Legii Daneze privind Serviciile Sociale).

Evaluarea are în vedere situația generală a copilului și a familiei, inclusiv natura și amploarea deficienței funcționale, nevoia de tratament, resursele mentale și sociale și posibilitățile copilului, vârsta copilului și necesitatile lui de contactul social.

Atunci când un copil este admis înt-o instituție, trebuie luate măsuri pentru a asigura că nevoia sa de tratament și posibilitățile de dezvoltare personală sunt îndeplinite. În cazul unui copil care, din punct de vedere fizic, mental sau social nu poate fi integrat în grupul de copii ce beneficiază de facilități generale de îngrijire de zi, modul cel mai potrivit pentru a-i asigura copilului condiții optime de dezvoltare va fi acela de a i se oferi un loc într-un grup de copii cu dizabilități ce beneficiază de facilitati generale de îngrijire de zi sau într-o facilitate specială de îngrijire de zi..

Decizia de admitere trebuie să fie luată în strânsă colaborare cu părinții.

Zona de educație specială s-a dezvoltat semnificativ începând din anii 1960, în special de când Danemarca a aderat la Declarația Salamanca în 1994, obiectivul politic fiind de a oferi, într-o proporție cât mai mare, copiilor cu nevoi speciale o educație în cadrul învățământul general. Declarația Salamanca, care a introdus conceptul de "educație incluzivă", subliniază obligația de a oferi tuturor, indiferent de deficiență, posibilitatea de a primi educație într-o clasă obișnuită, luând în considerare nevoile individuale.

Copiii a căror dezvoltare necesită o atenție specială sau sprijin, ce nu pot fi susținute în cadrul învățământului general, au dreptul la programe de remediere și alte tipuri de asistență educațională specială.

Programele de remediere sunt furnizate în conexiune cu învățământul general (de exemplu, prin atribuirea unui profesor de sprijin pentru elev), în clase speciale (de exemplu, cursuri pentru copii cu tulburări generalizate de dezvoltare) și la școlile speciale (de exemplu, școlile cu competențe extrem de specializate pentru copii cu dificultăți grave, de învățare general).

Programele de remediere și alte tipuri de asistență educațională specială pot fi oferite numai elevilor, a căror dezvoltare necesită o atenție specială sau sprijin și ale căror nevoi nu pot fi acoperite în cadrul învățământului general. Părinții trebuie să se implice atât în ​​legătură cu evaluarea educațională, psihologică, in principal cât și in decizia consiliului local de a pune în aplicare programe de remediere și alte tipuri de asistență educațională specială. În plus, părinții trebuie să fie informați în scris despre toate recomandările, rapoartele, etc., în ceea ce privește derularea programelor de remediere și alte tipuri de asistență educațională specială. Aceeași regulă se aplică în cazul în care asistența urmează să fie revizuita sau întrerupta.

În ceea ce privește programele educațioanle pentru tineret, asistența educațională specială predeve asigurarea că elevii cu capacitatea funcțională fizică sau mentală redusă sunt în măsură să finalizeze studiile și ca dobândesc competențe educaționale și ca este posibila continuarea competentei de educatie pentru programul educational .

Municipalitățile sunt responsabile de programele de consiliere a tinerilor, inclusiv a tinerilor cu nevoi speciale, în ce privește tranziția de la învățământul primar la programe de educație de tineret sau ocuparea forței de muncă, normele aplicabile în zona consilierii, precizând că aceasta trebuie desfășurată de către persoanele cu pregătire în consilierea școlară și profesională.

În ce privește educația adulților, au fost lansate mai multe inițiative în vederea creșterii calității activităților adulților cu dizabilități:

O mai puternică flexibilitate și disponibilitate a învățământului superior prin dezvoltarrea de instrumente de studiu, forme de testare, dezvoltarea competențelor, forme de teste –IT, predare diferențiată, retenție, învățământ superior suplimentar și învățământ la distanță – scopul fiind acela de a spori flexibilitatea ș idisponibilitatea programelor de educație prini ntermediul IT, astfel incat programele d eînvățământ superiorar să poată răspunde mai bine nevoilor speciale, modului de învățare sau de competențe.

Dezvoltarea programului de interpretare a limbajului semnelor

Strategia guvernului ”Cultură pentru toți – cultura în întreaga țară”, abordează problematica accesibilității pentru cetățenii cu dizabilități, Ministerul Culturii considerând accesibilitatea la patrimoniului și instituțiile culturale din Danemarca un mijloc important pentru crearea posibilităților pentru întreaga populație daneză de a experimenta, învăța și participa la manifestarile culturale. Cu titlu de exemplu se poate menționa biblioteca națională, care produce și oferă cărți audio, cărți electronice și Braille pentru persoanele cu deficiențe de vedere și dislexice,. Sarcina principală a NOTA-ei este de a se asigura că oamenii dislexice au acces la cunoștințe, participarea în societate și experiențe în moduri adaptate nevoilor lor.

Organizația Daneză Sport pentru Persoanele cu Handicap are ca scop promovarea exercițiilor fizice și a sportului competitiv pentru persoanele cu dizabilități. Sportivii cu deficiențe de auz au propria lor organizație, Asociația Sportivilor Surzi Danezi, membru al Organizației Daneze Sport pentru Persoanele cu Dizabilități. Organizația cea care organizează competițiile, turneele și campionatele la nivel național, precum și participarea la competițiile, turneele și campionatele internaționale, europene și mondiale, Jocurile Paralimpice și Jocurile Olimpice Speciale, care organizează și dezvoltă programe sportive pentru persoane cu întârziere de dezvoltare. De asemenea, aceasta este responsabilă de organizarea taberelor sportive pentru copiii și tinerii cu dizabilități. În scopul promovării sportului pentru persoanele cu dizabilități, Ministerul Culturii, după ratificarea Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, a stabilit acordarea anuală a Premiului Sportului pentru persoanele cu dizabilități.

În ce privește dreptul la sănătate al persoanelor cu dizabilități, sistemul danez de sănătate se bazează pe principiul accesului egal și facil pentru toți cetățenii, marea majoritate a serviciilor de sănătate în Danemarca fiind gratuite pentru cetățeni, și cuprinde un sector primar – reprezentat de profesioniști, practicieni privați autorizați din domeniul sănătății și asistența medicală municipală – și un sector secundar, reprezentat de spitale.

Municipalitățile sunt responsabile pentru o serie largă de servicii de sănătate, in principal pentru activitățile preventive și de promovare a sănătății.

Persoanele cu deficiențe de auz au acces la interpretare, în cazul tratamentului furnizat atât de medicul generalist, medicul specialist sau spital.

Municipalitățile, contra unei co-plăți mai mici, în sarcina pacienților, sunt obligate să ofere servicii de îngrijire dentară pentru rezidenții care, ca urmare a mobilitatii lor reduse sau a deficiențelor fizice sau mentale considerabile au dificultăți in utilizarea serviciilor obișnuite de stomatologice.

De asemenea, municipalitățile oferă fizioterapie gratuită persoanelor cu deficiențe fizice severe permanente precum și celor cu capacitate funcțională redusă ca urmare a unei boli progresive, scopul fii d acela de a îmbunătăți, menține sau întârzia afectarea funcțiilor.

Legislația socială daneză conține dispoziții care vizează promovarea sănătății cetățenilor; în acest sens, muncipalitățile furnizează tuturor persoanelor cu vârsta de peste 75 de ani, precum și celor cu capacitate funcțională redusă, care trăiesc în propriile lor case, activități preventive și de promovare a prin oferirea de consiliere și îndrumare cu privire la activitățile și opțiunile de asistență. Cu toate acestea, municipalitățile pot alege să-i excludă de la furnizarea unor astfel de servicii, pe cetățenii care beneficiază atât de asistență pentru îngrijire personală cât și de ajutor practic.

De asemenea, legislația socială daneză conține dispoziții privind obligația de a a găsi modalități variate pentru a asigura abilitarea și reabilitarea persoanelor cu dizabilități, servicii care completează serviciile de reabilitare din alte zone sectoriale. În temeiul legislației sociale, asistenșa constă în reabilitarea și/sau întreținerea competențelor fizice, mentale, cognitive și sociale și a sprijinului sub formă de ajutoare, acoperirea cheltuielilor, asistență personală și practică, etc, pentru a compensa deficiența funcțională.

Reabilitarea în domeniul sănătății presupune servicii ale profesionistilor autorizați, de îngrijire a sănătății, adesea inițiate la un spital și apoi, platite, oferite fiind pacientului de propriu medic generalist și de municipalități.

Pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități pe piața muncii, guvernul danez împreună cu organizațiile persoanelor cu dizabilități au avut în vedere o serie de inițiative concentrate pe trei direcții de acțiune:

• facilitarea asocierii dintre dizablitate și angajarea în muncă
• conștientizarea opțiunilor de compensare existente
• obținerea mai multor cunoștințe despre mijloace eficiente privind angajarea persoane cu dizabilități

Intreprinderile private și publice au posibilitatea de a aplica pentru obținerea de fonduri pentru dezvoltarea de proiecte cu scopul este de a ajuta persoanele cu dizabilități în a găsi un loc pe piața muncii.

Municipalitatea este responsabilă pentru activitățile de angajare, iar la nivel național există un for responsabil cu evaluarea situației persoanelor care, ca urmare a leziunilor provocate de accidente de muncă, putând acorda persoanei vătămate o sumă de bani pentru pierderea temporară a capacității de câștig, fapt care contribuie la prevenirea pierderii sentimentului persoanei de apartenență la piața muncii.

Legislația daneză cuprinde o serie de reglementări care urmăresc creșterea și stimularea posibilităților de angajare pentru persoanele cu dizabilități și menținerea lor în piața muncii.

Odată cu transpunerea în legislația daneză a Directivei 78/2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, este interzis tratamentul diferențial direct și indirect, hărțuirea, precum și instigarea la discriminare pe motiv de dizabilitate. Conform actului, angajatorii sunt obligați la măsuri de adaptare rezonabilă la locul de muncă

Începând cu anul 2011, Guvernul danez a prioritizat și lansat reforme menite a reduce riscul excluderii și marginalizării, prin menținerea și creșterea numărului persoanelor pe piața muncii. Una a fost reforma pensiilor pentru dizabilitate și programul flexibil, pentru persoanele cu capacitate de muncă limitată, astfel că, o persoană primește un efort adaptat și orientat nevoilor individuale. Persoanele cu vârsta sub 40 de ani parcurg un proces de clarificare a resurselor decât pensii pentru dizabilitate, în timp ce, cei cu capacitate de muncă limitată vor primi pensii pentru dizabilitate, indiferent de vârstă.

În scopul sporirii și stimulării posibilităților de angajare a persoanelor cu dizabilități și pentru menținerea angajării acestora, legislația daneză prevede următoarele:

– Asistență personală pentru angajare, schemă prin care se urmărește crearea pentru persoanele cu dizabilități a acelorași posibilități de realizare a unei meserii sau a unei profesii, ce presupune acordarea de subvențiile pentru: remunerarea unui asistent personal, șomeri, salariați și oamenilor de afaceri independenți, care au nevoie de asistență personală specială ca urmare a unei deficiențe fizice sau mentale. Sprijinul poate fi, de asemenea, oferit angajaților care, din cauza unei dizabilități fizice sau mentale permanente și severe, au nevoie de asistență personală, în afara programului normal de lucru, pentru a lua parte la formarea generală suplimentară și perfectionare.

– Subvenții salariale pentru angajare, acordate persoanelor care au absolvit un program educațional cu o durată de cel puțin 18 luni;

– Acces preferențial, ceea ce presupune că, la ocuparea unui post vacant, angajatorii publici au obligația de a da acces preferențial unei persoane cu dizabilități, care are dificultăți în găsirea unui loc de muncă pe piața muncii, dacă, în opinia angajatorului, persoana cu dizabilități are aceleași calificări ca și celeilalti aplicanți.

– Subvenții pentru proiectare și amenajarea locului de muncă

Persoanele care nu au posibilitatea de a se auto-susținere și nu au asigurate măuri de securitate socială, beneficiază de asistență socială:

– Finanțare educațională și schema de împrumut de fionanțare suplimentară – se acordă indemnizații de dizabilitrate studenților care au o dizabilitate fizică sau mentală permanentă, fapt ce-i împiedică să lucreze pe perioada studiilor, având drept scop asigurare unui venit de bază pe perioada studiilor, pentru a le permite să se concentrezea supra studiilor.

– Acoperirea cheltuielilor suplimentare de susținere a copilului cu vârsta mai mică de 18 ani – Ajutorul, susținut de consiliul local, este furnizat familiilor care au în întreținere un copil cu vârsta mai mică de 18 ani, cu deficiență functională semnificativă și permanentă, sub forma unei alocații pentru cheltuieli suplimentare, fixată pe baza unei sume forfetare lunare (de exemplu, pentru cheltuieli suplimentare de alimente, medicamente, transport).

– Acoperirea salariilor pierdute – Consiliul local trebuie să furnizeze ajutor pentru a acoperi salariilor pierdute de către persoanele din familie care sunt acasă pentru a îngijii un copil cu vârsta mai mică de 18 ani cu deficiență functională semnificativă și permanentă.

– Acoperirea de cheltuieli suplimentare pentru persoanele în vârstă de peste 18 ani – Consiliul local trebuie să acopere, de asemenea, cheltuielile suplimentare necesare vieții cotidiene pentru persoane cu dizabilități fizice sau mentale permanente, cu vârste cuprinse între 18 ani și vârsta de pensie pentru limită de vârstă. Beneficiul este determinat pe baza cheltuielilor suplimentare probabile ale individului privat, și sprijinul poate fi acordat pentru cheltuieli suplimentare de transport, alte forme de asistență și activități de petrecere a timpului liber.

III.3.6. Drepturi individuale cu caracter general – Dreptul la autonomie

Legislația socială daneză conține o serie de prevederi menite să ofere persoanelor posibilități de gestionare pe cont propriu sau facilitarea existenței cotidiene și îmbunătățirea calității vieții.

Legislația daneze privind serviciile sociale conține un număr de opțiuni de servicii care susțin posibilitatea pentru persoanele cu dizabilități în alegerea de a trăi independent, în comunitate.

Municipalitățile furnizează sprijin ținând cont de evaluările concrete și individuale a nevoii cetățenilor pentru asistență. Aceste eforturi sunt menite să ofere o abordare holistică a serviciilor adaptate nevoilor speciale ale individului: ajutor pentru igiena personală, curățenie, cumpărături, etc. Serviciile sunt oferite pentru persoanele cu capacitate funcțională redusă temporar sau permanent sau probleme sociale speciale, în imposibilitatea de a-și îndeplini sarcinile cotidiene. Ajutorul permanent pentru persoanele cu dizabilități este, în general, gratuit.

De asemenea, persoanele cu dizabilități pot obține asistență pentru formarea sau menținerea abilităților fizice ori mentale, în cadrul unei clinici, centru de zi sau la domiciliu. Municipalitatea trebuie să ofere, de asemenea, asistență socio-pedagogică pentru persoanele a căror capacitate funcțională este redusă, sub forma, de exemplu a formării și reabilitării abilităților cotidiene.

Municipalitatea poate acorda asistență financiară pentru angajarea de asistenți personali în cazul persoanelor pentru care capacitatea funcțională este redusă permanent, ceea ce determină o nevoie masivă de îngrijire, supraveghere și însoțire. Cetățenii adulți ce au capacitatea funcțională redusasă semnificativ și permanent, cu o capacitate limitată de a se deplasa sau îndeplini funcțiile cotidiene, pot angaja oameni pentru a le oferi ajutor practic și personal în viața lor de zi cu zi.

Persoanele cu deficiențe funcționale permanente și semnificative pot primi, de asemenea, sprijin financiar pentru achiziționarea unui autoturism, în cazurile de mobilitate redusă sau dacă posibilitățile de a obține sau păstra un loc de muncă ori de a completa parcursul educațional sunt mult mai mici, fără utilizarea unui autoturism.

Persoanelor cu deficiențe de auz le sunt oferite, de asemenea interpreți pentru o multitudine de activități.

De asemenea, municipalitatea acordă asistență pentru adaptarea locuinței, pentru persoanele cu capacitate funcțională fizică și mentală redusă permanent, persoanele cu dizabilități putând aplica, de asemenea, pentru locuințe adaptate din ofertele de locuințe sociale, în condițiile prevăzute de Legea daneză privind serviciile sociale și de Legea Daneză privind Locuințele Sociale care permite o mare varietate de locuințe ce urmează să fie stabilite pentru închiriere de către persoanele cu dizabilități, de la locuințele adaptate, comune (în care locuitorii împart o zonă comună cu ceilalți) sau individuale, la locuire asistată, cu zone de servicii conexe utilizate pentru îngrijire și servicii funcționale conectate direct la facilitatile de cazare.

Așadar, sistemul permite cetățeanului să mențină sau să obțină o viață independentă axată pe dorințele sale personale și nevoile și de a atinge, astfel, o mai mare flexibilitate în îndeplinirea sarcinilor și o influență mai mare asupra propriei sale vieți.

Și totuși, în Raportul său alternativ, referindu-se la sprijinul municipalităților pentru a asigura persoanelor cu dizabilități traiul independent în comunitate, Institutul danez pentru Drepturile Omului, atrage atenția asupra faptului că, în ultimii ani, a existat o tendință de a oferi aceste opțiuni sub forma serviciilor rezidențiale de dimensiuni mari, cu 30-60 de locuitori, de multe ori amplasate în afara centrelor orașelor, fapt ce limitează includerea și participarea acestora în comunitate.

De asenenea, raportul alternativ al organizațiilor persoanelor cu dizabilități sublinia că, deși legislația serviciilor sociale a renunțat la a reglementa conceptul de ”instituție”, municipalitățile continuă să construiască reședințe pentru nevoi speciale, pentru mai mult de 30 persoane, deseori acestea luând aspectul de ”ghetou”.

Accesul la sprijinul necesar este o condiție prealabilă importantă pentru realizarea alegerii locuinței. Deși legea prevede în mod clar că sprijinul poate fi obținut, indiferent de locul în care persoanele locuiesc, în practică, tipurile de ajutor și sprijin sunt asociate cu anumite forme de rezidență.

În Danemarca, accesul în clădiri este reglementat prin legislația în construcții care acoperă noile construcții, retehnologizarea și renovarea clădirilor existente, regulamentele în constructii fiind actualizate periodic , care urmăresc să se asigure:

• acces liber, la nivel, în toate unitățile, la etajul de intrare al unui bloc

• acces liber, la nivel, în toate unitățile, la etajele clădirii, locuri de parcare pentru persoanele cu dizabilități, trecere accesibile din parcul auto în clădire

• toalete pentru persoanele cu dizabilități (deschise pentru public)

• ascensoare care pot fi exploatate de persoane în fotoliu rulant

• spații pentru fotolii rulante

• semne disponibile și informații în clădiri

Cerințele privind accesibilitatea în construcții se aplică, de asemenea, pentru locuințe subvenționate public (spre exemplu locuințele sociale). Sunt oferite, de asemenea, informații cu privire la accesibilitatea caselor individuale și, astfel, cei interesați pot obține ajutor pentru a găsi casele cele mai potrivite deficiențelor lor.

Standardele de accesibilitate pentru clădirile de învățământ le cuprind pe cele prevăzute de regulamentele privind construcțiile și se completează cu cele referitoare la locurile de muncă și studiu.

Pentru a facilita accesul persoanelor cu dizabilități în universități, se urmărește să se dezvolte informațiile privind accesibilitatea în clădiri și campusuri, prin utilizarea mijloacelor digitale, hărți afișate care să indice căi de acces pentru utilizatorii de fotolii rulante. Interes prezintă și site-urile web universitare, de informare, accesibilitate.

În privința accesibilități în clădirile instanțelor, acestea sunt amplasate, în marea lor majoritate în clădiri vechi, unde accesibilizarea pentru persoanele cu dizbilități nu a reprezentat un aspect avut în vedere, doar îmbunătățiri minore, de tipul rampelor detașabile putând fi posibile în aceste cazuri. Atunci când instanțele funcționează în cșădiri noi, acestea respectă toate cerințele existente pentru a permite accesul persoanelor cu dizabilități.

Și în penitenciare au fost accesibilizate celule pentru pesoane cu dizabilități, în situațiile în care acestea funcționează în clădiri vechi, iar în cazul clădirilor noi, acestea sunt complet accesibilizate, respectând cerințele pentru asigurarea accesului persoanelolr cu dizabilități

Deși din motive de igiena, accesul animalelor este în general interzis în unitățile alimentare, legislația daneză permite persoanelor cu deficiențe de vedere sau similare sa fie acompaniate de câinii lor ghid, în zonele de magazine și restaurante, magazinul/restaurantul fiind cel responsabil pentru asigurarea că animalele nu pun în pericol igiena și siguranța alimentară.

În zona de trafic, o serie de reglementări au fost create pentru a asigura opțiuni de transport pentru persoanele cu dizabilități. Astfel, în cazul persoanelor cu dizabilități, acestea pot aplica pentru un permis de conducere pentru mașini special adaptate dizabilității, încă de la vârsta de 15 ani (cerința normală vârstă fiind de de 18). Persoanele cu dizabilități beneficiază, potrivit Regulilor de trafic rutier danez, de anumite derogări, care respectă însă siguranța în trafi. De asemene, acestea beneficiază de permise de parcare speciale și, prin urmare, accesul la locuri de parcare special rezervate.

Guvernul a adoptat o politică de accesibilitate care se aplică pentru tot domeniul transporturilor solicitând ca accesibilitatea să fie integrată în toate fazele proiectelor de infrastructură (planificare, execuție și exploatare).

O importanță deosebită o reprezintă consultarea cu organizațiile cetățenilor cu dizabilități, factor contributiv pentru identificarea în comun a soluțiiilor optime și cât mai accesibile.

Astfel, un forum de dialog despre accesibilitate a fost înființat reunind reprezentanți ai autorităților relevante, furnizori de transport și organizații ale persoanelor cu dizabilități, al cărui obiectivul este acela de a se angaja într-un dialog care să promoveze cooperarea și să facă schimb de cunoștințe cu privire la accesibilitate, în special în transportul public.

Ministerul Transporturilor este membru in rețeaua de transport Nordic Council on Disability Policy , care urmărește crearea de indicatori de accesibilitate în domeniul transporturilor (rutier și feroviar) în scopul folosirii de către autorități pentru colectarea datelor privind accesibilitatea transportului public.

Transportul individual al persoanelor cu dizabilități, organizat în temeiul Act on Public Transport Operators (Legea privind operatorii de transport public) este o alternativă la transportul public, care se aplică persoanelor cu grave deficiențe, de exemplu, în cazul celor care au nevoie de ajutoare de mers pe jos, călătoriile urmând a se face în vehicule adecvate și ”door-to-door„, adică la/de la cea mai apropiată intrare posibilă. În acest caz, călătoria trebuie să fie rezervată în timp rezonabil înainte de plecare(în practică acest lucru inseamna aproximativ 2 ore) iar finanțarea sistemul este asigurată parțial de utilizator și, parțial prin subvenții ale municipalității, tarifele pentru acest tip de transport trebuie să fie echivalente cu cele din transportul public.

Persoanele cu deficiențe funcționale permanente și semnificative pot primi, de asemenea, sprijin financiar pentru a cumpăra o mașină, în cazul în care capacitatea funcțională este redusă permanent și afectează considerabil capacitatea persoanei de a merge pe jos. Subvenția se aplică și părinților copiilor cu deficiență fizică sau mentală.

În ceea ce privește examenele finale de școală primară și gimnazială, sunt disponibile mai multe opțiuni pentru a asigura elevilor cu nevoi speciale (deficiente functionale mentale, fizice sau alte dificultăți specifice) accesul în condiții de egalitate cu ceilalți elevi. Astfel, Ministerul Educației distribuie anual CD-uri audio și fișiere text, Braille pentru studenții nevăzători și documente în format DAISY pentru elevii cu deficiențe vizuale. De asemenea, sunt permise derogări de la regulamentele de examen: condiții de examinare, inclusiv mai mult timp de examinare, asistență practică, limbajul și interpretarea semnelor, precum și utilizarea de ajutoare, cum ar fi programele de predicție, citirea digitală/sintetică și calculatoare care vorbesc și citesc.

Inclusiv în cazul examenelor de naționalitate și cetățenie, Ministerului pentru Refugiați, Imigrare și Integrare, atunci când există o declarație de la un expert și la cererea persoanei cu dizabilități poate permte schimbarea conținutului și formei testului. Astfel de modificări ar putea include: mărirea textului documentului de examen, în cazul persoanelor cu deficiențe de vedere, utilizarea programelor informatice pentru persoanele cu dislexie; de asemenea, în cazul persoanelor cu deficiențe de vedere, materialul de pregătire pentru testul de nationalitate și testul de cetățenie a fost înregistrat și publicat ca o carte audio.

Planul de acțiune " Disabilities no barrier” vizează consolidarea activităților IT și de telecomunicații ale guvernului în domeniul dizabilității, prin: stabilirea unui centru de competență "IT for everyone ", un fond de investiții care să contribuie la dezvoltarea unui program de redare a discursului și citirii cu voce tare și crearea unui comitet director responsabil de monitorizarea planului de acțiune.

Ministerul Științei, Tehnologiei și Inovării a lansat un instrument de e-learning, parte a platformei digitale de învățare pentru angajații din sectorul public, în scopul instruirii acestora în vederea accesibilizării documentelor.

Începând cu anul 2010, odată cu lansarea noului sistem de semnătură digitală – NemID, cetățenii au acces sigur la site-uri publice, facilități bancare prin internet și alte soluții de auto-servicii digitale private. Astfel, în colaborare cu Asociația Daneză a Nevăzătorilor au fost stabilite soluții speciale pentru persoanele cu deficiențe de vedere surdocecitate.

În ce privește participarea persoanelor cu dizabilități la viața publică, începând cu anul 2007, la nivelul fiecărei municipalități, responsabilă de aplicarea pe scară largă a politicii din domeniul dizabilității, funcționează un consiliu pentru dizabilitate, cu rol de a asigura consiliere în materie de dizabilitate, comunicând puncte de vedere între cetățeni și consiliul local în probleme de politică locală. Consiliul este format astfel încât toți membrii să reprezinte diferite tipuri de dizabilitate și diferite sectoare din zona municipalității.

În scopul întăririii capacității organizațiilor persoanelor cu handicap, acestea primesc asistență financiară anuală dintr-un fond central pentru functionarea asociațiilor.

III.3.7. Concluzii

Așa cum se preciza în Raportul alternativ al Institutului Danez pentru Drepturile Omului către Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, elaborat în anul 2014, Convenția Europeană a Drepturilor Omului este singura convenție internațională privind drepturile omului inclusă în legislația daneză, dar orice convenție ratificată de Danemarca, deci, inclusiv Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, devine parte integrantă din dreptul danez, toate autoritățile care aplică dispozițiile legislative fiind obligate la a le respecta. Cu toate acestea, instanțele judecătorești daneze sunt reticente în a o avea în vedere în hotărâri. Institutul Danez pentru Drepturile Omului cataloga drept îndoielnică intenția oficialilor autorităților statului, regionale și municipale în ceea ce privește promovarea și implementarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități .

Experții Comitetului privind Drepturile persoanelor cu dizabilități sugerau, de asemenea, includerea standardelor Convenției în legislația națională în special a elor referitoare la principiul egalității și nediscriminării – nu există nici o interdicție explicită a discriminării din motive de dizabilitate în condițiile legii daneze, cu excepția celor prevăzute de directiva pentru egalitate de tratament în ocuparea forței de muncă.

Așa cum se arată în Raportul alternativ al organizațiilor neguvernamentale, societatea daneză se caracterizează prin slaba aplicare a legii de către instituții și autorități, în mare parte din cauza faptului că, în Danemarca, cea mai mare parte a exercitării directe a autorității a fost descentralizată, municipalităților acordându-li-se autonomie pe scară largă, existând foarte puține voință politică la nivel național pentru a interfera cu această autonomie.

Deși Guvernul danez a elaborat un plan național de acțiune în domeniul dizabilității, acesta nu acoperă toate zonele de fond pe care le aduce în discuție Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, nefurnizând obiective concrete și măsurabile pentru politica daneză privind persoanele cu dizabilități. Se impune așadar dezvoltarea și adoptarea unui plan cuprinzător de acțiune cu obiective măsurabile pentru implementarea Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități în Danemarca.

Guvernul danez nu a lansat încă nici un efort sistematic care implică diferite sectoare ale societății daneze de a îndeplini obligația pentru asigurarea accesului persoanelor cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la mijloacele de transport, la informații și comunicații, inclusiv la tehnologiile informației și, precum și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului. Este așadar, necesară adoptarea unei noi legislații care să interzică discriminarea persoanelor cu dizabilități și să prevadă sancțiuni în cazul nerespectării reglementărilor privind accesibilitatea.

În ce privește dreptul la viață, în Raportul lor alternativ, organizațiile persoanelor cu dizabilități evidențiau faptul că, în cazul persoanelor cu dizabilități psihosociale, speranța de viață este mai mică, cu 22 de ani în cazul bărbaților și 17 în cazul femeilor, Agenția Națională pentru Drepturile Pacientului (The National Agency for Patients’ Rights and Complaints) atrâgând atenția asupra faptului că medicația în unele cazuri este letală, recomandă măsuri pentru remedierea acestor constatări, prin identificarea alternativelor la medicația utilizată în tratamentul bolilor mintale, prevenirea suicidurilor.

O problemă deosebită, cu care se confruntă încă persoanele cu dizabilități este cea referitoare la imposibilitatea semnării de către acestea, a unor documente, din cauza deficiențelor fizice, cognitive sau vizuale, neefiind practic recunoscute ca persoane juridice, oganizațiile persoanelor cu dizabilități recomandând în acest sens recunoașterea oricărei forme de semnătură, inclusiv stampila, nemaifiind astfel obligate la a apela la ajutorul altora.

Mai mult, Danish Guardianship Act (Legea daneză privind tutela) nu solicită în mod expres tutorelui să încerce să promoveze capacitatea legală de a acționa a persoanei și nici reevaluări periodice ale tutelei, de aceea se impune reformaea legislației pentru a pentru a consolida protecția dreptului la autodeterminare al persoanelor cu dizabilități. Sunt necesare a fi stabilite norme mai precise pentru tutelă, astfel încât tutorele să întâlească persoana pusă sub tutelă regulat și să aibă un anumit grad de înțelegere personală în valorile umane ale persoanei și în tradițiile familiei. În plus, tutorii trebuie să aibă obligația de acționa pentru protecția drepturilor legale a persoanelor aflate sub tutelă. Regulile privind tutela trebuie modernizate în sensul introducerii măsurilor legislative pentru reglementarea unui sistem de luare a deciziilor prin suport (supported decision-making), ca o măsură de protecție flexibilă care să asigure respectarea autonomiei, a voinței și a preferințelor persoanei.

În ce privește drepul la protejarea integrității persoanei, Institutul Danez pentru Drepturile Omului recomandă amendarea legislației și elaborarea de ghiduri în ce privește folosirea măsurilor coercitive pentru limitarea utilizării acestora în instituțiile psihiatrice.

De asemenea, Constituția Danemarcei trebuie modificată astfel încât să excludă posibilitatea pierderii drepturilor electorale ale cetățenilor danezi care au împlinit vârsta de vot, în cazul tutelei nelimitate.

Capitolul al IV lea

Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap în România

IV.1. Protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități prin structuri și instituții juridice

Administrația, ca proces complex al administrării reprezintă o activitate rațională și eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale și financiare în scopul obținerii unor rezultate maxime cu eforturi minime. În conținutul complex al administrației se cuprind imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.

Constituția operează cu noțiunea de ”autoritate publică”, folosită în două accepțiuni: Titlul II, cansacrat drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, atribuie acesteia un sens larg, desemnând orice organ cu prerogative de putere publică, în timp ce Titlul III are în vedere un sens restrâns, referindu-se la organele prin care se exercită funcțiile statului, în care se reflectă principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească.

IV.1.1 Autoritatea legislativă

Unica autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul, singura autoritate publică ce are dreptul să stabilească norme juridice primare, singurul deținător al puterii legiuitoare, delegarea acesteia fiind posibilă, dar fără a afecta atributele proprietare ale celui care o deține.

Parlamentul este sediul democrației, locul comun al intersectării intereselor politice, fiind organul reprezentativ suprem al poporului român, prerogative pe care le exercită mai ales prin hotărâri, moțiuni sau acte cu character pur politic. Potrivit acestei poziții preeminente în sistemul autorităților publice ale României, Parlamentul exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranității naționale rezultată din alegerile parlamentare.

Parlamentul este bicameral, fiind format din Camera Deputaților și Senat, alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, numărul deputaților și al senatorilor stabilindu-se prin legea electorală, în raport cu populația țării, mandatul acestora fiind de regulă de 4 ani, cu prosibilitatea prelungirii de drept în stare de mobilizare, război, asediu sau de urgență, până la încetarea acestora. Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare.

Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este și activitatea de control asupra Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice, acestea, având obligația de a prezenta informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora.

În dreptul public contemporan, fundamentul structurii politice îl reprezintă distincția dintre legislativ și executiv, adevărata divizare referindu-se însă la puterea, care aparține Guvernului, de a conduce politica națională, utilizând aparatul administrativ de care dispune, pe de o parte și prerogativa legislativului de a controla acțiunea executivului, pe de altă parte.

Constituția stabilește modul concret în care Parlamentul controlează activitatea Guvernului și a unor autorități și instituții ale administrației publice, controlul parlamentar având în vedere, întreaga activitate statală și toate autoritățile publice, realizându-se prin modalități și mijloace adecvate și având un caracter necesar, plenar și diferențiat, în scopul de a asigura protecția drepturilor cetățenilor în fața posibilelor abuzuri provenite din partea autorităților administrației publice.

În acest sens, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora, rapoarte care pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și a libertăților cetățenilor.

De asemenea, Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii și, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național. În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției, Presedintele României poate fi suspendat din funcție de plenul Parlamentului, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale, acesta având posibilitatea de a da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută.

Programul de Guvernare și lista Guvernului sunt acceptate de Parlament în urma dezbaterii în plen, ca urmare a votului de încredere acordat de majoritatea deputaților și senatorilor. Primul-ministru prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului care răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.

În cadrul controlului parlamentar al activității Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice, acestea sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președintilor acestora, să participle la lucrările Parlamentului, atunci când li se solicit prezența, să răspundă la intrebarile sau la interpelările formulate de deputați sau de senatori.

Camera Deputaților sau Senatul poate adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a facut obiectul unei interpelări și, de asemenea, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității.

Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public și prezinta anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public national din exercitiul bugetar expirat, cuprinzand si neregulile constatate. La cererea Camerei Deputaților sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice și raportează despre cele constatate.

Așadar, Parlamentul, prin pârghiile constituționale, supraveghează modul în care se înfăptuiește conducerea generală a administrației publice, pentru ca aceasta să se mențină pe linia care corespunde cel mai mult aspirațiilor întregii colectivități naționale, forța adunării legiuitoare constând în puterea de a supraveghea în ansamblul său, acțiunea politică și administrativă a executivului, și chiar de a o întrerupe atunci când nu mai corespunde dezideratelor națiunii. Funcția de control a Parlamentului are

caracter politic, se fundamentează pe puterea suverană a poporului pe care o încredințează prin vot acestuia și presupune, în esență, dreptul și obligația de a verifica măsura în care autoritățile executive își exercită atribuțiile stabilite prin lege și respectă drepturile și libertățile fundamentale ale omului și interesele generale ale societății.

IV.1.2 Autoritățile puterii executive

Administrația publică este o modalitate de realizare a funcțiunii executive a statului, strâns legată de puterea executivă, exercitată fiind în regim de putere publică, ce urmărește satisfacerea interesului public, a utilității publice, în mod dezinteresat, prin realizarea de servicii publice, mobilul activității acesteia fiind satisfacerea în mod regulat și continuu a unor cerințe esențiale, comune întregii colectivități umane.

În întreaga sa activitate, administrația publică se subordonează normelor juridice, însăși rațiunea existenței sale fiind organizarea executării și asigurarea înfăptuirii acestora.

Administrația publică urmărește satisfacerea interesului public, a utilității publice, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice. Mobilul activității administrației publice este satisfacerea, în mod regulat și continuu, a unor cerințe esențiale, comune întregii colectivități umane, care exced prin amploarea lor, sunt nerentabile și nimeni nu s-ar oferi să le asigure.

În sens material, administrația publică reprezintă o activitate de organizare a executării și de executare în concret a legii, realizată prin acțiuni cu caracter de dispoziție sau acțiuni cu caracter de prestație.

În sens formal, de organizare, administrația publică apare ca un sistem de organe cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii.

Deși nu menționează în mod expres, din conținutul Titlului III al Constituției se deduce că Președintele României, Guvernul și organele administrației publice centrale de specialitate formează executivul, bicefal.

În accepțiunea formal-organică, noțiunea de administrație publică evidențiază următoarele autorități publice: Președintele României, Guvernul, ministerele și alte organe subordinate direct Guvenului, organe centrale de specialitate autonome, instituții subordonate ministerelor, prefectul, organe locale de specialitate subordonate ministerelor și conduse de prefect, organe autonome locale (Consiliul județean, Consiliul local, primarul) și instituții subordonate acestora.

În sens material-funcțional, noțiunea de administrație publică evocă acte juridice și operațiuni materiale prin care se execută legea, prin emiterea de norme subsecvente, sau prin organizarea ori prestarea directă de servicii publice.

Așadar, într-o formulare concentrată, administrația publică poate fi definită ca ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, dpa caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinie legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice. Reprezintă deci ansamblul activităților desfășurate de autoritățile administrației de stat, cele autonome locale, asociații de dezvoltare intercomunitară și organisme prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean, prin care, în regim de putere publică, se execută legea, în sens material, concret, sau prin emiterea de acte normative cu forță juridică inferioară legii sau se prestează servicii publice.

Una dintre dominantele administrației publice este dată de faptul că activitățile sale sunt realizate numai de autorități administrative și executive, denumite autoritățile administrației publice. De asemenea, administrația publică presupune activități de aducere la îndeplinire a legii, inclusiv adoptarea de acte normative cu forță inferioară, precum și de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice;

O altă trăsătură a administrației publice este aceea că aceasta se realizează în regim de putere publică, prin intermediul prerogativelor acordate de Constituție și legi, ce fac să prevaleze interesul public, general atunci când este în conflict cu interesul particular.

Organul administrației publice este acea structură organizațională care, potrivit Constituției și legii , are personalitate de drept public și acționează, din oficiu, pentru exercitarea legii sau pentru prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.

Președintele, alături de Guvern, este unul dintre cei doi șefi ai executivului, rolul său fiind mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale statutului său constituțional. Rolul Președintelui este clar precizat de reglementările constituționale: reprezintă statul român, este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, scop în care exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate

A veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, nu înseamnă că Președintele exercită în mod direct un control de constituționalitate ci doar sesizează autoritatea competentă, respectiv Curtea Constituțională, cu prilejul transmiterii legilor în vederea promulgării, solicitând acesteia soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională, dintre autoritățile publice.

Medierea realizată de Președintele României nu se limitează la autoritățile statale, ci trebuie să meargă mai departe și să tranșeze eventualele divergențe care se pot manifesta între autoritățile publice și diferite segmente ale structurii sociale de pe o poziție de neutralitate.

Așadar, potrivit dispozițiilor constituționale, Președintele României este implicat direct în guvernare în doar câteva domenii de activitate, respectiv politica externă, apărarea țării și ordinea publică.

Pentru exercitarea de către Președintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituție și alte legi, se organizează și funcționează Administrația prezidențială, instituție publică cu personalitate juridică, ce are ca atribuții stabilirea relațiilor de colaborare cu autoritățile publice, în vederea înfăptuirii prerogativelor și exercitării competențelor ce revin Președintelui României.

Deși prevederile constituționale stabilesc că Președintele, în exercitarea atribuțiilor sale, emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, în realitate atribuțiile acestuia sunt exercitate prin trei forme:

prin acte juridice – decrete

prin acte politice – mesaje, declarații, sesizări etc

prin operațiuni administrative – acreditarea reprezentanților diplomatici, consultarea Guvernului, a Parlamentului

Decretele Președintelui sunt acte administrative cu caracter normativ sau individual, având o forță juridică inferioară Constituției și legilor, dar superioară actelor Guvernului, reprezentând manifestări de voință cu caracter unilateral, în scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică.

Cu excepția situațiilor în care semnarea decretelor revine președintelui ca urmare a unor atribuții stabilite printr-o lege organică sau ordinară, acestea vor fi supuse contrasemnării de către primul ministru. Prin contrasemnare, se exercită un control indirect de către Parlament asupra activității Președintelui, iar primul ministru va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe care le-a semnat.

Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, având rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.

Așadar, Guvernul îndeplinește un dublu rol: unul politic, prin asigurarea realizării politicii interne și externe a țării și un rol administrativ, prin exercitarea conducerii generale a administrației publice, între cele două existând o strânsă legătură: rolul politic al Guvernului constituie fundamentul rolului administrativ al acestuia în timp ce rolul administrativ al Guvernului reprezintă mijlocul de realizare în concret a rolului politic al acestuia.

Pornind de la instituția delegării legislative care presupune posibilitatea Guvernului de a adopta, în anumite limite, acte cu putere de lege, anume: ordonanțe și ordonanțe de urgență, și luând în considerare inclusiv posibilitatea Guvernului de a avea inițiativa legislativă prin transmiterea de proiecte de lege Parlamentului, care le va dezbate și, prin aprobare, le va transforma astfel în legi, putem concluziona că Guvernul dispune de un instrument prin care produce indirect efecte juridice de natură legislativă.

De asemenea, în realizarea politicii interne și externe a țării, Guvernul are obligația consituțională de a coopera cu organismele sociale interesate: patronatele, sindicatele, biserica, partidele politice, organizații neguvernamentale

În exercitarea rolului ce-i revine ca și conducător al administrației publice, Guvernul intră în următoarele tipuri de raporturi cu celelale autoritți ale administrației publice:

raporturi de supraordonare, în calitate de organ ierarhic superior față de prefect, ministere și alte organe centrale subordonate lui;

raporturi de colaborare și coordonare, față de autoritățile centrale autonome

raporturi de tutelă administrativă, față de organele locale autonome, care funcționează la nivelul unităților administrativ-teritoriale, în baza principiului autonomiei, descentralizării și deconcentrării serviciilor publice.

Numirea Guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament atât pentru lista de miniștri cât mai ales pentru Programul de guvernare.

Funcțiile Guvernului sunt:

a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;
b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;

e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

În realizarea funcțiilor sale Guvernul îndeplinește o seie de atribuții, precum: exercită conducerea generală a administrației publice; inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului; emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției; asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora; asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe, primele fiind emise pentru organizarea executării legilor, iar ordonanțele în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.

Hotărârile de Guvern intervin în măsura în care legea impune adoptarea lor, în măsura în care fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern, ele neputând dispune decât măsuri administrative pentru asigurarea oganizării executării legilor.

Ordonanțele și Hotărârile de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică in Monitorul Oficial al României.

stabilite prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, primul-ministru îndeplineșe misiunea de a prezenta Parlamentului rapoarte și declarații cu privie la politica Guvernului și răspunde întrebărilor și interpelărilor adresate de deputați și senatori.

Primul –ministru numește și eliberează din funcție: conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, secretarul general si secretarii generali adjuncți ai Guvernului, personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru; secretarii de stat; alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevăzute de lege.

Șeful Guvernului contrasemnează decretele emise de Președintele României, în cazul în care Constituția prevede obligativitatea contrasemnării acestora.

Ministerele precum și organele de specialitate organizate în subordinea Guvernului sunt conduse de ministri, în urma acordării votului de încredere de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la investitură. Aceștia răspund de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, precum și, în calitate de membri ai Guvernului, în fața Parlamentului.

Misiunea ministerelor și a celorlalte organe centrale ale administrației publice, este de a executa legile în domeniile lor de activitate.

Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care se înființează în baza legii și se organizează și functionează numai în subordinea Guvernului pentru realizarea politicii guvernamentale în domeniile de activitate ale acestora.

Rolul, funcțiile, atributiile, structura organizatorică ministerelor se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Ministrul are mai întâi o funcție politică, în calitate de membru al Guvernului, răspunzând în fața Parlamentului, apoi este conducătorul unui sector al administrației publice statale, răspunzând de întreaga activitate a ministeruluiîn fașa Guvernului.

Printre atribuțiile generale ale miniștrilor se regăsesc: organizarea, coordonarea și controlul aplicării legilor, ordonanțelor și hotărârilor Gcte normativeuvernului, a ordinelor și instructiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici; inițierea și avizarea proiectelor de acte normative; aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului; urmărirea și controlul aplicării convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte.

În exercitarea atributiilor ce îi revin, ministrul emite ordine și instrucțiuni.

Așadar, ministerele apar ca fiind autorități administrative înființate și organizate în subordinrea Guvernului, cu scopul de a transpune în practică programul acestuia într-un domeniu determinat al serviciilor publice.

Organele centrale de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome, înființându-se fie potrivit legii ministerelor, fie prin acte ale Guvernului și ministerelor, cu avizul Curții de Conturi, având atribuții de decizie sau cu caracter consultativ și misiunea de a realiza conducerea la nivel central a unor ramuri sau domenii de activitate care nu necesită înființarea unui minister, funcționând ca agenții, secretariate, autorități naționale, departamente, institute, oficii.

În exercitarea atribuțiilor de specialitate care le revin, autorităție centrale de specialitate adoptă sau emit diferite acte administrative: ordine, instrucțiuni, norme, circulare, care pot avea caracter normativ sau individual.

Prefectul este numit de Guvern în fiecare județ și în municipiul București pentru a fi reprezentantul său pe plan local și a conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Printre atribuțiile principale ale prefectului se regăsesc: asigurarea, la nivelul județului a aplicării și respectării Constituției și a tuturor actelor normative, precum și a ordinii publice; realizarea în județ, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare; colaborează cu autoritățile administrației publice locale pentru determinarea priorităților de dezvoltare teritorială; verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județan, ale consiliului local sau ale primarului.

Prefectul poate verifica măsurile intreprinse de primar sau de președintele consiliului județean în calitatea lor de reprezentanți ai statului în unitatea administrativ-teritorială și poate sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare, în condițiile legii, deși între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul illegal, caz în care acesta se va suspenda de drept.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după consultarea conducătorului serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrațtiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale.

Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se comunică de îndată Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și se publică, devenind astfel executorii în timp ce, cele cu caracter individual devin executorii de la data comunicării persoanelor interesate.

Ordinele prefectului pot fi anulate de către Guvern, la propunerea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice atunci când le consider nelegale sau netemeinice.

Activitatea prefectului poartă amprenta caracterului politic al funcției, caracter consacrat de statutul politic al acesteia. Dincolo de rolul său politic și protocolar, prefectul exercită importante atribuții administrative: reprezentarea statului, menținerea ordinii publice, controlul colectivităților locale. Este singurul competent de a se exprima în numele statului în fața consiliului județean. Prefectului ar trebui să i se recunoască rolul de reprezentant al statului în justiție și în raporturile contractuale. De asemenea, acesta trebuie învestit cu o putere de poliție administrativă generală, pentru ca, acolo unde primarii nu își îndeplinesc atribuțiile legale pentru asigurarea ordinii publice, să se poată substitui acestora.

Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale, a deconcentrarii serviciilor publice, a posibilității folosirii limbii minorităților naționale în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile deconcentrate precum și a eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Descentralizarea reprezintă transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat, proces care se realizează în baza următoarelor principii:

a) principiul subsidiarității, care constă în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară;

b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare competențelor transferate;

c) principiul responsabilității autorităților administrației publice locale în raport cu competențele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică;

d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii și reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;

e) principiul echității, care implică asigurarea accesului tuturor cetățenilor la serviciile publice și de utilitate publică;

f) principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către autoritățile administrației publice centrale a transferurilor speciale sau a subvențiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.

Există două forme de descentralizare: descentralizare teritorială și descentralizare tehnică, prima are la bază existența unei comunități de interese ce urmează a fi realizate de organe alese de cetățeni dintr-o subdiviziune teritorială, ceea ce presupune recunoașterea unei anumite autonomii colectivităților locale care se administrează ele însele, în timp ce, cea de-a doua este generată de rațiuni mai mult de eficiență a activității, realizându-se de anumite persoane morale de drept public.

Așadar, descentralizarea teritorială înseamnă construcția pe plan local a unei administrații diferită de cea de stat, pe când prin descentralizarea tehnică se realizează o deplasare în teritoriu a unor organe component ale administrașiei publice.

Deconcentrarea reprezintă transferul unor atribuții care revin organelor centrale, unor organe din subordine, ce funcționează în teritoriu, cu scopul de a rezolva direct, la bază, anumite activități. Este o formă specifică de exprimare a centralizării. Ea este determinată de faptul că cerințele practice au determinat o atenuare a sistemului centralizat acrdându-se unor servicii și unor funcționari publici ai statului dreptul de a soluționa ei înșiși, problemele care nu mai sunt înaintate centrului spre rezolvare.

Atât în cazul descentralizării, cât și în cazul deconcentrării, decizia este luată de o autoritate care se află în teritoriu. Ceea ce le deosebește este natura diferită a organului care ia decizia: în cazul deconcentrării, un organ de stat, iar în cazul descentralizării, un organ autonom ales de comunitatea locală. Agenții din teritoriu, în cazul deconcentrării, nu mai sunt simple instrumente ale centrului, ci dispun de o anumită competență, cu atribuții și responsabilități.

Autonomie locală reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege și privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului sau județului, după caz.

Așadar, autonomia locală poate fi definită ca reprezentând aptitudinea legală a autorităților autonome de a decide, în mod independent și sub propria răspundere, în limitele legii, asupra problemelor colectivităților teritoriale în care funcționează.

Autonomia locală privește exclusiv modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice locale (caracter administrativ) ce dispun de resurse financiare, materiale și umane necesare realizării competențelor lor legale (caracter financiar) și sunt expresia voinței colectivităților locale exprimate prin vot universal, egal, direct și secret. Este exclusă existența unor raporturi de subordonare față de alte autorități publice de nivel local, județean sau central, sau a autoritățile autonome unele față de altele. Există două tipuri de autonomie: funcțională și teritorială, primul conferă unor servicii publice posibilitatea de a se bucura de capacitatea de a decide ele însele modul în care se organizează și funcționează, în timp ce, cel de-al doilea se recunoaște unităților administrativ-teritoriale ale statului, care se autoadministrează.

Consiliul județean, autoritate deliberativă a administrației publice locale, constituită la nivel județean pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean, îndeplinește o serie de atribuții principale: organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean. gestionarea patrimoniului județului, în exercitarea cărora, consiliul județean: hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a județului, precum și a serviciilor publice de interes județean, vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a județului, atribuie, în condițiile legii, denumiri de obiective de interes județean.

Actele Consiliului județean sunt hotărârile, care se comunică în mod obligatoriu prefectului județului și se vor aduce la cunoștință publică prin grija secretarului unității administrativ-teritoriale. Hotărârile consiliului județean sunt supuse controlului de legalitate al prefectului.

Președintele Consiliului județean emite dispoziții care pot avea atât caracter normativ cât și caracter individual și devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștința publică, prin publicare, în cazul celor normative, sau prin comunicare către persoanele interesate, în cazul celor individuale.

Prin atribuțiile pe care le exercită consiliul județean, la nivelul județului, atribuții concretizate în acte obligatorii pentru celelalte autorități din cadrul unității administrative, dar și prin capacitatea coordonatoare a reprezentantului său, Președintele consiliului județean – autoritate executivă, se asigură organizarea și dezvoltarea coerentă a politicilor publice în cadrul județului.

Consiliile locale și primarii reprezintă autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în comune și în orașe.

Consiliul local are initiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice, locale sau centrale. Consiliile locale folosesc ca modalitate de lucru deliberarea, specifică democrațiilor consensualiste și sunt recunoscute drept organe reprezentative ale comunității locale din cadrul unității administrative-teritoriale unde se constituie.

În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, proiectele acestora putând fi propuse de consilieri sau de primar. Hotărârile consiliului local se comunică în mod obligatoriu primarului localității și prefectului județului, prin intermediul secretarului unității administrativ-teritoriale care are și obligația de a le aduce la cunoștință publică.

Hotărârile consiliului local sunt supuse controlului de legalitate al prefectului.

Primarul ales, depune jurământul în fața consiliului local. El este șeful administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale, pe care îl conduce și îl controlează, îndeplinind funcția de autoritate publică.

Primarul răspunde de buna funcționare a administrației publice locale și reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție, îndeplinind următoarele atribuții principale:

Primarul îndeplinește următoarele categorii principale de atribuții: atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, îndeplinind funcția de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară, atribuții referitoare la relația cu consiliul local căruia îi prezintă un raport anual privind starea economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale, atribuții referitoare la bugetul local, atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor, coordonând realizarea serviciilor publice de interes local și luând măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din domeniile: educație, sănătate, servicii socile, sport, tineret, cultura, evidența persoanelor, etc,

Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuțiilor sale, primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe de pecialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, precum și cu consiliul județean.

Actele emise de primar se numesc dispoziții care se comunică în mod obligatoriu prefectului județului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor, prin intermediul secretarului unității administrativ-teritoriale, care le va și aduce la cunoștința publică. Dispozițiile primarului sunt supuse controlului de legalitate al prefectului.

IV.1.3 Autoritatea judecătorească

Puterea judecătorească este formată de instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Autoritatea judecătorească este reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte Instanțe judecătorești. Principiile, structura și modul de organizare a sistemului judiciar român sunt consacrate în Constituția României și Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată.

Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță supremă care funcționează în România, fiind organizată în 4 secții (secția civilă și de proprietate intelectuală, secția penală, secția comercială, secția de contencios administrativ și fiscal), Completul de 9 judecători și Secțiile Unite.

Curțile de apel sunt instanțe în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate. În prezent sunt 15 curți de apel.

Tribunalele sunt organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. În circumscripția fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din județ sau, după caz, din municipiul București.

Judecătoriile sunt instanțe organizate în județe și în sectoarele municipiului București. Localitățile care fac parte din circumscripția judecătoriilor din fiecare județ sunt stabilite în Hotărârea Guvernului nr.337/1993 cu modificările și completările ulterioare. În prezent sunt 177 judecătorii. În cadrul judecătoriilor se pot înființa secții sau complete specializate. La nivelul acestor instanțe, legea prevede organizarea secțiilor sau a completelor specializate pentru minori și familie.

Instanțele militare sunt organizate în tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial București și Curtea Militară de Apel București. Instanțele militare au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu, iar circumscripțiile acestor instanțe sunt prevăzute în Anexa 2 la Legea nr.304/2004 republicată.

Parchetele funcționează pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori și familie și judecătorie. În mod similar, pe lângă fiecare instanță militară funcționează un parchet militar. Parchetele au sediul în localitățile în care își au sediul instanțele pe lângă care funcționează și au aceeași circumscripție cu acestea.

IV.1.4. Curtea Constituțională a României

Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate public, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.

Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, atribuțiile sale fiind cele stabilite de Constituție și legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.
ce, nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

În realizarea funcției sale de "garant al supremației Constituției", Curtea îndeplinește o serie de atribuții, precum:

– se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

– hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;

– soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

Controlul constituționalității legilor constă în ansamblul dispozițiilor normative prin care se organizează verificarea conformității cu Constituția, atât a fiecărei legi cât și a fiecărei prevederi dintr-o anumită lege, a căror neconformitate cu Constituția a fost invocată. Acesta reprezintă o garanție juridică a respectării Constituției, ca unul dintre cele mai eficiente mijloace de asigurare a aplicării legii fundamentale a statului

Excepția de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial este un mijloc prin care se sesizează Curtea Constituțională asupra neconcordanțelor existente între unele dispozițiile legale și cele ale Constituției, aceasta fiind organul care hotărăște asupra acestor cazuri. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial.

IV.1.5. Instituții naționale de drepturile omului

Autoritățile administrative autonome sunt organizate și își desfășoară activitatea ca și celelalte organe ale administrației publice centrale, o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării și executarea în concret a legii, cu deosebirea că ele funcționează independent, nesubordonându-se niciunui organ ierarhic superior, Guvernului sau altei autorități publice.

Înființarea instituțiilor autonome presupune o lege organică sau o prevedere constituțională. Așadar, din acest punct de vedere se disting două categorii de autorități centrale autonome:

Autorități centrale autonome înființate în baza prevederilor constituționale:

Avocatul Poporului, reglementat de art. 58-60 din Constituție este o instituție de tip ombudsman cu competență generală, care are drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice, exercitând în acest sens o serie de atribuții principale:

– activitatea de soluționare a petițiilor

– activitatea privind contenciosul constituțional, caz în care formulează puncte de vedere, la cererea Curții Constituționale; sesizează Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora; sesizează direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor.

