Profilul Criminalului In Serie

PROFILUL CRIMINALULUI IN SERIE

CUPRINS:

CAPITOLUL I – CRIMA ÎN SERIE

DELIMITĂRI CONCEPTUALE: NOTIUNI. PUNCTE DE VEDERE. ACCEPTIUNI

CARACTERISTICILE CRIMEI ÎN SERIE

CAPITOLUL II – CRIMINALUL ÎN SERIE

2.1. PERSPECTIVA ETIOLOGICA ASUPRA CRIMINALILOR ÎN SERIE

2.1.1. CAUZE EXOGENE

2.1.2. CAUZE ENDOGENE

2.1..3. FACTORI CRIMINOGENI

2.2. PERSONALITATEA CRIMINALULUI

2.3. PROFILUL CRIMINALULUI

2.3.1. METODELE PROFILARII

2.4. CATEGORII DE CRIMINALI IN SERIE

2.5. RELAȚIA VICTIMĂ-INFRACTOR (CUPLUL VICTIMOLOGIC)

CAPITOLUL III – CRIMINALUL ÎN SERIE: PREVENȚIE, INTERVENȚIE, TRATAMENT

3.1. REACȚIA SOCIALĂ ȘI FUNCȚIA DE CONTROL A SOCIETĂȚII FAȚĂ DE FENOMENUL CRIMEI ÎN SERIE

3.2. ROLUL CRIMINOLOGIEI, PSIHISTRIEI ȘI A ALTOR DISCIPLINE ÎN PREVENIREA CRIMEI ÎN SERIE

CAPITOLUL IV – CERCETARE APLICATIVA : ANALIZA DE CAZ, SPETA

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

CONCLUZII

CAPITOLUL I. CRIMA ÎN SERIE

1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Definiția cea mai cuprinzătoare a crimei în serie este cea a lui Egger, profesor asociat de justiție socială la Universitatea din Sangamon:

’’O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulți indivizi (bărbați, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere și/sau o altă crimă ulterior; este fără predeterminare (nu exista o relație prealabilă între autor și victimă); survine într-un moment distinct și, aparent, nu are legatură cu omuciderea inițială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus, mobilul nu este tentația câștigului material, ci pare sa fie dorința de a-și exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate și se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalți. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situației lor în timp și spațiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparțin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranți, homosexuali, copii pierduți, femei singure sau în vârstă).’’

Editorii de la Forensic Science International au tras atenția anchetatorilor și experților judiciari asupra probabilității de a se afla în fața unei crime în serie, atunci când crima a fost ’’comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizați și care au răni aparente ante mortem, provocate prin legare, tortura în scopul producerii durerii și a suferinței, abuz sexual, mutilare înainte și după moarte, o motivație unică a rănilor, o posibilă eventrație, o castrare sau niște mutilări intenționate, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă.

Totuși, Hickey, profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, precizează, pe bună dreptate, că victimologia și femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate în această definiție. Tot astfel, pot exista relații prealabile între faptaș și victima sa (’’văduvele negre’’), ca și un mobil pecuniar (’’îngerii morții’’, doctori, escroci).

1.2. CARACTERISTICILE CRIMEI ÎN SERIE

Pentru a întelege această frecvență a criminalilor în serie trebuie să observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigașul în serie are câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele șase:

1. Crimele se repetă (“în serie”), petrecându-se cu frecvență mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioada de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă pâna când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul sau, este ucis.

Definiția de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în “serie” și nici vreo frecvență stabilită a acestei activități macabre căreia i se aplică termenul de mai sus.

Mulți dintre ei, după ce au fost arestați, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsați în libertate.William Banin, “ucigașul de pe autostradă” din California, i-a declarat unui ziarist, după proces: ”NU mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stapâni să n-o fac.” Pentru cei mai mulți criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual și mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, ”doza” e din ce în ce mai mare. Așa cum un drogat nu se va vindecă niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot așa și asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă pâna ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins și înlăturat din societatea pe care o afectează.

2. La fel ca în cazul omuciderilor “normale”, crimele tind să se petreacă în relație de unu-la-unu.

Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă de o altă persoană. Convențional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:

a. ”crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;

b. crima înfaptuită “cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranța unui câștig personal.