– activitatea privind contenciosul administrativ, putând sesiza instanța de contencios administrativ, în condițiile legii contenciosului administrativ;

– promovarea recursului în interesul legii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la problemele de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești irevocabile;

– prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora; rapoartele pot conține recomandări privind modificarea legislației sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor;

– prezintă rapoarte președinților celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului – ministru, în cazurile în care constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării;

Avocatul Poporului poate fi consultat de inițiatorii proiectelor de legi și ordonanțe, care, prin conținutul reglementărilor, privesc drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute de Constituția României, de pactele și celelalte tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

Atribuțiile Avocatului poporului sunt exercitate din oficiu sau la cererea persoanelor fizice, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase, societăților comerciale, asociațiilor și altor persoane juridice.

Autorități centrale autonome înființate prin lege organică:

B. Institutul Român pentru Drepturile Omului, înființat în baza Legii 9/1991 (IRDO), prima instituție națională pentru drepturile omului creată în România după 1989, este singura instituție națională din țara noastră care a fost recunoscută ca având această calitate, de către Comitetul de Coordonare a Instituțiilor Naționale pentru Drepturile Omului din sistemul ONU. IRDO corespunde Principiilor de la Paris formulate în 1991 la Conferința consacrată instituțiilor naționale de drepturile omului, principii devenite document oficial al Adunării Generale ONU în 1993, și care au în vedere: un mandat „cât mai larg posibil”, care să aibă la bază standardele universale ale drepturilor omului și care să includă dubla responsabilitate de a promova și de a proteja drepturile omului, totodată acoperind toate drepturile; independență față de guvern; independență garantată prin Constituție sau prin lege; putere adecvată de investigare; pluralism, inclusiv prin structura personalului și/sau cooperare efectivă și resurse umane și financiare adecvate.

Institutul corespunde cerințelor formulate și de Consiliul Europei prin Recomandarea Comitetului de Miniștri privind înființarea de instituții naționale independente pentru promovarea drepturilor omului.

IRDO, ca mecanism independent pentru promovarea, protejarea și monitorizarea implementării Convenției, potrivit art. 33 alin. 2 din document, își propune să ofere o primă imagine asupra modului în care sunt respectate drepturile persoanelor cu dizabilități în România. Astfel, s-a procedat la o analiză obiectivă a modului în care prevederile Convenției ONU sunt reflectate în legislația din România, dar și a modului în care acestea sunt respectate potrivit unor cercetări proprii, investigări ale unor ONG-uri, date puse la dispoziție de unele instituții.

B. Consiliul Național al Discriminării din România (CNCD), organizat în baza Ordonanței Guvernului 137/2000, autoritate de stat autonomă, sub control parlamentar, care își desfașoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de orice altă instituție sau autoritate publică. Domeniul de activitate este cel al discriminării, CNCD fiind garantul respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte. 

CNCD elaborează politicile publice în materia nediscriminării, consultând autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale, sindicatele și alte entități legale care urmăresc protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării. De asemenea, CNCD este resposabil cu aplicarea și controlul respectării legislației nediscriminării, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care ontravin principiului nediscriminării.

CNCD își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

• Prevenirea faptelor de discriminare prin realizarea de campanii de informare, de conștientizare privind drepturile omului, efectele discriminării, principiul egalității, cursuri de formare, de informare, proiecte și programe la nivel local, regional și național, realizarea de studii, rapoarte etc.
• Medierea faptelor de discriminare a părților implicate în cazul de discriminare, în prezența reprezentanților CNCD, acesta urmărind reducerea și eliminarea faptelor de discriminare și nicidecum să aplice amenzi.
• Investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare. Pentru analizarea cât mai corectă a cazurilor și pentru luarea deciziilor în cazul petițiilor primite sau autosesizărilor, Colegiul Director dispune luarea de masuri pentru a investiga cazurile, în urma cărora acesta constată existența sau nu a faptei de discriminare și dupa caz, sancționarea acesteia.
• Monitorizarea cazurilor de discriminare în urma constatării acestora de către CNCD, prin supravegherea ulterioară a părților implicate.
• Acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării prin explicarea legislației celor interesați de către consilierii juridici ai CNCD, prin indrumarea asistată în ceea ce privește activitatea de depunere a petiției și informatii suplimentare ce decurg din aceasta procedura.

Autoritățile centrale autonome de rang constituțional se supun Guvernului numai în măsura în care acesta adoptă acte normative care le sunt obligatorii și opozabile ca oricărui alt subiect de drept. În schimb, pentru autoritățile centrale de specialitate autonome create prin lege organică, regula potrivit căreia Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice are un grad mai mare de extensie și de aplicabilitate, acestea exercitând o competență formată din atribuții de complementaritate cu Guvernul, astfel încât nici nu se pot substitui atribuțiilor Guvernului, dar nici nu pot acționa în afara cadrului creat de Guvern.

Conducerea acestor autorități centrale autonome este desemnată de Parlament, fie că este vorba de totalitatea sau doar de o parte a celor ce o compun. Dependența acestor autorități față de Parlament are un caracter direct, spre deosebire de ministere care răspund în fața Parlamentului prin intermediul Guvernului.

De regulă, aceste autorități depun anual, sau la solicitarea Parlamentului, rapoarte cu privire la activitatea pe care o desfășoară, dar pentru care Parlamentul nu poate cere angajarea răspunderii politice sau juridice a acestora.

Actele administrative ale acestor autorități autonome sunt în principiu hotărâri, în cazul celor care au o structură colegială sau ordine și instrucțiuni, în cazul celor care au o conducere unipersonală dar și recomandări, regulamente, avize sau decizii.

Toate autoritățile administrative autonome au personalitate juridică iar conducătorii lor le reprezintă în raporturile cu celelalte persoane fizice și juridice și au calitatea de ordonator de credite

IV.2. Societatea civilă

În România, ceea ce numim societate civilă este formată din asociații, fundații, federații, culte religioase, partide politice, sindicate.

Persoanele fizice și persoanele juridice care urmăresc desfășurarea unor activități de interes general sau în interesul unor colectivități ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociații ori fundații, persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

Relațiile autorităților administrației publice cu organizațiile neguvernamentale sunt complexe. Ele variază de la cooperare, de cele mai multe ori obligatorie, potrivit unor dispoziții legale, sau de reprezentare , fie a autorităților publice în cadrul organizațiilor neguvernamentale, fie a celor din urmă pe lângă autotitățile administrației publice, sistem care asigură o legătură permanentă între acestea, la presiune.

Organizațiile neguvernamentale trebuie să se constituie în pârghii de informare și sprijin în soluționarea tuturor intereselor celor administrați, nu să-și orienteze preocupările exclusiv pentru exercitarea unor presiuni asupra administrației, în vederea realizării unor scopuri imediate.

Prevederile legale reglementează cadrul legal al desfășurării relațiilor de colaborare dintre administrație și organizațiile neguvernamentale. Spre exemplu, asistența soială este un domeniu pentru care Legea administrației publice locale a creat premizele cooperării dintre administrația locală și sectorul nonprofit, prin participarea organizațiilor neguvernamentale la realizarea de anchete sociale în vederea soluționării cererilor de ajutor social sau prin oferirea de locuri de muncă solicitanților de ajutor social.

În privința organizațiile reprezentative ale persoanelor cu dizabilități, acestea nu sunt suficient de vizibile, se cunosc puține lucruri despre rolul lor în promovarea și protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, în lupta pentru eliminarea obstacolelor întâmpinate în ceea ce privește accesul la educație, piața muncii și participare socială. Domeniile de interes ale ONG-urile din domeniul dizabilității sunt, de asemenea, foarte diverse, de exemplu:

protecția drepturilor copilului cu dizabilități;

integrarea școlară și socială a copiilor cu dizabilități /promovarea educației inclusive;

furnizarea de servicii copiilor, tinerilor și/sau adulților cu dizabilități

furnizarea de servicii pentru adulții cu dizabilități intelectuale: locuința protejată și viață independentă;

formare profesională și integrare pe piața muncii a adulților cu dizabilități;

asigurarea unui nivel maxim de independență pentru utilizatorii de scaun rulant, integrarea socială și profesională a acestora.

IV.3. Relația administrație – cetățean

Toți cetățenii interacționează, sub diverse forme, mai mult au mai puțin, cu autoritățile administrației publice, calitatea de cetățean evidențiind însăși competența acestora în satisfacerea interesului public general, scop în care trebuie să creeze și să dezvolte relații sociale, pe diferite niveluri.

Relațiile care se stabilesc între autoritățile administrației publice și cetățeni pot fi:

Relațiile de cooperare între autoritățile administrației publice și cetățeni, expresie a accesului participativ al populației la realizarea treburilor publice, sunt cele mai importante, atât din punct de vedere al ponderii lor, cât mai ales al valorii conținutului lor, subliniind sprijinul pe care cetățenii îl acordă administraței pentru ca aceasta să-și îndeplinească misiunea. Se disting două forme:

Relații de cooperare directă, în care cetățenii, individual sau în grup participă la realizarea unui interes general, la fel ca și structurile aadministrației publice.

Relațiile de cooperare indirectă, în care cetățenii spriină acțiunea autorităților administrației publice, fără însă a interveni în mod direct

Relații de utilizare a serviciilor publice prestate de administația publică, prin asigurarea unei bune utilizări a acestora de către cetățeni. Administrația publică trebuie să răspundă tuturor intereselor și nevoilor cetățenilor, o servire necorespunzătoare a cetățeanului putând determina consecințe asupra persoanei, lezând astfel atât interesul acesteia cât și al cetățenilor în general, și, prin urmare și al statului. Și în acest caz, se identifică două tipuri de relații:

Relații ce se stabilesc în baza normelor de drept administrativ, a actului normativ ce stabilește atribuțiile și competențele autorităților administrației publice, în baza căruia se adresează și cetățeanul.

Relații ce se stabilesc în baza normelor de drept civil, ca urmare a încheierii contractelor între furnizorii diverselor tipuri de servicii și beneficiarii acestora, cetățenii

Relații de autoritate sau de subordonare a cetățenilor față de autoritățile administrației publice, determinate de voința unilaterală a administrației

În societatea contemporană se impune realizarea unui nou echilibru între dominanț administrației și principiile democratice. Administrația trebuie să se întorcă la rosturile sale fundamentale – acelea de a sluji intresele cetățenilor și de a nu exacerba caracterul dominant al acesteia.

Într-o țară democratică, participarea indivizilor la viața societății este esențială, lipsa de participare
punând în pericol funcționarea democratică a acesteia. Întotdeauna va exista pericolul ca guvernanții să monopolizeze puterea și să-și urmărească exclusiv propriile interese, de aceea, cetățenii au datoria de a le aminti în permanență că sunt aleșii și reprezentanții lor.

Participarea cetățenilor la procesul de adoptare a deciziilor într-o democrație cu tradiție este un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetățenilor, cât și din partea administrației obligată să emită informații către cetățeni, privind activitatea și planurile sale, pentru ca aceștia să poată înțelege direcțiile prioritare ale politicii administrative a aleșilor locali.

Al doilea nivel se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind acțiunea autorităților pentru identificarea necesităților cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau colectarea de idei și sugestii privind o anumită problemă.

Al treile nivel este implicarea cetățenilor în activitatea complexă de guvernare, astfel încât activitățile acesteia să fie dezvoltate și susținute în așa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor și dorințelor cetățenilor.

Cetățenii și implicit societatea civilă sunt cei care intervin pe lângă factorii de decizie, ei dețin dreptul dar și obligația de a influența deciziile politice, economice sau de interes public. Acestora le revine rolul de a participa la viața publică, participarea cetățenilor manifestându-se prin:

Exercitarea libertății de acces la informațiile de interes public

Exercitarea dreptului la petiționare

Exercitarea dreptului la initiațivă legislativă cetățenească

Implicarea în procesul de luare a deciziilor publice

Protejarea cetățeanului în fața abuzurilor instituțiilor publice

Rezolvarea problemelor comunităților prin intermediul ONG-urilor

Influențarea politicilor publice din interiorul lumii politice

Desfășurarea de muncă voluntară în beneficiul comunitaăți

Exercitarea libertății de a manifesta în spatiul public

Exercitarea dreptului de a alege și de a fi ales

Dreptul oricărui cetățean de a avea acces la orice informație de interes public este garantat, autoritățile publice fiind obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

Accesul la informația de interes public se bazează în primul rând pe credința că este un drept al omului și în al doilea rând pe faptul că reprezintă o resursă important și necesară pentru sectorul privat.

Legea privind accesul la informațiile de interes public, apărută din necesitatea creșterii transparenței la nivelul autorităților statului, precum și a controlului exercitat de societatea civilă asupra acestora, stabilește categoriile de informații care trebuie furnizate publicului precum și sfera autorităților statului obligate să furnizeze informații publicului. Actul normative face o distincție între informațiile care sunt furnizate ”din oficiu”, care trebuie să fie disponibile permanent la sediul autorităților publice și cele furnizate ”la cerere”.

De asemenea, cetățenii și organizațiile legal constituite au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate în nume propriu sau al colectivelor pe care le reprezintă, autoritățile publice având obligația să raspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.

Dreptul la petiționare este o expresie a interdependenței sau complementarității în sistemul drepturilor și libertăților exercitarea acestuia permite cetățeanului nu numai să interacționeze cu autoritățile statului dar și posibilitatea soluționării unor aspect de interes personal.

În scopul îmbunătățirii mecanismelor de consultare și de participare a reprezentanților societății civile la procesul de elaborare a legilor, cu precădere la nivelul comisiilor parlamentare, Camera Deputaților pune la dispoziția organizațiilor societății civile legal constituite, fără scop lucrativ, interesate de activitatea legislativă, inclusive ca expertiză de specialitate, o procedură de înregistrare online într-un Repertoar publicat pe site-ul Camerei Deputaților, un instrument de informare și de lucru eficient pentru deputați și staff-ul parlamentar, cu privire la mediul asociativ din România.

De asemenea, Senatul României asigură cetățenilor și organizațiilor non-guvernamentale posibilitatea de a asista la ședințele de plen, acestea fiind în general publice, cu excepția cazurilor în care la cererea președintelui, a unui grup parlamentar sau a cel puțin 20 de senatori se hotărăște, cu votul majorității senatorilor prezenți, ca acestea să fie secrete.

O altă formă de implicare a cetățenilor este inițiativa legislativă care trebuie să aparțină unui număr de cel putin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, care provin din cel puțin un sfert din județele țării, în fiecare din acestea urmând a fi înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.

Dreptul la inițiativă legislativă nu trebuie confundat cu dreptul cetățenilor de a face observații și propuneri la proiectele legislative ale instituțiilor publice, o altă formă de implicare în procesul de luare a deciziilor publice.

Conceptul de transparență decizională vine să susțină colaborarea tot mai strânsă între cetățeni, pe de-o parte, și dintre cetățeni și instituții publice, pe de altă parte, actorii interesați

Legea privind transparența decizională în administrația public are în vedere aplicarea și respectarea principiului informării cetățeaului, care presupune și:

Dreptul de a participa la ședințele publice ale autorităților sau instituțiilor publice

Dreptul de a-și exprima opinia cu privire la proiectele de cte normative înaintea adoptării acestora

Dreptul de a fi consultați înainte de a fi adoptat un act normative care afectează în mod direct cetățeanul

Dreptul de a se informa cu privire la proiectele de acte normative care privesc un interes public

Dreptul de a formula propuneri sau sugestii pentru îmbunătățirea unui proiect de act normative

Dreptul de a se adresa justiției dacă se consider lezați într-un drept sau interes

Participarea și consultarea publică sunt importante atât pentru dezvoltarea și implementarea politicilor publice cât și pentru interesul direct, atât al cetățenilor, dar și al autorităților. Un proces de guvernare efficient trebuie să asigure un transfer continuu de informații de la administrație la cetățeni, dezvoltând în acest fel un canal important de comunicare,  care-i va permite în același timp să culeagă informații de la cetățeni.

Și totuși, atunci când vorbim de cetățean, nu putem ascunde dependența în care se regăsesc membrii unei societăți față de autoritățile administrației publice. Dependența cetățeanului de administrația publică este clară atunci când administrația apare ca deținătoare a puterii executive, dar discutabilă atunci când se manifestă în situațiile în care administrația este prestatoare de servicii.

Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este indreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Controlul reprezintă o condiție indispensabilă a activității autorităților administrației publice, numai prin intermediul său, putându-se verifica viabilitatea și legalitatea deciziilor autorităților publice, descoperi păreri, gândi și elabora soluții superioare în practica cotidiană.

Pentru reglarea unor derapaje, cetățeanul are la îndemână mijloacele de protecție internă în cadrul structurilor administrației publice și mijloace de protecție externă:

Procedura administrativă internă (pre-contencioasă) rezolvă prompt, în interiorul structurilor , orice sursă de insatisfacție a cetățenilor, într-un climat participativ al oamenilor la activitățile administrației publice, fapt ce determină creșterea eficienței acesteia.

Se pot identifica astfel, o serie de elemente esențiale procedurilor pre-contencioase în efortul de construire a unei administrații publice democratice: asigurarea unei transparențe dministrative, prin informarea cetățenilor asupra drepturilor și mijloacelor de protecție pe care le au în raporturile cu autoritățile administrației publice, accesul la documente, căi de atac și recurs, publicarea proiectelor deciziilor administrative în vederea consultării și participării cetățenilor la elaborarea acestora, respectarea elementelor de procedură contradictorie.

Autoritățile administrației publice vor trebui să generalizeze obligația motivării scrise a actelor administrative, oferind explicații și justificări pentru soluțiile adoptate, astfel încât cetățeanul să înțeleagă și să-și însușească soluția sau să poată motiva recursul.

Procedura contencioasă sau controlul jurisdicțional, ca mijloc de protecție a cetățeanului se plasează în exteriorul administrației publice, dar cu impact major asupra calității acesteia, dreptul de acces la justiție al fiecărui cetățean lezat în drepturile sale legitime nu trebuie să determine o neglijare a efortului legislativ ce trebie întreprins pentru remedierea procedurilor pre-contencioase și perfecționarea acestora, mai ales că, procedurile contencioase sunt mai lente și mai costisitoare.

Avocatul poporului este instituția ce intervine în lupta cetățeanului de a-și găsi dreptatea față de abuzurile administrației.

Recursul administrativ – reprezintă calea de atac prin care o persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, printr-un act administrativ, măsură administrativă sau prin refuzul nejustificat sau nesoluționarea în termen legal a unei petiții, se adresează autorității administrative în cauză sau celei ierarhic superioare acesteia, solicitând recunoașterea dreptului sau interesului legitim lezat și desființarea totală sau parțială ori modificareaactului sau măsurii vătămătoare.

Recursul neierarhic este recursul administrativ exercitat în fața autorității administrative autoare a actului sau măsurii, prin care se contestă legalitatea, temeinicia sau oportunitatea acestuia. Așadar, pentru a se putea exercita recursul administrativ neierarhic, trebuie să existe un act administrativ, un refuz nejustificat ori o petiție nesoluționată în termen, o vătămare într-un dreăt sau interes legitim și o petiție a solicitantului adresată autorității competente.

Recursul ierarhic este recursul administrativ exercitat în fața autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul sau înscrisul ori a dispus măsura atacată, caz în care acestea pot fi controlate sub aspectul legalității, temeiniciei și oportunității. Pentru a se putea exercita recursul ierarhic trebuie să existe un act administrativ, un refuz nejustificat ori o petiție nesoluționată în termen, o vătămare într-un dreăt sau interes legitim, o sesizare a petiționarului, o soluție nefavorabilă dispusă de autoritatea inițial sesizată care se află în raport de subordonare ierarhică cu autoritatea în fața căreia se exercită calea de atac.

Dintre avantajele participării cetățenești pentru administrația publică putem aminti:

• Restabilește și construiește încrederea între administrația publică și cetățeni;

• Ajută administrația să identifice nevoile comunității mai repede și cu o satisfacție mai mare pentru cetățeni;

• Oferă gratuit administrației publice informații în legatură cu deciziile ce trebuiesc luate;

• Conduce comunitatea către consens și nu către conflict;

• Administrația și cetățenii sunt capabili să abordeze împreuna problemele și oportunitățile într-un mod cât mai creativ.

Valorile de bază pentru practica participării publice

• Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc acele acțiuni care le afectează viața;

• Participarea publică implică promisiunea că aceasta va influența decizia;

• Procesul participării publice comunică interesele și vine în întâmpinarea nevoilor tuturor participanților;

• Procesul participării publice solicită și facilitează implicarea acestor persoane potențial afectate;

• Procesul participării publice invită participanții să-și definească modul propriu de implicare;

• Procesul participării publice arată participanților felul în care contribuția lor a afectat decizia;

• Procesul participării publice furnizează participanților informații necesare pentru ca aceștia să participe într-un mod cât mai semnificativ.

Promovarea și protejarea drepturilor omului în general, dar mai ales în administrația publică, are drept scop transformarea omului dintr-un observator pasiv într-un participant activ la toate evenimentele și acțiunile din comunitate.

Importanța acordată cetățeanului și drepturilor acestuia ca individ în cadrul sistemului administrației publice este relavată de ridicarea la rang de principiu al bunei” guvernări în relația dintre administrație și cetățean.

Programul de guvernare 2013-2016 întărește la rândul său angajamentul Guvernului pentru respectarea principiilor bunei guvernări: transparență, responsabilitate, participare cetățenească.

În cadrul sistemului administrației publice, o atenție deosebită a fost acordată reformei managementului resurselor umane ca o necesitate a îmbunătățirii serviciului către clienți și a receptivității, accentuând convingerea că administrația trebuie să fie mai mult orientată pe client, să ofere oportunități pentru feedback-ul de la client și să îi asigure satisfacție. Una dintre cele mai importante tendințe în managementul resurselor umane este reprezentată de dezvoltarea politicilor de pregătire și perfecționare în scopul creării abilităților, competențelor și mobilității angajaților din sectorul public, unul din efectele scontate fiind ameliorarea calitativă a actului administrativ, a gradului de satisfacere a nevoilor de formare în cadrul administrației publice, precum și cea a calității managementului resurselor umane din autoritățile și instituțiile publice

Motivarea actului administrative este un alt element ce contribuie la îmbunătățirea calitativă a actului administrativ. Astfel, normele de tehnică legislativă precizează că în instrumentul de prezentare și motivare trebuie să se precizeze motivul emiterii actului normativ și anume: „cerințele care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficiențele și neconcordanțele reglementărilor în vigoare; principiile de bază și finalitatea reglementărilor propuse, cu evidențierea elementelor noi; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluările statistice; referirile la documente de politici publice sau la actul normative pentru a căror implementare este elaborat respectivul proiect.”

Prin urmare, procesul de elaborare al actelor normative, trebuie să aibă ca finalitate legi cât mai accesibile pentru cetățean, printr-o formulare cât mai adecvată a normelor, prin utilizarea unui limbaj semnificativ și uniform, ceea ce determină crearea condițiilor pentru ca cetățeanul să respecte legea și, totodată, să fie protejat prin lege.

Buna guvernare se referă la procesele politice și instituționale, cât și la rezultatele considerate necesare pentru a atinge obiectivele de dezvoltare. Este procesul prin care instituțiile publice desfășoară activități publice, gestionează resurse publice și garantează respectarea drepturilor omului într-o manieră liberă de orice abuz și corupție, acordând o atenție deosebită principiului statului de drept. Testul veritabil al "bunei"guvernări este măsura în care aceasta își îndeplinește obligațiile vizând drepturile omului: drepturile civile, culturale, economice, politice și sociale.

Așadar, ”buna” guvernare presupune: respectarea totală a drepturilor omului, asigurarea supremației legii, participare eficientă, parteneriate a mai multor actori, un sector public eficient și efectiv, legitimitate, acces la cunoștințe, informații și educație, acordarea atribuțiilor politice oamenilor, echitate, dezvoltare durabilă, atitudini și valori care promovează responsabilitatea, solidaritatea și toleranța

IV.4. Cadrul instituțional și legislativ privind persoanele cu dizabilități

Preocupările României pentru un sistem de protecție a persoanelor cu dizabilități se nasc la inceputul ultimului deceniu al mileniului trecut. Astfel, în luna octombrie a anului 1990 se înființează, pe lângă ministrul de stat însărcinat cu calitatea vieții și protecția socială, Secretariatului de Stat pentru Handicapați.

În 1991, prima Constituțíe a României de după 1989, a consacrat domeniului un întreg articol, stabilind că ”persoanele handicapate se bucură de protecție specială”, Statul fiind obligat ”șă asigure realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățamânt, de instruire și de integrare socială a handicapaților, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor”.

Anul 1992 marchează debutul procesului de reglementare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, prin apariția a două legi: Legea privind protecția specială a persoanelor handicapate și Legea nr 57 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate care defineau ”persoanele handicapate” ca fiind ”acele persoane care, datorită unor deficiențe senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra total sau parțial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibilități, în viața socială și profesională, necesitind măsuri de protecție specială”, stabilind dreptul acestora la prestații sociale, facilități fiscale și condiții generale mai favorabile, acordate în baza certificatului de ”încadrare într-o categorie de persoane handicapate emis de comisiile de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă de pe lângă cabinetele de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă ce funcționează în cadrul policlinicilor teritoriale, pentru adulți, și de către comisiile de diagnostic și triaj județene și ale sectoarelor municipiului Bucuresti, pentru copii”.

De asemenea, actele normative menționate au definit scopul măsurilor de protecție specială care se efectuează atât prin forme instituționalizte cât și neinstituționalizate: prevenirea, atenuarea, înlăturarea consecințelor profesionale, economice și sociale ale handicapului și egalizarea șanselor prin:

depistarea activă și precoce a persoanelor handicapate;

asistență medicală și educație normală sau specială a persoanelor handicapate;

orientarea școlar-profesională, calificarea, sprijinirea încadrării în muncă și a integrării sociale a persoanelor handicapate.

precum și integrarea socio-profesională a persoanelor handicapate, prin încadrarea în muncă și realizarea de venituri de către acestea.

Anul 1998 aduce noi modificări privind cadrul instituțional – se schimbă denumirea Secretariatului de Stat pentru Handicapați în Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Guvernului, care realizează coordonarea, îndrumarea și controlul activității de protecție a persoanelor cu handicap, precum și asigurarea integrării sociale a acestora.

Cadrul instituțional astfel creat a asigurat condițiile apariției unei noi etape în dezvoltarea sistemului de protecție a persoanelor cu dizabilități, odată cu elaborarea, în anul 1999, a unui nou act normativ privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități, care definea persoanele cu handicap ca fiind acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficiente fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le impiedica sau le limiteaza accesul normal și în condiții de egalitate la viața socială, potrivit varstei, sexului, factorilor sociali, materiali si culturali, necesitand masuri de protectie speciala in vederea integrarii lor sociale.

Potrivit actului normativ, protecția specială cuprinde măsurile ce trebuie luate pentru exercitarea dreptului persoanelor cu handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de invatamant, de instruire si de integrare sociala a acestei categorii de persoane. Măsurile de protecție specială se aplică pe baza încadrării în categorii de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap stabilit în urma evaluarii efectuate de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap.

Pe plan instituțional, Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap (SSPH) trece, începând cu luna ianuarie a anului 2001, din subordinea Guvernului în subordinea Ministerului Sănătății și Familiei, păstrându-și rolul de organ de specialitate al administrației publice centrale care realizează coordonarea, îndrumarea și controlul activității de protecție a persoanelor cu handicap, precum și integrarea socială a acestora.

Anul 2002 continuă eforturile privind construcția sistemului de protecție pentru persoanele cu dizabilități, prin elaborarea Strategiei nationale privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, al cărei concept era alegerea – posibilitatea persoanei cu handicap de a alege cum, unde, cu cine, de a lua hotarari privind viata sa, și își declarase drept scop cresterea calității vieții persoanelor cu handicap. Obiectivul gneral al Strategiei a fost alinierea politicii naționale cu standardele internaționale în domeniu: Carta Socială Europeană revizuita (art. 15 – partea a doua); Programul Mondial de Acțiune privind persoanele cu dizabilități; Convenția Organizației Internaționale a Muncii 159 pentru instruirea și angajarea persoanelor cu dizabilități; Recomandarea Consiliului Europei nr. R (92) pentru o politica coerenta pentru egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități, Regulile standard ale Organizației Națiunilor Unite privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități; Rezoluția Consiliului Europei și a reprezentanților guvernelor țărilor membre în cadrul Consiliului privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Dizabilități.

Principiile directoare pe care documentul s-a bazat: principiul egalizării șanselor, stabilit de Regulile standard ale Națiunilor Unite privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități, principiul descentralizării și responsabilizării comunității, principiul solidarității, principiul intervenției intersectoriale si interdisciplinare, principiul parteneriatului, principiul stimulării persoanelor cu handicap de a duce o viață independentă.

Obiectivele prioritare ale primei startegii în domeniu au fost: Reforma administrativă a Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap având drept obiectiv consolidarea administratiei publice centrale si locale și Reforma instituțională.

Anul următor, începând cu luna aprilie 2003, în subordinea Guvernului, sub directa coordonare a ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, se înființează, prin reorganizarea SSPH, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, cu rol de a asigura coordonarea, la nivel central, a activităților de protecție specială și promovare a drepturilor persoanelor cu handicap.

O nouă modificare a cadrului instituțional se petrece în vara aceluiași an, 2003, când, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

Așadar anul 2003 reprezintă anul în care, prin reorganizarea SSPH, aflat în subordinea Ministerului Sanătății și prin înființarea ANPH, în subordinea, mai întâi a Guvernului, apoi în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Guvernul României a transmis decizia clară de trecere de la protecția și asistența preponderent medicală a persoanelor cu handicap, la abordarea sistemului prin prisma asistenței sociale, în conformitate cu practicile europene moderne.

În același an are loc procesul de revizuire al Consituției, astfel încât, prin modificarea acesteia, vechiul articol dedicat domeniului se reformulează: Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor

Începând cu anul 2004, prin comasarea serviciului public de asistență socială și a serviciului public specializat pentru protecția copilului de la nivelul județului, respectiv al sectorului municipiului București, în subordinea consiliilor județene, respectiv locale ale sectoarelor municipilui București, funcționează Direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului, instituții publice cu personalitate juridică care realizează la nivel județean, respectiv la nivelul local al sectoarelor municipiului București, măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.

Anii 2005 – 2006 reprezintă o altă etapă importantă în evoluția sistemului de protecție al persoanelor cu dizabilități, marcată, în special prin apariția, în anul 2005, a Strategiei nationale pentru protecția, integrarea si incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013 ”Șanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminări” și, anul următor, a Legii privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Strategia natională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013 a avut drept scop asigurarea exercitării totale de către persoanele cu handicap a drepturilor și libertăților fundamentale, în vederea creșterii calității vieții acestora, conceptul fundamental fiind alegerea: persoana cu handicap are posibilitatea de a lua hotarâri privind viața sa, de a gestiona bugetul personal complementar și de a alege serviciile de care are nevoie precum și furnizorii lor.

Principiile fundamentale pe care s-a bazat documentul: espectarea drepturilor și a demnității persoanelor cu handicap, prevenirea și combatereadiscriminării, egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap, egalitatea de tratament, solidaritatea socială, responsabilizarea comunității, "adaptarea" societății la persoana cu handicap ; interesul persoanei cu handicap; abordarea integrată; parteneriatul.

Obiectivele generale ale strategiei din 2005 au fost:

1. Promovarea integrării sociale a persoanelor cu handicap ca cetățeni activi în măsură de a-și controla viața

2. Acordarea de sprijin pentru familiile care au în componență persoane cu handicap

3. Creșterea gradului de ocupare a forței de muncă pentru persoanele cu handicap

Cel de-al doilea moment care s-a conturat în perioada 2005-2006 a fost intrarea în vigoare a Legii privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, unul dintre cele mai cuprinzătoare acte normative care reglementează drepturile si obligatiile persoanelor cu handicap acordate in scopul integrarii si incluziunii sociale a acestora, cu implicații substanțial îmbunătățite în ceea ce privește calitatea vieții lor.

Legea are la bază conceptul fundamental al strategie naționale – persoana cu handicap, cetățean cu drepturi depline, scop în care, actul normativ include și impune conceptul „acces pentru toți”, stabilește obligații și termene pentru autoritățile centrale și locale, publice și private.

Potrivit actului normativ, persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.

Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap au la bază următoarele principii: respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului; prevenirea și combaterea discriminării; egalizarea șanselor; egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă; solidaritatea socială; responsabilizarea comunității; subsidiaritatea; adaptarea societății la persoana cu handicap; interesul persoanei cu handicap; abordarea integrată; parteneriatul; libertatea opțiunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și formelor de suport de care beneficiază; abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii; protecție împotriva neglijării și abuzului; alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și asistenței necesare; integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi și obligații egale ca toți ceilalți membri ai societății.

Anul 2010 aduce, din nou, modificări ale cadrului instituțional: Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, a fost desființată, atribuțiile fiind preluate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Odată cu desființarea Autorității se desființează și Institutul Național pentru Prevenirea și Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap , aflat în subordinea acesteia încă de la înființarea Secretariatului de Stat pentru Handicapați, responsabil de efectuarea de analize și studii comparative, precum și cercetări privind concepte, teme și practici în domeniul dizabilității, fără că aceste atribuții specifice să fie transferate altei instituții.

Așadar, începând cu luna iulie a anului 2010, coordonarea la nivel central a activităților de protecție specială și promovare a drepturilor persoanelor cu handicap și elaborarea politicilor, strategiilor și standardelor în domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap au revenit Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, prin Direcția Generală Protecția Persoanelor cu Handicap.

În ce privește abordările cu privire la dizabilitate, anul 2010 reprezintă pentru România momentul de angajament pentru o schimbare profundă, odată cu ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CDPD), România angajându-se, astfel, să adopte toate măsurile adecvate legislative, administrative și de altă natură pentru implementarea drepturilor prevăzute de aceasta, să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv cele legislative, pentru a modifica sau abroga legile, reglementările, cutumele și practicile existente care constituie discriminare împotriva persoanelor cu dizabilități;

În ianuarie 2012 a intrat în vigoare Legea asistenței sociale, lege care reglementează cadrul general de organizare, funcționare și finanțare a sistemului național de asistență socială în România, afirmând că promovarea și respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități reprezintă o obligație pentru autoritățile statului, pentru toate persoanele juridice de drept public și privat, precum și pentru toți cetățenii din România, autoritățile administrației publice centrale și locale, având obligația de a asigura măsurile specifice de protecție și de asistență socială, în conformitate cu nevoile particulare ale persoanelor cu dizabilități, precum și în funcție de situația familială și socio-economică a acestora.

Potrivit actului normativ menționat, în baza principiului asigurării de oportunități egale, autoritățile publice competente au obligația să asigure toate măsurile necesare destinate persoanelor cu dizabilități în scopul:

a) accesului nemijlocit și neîngrădit la educație, sănătate, ocupare, justiție, precum și la toate tipurile de servicii publice de interes general și servicii sociale;

b) facilitării participării active la viața comunității din care face parte persoana și a societății în general.

De asemenea, Legea asistenței socaile menționează că, pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, autoritățile publice au obligația să includă nevoile speciale ale acestei categorii de persoane în toate politicile publice, strategiile și programele de dezvoltare regională, județeană sau locală, precum și în programele guvernamentale.

În ce privește cadrul instituțional, acesta a fost influențat de schimbările din configurația politică a anului 2012, astfel că, Direcția Generală Protecția Persoanelor cu Handicap se transformă, în iunie 2012 în Direcția Protecția Persoanelor cu Handicap, urmând ca, un an mai târziu, în luna august 2013 să își schimbe denumirea în Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități, păstrându-și însă rolul de coordonare la nivel central a activităților de protecție specială și promovare a drepturilor persoanelor cu handicap.

Luna decembrie a anului 2014 a adus mult așteptata schimabare: înființarea Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, cu activitate în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități, desemnată să aducă la îndeplinire obligațiile prevăzute în Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală la 13 decembrie 2008.

Principala sursă de informare statistică la nivel național referitoare la persoanele cu dizabilități în general este Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. La 31 decembrie 2014, în România erau înregistrate 737.885 persoane cu handicap, care reprezintă copiii și adulții în evidență la nivelul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului, în baza certificatului de încadrare în grad de handicap.

În marea lor majoritatem persoanele cu handicap trăiesc în propriile familii sau independent, reprezentând persoanele neinstituționalizate. Proporția de 97,6% a acestora, față de 2,4% persoane asistate în instituțiile rezidențiale publice, s-a menținut aproape constantă de-a lungul timpului.

Analizând mediul de viață al persoanelor cu handicap, se constată că, 47% dintre acestea trăiesc în mediul rural, restul de 53% în mediul urban.

Din totalul persoanelor adulte cu handicap, 57% sunt femei și 43% bărbați.

Un alt aspect importat, care a caracterizat sistemul de protecție încă de la apariția sa, este dat de faptul că, elementul cheie în baza căruia se acordă beneficiile și serviciile de asistență socială este certificatul de încadrare în grad de handicap care reprezintă de fapt ”poarta de intrare” în sistem, gradul fiind singurul care diferențiază nivelul beneficiilor.

Terminologie. Definiții. Concepte.

În România, termenul dizabilitate nu este încă dezvoltat în dicționarul explicativ al limbii romîne dar a fost introdus, din anul 2005, în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, fiind asimilat fondului de cuvinte și normelor limbii.

Deși termenul cosacrat este “handicap/persoană cu handicap”, actualmente, legislația românească utilizează în egală măsură termenui ”handicap” și ”dizabilitate”, respectiv ”persoană cu handicap”, ”persoană cu dizabilități”, atribuindu-le același sens..

Termenul ”persoană cu handicap”, consacrat de Constituția României, este definit de Legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ca fiind persoana căreia mediul social, neadaptat deficiențelor sale fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, o împiedică total sau îi limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale.

Același act normativ definește termenul “dizabilitate” ca fiind termenul generic pentru afectări/deficiențe, limitări de activitate și restricții de participare, care relevă aspectul negativ al interacțiunii individ-context.”

Ratificarea de către România a Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități marchează începutul utilizării termenilor ”dizabilitate”/”persoană cu dizabilități”, documentul, recunoscând faptul că dizabilitatea este un concept în evoluție și că acesta rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți oferă mai mult o nondefiniție termenului: persoanele cu dizabilități includ acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți.

Legea asistenței sociale definește dizabilitatea ca fiind termenul generic pentru afectări, limitări ale activității și restricții în participare, în contextul interacțiunii dintre individul care are o problemă de sănătate și factorii contextuali în care se regăsește, respectiv factorii de mediu și personali.

Același act normativ definește persoanele cu dizabilități ca reprezentând acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți.

Deși, după ratificarea de către România a CDPD intenția politicilor publice românești este de a înlocui termenul handicap/persoană cu handicap cu dizabilitate/persoană cu dizabilități fără a se interveni asupra actului normativ care reglementează drepturile acestei categorii de persoane, analizând definițiile date de cele două acte normative, se observă că, în cazul definiției dată de legea specială persoana cu handicap este analizată dn perspectiva ”accesului” cu șanse egale la viața societății, spre deosebire de definiția dată de legea generală care analizează persoana cu dizabilități din perspectiva participării depline și efective în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți, abordare similară cu cea a CDPD.

Această diferență de abordare se evidențiază și în cazul definiției dată de legea generală, incluziunii sociale – ansamblul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii, educației, sănătății, informării-comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate combaterii excluziunii sociale și asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele economice, sociale, culturale și politice ale societății.

4.5. Egalitatea și nediscriminarea

Cetățenii români sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege, functiile și demnitățile publice, civile sau militare, putând fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia româna și domiciliul în țară.

Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate

în special în exercitarea următoarelor drepturi:

a) dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțional;

b) dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție;

c) drepturile politice: drepturile electorale, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice;

d) drepturile civile, în special: dreptul la libera circulație si la alegerea resedinței; dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară; dreptul de a obține și de a renunța la cetățenia română; dreptul de a se căsători și de a-și alege partenerul; dreptul de proprietate; dreptul la moștenire; dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire si de asociere; dreptul de petiționare;

e) drepturile economice, sociale si culturale, în special: dreptul la munca, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egala, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare; dreptul de a inființa sindicate și de a se afilia unor sindicate; dreptul la locuință; dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale; dreptul la educație si la pregătire profesională; dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale si sportive; dreptul de acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.

Legislațía definește discriminarea ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Comportamentul activ sau pasiv care, prin efectele produse, favorizează sau defavorizează nejustificat sau supune unui tratament injust ori degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz.

IV.6. Respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cu handicap

IV.6.1. Protecția și promovarea drepturilor civile și politice

Cadrul juridic privind drepturile civile și politice este constituit în România din reglementările constituționale, cele date de legile de ratificare atât ale Pactului privind drepturile civile și politice cât și ale Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceastã convenție precum și de prevederile Codurilor civil si de procedură civilă precum și penal și de procedură penală.

Constituția garantează pentru toți cetățenii săi dreptul la viață, pedeapsa cu moartea fiind interzisă. Odată cu ratificarea, în 1974, a Pactului privind drepturile civile și politice, România recunoaște dreptul la viață ca fiind inerent persoanei umane, ocrotit prin lege, nimeni neputând fi privat de viața sa în mod arbitrar.

De asemenea, prin raftificarea, în 1994, a Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceastã convenție , România protejează prin lege dreptul la viață al oricărei persoane.

Codul Civil reglementează dreptul la viață al oricărei persoane, acesta fiind garantat și ocrotit în mod egal de lege, interesul și binele ființei umane primând asupra interesului unic al societății sau al științei. De asemenea, este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor.

Dreptul la respectarea integrității fizice și mentale, în România, este garantat tuturor cetățenilor, fiind ocrotit în mod egal de lege, asupra integrității ființei umane neputându-se aduce atingere, decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Ratificând, în anul 2001, Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei și Convenția privind drepturile omului și biomedicina, România s-a angajat să protejeze demnitatea și identitatea ființei umane și să garanteze oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrității sale și al celorlalte drepturi și libertăți fundamentale față de aplicațiile biologiei și medicinei.

Odată cu aderarea, în 1990, la Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, România s-a angajat să vegheze ca toate actele de tortură sau în legătură cu tentativa de a săvârși tortura, să constituie infracțiuni în raport cu dreptul penal, pasibile de pedepse corespunzătoare, dată fiind gravitatea lor.

De asemenea, așa cum este reglementat de Constituție, în România, nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant.

Prin ratificarea, în 1994 a Convenției pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceastã convenție, România recunoaște că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Codul civil reglementează dreptul oricărei persoane la demnitate, la propria imagine, orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia fiind interzisă.

Codul penal definește tortura ca fiind fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice, în scopul obținerii de informații sau declarații, pedepsirii pentru un act comis, intimidării, pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În situația în care fapta descrisă mai sus a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi iar în vazul în care tortura a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi, tentativa pedepsindu-se, de asemenea. Mai mult, este prevăzut faptul că nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.

Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Supunerea oricărei persoane aflate în executarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente este interzisă.

Începând cu anul 2014, Instituția Avocatului Poporului, prin Domeniul privind prevenirea torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în locurile de detenție îndeplinește atribuțiile specifice de Mecanism național de prevenire a torturii în locurile de detenție.

În cazul persoanelor internate într-o unitate de psihiatrie sau admise în centre de recuperare și reabilitare, este interzisă supunerea la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente. Persoanelor internate li se poate restrictiona libertatea de mișcare, prin folosirea unor mijloace adecvate, pentru a salva de la un pericol real și concret viața, integritatea corporală ori sănătatea lor ori a altei persoane. În aceste condiții este interzisă imobilizarea cu lanțuri ori cătușe a persoanelor internate, imobilizarea cu mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale fiind permisă doar în situatii exceptionale, măsura contenționării neputând fi folosită ca sancțiune ori ca parte a programului de tratament sau ca soluție pentru lipsa de personal ori de tratament. Această măsură poate fi folosită doar dacă aplicarea celor mai puțin restrictive tehnici a fost neadecvată sau insuficientă pentru a preveni orice lovire ori vatamare.

Consimțământul liber exprimat cu privire la experimentele medicale și științifice este stabilit de o serie de reglementări.

Astfel, odată cu ratificarea Convenției europene pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei și a Convenției privind drepturile omului și biomedicina, România s-a sngajat ca orice intervenție în domeniul sănătății să se poată efectua doar după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză, primind în prealabil informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, a consecințelor și riscurilor.

Inclusiv părerea minorului va fi luată în considerare ca un factor din ce în ce mai hotărâtor, în funcție de vârsta și de gradul său de maturitate.

În cazul în care minorul sau majorul care, din cauza unui handicap mintal sau a unei boli nu au capacitatea de a consimți, intervenția nu se poate efectua decât dacă este spre beneficiul direct al acestora și doar cu autorizația reprezentantului lor sau a unei alte persoane ori instanțe desemnate prin lege.

Persoana care suferă de o tulburare mintală gravă nu poate fi supusă fără consimțământul său la o intervenție destinată să îi trateze această tulburare decât atunci când absența unui astfel de tratament riscă să îi prejudicieze grav sănătatea și sub rezerva condițiilor de protecție prevăzute de lege, cuprinzând proceduri de supraveghere și de control, precum și căi de recurs.

De asemenea, pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală, asumându-și, în scris, raspunderea pentru decizia sa, caz în care, consecintele refuzului său trebuie explicate. În cazul în care se cere consimțământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înțelegere. Consimțământul pacientului este obligatoriu atât pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord cât și în cazul participarii sale în învățământul medical clinic și la cercetarea științifică. Pentru cercetare științifică nu pot fi folosite persoanele care nu sunt capabile să își exprime voința, cu excepția obținerii consimțământului de la reprezentantul legal și dacă cercetarea este facută și în interesul pacientului.

Beneficiarii de servicii sociale furnizate în centrele rezidențiale publice au dreptul de a nu fi abuzați, neglijați, abandonați, pedepsiți, hărțuiți sau exploatați.

Deși reglementat, cadrul legal referitor la interzicerea torturii și a oricăror pedepse crude inumane sau degradante are în continuare nevoie de dezvoltarea de măsuri legislative, administrative, judiciare pentru a preveni ca persoanele cu dizabilități să fie supuse acestor tratamente, în condiții de egalitate cu ceilalți.

Prin ratificarea Convenției pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale precum și a protocoalelor adiționale la aceastã convenție, în România, nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire și nu poate fi constrâns sã execute o muncã forțatã sau obligatorie.

Exploatarea unei persoane este definită de Codul Penal ca fiind: supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; obligarea la practicarea cerșetoriei; prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.

Punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi, recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, fapta de a supune o persoană, la prestarea unei munci împotriva voinței sale, determinarea sau înlesnirea practicării prostituției, fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material se pedepsesc cu închisoare și interzicerea unor dreptrui, după caz.

În materia traficului de persoane, România a ratificat o serie de documente internaționale, precum:

– Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalitãții transnaționale organizate, împreună cu Protocolul adițional privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor și Protocolul adițional împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestrã, a aerului și pe mare

– Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, ale cărei principale obiective sunt: prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, cu garantarea respectãrii principiului egalitãții între bãrbați și femei; protecția drepturilor fundamentale ale victimelor traficate, prin oferirea unui cadru legal referitor la protecția și asistarea victimelor și martorilor, precum și la asigurarea eficienței procesului penal; consolidarea cooperãrii internaționale în domeniul combaterii traficului de ființe umane.

Potrivit Legii privind prevenirea si combaterea traficului de persoane, recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea ori primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrangere, prin răpire, fraudă ori inșelăciune, abuz de autoritate sau profitand de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-și exprima voința ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțămantului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, in scopul exploatării acesteia, constituie infracțiune de trafic de persoane, fiind pedepsită cu închisoare și interzicerea unor drepturi. De asemenea, potrivit aceluiași act normativ, fapta de a determina sau de a permite, cu știință, fie direct, fie prin intermediar, intrarea sau rămanerea pe teritoriul țării a unei persoane care nu este cetățean român, supusă traficului de persoane abuzând de starea specială în care se găsește acea persoană, datorită situației sale ilegale, ori datorită sarcinii, unei boli sau infirmități ori unei deficiențe, fizice sau mintale, constituie infracțiune, sancționându-se cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de trafic de persoane.

În domeniul protecției, asistenței și reintegrării sociale a victimelor traficului de persoane, au fost adoptate o serie de măsuri care au contribuit la eficientizarea activităților de organizare și furnizare a serviciilor de asistență a acestora: aprobarea standardelor naționale specifice pentru serviciile specializate de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane și Mecanismul național de identificare și referire a victimelor traficului de persoane, prin care sunt stabilite procedurile specifice de referire a victimelor traficului de persoane în funcție de locul și modul identificării victimei și de instituțiile și organizațiile care identifică victima.

Minorii, victime ale traficului de persoane, beneficiază de măsuri de protecție specifice, conform reglementărilor din cadrul sistemului național de protecție și promovare a drepturilor copilului.

Serviciile de protecție și asistență sunt oferite victimelor traficului de persoane fie în centrele de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane, ce funcționează în subordinea unor consilii județene, în scopul asigurării protecției și asistenței necesare victimelor traficului de ființe umane în vederea reintegrării socio-educative și profesionale, fie în locuințe protejate organizate și funcționează in subordinea direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului județene.

În ce privește violența, cadrul legislativ abordează doar prevenirea și combaterea violenței în familie, aceasta fiind definită ca orice acțiune sau inacțiune intenționată, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altuia, care provoaca ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrara de libertate. De asemenea, violență în familie constituie și împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.

Actul normativ descrie de asemenea, formele de manifestare a violenței în familie:

a) violenta verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;

b) violenta psihologică – impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferinta psihică în orice mod și prin orice mijloace, amenințări verbale, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum și alte acțiuni cu efect similar;

c) violența fizică – vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de par, intepare, taiere, ardere, strangulare, muscare, in orice forma si de orice intensitate, inclusiv, prin otravire, intoxicare, precum si alte actiuni cu efect similar;

d) violență sexuală – agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal;

e) violența economică – interzicerea activității profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrana, medicamente, obiecte de primă necesitate, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, precum si alte actiuni cu efect similar;

f) violența socială- impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție, inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;

g) violenta spirituală – subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte actiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.

Autoritățile administrației publice locale au obligația de a lua măsuri specifice pentru prevenirea și combaterea viloenței în familie: includerea problematicii prevenirii și combaterii violenței în familie în strategiile și programele de dezvoltare regională, județeană și locală; înființarea unităților de prevenire și combatere a violenței în familie; dezvoltarea de programe de prevenire si combatere a violenței in familie.

Unitatile pentru prevenirea si combaterea violenței în familie, publice, private sau în parteneriat public privat se înființează, organizează și funcționează prin horărâri ale consiliilor județene sau, dupa caz, ale consiliilor locale, respectiv ale sectoarelor municipiului București și al Consiliului general al Municipiului Bucuresti, sub forma:

Centrelor de primire în regim de urgență, adăposturi, de tip rezidențial, care asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor violenței în familie.

Centrele de recuperare pentru victimele violenței în familie, de tip rezidential, care asigură găzduirea, îngrijirea, consilierea juridică și psihologică, sprijin în vederea adaptării la o viață activă, inserția profesională a victimelor violenței în familie, precum și reabilitarea și reinserția socială a acestora.

Centrele de asistență destinate agresorilor, functioneaza în regim de zi, asigurând reabilitarea și reinserția socială a acestora, măsuri educative, precum și servicii de consiliere și mediere familială.

Centrele pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, în regim de zi, asigură asistență socială, consiliere psihologică, juridică, precum și informarea și orientarea victimelor violenței în familie.

Centrele pentru servicii de informare și sensibilizare oferă servicii de informare și educare, asistență socială și un serviciu telefonic de urgență pentru informare și consiliere.

Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice sunt menționate de Codul Penal ca infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar dacă faptele sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

Prevederi legale care să se refere în mod special la dreptul persoanelor cu dizabilități de a nu fi supuse exploatării, violenței și abuzului regăsim în legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, unul dintre princippile pe care aceasta se construiește fiind protecție împotriva neglijării și abuzului, persoanele cu handicap beneficiază de aceasta, indiferent de locul unde acestea se află.

De asemenea, „Carta drepturilor beneficiarilor” serviciilor sociale cu cazare, organizate ca centrele rezidențiale destinate persoanelor adulte cu dizabilități, are în vedere respectarea unor drepturi care includ și pe cel referitor la dreptul acestora de a nu fi abuzate, neglijate, abandonate, pedepsite, hărțuite sau exploatate. În acest sens, centrul rezidențial este obligat să ia măsuri pentru prevenirea și combaterea oricăror forme de tratament abuziv, neglijent, degradant asupra beneficiarilor, utilizând o procedură proprie pentru identificarea, semnalarea și soluționarea cazurilor de abuz și neglijență în rândurile propriilor beneficiari și încurajând și sprijinind beneficiarii pentru a sesiza orice formă de abuz, neglijare sau tratament degradant la care sunt supuși de persoanele cu care vin în contact, atât în centru, cât și în familie sau în comunitate. În acest sens, sunt organizate sesiuni de informare a beneficiarilor/reprezentanților legali/convenționali, cu privire la tipurile de abuz, modalitatea de identificare și sesizare a eventualelor abuzuri sau alte forme de tratament degradant și sesiuni de instruire a personalului propriu privind cunoașterea și combaterea formelor de abuz și neglijare în relația cu beneficiarii.

Respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform unor principii afirmate, inclusiv cel privind asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de violență asupra copilului.

Serviciul public de asistență socială, organizat la nivelul municipiilor și orașelor, va lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie. Acesta va întocmi și va pune în aplicare Planul de servicii care are ca obiectiv prevenirea abuzului, neglijării, exploatării și a oricăror forme de violență asupra copilului.

În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, personalul didactic auxiliar și cel administrativ și de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora, pedepsele corporale sau alte tratamente degradante în cadrul procesului instructiv-educativ fiind interzise.

Cadrele didactice au obligația de a referi centrelor județene de resurse și asistență educațională, respectiv Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională cazurile de abuz, neglijare, exploatare și orice altă formă de violență asupra copilului și de a semnala serviciului public de asistență socială sau, după caz, direcției generale de asistență socială și protecția copilului, aceste cazuri.

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migrației ilegale, răpirii, violenței, pornografiei prin internet, precum și a oricăror forme de violență, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituții de învățământ, medicale, de protecție, medii de cercetare a infracțiunilor și de reabilitare/detenție, internet, mass-media, locuri de muncă, medii sportive, comunitate etc. Orice persoană fizică sau juridică, inclusiv copilul, pot sesiza direcția generală de asistență socială și protecția copilului din județul de domiciliu pentru a se lua măsurile corespunzătoare de a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violență sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijență.

Părinții copilului sau, după caz, reprezentantul legal al acestuia, autoritățile publice și organismele private au obligația de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică și psihologică precum și reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricărei forme de neglijență, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante, astfel încât să se favorizeze sănătatea, respectul de sine și demnitatea copilului.

Metodologia cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie stabilește cadrul metodologic comun pentru autoritățile responsabile cu protecția copilului și a familiei împotriva violenței, pentru furnizorii de servicii din acest domeniu și profesioniștii care lucrează direct cu copiii, familiile acestora și presupușii făptuitori/agresori iar Metodologia de intervenție multidisciplinară și interinstituțională privind copiii exploatați și aflați în situații de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum și copiii români migranți victime ale altor forme de violență pe teritoriul altor state stabilește

Cadrul general privind exploatarea copilului prin muncă, traficul de copii și copiii români migranți victime ale altor forme de violență pe teritoriul altor state.

Deși cadrul general privind interzicerea exploatării, violenței și abuzului este reglementat, se simte nevoia unor măsuri legislative și administrative pentru a proteja persoanele cu dizabilități, atât în familie, cât și în afara acesteia, împotriva tuturor formelor de exploatare, violență și abuz, inclusiv împotriva celor pe criterii de sex.

De asemenea, trebuie luate măsuri adecvate pentru a preveni orice formă de exploatare, violență și abuz, prin asigurarea de servicii de asistență și sprijin pentru persoanele cu dizabilități, familiile și îngrijitorii lor, în funcție de sex și vârstă, inclusiv de informare și instruiree despre modul în care se pot evita, recunoaște și raporta cazurile de exploatare, violență și abuz.

În acest sens, pentru a preveni apariția oricăror forme de explaotare, violență și abuz, trebuie asigurată monitorizarea independentă a serviciilor de asistență și sprijin pentru persoanele cu dizabilități.

Pentru a sprijini recuperarea fizică, cognitivă și psihologică, reabilitarea și reintegrarea socială a persoanelor cu dizabilități care devin victime ale oricărei forme de exploatare, violență sau abuz, sunt necesare măsurile corespunzătoare ce se vor desfășura într-un mediu care favorizează sănătatea, bunăstarea, respectul de sine, demnitatea și autonomia persoanei și care să aibă în vedere necesitățile specifice sexului și vârstei.

Legislația și politicile axate pe problematica femeii și a copilului vor trebui să dezvolte componenta dezabilității, pentru a asigura, atunci când este necesar, identificarea, investigarea și judecarea cazurilor de exploatare, violență și abuz împotriva persoanelor cu dizabilități

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a recunoscut pentru prima dată dreptul la capacitate juridică al persoanei, afirmând că ”orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică”.

Constituția României garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege. Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, doar pentru anumite cazuri, prevăzute în mod expres, măsura urmând a fi proporțională cu situația care a determinat-o și aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

De asemenea, Cod civil recunoaște capacitatea civilă tuturor persoanelor, orice persoană având capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu, nimeni neputând fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Capacitatea de folosință, definită ca aptitudine a persoanei de a avea drepturi și obligații civile începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia, în timp ce, capacitatea de exercițiu, definită ca aptitudine a persoanei de a încheia singură acte juridice civile, este condiționată de suficiența maturității psihice a persoanei de a-și exercita drepturile și obligațiile, la data când persoana devine majoră.

Minorii precum și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să își administreze bunurile și nici să își apere interesele în condiții corespunzătoare, sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire. La stabilirea oricrei măsuri de ocrotire a persoanei fizice trebuie să se țină seama de posibilitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale, stabilindu-se numai în interesul acesteia.

Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicție judecătorească caz în care actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali.

Totuși, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.

Punerea sub interdicție judecătorească, în cazul persoanei care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, poate fi cerută de:

a) persoanele apropiate persoanei care nu are discernământ, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește acesta;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

c) instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești;

d) organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.

Cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane se soluționează de instanța competentă în a cărei circumscripție își are domiciliul aceasta, cuprinzând inclusiv faptele din care rezultă alienația mintală sau debilitatea mintală, precum și dovezile propuse. După primirea cererii, președintele instanței dispune comunicarea copiilor de pe aceasta și de pe înscrisurile anexate, atât celui a cărui punere sub interdicție judecătorească a fost cerută, cât și procurorului, atunci când cererea nu a fost introdusă de acesta. Procurorul, direct sau prin organele poliției, va efectua cercetările necesare, va lua avizul unei comisii de medici specialiști, iar dacă cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută se găsește internat într-o unitate sanitară, va lua și avizul acesteia.

În cazul în care persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, președintele instanței sesizează instanța de tutelă în a cărei circumscripție domiciliază cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută, în vederea numirii unui curator, în vederea reprezentării în instanță a acestuia, în cazul în care starea sănătății lui împiedică prezentarea sa personală. În cazul în care cererea de punere sub interdicție judecătorească a fost respinsă, curatela instituită pe durata procesului încetează de drept.

Instanța este obligată să îl asculte pe cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută, punându-i și întrebări pentru a constata starea sa mintală. Dacă cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută nu este în stare să se înfățișeze în instanță, el va fi ascultat la locul unde se găsește.

După ce hotărârea de punere sub interdicție judecătorească a rămas definitivă, instanța care a pronunțat-o va comunica, de îndată, dispozitivul acesteia în copie legalizată, după cum urmează:

a) serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor la care nașterea celui pus sub interdicție judecătorească este înregistrată, pentru a se face mențiune pe marginea actului de naștere;

b) serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie asupra celui pus sub interdicție judecătorească, potrivit legii, o supraveghere permanentă;

c) biroului de cadastru și publicitate imobiliară competent, pentru notarea în cartea funciară, când este cazul;

d) registrului comerțului, dacă persoana pusă sub interdicție judecătorească este profesionist

Dacă hotărârea de punere sub interdicție judecătorească a rămas definitivă, instanța de tutelă numește de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească. Monitorizarea respectării obligațiilor care revin tutorelui persoanei cu handicap este asigurată (cu caracter tranzitoriu, până la înființarea instanțelor de tutelă) de autoritatea tutelară din unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază își are domiciliul sau reședința persoana cu handicap.

În cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela, instanța judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administrației publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care asigură protecția și îngrijirea persoanei cu handicap. În acest sens, dacă instanța judecătorească numește ca tutore autoritatea administrației publice locale, aceasta are obligația de a desemna o persoană sau o comisie din aparatul de specialitate al primarului, respectiv din cadrul compartimentului cu atribuții în domeniu, care să ducă la îndeplinire hotărârea instanței judecătorești.

Odată ce au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța ridicarea ei, aplicând aceeași procedură ca și în cazul punerii sub interdicție, informații despre aceasta fiind incluse în hotărârea prin care s-a pronunțat interdicția judecătorească.

Punerea sub interdicție a persoanei determină o serie de consecințe juridice, cea mai importantă fiind privarea totală de capacitate de exercițiu, ceea ce presupune că interzisul nu mai poate exercita sau invoca niciun drept de a încheia acte juridice, doar tutorele putând-o face, în numele său, cu excepția actelor de conservare a propriului patrimoniu sau a actelor de mică valoare cu caracter curent (cumpărăturile curente. Măsura determină o lipsire automată și a altor drepturi precum: integritatea personală care presupune și consimțământul pentru un tratament medical, dreptul de a întemeia o familie, inclusiv drepturile părintești, drepturl de a munci, dreptul la moștenire sua de a lăsa un testament, dreptul de a contracta un credit, dreptul de a vota sau de a candida la alegeri.

O altă consecință a punerii sub interdicție este dependența totală de tutore care este dator să ingrijească de cel pus sub interdicție judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop, se vor întrebuința veniturile și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție judecatorească.

De asemenea, punerea sub interdicție, potrivit procedurilor Codului Civil se stabilește pe o perioadă de timp neprecizată, neexistând reevaluări periodice automate ale măsurii, ridicarea acesteia putându-se realiza doar prin pronunțarea instanței judecătorești, dacă au incetat cauzele care au provocat-o, la cererea introdusă de cel pus sub interdicție judecatorească, de tutore, de persoanele apropiate, de organele administrației publice locale sau instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.

Așadar, nerecunoașterea capacității juridice a unei persoane limitează grav drepturile omului iar privarea totală de capacitate juridică este o ingerință foarte gravă în dreptul la viață privată, existența unei tulburări mintale, chiar a uneia serioase, neputând justifica privarea de capacitate juridică

De problematica pe care o presupune capacitatea juridică este inevitabil strâns legată exercitarea dreptului la viață independentă. În scopul de a-și dezvolta capacitatea, persoana trebuie să aibă experiență în exercitarea acesteia, în diferite moduri, experiență ce poate fi câștigată numai prin participarea de fapt, la viața comunității. Capacitate juridică este un continuum care se conectează cu tot ce este necesar pentru a permite persoanei să se dezvolte – dreptul de a lua decizii care să fie respectate, un loc propriu de reședință, viață în comunitate relaționând cu prieteni și rude, fie în spații rezidențiale sau private.

În observațiile sale finale cu privire la rapoartele inițiale ale statelor părți, în ceea ce privește articolul
12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități a afirmat în repetate rânduri că statele părți trebuie să "revizuiască legile care permit tutelă și curatelă, precum și să ia măsuri pentru a dezvolta legi și politici pentru a înlocui mecanismele de luare a deciziilor prin substitire cu cele de sprijin în luarea deciziilor, care respectă autonomia, voința și preferințele persoanei."

Mecanismele de luare a deciziilor prin substituire, fie că vorbim de tutela totală, interdicție judecătorească sau tutelă parțială se definesc ca sisteme în care persoana este lipsită de capacitate juridică, tutorele putând fi numit de către a altă persoană decât persoana în cauză, uneori împotriva voinței sale, orice decizie a acestuia bazându-se pe ceea ce crede el a fi în "interesul superior" al persoanei în cauză, în loc să fie bazat pe voința și preferințele proprii persoanei.

Obligația de a înlocui mecanismul de luare a deciziilor prin substituire cu cel de suport în luarea deciziilor necesită eliminarea celor dintâi concomitent cu dezvoltarea de alternative decizionale prin suport care trebuie să fie accesibile și disponibile tuturor, să asigure în primul rând autonomia, voința și preferințele persoanei, respectarea legislației privind drepturile omului, protejarea de orice conflict de interese sau influență nejustificată și este supus controlului jurisdicțional.

Așadar, abordarea dizabilității în contextul drepturilor omului schimbă paradigma în ce privește legislația drepturilor civile, mesajul profund fiind acela că „persoanele cu dizabilități nu sunt „obiecte” ale purtării noastre de grijă, ci „subiecte”, ființe umane care se bucură de drepturile omului în măsură egală cu ceilalți. Se deschide un nou spațiu legal în fața parametrilor obișnuiți ai legislației privind capacitatea juridică, pentru ca ea să devină mai incluzivă față de diversitatea umană și față de modul în care oamneii gândesc sau comunică, întrebări de tipul: „are persoana capacitate intelectuală pentru a-și exercita capacitatea juridică?” urmând a fi înlocuite cu „ce tip de sprijin este necesar pentru ca persoana să-și poată exercita capacitatea juridică? ”.

Reforma legilațiilor privind capacitate juridică este, probabil, cea mai importantă problemă cu care se confruntă comunitatea juridică internațională în acest moment.

Deși recent intrat în vigoare, noul cod civil nu aduce îmbunătățiri substanțiale în ce privește punerea sub interdicție, deoarece, ca și în vechea reglementare, aceasta urmărește protecția persoanei fără capacitate de exercițiu, care nu poate lua singur decizii, din cauza alienației sau debilității mintale. Din păcate, din cele constatate în practică, nu reușește decât să anuleze drepturile fundamentale ale persoanei, fără a avea eficiență în a proteja drepturile acesteia.

De aceea legislația națională ce reglementează aspectele privind capacitatea juridică trebuie modificată în sensul armonizării cu prevederile articolului 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, în scopul de a stabili un sistem nediferențiat, prin care să se recunoască dreptul persoanelor cu dizabilități de a beneficia de capacitate juridică în condiții de egalitate cu celelalte personae, în toate aspectele vieții, eliminându-se astfel tutela și asigurând tuturor persoanelor cu dizabilități dreptul la vot, dreptul de a se căsători, de a-și educa copiii, dreptul la libera alegere a locului de reședință, dreptul la muncă, în măsură egală cu ceilalți cetățeni.

În contextul eliminării tutelei, sunt necesare măsuri adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității lor juridice, măsuri care să prevadă protecția adecvată și eficientă pentru prevenirea abuzurilor și să respecte drepturile, voința și preferințele persoanei, să fie proporționale și adaptate la situația persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă posibilă, să se supună revizuirii periodice de către o autoritate competentă, independentă și imparțială și să existe un drept eficace de recur

De asemenea, trebuie luate măsuri adecvate și eficiente pentru a asigura dreptul egal al persoanelor cu dizabilități de a deține sau moșteni proprietăți, de a-și gestiona propriile venituri și de a avea acces egal la împrumuturi bancare, ipoteci și alte forme de credit financiar, de a nu fi deposedate în mod arbitrar de bunurile lor.

Chiar și în cazul unui sistem de luare a deciziilor prin substituire, trebuie avute în vedere măsuri care să asigure că persoanele puse sub tutelă au acces efectiv la proceduri de control jurisdicțional pentru a contesta tutela sau modul în care aceasta este administrată precum și posibilitatea revizuirii periodice automate a deciziei privind punerea sub interdicție.

Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție. Orice persoana are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Potrivit Constituției, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, părțile având dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

Așa cum este prevăzut în Codul de Procedură Civilă, în procesul civil, părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări; poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, putându-și exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant. Partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată.

În cazul în care una dintre părți sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate este mută, surdă sau surdo-mută ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret.

Din momentul rămânerii definitive a hotărârii de punere sub interdicție, interzisul își pierde dreptul de a se adresa personal instanței de judecată.

Persoana cu handicap poate fi asistată în fața instanțelor judecătorești competente, de către părintele, reprezentantul legal, tutorele, precum și organizația neguvernamentală al cărei membru este.

În materie penală, săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze, precum și săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte, constituie circumstanțe agravante.

În procesul penal, părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima, li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi, precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret autorizat.

În cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în cazul în care persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, asistența juridică este obligatorie, organul judiciar procedând la luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat. În aceste cazuri suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ține de soluționarea cauzei.

Ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret autorizat, fie desemnat de organele judiciare, fie ales de părți ori persoana vătămată. În mod excepțional, în situația în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.

Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situație comunicarea se poate face și în scris. În cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanei se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare, urmând a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.

În timpul executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate este interzisă orice formă de discriminare pe temei de dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infecție HIV/SIDA sau pentru alte temeiuri de același fel, încălcarea acestor prevederi pedepsindu-se potrivit legii penale.

În cazul în care persoana condamnată prezintă dizabilități, administrația penitenciarului dispune măsurile necesare executării, de către aceasta, a pedepsei, în condiții care să respecte demnitatea umană, Administrația Națională a Penitenciarelor fiind obligată să dispună măsuri specifice pentru protecția sănătății fizice și psihice a persoanelor cu dizabilități.

Persoanelor condamnate care prezintă dizabilități li se asigură condiții pentru participarea la activități de formare profesională, educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase adecvate nevoilor și personalității lor, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor.

De asemenea, în cazul în care persoana condamnată nu se poate exprima ori are deficiențe de comunicare, administrația penitenciarului dispune măsurile necesare aducerii la cunoștință, prin intermediul unei persoane care poate comunica cu aceasta, a informațiilor referitoare la prevederile Codului penal și ale Codului de procedură penală, a altor documente privind executarea pedepselor, a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, regulamentul de ordine interioară a penitenciarului.

Deși cadrul legislațiv garantează accesul la justiție al oricărei persoane, în practică, în cazul persoanelor cu dizabilități acesta se realizează cu dificultate din cauza lipsei informațiilor necesare, a lipsei unui sprijin constant într-un demers judiciar sau a lipsei fondurilor necesare demarării acțiunilor în instanță.

În ce privește accesul persoanelor cu dizabilități în clădirile instanțelor de judecată, în ultimii ani s-a înregistrat o creștere a numărului celor accesibilizate cu rampă de acces la intrarea în instituție, însă continuă să fie îngrădit accesul avestora la nivelurile superioare ale clădirilor din cauza lipsei lifturilor sau a facilităților similare. Într-un studiu realizat de Institutul pentru Politici Publice se arăta că, la finele anului 2013, 89% dintre tribunale erau dotate cu rampe de acces, spre deosebire de parchete unde procentul era de doar 67%.

Dacă abordăm însă problema accesului persoanelor cu dizabilități la serviciile de informare și comunicare în sistemul judiciar, situația este mult în defavoarea acestora: doar % dintre instanțele de judecată (judecătorii, tribunale, curți de apel) au declarat că serviciile de relații cu publicul dispun de informații accesibile persoanelor cu dizabilități vizuale, auditive și mintale și % dintre acestea dețin pagina de internet accesibilizată în vederea accesării documentelor electronice de către persoanele cu dizabilități vizuale, auditive și mintale, în timp ce în cazul parchetelor procentul se menține la doar %, respectiv %.

Legislația, deși recent modificată, nu prezintă ajustări de ordin procedural, adecvate vârstei pentru a afacilita persoanelor cu dizabilități un rol activca participanți direcți în toate procedurile legale, singura reglementare fiind cea care se referă la măsura de punere sub interdicție ce intervine în cazul persoanei care nu are discernământ.

Din momentul rămânerii definitive a hotărârii de punere sub interdicție, interzisul își pierde dreptul de a se adresa personal instanței de judecată.

Așadar accesul persoanelor cu dizabilități la actul de justiție este limitat din cauza accesibilizării reduse a instituțiilor și a sălilor de judecată, a lipsei tehnologiilor și dispozitivelor asistive și a serviciilor de sprijin. Nu se poate vorbi de adaptare rezonabilă în justiție, nefiind identificate măsuri în acest sens.

Formarea în domeniul respectării drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilități, a personalului din sistemul judiciar, nu se regăsește ca obligație în legislație.

Pentru a asigura accesul efectiv la actul de justiție pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți, sunt necesare măsuri care să asigurara ajustări de ordin procedural și adecvate vârstei și tipului de dizabilitate, pentru a le facilita un rol activ ca participanți direcți și indirecți, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigație și alte etape preliminare. În acest sens se impune dezvoltarea de programe de formare corespunzătoare a celor care lucrează în domeniul administrării justiției, inclusiv a personalului din poliție și penitenciare.

Potrivit Constitutiei, persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăși, dacă nu incalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, actul normativ obligând autoritatile publice să respecte și să ocrotească viața intimă, familială și privată.

Odată cu ratificarea Convenției pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceastã convenție, România recunoaște dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sãu și a corespondenței sale.

Așa cum este prevăzut în Codul Civil, orice persoană are dreptul la respectarea vieții private, nimeni neputând fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său . De asemenea, este interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia.

În ce privește familia, în România, aceasta, întemeiată pe căsătoria liber consimțită între soți,

are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.

Totuși, este interzisă căsătoria în cazul alienatului mintal și debilului mintal, aceștia neputându-se căsători nici în momentele de luciditate pasageră.

Pentru încheierea căsătoriei legislația menționează, în cazul în care unul sau ambii soți sunt surdomuți, posibilitatea de a se va folosi un interpret autorizat, o formă de adaptare rezonabilă.

În ce privește copiii, atât Codul Civil cât și Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului menționează obligația ca orice reglementare, act juridic sau măsură în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al copilului. De asemenea, este prevăzut, în cazul copilului care are discernământ, dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, astfel că, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat, fiind obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

Codul Civil menționează dreptul oricărei persoane la propria imagine, în exercitarea căruia ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Pot fi considerate atingeri aduse vieții private atât ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace cât și difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje privind viața intimă, personală sau de familie, difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala fără acordul persoanei în cauză.

Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință sau încăpere, fără consimțământul persoanei care le folosește, atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, înregistrarea de imagini, divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a acestora, se pedepsește cu închisoare sau cu amendă.

De asemenea, orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private din punct de vedere al informațiilor referitoare la sănătatea sa, amestecul în viața privată, familială a pacientului, cu exceptia cazurilor in care aceasta imixtiune influenteaza pozitiv diagnosticul, tratamentul ori ingrijirile acordate si numai cu consimtamantul pacientului.

Legea pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date elaborată în scopul de a garanta și proteja drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, interzice prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viața sexuală.

În ce privește beneficiarii serviciilor sociale furnizate în centrele pubice de tip rezidențial pentru persoanle cu dizabilități, aceștia au dreptul de a gândi și acționa autonom, cu respectarea drepturilor celorlalți beneficiari, conform potențialului și dorințelor personale, de a li se păstra datele personale în siguranță și confidențialitate, de a beneficia de intimitate, de a-și utiliza așa cum doresc lucrurile personale.

De asemenea, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine, orice referire peiorativă la adresa persoanelor cu dizabilități, precum și punerea acestora în situații ridicole ori umilitoare, difuzarea de imagini ale persoanei aflate în situația de victimă, sub tratament în unitățile de asistență medicală, sau fără discernământ, precum și de date cu caracter personal privind starea de sănătate, fără acordul persoanei sau al familiei, după caz, fiind interzise în cadrul programelor audiovizual.

Deși reglementat, cadrul legal general cu privire la dreptul la viață privată trebuie dezvoltat cu măsuri de ordin procedural care să asigure că nicio persoană cu dizabilități, indiferent de locul sau tipul de reședință, nu va fi supusă intruziunii arbitrare sau nelegale în viața personală, familia, căminul sau corespondența sa.

În acest sens, Standarde minime de calitate pentru serviciile sociale cu cazare organizate ca centre rezidențiale destinate persoanelor adulte cu dizabilități trebuie modificate în sensul completării lor cu un astfel de capitol.

Pentru a asigura o astfel de abordare este nevoie, atât de campanii de informare a publicului privind conștientizarea cu privire la dreptul la viață privată al persoanelor cu dizabilități, dar mai ales de activități de formare/instruire a personalului care lucrează cu persoanele cu dizabilități.

Pentru a asigura persoanelor cu dizabilități dreptul la protecția legii împotriva oricăror tipuri de intruziuni sau atacuri la viața personală, legislația în vigoare (Codul Penal) va trebui modificată în sensul completării cu reglementări care să stabiliească caracterul agravant în astfel de cazuri.

Aceeași abordare se impune și în cazul confidențialității informațiilor referitoare la datele personale, medicale și de reabilitare ale persoanelor cu dizabilități; sunt necesare măsuri suplimentare care să asigure protejarea acestui drept în cazul persoanelor cu dizabilități. În acest context spre exemplu, va trebui revizuit modelul certificatului de handicap care, la pct. I lit. A solicită copletarea codului de boală, informație din categoria datelor cu caracter personal, și deci, ce nu poate fi făcută publică, fără acordul persoanei.

În ce privește respectul pentru cămin și familie, sunt necesare măsuri eficiente și adecvate pentru a elimina discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilități în toate chestiunile referitoare la căsătorie, familie, statut de părinte și relații interpersonale, în condiții de egalitate cu ceilalți, astfel încât să fie asigurată atât recunoașterea dreptului tuturor persoanelor cu dizabilități care sunt la vârsta căsătoriei de a întemeia o familie în baza consimțământului liber și deplin al viitorilor soți, ceea ce presupune, în prmul rând, modificarea Codului Civil, cât și recunoașterea dreptului persoanelor cu dizabilități de a decide liber și responsabil asupra numărului de copii și a intervalului dintre nașteri și dreptului de a avea acces la informații corespunzătoare vârstei, la educație referitoare la reproducere și planificare familială dar și la mijloacele necesare care le oferă posibilitatea de a-și exercita aceste drepturi.

Pentru aceasta, sunt necesare a fi create, în comunitate, servicii sociale care să furnizeze persoanelor cu dizabilități informații adaptate și corespunzătoare vârstei, despre reproducere și planificare familială precum și despre mijloacele necesare care le oferă posibilitatea de a-și exercita aceste drepturi, să asigure asistență adecvată persoanelor cu dizabilități în îndeplinirea responsabilităților ce le revin în creșterea copiilor lor

De asemenea, sunt necesare servicii care să asigure furnizarea de informații complete despre dizabilitate și drepturile persoanelor cu dizabilități precum și asistență, atât copiilor cu dizabilități cât și familiilor acestora, astfel încât să se sigure exercitarea acestor drepturi și pentru a preveni ascunderea, abandonarea, neglijarea și segregarea copiilor cu dizabilități.

Potrivit Constituției, libertatea gândirii, a opiniilor, a conștiinței precum și libertatea de exprimare sunt garantate și nu pot fi îngrădite sub nici o formă, nimeni neputând fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale.

De asemenea, dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi îngrădit, autoritățile publice, fiind obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor cuivire la treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.

Astfel, autoritățile centrale și locale publice, precum și instituțiile centrale și locale, publice sau de drept privat, au obligația de a asigura servicii de informare și documentare accesibile persoanelor cu dizabilități, de a accesibiliza paginile de internet proprii, în vederea îmbunătățirii accesării documentelor electronice de către persoanele cu dizabilități vizuale și mintale, de a utiliza pictogramelor în toate serviciile publice.

Pentru relațiile directe cu persoanele cu deficiențe de auz sau cu surdocecitate, autoritățile și instituțiile centrale și locale, publice sau private sunt obligate să asigure interpreți autorizați ai limbajului mimico-gestual sau ai limbajului specific al persoanei cu surdocecitate și să adapteaze telefoanele cu telefax și teletext pentru acestea.

Pentru persoanele cu deficiențe de vedere sau de citire, editurile au obligația să pună la dispoziție gratuit matrițele electronice utilizate pentru tipărirea cărților și revistelor, pentru a fi transformate în format accesibil. De asemenea, bibliotecile publice au obligația să înființeze secții cu carte în formate accesibile persoanelor cu deficiențe de vedere sau de citire.

De asemenea, instituțiile publice sunt obligate ca, la achiziția de echipamente și softuri, să aibă în vedere respectarea criteriului de accesibilitate.

Nerespectarea acestor obligații este considerată contravenție, fiind sancționată cu amendă.

Începând cu anul 2014, persoanele cu deficiențe auditive au acces la serviciile media audiovizuale, serviciile de programe de televiziune cu acoperire națională și locală fiind obligate să interpreteze în limbajul mimico-gestual și prin titrare sincron timp de cel puțin 30 de minute din programele de știri, de analize și dezbatere pe teme politice și/sau economice de actualitate și în întregime programele de importanță majoră ori rezumatele acestora.

De curând, Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) a adoptat decizia care cuprinde un set de măsuri cu scopul de a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la servicii de telefonie și acces la internet adaptate nevoilor lor specifice și în condiții echivalente celor de care beneficiază ceilalți utilizatori, stabilind componența pachetelor de servicii de telefonie și internet destinate persoanelor cu dizabilități și recomandând furnizorilor un anumit tarif pentru fiecare dintre acestea.

Deși, cel puțin formal, libertatea de expresie și opinie precum și accesul la informație sunt garantate, pentru a se asigura exercitarea acestora de către toate persoanele cu dizabilități, sunt necesare, în continuare, măsuri care să asigure atât furnizarea informațiilor destinate publicului larg, către persoanele cu dizabilități, în formate accesibile și cu tehnologii adecvate diverselor tipuri de dizabilități, la timp și fără cost suplimentar, cât și utilizarea limbajelor mimico-gestuale, a scrierii Braille, a comunicării augmentative și alternative și a tuturor celorlalte mijloace, moduri și formate de comunicare accesibile, în funcție de opțiunea proprie. De asemenea, aceste măsuri trebuie să determine organismele private care furnizează servicii către publicul larg, inclusiv prin intermediul internetului, să furnizeze informații și servicii în formate accesibile și ușor de utilizat pentru persoanele cu dizabilități, să încurajeze mass-media, să-și facă serviciile accesibile pentru persoanele cu dizabilități. Atenție deosebită trebuie îndreptată spre recunoașterea și promovarea limbajelor mimico-gestuale.

Constituția României garantează egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor români, fără privilegii și discriminări și prevede, că au drept de vot toți cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, cu excepția debililor sau alienaților mintali, puși sub interdicție, și a persoanelor condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Tot Constituția prevede că pot fi aleși cetățenii români cu drept de vot care au domiciliul în țară, dacă nu le este interzisă asocierea în partidele politice.

Legislația din domeniul asistenței sociale sau cea din domeniul sănătății nu definește noțiunile de categoriile de debilili sau alienați mintali, astfel că, în măsura în care acestea se substituibile tipurilor de handip mintal și psihic, atunci putem vorbi, cel puțin teoretic, despre o restrângere a dreptului de a vota, pentru 154.802 de persoane (cu handicap mintal și psihic grav și accentuat).

Într-un studiu realizat de Institutul pentru Politici Publice se arăta că, potrivit datelor comunicate de direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului, la data de 1 iulie 2014 existau un număr de 1.853 de persoane găzduite în centrele rezidențiale publice erau puse sub interdicție (aprox. 11% din totalul persoanelor care trăiesc astăzi în sistemul de îngrijire instituționalizat în România) cărora le este interzis în mod explicit dreptul de a vota și de a fi alese.

Potrivit legislației electorale românești, există obligația de a asigura condiții egale de exercitare a dreptului de vot.

În materie electorală, în România este permisă doar exercitarea directă a dreptului de vot sau exercitarea asistată, dar nu și votarea prin reprezentanți, astfel că alegătorii trebuie să se deplaseze personal la secția de votare de care aparțin sau solicitând urna specială, în cazul în care nu se pot deplasa, din motive de sănătate, la localul secției de votare,

Pentru a se asigura condiții corespunzătoare pentru exercitarea dreptului de vot, legislația stabilește o serie de cerințe precum:

– la stabilirea secțiilor de votare vor fi avute în vedere îndeosebi spații aflate la parterul clădirilor;

– pentru accesul persoanelor cu handicap locomotor care intenționează să își exercite dreptul de vot, se amenajează rampe speciale;

– pe lângă norma de cabine calculată pentru o secție de votare se recomandă confecționarea și amplasarea unei cabine de vot pentru persoanele cu handicap locomotor, dimensionată și marcată corespunzător.

În secția de votare, alegătorul care, din motive temeinice, constatate de președintele biroului electoral al secției de votare, nu poate să voteze singur are dreptul să cheme în cabina de votare un însoțitor ales de el pentru a-l ajuta. Acesta nu poate fi din rândul observatorilor sau membrilor biroului electoral al secției de votare.

Pentru alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate, președintele biroului electoral al secției de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, însoțită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel puțin doi membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială și cu materialul necesar votării la locul unde se află alegătorul, pentru a se efectua votarea. În raza unei secții de votare se utilizează o singură urnă specială. Urna specială poate fi transportată numai de membrii biroului electoral al secției de votare și se poate deplasa numai în raza teritorială arondată la respectiva secție de votare, asigurându-se secretul votului.

Așadar, legislația electorală nu cuprinde reglementări specifice, clare, referitoare la crearea condițiilor pentru a se asigura exercitarea votului pentru persoanele cu dizabilități. Atribuții privind astfel de reglementări revin Autorității Electorale Permanente care elaborează programe și stabilește reguli unitare privind exercitarea votului de către persoanele neștiutoare de carte sau cu handicap și asigură popularizarea acestora. Până în anul 2014, nu au fost elaborate nici materiale de vot și nici informații în format accesibil, personae cu handicap visual sau mintal

De asemenea, nu există date referitoare la situații în care nu s-a putut exercita dreptul la vot , deși riscul producerii acestora, în special în cazul persoanelor ce beneficiază de servicii sociale în centrele rezidențiale.

În ceea ce privește participarea activă a persoanelor cu dizabilități la activitățile și administrarea partidelor politice, atât Constituția cât și Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, cu modificările și completările ulterioare, asigură un cadru legal nediscriminatoriu pentru toți cetățenii români, cu excepția, bineînțeles a debililor și alienaților mintal.

Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități anunță o nouă eră pentru participarea politică a persoanele cu dizabilități impunând obligația de a garanta acestora atât drepturile politice cât și posibilitatea exercitării lor în condiții de egalitate cu ceilalți.

Problema accesibilității votului vizează două aspecte: pe de o parte, accesibilitatea clădirii, a imobilului în care funcționează secția de votare (prin existența rampelor de acces, a mâinii curente, a căilor interioare de acces speciale) dar și accesibilizarea votului: informații și materiale de vot accesibile, proceduri specifice dizabilității, mecanisme de reclamație cu privire la vot accesibile.

Persoanele cu dizabilități continuă să se confrunte cu bariere fizice și de comunicare, cu secții de votare inaccesibile, cu lipsa de informații în formate accesibile, care împiedică sau limitează participarea lor egală și efectivă în desfășurarea afacerile publice. Mai rămân încă multe de făcut pentru a garanta accesul egal și efectiv la drepturilor politice de către toate persoanele cu dizabilități, măsuri ce ar putea avea în vedere:

– Eliminarea obstacolelor juridice și administrative: strategiile din domeniul dizabilității ar trebui să abordeze modalități de promovare a participării politice a persoanelor cu dizabilități, inclusiv modificarea legilor care privează aceste persoane de dreptul de vot din cauza dizabilității; introducerea formelor alternative de vot pentru persoanele llipsite de capacitate de exercițiu, și accesibilizarea mecanismelor de reclamație cu privire la vot;

– O participare politică mai accesibilă, în sensul în care secțiile de votare ar trebui să răspundă nevoilor tuturor persoanelor cu dizabilități, nu doar celor cu deficiențe fizice. Informațiile cu privire la alegeri și materialele de campanie ar trebui să fie disponibile într-o gamă variată de formate accesibile – de exemplu în Braille, limbajul semnelor, în formate ușor de citit etc.

– Extinderea posibilităților de participare politică, în sensul în care ar trebui promovate oportunități de participare a persoanelor cu dizabilități la consultări publice, prin utilizarea unor forme accesibile de comunicare sau prin acordarea de sprijin suplimentar acolo unde este necesar.

– Sensibilizarea cu privire la drepturi: – Funcționarii implicați în alegeri, partidele politice, autoritățile publice și mass-media au nevoie de instruire și de orientări cu privire la modul în care trebuie să răspundă nevoilor persoanelor cu dizabilități. De asemenea, organizațiile persoanelor cu dizabilități ar trebui să beneficieze de sprijin pentru implementarea unor programe de conștientizare în rândul membrilor lor a importanței exercitării dreptului de vot.

– Colectarea de date pentru a măsura participarea politică, date fiabile și comparabile la nivelul UE și al statelor membre pentru a fi utilizate la formularea de măsuri țintite care vor îmbunătăți participarea politică, inclusiv elaborarea de abordări comune pentru culegerea unor astfel de date și de orientări pentru măsurarea accesibilității.

Sunt necesare a fi dezvoltate modalități alternative de vot (spre exemplu votul prin corespondență), care să permită alegătorilor cu dizabilități să voteze în public, preferabil fără asistență, asigurându-se astfel secretul votului. Acestea însă ar trebui să fie întotdeauna evaluate în raport cu obligația generală de a include persoanele cu dizabilități în toate aspectele societății, promovând independența, autonomia și demnitatea acestora, urmând a fi utilizate numai în cazurile în care nu este posibil, sau este extrem de dificil, pentru persoanele cu dizabilități să voteze în secțiile de votare, la fel ca toți ceilalți, pentru că, dependența generală privind votarea asistată și votul alternativ nu sunt în concordanță cu obligațiile generale asumate de statele părți în conformitate cu articolele 4 și 29 din Convenție.

Așadar, mult discutatul Cod Electoral va trebui să reglementeze obligația de a fi asigurate proceduri, facilități și materiale de vot adecvate, accesibile, ușor de înțeles și utilizat, pentru toate persoanele cu dizabilități, inclusiv pentru cele cu deficiențe de vedere sau intelectuale;

IV.6.2 Protecția și promovarea drepturilor economice, sociale și culturale.

În România, Legea fundamentală, Constituția, reglementează la art. 32 dreptul la învățătură, asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare.

În conformitate cu prevederile Legii Educației Naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții, fără nicio formă de discriminare.

Pentru prima oară în România, în 2005, prin HG nr. 1251/2005 privind învățământul special și special integrat, se definește termenul de educație incluzivă ca fiind – procesul permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor persoanelor din cadrul unei comunități.

Același act normativ definește școala incluzivă ca unitate de învățământ în care se asigură o educație pentru toți copiii și reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiii din aceste unități de învățământ beneficiază de toate drepturile și serviciile sociale si educaționale conform principiului "resursa urmează copilul".

Potrivit Legii speciale, Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, persoanele cu handicap au acces liber și egal la orice formă de educație, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap și nevoile educaționale ale acestora.prevederi din Art. 56 din capitolul VII (Norme Metodologice din 2007) la data 15-feb-2010 pentru Art. 15, alin. (1) din capitolul II, sectiunea 2

Art. 56
În cazul nerespectarii dispozitiilor art. 15 alin. (1), Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap constata si aplica sanctiunile legale din oficiu sau sesizata de orice alta persoana.

Persoanelor cu handicap li se asigură educația permanentă și formarea profesională de-a lungul întregii vieți.

În România, așa cum este reglementat în Legea specială, persoana cu handicap sau, după caz, familia ori reprezentantul legal constituie principalul factor de decizie în alegerea formei și tipului de școlarizare, precum și a unității de învățământ.

Educația persoanelor cu handicap se realizează prin:

a) unități de învățământ special;

b) integrarea individuală în unități de învățământ de masă, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților naționale;

c) grupe sau clase speciale compacte, integrate în unități preșcolare și școlare de masă;

d) servicii educaționale prin cadrele didactice itinerante/de sprijin;

e) școlarizare la domiciliu până la absolvirea studiilor liceale, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, prin grija Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului;

f) educația "la patul de spital", pe durata spitalizării – grupe sau clase din unități sanitare, în care sunt internați copiii, elevii și tinerii cu boli cronice sau cu boli care necesită perioade de spitalizare mai mari de 4 săptămâni;

g) alternative educaționale.

În cadrul procesului de învățământ, indiferent de nivelul acestuia, persoanele cu handicap au dreptul la: servicii educaționale de sprijin; dotarea cu echipament tehnic adaptat tipului și gradului de handicap și utilizarea acestuia; adaptarea mobilierului din sălile de curs; manuale școlare și cursuri în format accesibil pentru elevii și studenții cu deficiențe de vedere; utilizarea echipamentelor și softurilor asistive în susținerea examenelor de orice tip și nivel.

În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap în unitățile și instituțiile de învățământ, autoritățile publice au obligația să ia următoarele măsuri specifice:

să promoveze și să garanteze accesul la educație și formare profesională al persoanelor cu handicap;

să asigure școlarizarea la domiciliu a persoanelor cu handicap nedeplasabile pe durata perioadei de școlarizare obligatorie, precum și pregătirea școlară, indiferent de locul în care persoana cu handicap se află, inclusiv prin cadrele didactice de sprijin/itinerante;

să asigure accesul la formele de educație permanentă, adaptându-le nevoilor educaționale ale persoanelor cu handicap;

să sprijine cooperarea dintre unitățile de învățământ special sau de masă cu familia și comunitatea, în vederea asigurării unei oferte educaționale care răspunde nevoilor individuale ale persoanelor cu handicap;

să sprijine pregătirea cadrelor didactice în vederea adaptării practicilor educaționale pentru elevii cu handicap din grupe sau clase de învățământ obișnuit;

să asigure posibilitatea practicării unui sport de către orice persoană cu handicap, precum și pregătirea cadrelor didactice în vederea însușirii de către acestea a unor noțiuni medicale și tehnice specifice;

să asigure servicii educaționale de sprijin pentru persoanele cu handicap și familiile acestora, prin specialiști în domeniul psihopedagogiei speciale;

să asigure accesul în unitățile și instituțiile de învățământ.

Potrivit legislației din domeniul educației, învățământul special și special integrat este parte integrantă a sistemului național de învățământ românesc și oferă tuturor copiilor/elevilor/tinerilor programe educaționale adaptate nevoilor lor de dezvoltare. Învățământul special și special integrat reprezintă forme de instruire școlară diferențiate, adaptate și de asistență educațională, socială și medicală complexă, destinate persoanelor cu cerințe educaționale speciale.

Cerințe educative speciale reprezintă necesitățile educaționale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educației adaptate particularităților individuale și celor caracteristice unei anumite deficiențe sau tulburări/dificultăți de învățare, precum și o asistență complexă de tip medical, social etc.

În România, copiii cu cerințe educaționale speciale au acces la diferite forme de educație organizate fie școli speciale, fie în învățământul de masă. Copiii/elevii/tinerii cu dificultăți/tulburări de învățare, dificultăți de adaptare, de integrare, precum și cei cu deficiențe/dizabilități ușoare sau moderate pot fi înscriși în grupele/clasele integrate în învățământul de masă. Învățământul special și special integrat este organizat la toate nivelurile învățământului preuniversitar, în funcție de tipul și gradul dizabilității, astfel: mentală, de auz, de văz, locomotorie, asociată.

Învățământul special și special integrat, organizat pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale sau alte tipuri de cerințe educaționale se realizează gratuit, ca învățământ cu frecvență pentru toate nivelurile de învățământ, diferențiat, în funcție de tipul și gradul de deficiență.
Învățământul special integrat se poate organiza în clase speciale și individual sau în grupe integrate în clase de masă. Efectivele formațiunilor de studiu din învățământul special și special integrat sunt stabilite de Ministerul Educației, în funcție de tipul și gradul deficienței.

Evaluarea, asistența psihoeducațională, orientarea școlară și orientarea profesională a copiilor, a elevilor și a tinerilor cu cerințe educaționale speciale se realizează de către centrele județene de resurse și de asistență educațională (CJRAE), prin serviciile de evaluare si de orientare școlarăși profesională, acordându-se prioritate integrării în învățământul de masă.

Educația copiilor cu cerințe educaționale speciale este organizată în grupe sau clase speciale și individual. Efectivele claselor din învățământul special sunt de 4-6 elevi pentru clasele care școlarizează elevi cu deficiențe grave, severe, profunde sau asociate, 8-12 elevi pentru clasele care școlarizează elevi cu deficiențe ușoare și moderate, iar efectivele grupelor/claselor integratoare este redus față de media efectivelor obișnuite, de regulă cu câte 2-3 copii/elevi pentru fiecare copil cu cerințe educaționale speciale. Copiii, elevii și tinerii cu cerințe educaționale speciale, integrați în învățământul de masă, beneficiază de suport educațional prin cadre didactice de sprijin/itinerante.

Copiii, elevii și tinerii cu cerințe educaționale speciale, integrați în învățământul de masă, beneficiază de suport educațional prin cadre didactice de sprijin și itinerante, de la caz la caz.

Pentru copiii, elevii si tinerii cu boli cronice sau cu boli care necesită perioade de spitalizare mai mari de 4 săptămâni se organizează, după caz, grupe sau clase în cadrul unității sanitare în care aceștia sunt internați iar pentru cei care, din motive medicale sau din cauza unei dizabilități, sunt nedeplasabili, se organizeazășcolarizare la domiciliu, pe o perioada determinată.

De asemenea, legea educației reglementează faptul că, în situațiile în care, în funcție de evoluția copilului, se pot face propuneri de reorientare dinspre școala specială spre școala de masă și invers.

Propunerea de reorientare se face de către cadrul didactic care a lucrat cu copilul în cauză sau de către părinții copilului/tutorele legal instituit și de către psihologul școlar. Decizia de reorientare se ia de către comisia de expertiză din cadrul CJRAE, cu acordul familiei sau al susținătorului legal.

Raportul relației socializare, integrare, incluziune are în vedere, pe de o parte, implicațiile practice și teoretice referitoare la organizarea și funcționarea sistemului de educație specială, precum și pregătirea copiilor pentru integrarea și incluziunea în activitățile profesionale și în colectivitățile sociale.

Responsabilitatea în domeniul educației speciale revine Ministerului Educației și, începând cu anul 2000, politica Guvernului României în domeniul educației speciale a copiilor/elevilor cu deficiențe s-a axat pe câteva direcții de acțiune prioritare:

debutul școlar al tuturor copiilor în școala de masă cea mai apropiată de domiciliul copilului;

menținerea copiilor/elevilor în școala de masă prin acordarea serviciilor educaționale, a terapiilor logopedice și consiliere psihopedagogică celor care prezintă dificultăți de învățare, de adaptare, de integrare sau care au abateri comportamentale;

transferul în școala de masă a elevilor din școala specială care nu fac obiectul acestui tip de învățământ sau a acelora care, fie că au avut un diagnostic greșit, fie că prezintă un progres evident în urma activității de educație;

orientarea către școlile speciale numai în cazul în care elevul nu poate să se integreze în colectivul clasei din școala de masă, pentru ca și acești elevi să beneficieze de educație;

transformarea unităților de învățământ special în centre școlare pentru educație incluzivă.

În Raportul Secretarului General ONU cu privire la Starea aplicării Convenției privind drepturile copilului, Comitetul a identificat nevoia de acțiune pentru a încheia segregarea în educație,și a recomandat consistent dezvoltarea sistemelor educaționale incluzive, accentuând faptul că educația incluzivă este un obiectiv major pentru educația copiilor cu dizabiliățt.

Incluziunea cuprinde principiul ca școlile sa primească toți copiii, indiferent de condiția lor fizică, intelectuală, socială, emoțională, lingvisticăetc. și, de asemenea, să se adapteze și să răspundă nevoilor acestora. Aceasta presupune acțiune concertată, în tot sistemul educațional, inclusiv în ce privește legislația; colaborarea interministerială; sistemele adecvate de finanțare; instruirea profesorilor de sprijin; metode de predare incluzivă, promovarea respectului pentru diversitate, nondiscriminarea în școli; analiza și adaptarea curriculară, a resurselor pentru predare in clase; sprijin individualizat adecva; respectul pentru copil, ca să învețe în limbajul mimico-gestual și prin toate formele adecvate de comunicare.

Raportul Mondial privind Dizabilitatea, elaborat de Organizația Mondială a Sănătății în 2010, cuprinde o serie de concluzii cu privire a educația persoanelor cu dizabilități:

copiii cu dizabilități încep educația mai târziu și au o probabilitate mai mică de a continua cursurile școlare, deși ar trebui să aibă acces egal la o educație de calitate, deoarece educația este indispensabilă formării capitalului uman și participării persoanelor cu dizabilități la viața economică și socială.

școlile incluzive reprezintă o alternativă mai eficientă decât școlile speciale și totodată se evită izolarea copiilor cu dizabilități față de familie și comunitate. Diverse tipuri de bariere, legate de politicile educaționale, organizarea sistemului și a serviciilor, limitează accesul copiilor cu dizabilități la sistemul general de învățământ.

Pornind de la acestea, Raportul atrage atenția asupra faptului că sunt necesare modificări atât la nivelul întregului sistem, cât și la nivelul fiecărei școli, pentru a asigura accesul egal al copiilor cu dizabilități la educație. Se recomandă ca un număr mare de factori de decizie (politicieni, administratori școlari, profesori, familii, copii cu și fără dizabilități) să contribuie la îmbunătățirea oportunităților educaționale pentru copiii cu dizabilități prin:

Formularea unor politici clare și actualizarea datelor și a informațiilor existente

– Dezvoltarea unei politici naționale clare în privința includerii copiilor cu dizabilități în educație, care să fie susținută de cadrul legal necesar, instituțiile și resursele adecvate;

– Identificarea nevoilor necesare, astfel încât să se asigure resursele adecvate;

– Stabilirea unor sisteme de monitorizare și evaluare, deoarece este necesară realizarea de studii în privința costurilor și eficienței educației incluzive;

– Diseminarea informației legate de modurile de realizare a educației incluzive către politicieni, educatori și familii.

Adoptarea de strategii pentru promovarea incluziunii:

– Punerea accentului pe educarea copiilor cu dizabilități în cadrul sistemului general de învățământ, pe cât posibil;

– Evitarea construirii de școli speciale, dacă acestea nu există în zonă, și folosirea resurselor pentru a încuraja încadrarea copiilor în școlile de masă;

– Asigurarea unei infrastructuri educaționale incluzive, prin impunerea normelor de accesibilitate;

– Conștientizarea în rândul profesorilor a datoriei pe care aceștia o au față de toți copiii și specializarea acestora pentru a preda copiilor cu dizabilități;

– Încurajarea profesorilor și a școlilor să renunțe la un model unic și să adopte strategii mai flexibile care să satisfacă nevoile diverselor categorii de elevi;

– Asigurarea de asistență specializată pentru profesori, prin care aceștia să învețe cum să grupeze elevii, să diferențieze modul de instruire, să folosească ajutorul colegilor și să adopte alte metode necostisitoare prin care să încurajeze studenții cu dificultăți de învățare;

– Clarificarea și reconsiderarea politicilor referitoare la evaluarea, clasificarea și plasarea elevilor astfel încât să ia în considerare natura interactivă a dizabilității, să nu stigmatizeze elevii și să nu dezavantajeze copiii cu dizabilități;

– Încurajarea dreptului la educație al copiilor cu deficiențe de auz prin recunoașterea drepturilor lingvistice. Copiii cu deficiențe de auz trebuie să fie expuși de timpuriu limbajului semnelor și de asemenea să învețe să scrie și să citească.

Asigurarea de servicii specializate, dacă este necesar, prin:

– Creșterea investițiilor în infrastructura și personalul din școli pentru ca acei copii identificați ca având nevoi educaționale să beneficieze de sprijinul necesar;

– Asigurarea de terapii specializate (terapie ocupațională, fizioterapie, logopedie) pentru elevii cu dizabilități moderate sau accentuate;

– Introducerea profesorilor asistenți, care să ofere sprijin copiilor cu dizabilități, însă fără ca aceștia să fie izolați din grup.

Alte tipuri de suport:

– Implicarea părinților și membrilor familiei, care să decidă, împreună cu părinții, asupra nevoilor educaționale ale copilului. Aceasta stimulează foarte mult copiii, iar costurile sunt minime;

– Implicarea comunității în activități legate de educația copiilor cu dizabilități;

– Dezvoltarea relațiilor între serviciile educaționale și reabilitarea bazată pe comunitate;

– Încurajarea adulților cu dizabilități și a organizațiilor persoanelor cu dizabilități să se implice în promovarea accesului la educație al copiilor cu dizabilități;

– Implicarea copiilor în luarea deciziilor privind educația lor.

Sistemul învățământului special oferă servicii educaționale care corespund nevoilor de dezvoltare și posibilităților de adaptare și învățare ale copiilor. Sistemul devine zi de zi tot mai deschis. Copiii cu deficiențe au acces în școlile publice și pot beneficia de servicii de sprijin care să le faciliteze acest tip de integrare. Reforma sistemului educației speciale este cu atât mai amplă cu cât aceasta trebuie să includă atât principiile noi abordate de școlile obișnuite, cât și principiile noi dezvoltate de educația specială din lume.

În România, deși dreptul la educație al tuturor copiilor și al persoanelorcu dizabilități recunoscut în Constituțieși în Legea educației, acesta nu are încă aplicabilitate totală în practică. Practic, situațiile determinate de dizabilitate fac ca elevii și tinerii cu diferite limitări de participare (atât la școală cât și la programele educative) să fie excluși prin imposibilitatea de a răspunde cerințelor lor. Deocamdată școala nu răspunde nevoilor elevilor, ci elevii trebuie să fi e apți de a face față cerințelor exprimate de școală.

Încă există copii care sunt „invizibili”, nu sunt luați în evidență și nu beneficiază de niciun serviciu educațional. Există tineri care nu sunt integrați în nicio structură de sprijin educațional, neavând astfel posibilitatea integrării profesionale.

Educația presupune și schimbări în modul de percepere a situației persoanelor cu dizabilități și în acceptarea lor ca persoane cu drepturi egale. Pentru a se realiza schimbarea de percepții încă este nevoie de campanii de presă de calitate care să promoveze valorile societății incluzive și valoarea fiecărui individ.

O școală pentru toți este încă un deziderat, un vis firesc, dar și necesar. O școală perfectă, care să-i primească pe toți și să valorizeze potențialul fiecăruia este încă un model pedagogic departe de realitatea socială în care trăim. Fiecare pas în acest demers ne apropie de o lume mai tolerantă și mai deschisă, de o lume incluzivă.

Dreptul la ocrotirea sănătății în România este garantat, cetățenii români având dreptul la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, statul fiind obligat să ia masuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice, organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei stabilindu-se potrivit legii.

Ratificând Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, România are obligația de a lua măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile.

Asistența de sănătate publică este garantată de stat și finanțată de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate sau din alte surse, protecția sănătății publice constituind o obligație a autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice iar sănătatea publică reprezentând starea de sănătate a populației în raport cu determinanții socioc-economici, biologici, de mediu, stil de viață, asigurarea cu servicii de sănătate, calitatea și accesibilitatea serviciilor de sănătate.

Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și recuperarea sănătății individului și a colectivității, deciziile și hotărârile cu caracter medical urmând a fi luate avându-se în vedere interesul și drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienți, respectarea demnității umane, principiile eticii și deontologiei medicale, grija față de sănătatea pacientului și sănătatea publică, cordarea asistenței medicale, a îngrijirilor de sănătate pe orice criterii de discriminare sunt interzise prin lege.

Potrivit Legii privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap dreptul la ocrotirea sănătății de care beneficiază persoanele cu handicap, presupune prevenire, tratament și recuperare, astfel că, pentru protecția sănătății fizice și mentale a persoanelor cu handicap, autoritățile publice au obligația să includă nevoile lor și ale familiilor lor în toate politicile, strategiile și programele de dezvoltare regională, județeană sau locală, precum și în programele guvernamentale de ocrotire a sănătății, să creeze condiții de disponibilitate, respectiv de transport, infrastructură, rețele de comunicare, a serviciilor medicale și sociomedicale, să dezvolte programe de prevenire a apariției handicapului și să sprijine accesul la tratamentul balnear și de recuperare.

Persoanele cu handicap beneficiază de asistență medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condițiile stabilite prin contractul-cadru.

De dreptul de a fi informat cu privire la diagnosticul medical și de recuperare/reabilitare, la serviciile și programele disponibile, în toate stadiile acestora, precum și la drepturile și obligațiile în domeniu se bucură atât persoanele cu handicap cât și familiile acestora sau reprezentanții lor legali au

Informații privind nevoile de sănătate și accesul real la serviciile de sănătate al persoanelor cu dizabilități, la nivel național, nu sunt disponibile, nefiind, probabil colectate însă sistematic, ultimele date, la nivelul anului 2008, evidențiau că – 52.8% dintre persoanele cu dizabilități nu au solicitat examinarea medicală, proporția fiind dublă față de persoanele cu boli cronice sau persoanele care au avut un accident.

Lipsa informațiilor face dificilă estimarea gradului de acces al persoanelor cu dizabilități la serviciile de sănătate furnizate prin sistemul de asigurări sociale de sănătate, principalele ariere de acces la serviciile de sănătate cu care se confruntă persoanele cu dizabilități:

cunoașterea fragmentară a nevoilor de servicii medicale pentru persoanele cu dizabilități, a gradului și a intervalului de timp pentru satisfacerea acestora, precum și a gradului de utilizare a serviciilor medicale generale

disponibilitatea limitată a serviciilor medicale cu caracter general necesare persoanelor cu dizabilități, (servicii de prevenire, diagnostic și tratament pentru afecțiuni curente, programe naționale de sănătate)

furnizarea de servicii medicale insuficient adaptate la nevoile persoanei cu dizabilități în termeni de finanțare, tehnologie, infrastructură și pregătire a personalului;

coordonarea deficitară sau lipsa continuității în asigurarea serviciilor medicale,

insuficienta acoperire cu resurse umane sau pregătirea insuficientă a acestora,

atitudinile negative ale aparținătorilor, ale societății și chiar ale personalului medical,

existența unor bariere fizice de acces la servicii ca lipsa de rampe de acces, lipsa dispozitivelor medicale necesare pentru deplasare, lipsa de acces la transportul public, uși de acces prea înguste etc. De exemplu, femeile cu deficiențe de mobilitate nu au adesea acces la programele de screening pentru cancerul de col uterin sau de sân, deoarece mesele de examinare nu au înălțime reglabilă, sau mamografele nu se pot adapta la poziția lor de examinare.

lipsa unor sisteme de programări adecvate nevoilor persoanelor cu dizabilități,

finanțarea inadecvată a serviciilor medicale sau

lipsa unor sisteme informaționale sau baze de date corespunzătoare.

Persoanele cu dizabilități au dreptul, potrivit Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, să se bucure de cea mai bună stare de sănătate, fără discriminare pe criterii de dizabilitate, fapt ce presupune modificarea inclusiv a legislației antidiscriminare, în sensul introducerii dizabililității printre criteriile explicite de discriminare a unei persoane în cazul refuzului accesului unei la serviciile de sănătate publică – alegerea medicului de familie, asistența medicală, serviciile de urgență sau alte servicii de sănătate.

Politicile din domeniul sănătății trebuie să aibă în vedere măsuri adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la programele publice de sănătate pentru populație și la serviciile de sănătate, inclusiv la cele din domeniul sănătății sexuale și reproductive.

Măsurile trebuie concentrate pe furnizarea, cât mai aproape posibil de comunitățile în care trăiesc persoanele cu dizabilități, inclusiv în mediul rural, serviciilor de sănătate care acordă atenție probelemelor specifice persoanelor cu dizabilități, serviciilor adecvate de diagnosticare și de intervenție timpurie și a celor menite să prevină riscul apariției altor dizabilități.

O atenție deosebită trebuie acordată furnizării îngrijirilor de sănătate pe baza consimțământului conștient și liber exprimat, prin creșterea gradului de conștientizare privind drepturile omului, demnitatea, autonomia și nevoile persoanelor cu dizabilități, prin instruire și prin promovarea de standarde etice în domeniul serviciilor de sănătate publice și private.

Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă fiind liberă iar salariații având dreptul la măsuri de protecție socială care privesc: securitatea și sănătatea acestora, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege. De asemenea, pentru munca egală depusă, femeile au salariul egal cu cel al bărbaților.

Așa cum este prevăzut de legislația muncii, în România, persoana fizică dobândește capacitate de muncă la implinirea vârstei de 16 ani, însă, aceasta poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau al reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională. Încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicție este însă interzisă judecatorească.

Legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap recunoaște dreptul persoanelor cu handicap de a munci și de a realiza venituri în conformitate cu prevederile legislației muncii, de a li se creea toate condițiile pentru a-și alege și exercita profesia, meseria sau ocupația, pentru a dobândi și menține un loc de muncă, precum și pentru a promova profesional. În vederea asigurării exercitării acestor drepturi, autoritățile publice au obligația de a lua o serie de măsuri specifice, precum:

– promovarea conceptului potrivit căruia persoana cu handicap încadrată în muncă reprezintă o valoare adăugată pentru societate și, în special, pentru comunitatea căreia aparține;

– promovarea unui mediu de muncă deschis, inclusiv și accesibil persoanelor cu handicap;

– creearea condițiilor și serviciilor necesare pentru ca persoana cu handicap să poată alege forma de conversie/reconversie profesională și locul de muncă, în conformitate cu potențialul ei funcțional;

– înființarea și susținerea complexelor de servicii, formate din unități protejate autorizate și locuințe protejate;

– inițierea și dezvoltarea formelor de stimulare a angajatorilor, în vederea angajării și păstrării în muncă a persoanelor cu handicap;

– acordarea de sprijin pentru organizarea unei piețe de desfacere pentru produsul muncii persoanei cu handicap;

– diversificare și susținerea diferitelor servicii sociale, respectiv consiliere pentru persoana cu handicap și familia acesteia, informare pentru angajatori, angajare asistată și altele asemenea;

– promovarea serviciilor de mediere pe piața muncii a persoanelor cu handicap;

– realizarea/actualizarea permanentă a bazelor de date, pentru evidențierea ofertei de muncă din rândul persoanelor cu handicap;

– dezvoltarea colaborărilor cu mass-media, în vederea creșterii gradului de conștientizare/sensibilizare a comunității cu privire la potențialul, abilitățile și contribuția persoanelor cu handicap la piața muncii;

– realizarea, în colaborare sau parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, de programe și proiecte având ca obiectiv creșterea gradului de ocupare;

– inițierea și susținerea de campanii de sensibilizare și conștientizare a angajatorilor asupra abilităților persoanelor cu handicap;

– inițierea de programe specifice care stimulează creșterea participării pe piața muncii a forței de muncă din rândul grupurilor supuse riscului major de excluziune socială.