Odată atins obiectivul propus (eliminarea soțului necredincios, de exemplu, sau a deținătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia și

Tara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoșteau cu victima. Există și circumstanțe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiași familii, ca și de o infracțiune complementară, cum ar fi hoția. Însa cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca și pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu și cu o singură victima. În mare masură, motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai “sigur” să lucrezi singur, în sensul că numai ucigașul știe despre crimă, și trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Cu toate acestea surprinde frecvența cuplurilor, partenerilor și grupurilor criminale deși, în acest caz, indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Și totuși cerințele de securitate, pe care ucigașul singuratic le simte ca fiind esențiale, sunt satisfăcute.

Cuplurile ucigașe

Se referă, de regulă, la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicați într-o relație sexuală, în care bărbatul e, în general, partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, și anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinații degenerate, “personalitatea lor combinată” se dovedește mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au născocit expresia “folie a deux” (“iluzie împărtășită de două persoane legate emoțional”), iar psihologia –termenul Gestalt,conform căruia “întregul organizat e mai puternic decât suma părților lui”.

Printre cele mai cunoscute cupluri ucigașe se numără englezii Ian Bradly și Myra Hindley și australienii David și Catherine Birnei.

Partenerii

Noțiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relații sexuale. De obicei, după arestare “partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke și William Hare, scoțienii care ciopârțeau cadavrele.

Grupurile ucigașe

În orice discuție pe tema grupurilor ucigașe, se menționează numele lui Charlie Manson, deși “familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model general, așa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile și partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor ucigașe li se poate aplica foarte bine același principiu de folie a deux. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă , dar, adunați sub aripa unui grup cu o cauză comună și un lider, pot fi cuprinși de un val de “nebunie” colectivă.

3. Nu există—sau e foarte redusă—o conexiune între ucigași și victimă, persoanele implicate având foarte rar relații directe de rudenie.

Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparțin familiei asasinului, așa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câștig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina și nici arta investigației nu erau atât de dezvoltate. Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary Ann Cotton a putut să-și ucidă câțiva soți și toți copiii vitregi, și să obțină ca în dosare cauza morții să fie trecută “febra gastrică”. Oricum, pe masură ce tehnica de cercetare criminalistică și comunicațiile între poliții, ca și întelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victima/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.

4. Cu toate că ar putea exista un “tipar”, sau un anume “tratament administrat victimei”, crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv rațional sau clar definit.

Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numește “explicație psihologică” a unei crime în serie—motive care-și au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor și așa mai departe. În mod frecvent, criminalul are o personalitate foarte bine organizată și rațională și, adeseori, își planifică crimele cu mult timp înainte.

5. Creșterea vertiginoasă a mobilității în spațiu, de la inventarea automobilului încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la dorința lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima.

Așa cum absența mobilului face ca un polițist să întocmească cu greu o listă de suspecți, tot astfel și natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informații între forțele de poliție să fie dificil.

6. În mod obișnuit există un grad înalt de violență inutilă sau “exces de crimă”, în cadrul cărora victima e supusă unor brutalități exagerate.

Motivul aceste brutalități are legatură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivație a omorului; ea nu e mijloc de a obține un alt sfârșit, ca în cazul jafului, unde esența unui succes al operației este dată de fugă.

CAPITOLUL II. CRIMINALUL ÎN SERIE

2.1. PERSPECTIVA ETIOLOGICA ASUPRA CRIMINALILOR ÎN SERIE

În viziunea psihanalizei clasice, cea elaborata de Freud, destinul persoanei umane era marcat și determinat de lupta tragică dintre ’’pulsiunile’’ egoiste și agresive ale instinctului și presiunea normelor morale. Deoarece colaborarea, altruismul și dragostea față de semeni nu sunt considerate a face parte dintre tendințele naturale ale minții umane, individul apare condamnat la frustare veșnică, frustare rezultată din lipsa de libertate a satisfacerii pulsiunilor sale. Principala soluție de reducere a acestei frustrări ar consta, în viziunea lui Freud, numai din ’’deturnarea’’ pulsiunilor de la scopul său primar ( care este amoral și chiar antisocial).