Deși persoanele cu handicap pot exercita aproape orice fel de ocupație, putând fi încadrate în muncă conform pregătirii lor profesionale și capacității de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în grad de handicap, iar dacă se află în mediul potrivit, majoritatea lor pot fi productive, totuși, în cazul acestora, rata de ocupare a forței de muncă este semnificativ mai scăzută iar rata șomajului mult mai ridicată decât în cazul persoanele fără dizabilități.

Potrivit datelor statistice, la finele anului 2014, erau înregistrate 660,917 persoane adulte cu handicap, 30.556 fiind angajate în muncă, situația angajaților, pe tipuri de handicap fiind următoarea: Fizic – 7.970, Somatic – 12.434, Auditiv – 3.408, Vizual – 2.714, Mintal – 762, Psihic – 1.183, Asociat – 1.535, HIV/SIDA – 350, Boli rare – 180, Surdocecitate – 20

Participarea persoanelor cu handicap la piața muncii este importantă din mai multe motive: pe de o parte se are în vederea maximizarea resurselor umane, ceea ce presupune că implicarea productivă a persoanelor cu handicap crește bunăstarea individuală și contribuie la produsul național, iar pe de altă parte se urmărește promovarea demnității umane și a coeziunii sociale.

Există o serie de bariere în calea angajării persoanelor cu handicap, printre care:

lipsa accesului, care presupune fie lipsa acces la instruire sau resurse financiare pentru dezvoltarea unei afaceri (datorate în special dificultăților de a prezenta garanții), fie barierele de mediu care pot face dificil accesul fizic la locul de muncă;

prejudecăți despre dizabilitate fapt care persupune atât percepții ale angajatorilor despre dizabilitate sau persoanele cu handicap, la capacitatea acestora de a munci dar și așteptări scăzute de sine cu privire la abilitatea persoanelor cu handicap de a fi angajate ceea ce poate face ca acestea nici măcar să nu încerce să își găsească de lucru;

discriminare, manifestată de angajatori, datorită părerilor greșite despre capacitățile persoanelor cu handicap, sau datorităfaptului că nu doresc să le includă în forța lor de lucru;

supra-protecția reglementată de legislația muncii – măsuri precum reducerea timpului de muncă sau o perioadă mai mare de concediu de odihnă, îi determină pe angajatori să considere că persoanele cu handicap generează o productivitate mai mică și costuri mai ridicate.

Pentru a încuraja șansele de angajare ale persoanelor cu handicap, este necesară intervenția în mai multe direcții:

legi și reglementări cu referire la angajarea persoanelor cu handicap, care presupun legea

antidiscriminare ce face ilegală luarea de decizii cu privire la angajarea unei persoane pe baza dizabilității ei și acțiunea afirmativă în domeniul ocupării forței de muncă;

intervenții adaptate, manifestate prin:

sistemul de cote de ocupare a forței de muncă a persoanelor cu handicap însectoarele public și privat. În România, autoritățile și instituțiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care au cel puțin 50 de angajați, au obligația de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puțin 4% din numărul total de angajați altfel optează fie pentru a plăt lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe țară înmulțit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap, fie achiziționează de la unitățile protejate produse sau servicii realizare prin propria activitate a persoanelor cu handicap.

stimulente pentru angajatori. În România, angajatorii persoanelor cu handicap beneficiază de deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării locurilor de muncă protejate și achiziționării utilajelor și echipamentelor utilizate în procesul de producție de către persoana cu handicap, a cheltuielilor cu transportul persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum și a cheltuielilor cu transportul materiilor prime și al produselor finite la și de la domiciliul persoanei cu handicap, angajată pentru muncă la domiciliu. Tot în categoria stimulentelor pentru angajatori se înscriu și decontarea din bugetul asigurărilor pentru șomaj a cheltuielilor specifice de pregătire, formare și orientare profesională, de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap, dar și subvenția de la stat acordată angajatorilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare.

Unitățile protejate beneficiază de scutire de plata taxelor de autorizare la înființare și de reautorizare dar și de alte drepturi acordate de autoritățile administrației publice locale finanțate din fondurile proprii.

angajarea protejată, formele protejate de angajare în muncă fiind:

– locul de muncă protejat care reprezintă spațiul aferent activității persoanei cu handicap, adaptat nevoilor acesteia, care include cel puțin locul de muncă, echipamentul, toaleta și căile de acces

– unitate protejată autorizată, operatorul economic de drept public sau privat, cu gestiune proprie, în cadrul căruia cel puțin 30% din numărul total de angajați cu contract individual de muncă sunt persoane cu handicap.

reabilitare și formare profesională – Serviciile de reabilitare profesională dezvoltă și redau capacitățile persoanelor cu handicap astfel încât acestea pot participa la o piață a muncii competitivă. Serviciile se ocupă de instruirea pentru muncă, consiliere și plasare. Programele tradiționale de instruire se regăsesc de obicei în mediul urban, adesea la distanță de locul unde trăiesc persoanele cu handicap. Meseriile pe care le predau nu răspund adesea la schimbările de pe piața muncii. În plus, ipoteza de la care pleacă aceste programe tinde să fie aceea că persoanele cu handicap nu sunt capabile decât de un număr limitat de meserii.

Pentru a depăși deficiențele programelor tradiționale de instruire, formele instruire alternativă par promițătoare: reabilitarea profesională bazată pe comunitate, instruirea de către semeni, intervenția timpurie, consiliere – presupune ridicarea gradului de conștientizare referitoare la carieră și construirea aptitudinilor

angajare pe cont propriu și microfinanțare – presupun finanțarea pentru a ajuta la demararea unor afaceri pe scară redusă poate oferi o alternativă angajării greu de găsi. În acest caz sunt necesare aptitudini de marketing, acces la credite și sprijin pe termen lung.

protecția socială se referă la prestațiile sociale acordate indiferent de veniturile realizate, acestea reprezentând de fapt o compensare a dizabilității ( cheltuielilor legate de dizabilitate).

schimbarea atitudinilor, a percepțiilor despre dizabilitate la nivel de comunitate.

Mulți factori de decizie au un rol în îmbunătățirea șanselor pe piața muncii pentru persoanele cu handicap: Guvernul, angajatorii, organizațiile persoanelor cu handicap.

Guvernul trebuie să aibă în vedere intervenția în câteva direcții principale: legi și reglementări, programe publice, culegerea de date statistice, schimbarea atitudinilor.

Prin ratificarea, în anul 2010, a Convenției ONU prvind drepturile persoanelor cu dizabilități,România s-a angajat să adopte toate măsurile adecvate, inclusiv legislative, pentru a se modifica sau abroga legile, reglementările, cutumele și practicile existente care constituie discriminare împotriva persoanelor cu handicap.

Guvernul trebuie să transpună și să pună în practică o legislație anti-discriminare eficientă, asigurându-se că politicile publice sunt armonizate în vederea furnizării de stimulente și suport persoanelor cu handicappentru a ocupa unloc de muncă și pentru ca angajatorii să îi angajeze.

Cadrul legislativ din România trebuie dezvoltat – ar trebui început cu modificarea articolului din Codul Muncii cu privire la interzicerea încadrării în muncă a persoanelor puse sub interdicție judecătorească. De asemenea, trebuie elaborate politici și identificate măsuri adecvate pentru promovarea angajării persoanelor cu handicap în sectorul privat, promovarea oportunităților pentru activități independente, dezvoltarea spiritului antreprenorial, dezvoltarea de cooperative și începerea unei afaceri proprii, promovarea reabilitării vocaționale și profesionale, menținerea locului de muncă și programele de reintegrare profesională pentru persoanele cu handicap. De asemenea se impune o analiză a termenilor și conceptelor specifici domeniului pensiilor – invaliditate, pensia de invaliditate, pierderea capacității de muncă astfel încât persoanelor cu handicap care au și calitatea de pensionar de invaliditate să li se respecte dreptul la muncă.

Programele publice elaborate de Guvern trebuie să aibă în vedere consilierea profesională

și programele de instruire accesibile pentru persoanele cu handicap, serviciile de ocupare a forței de muncă convenționale disponibile pentru persoanele cu handicap pe baze egale cu ceilalți ce caută de lucru. La elaborarea programele publice, Guvernul trebue să se asigure că programele convenționale de protecție socială includ persoanele handicap și în același timp le sprijină întoarcerea la locul de muncă necreând stimulente negative celor care caută să se angajeze sau care vor să se întoarcă la locul de muncă.

De asemenea, programele publice presupun ajustarea sistemelor de evaluare a dizabilitățiiastfel încât acestea să evalueze aspectele pozitive ale funcționării și capacității de muncă.

Culegerea de date statistice este o altă direcție ce trebuie ținută în atenția Guvernului. Credem că trebuie elaborate și aplicate cu consecvență metodologii pentru colectarea datelor cu privire la angajarea persoanele cu handicap. Pentru aceasta, datele trebuie să fie standardizate astfel încât să asigure atât monitorizarea progresului politicilor cu privire la persoanele cu handicap cât și punerea în practică la nivel național a Convenției.

În ceea ce privește schimbarea atitudinilor, Guvernul trebuie să acționeze în sensul promovării conștientizării printre angajatori a obligației lor de a nu discrimina și a mijloacelor disponibile lor pentru a sprijini angajarea persoanelor cu handicap. Trebuie insuflat în rândul publicului ideea că persoanele cu handicap pot munci, dacă li se acordă suportul adecvat.

Un alt factor de decizie, cu rol în îmbunătățirea șanselor de a accesa piața muncii pentru persoanele cu handicap, îl reprezintă angajatorii care realizează adaptări rezonabile atunci când angajează persoane cu handicap, înființează programe de gestionare a dizabilității pentru a sprijini întoarcerea la lucru a angajaților care dobândesc o dizabilitate, dezvoltă parteneriate cu agențiile de ocupare a forței de muncă locale, cu instituțiile de învățământ, programele de instruire a aptitudinilor și întreprinderile sociale pentru a construi o forță de muncă calificată care să includă persoanele cu handicap, dar mai ales, se asigură că toți supervizorii și personalul de resurse umane sunt familiarizați cu cerințele de adaptare și non -discriminare cu privire la persoanele cu handicap.

Organizațiile neguvernamentale, inclusiv cele ale persoanelor cu handicap oferă suport specificatunci când șansele normale nu sunt disponibile, sprijină reabilitarea bazată pe comunitate pentru a spori dezvoltarea aptitudinilor și pentru a permite persoanelor cu handicap să-și câștige un trai decent.

Pentru a pune în practică astfel de recomandări este nevoie de angajament și acțiuni ferme din partea unei game largi de factori decizionali. Deși toți factorii decizionali au rol important, Guvernul are cel mai important rol, care presupune:

– revizuirea legislației și politicilor existente pentru conformitate cu Convența;

– revizuirea politicilor, sistemelor și serviciilor convenționale și pe cele specifice dizabilității pentru a identifica lipsurile și barierele și pentru a planifica acțiuni pentru a le depăși;

– elaborarea unei strategii și a unui plan de acțiune național referitor la dizabilitate, stabilind linii clare de responsabilitate și mecanisme de coordonare, monitorizare și raportare în toate sectoarele;

– alocarea resurselor adecvate serviciilor finanțate public deja existente și finanțarea în mod adecvat a punerii în practică a strategiei și a planului de acțiune național privind protecția drepturile persoanelor cu handicap;

– introducerea de măsuri pentru a se asigura căpersoanele cu handicap sunt protejate de sărăcie și beneficiază în mod adecvat de programele convenționale de ameliorare a stării de sărăcie;

– includerea dizabilitaății în sistemele de strângere a datelor la nivel național șifurnizarea de date separate despre dizabilitate oriunde e posibil;

– implementarea comunicării pentru a spori nivelul de cunoștințe și înțelegere al publicului în ceea ce privește dizabilitatea;

– stabilirea modalităților prin care persoanele cu handicap și terțele părți pot depune plângeri cu privire la drepturile omului și la legile care nu sunt aplicate sau nu sunt în vigoare.

O altă direcție pentru realizarea autonomiei persoanelor cu dizabilități o reprezintă aceea referitoare la introducerea de măsuri care să asigure că acestea sunt protejate de sărăcie și beneficiază în mod adecvat de programele de ameliorare a stării de sărăcie.

În România, statul este obligat sa ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natura să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, cetățenii având dreptul la asistență socială, pensie, concediu de maternitate plătit, ajutor de somaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private.

Protecția socială, definită ca ansamblu de măsuri și acțiuni ce au ca scop asigurarea unui anumit nivel de bunăstare și securitate socială pentru întreaga populație și în mod special pentru anumite grupuri sociale, cuprinde două componente de bază: asigurările sociale în sistem contributiv și asistența socială noncontributivă.

Sistemul național de asistență socială definit ca ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților, se compune din sistemul de beneficii de asistență socială și sistemul de servicii sociale.

Persoanele care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza accidentelor de muncă, a bolilor profesionale, neoplaziilor, schizofreniei, SIDA, a bolilor obișnuite și accidentelor care nu au legătură cu munca, beneficiază de pensia de invaliditate, fără a fi necesară realizarea stagiului de cotizare, în timp ce, în cazul celor pentru care pierderea capacității de muncă a intrvenit ca urmare a unor boli obișnuite sau a unor accidente care nu au legătură cu munca, beneficiază de pensie de invaliditate, dacă au realizat, în condițiile legii, un stagiu de cotizare, fără ca acesta să fie precizat.

În raport cu gradul de reducere a capacității de muncă, invaliditatea poate fi: de gradul I, atunci când s-a produs pierderea totală atât a capacității de muncă precum și a capacității de autoîngrijire; de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, cu păstrarea capacității de autoîngrijire și de gradul III, caz în care cel puțin jumătate din capacitatea de muncă a fost pierdută, persoana putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă.

Evaluarea capacității de muncă, în vederea stabilirii gradului de invaliditate, se face la cerere, de către medicul specializat în expertiza medicală a capacității de muncă din cadrul Casei Naționale de Pensii Publice.

Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condițiile unui handicap preexistent calității de asigurat beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare, iar în cazul nevăzătorilor, legislația din domeniul pensiilor menționează dreptul acestora de a beneficia de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevazător cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare, fără însă a defini termenul “nevăzător”.

În cazul persoanelor cu handicap, elementul-cheie pentru tipul și cuantumul beneficiilor de asistență socială îl constituie gradul de handicap (grav, accentuat, mediu, usor), acordarea acestora realizându-se pe durata de valabilitate a certificatului de încadrare în grad și tip de handicap.

Principalele măsuri de protecție socială reglementate în prezent sunt:

alocație dublă pentru copilul cu handicap

alocația de hrană pentru copilul cu HIV/SIDA

indemnizație lunară pentru creșterea copilului cu handicap sau sprijin financiar lunar, acordat persoanei cu handicape grav sau accentuat care nu realizează alte venituri în afara beneficiilor de asistență socială destinate persoanelor cu dizabilități, până la împlinirea de către copil a vârstei de 7 ani

sprijin financiar lunar, acordat persoanei care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea concediului pentru creșterea copilului și indemnizației lunare aferente, până la împlinirea de către copil a vârstei de 7 ani

persoana cu handicap grav sau accentuat care are în întreținere un copil și care nu indeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea concediului pentru creșterea copilului și indemnizației lunare aferente beneficiază de sprijin financiar lunar până la împlinirea de către copil a vârstei de 7 ani

program de lucru redus la 4 ore pentru unul dintre părinții care se ocupă efectiv de îngrijirea copilului cu dizabilitate (gravă sau accentuată), până la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani, la solicitarea părintelui, în condițiile prevăzute de Codul muncii

indemnizația lunară pentru adulții cu handicap grav și accentuat precum și bugetul personal complementar lunar pentru copiii/adulții cu handicap grav, accentuat sau mediu, acordate, indiferent de venituri

indemnizația lunară pentru însoțitorii adulților cu handicap grav.

De asemenea, persoanele cu handicap grav si accentuat beneficiază de gratuitate la transportul urban cu mijloace de transport în comun de suprafață și cu metroul și la transportul interurban, la alegere, cu orice tip de tren, în limita costului unui bilet la tren accelerat clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele pentru transport fluvial, pentru 12 călătorii dus-întors pe an calendaristic, în cazul persoanelor cu handicap grav, respectiv 6 călătorii în cazul celor cu handicap accentuat.

Persoanele adulte cu handicap grav si accentuat precum și părinții copilului cu handicap grav sau accentuat pot beneficia de credit a carui dobanda se suporta din bugetul de stat pentru achizitionarea unui singur mijloc de transport si pentru adaptarea unei locuinte conform nevoilor individuale de acces.

De o serie de facilitati fiscale beneficiază persoanele cu handicap grav sau accentuat:

scutire de impozit pe veniturile din salarii si pensii;

scutire de la plata impozitului pe cladire si teren;

scutire de la plata taxei asupra autoturismelor, motocicletelor cu atas si mototriciclurilor, adaptate handicapului;

scutire de la plata taxei pentru eliberarea autorizatiei de functionare pentru activitati economice si viza anuala a acestora;

scutire de la plata taxei hoteliere.

scutire de la plata tarifului de utilizare a retelelor de drumuri nationale pentru persoanele cu handicap deținătoare de autoturisme.

În ce privește locuința, persoanele cu handicap beneficiază de prioritate atât la acordarea unei locuințe sociale cât și în cazul închirierii, la nivelurile inferioare, a locuințelor care aparțin domeniului public al statului ori unităților administrativ-teritoriale ale acestuia, beneficiind totodată de acordarea unei camere de locuit, suplimentar față de normele minimale de locuit prevăzute de lege și de scutirea de la plata chiriei pentru suprafețele locative cu destinație de locuințe în cazul acestora.

Toate aceste prevederi nu au avut impactul scontat asupra nivelului de trai, persoanele cu dizabilități fiind în continuare unul din cele mai sărace grupuri din România. Aceasta, în primul rând, pentru faptul că nu este recunoscut rolul compensator al prestațiilor sociale (indemnizatia și bugetul complementar), astfel că indemnizația este luată în considerare la stabilirea venitului net lunar al familiei sau al persoanei singure, în funcție de care se acordă venitul minim garantat sau ajutoarele de căldură.

Evaluarea complexă în vederea încadrării în grad de handicap precum și cea referitoare la capacitatea de muncă nu cuprind informații despre experiențele de viață ale persoanei cu dizabilități, despre mediul de viață și deci despre nevoile directe. Nu există analize a nevoilor dizabilității, în baza sau cărora să se poată acorda dispozitive și alte tipuri de asistență.

Serviciile sociale specializate la care ar trebui să aibă acces persoanele cu handicap sunt într-un număr extrem de redus și dispersate geografic, datele statistice arată că, la sfârșitul anului 2014 existau 56 de servicii alternative, dintre care 25 de centre de zi, 28 de centre de recuperare neuromotorie.

În vederea asigurării persoanelor cu dizabilități a unui standard adecvat de viață pentru ele și familiile lor și îmbunătățirii continue a condițiilor de trai sunt necesare măsuri pentru a asigura accesul la servicii adecvate și accesibile ca preț, la dispozitive și alte tipuri de asistență pentru nevoile aferente dizabilității, la programe de protecție socială și de diminuare a sărăciei, la asistență financiară din partea statului, pentru cheltuieli legate de dizabilități, inclusiv formare, consiliere, asistență financiară și servicii de îngrijire temporară adecvate.

În acest sens, un prim pas ar putea fi reprezentat de recunoașterea de către politicile sociale din domeniul dizabilității a rolului compensator al prestațiilor sociale acordate potrivit prevederilor legislației speciale.

IV.6.3 Drepturile individuale cu caracter general:

Participarea este implicarea unei persoane într-o situație de viață. Ea reprezintă funcționarea la nivelul societății.

Restricțiile în participare reprezintă probleme cu care se poate confrunta un individ în implicarea sa în situații existențiale. Prezența unei restricții în participare este determinată prin compararea participării unui anume individ cu ceea ce se așteaptă, în cultura sau societatea respectivă, de la un individ fără vreo deficiență/afectare.

Una dintre responsabilitățile autorităților administrației publice locale este să permită membrilor comunităților să participe în procesul de luare a deciziilor. Dar, acest lucru presupune deschidere din partea autorității prin informarea constantă a celor pe care îi guvernează astfel încat aceștia să fie capabili în a-și expune ideile, pro sau contra

Pentru protecția sănătății fizice și mentale a persoanelor cu handicap, autoritățile publice au obligația să includă și să recunoască sportul ca mijloc de recuperare, dezvoltând programe specifice.

Participarea persoanelor cu diabilități la viața publică, în cadrul organizațiilor neguvernamentale, a partidelor politice etc

Extinderea posibilităților de participare politică, în sensul în care ar trebui promovate oportunități de participare a persoanelor cu dizabilități la consultări publice, prin utilizarea unor forme accesibile de comunicare sau prin acordarea de sprijin suplimentar acolo unde este necesar.

De asemenea, așa cum este prevăzut în Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (art. 91), autoritățile administrației publice centrale și locale au obligația de a dezvolta relații de dialog, colaborare și parteneriat cu organizatiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap sau care reprezintă interesele acestora, precum și cu instituțiile de cult recunoscute de lege cu activitate în domeniu. În acest sens, pe lângă Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice funcționează Consiliul de analiza a problemelor persoanelor cu handicap, care cuprinde în componența sa presedintele Consiliului National al Dizabilității din România, și un reprezentant al unei organizatii neguvernamentale pentru protecția drepturilor omului, având printre atribuțiile sale analiza problematicii protectiei persoanelor cu handicap și propunerea de măsuri privind îmbunătățirea condițiilor de viață ale acestora. Similar, la nivel local funcționează, pe lângă direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului, comitete de analiza a problemelor persoanelor cu handicap, înființate prin hotărâri ale consiliilor județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului

Autonomia este trăsătura personalității care constă, pe de o parte, în capacitatea de autodeterminare a individului, în abilitatea de a lua singur decizii cu privire la propria viață și în capacitatea sa de a duce la îndeplinire aceste decizii, prin inițierea, organizarea, supervizarea și revizuirea acțiunilor proprii fără a fi controlat de forțe externe sau de constrângeri, evaluând opțiunile existente și luând în considerare propriile interese, nevoi și valori, iar pe de altă parte, în sentimentul pe care îl are persoana că dispune atât de abilitatea de a face alegeri cu privire la direcția acțiunilor sale, cât și de libertatea de a duce la îndeplinire aceste alegeri.

Pentru a da persoanelor cu dizabilități posibilitatea de a trăi independent și de a participa pe deplin la toate aspectele vieții, sunt necesare măsuri adecvate pentru a asigura acestora accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la transport, informație și mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile și sistemele informatice și de comunicații și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât și rurale.

Accesibilitatea spațiului public este esențială pentru exercitarea deplină a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale de către toate persoanele cu dizabilități, importanța fiind subliniată atât în documentele naționale, legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități tratând problematica într-un capitol distinct, câ și internaționale, Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități abordează accesibilitatea atât ca principiu, obligație generală a statului, dar și ca domeniu de intervenție.

Importanța accesibilității la nivel european a fost recunoscută și cu prilejul stabilirii liniilor directoare pentru finanțarea proiectelor europene în viitorul exercițiu financiar 2014 – 2020, Comisia Europeană stabilind că accesibilitatea va fi o condiționalitate generală care va trebui îndeplinită de toate statele membre prin instituirea unor mecanisme care să asigure monitorizarea accesibilității în pregătirea și implementarea programelor operaționale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării fiind instituția responsabilă de formarea personalului implicat în gestionarea Fondurilor Europene Structurale și de Investiții în domeniul anti-discriminării, egalității de șanse și drepturilor persoanelor cu dizabilități, deși expetiza acestuia este numai domeniul discriminării. Ca urmare, în cadrul viitoarei programări a fondurilor structurale, nicio lucrare sau construcție, nici un bun sau serviciu nu va putea fi achiziționat prin finanțare nerambursabilă fără a respecta condițiile minime privind accesibilizarea acestora.

De asemenea, accesibilitatea trebuie abordată în strânsă legătură cu conceptul de „design universal” care presupune proiectarea mediului, a produselor, programelor și serviciilor, astfel încât acestea să poată fi utilizate de către toate persoanele, pe cât este posibil, fără să fie nevoie de o adaptare sau de o proiectare specializate.

Legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap definește accesibilitatea ca ansamblul de măsuri și lucrări de adaptare a mediului fizic, precum și a mediului informațional și comunicațional conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esențial de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor persoanelor cu handicap în societate. De asemenea, adaptarea este definită ca proces de transformare a mediului fizic și informațional, a produselor sau sistemelor, pentru a le face disponibile și persoanelor cu handicap.

Pentru a asigura participarea deplină și efectivă a persoanelor cu dizabilități și autonomia acestora, accesibilitatea mediului fizic joacă un rol esențial, deoarece a beneficia de servicii sociale, a frecventa cursurile unei unități de învățământ sau a se prezenta zilnic la locul de muncă, depind în mare măsură, în plus față de accesibilizarea spațiilor în care persoana își desfășoară activitatea, de infrastructura rutieră și mijloace de transport accesibilizate.

Așa cum prevede legislația specifică românească, pentru a asigura accesul persoanelor cu handicap la mediul fizic, informațional și comunicațional, autoritățile publice au obligația de a lua o serie de măsuri specifice:

a) să promoveze și să implementeze conceptul Acces pentru toți, pentru a împiedica crearea de noi bariere și apariția unor noi surse de discriminare;

b) să sprijine cercetarea, dezvoltarea și producția de noi tehnologii de informare și comunicare și tehnologii asistive;

c) să recomande și să susțină introducerea în pregătirea inițială a elevilor și studenților a unor cursuri referitoare la problematica handicapului și a nevoilor acestora, precum și la diversificarea modalităților de realizare a accesibilității;

d) să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;

e) să asigure accesul la informațiile publice pentru persoanele cu handicap;

f) să asigure interpreți autorizați ai limbajului mimico-gestual și ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;

g) să proiecteze și să deruleze, în colaborare sau în parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de conștientizare asupra importanței acesteia.

Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun și stațiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători și peroanele principalelor stații, spațiile de parcare, străzile și drumurile publice, telefoanele publice, mediul informațional și comunicațional vor fi adaptate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, autoritățile administrației publice locale având obligația de a include în comisiile de recepție a lucrărilor de construcție ori de adaptare a acestora reprezentanți ai Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități sau ai organizațiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap.

Referința legislativă în ceea ce privește accesibilitatea mediului fizic o reprezintă Normativul pentru adaptarea clădirilor civile și spațiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap, indicativ NP 051-2012 care stabilește un set minim de criterii pentru definirea accesibilității mediului construit – clădiri civile și spațiul urban, în vederea asigurării accesului neîngrădit pentru persoane cu handicap, precum și de către persoane aflate ocazional sau temporar în situații de handicap.

În sensul facilitării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilități la transport și călătorie, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație pecum și a stațiilor acestora, inclusiv marcarea prin pavaj tactil a spațiilor de acces spre ușa de intrare în mijlocul de transport; montarea panourilor de afișaj corespunzătoare nevoilor persoanelor cu handicap vizual și auditiv în mijloacele de transport public; imprimarea cu caractere mari și în culori contrastante a rutelor și a indicativelor mijloacelor de transport în comun.

Administratorii infrastructurii feroviare și operatorii de transport feroviar au obligația de a adapta cel puțin un vagon și stațiile principale de tren, pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant și de a marca prin pavaj tactil contrastant căile spre peroanele de îmbarcare, ghișee sau alte utilități.

Toți operatorii de taxi au obligația să asigure cel puțin o mașină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant, refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap și a dispozitivului de mers, constituind discriminare.

De asemenea, persoanele cu dizabilități și cele cu mobilitate redusă se bucură de o serie de drepturi în timpul călătoriilor pe calea aerului, pe mare, pe cai navigabile interioare, cu autobuzul sau autocarul, drepturi ce vizează nediscriminarea pasagerilor în ceea ce privește condițiile de transport oferite de operatorii de transport, asistența pentru persoanele cu dizabilități și persoanele cu mobilitate redusă, informatiile minime ce trebuie furnizate pasagerilor, soluționarea plângerilor.

Operatorii de transport, agenții acestora sau operatorii de turism au obligația, pe de o parte de a nu refuza, pe motivul dizabilității sau al mobilității reduse, acceptarea unei rezervări sau îmbarcări și, de asemenea, de a recepționa, la toate punctele lor de vânzare, inclusiv de vânzare prin telefon și Internet, a notificărilor de solicitare de asistență adresate de persoane cu handicap sau persoane cu mobilitate redusă.

Organismul responsabil cu supravegherea aplicarii prevederilor referitoare la drepturile de care se bucură persoanele cu dizabilități în timpul călătoriilor pe calea aerului desemnat a fost Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Dizabilități, Regia Autonoma "Autoritatea Aeronautică Civilă Română" fiind desemnată ca organism responsabil cu supravegherea aplicării prevederilor referitoare la dreptul acestora la asistență în aeroporturi, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice prin Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială organism responsabil cu supravegherea aplicării prevederilor referitoare la drepturile persoanelor cu dizabilități care călătoresc pe mare și pe căi navigabile interioare, Inspectoratul de Stat pentru Controlul in Transportul Rutier organismul responsabil cu asigurarea aplicarii prevederilor referitoare la drepturile de care se bucură persoanele cu dizabilități în timpul călătoriilor cu autobuzul sau autocarul ce stabilesc obligații în sarcina transportatorilor și a organismelor de administrare a terminalelor iar Ministerul Economiei, prin personalul cu atributii de inspectie si control, ca fiind organismul national responsabil cu asigurarea aplicarii prevederilor care stabilesc obligatii in sarcina agentilor de voiaj si a operatorilor de turism

Câinele-ghid care însoțește persoana cu handicap grav are acces liber și gratuit în toate locurile publice și în mijloacele de transport

Adaptarea spațiului urban ce presupune inclusiv adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile și drumurile publice conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil și montarea sistemelor de semnalizare sonoră și vizuală la intersecțiile cu trafic intens este responsabilitatea autorităților administrației publice locale.

În spațiile de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică, precum și în cele organizate vor fi adaptate, rezervate și semnalizate prin semn internațional, cel puțin 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puțin de două locuri, pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport pentru persoane cu handicap. În spațiile de parcare ale domeniului public și cât mai aproape de domiciliu, administratorul acestora repartizează locuri de parcare gratuită persoanelor cu handicap care au solicitat și au nevoie de astfel de parcare.

De asemenea, editurile au obligația să pună matrițele electronice utilizate pentru tipărirea cărților și revistelor la dispoziția persoanelor juridice autorizate care le solicită pentru a le transforma în format accesibil persoanelor cu deficiențe de vedere sau de citire, respectând prevederile legale cu privire la dreptul de autor. Bibliotecile publice au obligația să înființeze secții cu carte în formate accesibile persoanelor cu deficiențe de vedere sau de citire.

Operatorii de servicii bancare au obligația de a pune la dispoziția persoanelor cu handicap, la solicitarea acestora, extrase de cont și alte informații în formate accesibile și de a acorda asistență în completarea formularelor, la solicitarea persoanelor cu handicap.

De asemenea, proprietarii de spații hoteliere au obligația de a adapta cel puțin o cameră pentru găzduirea persoanei cu handicap care utilizează fotoliul rulant, de a avea o hartă tactilă a clădirii, de a marca pavaj sau covoare tactile intrarea și de a monta lifturi cu însemne tactile.

Pentru relațiile directe cu persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate, autoritățile și instituțiile centrale și locale, publice sau private sunt obligate să asigure, interpreți autorizați ai limbajului mimico-gestual sau ai limbajului specific al persoanei cu surdocecitate, să afișeze și să pună la dispoziție

informații accesibile persoanelor cu handicap vizual, auditiv și mintal, să accesibilizeze paginile de internet proprii, în vederea îmbunătățirii accesării documentelor electronice de către persoanele cu handicap vizual și mintal, să utilizeze pictogramelor în toate serviciile publice ți să adapteze telefoaneloe cu telefax și teletext pentru persoanele cu handicap auditiv.

Pentru a îmbunătăți accesibilitatea web a serviciilor publice, a fost elaborat un Ghid privind realizarea paginilor web pentru autoritățile și instituțiile administrației publice centrale și locale.

Furnizorii de servicii de comunicații electronice au obligația de a asigura pachete de servicii de comunicații electronice care să ofere accesul și posibilitatea utilizatorilor finali cu dizabilități vizuale, auditive și/sau de vorbire de a beneficia de servicii de comunicații electronice destinate publicului adaptate nevoilor lor și în condiții echivalente celor de care beneficiază ceilalți utilizatori finali.

De asemenea, persoanele cu dizabilități au posibilitatea testării, anterior achiziționării, la puncte de lucru ale furnizorilor de servicii de telefonie și internet, a echipamentelor terminale care pot răspunde nevoilor acestora, în scopul verificării compatibilității acestora cu necesitățile specifice ale solicitantului, oferind în acest scop informații complete, corecte, ușor accesibile, relevante, actualizate, inteligibile, referitoare atât la oferta de servicii de comunicații electronice adresate persoanelor cu dizabilități, precum și la eventuale alte facilități. de care pot beneficia acestea și condițiile contractuale de prestare a serviciilor sau alte materiale informative de interes pentru persoanele cu dizabilități.

Persoanele cu dizabilități au posibilitatea de a adresa eventuale solicitări sau reclamații inclusiv prin intermediul unei persoane desemnate de acestea în acest scop, atât telefonic, prin SMS cât și prin intermediul poștei electronice, beneficiind de prioritate la instalarea și configurarea serviciilor și echipamentelor terminale.

Furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația de a lua măsuri astfel încât persoanele cu dizabilități să beneficieze de acces la numărul unic pentru apeluri de urgență 112 în condiții echivalente celor de care beneficiază ceilalți utilizatori finali, în România fiind în curs de implementare un sistem de operare special destinat persoanelor cu deficiențe de auz care apelează numărul unic pentru apeluri de urgență 112 prin SMS. De asemenea, specialiștii IT ai Serviciului de Telecomunicții Speciale, au realizat o aplicație prin care o persoană care cere ajutor la numărul de urgență, poate fi localizată prin GPS, cu o eroare de cel mult 20 de metri; aplicația nu poate fi încă implementată deoarece legislația europeană permite numai localizarea prin intermediul releelor operatorilor de telefonie mobilă.

Persoanele cu handicap auditiv au dreptul de a accesa serviciile media audiovizuale, în funcție de posibilitățile tehnologice, serviciile de programe de televiziune cu acoperire națională și locală având obligația de a interpreta în limbajul mimico-gestual și prin titrare sincron în timpul unei durate programate de cel puțin 30 de minute din programele de știri, de analize și dezbatere pe teme politice și/sau economice de actualitate din timpul zilnic de emisie; programele de importanță majoră în întregime ori rezumatele acestora.

Nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la accesibilizarea mediului fizic, informațional și comunicațional constituie contravenții și se sancționează cu amendă de aplicarea căreia sunt responsabili inspectorii sociali din cadrul Agenției Național pentru Plăți și Inspecție Socială, cu excepția celor referitoare la parcarea altor mijloace de transport pe locurile de parcare adaptate, rezervate și semnalizate prin semn internațional pentru persoane cu handicap, pentru care obligația în ce privește aplicarea amenzii revine agenților de circulație.

Informații cu privire la modul în care sunt respectate prevederile legale referitoare la accesibilitate, amenzile aplicate sau îndrumările elaborate pentru îndeplinirea acestora, ca urmare a campaniilor de verificare desfășurate cu acest scop de către Agenția de Plăți și Inspecție Socială nu sunt publice.

Deși activitate curentă, cu caracter multianual, verificarea și monitorizarea asigurării accesului neîngrădit al persoanei cu dizabilități la mediul fizic, informațional și comunicațional derulată de Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, urmărește teme diferite pentru fiecare an, folosind metoda eșantionării, astfel că nu există o situație la nivel național a modului în care s-au realizat măsurile cu privire la accesibilizarea mediului fizic, informațional și comunicațional, rapoartele rezumându-se la a prezenta statistic rezultatele acțiunilor de control, fără a prezenta măsurile stabilite prntru remedierea deficiențelor și modul în care acestea sunt duse ls îndeplinire.

Spre exemplu, în anul 2011, în cadrul Campaniei naționale de verificare a respectării prevederilor Legii 448/2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările și completările ulterioare, s-au desfășurat controale pe tema respectării prevederilor legale privind accesul persoanei cu handicap la mediul fizic, informațional, în cadrul cărora s-a urmărit adaptarea mediului fizic (rampe, mână curentă, scaun rulant mobil, grupul sanitar destinat publicului etc.) și modul în care instituțiile publice și private asigură condiții pentru relaționarea directă cu persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate (existența interpreților autorizați ai limbajului mimico-gestual sau ai limbajului specific al persoanei cu surdocecitate, existența ghișeelor de relații cu publicul ș.a.), în 1835 entități, dintre care 1322 unități administrativ teritoriale și 513 de entități private reprezentate prin bănci, hoteluri, farmacii.

În cadrul Campaniei multianuale de verificare și monitorizare a asigurării accesului neîngrădit al persoanei cu dizabilități la mediul fizic, desfășurată în anul 2012, care a avut drept scop verificarea dreptului persoanelor cu handicap de a avea acces la mediul fizic în vederea integrării depline și efective în societate și în condiții de egalitate cu ceilalți cetățeni, au fost verificate un număr de 2297 entități publice și private, dintre care 832 primării, 808 unități publice de învățământ, 446 alte instituții publice (case de cultură, muzee, biblioteci, administrații financiare, teatre, tribunale, spitale) 211 instituții private (hoteluri, farmacii, cabinete medicale, unități private de învățământ, unități bancare).

Campania tematică de control ”Verificarea accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informațional și comunicațional” desfășurată în anul 2013, a avut ca obiectivele specifice accesibilizarea unităților de învățământ primar, gimnazial, liceal, universitar precum și a mijloacelor de transport în comun din mediul urban, fiind verificate un număr de 4990 entități publice și private, dintre care 4.306 unități de învătământ, 190 operatori de transport în comun care își desfășoară activitatea în 135 localități din mediul urban, 494 operatori de transport în regim de taxi care își desfășoară activitatea într-un număr de 54 de localități din mediul urban.

Pentru anul 2014, controalele Agenției Naționale de Plăți și Inspecție Socială nu au avut în vedere verificarea accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informațional și comunicațional.

Deși cadrul legislativ existent – Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap – contribuie la respectarea normelor europene privind accesibilizarea mediului public, în practică, respectarea acestuia lasă de dorit, spațiul public nefiind încă accesibil persoanelor cu dizabilități în cea mai mare parte. Continuă să existe instituții publice, care lucrează direct cu publicul, și totuși nu au o rampă de acces în clădire, un ascensor sau minime facilități de comunicare cu cetățenii cu dizabilități.

Aceeași constatare este valabilă și pentru sistemul de transport public local, interjudețean și național, cel mai puțin accesibilizat fiind transportul feroviar. Transportul aerian este accesibilizat într-un grad mai mare, ca urmare a implementării reglementărilor și standardelor comune aflate în vigoare în toate statele membre UE.

Principalele cauze care au generat nerespectarea prevederilor legale în ceea ce privește asigurarea accesului neîngrădit al persoanei cu dizabilități la spațiul public:

permanentizarea activităților de control al accesibilizării

pregătirea deficitară a personalului implicat în planificarea, realizarea, monitorizarea și controlul accesibilizării

incapacitatea autorităților publice și private de a îndeplini cerințele normativului datorită lipsei resurselor financiare necesare acestor investiții;

lipsa preocupării privind identificarea unor resurse financiare alternative, altele decât cele de la bugetul de stat, necesare realizării accesibilizării mediului fizic, informațional și comunicațional (participarea la proiecte în domeniu, accesarea de fonduri structurale);

legislația actuală din domeniul dizabilității nu tratează coerent problematica asigurării accesibilității și adaptării rezonabile. Accentul este pus pe accesibilizarea la mediul fizic, în timp ce necesitatea și importanța adaptărilor în domeniul educațional, al informării și comunicării sunt neglijate sau ignorate etc.

necunoașterea legislației în domeniu, în special a caracteristicilor tehnice specifice pentru elementele de adaptare a mediului fizic prevăzute de Normativul N-051/2001;

obținerea cu dificultate a avizelor și aprobărilor necesare realizării accesibilizării pentru clădirile de patrimoniu;

nearmonizarea legislației din domeniul transporturilor și construcțiilor, cu cea din domeniul protecției și promovării drepturilor persoanelor cu dizabilități, respectiv

lipsa planurilor de acțiune sau a strategiilor locale focusate pe accesibilizare

lipsa ghidurilor privind accesibilizare a mijloacelor de transport, a mediului informațional

nu există transparență cu privire la criteriul accesibilității în achizițiile publice din domeniul construcțiilor, construcției de drumuri și autostrăzi, mijloacelor de transport în comun etc.

nu există obligația formării personalului și nici materiale actualizate, în format accesibil, de informare, standarde sau alte ghiduri ori campanii de conștientizare

implicarea insuficientă a societății civile cât și a persoanelor cu dizabilități în promovareai respectării drepturilor acestora din urmă și conștientizarea comunității cu privire la conceptul „Acces pentru toți”

Reglementările actuale în domeniul accesibilității mediului public, deși încă nealiniate în totalitate prevederilor Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, aplicate cu rigurositate, ar fi putut crea, până în prezent, adevărate șanse egale pentru participarea persoanelor cu dizabilități la viața socială și economică. Amânarea măsurilor pro-active în domeniul accesibilizării se datorează într-o bună măsură și lipsei organismelor de monitorizare și control, a celor de consiliere pentru efectuarea lor, a surselor de informare privind piața tehnologiilor asistive și, nu în ultimul rând, de lipsa finanțării adecvate.

Legislația din domeniul dizabilității nu definește conceptul de “mobilitate personala” netratând problematica asigurării mobilității personale prin măsuri necesare, deși, pentru protecția sănătății fizice și mentale a persoanelor cu handicap, autoritățile publice au obligați să creeze condiții pentru asigurarea tehnologiei asistive și de acces .

Dispozitivele de mobilitate, tehnologiile de asistare și alte forme active de asistență sunt la ora actuală foarte puțin disponibile. Deși în prezent, aproximativ treisprezece tipuri de astfel de dispozitive care sunt compensate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, industria ce produce astfel de dispozitive de mobilitate și tehnologii de asistare nu accesează piața din România.

Obligatia informarii și instruirii persoanelor cu dizabilitati cu privire la tehnice compensatorii și a tehnologiei asistive și de acces nu este susținută prin decontarea din FNUASS nefiind asigurată într-un cadru național coerent, lipsind sau fiind sumar efectuată.. Intervalul de timp între o comandă și alta este foarte maren, spre exemplu, în cazul fotoliului rulant, acesta este de 5 ani, iar decizia de subvenționare de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate se obține cu întârziere, fiecare persoană trecând mai întâi prin lista de așteptare. Echipamentele sau dispozitivele decontate din Fondul Național de Sănătate sunt standard, nefiind prevăzute posibilități de adaptare conform nevoilor individuale, a ritmului individual de creștere al copilului, ceea ce presupune costuri ridicate și ateliere de profil.

De asemenea, la nivel național nu exista o structură de cercetare dar nici un sistem de colectare a datelor și informațiilor în domeniul mijloacelor, dispozitivelor de mobilitate, tehnologiilor sau vizuale.e asistare și formelor active de asistență și de intermediere.

Limbajul mimico-gestual, cel pentru surdocecitate precum și scrierea Braille nu sunt recunoscute ca limbaje oficiale de legislația românească, neîncurajându-se dezvoltarea lor, deși este binecunoscută importanța asigurării mijloacelor de comunicare corespunzătoare și a personalului instruit pentru a purta un dialog cu persoane cu dizabilități auditive și vizuale.

Dintre cele mai cunoscute instrumente asistive, enumerăm:

– pentru dizabilități de vedere: cititorul de ecran ce transformă textul în mesaje audio, amplificatorul de ecran care mărește textul, dispozitive Braille, care reproduc forma tactilă a informațiilor furnizate pe calculator, sintetizatoare de voce – numite Text-to-speech prin care persoana tastează, iar sistemul reproduce audio literele, numerele și semnele de punctuație, tastaturi alternative care oferă caractere mai mari sau mai mici decât tastaturile standard

– pentru dizabilități de auz: semnale luminoase

– pentru dizabilități fizice: joysticks – utilizate pentru a controla cursorul pe ecranul computerului, touch screen pe monitorul computerului – facilitează selecția programelor dorite prin simpla atingere a monitorului, sisteme de recunoaștere a vocii

– pentru dizabilități de învățare, de vorbire: programe de editare intuitivă prin care utilizatorul tastează primele 2 litere, iar programul afișează o listă a tuturor cuvintelor formate din respectivele litere, programe de înțelegere a lecturii care ajută la recunoașterea literelor sonore adăugând grafice, sunete, efecte de animație.

Pentru persoanele cu dizabilități tehnologia și inovațiile din tehnologie pot fi o provocare pentru acces. Cu toate acestea, adaptări simple la sisteme tehnologice și instrumente de comunicare accesibile pot oferi o abundență de posibilități pentru persoanele cu dizabilități. Prin tehnologii adaptive, asistive și incluzive, persoanele cu dizabilități pot oferi din plin potențialul lor atât în comunitățile lor cât și la locul de muncă. Angajatorii pot valorifica tehnologia pentru a crea un mediu favorabil pentru persoanele cu dizabilități de a găsi locuri de muncă productive și de a folosi complet abilitățile și capacitățile lor.

Tehnologia poate ajuta, de asemenea, persoanele cu dizabilități victime ale dezastrelor naturale prin asigurarea faptului că acestea ajung la informațiile critice. La fel de important, tehnologia ne poate ajuta să includem nevoile speciale ale persoanelor cu dizabilități în pregătirea și răspunsul în caz de dezastre.

O lume durabilă și incluzivă este cea accesibilă tuturor persoanelor din societate. Prin urmare, accesibilitatea ar trebui considerată un bun public global, care servește interesul nostru, al tuturor, mijloacele tehnice compensatorii având un rol esențial în facilitarea incluziunii sociale, accesul la tehnologia asistivă la vârste cât mai mici fiind o garanție pentru o mai bună integrare în comunitate și societate, ajutând persoanele cu dizabilități să depășească barierele întâmpinate în viața de zi cu zi.

Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, instrumentul cheie în eforturile globale spre integrarea perspectivei dizabilității în dezvoltare, acționează pentru promovarea participării depline a persoanelor cu dizabilități în societate, contribuind la dezvoltarea incluzivă pentru a realiza progrese în accesibilitate și tehnologie pentru persoanele cu dizabilități.

Actuala stare de fapt din România, în ceea ce privește accesibilizarea și mobilitatea generează slaba participare la viață publică, politică, economică, culturală și sportivă a persoanelor cu dizabilități, procentul scăzut de angajare al acestora, slaba finanțare a tehnologiilor și dispozitivelor asistive, a asistenței vii, a formatelor adaptate.

Deși au fost înregistrate elemente de progres, lipsa unei strategii coerente de accesibilizare, a unui plan național cu responsabilități distincte și a unui sistem de monitorizare centrat pe asigurarea dreptului la acces egal pentru toate persoanele cu dizabilități se resimt în situația prezentă. Devine evident faptul că accesibilitatea trebuie să intre în zona necesității imediate de analiză, intervenție și dezvoltare.

Astfel, o mai bună aplicare a legislației privind obligativitatea accesibilizării mediului fizic și informațional, concomitent cu un control mai eficient din partea instituțiilor abilitate ar putea crea premisele accesibilizării spațiului public.

De asemenea, se impune modificarea și completarea cadrului juridic din domeniul accesibilității, în primul rând prin modificarea prevederilor art. 62, în sensul introducerii ca obligație de a fi accesibilizate și locurile de muncă dar și a extinderii acestora prin introducerea obligatiei de a adapta și clădirile private, în care firmele private își desfășoară activitatea, astfel încât să se permită accesul neîngrădit al persoanelor cu dizabilități, în vederea eventualei angajări a acestora. Noțiunea de asistență vie trebuie reglementată de politicile sociale din domeniul dizabilității.

Elaborarea de standarde, instrucțiuni, ghiduri, manuale și alte materiale pedagogice privind accesibilizarea trebuie să devină o prioritate, ca și elaborarea unui Plan național de măsuri pentru eliminarea barierelor, inclusiv stabilirea responsabililor pentru îndeplinirea acestora, a celor responsabili de monitorizare.

Toate instituțiile din diverse domenii de activitate, fie că vorbim de construcții, mijloace de tramsport sau educație, trebuie încurajate ca în desfășurarea activităților lor să țină cont, de toate aspectele legate de accesibilitate. Spre exemplu, Inspectoratul de Stat în Construcții ar putea include în raportul său annual, informații cu privire la entitățile private care oferă facilități și servicii deschise publicului sau oferite acestuia ce țin cont de toate aspectele legate de accesibilitate, pentru persoanele cu dizabilități.

Pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți laserviciile de informare, comunicații și de altă natură, inclusiv serviciile electronice și de urgență, trebuie dezvoltate forme de asistenta si sprijin pentru accesul la informație, programe de formare a cititorilor și interpreților profesioniști de limbaj mimico-gestual, inclusiv elaborate și editate materiale de formare și suport.

Normativele, standardele și reglementările sunt doar o parte a ecuației pentru dezvoltarea eficientă a accesibilității, cealaltă parte fiind reprezentată de înțelegerea problemelor legate de accesibilitate pentru care, cea mai bună soluție o reprezintă implicarea persoanelor cu dizabilități încă din etapa de proiectare a mediului, produselor, serviciilor.

De asemenea, trebuie promovate acțiuni și activități de sensibilizare a opiniei publice în ceea ce privește protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități și respectul pentru diversitate, pentru că, accesibilitatea, vizează în aceeași măsură și alte grupuri de persoane, cum ar fi: femeile însărcinate, mamele cu copii, persoanele vârstnice etc.

Tema accesului persoanelor cu dizabilități la mijloace, dispozitive de mobilitate, tehnologii de asistare și forme active de asistență și de intermediere de calitate, inclusiv prin punerea acestora la dispoziția lor, la un cost accesibil, trebuie să devină prioritate pentru politicile publice din România, factorii responsabili trebuie să realizeze importanta mijloacelor compensatorii în procesul de incluziune socială.

Astfel, pachetul de bază pentru dispozitive medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale trebuie diversificat prin includerea unui număr mai mare de mijloace compensatorii, precum: scaune speciale, tacâmuri adaptate, scaune de duș/toaletă, mobilier de bucătărie adaptat, încălțăminte adaptată, software pentru computer, GPS pentru orientare în spațiu, sistem Braille pentru citit/scris, repotofon/ casetofon, șah Braille, aparat auditiv, telefon cu amplificator; table cu litere, simboluri, desene etc.; pentru comunicare electronică: dispozitiv de înregistrat sau voce sintetică și altele.

De asemenea, entitățile care produc dispozitive de sprijin pentru mobilitate, dispozitive și tehnologii de asistare, trebuie încurajate să țină cont de toate aspectele legate de mobilitatea persoanelor cu dizabilități.

În acest sens, un rol important trebuie acordat activităților de formare pentru dezvoltarea de abilități de mobilitate atât persoanelor cu dizabilități cât și pentru personalul specializat care lucrează cu persoanele cu dizabilități.

În ultimii ani, conceptul de viață independentă a devenit mai larg răspândit în România, deși puține servicii oferă cu adevărat dreptul la alegere și control asupra propriei vieți în practică. Tranziția de la protecția socială bazată pe îngrijirea instituțională către serviciile comunitare, centrate pe persoană, nu este încă finalizată

În România, dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri este garantat Constituție.

Potrivit actelor normative referitoare la evidență, domiciliu, reședință și acte de identitate, cetățenii români au dreptul să-și stabilească sau să-și schimbe, în mod liber, domiciliul ori reședința.

Prin Legea nr. 74/1999 România a ratificat mare parte din drepturile prevăzute de Carta Socială Europeană, inclusiv dreptul persoanelor cu dizabilități la autonomie, la integrare socială și la participare în viața comunității.

În România, protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap au la bază o serie de principii, precum: adaptarea societății la persoana cu handicap; interesul persoanei cu handicap; libertatea opțiunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și formelor de suport de care beneficiază; abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii; o) alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și asistenței necesare;

Așa cum este reglementat de Legea asistenței sociale, sistemul național de asistență socială se întemeiază pe o serie de principii, precum:

respectarea demnității umane, potrivit căreia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității, îi sunt respectate statutul individual și social și dreptul la intimitate și protecție împotriva oricărui abuz fizic, psihic, intelectual, politic sau economic;

abordarea individuală, potrivit căreia măsurile de asistență socială trebuie adaptate situației particulare de viață a fiecărui individ; acest principiu ia în considerare caracterul și cauza unor situații de urgență care pot afecta abilitățile individuale, condiția fizică și mentală, precum și nivelul de integrare socială a persoanei; suportul adresat situației de dificultate individuală constă inclusiv în măsuri de susținere adresate membrilor familiei beneficiarului;

respectarea dreptului la autodeterminare, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul de a face propriile alegeri, indiferent de valorile sale sociale, asigurându-se că aceasta nu amenință drepturile sau interesele legitime ale celorlalți;

Statul, prin autoritățile administrației publice centrale și locale, are obligația de a asigura măsurile specifice de protecție și de asistență socială, în conformitate cu nevoile particulare ale persoanelor cu dizabilități, precum și în funcție de situația familială și socio-economică a acestora. În baza principiului asigurării de oportunități egale, autoritățile publice competente au obligația să asigure toate măsurile necesare destinate persoanelor cu dizabilități în scopul facilitării participării active la viața comunității din care face parte persoana și a societății în general.

Dreptul la asistență socială sub forma serviciilor sociale se acordă persoanei cu dizabilități, la cerere sau din oficiu, în baza certificatului de încadrare în grad și tip de handicap obținut ca urmare a evaluării socio-psiho-medicale.

În vederea asigurării serviciilor sociale necesare persoanelor cu dizabilități, autoritățile publice au obligația să inițieze, să susțină și să dezvolte servicii sociale centrate pe persoană, pe nevoile individuale ale acesteia, în colaborare sau în parteneriat cu persoane juridice, publice ori private; să implice în activitățile de îngrijire, reabilitare și integrare a persoanei cu dizabilități familia acesteia; să asigure asistență și îngrijire sociomedicală la domiciliul persoanei cu dizabilități.

În funcție de natura deficienței și de specificul nevoilor de îngrijire, persoana cu handicap grav, poate fi asistată și îngrijită la domiciliu de un asistent personal, angajat cu contract individual de muncă al administrației publice locale sau poate opta pentru o indemnizație pentru îngrijire.

În cazul în care persoana cu dizabilități a optat pentru angajarea unui asistent personal, aceasta, pentru a fi încadrată, se va prezenta la primăria localității de domiciliu sau de reședință a persoanei cu handicap grav și va depune inclusiv acordul persoanei cu handicap sau, după caz, al reprezentantului legal al acesteia ori al familiei, exprimat în scris.

De asemenea, adultul cu handicap grav sau accentuat care nu dispune de spațiu de locuit, nu realizează venituri ori realizează venituri de până la nivelul salariului mediu pe economie poate beneficia de îngrijirea și protecția unui asistent personal profesionist, angajat, în baza unui contractul de muncă al de către direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului București, sau de către furnizorii de servicii sociale privați, acreditați în condițiile legii. Și în acest caz, legislația precizează că opinia persoanei cu handicap va fi luată în considerare la luarea deciziei referitoare la stabilirea asistentului personal profesionist.

Spre deosebire de asistentul personal, cel profesionist are dreptul, în plus față de salariul acordat în baza contractului individual de muncă, și de decontarea sumelor necesare acoperirii cheltuielilor lunare de hrană, echipament, cazarmament, materiale igienico-sanitare, locuit pentru persoana cu handicap.

Din păcate, lipsa procedurilor de atestare și a statutului asistentului personal profesionist, a standardelor minime obligatorii pentru asigurarea îngrijirii și protecției adulților cu handicap grav sau accentuat la asistentul personal profesionist, precum și a modalității de decontare a cheltuielilor pentru îngrijirea și protecția persoanei cu handicap, nu a făcut posibilă dezvoltarea acestui tip de serviciu, astfel încât, această măsură nu a mai putut fi considerată alternativă la îngrijirea tânărului cu handicap grav ajuns la majorat, măsura fiind creată pentru ca asistentul maternal care l-a îngrijit până la această vârstă să opteze să devină asistent personal profesionist.