Acest lucru s-ar produce prin refulare însoțită de dezvoltarea unor formațiuni de substituție, de sisteme morbide, socializare și sublimare ce constă în canalizarea într-o activitate derivată, investiția de energie fiind denaturată pentru creația artistică, sportivă sau pentru alte activități de ordin superior obținându-se, în cazurile fericite, un fel de ’’păcălire’’ a instinctului, energia acestuia fiind folosită în scopuri socialmente acceptabile. Din această viziune, eșecul proceselor de refulare și sublimare ar duce, în cazul unui individ cu o agresivitarustare veșnică, frustare rezultată din lipsa de libertate a satisfacerii pulsiunilor sale. Principala soluție de reducere a acestei frustrări ar consta, în viziunea lui Freud, numai din ’’deturnarea’’ pulsiunilor de la scopul său primar ( care este amoral și chiar antisocial).

Acest lucru s-ar produce prin refulare însoțită de dezvoltarea unor formațiuni de substituție, de sisteme morbide, socializare și sublimare ce constă în canalizarea într-o activitate derivată, investiția de energie fiind denaturată pentru creația artistică, sportivă sau pentru alte activități de ordin superior obținându-se, în cazurile fericite, un fel de ’’păcălire’’ a instinctului, energia acestuia fiind folosită în scopuri socialmente acceptabile. Din această viziune, eșecul proceselor de refulare și sublimare ar duce, în cazul unui individ cu o agresivitate înnăscută puternică, la dezvoltarea unei personalități dizarmonice și, în situații extreme, la aparitia unor ’’monștri’’.

Din perspectiva psihanalizei contemporane, care s-a îndepărtat considerabil de teoria pulsională a lui Freud, ’’mintea’’ individului uman, este predeterminată genetic spre apropierea și colaborarea cu ’’celălalt’’, cazurile de dezvoltare cu ’’defect’’ fiind urmarea, adesea reversibilă, a perturbării procesului natural de apropiere și relaționare cu semnul nostru. Conform teoriei ’’relațiilor de obiect’’, precum și celei a psihanalizei kleiniene, mintea este alcatuită, încă de la naștere, dintr-o serie de ’’fantasme’’( predominant inconștiente), care constau în ’’scenarii’’ de relație a persoanei cu semenii săi. Aceste fantasme, care pot fi comparate cu textul scris (deși ele există în forma unor reprezentări procedurale), stabilit anterior, pe baza căruia actorii distribuiți într-o piesă de teatru sau într-un film își interpretează rolurile, reprezintă planuri de acțiune, sub forma unor ’’algoritmi’’ de desfășurare pentru posibilele relații în care individul poate intra cu semenii săi. Principalele fantasme, care reprezintă ’’părți’’ alcătuitoare ale minții fiecăruia dintre noi, derivă din nevoile psihice fundamentale ale ființei umane: de dragoste, de colaborare, dar și de apărare și afirmare, de tipul luptei și al rivalității, în cazul întâlnirii unor obstacole și a apariției frustrării. Aceste scenarii, care au rolul de modelare anticipativă a interacțiunii individului cu ceilalți, își definitivează structura în primii ani de viață și dobândesc după aceea o mare stabilitate internă. Deși nu sunt total neinfluențate de către experiențele de viața, ele au tendința să manifeste o considerabilă influență la modificare ( variabilă cu vârsta și de la un individ la celălalt) chiar dacă, anterior, aplicarea lor a dus la rezultate nefavorabile pentru individul în cauză. Existența relativ fixă a acestor scenarii de acțiune interumană, în mintea fiecăruia dintre noi, explică perseverarea în ’’comportamente de eșec’’ și determină adesea impresia existenței unor ’’lait motive’’ distincte care caracterizează destinul persoanei umane. Ceea ce se modifică, relativ mai ușor, sunt rolurile pe care individul le joacă în cadrul aceluiași scenariu. Faimoasa ’’identificare cu agresorul’’, în urma căreia cel abuzat într-o relație anterioară va încerca să inverseze situația, asumându-și rolul de agresor, în aceeași relație sau în relația cu alte persoane, reprezintă exemplul cel mai cunoscut de flexibilitate internă de tipul schimbării rolurilor ( în lumea interlopă acest fapt este exprimat prin zicala:’’mai bine să plângă mă-sa decât mama’’). Ceea ce se întâmpla însă extrem de rar și numai în urma unor situații excepționale este modificarea scenariului în sine. În exemplul anterior, acesta ar echivala cu tendința cuiva, care a fost agresat și abuzat sistematic pe parcusul întregii sale copilării, de a părăsi acel model de relație și de a adopta un scenariu total diferit, în care algoritmul de relaționare nu ar mai fi de tipul dominat-dominator, agresor-victimă, ci ar avea la bază o relație de colaborare și de respect reciproc. Acest fapt explică de ce pedeapsa, prin tratare abuzivă și violentă (’’pe masura actului comis’’) a celui care a înfăptuit un delict, nu numai că are un potențial de reeducare, prin oferirea unui model de scenariu modificat, ci, dimpotrivă, confirmă și reîntărește vechiul scenariu primitiv-agresiv, prin punerea forțată a celui sancționat în postura de victimă.

O serie de observații și studii ale compotamentului nou-născutului relevă faptul că în primele săptămâni și luni de viața, mintea copilului ’’parazitează’’ mintea mamei, într-un mod similar în care, înainte de naștere, organismul sau fizic a fost conținut în uterul ei, în calitate de parte componentă a corpului acesteia. Neavând încă o minte proprie, ci doar niște scheme (fantasme) rudimentare de solicitare de factori vitali, scheme încărcate de agresivitate și violență primară ( ca urmarea frustrării pe care o poate gestiona încă), copilul se folosește de mintea mamei ’’împrumutând’’ și asimilând scenariile de relație ale acesteia. Într-un mod total inconștient, o mamă ’’destul de bună’’(Winncott,1971) se lasă parazitată psihic de către copilul său, oferindu-i acestuia scenarii mai elaborate și mai sofisticate, scenarii în care agresivitatea și distructivitatea primară, instinctuală sunt ’’îmblânzite’’ prin norme sociale și morale. O mamă care se ’’supară’’ pe copilul său, care-l respinge sau chiar îl lovește, când acesta o solicită sau o agresează, îi va transmite inevitabil modelul unui mod de relaționare bazat pe agresivitate și pe ’’dreptul celui mai puternic’’. Acest algoritm, fixat astfel din primele perioade ale vieții, va constitui scheletul bazat al edificării ulterioare a diferitelor scenarii de relație caracterizate prin violentă și distrugere.

Ulterior, copilul incepe să simtă și prezența tatălui, precum și a altor persoane apropiate mamei sale (aceștia fiind inițial descoperiți și percepuți în și prin mintea mamei), de la care asimilează (interanalizează) rapid noi secvențe și scenarii de interacțiune cu cei din jur. Treptat, după vârsta de 4-5 luni, își face apariția un proces de separare psihică ( similar separării fizice petrecute cu ocazia nasterii), prin care are loc secționarea și întreruperea treptată a ’’cordonului ombilical mintal’’ care asigurase anterior fuziunea psihică cu mintea mamei sale. În forma lor bazală, la vârsta de 1-2 ani, scenariile principale de interacțiune ale unui individ cu cei din jurul său sunt deja formate și ele vor constitui, pe întreg parcusul vieții sale, punctul de plecare în orice tip de relație inter-umană.

Separarea dintre mintea copilului și mintea mamei, precum și fată de mintile celorlalte persoane apropiate, nu este niciodată completă, păstrându-se un grad variabil de relativă dependență a individului față de cei din jur, dependență care îmbracă forme ’’mature’’ (independența) în perioada adultă. Un factor importanat al păstrării acestei dependențe, a sentimentului de comuniune cu ceilalți, îl constituie existența, în mintea majorității persoanelor care aparțin unei familii sau unui grup social, a unor fantasme (scenarii de relație) identice sau asemănătoare.

Din perspectiva psihanalizei kleiniene, continuată și dezvoltată de Wilfred Bion, un individ matur se raporteaza de-a lungul întregii sale vieți la grupul sau de referință (familie, prieteni, națiune) într-un mod asemănător în care copilul s-a raportat la mama sa în primele luni și ani de viața. În felul acesta, spre binele păstrării coeziunii și solidarității sociale, individul este permanent influențat (co-dependent) de matricea culturală a grupului sau de de referință, împărtășind cu acesta principalii algoritmi de relaționare. Desigur că matricea culturală a unei națiuni sau civilizații este, la rândul său, rezultanta dinamică a matricelor individuale ale persoanelor care o compun, realizându-se astfel dependența de tip matur sub forma inter-dependenței.