Serviciile sociale destinate persoanelor cu dizabilități se acordă la domiciliu, în comunitate, în centre de zi și în centre rezidențiale. Centrele de zi și centrele rezidențiale reprezintă locații în care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat și care dispun de infrastructura adecvată furnizării acestora; centrele rezidențiale sunt locații în care persoana cu handicap este găzduită cel puțin 24 de ore.

Autoritățile administrației publice locale au obligația de a asigura, cu prioritate, servicii de îngrijire la domiciliu precum și centre de zi adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilități.

În ceea ce privește centrele de zi, din analiza datelor statistice la finele anului 2014, a reieșit că, din totalul celor 720.683 (97,7%) de persoane adulte cu dizabilități ce trăiesc independent/în familie, doar 2.673 de persoane au beneficiat de servicii sociale organizate în sistemul public, regim de zi, în creștere cu 1.008 față de finele anului 2013. Numărul beneficiarilor de servicii sociale furnizate de centrele de zi a crescut, în principal datorită creșterii cu 679 a numărului beneficiarilor de servicii furnizate de centrele de recuperare neuromotorie de tip ambulatoriu și cu 295 a celor care au beneficiat de servicii furnizate în centre de zi.

Este evident rolul important al centrelor de zi în asigurarea interacțiunii persoanelor cu dizabilități în comunitate precum și în asigurarea accesibilizării informațiilor ce-i interesează pe aceștia. Accesul la astfel de facilități depinde însă de resursele financiare și de disponibilitatea și dorința membrilor familiilor lor de a-i însoți.

Criza economică a dus la închiderea unor servicii sociale din sectorul public și al ONG-urilor. Acest lucru a dus la diminuarea posibilităților de alegere a serviciilor pentru persoanele cu dizabilități – beneficiarii din zonele rurale sunt adesea cei mai afectați de limitarea serviciilor. În multe cazuri, acest lucru a însemnat că membrii familiei au fost nevoiți să acorde îngrijirea necesară.

În cazul în care asistarea, îngrijirea, recuperarea sau protecția persoanelor cu dizabilități nu se pot realiza la domiciliu, se recomandă admiterea acestora în centrele rezidențiale.

Potrivit legislației, centrul rezidențial încurajează și promovează un stil de viață independent și activ, asigurând beneficiarilor posibilitatea de a folosi îmbrăcăminte și încălțăminte proprie, în acord cu preferințele acestora, realizând sesiuni de informare pentru beneficiari, în principal, în ce privește un regim sănătos de viață, educație sexuală și contraceptivă, educație împotriva fumatului și a consumului de băuturi alcoolice și de droguri, exercitarea dreptului la vot în condiții de egalitate precum și asupra drepturilor fundamentale pe care aceștia le au, încurajând și sprijinind beneficiarii în vederea participării la activitățile cotidiene din centru, în scopul prezervării autonomiei funcționale și a unei vieți independente dar și a menținerii relațiilor cu familia și prietenii, asigurării condițiilor necesare pentru respectarea vieții intime a beneficiarilor, sau facilitării vizitelor și comunicarea cu membrii comunității.

Se observă așadar că prevederile legale se concentrază mai mult pe reglementarea modului de organizare și funcționare a centrelor rezidențiale, lipsind viziunea centrării pe persoană și pe potențialul de dezvoltare al acesteia, învățarea la adult fiind mai mult experiențială și mai puțin bazată pe norme.

Potrivit datelor statistice înregistrate la finele anului 2014, în România, 17.202 de persoane cu dizabilități, reprezentând 2,3% din totalul acestora, beneficiază de servicii sociale furnizate în cadrul centrelor rezidențiale, în creștere (+79) față de finele anului 2013, în condițiile în care număril acestora a cresut cu 17, de la 335 înregistrate la finele anului 2013, la 352, la 30.12.2014. Creșterea s-a datorat, în principal creșterii cu 320 a numărului beneficiarilor centrelor de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică, pe fondul creșterii cu 7 a acestora, cu 272 a celor din centrele de recuperare și reabilitare pentru persoane cu handicap, în condițiile creșterii cu 3 a acestora și cu 59 în cazul locuințelor protejate, al căror număr a crescut cu 17. De asemenea, a scăzut cu 382 numărul beneficiarilor de servicii sociale funizate în centrele de integrare prin terapie ocupațională, numărul acestora reducându-se cu 2, și cu 174 cel al beneficiarilor Centrelor de îngrijire și asistență, al căror număr s-a redus cu 2.

Referitor la dimensiunile instituțiilor de asistență socială care furnizează persoanelor adulte cu dizabilități servicii sociale în regim rezidențial, situația, la finele anului 2014 se prezintă astfel: 150 dintre acestea înregistrau mai puțin de 30 de locuri, pentru 71 capacitatea acestora era cuprinsă în intervalul 30 – 50, pentru 80 în intervalul 50-100, 32 în intervalul 100-200 și 9 dintre instituții înregistrau peste 200 de locuri.

Situația serviciilor sociale furnizate în centre de zi și rezidențiale, prezentată mai sus, evidențiază lipsa de alternative la îngrijirea instituțională, unul dintre obstacolele majore în calea unei vieți independente pentru persoanele cu dizabilități, care face din instituțiile rezidențiale un aranjament pe viață pentru majoritatea persoanelor instituționalizate, principala cauză a părăsirii sistemului rezidențial fiind decesul . La finele anului 2014, numai 2673 de adulți cu dizabilități au beneficiat de îngrijire în comunitate, asigurată de 56 de instituții nerezidențiale, în timp ce mai mult de 17 000 erau găzduite în peste 300 de instituții rezidențiale.

Dezvoltarea serviciilor comunitare în România este încă la început dar, chiar și în condițiile dezvoltării și diversificării programelor și serviciilor comunicare pentru persoane cu dizabilități, acestea sunt puțin cunoscute pentru potențialii beneficiari, medicii de familie și chiar și pentru specialiștii care lucrează cu aceștia, a căror instituționalizare ar putea fi evitată.

O problemă deosebit de sensibilă, care se cere adusă în discuție este legată de exprimarea acordului persoanelor cu dizabilități pentru admiterea în instituții, cei mai mulți dintre cei intervievați în cadrul unui raport întocmit de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) susținând că autoritățile române nu au luat în considerare opinia lor și că nu au primit informații cu privire la prevederile legale referitoare la măsuri privative de libertate, deși, potrivit standardelor de calitate pentru serviciile sociale cu cazare organizate ca centre rezidențiale destinate persoanelor adulte cu dizabilități, admiterea în centru se realizează în baza unui contract de furnizare servicii încheiat între centru și beneficiarul serviciilor sau reprezentantul legal al acestuia.

Izolarea persoanelor cu dizabilități în instituții perpetuează stigmatizarea și marginalizarea lor, încălcându-se astfel dreptului acestora de a trăi independent în comunitate, așa cum este acesta garantat prin articolul 19 din Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, prin ratificarea căreia România s-a obligat să adopte măsuri pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități au acces efectiv la o serie de opțiuni în cadrul comunității, inclusiv la asistența personală necesară pentru a sprijini viața independentă și integrarea în comunitate.

Principalele cauze ale instituționalizării sunt reprezentate de: lipsa familiei, necesitatea îngrijirii respectiv asigurarea nevoilor sociomedicale, imposibilitatea de asigurare a veniturilor sau chiar lipsa unei locuințe.

Problema copiilor cu dizabilități din asistență maternală ajunși la vârsta maturității rămâne una de maximă actualitate și în acest sens, autoritățile române trebuie să conceapă un plan de acțiune fundamentat în sensul stopării intrărilor în sistemul rezidențial de îngrijire în favoarea integrării acestora în familie, o soluție viabilă rămânând reglementarea asistentului personal profesionist.

De asemenea, asigurarea continuității măsurilor de protecție pentru copiii cu dizabilități care împlinesc vârsta de 18 ani trebuie să devină o prioritate a politicilor din domeniu. S-ar impune revizuirea sistemului de evaluare în vederea încadrării în grad și tip de handicap și reglementarea unei perioade de vârstă ”de trecere” (16-18 ani) pentru care să se dezvolte servicii specifice, în special a celor pentru pregătire a tânărului pentru viața adultă și pentru viața independentă sau de informare a acestuia în privința oportunităților de educație, angajare, acces la viața familială și viața socială, la diferite mijloace de petrecere a timpului liber.

O soluție în acest sens ar fi ca, până la dobândirea de către tânărul cu dizabilități a abilităților de viață independentă, căsuțele de tip familial în care aceștia sunt gazduiți, să se transforme în locuințe protejate preluate de sistemul de protecție al persoanelor cu handicap, fără a mai fi nevoie de relocarea beneficiarilor la împlinirea majoratului. Soluția are în vedere și faptul că atât administrarea și gestionarea ambelor tipuri de servicii este în sarcina aceleiași direcții județene de asistență socială și protecția copilului, finanțarea fiind bugetul de stat.

Fără îndoială, un deosebit interes, în contextul dicuției despre viață independentă îl prezintă situația centrelor de capacitate mare, dezinstituționalizarea fiind astăzi un subiect de mare actualitate.

Dezinstituționalizarea trebuie înțeleasă în sensul relocării treptate a rezidenților în locuințe de tip familial, dezvoltate în comunitate. Ea este însoțită de dezvoltarea der servicii care sprijină integrarea și participarea în comunitate, și care oferă asistență personală flexibilă, sprijin și coordonare astfel încât oamenii să-și poată trăi viața pe care și-o doresc.

Astfel, unele instituții se pot transforma în furnizori de servicii în comunitate, redistribuind personalul, închizând instituția de mari dimensiuni și asigurând locuințe de sprijin servicii de zi, și sprijin individualizat de tipul asistență în vedrea angajării, asistență la locul de muncă, precum și asistență pentru copiii cu dizabilități.

În timp ce o mare parte a criticilor sistemului instituționalizat s-a concentrat asupra lipsei facilităților, a neglijenței și abuzului, problema reală este cultura instituționalizării. Chiar și atunci când condițiile materiale sunt destul de bune, instituțiile încă privează beneficiarii de ecercitarea libertăților fundamentale, izolându-le de comunitățile lor, suprimând alegerea individuală și exprimarea personală, promovând astfel percepția că persoanele cu dizabilități sunt diferite și în imposibilitatea de a trăi în comunitate. Toate persoanele, chiar și cele cu multiple și profunde deficiențe, pot trăi în comunitate cu sprijinul adecvat, chiar dacă procesul de dezinstituționalizare nu este ușor, viața într-o instituție fiind pentru multe persoane cu dizabilități, singura pe care au cunoscut-o vreodată, experiențe și alegerile lor fiind grav limitate. Și deci, fiind vorba de schimbări semnificative, persoanele cu handicap au nevoie de sprijin în perioada de tranziție.

Așadar, dezinstituționalizarea este calea de a asigura că drepturile fundamentale ale omului pentru persoanelor cu handicap sunt respectate.

Există un drum lung de parcurs până când toate persoanele cu dizabilități vor obține un control real asupra vieții lor și vor putea trăi independent, în condițiile în care există un decalaj între înaltele principii legislative și finanțarea și implementarea acestora, una dintre provocări constând în diferențele mari de dezvoltare a sistemului de viață independentă, între diferitele zone ale țării, știut fiind că zonele rurale și orașele mai mici se confruntă cu dificultăți deosebite în furnizarea de astfel de servicii.

Viața independentă și integrarea în comunitate a persoanelor cu dizabilități reprezintă un obiectiv pe care Guvernul, prin politicile sale publie, va trebui să-l urmărească. Pentru realizarea acestuia este nevoie de mai multe servicii de asistență și suport, de servicii multidisciplinare, integrate și accesibile, bine reglementate care să permită persoanelor cu dizabilități o viață independentă, să participe la viața economică, socială și culturală a comunităților lor, să contribuie deci la creșterea autonomiei, în paralel cu evitarea neglijării și marginalizării, pe baza evaluării nevoilor individuale ale persoane

Lipsa acestora va determina fie o presiune suplimentară asupra sistemului rezidențial, fie va genera “instituționalizarea la domiciliu“ prin faptul că, lipsa accesibilităților și a suportului adecvat va transforma persoanele cu dizabilități care trăiesc în comunitate, alături de familie (97%) “prozonierii propriilor lor case“.

De asemenea, este nevoie de o strategie la nivel național pentru restructurarea instituțiilor de tip vechi destinate persoanelor adulte cu dizabilități și crearea de servicii alternative de tip familial, care să aibă în vedere stoparea admiterii în centrele cu o capacitate mai mare de 20 de locuri, reorentarea acestor tipuri de instituții către servicii de zi. Finanțarea sistemului de protecție al persoanelor cu dizabilități trebuie să se fundamenteze pe principiul “resursa urmează beneficiarul“ și astfel să se finanțeze de la bugetul de stat serviciile rezidențiale furnizate și în regim privat, nu numai cele publice, fapt realizabil inclusiv prin modificarea atât a secțiunii a IV a Centre pentru persoanele cu handicap din Legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, dar și a Legii bugetului de stat, în sensul stabilirii destinației sumelor defalcate din taxa pe valoarea adăugată: finanțarea sistemului de protecție a copilului și a a celui de protecție a persoanelor cu handicap.

Sunt necesare măsuri care să abordeze prejudecățile societății față de persoanele cu dizabilități și să promoveze un mediu incluziv care să conducă la integrarea deplină a persoanelor cu dizabilități în societate. Sunt la fel de necesare măsuri adecvate care să asigure că mediul fizic, precum și toate serviciile deschise sau furnizate publicului, inclusiv transportul, informarea și comunicarea sunt accesibile și disponibile în mod efectiv pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu celelalte persoane. De asemenea, se impune recunoașterea capacității juridice a persoanelor cu dizabilități astfel încât acestea să-și exercite drepturile în condiții de egalitate cu celelalte persoane. Aceste aspecte au fost semnalate și de Comisarul pentru drepturile omului, al Consiliului Europei, în raportul său special, referindu-se la acest subiect.

O altă direcție pentru realizarea obiectivului de viață independentă o reprezintă introducerea de măsuri care să asigure că persoanele cu dizabilități sunt protejate de sărăcie și beneficiază în mod adecvat de programele de ameliorare a stării de sărăcie. În acest sens, un prim pas ar putea fi reprezentat de recunoașterea de către politicile sociale din domeniul dizabilității a rolului compensator al prestațiilor sociale acordate potrivit prevederilor legislației speciale.

Așadar, este nevoie de efort din partea autorităților pentru alinierea deplină și efectivă a legislației și practicilor naționale la standardele CDPD, pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități se bucură pe deplin de dreptul de a trăi îndependent, cu șanse egale cu ale celorlalți și de deplina integrare în comunitate și participare la viața acesteia.

IV.7. Concluzii

Adoptarea și intrarea în vigoare a Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități marchează o schimbare profundă în abordările existente cu privire la dizabilitate,.

În vederea implementării CDPD, România s-a angajat să asigure și să promoveze exercitarea deplină a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilități, fără nici un fel de discriminare pe criterii de dizabilitate, prin:

– adoptarea măsurilor adecvate legislative, administrative și de altă natură pentru implementarea drepturilor recunocute prin CDPD precum și luarea în considerare, în toate politicile și programele; a protecției și promovării drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilități;

– inițierea sau promovarea cercetării și dezvoltării bunurilor, serviciilor, echipamentelor și facilităților concepute pe baza Design-ului Universal, care ar presupune o adaptare minimă și la cel mai scăzut cost, pentru a răspunde nevoilor specifice ale persoanelor cu dizabilități;

– susținerea formării, în domeniul drepturilor recunoscute de CDPD, a profesioniștilor și a personalului care lucrează cu persoane cu dizabilități, în vederea îmbunătățirii furnizării asistenței și serviciilor;

– consultarea îndeaproape  și implicarea în mod activ a  persoanelor cu dizabilități,  inclusiv copiii cu dizabilități, prin organizațiile care îi reprezintă;

– creșterea gradului de conștientizare și înțelegere a dizabilității – O societate incluzivă se bazează pe respect și înțelegere. De aceea, este importantă îmbunătățirea nivelului de înțelegere publică a dizabilității. Guvernul, organizațiile neguvernamentale, cu implicarea presei trebuie să aibă în vedere desfășurarea de campanii al care să aibă drept obiectv schimbarea atitudinilor.

– colectarea sistematică de date și informatii precum și îmbunătățirea datelor din domeniul dizabilității – trebuie elaborate și aplicate cu consecvență metodologii pentru colectarea datelor cu privire la persoanele cu dizabilități. Pentru aceasta, datele trebuie să fie standardizate astfel încât să asigure atât monitorizarea progresului politicilor cu privire la dizabilități cât și punerea în practică la nivel național a CDPD;.

– monitorizare;

– întărirea capacității instituțiilor, în domeniul dizabilității;

– întărirea capacității persoanelor cu dizabilități pentru a înțelege și cere drepturile fundamentale

Orice proiect de lege, sau modificare a legislației existente, trebuie să țină seama atât de obligațiile care decurg din schimbarea de paradigmă de la abordarea medicală la cea socială bazată pe drepturilor omului, dar mai ales din cele prevăzute de articolele generale de natură transversală (de exemplu, art. 1 – Scop art. 3-Principii generale, art. 4-Obligații generale, art. 5- Egalitate și nediscriminare, art. 9-Accesibilitate).

Scopul politicilor sociale trebuie reformulat, în concordanță cu prevederile art. 1 din CRPD:” Promovarea, protejarea și asigurarea exercitării depline și în condiții de egalitate a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilități și promovarea respectului pentru demnitatea lor intrinsecă”. Aceasta presupune, în primul rând modificarea articolului 50 din Constituția României.

Pentru a promova egalitatea, aplicarea acesteia ar trebui extinsă, de la ocupărea forței de muncă la toate domeniile vieții sociale, politice, civile și economice, astfel că, legislația privind nediscriminarea ar trebui să specifice în mod clar că refuzul nejustificat de adaptare rezonabilă reprezintă o formă de discriminare. De asemenea, politicile publice ar trebui să abordeze în mod explicit problema discriminării multiple în conformitate cu principiile generale și cu art. 6 (Copii cu dizabilități) și art. 7 (Femei cu dizabilități) din CDPD.

Sunt necesare măsuri care să asigure că politicile publice respectă principiul accesibilității, în toate sectoarele (ocupare, educație, transport, TIC, justiție, etc) și sunt stabilite cerințele și standardele de accesibilitate.

Reforma legilației privind capacitate juridică este, probabil, cea mai importantă problemă cu care se confruntă comunitatea juridică în acest moment. Noua legislație trebuie să elimine sistemul total de tutelă și pierderea automată a drepturilor ca urmare a punerii sub interdicție judecătorească, astfel încât să fie eliminat accesul limitat al persoanelor cu dizabilități mentale la o serie de drepturi fundamentale și să se recunoască dreptul persoanelor cu dizabilități de a beneficia de capacitate juridică în condiții de egalitate cu celelalte persoane, în toate aspectele vieții. Astfel, noile prevederi legislative ar trebui să asigure tuturor persoanelor cu dizabilități dreptul la vot, dreptul de a se căsători, de a educa copiii lor, dreptul la liberă alegere a locului de reședință, dreptul la muncă, în măsură egală cu ceilalți cetățeni.

De asemenea, sunt necesare modificări legislative în sensul admiterii posibilității de contestare a actelor procesuale, inclusiv a hotărîrilor, deciziilor instanțelor judecătorești de către persoana incapabilă, a modului în care este administrată tutela, precum și posibilitatea revizuirii periodice automate a deciziei privind punerea sub interdicție.

În efortul armonizării legislației civile cu prevederile CDPD, apare totodată necesitatea elaborării unui sistem de luare asistată a deciziilor care să ajute persoana cu dizabilități să ia propriile sale decizii, ca o măsură de protecție flexibilă care să asigure respectarea autonomiei, a voinței și a preferințelor persoanei. Acest sistem de luare a deciziilor prin suport ar trebui să înlouiască mecanismul de lure a deciziilor prin substituire (tutore).

Și în ceea ce privește participarea la viața politică și publică trebuie avute în vedere toate măsurile care să asigure că persoanele cu dizabilități, inclusiv cu dizabilități intelectuale, nu sunt private de dreptul lor de a vota sau de a fi alese.

Politicile educaționale au nevoie de o regândire astfel încât persoanele cu dizabilități să primească sprijinul necesar, în cadrul sistemului educațional, pentru a li se facilita o educație efectivă, ceea ce presupune măsuri eficiente de sprijin individualizat în amenajarea mediului care să maximizeze progresul școlar și socializarea în conformitate cu obiectivul de integrare deplină, inclusiv adaptarea rezonabilă a condițiilor la nevoile individuale. Persoanele cu dizabilități trebuie încurajate să-și dezvolte competențe care să le faciliteze participarea deplină și egală la procesul de învățământ și ca membri ai comunității. Astfel, trebuie identificate măsuri care să asigure facilitarea învățării scrierii Braille, a sistemelor alternative de scriere, a mijloacelor augmentative și alternative, a mijloacelor și formelor de comunicare și orientare și a aptitudinilor de mobilitate, facilitarea învățării limbajului mimico-gestual și promovarea identității lingvistice a persoanelor cu deficiențe de auz. Politicile eucaționale trebuie să aibă în vedere măsuri adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv profesori cu dizabilități, calificați în limbajul mimico-gestual și/sau Braille, și pentru formarea profesioniștilor și personalului care lucrează la toate nivelurile educaționale. O astfel de formare va presupune cunoașterea problematicii dizabilității și utilizarea modalităților, mijloacelor și formatelor augmentative și alternative adecvate de comunicare, a tehnicilor și materialelor educaționale potrivite pentru susținerea persoanelor cu dizabilități

CDPD presupune atât revizuirea cadrului legislativ care reglementează dreptul la muncă astfel încât toate persoanele cu dizabilități să poată fi încadrate în muncă, cât și elaborarea de politici și identificarea de măsuri adecvate pentru promovarea angajării persoanelor cu dizabilități în sectorul privat, promovarea oportunităților pentru activități independente, dezvoltarea spiritului antreprenorial, dezvoltarea de cooperative și începerea de afaceri proprii, promovarea reabilitării vocaționale și profesionale, menținerea locului de muncă și programele de reintegrare profesională pentru persoanele cu dizabilități.

Dreptul la ”standarde de viață și de protecție socială adecvate” presupune dezvoltarea de politici ce preupun măsuri adecvate care să asigure accesul persoanelor cu dizabilități și al familiilor lor care trăiesc în sărăcie, la asistență financiară din partea statului, pentru cheltuieli legate de dizabilități, inclusiv formare, consiliere, asistență financiară și servicii de îngrijire temporară adecvate. În acest sens, legislația românească trebuie modificată/completată astfel ncât să fie recunoscut rolul compensator al prestațiilor de care beneficiayă persoanele cu handicap, astfel încât acestea (indemnizația și bugetul complementar) să nu mai fie considerate venituri atunci când se stabilesc alte ajutoare sociale, pensie minimă, etc.

Așadar, este nevoie de efort din partea autorităților pentru alinierea deplină și efectivă a legislației și practicilor naționale la standardele CDPD, pentru a asigura că toate persoanele cu dizabilități beneficiază de toare drepturile în condiții de egalitate cu celelalte persoane, în toate aspectele vieții

Capitolul al V lea

Jurisprudența națională cu privire la respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități

În literatura de specialitate privind controlul administrației, regimul procedural aplicabil este unul dintre criteriile de clasificare a controlului asupra activității organelor administrației publice, în funcție de care o formă de control este cel contencios, realizat de instanțele judecătorești, de Curtea Constituțională, de organelle administrative cu caracter jurisdicțional

V.1 Jurisprudența Curții Constituționale a României

Controlul constituționalității legilor constă în ansamblul dispozițiilor normative prin care se organizează verificarea conformității cu Constituția, atât a fiecărei legi cât și a fiecărei prevederi dintr-o anumită lege, a căror neconformitate cu Constituția a fost invocată. Acesta reprezintă o garanție juridică a respectării Constituției, ca unul dintre cele mai eficiente mijloace de asigurare a aplicării legii fundamentale a statului

Excepția de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial este un mijloc prin care se sesizează Curtea Constituțională asupra neconcordanțelor existente între unele dispozițiile legale și cele ale Constituției, aceasta fiind organul care hotărăște asupra acestor cazuri. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial.

V.1.1. Decizia Curții Constituționale referitoare la neconstituționalitatea pct. 38 din propuneriea legislativă privind revizuirea Constituției României

Proiectul de revizuire al Constituției elaborate de Parlament în anul 2014, are în vedere modificarea, printre altele a articolul 50, astfel: ”Persoanele cu dizabilități se bucură de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în condiții de egalitate de șanse. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor și de incluziune, prevenire și tratament în vederea participării efective a persoanelor cu dizabilități în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.”

În exercitarea preveedrilor art.146 lit.a) teza finală din Constituție, potrivit cărora Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra îndeplinirii condițiilor constituționale de formă și de fond, în ceea ce privește inițiativele de revizuire a Constituției.

Curtea, analizând conținutul normativ al textului propus, constată că premisa acestuia este aceea că, în prezent, persoanele cu handicap/dizabilități nu ar beneficia de toate drepturile și libertățile fundamentale. De aceea, noul text le acordă beneficiul tuturor drepturilor și libertăților fundamentale; însă, și acesta este circumstanțiat, respectiv în condiții de egalitate de șanse cu persoanele fără handicap/dizabilități. Or, cele două categorii de persoane nu sunt în aceeași situație, întrucât deficiențele lor „fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale”.

De asemenea, Curtea subliniază că actualul text constituțional reglementează un regim special de protecție a persoanelor cu handicap/dizabilități, aspect omis de noua soluție normativă propusă, de aceea concluzionează că nu se poate îndepărta de la această soluție pentru că, în caz contrar, ar realiza o restrângere/afectare a acestui regim special de protecție, modificarea art.50 din Constituție putând avea în vedere doar o îmbunătățire a acestui regim, nicidecum o reducere a gradului de protecție acordat persoanelor cu handicap/dizabilități sau chiar suprimarea dreptului persoanelor cu handicap/dizabilități la un regim special de protecție.

Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituționalitatea modificării aduse art.50 din Constituție, referitor la suprimarea protecției speciale de care se bucură persoanele cu handicap, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituție.

V.1.2. Decizia Curții Constituționale a României referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 55 alin. (4) lit. k^1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 55 alin. (4) lit. k^1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit.

Astfel, sesizat fiind de dl. Dan Jitaru într-o cauză având ca obiect contenciosul administrativ fiscal, Tribunalul Cluj – Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.55 alin. (4) lit. k^1) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Dl. Dan Jitaru, încadrat în grad de handicap accentuat, realizând venituri din profesii liberale, exercitând profesia de avocat, a susținut că prevederile mai sus invocate sunt neconstituționale în măsura în care induc „o discriminare directă a persoanelor încadrate în grad de handicap care realizează venituri din profesii liberale față de persoanele care realizează venituri din salarii, în sensul în care veniturile salariale nu sunt impozabile, iar veniturile din profesii liberale sunt supuse impozitării.”

Tribunalul Cluj — Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a apreciat că „excepția ar putea fi găsită ca fiind întemeiată, în măsura în care se poate interpreta că textul criticat induce o discriminare directă în raport de cele două categorii de venituri realizate de aceleași persoane încadrate în grad de handicap grav sau accentuat, respectiv de apartenența persoanelor care realizează veniturile la profesiile liberale sau la celelalte profesii salarizate, cu încălcarea art.16 din Constituție, și în măsura în care textul legal contravine principiului așezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de art.56 din Constituție”.

În urma sesizării, în conformitate cu prevederile art.30 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, Avocatul Poporului a considerat că prevederile art.55 alin. (4) lit.k1) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal sunt constituționale, în acest sens, arătând că ”nu poate fi reținută critica formulată prin raportare la dispozițiile art.16 și art.56 din Constituție, deoarece autorul excepției vizează mai degrabă o lacună a legii, solicitând, în realitate, o completare a dispozițiilor legale criticate în sensul de a se prevedea că sunt scutite de la plata impozitului și veniturile obținute din exercitarea profesiilor liberale. Or, o atare critică privind o omisiune de reglementare nu are relevanță constituțională.”

Curtea, constatând în primă fază că legiuitorul a corectat situația legislativă anterioară, statuând că sunt scutite de impozitul pe venit, pe lângă veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat, și veniturile din pensii realizate de aceeași categorie de persoane.

Analizând aspectele menționate, referitor la critica de neconstituționalitate formulată în cauză, Curtea a aprecia că facilitățile fiscale conferite de legiuitor au fost acordate tocmai în considerarea calității de persoană cu handicap grav sau accentuat, și nu în funcție de sursa veniturilor realizate, așa încât de aceste facilități fiscale ar trebui să beneficieze toate persoanele aflate în această situație.

Aprecierea Curții are în vedere, pe de o parte, prevederile art.50 din Constituție care consacră dreptul persoanelor cu handicap de a se bucura de o protecție specială, sens în care statul trebuie să asigure realizarea unei politici naționale de egalizare a șanselor, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap la viața comunității.

Pentru a da eficiență acestei norme constituționale, legiuitorul a reglementat un ansamblu de drepturi și măsuri puse la dispoziția persoanelor cu handicap pentru a facilita integrarea și incluziunea socială a acestora. În acest sens, Curtea a reținut că Legea nr.448/2006 a statuat principiile care stau la baza protecției drepturilor persoanelor cu handicap, printre care și: prevenirea și combaterea discriminării, egalizarea șanselor, egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. De asemenea, art.6 lit. h) din actul normativ menționat prevede că persoanele cu handicap beneficiază, printre altele, și de drepturi la facilități fiscale, însă în mod egal.

Având în vedere cele invocate mai sus, Curtea a constatat că statutul de persoană cu handicap trebuie să îl plaseze într-o poziție egală pe toți cei care au acest statut, care trebuie să se bucure în aceeași măsură de aceleași facilități fiscale, în speță fiind vorba de scutiri de impozit asupra veniturilor realizate, instituindu-se astfel o situație discriminatorie în cadrul aceleiași categorii de persoane, care este contrară principiului egalității în drepturi a cetățenilor, așa cum este prevăzut de art.16 alin.(1) din Constituție.

De asemenea, Curtea a apreciat că opțiunea legiuitorului pentru acordarea unor scutiri de impozit pentru persoanele cu handicap grav sau accentuat care realizează venituri din salarii a fost justificată de necesitatea protejării veniturilor obținute de către acestea, fiind întemeiată pe o serie de considerente obiective, și anume încurajarea persoanelor cu handicap să se integreze în masa activă a populației.

Aspectele evidențiate mai sus, analizate din perspective principiului egalități de tratament între persoanele cu handicap grav sau accentuat, au generat idea că facilitățile fiscale aplicate veniturilor de natură salarială ar trebui să se extindă și asupra veniturilor obținute din activități independente — profesii libere, așa cum, de altfel, legiuitorul a înțeles să le extindă și asupra veniturilor realizate din pensii de către persoanele cu handicap grav sau accentuat.

Prin urmare, având rolul de garant al drepturilor și libertăților cetățenești, Curtea Constituțională nu poate ignora această situație discriminatorie născută în cadrul aceleiași categorii de persoane, în speță persoane cu handicap grav sau accentuat, cu consecința nerespectării exigențelor constituționale ale art.16 alin.(1) potrivit cărora „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Din aceste considerene, Curtea, admițînd excepția de neconstituționalitate introdusă de dl. Jitaru, constată că prevederile art.55 alin.(4) lit. k1) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal sunt constituționale în măsura în care se interpretează că nu sunt venituri impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, veniturile realizate în mod individual din exercitarea unei profesii libere de către persoanele cu handicap grav sau accentuat.

În baza acestei Decizii, a fost elaborată și adoptată ordonanța de urgență potrivit căreia articolul 55 alin. (4), litera k1) a fost abrogat prevederile sale fiind preluate de un nou articol, articolul 551 care precizează că veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat sunt scutite de impozit pe venit.

V.1.3. Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum acesta a fost formulat de dl Sabin Andreescu în Dosarul nr. 56.896/3/2011 al Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, îl constituit dispozițiile art. 73 alin. (1) și art. 74 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, potrivit cărora, persoanele care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli obișnuite sau a unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate dacă au realizat stagiul de cotizare necesar în raport cu vârsta.

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul social, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 47 privind nivelul de trai și ale art. 50 privind protecția persoanelor cu handicap, motivând că, prin efectul dispozițiilor legale criticate, beneficiază de pensie de invaliditate cei care și-au pierdut capacitatea de muncă, cu excepția celor care au ajuns în această situație din cauza unor boli sau accidente care nu au legătură cu munca. Or, în toate cazurile este vorba de incapacitatea de a munci a persoanei și de a-și asigura traiul, astfel încât distincția făcută prin textele legale criticate apare ca fiind nejustificată și discriminatorie. Se mai arată că sunt încălcate și prevederile constituționale referitoare la nivelul de trai, întrucât o persoană care și-a pierdut întreaga capacitate de muncă ca urmare a unor boli ce nu au legătură cu profesia va putea beneficia numai de prestația social acordată persoanelor cu handicap în valoare de 293 lei, nu și de pensie de invaliditate. Aceste motive demonstrează și încălcarea obligației statului de a acorda o protecție specială persoanelor cu handicap.

Astfel, Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate formulată este întemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că textul legal criticat este constituțional, arătând că legea criticată instituie o limitare a condițiilor de acordare a pensiei de invaliditate față de vechile prevederi, dar că o atare optică legislativă este determinată de descurajarea pensionărilor pentru invaliditate care au generat în timp o creștere semnificativă a masei persoanelor asigurate înaintea vârstei standard de pensionare, cu scăderea concomitentă a numărului contribuabililor. O atare orientare ține de libertatea de reglementare a legiuitorului, libertate care este îngrădită numai de principiul egalității, dispozițiile legale criticate neinstituiend discriminări, aplicându-se în mod egal tuturor celor vizați de ipoteza normei legale. Totodată, nu este încălcat nici art. 47 alin. (2) din Constituție, întrucât prevederile legale nu se aplică pensiilor aflate în plată. De asemenea, precizează că excepția de neconstituționalitate ridicată presupune și modificarea și completarea textului de lege supus controlului de constituționalitate.

Casa Națională de Pensii Publice, solicitată să furnizeze informații cu privire la modul în care se aplică dispozițiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, precum și la modul concret de calcul al cuantumului pensiei de invaliditate, a arătat, în esență, că stagiul de cotizare necesar la acordarea pensiei de invaliditate are în vedere faptul că sistemul public de pensii este unul de asigurări sociale și că excepțiile de la această regulă sunt strict determinate și fundamentate pe considerente de ordin medical ori pentru protecția specială a unor categorii de asigurați, subliniind că, în lipsa îndeplinirii acestora, persoana prevăzută la art. 68 alin. (1) lit. a) din lege nu poate beneficia de pensie de invaliditate.

În considerarea celor de mai sus. Curtea a subliniat că este legitimă și constituțională stabilirea de către legiuitor a unei vârste standard de pensionare și a unui stagiu de cotizare minim sau complet, însă, în privința pensiei de invaliditate, rațiunile care stau la baza reglementării unei vârste standard de pensionare sau a unui stagiu de cotizare minim ori complet nu se mai justifică, în condițiile în care, pierderea totală sau cel puțin a jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obișnuite și a accidentelor care nu au legătură cu munca este un eveniment aleatoriu ce nu poate fi controlat de persoana în cauză, așa încât, condițiile pe care legiuitorul trebuie să vizeze strict stagiul de cotizare deja realizat, pentru ca, indiferent de vârsta asiguratului, acesta să poată beneficia de o pensie de invaliditate potrivit contribuției realizate. Numai în aceste condiții pensia de invaliditate își păstrează natura juridică a unei prestații de asigurări sociale, nefiind transformată într-una socială.

Considerând că, la acordarea pensiei de invaliditate, legiuitorul nu poate impune condiții nerezonabile precum împlinirea unei anumite vârste, dublată de realizarea unui anumit stagiu de cotizare pentru persoanele care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obișnuite și a accidentelor care nu au legătură cu munca, Curtea a constatat neconstituționalitatea sintagmei "în raport cu vârsta, conform tabelului nr. 3" din cuprinsul art. 73 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, acordarea pensiei de invaliditate urmând a fi realizată în funcție de stagiul de cotizare efectiv realizat de persoana asigurată.

V.1.4. Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

Așa cum este prevăzut în Legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, persoana cu handicap grav are dreptul, în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal, angajat în baza unui contract individual de muncă încheiat cu primăria localității de domiciliu sau reședință a persoanei cu handicap grav.Alin. 4 al art. 39 din actul normative menționat, menționează că, în cazul decesului persoanei cu handicap grav, contractual individual de muncă al asistentului personal încetează de drept.

În contextual prevederilor legale precizate, doamna Elena Băicoianu, considerând că încetarea de drept a contractului individual de muncă al asistentului personal al persoanei cu handicap în cazul decesului acesteia din urmă, este discriminatorie, întrucât îl lipsește pe asistent de dreptul la preaviz și dreptul la protecție împotriva șomajului de care se bucură ceilalți salariați, învocă prevederile în temeiul art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor și ridică o excepție de constituționalitate, în baza căreia Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sesizează Curtea Constituțională.

Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată, arătând în acest sens, că între persoana cu handicap și asistentul personal există un contract intuitu personae. Astfel, dispariția fizică a persoanei asistate va duce la încetarea de drept a contractului de muncă al asistentului, acesta fiind încheiat în considerarea persoanei căreia i se acordă asistență și îngrijire.

Avocatul Poporului a considerat că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, întrucât contractul individual de muncă dintre asistentul personal și persoana cu handicap este un contract intuitu personae, astfel că decesul persoanei îngrijite duce firesc la încetarea de plin drept a contractului, fără ca aceasta să reprezinte o încălcare a exercițiului dreptului la protecția socială a muncii.

Curtea, examinând excepția de neconstituționalitate, reține că, în ce privește încheierea contractului individual de muncă între asistentul personal și primărie, beneficiar este persoana cu handicap grav, care solicită acordarea acestui serviciu, prin urmare, contractul dobândește un caracter intuitu personae, solicitarea persoanei cu handicap grav în vederea acordării unui asistent personal fiind elementul esențial care determină încheierea contractului individual de muncă. În mod corespunzător, decesul persoanei cu handicap grav determină, în mod firesc, încetarea contractului individual de muncă, întrucât acesta rămâne fără obiect.

Așadar, neputând fi prevăzută cu exactitate o astfel de împrejurare, devine este imposibilă stabilirea unei perioade de preaviz, tratamentul juridic fiind adaptat situației obiective avute în vedere. Mutatis mutandis, se poate spune că dispozițiile de lege criticate sunt asemănătoare celor dispuse de art. 56 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă încetează de drept "la data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum și în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul și-a încetat existența conform legii".

Astfel, Curtea Constitutionala respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, excepție ridicată de Elena Băicoianu în Dosarul nr. 23.480/3/2009 al Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

V.1.5. Decizia Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

Potrivit prevederilor Legii privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, încadrarea sau respingerea încadrării în grad și tip de handicap se atestată prin certificat emis de către comisia județeană de evaluare, poate fi contestată de titularii adulți, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare, la Comisia superioară de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, ce funcționează în structura Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

În privința minorilor, procedura aplicabilă acestora este detaliată în legislația din domeniul protecției copilului, hotărârile comisiei pentru protecția copilului putând fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, procedura jurisdicțională soluționându-se de urgență, cu citarea părților și fără ca termenele să poată depăși 10 zile

Cu privire la cele mai sus precizate, Tribunalul pentru minori și familie Brașov, în Dosarul nr. 510/1.372/2012, ridică o excepție de neconstituționalitate referitoare la art. 87 alin. (5) din lege, susținând, în esență, că acestea sunt contrare art. 16 alin. (1), art. 49 alin. (1) și art. 50 din Constituție.

Astfel, critică diferența de tratament juridic pe care acest text de lege o instituie între adulți și minori cu privire la procedura de contestare a certificatelor de încadrare în grad de handicap, arătând că minorii nu au posibilitatea de a contesta acest certificat în fața unei comisii superioare, asemănător adulților, considerând că existența unei căi de atac administrative reprezintă o modalitate gratuită, rapidă de reexaminare a situației minorului sub aspectul acordării gradului de handicap, mai facil de urmat decât procedura jurisdicțională, care poate impune cheltuieli, timp și efort suplimentar.

Analizând cele mai sus menționate, Curtea, subliniază că textul art. 87 alin. (5) din Legea nr. 448/2006, criticat pe calea excepției de neconstituționalitate, a vizat în mod exclusiv persoanele adulte cu handicap, iar interpretarea sa în sensul extinderii și asupra procedurii aplicabile minorilor nu poate avea decât semnificația modificării acestui text, dar și a întregii concepții legislative referitoare la procedura încadrării minorilor în grupe de handicap, atribuție ce excedează însă competenței instanței de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Dn aceste considerente, Curtea respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, excepție ridicată, din oficiu, de Tribunalul pentru minori și familie Brașov în Dosarul nr. 510/1.372/2012.

V.1.6. Decizia Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

Potrivit prevederilor art. 58 alin. (6) lit. b) din Legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, persoanele cu handicap care sunt reținute, arestate sau condamnate definitiv la o pedeapsă privativă de libertate, pe perioada reținerii, arestării ori a detenției, nu beneficiază de prestații sociale.

Tribunalul Iași – Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Excepția a fost ridicată de dl. Iulian Manole cu prilejul soluționării unei acțiuni în contencios administrativ și fiscal prin care a solicitat obligarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Iași și a Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap din cadrul Consiliului Județean Iași la plata indemnizației lunare și a bugetului personal complementar prevăzute de art. 58 alin. (4) lit. a) și b) din Legea nr. 448/2006, motivând că exceptia invocată de lege contravine prevederilor constituționale referitoare la protecția persoanelor cu handicap, dreptul la ocrotirea sănătății și restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți și creează o discriminare nejustificată între persoanele cu handicap sub aspectul dreptului de a beneficia de drepturile bănești amintite.

Tribunalul Iași – Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată, arătând, în acest sens, că, pe perioada executării pedepsei, autorul excepției se află în custodia autorităților statului, beneficiind de tratament medical și asistență medicală, și astfel, acordarea ajutoarele bănești nu mai este justificată atât timp cât motivele pentru care acestea se acordă sunt suplinite de autorități.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că soluția legislativă criticată a mai fost supusă analizei de constituționalitate, astfel ca, prin Decizia nr. 1.134 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 14 februarie 2008, Curtea a reținut că "excepția instituită de legiuitor are în vedere faptul că, în perioada arestării, deținerii ori reținerii, statul va acorda un regim special persoanelor cu handicap, astfel că prestațiile sociale de care ar urma să beneficieze aceste persoane, potrivit art. 58 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, se regăsesc, în fapt, în măsurile speciale prin care administrația penitenciarelor sau a locurilor de arest asigură protecția persoanelor cu handicap."

În plus față de cele statuate prin decizia mai sus amintită, Curtea reține că, potrivit art. 5 pct. 10 și 19 din Legea nr. 448/2006, bugetul personal complementar stabilește limitele cheltuielilor personale din cursul unei luni, în funcție de gradul de handicap, pentru plata taxei de abonament radio/TV, a abonamentului telefonic cu impulsuri incluse și a taxei pentru abonamentul la curentul electric, în timp ce indemnizația avută în vedere constituie prestația socială lunară reprezentând sume de bani acordate persoanelor cu handicap de natură să faciliteze egalizarea de șanse, asigurarea unei vieți autonome și favorizarea incluziunii lor sociale. Curtea constată, așadar, că aceste drepturi bănești nu sunt acordate în vederea asigurării îngrijirii medicale ori procurării de medicamente de care persoanele cu handicap au nevoie, ci mai degrabă pentru a compensa dificultățile pe care acestea le au în ceea ce privește incluziunea socială și pentru a facilita acest proces. De asemenea, ținând cont de capacitatea redusă a acestor persoane de a desfășura o activitate în vederea obținerii unor venituri suficiente acoperirii tuturor nevoilor de trai, bugetul personal complementar vine să suplimenteze veniturile, în vederea decontării taxei de abonament radio/TV și a abonamentului telefonic.

De asemenea, dreptul la informație (inclusiv dreptul la convorbiri telefonice) se realizează în modalitățile asigurate și puse la dispoziție de administrația penitenciarelor, potrivit art. 41 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006.

Astfel, se respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Iulian Manole în Dosarul nr. 6.045/99/2013 al Tribunalului Iași – Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 58 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap sunt constituționale în raport cu criticile formulate

V.2. Jurisprudența instanțelor naționale – Înalta Curte de Casație și Justiție

V.2.1. Decizie privind anularea art. 2 din Normele metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuit persoanelor cu handicap

Obiectul dosarului îl reprezintă recursul declarat de Rotarescu Ioan împotriva Sentinței civile nr. 178/F/CA din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia — Secția contencios administrativ și fiscal, prin care reclamantul a chemat în judecată Guvernul României, solicitând instanței să dispună anularea art. 2 din Normele metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuit persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 680/2007.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că dispozitiile art. 2 din normele metodologice aprobate prin HG nr. 680/2007 (potrivit cărora persoanele cu handicap grav și accentuat nu pot cumula facilitățile pentru transportul interurban, de care beneficiază atât în baza Legii nr. 448/2006, cât și potrivit altor prevederi legale) intră in contradicție cu dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care acordă 6 călătorii gratuite pe an persoanelor cu handicap. Totodată, reclamantul susține că dispozițiile contestate contravin și dispozitiilor art. 16 din Constituția Romaniei, republicată, care prevede că nimeni nu este mai presus de lege, invocând și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 680/2007, ale Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, modificată prin Legea nr. 30/2004, susținând că acestea contravin dispozițiilor art. 16, 47 si 50 din Constituția României, republicată.

Prin Sentința civilă nr. 178/F/CA/2010 din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia — Secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant reținând, în esență că este aceasta inadmisibilă deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția poate fi invocată numai cu privire la legi sau ordonanțe ori cu privire la dispoziții cuprinse în legi sau ordonanțe, astfel că hotărârile Guvernului nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate, apreciind că dispozițiile din cuprinsul normelor metodologice nu sunt în contradicție cu dispozițiile legii a căror aplicare o reglementează.

Analizând comparativ prevederile celor două texte din documente invocate instanta de control judiciar constată că prin art. 2 din normele metodologice aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 680/2007 s-a stipulate, contrar prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, în sensul că facilitățile pentru transportul interurban pe calea ferată, auto sau fluvial, acordate persoanelor cu handicap grav si accentuat, în temeiul legii mai sus amintite, nu pot fi cumulate. Practic, prin art. 2 din normele metodologice aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 680/2007 se limiteaza câmpul de aplicare al art.24 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, ceea ce este inadmisibil, intrucât se tinde la modificarea unui act normativ cu forță juridică superioară, respective Legea nr. 448/2006

Față de cele mai sus pecizate, Inalta Curte, constatatând fondat recursul formulat de reclamantul Rotarescu Ioan, îl admite și anulează art. 2 din normele metodologice aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 680/2007 potrivit cărora persoanele cu handicap grav și accentuat nu pot cumula facilitățile pentru transportul interurban.

În contextual acestei modificări se impun însă o serie de clarificări:

Legiuitorul, în scopul evitării acordării multiple a aceleiași prestații, a reglementat în mod expres ca, în cazurile în care una și aceeași persoană se încadrează în condițiile de eligibilitate stabilite de două sau mai multe acte normative, aceasta să poată opta pentru cea mai avantajoasă dintre prestații. Așadar, această interdicție apare stipulată în mod expres numai în art 1 alin. (1) din Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările și completările ulterioare, art. 12 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 2 din HG nr. 680/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modalitatea de acordare a drepturilor la transport interurban gratuity persoanelor cu handicap, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia 1021/2011 privind examinarea recursului declarat de dl. Rotărescu Ioan împotriva Sentinței civile nr. 178/F/CA din 23 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a dispus anularea art. 2 din Normele Metodologice aprobate prin HG 680/2007 potrivit cărora ”persoanele cu handicap grav si accentuat care beneficiază de facilități pentru transportul interurban pe calea ferată, auto sau fluvial, atât în baza Legii nr. 448/2006, cât și potrivit altor prevederi legale, nu pot cumula aceste facilități”

În contextual acestei ultime modificări a legislației și ținând seama de faptul că prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri

republicat, cu modificările și completările ulterioare, a legii nr. 341/2004 arecunoștinței pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989 și pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987, cu modificările și completările ulterioare, nu conțin dispoziții care să interzică cumulul facilităților de transport, opinăm că în cazul persoanelor care au calitatea de beneficiari ai acestor acte normative și de persoană cu handicap pot cumula facilitățile de transport.

Pe de altă parte, anularea art. 2 din HG nr. 680/2007, nu poare avea ca efect dreptul de a cumula facilitățile de călătorie acordate persoaneor cu handicap cu cele acordate pensionarilor sistemului public de pensii sau veteranilor de război, deoarece, prin dispozițiile Legii nr. 147/2000, respective ale Legii nr.44/1997 se menține interdicția de cumul, cele două acte normative nefăcănd obiectul Deciziei Înaltei Curți.

V.2.2. Decizia privind acțiunea având ca obiect obligarea Guvernului României la adoptarea hotărârii de indexare a prestațiilor sociale acordate în temeiul Legii nr. 448/2006

Potrivit Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, adulții cu handicap beneficiază de o serie de prestații sociale al căror cuantum se actualizează anual cu indicele creșterii prețurilor de consum, prin hotărâre a Guvernului (alin. (4) și alin. (13) din lege)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții D.V. și D.C. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Guvernul României și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, solicitând obligarea acestora la adoptarea hotărârii de guvern și a actelor normative subsecvente pentru actualizarea și indexarea cuantumului prestațiilor sociale plătite conform Legii nr. 448/2006, motivând că acestea nu s-au mai modificat de mai bine de patru ani.

Prin sentința civilă, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile netimbrării și inadmisibilității ca neîntemeiate.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Agenția de Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București si a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D.V. și D.C., obligand pârâtul Guvernul României la adoptarea hotărârii în aplicarea dispozițiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006 și a anulat cererea având ca obiect obligarea la adoptarea „actelor normative subsecvente”.

Pe fondul acțiunii, instanța a reținut că, față de dispozițiile art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006 invocate de reclamanți, potrivit cărora „Cuantumul drepturilor se actualizează anual cu indicele creșterii prețurilor de consum, prin hotărâre a Guvernului”, nu rezultă că legiuitorul a lăsat la aprecierea Guvernului oportunitatea emiterii unei hotărâri pentru actualizarea cuantumului drepturilor. Prima instanta a apreciat că legiuitorul a instituit în sarcina Guvernului obligația actualizării anuale a cuantumului drepturilor, astfel încât acest capăt de cerere este întemeiat.

Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea privind obligarea pârâtului Guvernului României la adoptarea hotărârii în aplicarea dispozițiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006, motivând că, singurul în măsură să aprecieze oportunitatea, necesitatea și posibilitatea concretă de realizare a indexării prevăzute de dispozițiile legale este Guvernul României, doar acesta putând decide asupra măsurii, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor de ordin bugetar precum și a altor elemente ce țin de impactul crizei economice sau de angajamentele asumate de România față de instituțiile financiare internaționale.

Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că este greșit a considera că instanța de judecată poate aprecia în locul Guvernului acordarea acestei indexări, o astfel de interpretare conducând implicit la eludarea întregii proceduri prealabile de avizare a proiectului hotărârii de Guvern supusă aprobării și, mai ales, la o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, cu încălcarea principiului separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.

După aproape doi ani de la respingerea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cererii privind obligarea Guvernului României la adoptarea hotărârii în aplicarea dispozițiilor art. 58 alin. (13) din Legea nr. 448/2006, acesta din urmă a adoptat o hotărâre de Guvern prin care prestațiile în discuție au fost majorate cu 16% ca urmare a aplicării indicelui a nual de creștere a prețui de consum pentru perioada ianuarie 2009-decembrie 2012.

V.2.3. Decizia privind respingerea recursului declarat de SC B.C.R. SA împotriva sentinței civile nr. 959 din data de 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat – proces verbal control accesibilități

Potrivit prevederilor art. 62 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, clădirile de utilitate publică, vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, neîndeplinirea acestei obligații reprezintă infracțiune în urma constatării de către inspectorii sociali din cadrul Autorității Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS).

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC B.C.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.P.I.S., anularea Procesului-verbal de control emis de pârâtă și suspendarea măsurilor complementare dispuse, motivând că sancțiunea menționată în procesul verbal ar fi fost aplicată unei entități fără personalitate juridică, descrierea faptei insuficient conturată, executarea masurilor de remediere dispuse prin procesul-verbal contestat este imposibilă datorită individualizării insuficiente a faptei și implică cheltuieli considerabile, în condițiile în care poate fi reținută existența cazului bine justificat.

La rândul său, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate atât cererea de suspendare, cât și pe cea de anulare a Procesului-verbal de control, reținând că, în urma controlului cu privire la respectarea obligațiilor privind accesibilizarea mediului fizic, efectuat la Sucursala B.C.R. Bolintin Vale, inspectorii sociali, constatând că rampa de acces pentru persoane cu handicap nu corespunde normativelor în vigoare, neavâmd elemente antiderapante, mână curentă și ribord, accesul la principalele servicii ale instituției presupunând trecerea peste o treapta mai mare de 2,5 cm, dimensiunile ușii sunt neconforme, clădirea nu este semnalizată vizual/auditiv, nefiind asigurat interpret mimico-gestual, au dispus măsura accesibilizării scării pentru accesul persoanei cu handicap la mediul fizic conform art. 62 alin. (1) și respectarea art. 69 alin. (1) și art. 70 alin. (1) și (2) din Legea nr. 448/2006 și a Ordinului nr. din 2001 a M.L.P.T.L., acordând în acest sens un termen de finalizare.

Examinând dispozițiile legale invocate în actul contestat, instanța fondului a arătat că reclamantei îi revenea obligația legală a adaptării spațiului în care își desfășoară activitatea astfel încât să permită accesul facil al persoanelor cu handicap, că este fără relevanță faptul că sucursala este lipsită de personalitate juridică, dat fiind faptul că legiuitorul impune o obligație generică în sarcina tuturor entităților care își desfășoară activitatea în clădirile de utilitate publică, că din cuprinsul procesului-verbal de control rezultă cu claritate descrierea faptei. Astfel, cererea de suspendare a executării procesului-verbal contestat a fost respinsă cu motivarea, în esență, că în speță reclamanta nu a probat niciuna dintre condițiile privind suspendarea executării actului administrativ.

Împotriva sentinței civile a instanței de fond, reclamanta a fosrmulat recurs solicitând modificarea acesteia și admiterea cererii sale, cu consecința anulării procesului-verbal de control, argumentând, în esență, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 în calitate de operator privat de servicii bancare, că nu se poate argumenta că persoanele cu handicap care se adresează băncii ar fi prejudiciate și că obligația prevăzută de lege este oricum excesivă și nu poate fi realizată în mod obiectiv.

Astfel, analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale aplicabile, Curtea a respins ca nefondat recursul considerând că recurenta-reclamantă, unitate bancară care își desfășoară activitatea într-o clădire de utilitate publică, are obligația legală a adaptării spațiului în care își desfășoară activitatea, astfel încât să permită accesul facil al persoanelor cu handicap, împrejurarea că sucursala este lipsită de personalitate juridică, neavând nicio relevanță raportat la obligația legală la care face trimitere art. 62 din Legea nr. 448/2006, obligație ce revine tuturor entităților care își desfășoară activitatea într-o clădire de utilitate public. Față de cele recizate mai sus, Curtea constată legalitatea întocmirii procesului-verbal de control contestat de recurenta-reclamantă care a avut drept obiectiv verificarea modului în care sunt respectate dispozițiile Legii nr. 448/2006.

V.2.4. Decizia privind respingerea recursului declarat de Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială împotriva sentinței Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal – proces verbal de control privind reevaluarea

Potrivit prevederilor art. 902 din Legea nr. 448/2006, cu modificările și completările ulterioare, printre atribuțiile Comisiei Superioare de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap (Comisia Superioară) se numără și cea referitoare la reevaluarea persoanelor adulte cu handicap, ca urmare a recomandărilor cuprinse în documentele întocmite în urma unor acțiuni de control dispuse prin ordin al ministrului muncii, familiei și protecției sociale sau ca urmare a autosesizării.

În urma unei misiuni de control efectuată de inspectorii sociali ai Agenției de Plăți și Inspecție Socială, a întocmit un procesul-verbal de control, constatând că sesizarea ce a făcut obiectul verificării este fundamentată și a dispus astfel Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Alba reevaluarea a două dosare în care s-au emis certificate de încadrare în grad de handicap care, la rândul său, a solicitat anularea măsurii.

Prin sentința sa, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Alba, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, și a anulat măsura dispusă în sarcina reclamantei prin procesul-verbal de control, reținând că, potrivit art. 902 alin. (1) lit. b), atribuția Comisiei Superioare de Evaluare a Persoanelor cu handicap este de a stabili prin decizie reevaluarea persoanelor adulte cu handicap în urma recomandărilor cuprinse în documentele întocmite în urma unor acțiuni de control dispuse prin ordin al ministrului muncii și când se sesizează din oficiu,

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială a declarat recurs, motivând că soluția dată de instanța de fond este greșită, în raport cu dispozițiile Legii nr. 448/ 2006.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil, Curtea l-a respins ca nefondat constatând că în mod corect judecătorul fondului a reținut că măsura dispusă în sarcina intimatei-reclamante de a convoca la sediul său titularele celor două certificate de încadrare în grad de handicap pentru efectuarea unei reevaluări complexe, este nelegală, legea invocată reglementând în mod expres în art. 902 alin. (1) lit. b) drept atribuție a Comisiei de Superioare de evaluare a persoanelor cu handicap, aceea de a stabili prin decizie reevaluarea persoanelor adulte cu handicap, în urma recomandărilor cuprinse în documentele întocmite în urma unei acțiuni de control dispuse prin ordin al Ministrului Muncii și când se sesizează din oficiu. Rezultă așadar că, în cazul unor acțiuni de control (cazul în speță) reevaluarea o poate dispune doar Comisia Superioară, la recomandarea organelor de control, și, în consecință, recursul a fost respins ca nefondat.

V.3 Jurisprudența Consiliului Național pentru Combaterea Discriinării

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, autoritate de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, se plasează în rândul autorităților administrative centrale, cu atribuții de jurisdicție administrativă special.

Rolul administrativ-jurisdicțional al Consiliului are ca finalitate „înlăturarea tuturor formelor de

discriminare prin exercitarea atribuției de constatare și sancționare contravențională a faptelor de discriminare”.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării constată săvârșirea faptelor de discriminare prin hotărâre, ca act administrativ-jurisdicțional („de constatare și sancționare contravențională”), ce poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, în termenul legal de 15 zile de la comunicare, altminteri, în măsura în care nu sunt atacate în termenul legal, constituie de drept titlu executoriu.

V.3.1. Dreptul la demnitate

V.3.1.1 Hotărârea CNCD referitoare la afirmațiile jignitoare la adresa persoanelor cu dizabilități, prezentarea într-un comunicat de presă a diagnosticului medical al unei persoane cu dizabilitate mintală.

În anul 2011, în intenția de a prezenta concluziile unor cotroale desfășurate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale, referitor la modalitatea de evaluare în vederea încadrării în grad și tip de handicap, a fost transmis un comunicat de presă care conținea exprimări de tipul

”definiția handicapului a căpătat nuanțe noi„noul trend este handicapul psihic…Beneficiarii au trecut de la încadrarea în handicap vizual,în special, la cel psihic (Alzheimer, demență, retard), sunt dosare și hârtii mai ușor de falsificat. …În toată țara numărul populației scade în timp ce numărul persoanelor cu handicap crește”

Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a autosesizat față de conținutul informațiilor cuprinse în comunicatul de presă emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale, în condițiile în care acestea pot fi interpretate ca fiind jignitoare la adresa persoanelor cu dizabilități, acesta făcând referire la diagnosticul medical al unei personae cu dizabilitate mentală.

Colegiul director al CNCD constată că afirmațiile care fac obiectul petiției reprezintă o deosebire pe bază de dizabilitate care are ca efect restrângerea dreptului la demnitate. În mod similar, comunicarea

diagnosticului medical al unei persoane, fără acordul ei, reprezintă o deosebire pe criteriul dizabilității care are ca scop înlăturarea exercitării dreptului la demnitate.

În concluzie, cele arătate în autosesizare se încadrează în prevederile art. 2 alin. 1 a O.G. nr. 137/2000, republicată. Diagnosticul medical al unor persoane cu dizabilități mentale trebuie protejat, tratamentul diferit fiind motivat de atitudinea negativă a majorității persoanelor față de persoanele cu dizabilități mentale, atitudine promovată chiar și de comunicatul care face obiectul autosesizării. Generalizările utilizate în comunicat, prezentarea diagnosticului unei persoane cu dizabilitate mentală nu contribuie la nicio formă de dezbatere publică capabilă de a duce la un progres al relațiilor umane, ci creează, în mod gratuit, o atmosferă de intimidare, ostilă, degradantă, umilitoare față de persoanele cu dizabilități.

Formele de expresie utilizate diseminează, promovează discriminarea, prin urmare trebuie sancționate. Datele statistice referitoare la persoanele cu dizabilități, în mod deosebit la cele cu dizabilități mentale, arată marginalizarea de către societate a acestora.

Prin urmare, Colegiul director a decis că cele declarate prin comunicatul de presă al Ministerului Muncii, Familiei, și Protecției Sociale, precum și publicarea diagnosticului unei personae care „suferă, conform datelor existente, de o afecțiune psihiatrică (schizofrenie paranoidă – psihoză majoră), care poate afecta sever discernământul persoanei” reprezintă discriminare conform art. 2 alin. 1 coroborat cu art. 15 al O.G. nr. 137/2000, republicată, fiind aplicată în speță sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 1000 lei, conform art. 26 al O.G. nr. 137/2000, republicată în sarcina Ministerului Muncii, Familiei, și Protecției Sociale, prin reprezentant.

5.3.1.2. Hotărârea CNCD cu privire la conținutul discriminatoriu al unor mesaje publicitare mesajul împricinat, întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare

CNCD a fost sesizat de Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectrul Autist (FEDRA) care reclama o faptă de discriminare constând în efectele ofensatoare ale unui material publicitar, în construcția căruia a fost utilizat un limbaj cu conotație peiorativă la adresa persoanelor care suferă de autism, Alzheimer, ADHD, Parkinson: „Urăște‐ți băiețelul care nu e ca ceilalți băieței. Urăște‐ți băiețelul care nu te lasă să‐l iei în brațe. Urăște‐ți băiețelul care nu e în stare să se plimbe cu tine în parc. Urăște partea din el care îl face așa. Sub masca acesta este un copil frumos, care vrea să îți spună mai multe, dar nu poate. Poți să‐l aduci mai aproape prin multă muncă, grijă și iubire. Grăbește‐te, fiecare zi e importantă. Ajută‐ți băiețelul să devină fiul pe care ți l‐ai dorit dintotdeauna, cu Neuro Optimizer”. ”Urăște‐ți tatăl care nu mai știe că‐ți plac cireșele. Urăște‐ți tatăl ce nu mai știe care este echipa ta de fotbal preferată. Urăște‐ți tatăl care nu mai are povești noi de spus. Urăște‐l, pentru că acesta nu este tatăl tău. Este doar boala care încet, încet și puțin câte puțin, ia chipul lui. Boala care poate fi învinsă prin grija și iubirea ta. Grăbește‐te, fiecare zi e importantă. Adu‐ți tatăl adevărat înapoi cu Neuro Optimizer”.

Analizând conținutul informațiilor prezentate, Colegiul Director al C.N.C.D., a decis sancționarea contravențională cu amendă contravențională în cuantum de 8000 lei, constatând că acestea întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. 1, coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000R prin limbajul utilizat în construcția materialului publicitar, al cărui constituent lingvistic principal, menit să reprezinte, în context, asocierea sensului “urii” față de o boală, conduce la stigmatizarea persoanelor suferinde care personifică in abstracto respectiva boală (cu atât mai mult prin juxtapunerea cu imaginea, reală sau imaginară, a unor persoane cu handicap), reclamanta vatămă demnitatea persoanelor (și a familiilor acestora) care suferă de autism,

Alzheimer, ADHD, Parkinson.

V.3.2. dreptul la angajare – Hotărârea CNCD privind existența unor reglementări discriminatorii pentru persoanele cu deficiențe de vedere

Pornind de la standardul ocupational pentru ocupația de masseur, în care se precizează că masseur-ul cu deficiență de vedere nu poate dobândi competențele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen și/sau drenajul limfatic, o asociați considerând discriminatorii prevederile menționate, sesizează CNCD

Colegiul director al CNCD, în urma analizării înscrisurilor existente la dosar cu privire la faptele susținute în petiție, constată că instituția reclamată, cu competență în ceea ce privește revizuirea conținutului standardelor ocupaționale nu a luat nicio măsură pentru modificarea celui care face obiectul petiției, nici chiar din momentul comunicării petiției aflată spre soluționare pe rolul C.N.C.D. către reclamată.

Prin urmare, Colegiul director a constatat că standardul ocupational pentru ocupația de maseur, conform căruia maseurul cu deficiențe de vedere nu poate dobândi competențele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen  și/sau drenajul limfatic reprezintă discriminare conform art. 2 alin. 1 coroborat cu art. 5 al O.G nr. 137/2000.

Având în vedere următoarele considerente: discriminarea vizează un grup de persoane; conform studiilor existente, categoria persoanelor cu dizabilități poate fi considerată ca fiind categorie defavorizată, în special privind posibilitățile de angajare; discriminarea produce efecte în domeniul angajării.

V.3.3. Dreptul la educație – Hotărârea CNCD privind integrarea unui copil cu dizabilități în școala de masă

Este cazul unui minor în vârstă de 7 ani a fost diagnosticat cu o tulburare de spectru autist, evaluat fiind de un medic psihiatru care a recomandat integrarea în învățământul  de masă, este înscris într-o astfel de unitate școlară.

Cazul a fot reprezentat de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități, organizație neguvernamentală, care a arătat că este vorba de o dizabilitate ce constă în relaționarea față de alte persoane, motiv pentru este recomandat celor cu acest diagnostic să se integreze într‐un mediu  școlar normal, lipsa comunicării cu alți copii putând duce la o depresie profundă  și tentative de suicid.

Deși părinții copilului au informat personalul școlar cu privire la aspectele precizate, neînțelegând situația acestuia, părinții celorlalți copii au exercitat presiuni asupra conducerii școlii pentru mutarea copilului.În aceste condiții, s-a procedat la plângerea împotriva școlii adresată CNCD.

Reprezentantul școlii reclamate aduce ca argumente, în apărarea sa, faptul că în aceeași clasă s‐a mai înscris un elev cu dizabilități, s‐a încercat adaptarea curriculei școlare, dar minorul s‐a manifestat agresiv, motiv pentru care ceilalți părinți au trimis sesizări către conducere, astfel că, în ședința Consiliului de Administrație al școlii s‐a propus formularea unei recomandări către mama minorului pentru a fi transferat la o altă clasă paralelă, cu un număr mai mic de elevi și unde nu există  alți elevi cu cerințe educaționale speciale, însă mama a refuzat această soluție, arătând că relația dintre învățătoare și minor este bună; astfel, școala nu a emis nici un document privind mutarea sau transferarea minorului, fără acordul mamei.

În urma studierii înscrisurilor la dosar, Colegiul director constată că, în conformitate cu adeverința medicală depusă la dosar, minorul a fost diagnosticat cu sindromul Asperger, în conformitate cu care este apt din punct de vedere psihologic și comportamental spre a frecventa școala de masă. Reclamata afirmă că „părinții fac legea”, iar ea nu se poate opune, și, pentru binele școlii, sugerează necesitatea mutării copilului.

Colegiul director al CNCD constată astfel că școala reclamată a promovat mutarea copilului într‐o altă clasă, realizându‐se în acest fel o faptă de diferențiere față de ceilalți copii, determinată de existența dizabilității acestuia, fiind afectat dreptul la educație, dreptul la sănătate și dreptul la demnitate. De asemenea, Colegiul director constată că promovarea mutării copilului într‐o altă clasă de către școala reclamată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, reprezentând o deosebire pe bază de dizabilitate care are drept consecințe restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la educație și al dreptului la sănătate.

De asemenea, față de minorul în cauză s‐a creat un cadru ostil, degradant, inclusiv prin inacțiunea reclamatei față de părinții care cereau clar excluderea din clasă a copiilor „handicapați”, dar și prin acțiunea reclamatei de a prelua această idee și de a promova mutarea minorului. În consecință se constată hărțuirea de către școala reclamată a minorului și, prin urmare, faptele prezentate de petent reprezintă discriminare conform art. 2 alin.1, art. 2 alin. 5, art. 11 alin. 1 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind aplicată sancțiunea cu amendă contravențională în valoare de 1.000 lei, Totodată, Colegiul director recomandă reclamatei să informeze părinții privind soluția dată de către C.N.C.D. în cauză, iar pe viitor să nu mai accepte nici o presiune din partea părinților privind excluderea copiilor cu dizabilități din clase, pentru care există o recomandare medicală în sensul de a frecventa o școală normală.

V.3.4. Dreptul la servicii bancare – Hotărârea privind neacordarea unui credit bancar

Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării reține că este sesizată o posibilă faptă de discriminare, individualizată prin neacordarea unui credit bancar, solicitat în condițiile exercitării de către petentă a unui drept conferit de legea nr.448/2006. Aceste drepturi se referă la o anumită facilitate pentru persoanele cu dizabilități, în condițiile în care acestea solicită acordarea unui credit bancar, în vederea achiziționării unui singur mijloc de transport sau pentru adaptarea unei locuințe conform nevoilor individuale de acces.

Colegiul director apreciind că faptele prezentate constituie discriminare potrivit dispozițiilor art.2 alin.3 și art.10 lit. d) și h) coroborate cu dispozițiile art. 20 alin.6 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Hotărăște să sancțione partea reclamată, CEC Bank, prin reprezentant, cu amendă contravențională în cuantum de 4000 lei, potrivit art.26 din O.G.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor dediscriminare, republicată. Se sancționează partea reclamată, OTP Bank, prin reprezentant, cu amendă contravențională în cuantum de 4.000 lei, potrivit art.26 din O.G.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

V.3.5 Declaratii referitoare la o anumita categorie –

În urma afirmațiilor ministrului culturii, Daniel Barbu: “Am fost cutremurat când mi‐am dat seama câte Festivaluri «Shakespeare» sau cât de amplu am putea face evenimentul, Festivalul «Shakespeare» de la Craiova, dacă nu am avea acel program sau dacă acel program ar fi la jumătate. Nu vreau să par cinic în fața dvs. Cu tot respectul pentru respectiva categorie de concetățeni ai noștri. Bugetul pentru tratarea și combaterea HIV/SIDA este jumătate din bugetul total al programelor Ministerului Culturii. Nu suntem în Africa, nu avem milioane de bolnavi. Eu am fost cutremurat de aceste cifre", Colegiul director s‐a autosesizat.

Reclamatul nu și‐a formulat apărări, întrucât consideră că a greșit. Urmare acestui fapt, a prezentat scuze public și și‐a înaintat demisia din funcția de ministru al culturii. Independent de soluția pe care o va adopta Colegiul director, reclamatul a considerat necesar să facă cunoscut contextul în care a făcut afirmațiile în cauză și la ce anume s‐a referit. Astfel, acesta susține că se afla într‐un mediu privat, nu știe cine și cum l‐a înregistrat, ulterior făcând publice afirmațiile. Mai mult, sus tine că nu s‐a referit nicio secundă la persoanele infectate, ci la programele de finanțare. De asemenea, UNOPA, susține că sancțiunea cea mai potrivită ce putea fi aplicată în acest caz i‐a fost aplicată  reclamatului de către opinia publică. Apreciază scuzele prezentate precum și gestul acestuia de a‐și prezenta demisia și consider ă că sancțiunea este proporțională.

Luând in considerare contextul, anume faptul că domnul Barbu și‐a dat demisia din funcția de ministru al Culturii, că și‐a cerut public scuze, a recunoscut că a comis o eroare și faptul ca UNOPA a acceptat aceste scuze, respectiv a apreciat că aceste consecințe sunt suficiente, Colegiul director a apreciat ca se impune aplicarea sancțiunii contravenționale a avertismentului.

Totodată, Colegiul director recomandă părții reclamate să manifeste mai multă prudență atunci când își exprimă punctual de vedere cu privire la anumite situații  și, în felul acesta, să evite să aducă atingere demnității umane, indifferent de categoria vizată

V.3.6. acces la mediul fizic – Hotărârea CNCD privind amendarea unor primării pentru absența rampelor de acces in mijloacele de transport in comun

Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a amendat 40 de primari de municipii, inclusiv București, cu câte 2.000 lei pentru absența rampelor de acces în mijloacele de transport în comun.

CNCD s-a autosesizat în legătură cu condițiile de transport în mijloacele de transport în comun a persoanelor cu dizabilități locomotorii și cu încălcarea dreptului la demnitate prin modul în care aceste persoane sunt obligate să utilizeze transportul în comun în municipiile reședința de județ.

"Neasigurarea condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii în municipiile reședință de județ reprezintă discriminare, conform art. 2, alin. (1) și (4), coroborate cu art. 10 (g) și (h), și art. 15 din O.G. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 9, 19 și 20 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin legea nr. 221/2010. Se sancționează cu amendă contravențională în cuantum de 1.000 lei primarii localităților în care nu au fost accesibilizate toate mijloacele de transport local, fiind accesibilizate cel puțin 2/3 din totalul mijloacelor de transport, și cu amendă contravențională în cuantum de 2.000 lei primarii localităților în care sunt accesibile persoanelor cu dizabilități locomotorii mai puțin de 2/3 din totalul mijloacelor de transport. În această situație se află 39 de municipii reședință de județ și municipiul București"

V.4. Concluzii

Capitolul al VI lea

Jurisprudența europeană cu privire la respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități

VI.1. Jurisprudența Curții Europene de Justiție

Curtea Europeană de Justiție, instituție fundamentală comunitară, cu sediul în Luxembourg are rolul de a garanta aplicarea, interpretarea și respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Litigiile aduse în fața sa sunt:

a) între instituțiile comunitare;

b) între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) și statele membre;

c) între statele membre;

d) între persoane fizice sau juridice și Uniunea Europeană.

Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competențe de instanță penală.

Curtea de Justiție este compusă din 27 de judecători și opt avocați generali, desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de șase ani, care poate fi reînnoit. Aceștia sunt aleși din rândul juriștilor care oferă toate garanțiile de independență și care îndeplinesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau a căror competență este notorie.

Judecătorii Curții desemnează, din rândul lor, președintele Curții, pentru o perioadă de trei ani, care poate fi reînnoită. Președintele conduce lucrările și serviciile Curții și, în cazul celor mai extinse complete de judecată, prezidează audierile și deliberările.

Avocații generali asistă Curtea în activitatea acesteia, prezentând, în dosarele în care sunt sesizați, în mod absolut imparțial și independent, un aviz juridic numit „Concluzii". Prin atribuții, avocații generali se apropie mai degrabă de clasicul procuror decât de avocații pledanți din sistemele naționale. Ei sunt asistați de grefieri și referenți.

Curtea se poate întruni în plen, în Marea Cameră (compusă din treisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători. În plenul său, Curtea judecă în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecății o cere, precum și în alte patru situații:

a) când judecă cererea Parlamentului european de demitere a Ombudsman european;

b) când se pronunță asupra sesizării Comisiei sau Consiliului Uniunii Europene în legătură cu nerespec-tarea obligației de onestitate și prudență după încetarea funcției de către un fost comisar european;

c) când se pronunță asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu cu privire la comiterea de către un comisar european a unor greșeli grave sau la neîndeplinirea condițiilor necesare exercitării funcției sale; d) când ia act de demisia unui membru al Curții de Conturi, care nu mai îndeplinește condițiile de exercitare a funcției.

Marea Cameră se întrunește atunci când statul membru sau instituția comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres și în cauzele deosebit de complexe sau de importante. Camerele, compuse din trei până la cinci judecători, doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curții sau prin tratatele comunitare, acestea au primit și atribuții de judecată. Deciziile lor au aceeași forță juridică cu cea a deciziilor Curții. În competența camerelor sunt, în principiu, litigiile declanșate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate.

VI.1.1. Discriminare pe criteriul dizabilitate la angajare – Coleman v Attridge Law and Steve Law

Interzicerea discriminării, prevăzută de directiva privind egalitatea de tratament în ocuparea forței de muncă (Directiva 78/2000) nu se limitează numai la persoanele cu dizabilități.

Directiva 2000/78 al cărei „obiectiv este stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”, definește conceptual de discriminare, precizând că discriminarea directă se produce atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, în timp ce discriminarea indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu o anumită dizabilitate, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană Hărțuirea este considerată o formă de discriminare, atunci când se manifestă un comportament indezirabil care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnității unei persoane și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. În acest context, noțiunea de hărțuire poate fi definită în conformitate cu legislațiile și practicile naționale ale statelor membre.

În scopul garantării respectării principiului egalității de tratament față de persoanele cu dizabilități, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare. Aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator.

Legislația britanică în domeniul discriminării persoanelor cu dizabilități (Disability Discrimination Act 1995), urmărește, în esență, să declare ilegală exercitarea, împotriva persoanelor cu dizabilități, a oricărei discriminări legate în special de încadrarea în muncă. Odată cu transpunerea Directivei 78/2000 în ordinea juridică a Regatului Unit, prevederile referitoare la încadrarea în muncă din Disability Discrimination Act au fost modificate, acestea intrând în vigoare la 1 octombrie 2004. Astfel, actul normativ interzice unui angajator să exercite o discriminare împotriva persoanei cu dizabilități, angajată, concediind-o sau făcând-o să sufere orice alt prejudiciu sau să supună unei hărțuiri o persoană cu dizabilități angajată.

Doamna Coleman a lucrat într- o firmă de avocatură din Londra ca secretar juridic, perioadă în care a dat naștere unui copil cu dizabilități a cărui stare de sănătate necesită îngrijiri de specialitate și specifice, în primul rând din partea acesteia.

După trei ani de la nașterea copilului, doamna Coleman a acceptat încetarea contractului de muncă, ulterior, depunând o cerere la Tribunal pentru conflicte de muncă din Londra de Sud, în care a afirmat că a fost supusă concedierii pe nedrept fiind tratată mai puțin favorabil decât alți angajați pe motiv că are în îngrijire copil cu dizabilități. În sprijinul cererii sale, ea a prezentat diverse fapte care, în opinia sa, sunt discriminatorii sau au valoare de hărțuire, deoarece, în circumstanțe similare, părinții copiilor fără dizabilități au fost tratați în mod diferit. Ea citează, în special, refuzul angajatorului ei, de a-i permite să se întoarcă la locul ei de muncă anterior, la întoarcerea din concediul de maternitate, refuzul de a-i permite flexibilitate programului de lucru precum și comentariile insultătoare făcute atât despre ea cât și despre copilul ei.

În aceste condiții, Tribunalul pentru conflicte de muncă a sesizat Curtea de Justiție, întrebând dacă directiva privind egalitatea de tratament privind angajarea în muncă (Directiva 78/2000) trebuie să fie interpretată ca interzicând discriminarea directă pe motiv de dizabilitate și hărțuire privind dizabilitatea numai față de un angajat care este el însuși un dizabilități, sau dacă directiva se aplică în mod egal și unui angajat care este tratat mai puțin favorabil din cauza dizabilității copilului său, pentru care el este principal îngrijitor.

Curtea a observat că directiva definește principiul egalității de tratament în sensul că nu trebuie să existe discriminări directe sau indirecte, bazate pe motive, printre altele, de dizabilitate și care se aplică tuturor persoanelor în ceea ce privește angajarea și condițiile de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare.

Curtea observă că, deși directiva include anumite dispoziții menite a se potrivi nevoilor specifice ale persoanelor cu dizabilități, nu duce la concluzia că principiul egalității de tratament consacrat prin această directivă trebuie să fie interpretat în mod strict, în sensul că interzice numai discriminarea directă pe motiv de dizabilitate și care se referă exclusiv la persoanele cu dizabilități.

Potrivit Curții, această directivă, al cărei scop este de a combate toate formele de discriminare, nu se aplică unei anumite categorii de persoane, ci în funcție de natura discriminării. O interpretare care limitează aplicarea acesteia numai la persoanele care au ele însele o dizabilitate ar putea lipsi această directivă de o parte importantă a eficienței sale pentru a reduce protecția pe care aceasta urmărește să o garanteze .

Curtea concluzionează că directiva trebuie interpretată în sensul că interzicerea discriminării directe prevăzute de acesta nu se limitează numai la persoanele care sunt cu dizabilități.

În consecință, în cazul în care un angajator tratează un angajat care nu are el însuși o dizabilitate, dar care are în îngrijire un copil cu dizabilități, mai puțin favorabil decât un alt angajat într-o situație comparabilă, și se constată că tratamentul mai puțin favorabil se întemeiază pe dizabilitatea copilului său, un astfel de tratament este contrar interzicerii discriminării directe prevăzute de directivă.

În ceea ce privește hărțuirea, Curtea adoptă raționament identic și concluzionează că dispozițiile relevante ale directive, nu se limitează numai la persoanele care au ele însele o dizabilitate. În cazul în care se stabilește că un comportament indezirabil care constituie hărțuire, în care victimă este un angajat în aceeași situație ca și cea a doamnei Coleman, un astfel de comportament este contrar interzicerii hărțuirii prevăzute de directivă.

VI.1.2 O boală, incurabilă sau nu, care implică o limitare fizică, mentală sau psihică, poate fi asimilată unei dizabilități – Dosarele CEJ C– 335/2011 and C-337/2011 Ring and Skouboe Werge

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolelor 1, 2 și 5 din Directiva 78/2000 a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Ele au fost formulate în cadrul a două litigii între HK Danmark (denumită în continuare „HK”), acționând în numele doamnei Ring, pe de o parte, și Dansk almennyttigt Boligselskab (denumită în continuare „DAB”), pe de altă parte, și, respectiv, între HK, acționând în numele doamnei Skouboe Werge, pe de o parte, și Dansk Arbejdsgiverforening, acționând în numele societății Pro Display A/S, aflată în faliment (denumită în continuare „Pro Display”), pe de altă parte, cu privire la legalitatea concedierii doamnelor Ring și Skouboe Werge.

Cadrul juridic este reprezentat de:

Dreptul internațional – Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, care a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2010/48/CE a Consiliului din 26 noiembrie 2009 („CDPD”), „recunoscând că dizabilitatea este un concept în evoluție, determinat de interacțiunea dintre persoanele cu dizabilități și barierele comportamentale și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă la viața socială în condiții egale cu celelalte persoane”, are drept ”să promoveze, să protejeze și să garanteze că toate persoanele cu handicap se bucură de toate drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și să promoveze respectul pentru demnitatea lor inerentă”.

Așa cum prevede documentul citat, persoanele cu dizabilități includ acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale pe termen lung, care, în interacțiune cu diferite bariere, pot împiedica participarea lor deplină și efectivă la viața socială în condiții de egalitate cu ceilalți.”

De asemenea, CDPD definește «adaptări rezonabile» sunt acele modificări și adaptări adecvate și necesare care nu determină un cost disproporționat sau nejustificat, necesare, într-un caz particular, pentru a garanta că persoanele cu dizabilități au acces și pot exercita toate drepturile omului și libertățile fundamentale, în condiții egale cu ceilalți”.

Dreptul Uniunii Europene – Directivei 2000/78 subliniind că aplicarea unor măsuri care țin cont de nevoile persoanelor cu dizabilități la locul de muncă, îndeplinește un rol major în combaterea discriminărilor pe motive de dizabilitate, își propune stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”. Potrivit Directivei, în cazul persoanelor cu o anumită dizabilitate,, angajatorul sau oricare persoană sau organizație are obligația, în temeiul legislației naționale, să ia măsuri adecvate, cu scopul de a elimina dezavantajele care rezultă din această dispoziție, acest criteriu sau această practică. De asemenea, în scopul garantării respectării principiului egalității de tratament față de persoanele cu dizabilități, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare, ceea ce presupune că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator.

Dreptul danez – Articolul 2 din Legea privind raporturile juridice dintre angajatori și angajați menționează obligația preavizului, în cazul desfacerii unui contract de muncă care încetează înainte de termen, a cărui durată trebuie să fie de la o lună, în timpul primelor șase luni de la angajare, la trei luni, atunci când vechimea este mai mare de șase luni, până la maxim șase luni atunci când vechimea este mai mare de nouă ani și șase luni..

De asemenea, legea daneză prevede printre altele că lucrătorul salariat are dreptul să își mențină remunerația în caz de absență din motiv de boală, cu excepția cazului în care a contractat boala cu intenție sau din neglijență în timpul perioadei de angajare sau a ascuns în mod fraudulos la angajare că suferea de boala în cauză.

Cu toate acestea, în contractul individual de muncă se poate stipula, prin acord scris, că angajatul poate fi concediat cu preaviz de o lună, dacă, în orice interval de 12 luni consecutive, lucrătorul salariat a fost absent din motiv de boală cu menținerea remunerației timp de 120 de zile. Concedierea este valabilă dacă are loc imediat după expirarea celor 120 de zile de absență din motiv de boală și cât angajatul este încă bolnav; faptul că lucrătorul salariat se întoarce la locul de muncă după decizia de concediere nu influențează validitatea acesteia.

În fapt, doamna Ring angajată a DAB, a fost absent, din motive medicale, în mai multe rânduri, certificatele medicale indicând, printre altele, că aceasta suferă de dureri permanente la nivelul coloanei dorsolombare care nu pot fi tratate, neputând fi dat niciun prognostic în ceea ce privește perspectiva de reluare a unei activități profesionale cu normă întreagă. În aceste condiții, doamna Ring a fost informată cu privire la concedierea sa. După o perioadă (aproximativ 3 luni), doamna Ring reîncepe să lucreze în cadrul serviciului de primire a clienților la societatea ADRA Danmark, cu un program de 20 de ore pe săptămână, într-un loc de muncă obișnuit care conține, printre altele, un birou cu înălțime ajustabilă.

În ceea ce o privește pe doamna Skouboe Werge, angajată a Pro Display în calitate de secretară asistentă a conducerii, după cinci ani de la angajare, a fost victima unui accident de circulație suferind un traumatism cervical și, în consecință, a intrat în concediu medical pentru aproximativ trei săptămâni, ulterior absentând din motive de boală pe perioade de numai câteva zile. La aproape un an de la accident, directorul contabil al Pro Display a adresat un e-mail personalului prin care informa că, doamna Skouboe Werge, cu acordul său, urmează să intre în concediu medical parțial pentru patru săptămâni, perioadă în care urmează să lucreze aproximativ patru ore pe zi. Pro Display a obținut rambursarea salariului doamnei Skouboe Werge până la concurența indemnizațiilor de boală. Dpă aproximativ două luni doamna Skouboe Werge a procedat la efectuarea unui concediu medical complet, medicul apreciind că această incapacitate de muncă ar dura încă o lună, pentru ca ulterior același medic să constate că nu se poate pronunța cu privire la durata incapacității de muncă. Astfel, printr-o scrisoare, doamna Skouboe Werge a fost informată cu privire la concedierea sa cu un preaviz de o lună. Doamna Skouboe Werge a urmat apoi o procedură de evaluare la administrația pentru ocuparea forței de muncă, care a concluzionat că era capabilă să lucreze aproximativ opt ore pe săptămână într-un ritm lent. Un an mai târziu, aceasta a fost declarată în stare de invaliditate din cauza incapacității sale de muncă. Anul următor, Oficiul Național al Accidentelor de Muncă și al Bolilor Profesionale a stabilit gradul de invaliditate al doamnei Skouboe Werge la 10 % și nivelul de incapacitate la 50 %, reevaluat ulterior la 65 %.

Acționând în numele și pe seama celor două reclamante, un sindicat reprezentând lucrătorii, a sesizat Tribunalul cu o acțiune în despăgubire împotriva angajatorilor acestora pe baza Legii antidiscriminare, afirmând că acestea aveau o dizabilitate, și că angajatorii lor erau obligați să le propună o reducere a timpului de lucru potrivit obligației de a efectua adaptări rezonabile, așa cum precizează Directiva 78. În aceste condiții, acesta a afirmat că prevederile Legii daneze nu pot fi aplicate în privința celor două lucrătoare întrucât absențele lor din motiv de boală sunt rezultatul dizabilității lor.

Cei doi angajatori au contestat ideea că starea de sănătate a reclamantelor întră în sfera dizabilității, în sensul Directivei 78/2000, motivând că singura incapacitate a acestora este aceea că nu sunt în măsură să exercite o muncă cu normă întreagă, contestând astfel că reducerea timpului de lucru este o măsură ce intră sub incidența Directivei, legea daneză reglementând concedierea unui lucrător cu dizabilități în cazul absențelor din motive de boală, nefiind considerată discriminare și, deci necontrară Directivei.

Astfel, Tribunalul Comercial din Danemarca, care a primit spre soluționare cele două cazuri a solicitat Curții de Justiție să clarifice conceptul de dizabilitate, dacă o reducere a orelor de lucru poate fi privită ca o măsură de adaptare rezonabilă și dacă legislația daneză cu privire la perioada de preaviz mai scurtă de concediere este contrară dreptului UE.

Cum Directiva 78/2000 nu oferă o definiție a noțiunii de dizabilitate, pentru a defini termenul, Curtea a avut în vedere, pe de o parte elementele prin care a definit dizabilitatea într-o cauză anterioară, considerând-o diferită de boală și înțeleasă ca o limitare pe termen lung, ce rezultă în special din deficiențe fizice, mentale sau psihologice și împiedică participarea persoanei în cauză la viața profesională și, pe de altă parte prevederile Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de Uniunea Europeană în anul 2010.

Astfel, noțiunea „dizabilitate” la care se referă Directiva 78/2000 trebuie interpretată în sensul că include o stare patologică provocată de o boală constatată medical ca fiind curabilă sau incurabilă în cazul în care această boală determină o limitare, care rezultă în special din afecțiuni fizice, mentale sau psihice, care, în interacțiune cu diferite bariere, poate împiedica participarea deplină și efectivă a persoanei în cauză la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători, iar această limitare este de lungă durată. Natura măsurilor pe care angajatorul trebuie să le adopte nu este determinantă pentru a considera că starea de sănătate a unei persoane intră în sfera acestei noțiuni.

CEJ consideră că, este de competența instanței naționale să aprecieze dacă, în speță muncitorii au fost persoane cu dizabilități.

Curtea amintește apoi că Directiva 78/2000 prevede ca angajatorul să ia măsurile de adaptare rezonabilă, în special pentru a permite unei persoane cu dizabilități să aibă acces la muncă sau să fie angajat în muncă. Curtea observă că, deși Directiva nu a dezvoltat noțiunea de "model de timp de lucru", este menționată în mod expres, o reducerea a timpului de lucru ce poate fi considerată o măsură de adaptare rezonabilă. Este, totuși, de competența instanței naționale să aprecieze dacă, în speță, o reducere a timpului de lucru, ca o măsură de adaptare rezonabilă, reprezintă o sarcină disproporționată pentru angajatori.

Apoi, Curtea arată că directiva se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un angajator poate rezilia contractul de muncă cu o perioadă mai scurtă de preaviz în cazul în care lucrătorul cu dizabilități în cauză a fost absent din cauza bolii, cu salariul plătit, timp de 120 de zile, în ultimele 12 luni, în cazul în care aceste absențe sunt consecința eșecului angajatorului de a lua măsurile de adaptare rezonabilă pentru a permite persoanei cu dizabilități angajarea în muncă.

În cele din urmă Curtea notează că legislația națională se aplică în același mod pentru persoanele cu dizabilități și fără dizabilități care au absentat pentru mai mult de 120 de zile, din cauza bolii, astfel că această legislație nu poate fi considerată ca stabilind o diferență de tratament bazată direct pe dizabilitate.. Dar Curtea constată că un lucrător cu un dizabilități este mai expusă la riscul de aplicare a perioadei de preaviz mai scurtă decât un muncitor fără un dizabilități, deoarece el are un risc suplimentar de a contracta o boală legată de dizabilitate. Prin urmare, este evident că această legislație este de natură de a plasa lucrătorilor cu dizabilități într-un dezavantaj și astfel să aducă o diferență de tratament bazată în mod indirect pe dizabilitate..

CEJ răspunde că deși directiva se opune unei astfel de reglementări naționale, consideră speța ca fiind de competența instanței naționale. În acest sens, având în vedere marja de apreciere de care se bucură statele membre în domeniul politicii sociale și ocupării forței de muncă, este de competența instanței naționale să verifice dacă legiuitorul danez, în realizarea obiectivelor legitime a avut în vedere în primul rând promovarea recrutării persoanelor cu dizabilități și, în al doilea rând, un echilibru rezonabil între interesele opuse ale angajaților și angajatorilor cu privire la absențele din motive de boală.

VI.1.3. Statele membre trebuie să oblige toți angajatorii să ia măsuri practice și eficiente în favoarea tuturor persoanelor cu dizabilități Dosarul CEJ C- 312/2011 Comisia Europeană c. Italiei

Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități are drept scop să promoveze, să protejeze și să garanteze că toate persoanele cu dizabilități se bucură de toate drepturile omuluiși libertaățle fundamentale, precum și să promoveze respectul pentru demnitatea lor inerencă.

Directiva europeană privind egalitatea de tratament in ceea ce priveste ocuparea forței de muncă are la bază ideea că discriminarea pe criteriul dizabilității poate compromite realizarea obiectivelor tratatului, printre care se numară asigurarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, creșterea calității vieții, coeziunea economică și socială, solidaritatea și libera circulație a persoanelor.

În scopul garantării egalității de tratament față de persoanele cu dizabilități, directiva prevede, printre altele, că angajatorul trebuie sa ia măsurile corespunzătoare, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite accesul la un loc de muncă, exercitarea acestuia, avansarea, sau accesul la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproportionată.

Legislația italiană cuprinde mai multe măsuri privind asistența, integrarea sociala și drepturile persoanelor cu dizabilități, precum și dreptul la muncă al acestora.

În actiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, Comisia susține ca directiva a fost transpusă în Italia fără ca garanțiile și amenajarile prevăzute în ceea ce privește tratamentul persoanelor cu dizabilități în domeniul ocupării forței de muncă să vizeze toate persoanele cu dizabilități, toți angajatorii și toate aspectele unui raport de muncă.

Curtea a arătat că, deși este adevarat că notiunea „dizabilitate” nu este definită direct în directivă, ea trebuie înțeleasă, în raport cu Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ca referindu-se la o limitare, care rezultă în special din interacțiunea deficiențelor fizice, mentale sau psihice pe termen lung, cu diferite bariere, ce poate impiedica participarea deplină și efectivă a persoanei la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători.

De asemenea, Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități cuprinde o definiție largă a „adaptărilor rezonabile”, ințelegând prin acestea adaptările care sunt necesare, într-un caz particular, pentru a garanta că persoana cu dizabilități are acces și poate exercita toate drepturile omului și libertățile fundamentale, în condiții egale cu ceilalți.

Pe de altă parte, Curtea a stabilit deja că această noțiune se referă la eliminarea barierelor care impiedică participarea deplină și efectivă la viața profesională a persoanelor cu dizabilități în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători.

Prin urmare, statele membre trebuie să prevadă obligația angajatorilor de a lua măsuri eficiente și practice (amenajarea localurilor, adaptarea echipamentelor, a ritmului de lucru sau a repartizării sarcinilor), tinând seama de fiecare situație individuală, pentru a permite oricărei persoane cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă, să il exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la o formare, fără a impune însă angajatorului o sarcină disproporționată.

Curtea subliniază că această obligație îi privește pe toți angajatorii. Nu este suficient ca statele membre să adopte măsuri de stimulare și de ajutor, ci trebuie să impună tuturor angajatorilor obligația de a lua măsuri eficiente și practice, în funcție de nevoile fiecărei situații concrete.

CEJ a examinat diferitele măsuri adoptate de Italia în vederea integrării profesionale a persoanelor cu dizabilități și a ajuns la concluzia ca legislatța italiană, nu ii obligă pe toți angajatorii să ia măsuri eficiente și practice, în funcție de nevoile fiecărei situații concrete, în favoarea tuturor persoanelor cu dizabilități, care să privească diferitele aspecte ale încadrării în muncă și care să le permită acestora să aibă acces la un loc de muncă, să il exercite, să avanseze și să aibă acces la o formare.

VI.1.4. Refuz de a se acorda un concediu plătit echivalent cu concediul de maternitate sau cu concediul de adopție unei mame care are un copil datorită unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat

Acțiunea are la bază cererea formulată în cadrul unui litigiu între doamna Z., mamă beneficiară care a avut un copil datorită unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat, pe de o parte, și un department guvernamental și un consiliu de administrație al unei școli municipale, pe de altă parte, cu privire la refuzul de a i se acorda un concediu plătit echivalent cu un concediu de maternitate sau cu un concediu de adopție, în urma nașterii acestui copil.

Cadrul juridic

Dreptul internațional – Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CDPD), ratificată de UE în anul 2010, recunoscând că ”dizabiliattea este un concept în evoluție, determinat de interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele comportamentale și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă la viața socială în condiții egale cu celelalte persoane”, are drept scop să promoveze, să protejeze și să garanteze că toate persoanele cu dizabilități se bucură de toate drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și să promoveze respectul pentru demnitatea lor inerentă, Statele părți angajându-se să garanteze și să promoveze exercitarea deplină a tuturor drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toate persoanele cu dizabilități, fără niciun fel de discriminare pe bază de dizabilitate.

De asemenea, potrivit CDPD ”toate persoanele sunt egale în fața legii și în temeiul acesteia, având dreptul la o protecție și la beneficii egale din partea legii, fără nicio discriminare” fiind interzisă ”orice discriminare pe bază de dizabilitate”, statele garantând ”persoanelor cu dizabilități o protecție juridică egală și efectivă împotriva discriminărilor pe orice fel de criteria”. Statele au obligația ”să protejeze drepturile persoanelor cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți, din punct de vedere al condițiilor corecte și favorabile de muncă, inclusiv al oportunităților și remunerației egale pentru muncă egală, al condițiilor de sănătate și securitate la locul de muncă”, precum și dreptul persoanelor cu dizabilități la protecția socială și la accesul la acest drept fără discriminări pe bază de dizabilitate, și adoptă măsurile necesare pentru a proteja și promova exercitarea acestui drept, inclusive prin asigurarea accesului acestora, în special al femeilor, al fetelor și al persoanelor în vârstă cu dizabilități, la programele de protecție socială și de reducere a sărăciei.

  Potrivit Directivei 85/1992 statele membre iau măsurile necesare pentru ca lucrătoarele gravide, care au născut de curând sau care alăptează, să beneficieze de un concediu de maternitate de cel puțin 14 săptămâni consecutive, repartizat înainte și după naștere, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale.

Așa cum este prevăzut în Directiva 54/2006, în aceleași condiții, statele membre pot recunoaște bărbaților și femeilor un drept individual și netransmisibil la concediu în urma adopției unui copil. Este la latitudinea statelor membre să decidă cu privire la acordarea sau nu a acestui drept la concediu de paternitate și/sau de adopție, precum și să stabilească condițiile, altele decât concedierea și reluarea muncii, la măsurile necesare pentru a-i proteja pe lucrători și lucrătoare împotriva concedierilor rezultând din exercitarea acestor drepturi și pentru a se asigura că acestea/aceștia au dreptul, la încheierea acestui concediu, de a-și regăsi locul de muncă sau un loc de muncă echivalent în condiții care să nu le fie mai puțin favorabile și să beneficieze de orice îmbunătățire a condițiilor de muncă la care ar fi avut dreptul pe durata absenței lor.

Directiva 78/2000 are ca obiectiv ”stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, dizabilitate în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”, prin care se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte. În scopul garantării respectării principiului egalității de tratament față de persoanele cu dizabilități, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare care presupun că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator.”

  Reglementarea irlandeză – Potrivit legislației irlandeze maternitatea de substituție nu este reglementată, ci prevede că o salariată gravidă are dreptul la un concediu de maternitate pentru o perioadă care nu poate fi mai scurtă de 26 de săptămâni, una dintre condițiile necesare pentru acordarea acestuia fiind depunerea de către salariată la angajatorul acesteia a unui certificat medical sau a oricărui alt certificat corespunzător care confirmă sarcina și precizează săptămâna estimată a nașterii.

În cazul adopției, legislația irlandeză prevede dreptul unei mame adoptatoare salariate sau al unui bărbat necăsătorit adoptator salariat de a beneficia de o perioadă minimă de concediu de adopție de 24 de săptămâni de la data plasamentului copilului adoptat, cu notificarea prealabilă a angajatorului cu privire la adopție și depunerea la acesta a unui certificat de plasament sau, în cazul unei adopții realizate în străinătate, a unui certificat de eligibilitate și de aptitudine.

În domeniul egalității în materie de încadrare în muncă, dizabilitatea este definită ca fiind, printre altele, lipsa totală sau parțială a funcțiilor mentale sau fizice ale unei persoane, inclusiv lipsa unei părți a corpului, și definește statutul familial ca fiind responsabilitatea pe care o persoană o are, printre altele, în calitate de părinte sau de persoană care acționează în locul părinților, față de o persoană care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani. De asemenea, discriminarea este definită ca producându-se între altele atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau ar fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza motivelor prevăzute.

Situația de fapt – Doamna Z. suferă de o afecțiune rară care are drept consecință faptul că, deși ovarele sale sunt sănătoase și este fertilă, nu are uter și se află în incapacitate de a duce o sarcină, astfel că, împreună cu soțul au decis să recurgă la maternitatea de substituție, adresându-se în acest sens unei agenții specializate din California – Statele Unite, stat în care legislația reglementează în mod detaliat o astfel de posibilitate. Tratamentul de fertilizare in vitro s-a desfășurat în Irlanda, iar transferul ovulelor la mama surogat a avut loc în California, doamna, deplasându-se în California pentru a lua parte la nașterea copilului, care, potrivil legislației californiene este copilul genetic al doamnei Z. și al soțului său, fiind creat din gameții acestora, identitatea mamei surogat nefiind menționată în certificatul de naștere.

Doamna Z., împreună cu soțul său, asigură îngrijirea efectivă a copilului respectiv de la nașterea acestuia. Împeună cu copilul lor au revenit în Irlanda, stat membru în care contractele de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat nu sunt reglementate.

Doaman Z este angajată în calitate de profesor în învățământul secundar în cadrul unei școli municipale, în conformitate cu condițiile generale de încadrare în muncă cafre prevăd dreptul la un concediu de maternitate și la un concediu de adopție plătite. Întrucât nu a fost gravidă și nu putea să dea naștere unui copil, doamna Z. nu a putut să îndeplinească condițiile prevăzute de Legea privind protecția maternității pentru a beneficia de un concediu de maternitate și, în mod similar, întrucât nu a adoptat copilul rezultat din maternitatea de substituție, aceasta nu poate beneficia nici de concediul de adopție în condițiile prevăzute de Legea privind concediul de adopție.

Neîncadrându-se în niciuna dintre situații, legislația irlandeză nereglementând acordarea unui concediu în caz de naștere a unui copil în cadrul maternității de substituție. doamna Z. a solicitat departamentului guvernamental, acordarea unui concediu echivalent unui concediu de adopție, cererea fiind respinsă pentru motivul că persoana interesată nu îndeplinea condițiile prevăzute de regimurile existente în materie de concedii de maternitate sau de adopție, menționându-se totuși posibilitatea acordării unui concediu fără plată pentru perioada în care s-a aflat în California, înainte de nașterea copilului și a unui concediul legal pentru creșterea copilului pentru perioada cuprinsă de la nașterea copilului, pentru o durată maximă de 14 săptămâni.

Astfel, doamna Z. a formulat o acțiune împotriva departamentului guvernamental, Tribunalul pentru Egalitate (Equality Tribunal), susținând că fusese supusă unui tratament discriminatoriu pe motive de sex, statut familial și dizabilitate, departamentul guveramental neasigurându-i adaptări corespunzătoare dizabilității, acesta refuzând să-i acorde un concediu plătit echivalent cu un concediu de maternitate sau cu un concediu de adopție, deși urmase un tratament de fertilizare in vitro.

Tribunalul privind Egalitatea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții o serie de întrebări în legătură cu interpretarea Directivei 54/2006, în sensul existenței unei discriminări pe motive de sex în cazul în care unei femei – al cărei copil genetic s-a născut datorită unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat și care este responsabilă de îngrijirea copilului său genetic de la nașterea acestuia – i se refuză un concediu plătit echivalent cu concediul de maternitate și/sau de adopție, precum și interpretarea Directivei 78/2000, în sensul în care ar exista o discriminare pe motiv de dizabilitate în cazul în același caz prezentat mai sus, cu mențiunea că femeia are o dizabilitate ce o împiedică să dea naștere unui copil. De asemenea, întrebările au în vedere și posibilitatea de a fi invocată CDPD în scopul interpretării și/sau al contestării validității Directivei 78/2000.

Analizând cele de mai sus, Curtea a considerat că, Directiva 2006/54, în special articolele 4 și 14 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că nu constituie o discriminare pe motive de sex faptul de a refuza unei lucrătoare, în calitatea sa de mamă beneficiară care a avut un copil datorită unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat, acordarea unui concediu plătit echivalent cu concediul de maternitate, situația unei astfel de mame beneficiare în ceea ce privește acordarea unui concediu de adopție neintrând în domeniul de aplicare al acestei directive. Directiva consider discriminare orice tratament mai puțin favorabil aplicat unei femei și determinat de sarcină sau de concediul de maternitate în sensul Directivei 92/85 constituie discriminare în sensul Directivei 2006/54. Se menține latitudinea statelor membre de a acorda sau de a nu acorda un concediu de adopție, condițiile de aplicare a acestuia, altele decât concedierea și reluarea muncii, neintrând în domeniul de aplicare al directivei menționate

De asemenea, reținând că noțiunea „dizabilitate”, în sensul Directivei 2000/78, presupune ca limitarea de care suferă persoana, în interacțiune cu diverse bariere, să poată împiedica participarea sa deplină și efectivă la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători, ori, incapacitatea de a avea un copil prin mijloace convenționale, în sine, nu împiedică, în principiu, mama beneficiară să acceadă la un loc de muncă, să își desfășoare activitatea în locul de muncă respectiv sau să avanseze în cadrul acestuia, Curtea a concluzionat că Directiva 2000/78 trebuie interpretată în sensul că nu constituie o discriminare pe motive de dizabilitate faptul de a refuza acordarea unui concediu plătit echivalent cu concediul de maternitate sau cu concediul de adopție unei lucrătoare care se află în incapacitate de a purta o sarcină și care a recurs la un contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat; validitatea acestei directive nu poate fi apreciată în raport cu convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, însă directiva menționată trebuie să facă, în măsura posibilului, obiectul unei interpretări conforme cu această convenție.

VI.1.5. Obezitatea constituie dizabilitate în sensul Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă

Prin decizie de trimitere se solicită Curții să stabilească, pentru prima dată, care sunt dispozițiile dreptului Uniunii care se aplică în cazul discriminării pe motiv de obezitate, dacă acestea există. Potrivit domnului Kaltoft, reclamantul din litigiul principal, contractul de muncă în temeiul căruia lucra ca asistent maternal pentru autoritățile publice din Billund (Danemarca) a fost reziliat din cauza obezității sale, acesta considerându-se astfel discriminat pe motiv de dizabilitate.

Dreptul Uniunii – Directiva 2000/78 are drept obiectiv „stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”. Directiva 2000/78 se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare.

Dreptul danez – În legislația daneză, Directiva 2000/78 a fost transpusă printr-o modificare a Legii privind interzicerea discriminării pe piața muncii, potrivit căreia, prin discriminare se înțelege orice discriminare, directă sau indirectă, printre altele pe motive de dizabilitate. O asemenea discriminare de către angajatori este interzisă printre altele inclusiv în cazul concedierii.

Reclamantul, domnul Karsten Kaltoft, reprezentat de sindicatul din care face parte, Fag og Arbejde („FOA”), angajat al municipalității, în calitate de asistent maternal, pentru a îngriji, în locuința proprie, copiii altor personae a fost concediat, în urma unei proceduri de audiere oficiale în cadrul căreia ar fi trebuit discutată obezitatea reclamantului.

Pe toată durata contractului de muncă, agajatorul l-a considerat pe dl. Kaltoft obez, astffel că, în accord cu politicii sale de sănătate, municipalitatea i-a furnizat acestuia, pentru o perioadă de un an, asistență financiară pentru a-i permite să participe la ședințe de fitness și de activități fizice.

Părțile nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă în cadrul întâlnirii s-a declarat că obezitatea reclamantului constituie unul dintre motivele deciziei de concediere. Motivarea din cadrul comunicării scrise a concedierii a fost în sensul că măsura de concediere a fost luată „în urma unei analize concrete din care a rezultat numărul în scădere al copiilor”, obezitatea nefiind menționată în scrisoarea de concediere și nici nu s-a furnizat motivul concret pentru care, dintre toți asistenții maternali angajați de municipalitate, a fost concediat tocmai domnul Kaltoft.

Examinând cererea, Tribunalul din Kolding (Danemarca) a solicitat Curții de Justiție să precizeze dacă dreptul Uniunii interzice în mod autonom discriminările pe motive de obezitate și dacă obezitatea poate constitui o dizabilitate și dacă intră în domeniul de aplicare al Directivei 78/2000.

Arătând mai întâi că principiul general al nediscriminării este un drept fundamental care face parte integrantă din principiile generale ale dreptului Uniunii, obligatoriu pentru statele membre, Curtea amintește că nicio dispoziție din tratate și din dreptul derivate al Uniunii în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă nu cuprinde o interdicție privind discriminările pe motive de obezitate ca atare. În mod special, nici Directiva privind egalitatea de tratament în materie de încadrare în muncă nu menționează obezitatea ca motiv de discriminare, de aceea, domeniul de aplicare al acesteia nu trebuie extins dincolo de discriminările întemeiate pe motivele enumerate.

Așadar, Curtea constată că dosarul nu conține niciun element care să permită să se considere că o concediere pretins întemeiată pe obezitate ca atare ar intra în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, concluzionând că, în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, dreptul Uniunii nu consacră un principiu general al nediscriminării pe motive de obezitate, ca atare. .

Referitor la problema dacă obezitatea poate constitui dizabilitate, în sensul Directivei 78/2000, Curtea amintește că aceasta are ca obiect stabilirea unui cadru general de combatere, în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, a discriminării întemeiate pe o serie de motive, printre care și dizabilitatea. În sensul Directivei 78/2000, dizabilitatea trebuie înțeleasă ca referindu-se la o limitare care rezultă în special din deficiențe fizice, mentale sau psihice pe termen lung, a căror interacțiune cu diferite bariere poate împiedica participarea deplină și efectivă a persoanei în cauză la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători.

Subliniind că dizabilitatea trebuie interpretată ca referindu-se nu numai la imposibilitatea de a desfășura o activitate profesională, ci și la îngreunarea exercitării unei astfel de activități, directiva având ca obiectiv asigurarea egalității de tratament și vizând în special ca o persoană cu dizabilități să poată avea acces la un loc de muncă sau să exercite o activitate legată de acesta, Curtea arată că definiția noțiunii „dizabilitate” precedă stabilirea și aprecierea măsurilor de adaptare rezonabilă pe care angajatorii trebuie să le ia, în funcție de nevoi, într-o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu dizabilități să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze profesional (cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator).

Prin urmare, simpla împrejurare că astfel de măsuri de amenajare nu ar fi fost luate în privința domnului Kaltoft nu este suficientă pentru a considera că acesta nu ar putea fi o persoană cu dizabilități în sensul directive.

Astfel, ca urmare a aspectelor evidențiate, Curtea concluzionează că dacă, în anumite circumstanțe, starea de obezitate a lucrătorului determină o limitare, care rezultă în special din deficiențe fizice, mentale sau psihice, care, în interacțiune cu diferite bariere, poate împiedica participarea deplină și efectivă a acesteia la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători, și dacă această limitare este de lungă durată, o astfel de stare poate intra în sfera noțiunii „dizabilitate” în sensul directivei. Instanța națională este competentă să verifice dacă obezitatea domnului Kaltoft intră sub incidența noțiunii „dizabilitate”.

VI.1.6. Securitatea socială a lucrătorilor migranți: Mobilitatea prestației sociale

Cererea a fost formulată în cadrul unor litigii între domnii Bartlett, Gonzalez Ramos și Taylor, pe de o parte, și secretariatul de Stat pentru Muncă și Pensii, pe de altă parte, având ca obiect retragerea dreptului lor la componenta „mobilitate” a indemnizației de subzistență pentru persoanele cu dizabilități („disability living allowance”- DLA) pentru motivul că nu mai îndeplinesc condițiile privind prezența și domiciliul în Marea Britanie.

Dreptul Uniunii – Regulamentul nr. 1408/71 definește prestațiile ca fiind ”toate prestațiile, pensiile și indemnizațiile, inclusiv toate elementele acestora plătibile din fonduri publice, majorările de revalorizare și alocațiile suplimentare, precum și prestațiile în sumă fixă care pot fi plătite în locul pensiilor sau indemnizațiilor și plățile efectuate sub forma rambursării contribuțiilor”. Acesta se aplică tuturor legislațiilor referitoare la prestații de boală și de maternitate, precum și la prestații de invaliditate, inclusiv cele destinate menținerii sau ameliorării capacității de a realiza un venit. De asemenea, Regulamentul se aplică și prestațiilor speciale necontributive care sunt acordate în baza unei legislații destinate fie să acopere, cu titlu suplimentar, complementar sau accesoriu, riscurile care corespund ramurilor de securitate socială, fie să asigure numai o protecție specifică a persoanelor cu dizabilități.