2.1.1. CAUZE EXOGENE

A. Factori culturali

Tradițiile culturale definesc roluri potrivite fiecărui sex într-o relație și cu greu acceptă depășirea granițelor rolului asumat, de cele mai multe ori, de buna voie, în credința că nu există și alternative. Unele modele culturale încă mai promovează ideea superiorității bărbatului asupra femeii, valori care îi dau acestuia drept de prioritate asupra partenerei de viață și de a-și impune voința prin orice mijloace.

Societatea duce implicit la perpetuarea acestor raporturi și practici. Copiii crescuți într-un astfel de mediu învață foarte multe din comportamentul părinților, preluând din mers rolul de soț violent, ori pe cel de soție de vocație victimă.

De regulă, conflictele violente din familie, în care femeia este victimă, de cele mai multe ori devin cunoscute de anturajul persoanelor implicate în conflict. Lipsa de reacție a celor din jur, de a pune capăt unei astfel de situații denotă o indiferență sau chiar o aprobare tacită.

Familia românească a evoluat de-a lungul istoriei noastre ca o matrice psihologică bazată pe principiul sincroniei și complementarității rolurilor masculine și feminine. Sistemul familial a suportat metamorfoze structurale, treptat, de-a lungul ultimei jumătăți de veac. El a transgresat de la o structură extinsă reglată de scheme tradiționale relativ rigide și valori spirituale, morale educaționale și materiale transmisibile prin legi nescrise către structura familială relativ restrânsă, de tip nucleal (părinți și copii), dar având ca specific păstrarea unor raporturi semnificative de tip „satelit” cu familiile de origine, ceea ce i-a conferit un dinamism inter-personal și inter-generațional deosebit.

Familia constituie principala instanță de socializare, având doua funcții:

– socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societății prin asimilarea principalelor valori și norme sociale prin intermediul primelor contacte sociale și experiențe de viață ale copilului, asigurându-i-se o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social;

– stabilizarea personalității adulților ce constă în trecerea de la socializarea primară la socializarea continuă.

Marea majoritate a victimelor provin din familii lipsite de preocuparea de a asigura o

socializare corectă a copiilor sau care, intenționat, asigură modele de socializare negative, implicându-i în activități infracționale, ceea ce creează o atitudine de ostilitate și indiferență față de familie și societate.

Familiile de infractori își implică, deseori, copiii în activități infracționale. Conform Teoriei asocierii diferențiate a lui Edwin Sutherland, comportamentul infracțional se învață în interacțiune cu alte persoane în procesul comunicării.

Existenta unui climat conjugal tensionat între soți și soții sau între soți și copii influențează negativ formarea personalității copilului. Orice perturbare în interiorul structurii familiei produce efecte privind nivelul de adaptare a sa în societate, cât și asupra structurii sale de personalitate, asupra copiilor, asupra soților. Modelul comportamental al părinților exercită o mare influență asupra copilului.

Soții Glueck, în lucrarea lor „Delicvența juvenilă nerelevată” stabilesc o serie de factori ce pot afecta structura familiei, respectiv: numărul de membri, capacitatea de educație a părinților, mobilitatea

socială și geografică a familiei, schimbarea reședinței în copilărie (divorțul, concubinajul), părinți despărțiți sau necăsătoriți, lipsa condițiilor materiale și de igienă, privarea de beneficiul culturii, stresați de tensiunile existente în familie, lipsa de supraveghere.

Tot mai multe cupluri și mai ales tinere preferă formele de conviețuire nelegiferate, în care își asumă puține responsabilități, respingând inclusiv ideea de a avea copii.

B. Factori socio-economici

Nivelul de trai – ca factor economic – se prezintă atât sub o dimensiune obiectivă, raportându-se la nivelul mediu de trai dintr-o societate, cât și sub o dimensiune subiectivă ce se referă la percepția individuală, evaluarea personală pe care individul o face statutului său economic. Astfel că, în funcție de nevoi și aspirații, unii își vor considera nivelul de trai satisfăcător, alții mizer.

Șomajul reprezintă acel factor ce duce la scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, afectând echilibrul interior al individului. De asemenea, șomajul se caracterizează prin atingerea gravă adusă structurii familiei, chiar la baza sa, autoritatea tatălui diminuându-se rolul său de susținător al familiei fiind alterat. În multe familii sărace se întâmplă ca tatăl să-și piardă serviciul, iar soția să rămână singurul susținător material al familiei. Această inversare a rolului în familie duce la stări de confuzie, dezechilibre interioare, stări de anxietate, alcoolism sau instabilitate emoțională.