Prestațiile de invaliditate, de limită de vârstă sau de urmaș în numerar, indemnizațiile pentru accidente de muncă sau boli profesionale și ajutoarele de deces obținute în temeiul legislației unuia sau mai multor state membre nu sunt supuse niciunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări pe motiv că beneficiarul are reședința pe teritoriul altui stat membru decât cel în care se află instituția debitoare.

De prestațiile speciale în numerar cu caracter necontributiv persoanele beneficiază exclusiv pe teritoriul statului membru în care își au reședința și în conformitate cu legislația acestui stat.

Legislația britanică – Legea privind cotizațiile și prestațiile de securitate socială din 1992 prevede că prestațiile necontributive sunt: indemnizația de îngrijire acordată unei terțe persoane; indemnizația pentru incapacitate gravă (majorată în funcție de vârstă sau în cazul adulților și al copiilor aflați în îngrijire); indemnizația pentru însoțitor de invalid (majorată în cazul adulților aflați în îngrijire); DLA. O persoană are dreptul la DLA doar dacă îndeplinește condițiile privind reședința și prezența în Marea Britanie.

O persoană are dreptul la componenta «mobilitate» a DLA pentru întreaga perioadă în cursul căreia aceasta a îndeplinit vârsta necesară și are o dizabilitate fizică ce o face incapabilă să meargă sau o împiedică efectiv să meargă sau este capabilă să meargă, dar cu asistența sau supravegherea unei alte persoane în cea mai mare parte a timpului.

Acțiunile principale ale cauzei privesc acțiunile în anulare formulate de domnii Bartlett, Gonzalez Ramos și Taylor împotriva deciziilor emise de Secretariatul pentru Muncă și pensii prin intermediul cărora acesta a retras dreptul lor la DLA pentru motivul că nu mai îndeplinesc condițiile privind reședința și prezența în Marea Britanie. Astfel, primele instanțele competente au respins acțiunile reclamanților, Tribunalul Superior, care a fost sesizat cu cele trei litigii, consideră componenta „dependență” a DLA ca fiind o prestație de boală a cărei acordare nu poate fi, prin urmare, subordonată unor astfel de condiții iar componenta „mobilitate” a acestei prestații o prestație de securitate socială decât cu o prestație specială cu caracter necontributiv, întrucât acordarea acesteia nu este subordonată unui criteriu privind resursele financiare și această componentă nu garantează un venit minim de subzistență.

Tribunal Superior a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții o serie de întrebări referitoare la modul în care se aplică prevederile Regulamentului componentei «mobilitate» a DLA: este aceasta prestație de securitate socială, prestație specială cu caracter necontributiv, o altă prestație?

Analizând aspectele prezentate, Curtea, evidențiind componenta ”mobilitate” a DLA ca putând fi individualizată, a hotărât că aceasta constituie per se o „prestație” în sensul articolului 1 litera (t) din Regulamentul nr. 1408/71 modificat.

În ceea ce privește problema de a stabili dacă componenta „mobilitate” a DLA prezintă un caracter special, Curtea a precizat că DLA poate fi considerată ca având o componentă de ajutor social și că elementul „mobilitate” al DLA „ar putea” fi considerat ca fiind o prestație specială necontributivă care ar putea fi menționată ca prestație ce nu poate fi exportată, aceasta având drept obiectiv să asigure protecția specifică a persoanelor cu dizabilități, promovând autonomia și integrarea socială a acestora, dizabilitatea fiind cea care dă naștere dreptului la această prestație și permite stabilirea cuantumului prestației acordate, în funcție de nivelul de dificultate a mobilității persoanei în cauză și de costurile aferente problemelor legate de mobilitate pe care le are persoana beneficiară în statul membru în cauză, fiind strâns legat de mediul social al persoanei respective în acest stat.

În consecință, trebuie să se considere că, în măsura în care permit,e ca acordarea componentei „mobilitate” a DLA să fie subordonată condițiilor privind reședința și prezența în Marea Britanie.

VI.2. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO)

Ct.E.D.O. este o instanță europeană, și obligatorie, cu activitate permanentă creată (instituită) la 1 noiembrie 1998, prin Protocolul nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deschis spre semnare statelor membre la Strasbourg la 11 mai 1994, și care a înlocuit Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care au funcționat până în acel moment, pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru statele contractante din Convenție și protocoalele sale adiționale;

În ceea ce privește natura juridică a Ct.E.D.O., literatura de specialitate a pus în discuție caracterul de curte cvasiinstituțională sau de curte constituțională sui generis; mecanismul de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție are un caracter subsidiar, controlul european fiind conceput pentru a pune în evidență eventualele încălcări ale acestor drepturi, ce pot scăpa controlului strict exercitat în materie, în primul rând, de instanțele constituționale naționale.

Competența Ct.E.D.O. – Conform art. 32 al Convenției, competența generală a Curții europene acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a protocoalelor sale. În caz de dispută, doar Curtea poate decide asupra competenței sale.

Competența Curții este limitată de părți, timp, pretențiile pe care le poate examina și teritoriu. Astfel, distingem competența Curții:

a) ratione personae are în vedere, pentru cauzele interstatale, litigiile în care ambele părți sunt state contractante, iar pentru cauzele individuale, acele litigii în care, ca reclamant, figurează o „persoană aflată sub jurisdicția unui stat parte", iar ca pârât, statul parte respectiv

b) ratione temporis – Curtea judecă doar acele litigii împotriva unor state care au ratificat Convenția până la data introducerii cererii, pentru fapte ce au avut loc după data acestei ratificări de către statul pârât.

c) ratione materiae – Curtea este competentă săsoluționeze litigiile privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute în Convenție; de asemenea, Curtea are și o competență consultativă.

d) ratione loci – Curtea este competentă să controleze, sub aspectul conformității cu Convenția, doar acele fapte petrecute pe teritoriile statelor părți, adică „sub jurisdicția" acestora.

Competența materială contencioasă a Curții vizează soluționarea litigiilor interstatale (litigiile în care un stat parte sesizează Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a Convenției de către un alt stat parte) și a cererilor individuale (cereri care provin de la orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor sale recunoscute în Convenție de către unul din statele-părți). Avizele consultative sunt date, la cererea Comitetului de Miniștri, asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției, fără a se putea referi la probleme legate de conținutul sau de întinderea drepturilor sau libertăților consacrate de Convenție, și nici la alte probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniștri ar putea să ia cunoștință ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenție.

Judecătorii Ct.E.D.O. sunt în număr egal cu acela al statelor părți. Pentru a fi eligibili în această funcție, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputație morală și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcții judiciare sau să fie juriști de o competență recunoscută. Judecătorii își exercită mandatul cu titlu individual, și nu în reprezentarea statelor în numele cărora au fost aleși.Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în numele fiecărui stat parte, pe o durată de 6 ani și pot fi realeși.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organizată în două categorii de formațiuni:

a) formațiunile administrative: Adunarea Plenară a Curții, președintele, vicepreședinții, secțiunile;

b) formațiunile jurisdicționale: Comitetele, Camerele și Marea Cameră.

La acestea, după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, se va adăuga formațiunea judecătorului unic, care va putea emite decizii de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol a cererilor care nu impun o examinare suplimentară

Procedura în fața CtEDO – Orice persoană care se consideră lezată într-un drept al său garantat de Convenția Europeană poate depune o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cererea urmează a fi întocmită în scris în una din limbile oficiale ale statelor membre ale Consiliului Europei și expediată Curții prin poștă. Cererea poate fi depusă la Curte direct de către reclamant, fără intermedierea unui avocat. Pentru depunerea cererii la Curte nu este percepută nici o taxă, însă reclamantul va trebui să suporte cheltuielile legate de întreținerea corespondenței cu Curtea (poștă, fax, etc.).

Cererile înregistrate sunt examinate de către Curte imediat ce este posibil. Datorită complexității procedurii și numărului mare de cereri pe rol, procedura de examinare a unei cereri durează între 3 și 7 ani.

La o anumită etapă a procedurii, când Curtea inițiază procedura de examinare a cererii, aceasta este comunicată reprezentantului Guvernului împotriva căruia este îndreptată cererea. După comunicarea cererii Curtea va solicita reclamantului să-și angajeze un avocat pentru a-l reprezenta în procedurile în fața Curții. În cazul în care reclamantul nu dispune de resurse suficiente pentru a-și angaja un avocat, Curtea poate să plătească avocatului un onorariu pentru reprezentarea reclamantului. Acest onorariu nu acoperă toate cheltuielile suportate de avocat, însă este menit să nu descurajeze reclamantul de a depune o cerere la Curte când nu poate plăti un avocat.

În baza documentelor și explicațiilor prezentate de părți, Curtea ia o decizie inițial cu privire la admisibilitate, iar apoi, dacă cererea este declarată admisibilă, asupra fondului cererii în una din limbile oficiale ale Curții (engleza sau franceza).

Curtea poate constata violarea Convenției și acordă compensații materiale și morale. Prin hotărârea Curții în care se constată violarea Convenției nu se casează în mod automat hotărârile instanțelor naționale, însă reclamantul poate solicita, în anumite cazuri, redeschiderea procedurilor naționale (revizuirea în cazul procesului civil, în temeiul art. 449 lit. h CPC al RM, sau recursul în anulare în cazul procesului penal, în temeiul art. 453 alin. 1, lit. d CPP al RM).

Statele s-au angajat să se conformeze hotărârilor Curții. Supravegherea executării hotărârilor Curții este pusă în sarcina Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.

6..2.1. Interzicerea tratamentelor inumane sau degradante – art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului

– Hotărârea CEDO din 10 ianuarie 2012 în cazul B. c României

Reclamanta are dizabilități psihosociale grave, cu multiple internări la spitalul de pishiatrie de-a lungul timpului, a formulat plângere pentru viol. Poliția a emis o decizie de neurmărire penală, motivând că victima nu este credibilă, și o interneză pe aceasta la spitalul de psihiatrie.

Având în vedere circumstanțele personale ale victimei, CtEDO o scutește de cerința îndeplinirii criteriului epuizării căilor de atac și hotărăște încălarea articolului 3, sub aspect procedural pe motivul lipsei unei anchete efective.

CtEDO a hotărât de asemenea, ca Statul Român să îi plătească reclamantei suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale.

– Hotărârea CEDO din 13 martie 2012 în cazul Parascineti c. României

Internarea psihiatrică este reglementată de dispozițiile din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice care face diferența între internarea „voluntară” și cea „nevoluntară”, prezentând condițiile în care internarea nevoluntară este autorizată, în urma unei examinări psihiatrice, precum și procedura punerii în aplicare a acesteia.

Decizia privind internarea nevoluntară poate fi contestată printr-o cerere la „instanța judecătorească competentă, potrivit legii”, formulată de către pacient sau de reprezentantul său, De asemenea, Normele metodologice de aplixare a Legii 487/2002 prevăd obligația medicului de a informa pacientul, familia și reprezentantul acestuia asupra dreptului de a contesta decizia de internare și procedura aplicabilă.

Legea spitalelor, în vigoare în acea perioadă prevedea că spitalul asigura condițiile de investigare medicală, de tratament, de cazare, de igienă, de alimentație și de prevenire a infecțiilor nozocomiale.

De asemenea, erau în vigoare dispozițiile art. 278 și art. 2781 C. proc. pen. cu privire la plângerea contra actelor procurorului, inclusiv a unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, în fața procurorilor ierarhic superiori și în fața instanțelor.

Reclamantul susține că a fost victima condițiilor inumane de internare, pe care le consideră a fi mai proaste decât cele dintr-o închisoare. În această privință, reclamantul susține că proastele condiții de igienă, în special faptul că a contractat scabie și purici, i-au lăsat sechele care au persistat timp de trei luni. Reclamantul subliniază de asemenea, că inclusiv după externarea sa, încă mai resimțea mirosurile de transpirație și de urină pe care a trebuit să le inhaleze timp de o săptămână.

Guvernul admite că persoanele internate la secția de psihiatrie a spitalului din Sighetu Marmației riscau să fie supuse unor condiții inumane sau degradante, în ce privește numărul deficitar de paturi dintr-un salon, condițiile precare de igienă sau posibilitatea existenței paraziților, Orice altă generalizare sau comparație cu alte instituții psihiatrice ar fi nefondate, în opinia Guvernului.

Reclamantul a fost transportat de poliție și internat involuntar la Spitalul de psihiatrie Sighetul Marmației timp de o săptămână, pentru motive neclare.

În speță, Curtea observă că reclamantul se plânge mai ales de suprapopulare și de condițiile proaste de igienă cu care s-a confruntat pe durata internării de o săptămână la secția de psihiatrie a Spitalului Municipal Sighetu Marmației

Curtea observă că reclamantul suferea de o deficiență funcțională gravă în formă permanentă, că era suspectat și de alte boli pentru care a fost spitalizat la secția de endocrinologie a Spitalului Județean Baia Mare la momentul internării sale. Prin urmare, condițiile proaste de igienă denunțate au fost și mai greu de suportat. La aceasta se adaugă sentimentele de umilință și de înjosire, resimțite de reclamant în urma faptului că a fost nevoit să doarmă în același pat cu alți bolnavi internați la secția de psihiatrie, fără nicio considerație față de riscurile implicate, inclusiv cele de transmitere de boli contagioase, a căror prezență a fost recunoscută chiar de spital.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că în speță a fost încălcat art. 3 din convenție.

Referitor la plângerea reclamantului, în legătură cu internarea forțată la secția de psihiatrie, în absența motivelor pertinente în această privință, Curtea a reținut, că reclamantul a sesizat parchetul cu o plângere penală împotriva agenților de poliție care îl aduseseră cu forța la spitalul municipal și împotriva personalului acelui spital pentru condițiile internării sale și pentru tratamentul suferit, însă parchetul a decis neînceperea urmăririi penale în acest caz. Așadar, capătul de cerere privind Art. 5 a fost respins pentru neepuizare cu referire la posibilitatea de a contesta măsura internării conform. Art. 54 al Legea nr. 487/2002, chiar în lipsa deciziei de notificare a internării involuntare. 

CtEDO a hotărât de asemena că statul pârât trebuie să plătească, 6 000 EUR prejudiciu moral si 300 EUR pentrucheltuieli de judecată.

– Hotărârea CEDO din 1 octombrie 2013 în cazul Țicu c. României

Reclamantul, cu deficit intelectual grav, analfabet, condamnat la 20 de ani închisoare pentru comiterea unor infracíuni de tâlhărie având ca urmare moartea victimei și încarcerat la penitenciarele din Iași, și, ulterior, din Bacău. În perioada încarcerării a primit permanent tratament cu antipsihotice, fiind internat repetat în spitale psihiatrice.

În temeiul articolului 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns CtEDO de condițiile de detenție precare din diferite penitenciare în care și-a executat pedeapsa, în special de supraaglomerarea celulei și de lipsa îngrijirilor medicale necesare. De asemenea, reclamantul a imputat autorităților faptul că s-au sustras obligației de a desfășura o anchetă eficientă cu privire la atacurile împotriva sa de către ceilalți deținuți, constatând astfel absența unei anchete eficiente desfășurate de autorități referitoare la relele tratamente invocate de reclamant.

Referindu-se la descrierea condițiilor de detenție din penitenciarele în cauză, Guvernul susține că cei care-l cunoșteau pe reclamant aveau cunoștință de cerințele articolului 3 din Convenție, astfel că reclamantul a participat la activități sportive și educative adaptate nevoilor sale și a beneficiat, pe perioada detenției de supraveghere medicală permanentă în penitenciare și spitalele penitenciar, a fost spitalizat de douăsprezece ori, în special pentru tulburări psihice, și a fost supus unor teste complexe, inclusiv expertize medico-legale.

În ceea ce privește atacurile suferite de către reclamant, Guvernul a afirmat că autoritățile naționale au efectuat o investigație efectivă a plângerilor acestuia, ori de câte ori a pretins că a fost agresat,fiind examinat de un medicul din penitenciar, iar afirmațiile reclamantului au fost aduse în atenția parchetuluiunde a fost interogat cu privire la intenția de a depune o plângere în conformitate cu normele de procedură penală. Potrivit Guvernului, singura dată când reclamantul a confirmat intenția de a depune o plângere, acuzațiile s-au încheiat (la 20 mai 2010) cu neînceperea urmării penale,după ce, în urma investigației parchetului s-a constatat că faptele invocate nu există.

Cu privire la condițiile de detenție a reclamantului Curtea, preocupată de condițiile de viață în instituțiile în care solicitantul a trăit și încă rămâne în detenție, observă că, în majoritatea celulelor ocupate de către reclamant, acesta a avut un spațiu individual extrem de mic, mai puțin de 3 mp și, uneori 1,5 mp.și consideră că astfel de condiții sunt inadecvate pentru orice individ privat de liberatate, cu atât mai mult pentru o persoană precum reclamanta, care suferă de o boalămintalăși are nevoie de îngrijire medicală corespunzătoare. Deținuții cu tulburări psihice se pot simți, fără îndoială, dezavantajați, în situații de inferioritate și de neputință. În această privință, Curtea consideră că plasarea reclamantului în cea mai mare parte a detenției sale într-un penitenciar neadaptat gestionării tulburărilor psihice a determinat expunerea la un risc pentru sănătate, fiind o sursă de stres și de anxietate pentru acesta. Curtea constată că, de la încarcerarea lui și, cu excepția perioadelor de spitalizare, reclamantul împarte o celulă cu deținuți sănătoșiși, cu excepția cazurilor de urgență medicală, fiind supusă aceluiași regim ca și ceilalți deținuți, în ciuda specificității stării lui de sănătate.

Având în vedere situația de fapt în ansamblu,și având în vedere în special condițiile în care reclamantul a fost deținut, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.

Cu privire la obligația autorităților de a efectua o investigație efectivă a acuzațiilor de agresiune, Curtea notează că reclamantul a semnalat autorităților competente din penitenciarul Iași violențele exercitate în mod repetat, de unii dintre colegii lui deținuți. Unele dintre plângeri au fost susținute de concluziile medicilor care atestă existența agresiunilor. Curtea a constatat că deși parchetul a fost sesizat de către conducerea penitenciarului Iași, nu a deschis nici o anchetă pentru a clarifica circumstanțele abuzului suferit de reclamant. În loc de a folosi toate mijloacele de care dispunea pentru a identifica și pedepsi pe cei responsabili de aceste abuzuri, parchetul a cerut doar ca solicitantul să depună noi plângeri cu privire la aceleași fapte. Mai mult decât atât, chiar și după o repetare a plângerilor reclamantului, nu s-a început urmărirea penală, ignorând complet vulnerabilitatea reclamantului. Într-adevăr, acesta din urmă, din cauza deficiențelor grave și în lipsa unui avocat, nu a fost în măsură să își exercite drepturile.

Astfel, în absența oricărui act de anchetă, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție,în aspectul său procedural

De asemenea, invocând mai multe articole ale Convenției, reclamantul s-a plâns de rezultatul procedurii penale și de respingerea cererii sale de revizuire a hotărârii judecătorești de condamnare.

Având în vedere toate elementele de probă aflate în posesia sa, și numai în cazul în care aceasta are competența de a judeca acuzațiile, Curtea nu constată nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției invocate. Rezultă că aceste plângeri sunt fie tardive sau în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu articolul 35 par.3 și par. 4 din Convenție

În acest caz, Curtea a obligat Statul Român să îi plătească reclamantului suma de 24.000 Euro cu titlu de daune morale și 350 Euro, cheltuieli de judecată

– Hotărârea CEDO din 25 februarie 2014 în cauza Gheorghe Predescu c României

Reclamantul, condamnat la închisoare pentru ucidere, a fost diagnosticat, în timp ce executa pedeapsa, cu tulburare delirantă.

CtEDO a hotărât ca a existat în acest caz o încălcare a Articolului 3 pentru lipsa îngrjirilor medicale suficiente pentru problemele psihice ale reclamantului.

Curtea a notat de asemenea lipsa oricăror protocoale sau a altor reglementări cu privire la tratamentul deținuților bolnavi psihic.

– Hotărârea CEDO din 30 iulie 2013 în cauza Mircea Dumitrescu c. României – Condiții de detenție – articolul 3 (Interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) si articolul 8 (Dreptul la respectarea vieții private și de familie)

Reclamantul, care suferă de paralizie a membrelor inferioare, încă din copilărie, a fost condamnat la închisoare pentru deturnări de fonduri și înșelăciune, fiind încarcerat la Jilava. Invocând articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), el s-a plâns de condițiile de detenție din perioada mai 2009 – august 2011, în principal de suprapopularea carcerală, condițiile rele de igienă și de lipsa accesibilităților în închisoare, susținând că, neavând la dispoziție un fotoliu rulant personal sau un însoțitor, a depins exclusiv de colegii de celulă pentru cele mai elementare nevoi, de exemplu pentru a merge la toaletă, pentru a-și face duș sau pentru a se deplasa prin închisoare

Reclamantul a mai invocat și articolul 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private și familiale), plângându-se, în acest sens, în principal de plasamentul fiului său în îngrijire la un asistent maternal, având în vedere că el era încarcerat, iar mama era internată într-un spital psihiatric.

CEDO a constatat că a fost încalcat articolul 3 – cu privire la condițiile de detenție, pentru lipsa accesibilitatii însă nu și articolului 8 motivat de faptul că plasamentul copilului a fost justificat.

Statul român va trebui să îi plătească deținutului Mircea Dumitrescu, cu titlu de satisfacție echitabilă-daune morale, suma de 5.500 euro

VI.2.2. Dreptul la libertate și siguranță- art. 5 Convenția Europeană a Drepturilor Omului

– Hotărârea CEDO din 19 iunie 2012 în cauza Cristian Teodorescu c. României – articolul 5 § 1 lit. e) din Convenție (Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului in care este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond)

Reclamantul, fără probleme mintale în trecut, este condus in 2004 de poliție la Spitalul de Psihiatrie din Brăila, în urma unor plângeri pe care le-a formulat împotriva unui vecin. La spital este internat involuntar, îi sunt administrate sedative fără consimțământ prealabil și este eliberat după trei zile. Pretinde că a făcut obiectul unei internări ilegale și nejustificate.

Guvernul susține că reclamantul a omis să introducă o plângere întemeiată pe art. 54 din Legea nr. 487/2002 împotriva deciziei de internare nevoluntară luată în privința sa, o acțiune care i-ar fi fost accesibilă și care le-ar fi permis instanțelor naționale să analizeze legalitatea măsurii de internare și să o infirme, dacă era cazul, după care cel în cauză ar fi putut pleca din spital.

Reclamantul contestă argumentul Guvernului susținând că procedura de internare nevoluntară prevăzută de Legea nr. 487/2002 nu a fost respectată în speță și că, în orice caz, el a introdus o plângere la autorități, pretinzând nerespectarea condițiilor prevăzute de lege în materie de reținere și de internare nevoluntară. El arată în această privință că, deși i-a acuzat pe cei doi polițiști care l-au dus cu forța la spital, precum și pe medicul L. care l-a internat împotriva voinței lui timp de 24 ore, autoritățile nu au făcut investigații în privința acestora și nici nu i-au arătat o cale de recurs diferită la care ar fi putut să recurgă.

Curtea, reamintind că scopul art. 35 este de a le oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau repara pretinsele încălcări împotriva lor înainte ca aceste acuzații să fie prezentate organelor Convenției. În speță, Curtea consideră că, prin sesizarea parchetului cu o plângere penală în care denunța lipsa de legalitate a internării sale într-un spital de psihiatrie și contestând, în fața instanțelor naționale, decizia parchetului de neîncepere a urmăririi penale, reclamantul a dat autorităților naționale o ocazie adecvată și suficientă pentru a le permite să examineze acuzațiile de reținere ilegală și să le remedieze.

De asemenea, Curtea arată că, reclamantul a cerut în mod expres Curții de Apel Galați să îi examineze plângerea cu privire la Legea sănătății mintale nr. 478/2002 invocată de Guvern, susținând că a considerat că condițiile internării nevoluntare cerute de aceasta nu erau îndeplinite în cazul său. Ori, această instanță nu a răspuns deloc acestei cereri, examinând cauza sub aspectul calificării juridice pe care a dat-o parchetul acuzațiilor reclamantului.

Curtea constată, de asemenea, că în ciuda acuzațiilor clar formulate de persoana în cauză în plângerea sa și reiterate în fața instanțelor naționale împotriva polițiștilor B. și O., care l-au dus, în opinia lui, la spitalul de psihiatrie împotriva voinței lui, și împotriva medicului L., care l-ar fi internat împotriva voinței lui, autoritățile nu au examinat deloc dacă persoanele astfel acuzate au respectat cerințele Legii nr. 478/2002.

În sfârșit, Curtea arată că Guvernul nu a elaborat niciun document din care să reiasă că o decizie de internare nevoluntară a fost luată în privința reclamantului așa cum prevede Legea din 487/2002 și comunicată celui în cauză în timpul internării sau ulterior, pentru ca cel în cauză să o poată contesta în instanță.

CtEDO a decis că reclamantul a notificat suficient autoritățile interne cu privire la cele intâmplate, încât nu a mai fost nevoie să epuizeze plângerea împotriva măsurii internării involuntare în baza art. 54 din legea 487/2002. De altfel Guvernul nu a reușit să furnizeze nici măcar un singur exemplu de juriprudență în acest sens.

Pe fond, Articolul 5 a fost aplicabil, deoarece poliția nu a furnizat informații complete privind scopul măsurii internării, care poate fi astfel calificată drept involuntară.

CtEDO a hotărât că a fost încălcat articolul 5§1(e) pentru mai multe motive: lipsa formelor legale, pe fondul unor lacune ale legii 487/2002, îndeosebi cu privire la modalitatea de notificare a persoanei internate involuntar și lipsa justificării medicale pentru măsura internarii involuntare.

– Hotărârea CEDO din 4 iunie 2013 în cazul Stelian Roșca c. României

După emiterea unei decizii de concediere declarate ulterior ilegala, fostul angajator al reclamantului, o societate de stat, a solicitat Parchtului internarea reclamentului intr-un spital psihiatric si punerea sa sub interdictie.

În două rânduri, pe 29 noiembrie 2001 si 6 decembrie 2001, politisti in uniforma, inarmati l-au ridicat pe reclamant de pe strada, in timpul zilei, fara nici un aviz prealabil, si l-au condus la laboratorul de medicina legala pentru efectuarea unei expertize psihiatrice, retinandu-l cate aprox cinci ore de fiecare data.

CtEDO a hotarat ca Articolul 5 este aplicabil la ambele situatii de retinere, chiar daca acestea au fost relativ scurte, avand in vedere maniera in care reclamantul a fost retinut.

De asemenea, CtEDO a hotarat ca au fost incalcate Art. 5§1(e) avand in vedere ca prevederea legala invocata drept temei al retinerii era prea vaga si ca reclamantul nu primise in prealabil nici o notificare pentru a se prezenta de bunavoie pentru expertiză.

CtEDO a hotărât și încălcarea Art 13 coroborat cu articolul 8 pentru faptul ca instanțele interne au refuzat sa acorde daune pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a emiterii unor mandate de aducere fără temei.

VI.2.3. dreptul la un proces echitabil – art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului

– Hotărârea CEDO din 2011 în cazul M.B. c. României

Reclamanta are dizabilități psihosociale grave, suferind de o formă severă de psihoză ce i-a afectat discernământul și din cauza căreia este incapabilă de muncă, a formulat o plângere pentru viol, identificând presupusul făptuitor care a recunoscut că a întreținut raporturi sexuale cu reclamanta, dar a declarat că totul s-a desfășurat cu consimțământul acesteia.

Autoritățile au emis inițial o decizie de neurmărire penală pe motiv că nu există suficiente dovezi împotriva suspectului, ulterior insă constatând prescripția faptelor.

În virtutea articolelor 6 (accesul la justiție) și 13 (dreptul la o cale de atac eficace) reclamanta s-a plâns că autoritățile nu au efectuat o anchetă eficientă asupra violului a cărei victimă a fost (articolul 3 din Convenție).

Curtea a apreciat însă că plângerile adresate de către reclamantă trebuie să fie examinate sub aspectul procedural al articolului 3 al Convenției care consacră obligația autorităților competente să conducă o anchetă eficientă în cazul atingerii integrității fizice sau mentale a reclamanților. Curtea a apreciat că aceasta obligație a autorităților nu este limitată numai la cazul relelor tratamente aplicate de către organele statului: în cazul persoanelor vulnerabile, dintre care fac parte și copiii și persoanele cu handicap, autoritățile trebuie să acorde o atenție deosebită și trebuie să le asigure victimelor o protecție mai mare din cauza capacității lor diminuate și a voinței deseori scăzute de a se plânge. Curtea a mai argumentat că aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile statului trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun ca să obțină probe în legătură cu faptele în cauză, inclusiv declarația victimei, audierea martorilor, expertize și certificate medicale care să ofere un rezumat complet și precis al rănilor și o analiză obiectivă a constatărilor medicale. Orice astfel de deficiență a anchetei riscă să nu răspundă exigențelor articolului 3 al Convenției.

Astfel, CEDO a hotărât că a existat o încălcare a articolului 3 în cauză sub aspectul procedural și a obligat statul român la plata a 10 000 EURO pentru daune morale și 550 EURO cu titlu de cheltuieli de judecată.

VI.2.4. dreptul la respectarea vieții private și de familie

– Hotărârea CtEDO din februarie 2013 în cazul B. c Romaniei  (No. 2)

Este vorba de aceeași reclamamtă cu dizabilități psihosociale grave și multiple internări la spitale de psihiatrie.

Acest caz privește internările psihiatrice repetate ale acesteia în perioada 2003 – 2007, de cele mai multe ori la inițiativa poliției, cât și procedura prin care cei doi copii minori ai ei au fost plasați într-un centru rezidențial.

CtEDO a hotarat că a fost incălcat aticolul 8 din Conventie, sub dublu aspect: în legătură cu internarea nevoluntară a reclamantei, Curtea apreciind că nu au fost respectate exigențele legale în vigoare privind decizia de internare nevoluntară; în plus, a constatat că, în ciuda faptului că legea privind protecția persoanelor cu handicap prevedea obligația de a institui o protecție juridică sub formă de tutelă sau de curatelă, nu a fost adoptată nicio măsură de protecție de acest tip în privința reclamantei.

De asemenea, Curtea a criticat lipsa oricărei măsuri de protecție juridică, sub formă de tutelă sau de curatelă în privința reclamantei sau prin desemnarea unui avocat din oficiu, în legătură cu procedurile judiciare privind plasamentul copiilor săi minori și verificarea periodică a necesității menținerii măsurii.

CtEDO a hotarat ca statul pârât trebuie să plătească reclamantei 10 000 EUR.

VI.2.5. Lipsa accesibilității infrastructurii publice, formă de discriminare pe criteriul dizabilității, cu repercursiuni asupra exercitării dreptului la un proces echitabil și la respectarea vieții private și de familie

– Decizia CtEDO din 14 septembrie 2010 cu privire la admisibilitatea cererii domnului Farcaș c. României – dreptul la un proces echitabil – art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la respectarea vieții private și de familie – art 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Interzicerea discriminării – art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Cazul in sine este o exemplificare a ”modelului social” al dizabilității conform căreia discriminarea persoanelor cu dizabilități își are originea în barierele impuse de societate (lipsa accesibilităților, a adaptărilor rezonabile la locul de muncă, prejudecățile, stereotipiile etc), și nu în condiția fizică sau mentală a persoanei.  În cazul lui Alois Fărcaș, un sir de obstacole și gesturi discriminatorii, l-au transformat dintr-un membru activ și productiv al societății, cu o experiență de 20 de ani la locul de muncă, într-o persoană dependentă de asistență socială, izolată de restul societății.

De la vârsta de zece ani, reclamantul suferă, din copilărie de o afecțiune neuro-musculară ereditară care afectează în special mușchii centurii scapulare (umeri) și mușchii centurii pelviene (șolduri)., deplasându-se foarte greu și doar pe distanțe scurte, neputându-se ridica în picioare sau apleca fără ajutor, depinzând total de alte persoane. Din aceste considerente, medicul a recomandat Comisiei de expertiză medicală pentru persoane cu handicap pentru adulți să îl înscrie pe reclamant în categoria persoanelor cu handicap grav și să îi acorde dreptul la un asistent personal, având în vedere posibila evoluție a afecțiunii sale. Un alt certificat medical emis de aceeași instituție indica, la momentul respectiv, faptul că reclamantul era la limita imobilizării.

Inconveniențele legate de deplasarea cu greutate a domnluin Farcaș au putut fi compensate într-o oarecare măsură câtă vreme acesta a beneficiat de un autoturism Trabant adaptat nevoilor sale specifice, pe care nu și l-a mai putut pemite odată cu concediere sa.

Înainte de a fi concediat, Alois Farcas a lucrat pentru mai bine de 20 de ani la Romtelecom, pe postul de electronist echipamente digitale, ulterior fiind transferat pe un post care presupunea interventii la domiciuliul/sediul clienților, după ce atelierul în care lucra a fost desființat în urma unei restructurări. Această activitate nu era adaptată dizabilităților sale locomotorii, majoritatea acestor instituții nedispunând de o cale de acces adaptată persoanelor cu mobilitate redusă. Având în vedere faptul că cererile sale repetate de a primi un alt post în cadrul aceleiași companii au fost ignorate, pentru a evita concedierea pentru abatere disciplinară și sub presiune din partea angajatorului său, care îi promisese că îi acordă condiții mai favorabile în cazul în care își va da demisia, acesta a solicitat încetarea contractului său de muncă.

Reclamantul a încercat fără succes să conteste în instanță decizia de încetare a contractului său de muncă, din cauza unei trepte de la intrarea din clădirea Tribunalului Neamț,, obstacol pe care nu ar fi reușit să îl depășească fără ajutorul a două persoane, ținând seama de absența unui plan înclinat. Reclamantul nu a putut accesa nici clădirea judecătoriei din Piatra Neamț din cauză că intrarea în clădire, rezervată persoanelor cu handicap era în construcție și, prin urmare, nu putea fi utilizată. Tot fără succes a fost și încercarea de a se adresea baroului avocaților pentru a solicita aistența unui avocat, sediul acestuia fiind situat la parterul unui imobil la care se ajungea exclusiv urcând numeroase scări. Acesta a încercat să ia legătura cu baroul avocaților prin telefon, însă persoana cu care a discutat telefonic l-a invitat să vină la fața locului pentru a-și prezenta solicitările. Acesta nu a găsit niciun cabinet individual de avocatură în preajma instanțelor care să aibă o cale de acces adaptată persoanelor cu handicap, astfel încât decizia în litigiu a devenit definitivă și irevocabilă.

Văzându-și blocat accesul la justiție, Alois Farcas a formulat, astfel o plângere către CtEDO:

În primul rând, el s-a plâns de încălcarea drepului la un proces echitabil prin faptul că sediile instanțelor de judecată nu sunt accesibile pentru persoanele cu dizabilități fizice.

În al doilea rând, petentul s-a plâns de încălcarea dreptului la viață privată sub două aspecte: inaccesibilitatea infrastructurii publice (instituții publice trotuarele, transportul în comun, magazinele, policlinica medicala) și limitarea libertății de mișcare la o raza de 600 in jurul apartamentului pe motivul că acesta nu și-a mai putut permite costurile legate de intretinerea autoturismului dar mai ales întreruperea tratamentului medical de specialitate pe care il urma, cu riscul unei înrăutățiri treptate a bolii de care sufera.

Pe de altă parte petentul s-a plâns că procedurile administrative în urma cărora autoritățile competente au stabilit avantajele care îi reveneau conform legii în virtutea statutului său de persoană cu handicap au fost arbitrare si nelegale.

În ultimul rând, petentul a argumentat că lipsa generalizată a accesibilităților este o forma de discriminare pe criteriul dizabilității.

Dreptul intern și internațional aplicabil:

Recomandarea nr. R (92) 6 a Comitetului Miniștrilor din 9 aprilie 1992 referitoare la o politică coerentă pentru persoanele cu dizabilități le cere statelor membre ale Consiliului Europei, în special, să „garanteze dreptul persoanei cu dizabilități la o viață autonomă și la integrarea în societate, și [să] recunoască datoria societății de a asigura acest drept” în scopul de a le acorda persoanelor cu dizabilități o „egalitate a șanselor” reală în raport cu celelalte persoane. Acțiunea puterilor publice trebuie să vizeze, printre altele, să le permită persoanelor cu dizabilități să „dețină o cât mai mare mobilitate posibilă, permițându-li-se de a avea în mod special acces la clădiri și la mijloace de transport” și să „joace în cadrul societății un rol complet și să participe la activitățile economice, sociale, de recreere și culturale”.

Pe de altă parte, Recomandarea 1185 (1992), adoptată la 7 mai 1992 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, privind Politicile de readaptare pentru persoanele cu dizabilități, subliniază, în special, faptul că „societățile noastre au datoria de a-și adapta normele la nevoile specifice ale persoanelor cu dizabilități pentru a le garanta o viață autonomă”. În acest sens, guvernele și autoritățile competente trebuie să „caute și să încurajeze o participare efectivă și activă a persoanelor cu dizabilități la viața […] comunitară și socială” și, în acest sens, să asigure, printre altele, „eliminarea frontierelor arhitecturale

La nivel național, la momentul faptelor, protecția specială a persoanelor cu handicap era reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999, cu modificările și completările ulterioare, conform căreia clădirile care adăpostesc sediile instituțiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, precum și locuințele construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun, telefoanele publice și căile de acces trebuie amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap a înlocuit OUG nr. 102/1999, prelungind unele dintre termenele prevăzute de aceasta pentru adaptarea infrastructurii și a clădirilor de utilitate publică în vederea facilitării accesului persoanelor cu dizabilități. Astfel, termenul pentru adaptarea trecerilor de pietoni a fost prelungit până la 31 decembrie 2007. De asemenea, legea prevedea faptul că infrastructura feroviară trebuia adaptată pentru persoanele cu handicap până la 31 decembrie 2010, termenul prevăzut pentru adaptarea mijloacelor de transport în comun rămânând neschimbat. De asemenea, Legea nr. 448/2006 prevede faptul că persoanele cu handicap grav care aveau și calitatea de pensionari de invaliditate gradul I puteau opta între a dispune de un asistent personal sau a primi indemnizația lunară pentru asistent.

De asemenea, potrivit Constituției, toți cetățenii români sunt egali în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. Conform art. 50 din Constituție, persoanele cu handicap se bucură de protecție specială.

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare interzice orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de handicap și sancționează orice comportament, activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează, în mod nejustificat, o persoană sau o supune unui tratament injust sau degradant.

Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 și art. 34 din convenție, interpretate individual sau coroborate cu art. 14 din convenție, se constată că părțile au opinii diferite în ceea ce privește posibilitatea, pentru reclamant, la momentul faptelor, de a avea acces la sediile instanțelor naționale, baroului avocaților și al comisiei medicale. Guvernul evidențiază că dispozițiile naționale în vigoare la momentul respectiv permiteau oricărei persoane care se considera vătămată de o decizie a autorităților administrative sau a entităților de drept pivat să sesizeze instanțele prin poștă pentru contestarea acesteia, posibilitate nesupusă supusă niciunei condiții sau restricții în ceea ce privște persoanele cu handicap. Dacă reclamantul a recunoscut că a folost de mai multe ori serviciile publice de poștă din orașul său de domiciliu pentru a trimite cereri diferitelor autorități sau entități de drept privat, acesta nu a prezentat niciun argument convingător care să justifice lipsa sa de acțiune în a sesiza prin poștă instanțele sau entitățile administrative cu o eventuală contestare a deciziilor în litigiu.

În plus, Curtea reține că reclamantul putea, în temeiul legislației naționale, introduce o contestație în instanță sau un recurs administrativ prin intermediul unui mandatar, inclusiv un membru al familiei sale. Persoana în cauză recunoaște că a inițiat proceduri în repetate rânduri și că a îndeplinit formalități impuse de autoritățile naționale prin intermediul membrilor familiei sale sau prin persoane din anturajul său, dar nu prezintă niciun argument care să justifice lipsa de acțiune similară în ceea ce privește deciziile în litigiu, circumstanțe pun sub semnul întrebării dorința sa reală de a le contesta.

De asemenea, Curtea observă că, având în vedere natura procedurilor pe care reclamantul dorea să le inițieze la nivel național, asistența unui avocat nu era o condiție pentru a iniția sau a asigura buna desfășurare a acestora până la obținerea unei decizii definitive.

În sfârșit, în măsura în care reclamantul petinde că nu avea acces la oficiul poștal, Curtea evidențiază faptul că, în cazul clădirii situată în cartierul în care acesta locuia și în care se afla oficiul poștal, aceasta nu necesita amenajări pentru a putea fi accesibilă persoanelor cu deficiențe locomotorii, conform elementelor prezentate de Guvern. În orice caz, accesul reclamantului la respectivul oficiu poștal nu era indispensabil pentru a trimite o scrisoare.

În lumina acestor elemente, Curtea a concluzionat că nici dreptul de acces la o instanță, nici dreptul de recurs individual garantat de art. 34 din convenție nu au fost încălcate de obstacole de nedepășit care să îl fi împiedicat pe reclamant să stea în justiție pentru a contesta deciziile naționale privind drepturile sale civile, a introduce o cerere și comunica liber cu Curtea. Curtea nu evidențiază, printre circumstanțele deosebite ale cauzei, niciun tratament discriminatoriu față de reclamant din partea autorităților din Piatra Neamț sau din partea autorităților naționale.

Reiese că aceste capete de cerere sunt vădit nefondate și trebuie respinse în sensul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenție, interpretat individual sau coroborat cu art. 14, Curtea evidențiază că acest capăt de cerere presupune două secțiuni distincte, deși în aparență strâns legate: prima vizează deciziile pronunțate de ultimul angajator al reclamantului și de diferitele autorități administrative la adresa sa, consecințele acestora asupra vieții private a persoanei în cauză și imposibilitatea, pentru reclamant, de a le contesta din cauza obstacolelor arhitecturale care nu i-au permis accesul în sediile autorităților și instanțelor competente, iar cea de-a doua secțiune vizează pretinsa neluare de către autorități a unor măsuri pozitive care să permită accesul persoanei în cauză la anumite clădiri publice și circulația în oraș.

În ceea ce privește prima secțiune, ținând seama în mod realist de recursurile prevăzute în teorie în sistemul juridic național, dar și de toate circumstanțele speței, inclusiv situația personală a reclamantului, Curtea consideră că nu se poate considera că acesta a epuizat căile de recurs interne -simplul fapt că acesta a telefonat Avoctaului poporului nu poate fi considerat un demers suficient în temeiul art. 35 § 1 din convenție, ținând seama de existența căilor de recurs cu o bază juridică clară în dreptul intern și prin intermediul cărora persoana în cauză avea, în mod cert, posibilitatea de a invoca în fața organelor naționale competente, cel puțin pe fond, capetele de cerere formulate ulterior în fața Curții.

Rezultă așadar că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din convenție.

În ceea ce privește cea de-a doua secțiune, Curtea reamintește că art. 8 din convenție nu se poate aplica ca regulă generală și de fiecare dată când viața cotidiană a unei persoane care pretinde o lipsă de acces la clădirile publice este în cauză, ci doar în cazul în care o astfel de lipsă de acces o împiedică să își ducă viața astfel încât dreptul său la dezvoltare personală și dreptul său de a stabili și întreține relații cu alte persoane și lumea exterioară sunt compromise.

În plus, reținând că autoritățile naționale nu au fost inactive și că situația în orașul în care locuia reclamantul s-a îmbunătățit treptat în ultimii ani în urma noilor obligații fără a subestima dificultățile cu care reclamantul se poate confrunta zilnic în demersurile pe care le întreprinde pentru a stabili și dezvolta contacte cu lumea exterioară, Curtea consideră important și faptul că, din noiembrie 2004, adică la puțin timp de la data introducerii cererii în fața sa, reclamantului i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de un asistent personal în urma reexaminării situației sale și că, de atunci, acesta primește în mod regulat o indemnizație cu acest titlu. Având în vedere toate aceste considerații, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamantul bazat pe art. 8 din convenție este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile acesteia în sensul art. 35§3. Rezultă că art. 14 nu poate fi luat în considerare și că această parte a cererii trebuie respinsă conform art. 35§4.. Astfel, capătul de cerere privind Articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) a fost respins parțial pentru neepuizarea căilor de atac, parțial pentru lipsa de precizie a susținerilor reclamantului.

VI.2.6. dreptul la instruire

– Decizia CtEDO din 21 februarie 2012 privind cauza Groza c. României

Reclamantul este tatăl unui copil cu dizabilități locomotorii și psihosociale (bola Little) care a frecventat o școală specială. Reclamantul, nefiind mulțumit de condițiile oferite de această școală, pretinzând că personalul școlii nu a avut grijă de copii și programa școlii nu era adaptată la nevoile speciale ale fiului său, dar si pe fondul unor relatii tensionate cu directiunea, a fost nevoit sa renunțe la școala specială. În consecință, acesta a depus o cerere pentru înscrierea fiului său la o școală din orașul său, care asigura educație la domiciliu, cerere ce a fost respinsa de Comisia pentru protecția copilului care a recomandat înscrierea copilului la o școală specială.

Reclamantul s-a opus cu tărie acestui lucru, crezând că este mai potrivit pentru fiul său să primească educație la domiciliu. În consecință, a contestat decizia în fața instanței, pretinzând că respectiva comisie a interpretat în mod greșit legea aplicabilă. Acesta a subliniat rolul părinților în deciziile cu privire la alegerea formei de învățământ pentru copiii lor și a concluzionat că decizia comisiei a fost abuzivă, neluând în considerare nevoile speciale ale fiului său.

Astfel, reclamantul s-a plâns CEDO că a fost victima unei încălcări a art. 2 din Protocolul nr. 1 la convenție („Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire”), deoarece fiului său i-a fost refuzat dreptul la instruire la domiciliu, de către autoritățile române.

Acțiunea a fost respinsa ca fiind nefondată, reținând, de asemenea, că fiul reclamantului a stat acasă fără a beneficia de nicio formă de învățământ timp de cinci ani, deoarece tatăl său nu a vrut să accepte decizia autorităților competente de a frecventa o școală specială, mai adaptată pentru nevoile speciale ale acestuia

Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil al cauzei sale, cu încălcarea art. 6 § 1 din convenție, capăt de acuzare respins de CEDO întrucât nu se poate detecta nicio inechitate a procedurilor și deciziile luate nu pot fi considerate arbitrare.

CtEDO a hotărât ca statul sa plătească reclamantului suma de 15600 euro pentru prejudiciu moral si 1500 eurocheltuieli de judecată.

– Gherghina c României (cererea nr. 42219/07, decizie 6 martie/2012, pe rolul Marii Camere – articolul 8 din Convenție – dreptul la respectarea vieții private și art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a articolului 2 din Primul Protocol Adițional la Convenție (dreptul la instruire)

Reclamantul Gherghina Răzvan Mihai (n. 1982) a suferit un accident în cursul anului 2011, cu afectarea coloanei vertebrale, în urma căruia a rămas cu un handicap grav permanent, necesitând asistent personal.

În cererea sa adresată Curții, reclamantul a invocat faptul că a fost supus unor acte de discriminare din partea autorităților române, având în vedere faptul că, având un handicap locomotor, s-a văzut pus în situația de a nu avea acces la clădirile de interes public (tribunale, poștă, spitale, săli de conferință) sau la instituțiile culturale (biblioteci, muzee) din municipiul Pitești, datorită lipsei dotării acestor instituții sau stabilimente cu rampe speciale de acces sau alte dispozitive pentru facilitarea accesului persoanelor cu handicap locomotor.

În plus, acesta susține că rampele care au fost ontate recent la diferite instituții sunt inutilizabile, fie datorită gradului mare de înclinare, fie din cauza absenței unei balustrade cu mână curentă.

De asemenea, reclamantul s-a plâns cu privire la faptul că nu a avut acces la instituțiile de învățământ superior, din aceleași motive, fiind nevoit să își întrerupă studiile la Facultatea de Marketing din cadrul universității Constantin Brâncoveanu din Pitești, deoarece clădirile facultății nu erau dotate corespunzător pentru persoanele cu handicap locomotor (se permitea accesul la parterul clădirii dar nu și la etaj astfel că reclamantul nu avea acces la sălile de curs) și nici nu i s-a mai permis să susțină examenele la domiciliu.

Aceleași dificultăți le-a întâmpinat și în București, în momentul în care a încercat să urmeze cursurile Facultății de Psihologie din cadrul Universității Ecologice.

Reclamantul a arătat că, atât în Pitești, cât și în București, nici căminele pentru cazarea studenților nu erau adaptate pentru a permite accesul persoanelor cu handicap locootor grav. De asemenea, nici mijloacele de transport în comun nu erau dotate corespunzător, nici trotuarele nu îi permiteau să se deplaseze cu fotoliul rulant, astfel încât toate aceste obstacole de fapt l-au împiedicat să își dezvolte personalitatea șă să aibă contacte cu lumea exterioară, fiind puternic afectat din punct de vedere psihic.

VI.2.7. Recunoașterea calității procesuale ONG-urilor care reprezintă interesele persoanelor cu dizabilități

– Centrul de Resurse Juridice in numele lui Valentin Campeanu c. României – cererea nr. 47848/08, pe rolul Marii Camere) – rele tratamente cauzatoare de moarte in institutii – art. 2,3,5,8,13,14

La baza cauzei se află o plângere introdusă de către o organizație nonguvernamentală, în numele unui tânăr de etnie romă, Valentin Câmpeanu, decedat în 2004, la vârsta de 19 ani; dl. Câmpeanu fusese abandonat la naștere într-un orfelinat, ulterior a fost diagnosticat cu HIV și handicap mental, iar la vârsta de 18 ani a trebuit să părăsească orfelinatul și a fost primit într-un centru de asistență medicală și socială, fiind într-o stare avansată de degradare fizică și mintală și suferind de malnutriție.

Câteva zile mai târziu, a fost internat într-un spital psihiatric, în ciuda faptului că acest spital nu beneficia de facilitățile necesare pentru a îngriji pacienții cu HIV. Dl. Câmpeanu a fost vizitat de angajați ai organizației reclamante, care au raportat că l-au găsit într-o stare foarte gravă; el a decedat în seara zilei în care a fost efectuată respectiva vizită din partea organizației reclamante.

Plângerea penală introdusă ulterior în fața organelor de anchetă naționale de către organizația reclamantă pentru ucidere din culpă și abuz în serviciu a fost respinsă. În cererea introdusă în fața Curții, organizația reclamantă a invocat încălcarea articolelor 2, 3, 5, 8 și 13 din Convenție.

Unul dintre aspectele esențiale ale cauzei vizează clarificarea calității procesuale a organizației reclamante; Guvernul a invocat excepția lipsei calității de victimă directă sau măcar victimă indirectă ori potențială a acesteia, CRJ a susținut că circumstanțele excepționale ale cererii impun o examinare a fondului, fiind de părere că o astfel de evaluare poate fi făcută de Curte fie admițând că CRJ este o victimă indirectă, fie considerând că organizația acționează în calitate de reprezentant al domnului Câmpeanu, întrucât, în opinia CRJ, Curtea are ca principiu o interpretare flexibilă a criteriilor de admisibilitate atunci când acest lucru se impune în interesul drepturilor omului.

Cu privire la acest aspect, Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei, a cărui intervenție în fața Curții este limitată la problema admisibilității cererii CRJ, subliniind că accesul la justiție al persoanelor cu handicap este foarte problematic în România, consideră că, în circumstanțe excepționale, care urmează să fie definite de Curte, ONG-urilor trebuie să li se permită să prezinte în fața Curții cereri în numele victimelor identificate care au fost direct afectate de pretinsa încălcare. Existența unor astfel de circumstanțe excepționale poate fi recunoscută în cazul victimelor extrem de vulnerabile, cum ar fi persoanele plasate într-o instituție psihiatrică sau de protecție socială, care nu au nici familie, nici alte mijloace de reprezentare. În opinia Comisarului, o astfel de abordare ar fi în concordanță cu tendința europeană de extindere a calității de a sta în justiție și o recunoaștere a contribuției neprețuite aduse de ONG-uri în domeniul drepturilor fundamentale ale persoanelor cu handicap, fiind totodată în conformitate cu jurisprudența relevantă a Curții, care s-a modificat considerabil în ultimii ani, în special grație intervenției ONG-urilor

În opinia Curții, este incontestabil faptul că domnul Câmpeanu a fost victima directă, în sensul art. 34 din Convenție, a unor circumstanțe care au condus la moartea sa și care se află în centrul principalei pretenții prezentate în fața Curții în speță, și anume capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există suficiente motive relevante pentru a considera CRJ o victimă indirectă în raport cu jurisprudența sa. În acest sens, subliniază că CRJ nu a demonstrat existența unei „legături suficient de strânse” cu victima directă. Dar, Curtea consideră că, având în vedere vulnerabilitatea sa extremă, domnul Câmpeanu nu era capabil să introducă singur o astfel de procedură, fără sprijin sau consiliere juridică adecvate. Trebuie notat faptul că plângerea principală întemeiată pe Convenție se referă la pretenții întemeiate pe art. 2 („dreptul la viață”), pe care domnul Câmpeanu, deși era victimă directă, nu le-a putut în mod evident prezenta, întrucât decedase. În contextul de mai sus, vulnerabilitatea domnului Câmpeanu, combinată cu faptul că autoritățile nu au aplicat legislația în vigoare și nici nu i-au oferit asistență juridică adecvată au reprezentat factori pentru a consolida temeiul legal al deciziei sale de a recunoaște CRJ, cu titlu excepțional, calitatea procesuală, astfel, chiar dacă nu a primit procură pentru a acționa în numele tânărului și chiar dacă acesta a decedat înainte de introducerea cererii în temeiul Convenției. A concluziona în mod diferit ar împiedica posibilitatea ca aceste acuzații grave de încălcare a Convenției să fie examinate la nivel internațional, cu riscul ca statul pârât să fie exonerat de răspunderea ce îi revine în temeiul Convenției. În consecință, Curtea respinge obiecția Guvernului cu privire la lipsa calității procesuale a CRJ, organizația având calitatea de reprezentant de facto al domnului Câmpeanu.

Referitor la încălcarea art. 2 din Convenție, în primul rând, Curtea notează că observațiile CRJ care prezintă faptele ce au condus la decesul domnului Câmpeanu sunt ferm susținute de existența unor deficiențe grave în deciziile autorităților medicale.

În al doilea rând, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat probe suficiente care să pună la îndoială veridicitatea afirmațiilor formulate în numele victimei. Deși admite că infecția cu HIV poate fi boală evolutivă extrem de gravă, Curtea nu poate ignora indiciile clare și coerente care demonstrează ca vicii grave au marcat procesul decizional cu privire la administrarea de medicamente și îngrijiri adecvate domnului Câmpeanu.

Curtea consideră, de asemenea, că autoritățile naționale au avut în speță un răspuns inadecvat la situația generală dificilă care exista la acel moment la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare. Autoritățile erau pe deplin conștiente de faptul că lipsa încălzirii și a unei alimentații adecvate, precum și lipsa de personal și de resurse medicale, în special de medicamente, a provocat o creștere a numărului de decese în cursul iernii din 2003. Decizând internarea domnului Câmpeanu la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, în ciuda unei vulnerabilități deja crescute, autoritățile naționale i-au pus în mod nejustificat viața în pericol. Curtea consideră că neîndeplinirea în mod continuu de către personalul medical a obligației de a-i asigura domnului Câmpeanu un tratament și îngrijiri adecvate a constituit un factor hotărâtor în decesul prematur al tânărului.

În considerarea celor de mai sus, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu i-au asigurat domnului Câmpeanu nivelul necesar de protecție a vieții sale.

Curtea a considerat că autoritățile nu au supus cazul domnului Câmpeanu examinării minuțioase impuse de art. 2 din Convenție și că, prin urmare, nu au efectuat o anchetă efectivă asupra circumstanțelor decesului. În consecință, Curtea a constatat încălcarea art. 2 din Convenție și sub aspect procedural.

De asemenea, Curtea a considerat că statul pârât nu a pus în aplicare un dispozitiv adecvat care să ofere reparații persoanelor cu deficiențe mintale care se consideră victime în temeiul art. 2 din Convenție. Mai precis, Curtea constată o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 2 din Convenție, întrucât statul nu a garantat și nu a pus în aplicare un cadru legal care ar fi permis examinarea de către o autoritate independentă a acuzațiilor de încălcare a dreptului la viață al domnului Câmpeanu.

Faptele și împrejurările care au condus Curtea la constatarea unei încălcări a art. 2 și art. 13 relevă existența unei probleme mai vaste, care o obligă să indice măsuri generale pentru executarea hotărârii. În acest context, Curtea a recomandat ca statul pârât să aibă în vedere măsurile generale necesare pentru a se asigura că persoanele cu handicap mintal care se află într-o situație comparabilă cu cea a domnului Câmpeanu beneficiază de o reprezentare independentă care să le permită să formuleze în fața unei instanțe sau în fața oricărui alt organism independent capetele de cerere întemeiate pe Convenție în ceea ce privește sănătatea și tratamentul care le este acordat

De asemenea, Curtea a hotărât că statul roman trebuie să plătească 10 000 euro către CRJ și 25 000 euro către Interights, firma de avocatură care a asistat organizația în timpul procesului.

Concluzii

Observăm așadar cum, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, renumită ca fiind cel mai ardent apărător al drepturilor omului, înfruntă din ce în ce mai multe provocări procedurale

Concluzii și propuneri de lege ferenda

Mai întâi de toate, trebuie evidențiat faptul că dezbaterile de idei referitoare la abordarea dizabilității s-au încheiat, schimbarea de paradigmă către perspectiva drepturilor omului este acum aproape universală. Cele mai multe țări au început să abordeze dizabilitatea ca pe o problemă de drepturile omului. Autoritatea morală a Regulilor Standard a permis legitima schimbare de paradigmă care demonstrează că aceasta este posibilă și benefică, atât pentru persoane cât și pentru comunitățile lor. Dacă există un mesaj mai larg în mișcarea pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, acela este că cetățenia presupune accesul efectiv egal pentru toate dimensiunile vieții.

În al doilea rând, recunoscând că schimbarea de paradigmă la nivel de idei este una, realitatea este cu totul alta, există o mare diversitate de abordări juridice, având în vedere diversitatea culturilor din lume și a sistemelor juridice. Semnificația globală a conceptului de "adaptare rezonabilă" este elementul esențial care intervine în toate legislațiile în vigoare și, în mod clar, lucrul important ce trebuie realizat este educarea oamenilor din diferite culturi juridice cu privire la natura și funcționarea acestui concept, fără de care legislația, fie va eșua sau nu va realiza la fel de mult cât ar putea.

În al treilea rând, organizațiile regionale – cum ar fi Consiliul Europei și Uniunea Europeană – pot acționa ca facilitatori pentru transferal de idei din domeniul egalității de șanse și drepturilor omului către politicile naționale, valorificând astfel autoritatea morală, legală și politică a acestora.

Reformele în domeniul dizabilității au fost destinate să ofere șanse egale pentru persoanele cu dizabilități și pentru a expune segregarea, instituționalizarea și excluziunea lor ca forme tipice de discriminare pe citeriul dizabilitate. Evoluția legislației din domeniul drepturilor civile pentru persoanele cu dizabilități a deteminat evoluția paradigmelor juridice naționale, de la legislația bazată pe acordarea de beneficii la cea a drepturilor civile. Această nouă dimensiune a legii dizabilității a reprezentat un punct de reper important pe calea spre recunoașterea drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilități, un drum pe care tot mai multe guverne par a fi dispuse să-l parcurgă.

Apar totuși, o serie de întrebări. În cazul în care abordarea dizabilității este una medicală, reflectată în legile mai vechi ale dizabilității care urmăresc doar acordarea de beneficii, ar trebui ca guvernele să înlocuiască aceste legi cu ceea ce se numește legislația drepturilor civile? Mai este nevoie de beneficii care în mod tradițional au fost acordate drept compensație pentru excluziunea socială? Care sunt efectele juridice ale înlocuirii modelului medical al dizabilității cu cel social? Aceste întrebări ridică, în primul rând problema delicată a modului de distribuire a resurselor în societate.

Apoi, de asemenea, aceste probleme sunt strâns legate de o altă problemă care afectează rezultatul reformei legislației din domeniul dizabilității: principiul egalității, care, ridică întrebări suplimentare, cum ar fi: egal față de cine, în ce măsură și în ce condiții? Este suficient să creem un sistem incluziv în toate domeniile: educație, ocupare, participarea politică, sau este nevoie să ne asigurăm că toate aceste drepuri pot fi exercitate de persoanele cu dizabilități ? Este asigurată exercitarea acestor drepturi în situația în care, spre exemplu, școlile, locurile de muncă și clădirile publice sunt accesibile, dar transportul public nu este? Vorbim de egalitate dacă lucrătorii cu dizabilități primesc același salariu ca și cei fără dizabilități, dar trebuie să aloce șaizeci la sută din salariul lor pentru serviciile de asistență personală de care angajații fără dizabilități nu au nevoie?

Procesul de reformă a legislației din domeniul dizabilității a început în toate părțile lumii.
Noile legi privind egalitatea pentru persoanele cu dizabilități au apărut atât la nivel național cât și la nivel internațional. Există astăzi instrumente internaționale obligatorii sau nu în domeniul drepturilor omului, adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, care protejează în mod explicit drepturile persoanelor cu dizabilități.

Mișcările naționale pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, care par să fi învățat repede una de la alta, precum și să coopereze între ele la nivel internațional, au reprezentat o forță majoră care a sprijit modificările legislative în sensul celor precizate mai sus.

Peste 40 de națiuni au adoptat legislații împotriva discriminării dizabilității în anii 1990.

De asemenea, trebuie precizat că, includerea pe agenda publică a discriminării, deși este importantă, nu epuizează spectrul complet de probleme care afectează respectarea deplină a drepturilor omului în cazul persoanelor cu dizabilități. Legea anti-discriminare este un instrument indispensabil, dar trebuie recunoscut că, deși legislația în vigoare, poate prevedea drepturi pentru persoanele cu dizabilități, sunt necesare măsuri care să asigure exercitarea deplină a acestora.

Așadar, eforturile UE privind protejarea persoanelor cu dizabilități împotriva discriminării în contextul protecției sociale, îngrijirii sănătății și (re)abilitării, educației și accesului la bunuri și servicii și la furnizarea acestora, cum ar fi locuințele, transportul și asigurările ar putea fi intensificate prin adoptarea Directivei privind combaterea discriminării, propusă de Comisia Europeană încă din anul 2008, blocată în cadrul Consiliului.

De asemenea, inițierea și adoptarea unui Act european privind accesibilitatea, care să includă toate domeniile de politică privind accesibilitatea bunurilor și serviciilor pentru toți cetățenii UE, prin implicarea deplină a persoanelor cu dizabilități pe parcursul ciclului legislativ va contribui substanțial la viața independentă și incluziunea deplină a persoanelor cu dizabilități.

În vederea implementării CDPD, Statele Părți se angajează să asigure și să promoveze exercitarea deplină a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilități, fără nici un fel de discriminare pe criterii de dizabilitate, prin:

– adoptarea măsurilor adecvate legislative, administrative și de altă natură pentru implementarea drepturilor recunocute prin CDPD precum și luarea în considerare, în toate politicile și programele; a protecției și promovării drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilități;

– inițierea sau promovarea cercetării și dezvoltării bunurilor, serviciilor, echipamentelor și facilităților concepute pe baza Design-ului Universal, care ar presupune o adaptare minimă și la cel mai scăzut cost, pentru a răspunde nevoilor specifice ale persoanelor cu dizabilități;

– susținerea formării, în domeniul drepturilor recunoscute de CDPD, a profesioniștilor și a personalului care lucrează cu persoane cu dizabilități, în vederea îmbunătățirii furnizării asistenței și serviciilor;

– consultarea îndeaproape  și implicarea în mod activ a  persoanelor cu dizabilități,  inclusiv copiii cu dizabilități, prin organizațiile care îi reprezintă;

– creșterea gradului de conștientizare și înțelegere a dizabilității – O societate incluzivă se bazează pe respect și înțelegere. De aceea, este importantă îmbunătățirea nivelului de înțelegere publică a dizabilității. Guvernul, organizațiile neguvernamentale, cu implicarea presei trebuie să aibă în vedere desfășurarea de campanii al care să aibă drept obiectv schimbarea atitudinilor.

– colectarea sistematică de date și informatii precum și îmbunătățirea datelor din domeniul dizabilității – trebuie elaborate și aplicate cu consecvență metodologii pentru colectarea datelor cu privire la persoanele cu dizabilități. Pentru aceasta, datele trebuie să fie standardizate astfel încât să asigure atât monitorizarea progresului politicilor cu privire la dizabilități cât și punerea în practică la nivel național a CDPD;.

– monitorizare;

– întărirea capacității instituțiilor, în domeniul dizabilității;

– întărirea capacității persoanelor cu dizabilități pentru a înțelege și cere drepturile fundamentale

În România, deși reglementat, cadrul legal referitor la interzicerea torturii și a oricăror pedepse crude inumane sau degradante are în continuare nevoie de dezvoltarea de măsuri legislative, administrative, judiciare pentru a preveni ca persoanele cu dizabilități să fie supuse acestor tratamente, în condiții de egalitate cu ceilalți. Aceeași discuție se impune și în ce privește interzicerea exploatării, violenței și abuzului unde încă se simte nevoia unor măsuri legislative și administrative pentru a proteja persoanele cu dizabilități, atât în familie, cât și în afara acesteia, împotriva tuturor formelor de exploatare, violență și abuz, inclusiv împotriva celor pe criterii de sex. De asemenea, trebuie luate măsuri adecvate pentru a preveni orice formă de exploatare, violență și abuz, prin asigurarea de servicii de asistență și sprijin pentru persoanele cu dizabilități, familiile și îngrijitorii lor, în funcție de sex și vârstă, inclusiv de informare și instruiree despre modul în care se pot evita, recunoaște și raporta cazurile de exploatare, violență și abuz. În acest sens, pentru a preveni apariția oricăror forme de explaotare, violență și abuz, trebuie asigurată monitorizarea independentă a serviciilor de asistență și sprijin pentru persoanele cu dizabilități.

De asemenea sunt necesare măsuri corespunzătoare, într-un mediu care favorizează sănătatea, bunăstarea, respectul de sine, demnitatea și autonomia persoanei și care să aibă în vedere necesitățile specifice sexului și vârstei, pentru a sprijini recuperarea fizică, cognitivă și psihologică, reabilitarea și reintegrarea socială a persoanelor cu dizabilități care devin victime ale oricărei forme de exploatare, violență sau abuz,

Legislația națională ce reglementează aspectele privind capacitatea juridică trebuie modificată în sensul armonizării cu prevederile articolului 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, în scopul de a stabili un sistem nediferențiat, prin care să se recunoască dreptul persoanelor cu dizabilități de a beneficia de capacitate juridică în condiții de egalitate cu celelalte personae, în toate aspectele vieții, eliminându-se astfel tutela și asigurând tuturor persoanelor cu dizabilități dreptul la vot, dreptul de a se căsători, de a-și educa copiii, dreptul la libera alegere a locului de reședință, dreptul la muncă, în măsură egală cu ceilalți cetățeni. În contextul eliminării tutelei, sunt necesare măsuri adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității lor juridice, măsuri care să prevadă protecția adecvată și eficientă pentru prevenirea abuzurilor și să respecte drepturile, voința și preferințele persoanei, să fie proporționale și adaptate la situația persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă posibilă, să se supună revizuirii periodice de către o autoritate competentă, independentă și imparțială și să existe un drept eficace de recur

De asemenea, trebuie luate măsuri adecvate și eficiente pentru a asigura dreptul egal al persoanelor cu dizabilități de a deține sau moșteni proprietăți, de a-și gestiona propriile venituri și de a avea acces egal la împrumuturi bancare, ipoteci și alte forme de credit financiar, de a nu fi deposedate în mod arbitrar de bunurile lor.

Chiar și în cazul unui sistem de luare a deciziilor prin substituire, trebuie avute în vedere măsuri care să asigure că persoanele puse sub tutelă au acces efectiv la proceduri de control jurisdicțional pentru a contesta tutela sau modul în care aceasta este administrată precum și posibilitatea revizuirii periodice automate a deciziei privind punerea sub interdicție.

Pentru a asigura accesul efectiv la actul de justiție pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți, sunt necesare măsuri care să asigurara ajustări de ordin procedural și adecvate vârstei și tipului de dizabilitate, pentru a le facilita un rol activ ca participanți direcți și indirecți, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigație și alte etape preliminare. În acest sens se impune dezvoltarea de programe de formare corespunzătoare a celor care lucrează în domeniul administrării justiției, inclusiv a personalului din poliție și penitenciare.

Deși reglementat, cadrul legal general cu privire la dreptul la viață privată trebuie dezvoltat cu măsuri de ordin procedural care să asigure că nicio persoană cu dizabilități, indiferent de locul sau tipul de reședință, nu va fi supusă intruziunii arbitrare sau nelegale în viața personală, familia, căminul sau corespondența sa.

În acest sens, Standarde minime de calitate pentru serviciile sociale cu cazare organizate ca centre rezidențiale destinate persoanelor adulte cu dizabilități trebuie modificate în sensul completării lor cu un astfel de capitol.

Pentru a asigura o astfel de abordare este nevoie, atât de campanii de informare a publicului privind conștientizarea cu privire la dreptul la viață privată al persoanelor cu dizabilități, dar mai ales de activități de formare/instruire a personalului care lucrează cu persoanele cu dizabilități.

Pentru a asigura persoanelor cu dizabilități dreptul la protecția legii împotriva oricăror tipuri de intruziuni sau atacuri la viața personală, legislația în vigoare (Codul Penal) va trebui modificată în sensul completării cu reglementări care să stabiliească caracterul agravant în astfel de cazuri.

Aceeași abordare se impune și în cazul confidențialității informațiilor referitoare la datele personale, medicale și de reabilitare ale persoanelor cu dizabilități; sunt necesare măsuri suplimentare care să asigure protejarea acestui drept în cazul persoanelor cu dizabilități. În acest context spre exemplu, va trebui revizuit modelul certificatului de handicap care, la pct. I lit. A solicită copletarea codului de boală, informație din categoria datelor cu caracter personal, și deci, ce nu poate fi făcută publică, fără acordul persoanei.

În ce privește respectul pentru cămin și familie, sunt necesare măsuri eficiente și adecvate pentru a elimina discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilități în toate chestiunile referitoare la căsătorie, familie, statut de părinte și relații interpersonale, în condiții de egalitate cu ceilalți, astfel încât să fie asigurată atât recunoașterea dreptului tuturor persoanelor cu dizabilități care sunt la vârsta căsătoriei de a întemeia o familie în baza consimțământului liber și deplin al viitorilor soți, ceea ce presupune, în prmul rând, modificarea Codului Civil, cât și recunoașterea dreptului persoanelor cu dizabilități de a decide liber și responsabil asupra numărului de copii și a intervalului dintre nașteri și dreptului de a avea acces la informații corespunzătoare vârstei, la educație referitoare la reproducere și planificare familială dar și la mijloacele necesare care le oferă posibilitatea de a-și exercita aceste drepturi.

Pentru aceasta, sunt necesare a fi create, în comunitate, servicii sociale care să furnizeze persoanelor cu dizabilități informații adaptate și corespunzătoare vârstei, despre reproducere și planificare familială precum și despre mijloacele necesare care le oferă posibilitatea de a-și exercita aceste drepturi, să asigure asistență adecvată persoanelor cu dizabilități în îndeplinirea responsabilităților ce le revin în creșterea copiilor lor

De asemenea, sunt necesare servicii care să asigure furnizarea de informații complete despre dizabilitate și drepturile persoanelor cu dizabilități precum și asistență, atât copiilor cu dizabilități cât și familiilor acestora, astfel încât să se sigure exercitarea acestor drepturi și pentru a preveni ascunderea, abandonarea, neglijarea și segregarea copiilor cu dizabilități.

Deși, cel puțin formal, libertatea de expresie și opinie precum și accesul la informație sunt garantate, pentru a se asigura exercitarea acestora de către toate persoanele cu dizabilități, sunt necesare, în continuare, măsuri care să asigure atât furnizarea informațiilor destinate publicului larg, către persoanele cu dizabilități, în formate accesibile și cu tehnologii adecvate diverselor tipuri de dizabilități, la timp și fără cost suplimentar, cât și utilizarea limbajelor mimico-gestuale, a scrierii Braille, a comunicării augmentative și alternative și a tuturor celorlalte mijloace, moduri și formate de comunicare accesibile, în funcție de opțiunea proprie. De asemenea, aceste măsuri trebuie să determine organismele private care furnizează servicii către publicul larg, inclusiv prin intermediul internetului, să furnizeze informații și servicii în formate accesibile și ușor de utilizat pentru persoanele cu dizabilități, să încurajeze mass-media, să-și facă serviciile accesibile pentru persoanele cu dizabilități. Atenție deosebită trebuie îndreptată spre recunoașterea și promovarea limbajelor mimico-gestuale.

Persoanele cu dizabilități continuă să se confrunte cu bariere fizice și de comunicare, cu secții de votare inaccesibile, cu lipsa de informații în formate accesibile, care împiedică sau limitează participarea lor egală și efectivă în desfășurarea afacerile publice. Mai rămân încă multe de făcut pentru a garanta accesul egal și efectiv la drepturilor politice de către toate persoanele cu dizabilități, măsuri ce ar putea avea în vedere:

– Eliminarea obstacolelor juridice și administrative: strategiile din domeniul dizabilității ar trebui să abordeze modalități de promovare a participării politice a persoanelor cu dizabilități, inclusiv modificarea legilor care privează aceste persoane de dreptul de vot din cauza dizabilității; introducerea formelor alternative de vot pentru persoanele llipsite de capacitate de exercițiu, și accesibilizarea mecanismelor de reclamație cu privire la vot;

– O participare politică mai accesibilă, în sensul în care secțiile de votare ar trebui să răspundă nevoilor tuturor persoanelor cu dizabilități, nu doar celor cu deficiențe fizice. Informațiile cu privire la alegeri și materialele de campanie ar trebui să fie disponibile într-o gamă variată de formate accesibile – de exemplu în Braille, limbajul semnelor, în formate ușor de citit etc.

– Extinderea posibilităților de participare politică, în sensul în care ar trebui promovate oportunități de participare a persoanelor cu dizabilități la consultări publice, prin utilizarea unor forme accesibile de comunicare sau prin acordarea de sprijin suplimentar acolo unde este necesar.

– Sensibilizarea cu privire la drepturi: – Funcționarii implicați în alegeri, partidele politice, autoritățile publice și mass-media au nevoie de instruire și de orientări cu privire la modul în care trebuie să răspundă nevoilor persoanelor cu dizabilități. De asemenea, organizațiile persoanelor cu dizabilități ar trebui să beneficieze de sprijin pentru implementarea unor programe de conștientizare în rândul membrilor lor a importanței exercitării dreptului de vot.

– Colectarea de date pentru a măsura participarea politică, date fiabile și comparabile la nivelul UE și al statelor membre pentru a fi utilizate la formularea de măsuri țintite care vor îmbunătăți participarea politică, inclusiv elaborarea de abordări comune pentru culegerea unor astfel de date și de orientări pentru măsurarea accesibilității.

Sunt necesare a fi dezvoltate modalități alternative de vot (spre exemplu votul prin corespondență), care să permită alegătorilor cu dizabilități să voteze în public, preferabil fără asistență, asigurându-se astfel secretul votului. Acestea însă ar trebui să fie întotdeauna evaluate în raport cu obligația generală de a include persoanele cu dizabilități în toate aspectele societății, promovând independența, autonomia și demnitatea acestora, urmând a fi utilizate numai în cazurile în care nu este posibil, sau este extrem de dificil, pentru persoanele cu dizabilități să voteze în secțiile de votare, la fel ca toți ceilalți, pentru că, dependența generală privind votarea asistată și votul alternativ nu sunt în concordanță cu obligațiile generale asumate de statele părți în conformitate cu articolele 4 și 29 din Convenție.

Așadar, mult discutatul Cod Electoral va trebui să reglementeze obligația de a fi asigurate proceduri, facilități și materiale de vot adecvate, accesibile, ușor de înțeles și utilizat, pentru toate persoanele cu dizabilități, inclusiv pentru cele cu deficiențe de vedere sau intelectuale;

Politicile din domeniul sănătății trebuie să aibă în vedere măsuri adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la programele publice de sănătate pentru populație și la serviciile de sănătate, inclusiv la cele din domeniul sănătății sexuale și reproductive.

Măsurile trebuie concentrate pe furnizarea, cât mai aproape posibil de comunitățile în care trăiesc persoanele cu dizabilități, inclusiv în mediul rural, serviciilor de sănătate care acordă atenție probelemelor specifice persoanelor cu dizabilități, serviciilor adecvate de diagnosticare și de intervenție timpurie și a celor menite să prevină riscul apariției altor dizabilități.

O atenție deosebită trebuie acordată furnizării îngrijirilor de sănătate pe baza consimțământului conștient și liber exprimat, prin creșterea gradului de conștientizare privind drepturile omului, demnitatea, autonomia și nevoile persoanelor cu dizabilități, prin instruire și prin promovarea de standarde etice în domeniul serviciilor de sănătate publice și private.

Și în domeniul angajării se impune o revizuire a legislației – ar trebui început cu modificarea articolului din Codul Muncii cu privire la interzicerea încadrării în muncă a persoanelor puse sub interdicție judecătorească. De asemenea, trebuie elaborate politici și identificate măsuri adecvate pentru promovarea angajării persoanelor cu handicap în sectorul privat, promovarea oportunităților pentru activități independente, dezvoltarea spiritului antreprenorial, dezvoltarea de cooperative și începerea unei afaceri proprii, promovarea reabilitării vocaționale și profesionale, menținerea locului de muncă și programele de reintegrare profesională pentru persoanele cu handicap. De asemenea se impune o analiză a termenilor și conceptelor specifici domeniului pensiilor – invaliditate, pensia de invaliditate, pierderea capacității de muncă astfel încât persoanelor cu handicap care au și calitatea de pensionar de invaliditate să li se respecte dreptul la muncă.

Programele publice elaborate de Guvern trebuie să aibă în vedere consilierea profesională și programele de instruire accesibile pentru persoanele cu handicap, serviciile de ocupare a forței de muncă convenționale disponibile pentru persoanele cu handicap pe baze egale cu ceilalți ce caută de lucru. La elaborarea programele publice, Guvernul trebue să se asigure că programele convenționale de protecție socială includ persoanele handicap și în același timp le sprijină întoarcerea la locul de muncă necreând stimulente negative celor care caută să se angajeze sau care vor să se întoarcă la locul de muncă.

De asemenea, programele publice presupun ajustarea sistemelor de evaluare a dizabilitățiiastfel încât acestea să evalueze aspectele pozitive ale funcționării și capacității de muncă.

Culegerea de date statistice este o altă direcție ce trebuie ținută în atenția Guvernului. Credem că trebuie elaborate și aplicate cu consecvență metodologii pentru colectarea datelor cu privire la angajarea persoanele cu handicap. Pentru aceasta, datele trebuie să fie standardizate astfel încât să asigure atât monitorizarea progresului politicilor cu privire la persoanele cu handicap cât și punerea în practică la nivel național a Convenției.

În ceea ce privește schimbarea atitudinilor, Guvernul trebuie să acționeze în sensul promovării conștientizării printre angajatori a obligației lor de a nu discrimina și a mijloacelor disponibile lor pentru a sprijini angajarea persoanelor cu handicap. Trebuie insuflat în rândul publicului ideea că persoanele cu handicap pot munci, dacă li se acordă suportul adecvat.

Un alt factor de decizie, cu rol în îmbunătățirea șanselor de a accesa piața muncii pentru persoanele cu handicap, îl reprezintă angajatorii care realizează adaptări rezonabile atunci când angajează persoane cu handicap, înființează programe de gestionare a dizabilității pentru a sprijini întoarcerea la lucru a angajaților care dobândesc o dizabilitate, dezvoltă parteneriate cu agențiile de ocupare a forței de muncă locale, cu instituțiile de învățământ, programele de instruire a aptitudinilor și întreprinderile sociale pentru a construi o forță de muncă calificată care să includă persoanele cu handicap, dar mai ales, se asigură că toți supervizorii și personalul de resurse umane sunt familiarizați cu cerințele de adaptare și non -discriminare cu privire la persoanele cu handicap.

Organizațiile neguvernamentale, inclusiv cele ale persoanelor cu dizabilități oferă suport specific atunci când șansele normale nu sunt disponibile, sprijină reabilitarea bazată pe comunitate pentru a spori dezvoltarea aptitudinilor și pentru a permite persoanelor cu handicap să-și câștige un trai decent.

În vederea asigurării persoanelor cu dizabilități a unui standard adecvat de viață pentru ele și familiile lor și îmbunătățirii continue a condițiilor de trai sunt necesare măsuri pentru a asigura accesul la servicii adecvate și accesibile ca preț, la dispozitive și alte tipuri de asistență pentru nevoile aferente dizabilității, la programe de protecție socială și de diminuare a sărăciei, la asistență financiară din partea statului, pentru cheltuieli legate de dizabilități, inclusiv formare, consiliere, asistență financiară și servicii de îngrijire temporară adecvate.

În acest sens, un prim pas ar putea fi reprezentat de recunoașterea de către politicile sociale din domeniul dizabilității a rolului compensator al prestațiilor sociale acordate potrivit prevederilor legislației speciale.

Deși au fost înregistrate elemente de progres, lipsa unei strategii coerente de accesibilizare, a unui plan național cu responsabilități distincte și a unui sistem de monitorizare centrat pe asigurarea dreptului la acces egal pentru toate persoanele cu dizabilități se resimt în situația prezentă. Devine evident faptul că accesibilitatea trebuie să intre în zona necesității imediate de analiză, intervenție și dezvoltare.

Astfel, o mai bună aplicare a legislației privind obligativitatea accesibilizării mediului fizic și informațional, concomitent cu un control mai eficient din partea instituțiilor abilitate ar putea crea premisele accesibilizării spațiului public.

De asemenea, se impune modificarea și completarea cadrului juridic din domeniul accesibilității, în primul rând prin modificarea prevederilor art. 62, în sensul introducerii ca obligație de a fi accesibilizate și locurile de muncă dar și a extinderii acestora prin introducerea obligatiei de a adapta și clădirile private, în care firmele private își desfășoară activitatea, astfel încât să se permită accesul neîngrădit al persoanelor cu dizabilități, în vederea eventualei angajări a acestora. Noțiunea de asistență vie trebuie reglementată de politicile sociale din domeniul dizabilității.

Elaborarea de standarde, instrucțiuni, ghiduri, manuale și alte materiale pedagogice privind accesibilizarea trebuie să devină o prioritate, ca și elaborarea unui Plan național de măsuri pentru eliminarea barierelor, inclusiv stabilirea responsabililor pentru îndeplinirea acestora, a celor responsabili de monitorizare.

Toate instituțiile din diverse domenii de activitate, fie că vorbim de construcții, mijloace de tramsport sau educație, trebuie încurajate ca în desfășurarea activităților lor să țină cont, de toate aspectele legate de accesibilitate. Spre exemplu, Inspectoratul de Stat în Construcții ar putea include în raportul său annual, informații cu privire la entitățile private care oferă facilități și servicii deschise publicului sau oferite acestuia ce țin cont de toate aspectele legate de accesibilitate, pentru persoanele cu dizabilități.

Pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți laserviciile de informare, comunicații și de altă natură, inclusiv serviciile electronice și de urgență, trebuie dezvoltate forme de asistenta si sprijin pentru accesul la informație, programe de formare a cititorilor și interpreților profesioniști de limbaj mimico-gestual, inclusiv elaborate și editate materiale de formare și suport.

Normativele, standardele și reglementările sunt doar o parte a ecuației pentru dezvoltarea eficientă a accesibilității, cealaltă parte fiind reprezentată de înțelegerea problemelor legate de accesibilitate pentru care, cea mai bună soluție o reprezintă implicarea persoanelor cu dizabilități încă din etapa de proiectare a mediului, produselor, serviciilor.

De asemenea, trebuie promovate acțiuni și activități de sensibilizare a opiniei publice în ceea ce privește protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități și respectul pentru diversitate, pentru că, accesibilitatea, vizează în aceeași măsură și alte grupuri de persoane, cum ar fi: femeile însărcinate, mamele cu copii, persoanele vârstnice etc.

Tema accesului persoanelor cu dizabilități la mijloace, dispozitive de mobilitate, tehnologii de asistare și forme active de asistență și de intermediere de calitate, inclusiv prin punerea acestora la dispoziția lor, la un cost accesibil, trebuie să devină prioritate pentru politicile publice din România, factorii responsabili trebuie să realizeze importanta mijloacelor compensatorii în procesul de incluziune socială.

Astfel, pachetul de bază pentru dispozitive medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale trebuie diversificat prin includerea unui număr mai mare de mijloace compensatorii, precum: scaune speciale, tacâmuri adaptate, scaune de duș/toaletă, mobilier de bucătărie adaptat, încălțăminte adaptată, software pentru computer, GPS pentru orientare în spațiu, sistem Braille pentru citit/scris, repotofon/ casetofon, șah Braille, aparat auditiv, telefon cu amplificator; table cu litere, simboluri, desene etc.; pentru comunicare electronică: dispozitiv de înregistrat sau voce sintetică și altele.

De asemenea, entitățile care produc dispozitive de sprijin pentru mobilitate, dispozitive și tehnologii de asistare, trebuie încurajate să țină cont de toate aspectele legate de mobilitatea persoanelor cu dizabilități.

În acest sens, un rol important trebuie acordat activităților de formare pentru dezvoltarea de abilități de mobilitate atât persoanelor cu dizabilități cât și pentru personalul specializat care lucrează cu persoanele cu dizabilități.

Problema copiilor cu dizabilități din asistență maternală ajunși la vârsta maturității rămâne una de maximă actualitate și în acest sens, autoritățile române trebuie să conceapă un plan de acțiune fundamentat în sensul stopării intrărilor în sistemul rezidențial de îngrijire în favoarea integrării acestora în familie, o soluție viabilă rămânând reglementarea asistentului personal profesionist.

De asemenea, asigurarea continuității măsurilor de protecție pentru copiii cu dizabilități care împlinesc vârsta de 18 ani trebuie să devină o prioritate a politicilor din domeniu. S-ar impune revizuirea sistemului de evaluare în vederea încadrării în grad și tip de handicap și reglementarea unei perioade de vârstă ”de trecere” (16-18 ani) pentru care să se dezvolte servicii specifice, în special a celor pentru pregătire a tânărului pentru viața adultă și pentru viața independentă sau de informare a acestuia în privința oportunităților de educație, angajare, acces la viața familială și viața socială, la diferite mijloace de petrecere a timpului liber.

O soluție în acest sens ar fi ca, până la dobândirea de către tânărul cu dizabilități a abilităților de viață independentă, căsuțele de tip familial în care aceștia sunt gazduiți, să se transforme în locuințe protejate preluate de sistemul de protecție al persoanelor cu handicap, fără a mai fi nevoie de relocarea beneficiarilor la împlinirea majoratului. Soluția are în vedere și faptul că atât administrarea și gestionarea ambelor tipuri de servicii este în sarcina aceleiași direcții județene de asistență socială și protecția copilului, finanțarea fiind bugetul de stat.

Viața independentă și integrarea în comunitate a persoanelor cu dizabilități reprezintă un obiectiv pe care Guvernul, prin politicile sale publie, va trebui să-l urmărească. Pentru realizarea acestuia este nevoie de mai multe servicii de asistență și suport, de servicii multidisciplinare, integrate și accesibile, bine reglementate care să permită persoanelor cu dizabilități o viață independentă, să participe la viața economică, socială și culturală a comunităților lor, să contribuie deci la creșterea autonomiei, în paralel cu evitarea neglijării și marginalizării, pe baza evaluării nevoilor individuale ale persoane

De asemenea, este nevoie de o strategie la nivel național pentru restructurarea instituțiilor de tip vechi destinate persoanelor adulte cu dizabilități și crearea de servicii alternative de tip familial, care să aibă în vedere stoparea admiterii în centrele cu o capacitate mai mare de 20 de locuri, reorentarea acestor tipuri de instituții către servicii de zi. Finanțarea sistemului de protecție al persoanelor cu dizabilități trebuie să se fundamenteze pe principiul “resursa urmează beneficiarul“ și astfel să se finanțeze de la bugetul de stat serviciile rezidențiale furnizate și în regim privat, nu numai cele publice, fapt realizabil inclusiv prin modificarea atât a secțiunii a IV a Centre pentru persoanele cu handicap din Legea privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, dar și a Legii bugetului de stat, în sensul stabilirii destinației sumelor defalcate din taxa pe valoarea adăugată: finanțarea sistemului de protecție a copilului și a a celui de protecție a persoanelor cu handicap.

Sunt necesare măsuri care să abordeze prejudecățile societății față de persoanele cu dizabilități și să promoveze un mediu incluziv care să conducă la integrarea deplină a persoanelor cu dizabilități în societate. Sunt la fel de necesare măsuri adecvate care să asigure că mediul fizic, precum și toate serviciile deschise sau furnizate publicului, inclusiv transportul, informarea și comunicarea sunt accesibile și disponibile în mod efectiv pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu celelalte persoane.

O legislație în domeniul dizabilității, bazată pe drepturile omului actionează ca un "factor de civilizare", în orice societate care respectă diversitatea și are scopul de a crea o societate cu adevărat deschisă tuturor.

Bibliografie

Alexandru Ioan, tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, București, 2008

Alexandru Ioan, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2008

Alexandru Ioan, Drept administrativ comparat, Editura Lumina Lex, București, 2000

Balahur, Doina, Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Universitatea ”Al.I.Cuza” Centrul de Studii Europene

Bălan Emil, Instituții administrative, Editura C.H.Beck, București, 2008

Beitz, Charles R.,The idea of human rights. Oxford: Oxford University Press, 2009

Berger Vincent, jurisprudența Curții Europene a Drepturilo Omului, ediția a 6 a, editura IRDO, București, 2011

Beck, Reinhard, Sachwurterbuch der Politik, Kroner Verlag, Stuttgart, 1986

Beșteliu Miga Raluca, Drept internațional public, volumul I, ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2014

Corbu Corina Alina, Persoanele juridice și grupurile de particulari în jurisprudența CEDO, Editura IRDO, București, 2010

Corlățean Titus, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura universul juridic, București, 2012

Culea, Silviu, John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire / Scrisoare despre toleranță, București, Ed. Nemira, 1999

Deaconu Ștefan, Instituții politice, ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2015

Diaconu Ion, Drepturile omului în dreptul internațional contemporan. Teorie și practică. Ediția a II a revizuită și completată, Editura Lumina Lex, București, 2010

Donnelly, Jack, Universal Human Rights in Theory and Practice, 3rd edn. Ithaca, NY and London: Cornell University Press, 2003

Duculescu, Victor, Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București, 1998

Dumitriu Petru, Diversite dans l‘unite?, Editura IRDO, București, 2008

Dungaciu, Dan, Națiunea și provocările (post)modernității, Editura Tritonic, București, 2004;

Fasulo, Linda. An Insider's Guide to the UN. New Haven, CT: Yale University Press, 2004

Fomerand, Jacques. The A to Z of the United Nations. Lanham, MD: Scarecrow Press, 2009

Fuerea Augustin, Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, București, 2015

Iancu Gheorghe, Drept constituțional și instituții politice, ediția 3, Editura C. H. Beck, București, 2014

Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții publice, Editura Hamangiu, 2012

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul I, ediția 4, Editura All Beck, București, 2005

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul II, ediția 4, Editura All Beck, București, 2005

Jura Cristian, Sistemul complementar de protectie a drepturilor omului si de combatere a discriminarii in România

Kennedy Kerry, Spune adevărul puterii, Editura Curtea Veche, București, 2009

Mada Corneliu, Manda Cezar, Dreptul colectivităților locale, ediția a IV a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2008

Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane, Ediția a IV a, Editura Lumina Lex, București, 2008

Marinică Elena Claudia, Promovarea și protejarea drepturilor omului prin mijloace contencioase, Editura IRDO, București, 2011

Mihăilă Mariana, Andrițoi Claudia, Drepturile omului și strategi antidiscriminatorii, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2009

Mihăilă Mariana, Andrițoi Claudia, Protecția juridică a drepturilor omului, ediția a III a, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2009

Tofan Apostol Dana, Instituții administrative europene, Editura C.H.Beck, București, 2006

Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept Internațional public. Sinteze, Ediția 6, Editura C.H.Beck, București, 2011

Năstase Adrian, Cristian jura, Florian Coman, 14 prelegeri de Drept Internațional public, Editura C.H.Beck, București, 2012anuela, Drepturile omului – valențe juridice și canonice, Editura C.H.Beck, București, 2011

Nickel,James, Making Sense of Human Rights: Philosophical Reflections on the Universal Declaration of Human Rights, (Berkeley; University of California Press

Pătulea Vsile, Tratat de management juridic și jurisdicțional, Editura IRDO, București, 2010

Popescu Dumitra, Drept intrnațional public, Editura Universității Titu Maiorescu, 2005, București

Popescu Dumitra, Drept Internațional Public, Ediția a III a(revăzută și adăugită), Chișinău, 2009

Renucci Jean-Francois, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009

Stan Nicolae Răzvan, Biserica ortodoxă și drepturile omului, Editura Universul Juridic, București, 2010

Vasilescu Daniel, Standardul demnității, Gupul de studiu al problematicii handicapului, București, 1999

Vasilescu Daniel, Oameni asemenea, Gupul de studiu al problematicii handicapului, București, 2001

Vassak, Karel, La Convention europeenne des droits de l'homme,Paris, 1964

Vedinaș Verginia, Drept administrativ, ediția a VII a, revăzută și actualizată, editura Universul juridic, București, 2012

Voicu Marian, Curtea Europeană a Drepturilor omului. 50 de ani de existență, Editura Universul Juridic, București, 2009

Vrabie, Genoveva,Organizarea politico-etatică a României. — București, 1995

Zamfir Elena, Zamfir Cătălin, Politici Sociale, Editura Alternative, București, 1995

Zlătescu Mroianu Irina, Drepturile omului. Idealuri, realități, perspective, editura Andre, București, 1993

Zlătescu Victor Dan, Zlătescu Mroianu Irina, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2003

Zlătescu Mroianu Irina, Demetrescu Radu C., Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999

Zlătescu Mroianu Irina, Demetrescu Radu C., Drept instituțional european și politici comunitare, Casa Editorială Calistrat Hogaș, 2001

Zlătescu Mroianu Irina, Demetrescu Radu C., Prolegomene la un drept European instituțional comunitar, Editura Economică, 2003

Zlătescu Mroianu Irina, Egalite de Chances Egalite de traitement, Editura IRDO, București, 2000

Zlătescu Mroianu Irina, A culture of peace, democracy and tolerance in Romania, Editura IRDO, 2002

Zlătescu Mroianu Irina, Demetrescu Radu C., Din istoria drepturilor omului, Editura IRDO, București, 2003

Zlătescu Mroianu Irina, Egalitate de șanse pentru persoanele cu handicap. Instrumente internaționale și jurisprudență, Editura IRDO, București, 2004

Zlătescu Mroianu Irina, Demetrescu Radu C, instituții europene și drepturile omului, Editura IRDO, București, 2005

Zlătescu Mroianu Irina, Demetrescu Radu C, Drept instituțional comunitar și drepturile omului, Editura IRDO, București, 2005

Zlătescu Mroianu Irina, ș.a., Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte. Volumul I. Instrumente Universale. Editura IRDO, București, 2007

Zlătescu Mroianu Irina, ș.a., Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte. Volumul II. Instrumente Regionale, Editura IRDO, București, 2007

Zlătescu Mroianu Irina, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Editura IRDO, București, 2008

Zlătescu Mroianu Irina, Drepturile sociale. Tratate europene, Editura IRDO, București, 2009

Zlătescu Mroianu Irina, Scarlat Mihaela, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului, Editura IRDO, București, 2011

Zlătescu Mroianu Irina, Nediscriminare. Autonomie. Incluziune, Editura IRDO, București, 2012

Zlătescu Mroianu Irina, Rights of persons with disabilities in Romania. Recent developments, Editura IRDO, București, 2014

Zlătescu Mroianu Irina, Drepturi egale și Mediu accesibil, Editura IRDO, București, 2014

Zlătescu Mroianu Irina, Human Rights. A dynamic and evolving process, Editura ProUniversitaria, București, 2015

Articole

Nickel, James „Human Rights”. The Stanford Encyclopedia of Philosophy (ed. Fall 2010)

Fagan, Andrew „Human Rights”. The Internet Encyclopedia of Philosophy, 2005

The Disabilities Convention – F. Megret

Cranston, Maurice., “Human Rights, Real and Supposed,” in D. D. Raphael (ed.), Political Theory and the Rights of Man, London: Macmillan, 1967;

Rethinking Personhood: New Directions in Legal Capacity Law & Policy”, Quinn, G

„Personhood & Legal Capacity: Perspectives on the Paradigm Shift of Article 12 CRPD”, Quinn, G

”A New Paradigm for Protecting Autonomy and the Right to Legal Capacity”, Bach, M, Kerzner, M

„A Survey of International, Comparative and Regional Disability Law Reform”, Theresia Degener and Gerard Quinn

”Disabled People in Britain and Discrimination: A case for anti-discrimination legislation”, Colin Barnes

„Disability politics and the disability movement in Britain: Where did it all go wrong”, Mike Oliver and Colin Barnes

„The History of Disability: A History of 'Otherness” Jayne Clapton, Jennifer Fitzgerald

A History of Disability: from 1050 to the Present Day, http://www.english-heritage.org.uk/discover/people-and-places/disability-history

Parallels in Time – A History of Developmental Disabilities), 1980 http://mn.gov/mnddc/parallels/index.html

The History of Disability: A History of 'Otherness', &Jemmifer Fitzgerald, The New Rennaisance Magazine, http://www.ru.org/human-rights/the-history-of-disability-a-history-of-otherness.html

A Brief History Of Disabled People’s Self-Organisation, 2010 – Greater Manchester Coalition of Disabled People, http://www.english-heritage.org.uk/content/imported-docs/a-e/brief-history-disabled-peoples-self-organisation.pdf

Disability politics and the disability movement in Britain: Where did it all go wrong, Mike Oliver and Colin Barnes, , Coalition Magazine, 2006, http://disability-studies.leeds.ac.uk/files/library/Barnes-Coalition-disability-politics-paper.pdf

The “Social Model of disability” and The Ddisability Movement,Vic Frankelstein, Greater Manchester

Coalition of Disabled People, 2010, http://www.mcgill.ca/files/osd/TheSocialModelofDisability.pdf

Disabled People’s Self-organisations: a new social movement?, T. Shakespeare, Disability, Handicap and Society, Vol. 8, No. 3, 1993, http://www.um.es/discatif/PROYECTO_DISCATIF/Textos_discapacidad/00_Shakespeare.pdf

Disability History Timeline, http://www.disabilityhistory.org/timeline_new.html

The Road to Independent Living in the USA: an historical perspective and contemporary challenges, Independent Living Institute, http://www.independentliving.org/docs6/martinez200309.html

Human Rights, Nickel, James, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2014 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <http://plato.stanford.edu/archives/win2014/entries/rights-human/>.

Human Rights, Fagan, Andrew. The Internet Encyclopedia of Philosophy, 2005, http://www.iep.utm.edu/hum-rts/

Intoducere la educața incluzivă, Maria Andruszkiewicz, Keith Prenton

Manea Livius, Dizbilitatea ca factor de risc privind accesul la serviciile de educație, Rev Calitatea vieții, XVII, nr.1-2, 2006

Studii, rapoarte

The United Nations Convention on the Rights of People with Disabilities- What does it mean for you? o Equality and Human Rights Commission Guidancen

„Disabilities – From Exclusin to Equality- Handbook for Parliamentarians on the Convention on the Rights of Persons with Disabilities and its Optional Protocol

„Monitorizarea Conventiei privind drepturile persoanelor cu dizabilitati – Indrumar pentru Monitorii Drepturilor Omului”

Report on the implementation of the UN Convention on the Rights of Persons with Disabilities (CRPD) by the European Union, European Comission, Brussels, 2014, SWD(2014) 182 final

Developing Anti-Discrimination Law in Europe, Isabelle Chopin and Catharina Germaine-Sahl, the European Network of Legal Experts in the Non-discrimination Field, 2006

National protection beyond the two EU Anti-discrimination Directives – The grounds of religion and belief, disability, age and sexual orientation beyond employment, Aileen Mc Colgan,European Commission, 2013

Disability and non-discrimination law in the European Union, Lisa Waddington, Anna Lawson (2009)

Manual de drept european privind nediscriminarea, FRA, 2010

Discrimination in Housing, Julie Ringelheim and Nicolas Bernard, European Commisiion (2013),

Abordări globale ale problematicii egalității și nediscriminării – prof. univ.dr.Irina Moroianu Zlătescu, rev Drepturile omului nr 1/2003, ed IRDO

Report from the Commission to the European Parliment and the Council – Joint Report on the application of ‘Racial Equality Directive’ and of ‘Employment Equality Directive’, European Commisiion, 2014

Report of the Ad Hoc Expert Group on the Transition from Institutional to Community-based Care, European Commission Directorate-General for Employment, Social Affairs and Equal Opportunities, 2009,

Country thematic reports on the fundamental rights of persons with intellectual disabilities and persons with mental health problems – Romania (2009) – FRA

Involuntary placement and involuntary treatment of persons with mental health problems (2012) – FRA

Choice and control: the right to independent living. Experiences of persons with intellectual disabilities and persons with mental health problems in nine EU Member States (2012) – FRA

The legal protection of persons with mental health problems under non-discrimination law – Understanding disability as defined by law and the duty to provide reasonable accommodation in European Union Member States – FRA

European Commission’ Green Paper – Improving the mental health of the population: Towards a strategy on mental health for the European Union, COM(2005)484,

Getting a Life–Living Independently and Being Included in the Community, Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights – Regional Office for Europe

Deinstitutionalisation and community living – outcomes and costs: report of a European Study, Mansell J., Knapp M., Beadle-Brown J., and Beecham J. (2007)

Shifting care from hospital to the community in Europe: Economic challenges and opportunities, 2008, London, – Medeiros H., McDaid D., Knapp M., and the MHEEN Group (2008)

Personal Assistance and Independent Living: article 19 of the UN Convention on the Rights of Persons with Disabilities, Debbie Jolly

Viață independentă: alegere și control asupra propriei vieții, European Social Network

Concluziile Consiliului privind Pactul european pentru sănătate mintală și bunăstare: rezultate și măsuri viitoare

FRA – The right to political participation of persons with mental health problems and persons with intellectual disabilities (2011

“Thematic study by the Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights on participation in political and public life by persons with disabilities”, 2011

IDA- “ Contribution to OHCHR Thematic Study on "The participation of persons with disabilities in political and public life"

Amy Weatherburn – „Excluded from the political process: the right to political participation of persons with disabilities”, 2014

Stefanos Grammenos “Comparative data and indicators European comparative data on People with disabilities & Citizenship – Final report”, 2013 Cap 4-6, p. 59-86

Anna Lawson – „Access to and Accessibility of Citizenship and Political Participation of People with Disabilities in Europe: Introduction to Two Related 2013 ANED Reports”, decembrie 2013, partea a II a, p. 7-49

Lisa Waddington Access to and Accessibility of Citizenship and Political Participation of People with Disabilities in Europe: Introduction to Two Related 2013 ANED Reports”, decembrie 2013,

Intelegerea dizabilitatii – ghid de bune practici

Disability Benefits and Entitlements in European Countries: Mutual Recognition and Exportability of Benefits, ANED, http://www.disability-europe.net/content/aned/media/ANED%202010%20Task%207%20-%20Disability%20Benefits%20and%20Entitlements%20-%20Report%20-%20FINAL%20%282%29.pdf

Country report on the implementation of policies supporting independent living for disabled people, ANED, http://www.disability-europe.net/content/aned/media/ANED%20Independent%20Living%20report%20-%20Romania.pdf

Report on the employment of disabled people in European countries, http://www.disability-europe.net/content/aned/media/RO%20Employment%20report.pdf

National disability policies in European countries in the context of the 2012 National Social Reports (NSRs), http://www.disability-europe.net/theme/social-inclusion

Report on the social inclusion and social protection of disabled people in European countries, http://www.disability-europe.net/content/aned/media/RO%20social%20inclusion%20report.pdf

Country report on equality of educational and training opportunities for young disabled people, ANED, http://www.disability-europe.net/theme/education-training

National accessibility requirements and standards for products and services in the European single market: overview and examples, http://www.disability-europe.net/theme/accessibility

Maximising the Impact and Effectiveness of Accessibility Measures for Goods and Services: Learning from National Experience – Synthesis Report for the Academic Network of European Disability Experts, http://www.disability-europe.net/theme/accessibility

The Protection of Consumers with Disabilities in the European Union: Persons with Disabilities as Active Participants in the Internal Market, http://www.disability-europe.net/theme/consumer-protection

First Disability High Level Group Report on Implementation of the UN Convention on thr rights of persons with disabilities

Second Disability High Level Group Report on Implementation of the UN Convention on thr rights of persons with disabilities

Third Disability High Level Group Report on Implementation of the UN Convention on thr rights of persons with disabilities

Fourth Disability High Level Group Report on Implementation of the UN Convention on thr rights of persons with disabilities

Fifth Disability High Level Group Report on Implementation of the UN Convention on thr rights of persons with disabilities

Sixth Disability High Level Group Report on Implementation of the UN Convention on thr rights of persons with disabilities

Fighting poverty and social exclusion, Committee of the Regions, 2013

The European Platform against Poverty and Social Exclusion: A European framework for social and territorial cohesion, SEC(2010) 1564 final

Study of compilation of disability statistical data from the administrative registers of the member states,

Supported Employment for people with disabilitties in the EU and EFTA-EEA, EU, 2012

Study on the situation of women with disabilities in light of the UNCRPD, EC, 2009

Mental Well-Being: for a smart, inclusive and sustainable Europe, EU 2011

Education and Disability/Special Needs policies and practices in education, training and employment for students with disabilities and special educational needs in the EU, EU, 2012

NHRIs AND PUBLIC PARTICIPATION, the Danish Institute for Human Rights. 2013 http://www.humanrights.dk/publications/nhris-public-participation

THE RIGHT TO PUBLIC PARTICIPATION-A HUMAN RIGHT’S LAW UPDATE, the Danish Institute for Human Rights. 2013 http://www.humanrights.dk/publications/nhris-public-participation

Public Participation audit, the Danish Institute for Human Rights. 2013, http://www.humanrights.dk/publications/public-participation-audit

The constitutional protection of human rights, the Danish Institute for Human Rights, 2012, http://www.humanrights.dk/publications/constitutional-protection-human-rights

Report on factors which enable or hinder the protection of human rights, the Danish Institute for Human Rights, 2015, http://www.humanrights.dk/publications/frame-report-factors-which-enable-hinder-protection-human-rights

Human Rights and Compulsory Psychiatric treatment – Reccomandations, the Danish Institute for Human Rights, 2013, http://www.humanrights.dk/publications/use-compulsory-measures-psychiatric-treatment

Common core document forming part of the reports of States parties – United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, United Nations, HRNI, june 2014

Anna Lawson, Sarah Woodin, National Accessibility Report, United Kingdom, Academic Network of European Disability experts (ANED), 2012

UK Initial Report on the UN Convention on the Rights of Persons with Disabilities

Combaterea discriminării în România: un pas spre egalitate și diversitate, CNCD, 2007

Raport cu privire la situația educației inclusive în românia, Fundatia Abilitare Speranta, 2009

Raport special privind respectarea și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Avocatul poporului – 2009

Raport special privind pensia de invaliditate prevazuta de legea nr. 263/2011 privind pensile publice, Avocatul poporului, 2010

Stadiul dezvoltării serviciilor sociale, Institutul IRECSON, 2011

Raport special privind plata drepturilor salariale ale asistentilor personali, prevazute de Legea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Avocatul poporului, 2011

CNCD – Raport de activitate pe anul 2011

Furnizarea serviciilor oferite persoanelor cu dizabilitati din sistemul residential. Indicatori, repere, provocari, IPP -2011

Diagnoza cu privire la mediul de angajare pentru persoanele cu dizabilitati, CNCD & IPP , 2011

Exercitarea dreptului la vot de catre persoanele cu handicap, Autoritatea Electorala Permanentă , 2011

Lupta împotriva discriminării în România – Cadru legal. Hotarâri ale Consiliul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, CNCD

CNCD – Dreptul la egalitate și nediscriminare în administrarea justiției – Manual de pregătire

Egalitatea de șanse – o condiție fundamentală pentru un angajator de succes – Colecție de spețe privind sancționarea faptelor de discriminare constatate la recrutare, selecție și promovare în sectorul public și privat: p. 166-p 206 si p. 409 – p. 420, IPP

Raport special privind efectele intreruperilor de tratament la persoanele seropozitivr HIV/SIDA, Avocatul poporului – 2012

CNCD – Raport de activitate pe anul 2012

(Ne)șansele unei persoane cu dizabilități de a-și găsi un loc de muncă în România. Analiză națională asupra experimentelor de economie social, CNCD & IPP, 2012

Raport national privind masurile intreprinse pentru punerea in aplicare a Conventiei și Recomandarilor asupra luptei impotriva discriminarii in domeniul educatiei (1960) – A opta Consultare cu privire la aplicarea Conventiei si Recomandarilor (2006 – 2011), Institutul de Stiinte ale Educatiei – 2012

Raport de monitorizare a implementării Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități în România: art. 9, art. 13, art. 19, art. 27, IPP, 2012

Percepții și atitudini privind discriminarea în România, CNCD, 2012

CNCD – Raport de activitate pe anul 2013

Copiii cu dizabilități, UNICEF, 2013

Accesibilizarea spațiului public pentru persoanele cu dizabilități – obligații și provocări pentru instituțiile publice, CNCD & IPP – 2013

Raport de monitorizare a implementarii Conventiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati: art. 9, art. 13, art. 19, art. 24, art. 27 – IPP -2013

Raport de audit al accesibilității spațiului public urban, Active Watch București, Râmnicu Vâlcea, Arad, iulie-august 2014

Raportul comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei, NILS MUIŽNIEKS, în urma vizitei efectuate în România în perioada 31 martie-4 aprilie 2014,

Sondaj de opinie privind educatia incluziva pentru persoanele cu dizabilitati, IPP 2014

Raport de monitorizare a implementarii Conventiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati: art. 9, art. 13, art. 19, art. 24, art. 25, art. 27, art. 29 – IPP – 2014

Cum funcționează Uniunea Europeană – Ghidul instituțiilor UE pentru fiecare, Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare, 2013

Acte și documente internaționale

Human Rights Act, 1998

Equality Act 2010,

Northern Ireland Act 1998

Disability Discrimination Act, 1995

Disability (Northern Ireland) Order 2005

Roadmap 2025, Achieving disability equality by 2025, Office for Disability Issues

Healthy Lives, Healthy People: Our strategy for public health in England, 2010

The Adults with Incapacity (Scotland) Act 2000

Adult Support and Protection (Scotland) Act 2007

The Mental Health (Care & Treatment) (Scotland) Act 2003

The Mental Health (Northern Ireland) Order 1986

Patient Rights (Scotland) Act 2011,

The Special Educational Needs and Disability (Northern Ireland) Order 2005,

The Education Act, 1996

“Support and aspiration: A new approach to special education needs and disability”, Department for Education, 2011

”The Children and Young People’s Ten Year (2006-2016) Strategy”

Public Service Accessibility Regulations 2000,

Access to Air Travel for Disabled Persons and Persons with Reduced Mobility – Code of Practice , Department of Transport, 2008

Government Digital Inclusion Strategy

Web Content Accessibility Guidelines

Guidance Inclusive communication, Office for Disability Issuse and Department for Work and Pensions, 2014

Principles of Inclusive Communication.An information and self-assessment tool for public authorities, The Scottish Government

Guidance on making reasonable adjustments for students and staff, University of Southampton, 2011

A cross-government strategy about independent living for disabled people, Office for Disability Issues, Department for Work and Pensions

Inclusive Communities A guide for Local Authorities, Disability Rights UK 2014

Social Work (Scotland) Act 1968

Access to Work guide for employers – Employers' guide to Access to Work: money to help disabled people do their jobs,

Moving Forward: a strategy for Improving Young People’s Chances through Youth Work, Scottish Government, 2007

Electoral Administration Act 2006

Acte și documente naționale:

Constituția României, republicată în Monitorul Oficial nr.767/2003;

Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României nr.1154/2004, cu modificările și completările ulterioare

Declarația cu privire la Drepturile Persoanelor cu Retard Mental, adoptata de Adunarea Generala ONU in 1971

Declarația privind drepturile persoanelor cu handicap, proclamată prin Rezoluția Adunării Generale 3447 ( XXX ) in 1975

Programul Mondial de Actiune privind Drepturile Persoanelor cu Handicap, adoptat prin Rezolutia Adunarii Generale nr. 37/53;

Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Handicap adoptate prin Rezolutia Adunarii Generale ONU 48/96

Convenția internațională privind protecția drepturilor tuturor muncitorilor migranți și ale membrilor familiilor acestora,

Conventia OIM nr. 159/1983 privind reabilitarea profesională și ocuparea forței de muncă (persoane cu handicap);

Recomandarea OIM nr. 168/1983 privind reabilitarea profesională și ocuparea forței de muncă (persoane cu handicap)

Declaratia de la Salamanca si directiile de actiune in domemul educatiei speciale – Conferinta Mondiala asupra educatiei speciale Acces si Calitate, Salamanca, Spania, 7-10 iunie 1994

Constitutia Romaniei,

Noul Codul Civil,

Codul de Procedura Civila,

Legea nr. 448/2006

Adrese internet:

http://www.infoeuropa.ro

http://europe.org.ro

http://www.osce.org/publications

http://www.senat.ro

http://www.fundamental.rights

http://www.un.org

http://www.ohchr.org

http://europa.eu

http:// www.coe.int

http://coe.mae.ro/node/148