2.1.2. CAUZE ENDOGENE

Persoanele violente par a nu fi conștiente sau responsabile de acțiunile lor sau au personalități neechilibrate, neputându-și controla furia sau accesele nervoase. În afara cazurilor patologice, agresorii sunt oameni normali din punct de vedere psihic, ce aparțin categoriilor sociale, fără deosebiri esențiale sub aspectul educației sau situării în ierarhia socială.

Agresorii au totuși trăsături specifice care îi includ într-o categorie de indivizi mai puțin sociabili, interiorizați, care nu-și divulgă ușor ideile și sentimentele și nu-și discută problemele personale în public. Sunt în general suspicioși, izolați, cu dificultăți de comunicare. În timp se produce o acumulare de frustrări ce evoluează de la nemulțumire la furie mocnită și creează o stare de confuzie, în care nici el însuși nu mai realizează ce anume îl supără. În această fază, orice incident minor poate declanșa un răspuns prin violentă extremă.

Dincolo de ponderea caracteristicilor individuale, în aprecierea rolului victimei în comiterea acțiunii victimizante se pot remarca o serie de cauze :

– Alcoolismul – intoxicația alcoolică, în funcție de fazele acesteia poate influenta în mod diferit discernământul și comportamentul individului;

– Egocentrismul, egoismul și orgoliul – pot ușura „misiunea” infractorilor datorită izolării sociale a victimei și a auto-supraaprecierii;

– Rigiditatea comportamentală și lipsa de sociabilitate – pot influenta victimizarea datorită dificultăților de adaptare ale subiecților la condițiile specifice ale situației conflictuale;

– Emotivitatea și impulsivitatea;

– Vârsta victimelor –gradul de victimizare al persoanelor este mai mare peste 14 ani;

– Starea materială a victimelor – mai ales dacă starea materială este „afișată” cu obstinență;

– Inteligența și starea de sănătate psihică a victimei – persoanele cu niveluri scăzute de inteligență sau bolnavii psihic sunt foarte ușor victimizați.

2.1.3. FACTORI CRIMINOGENI

Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influență deosebită asupra formării personalității individului, atenția criminologilor s-a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de muncă sau profesiei.

A. Familia

Fără doar și poate, familia are o influență covârșitoare în modelarea personalității fiecărui om. S-a susținut că rolul ei este superior oricărui grup social.

Considerată drept prima școală atât pentru omenire, cât și pentru copil, ea reprezenta pentru cel din urmă modelul exemplar în formarea sa. De aceea, carențele existente în sânul ei au repercusiuni dintre cele mai variate, de la traume psihice la delincvență.

Influența timpurie și aproape exclusivă a familiei, aceasta constituind multă vreme singurul univers social al copilului, la care se adaugă și timpul relativ îndelungat în care se petrece, câțiva ani, reprezintă tot atâtea argumente în favoarea rolului determinant ce îl care „celula de bază a societății” în socializarea persoanei.

Modul de a fi al părinților este idealul oricărui copil (până la un punct, până la o vârstă). Deci mortalitatea îndoielnică parentală, coroborată cu lipsa de preocupare față de devenirea, împlinirea ca persoană a copilului (și care nu se rezumă la a-i da tot ce are nevoie din punct de vedere material) conduc la deformările de conștiință ale minorului, cu efecte directe și dureroase nu numai asupra societății (devianța – delincvența – infracționalitatea), ci și asupra celor care trebuiau să îi ofere altceva decât surogate educaționale.

Două sisteme de comportament ale părinților se întrec în a distruge personalitatea copilului: cel paternalist și cel laxist opus unul altuia în esență, dar paradoxal extremele se ating.

În primul, tot ce comandă adultul trebuie executat necondiționat de către minor. Astfel, cu personalitatea strivită, timid și nesigur, cel din urmă nu va cunoaște ce și cum este libertatea, creativitatea lui va fi anulată.

În a doua situație, inexistența limitelor impuse de către părinte determină insuficienta dezvoltare a conștiinței morale pentru că, repetăm, nu există opreliști și totul i se cuvine.

Sensibilitatea specifică vârstei îl determină pe copil să sufere și să rămână marcat nu doar de divorțul sau moartea părinților, ci și de relațiile interconjugale încordate chiar dacă ele nu sunt exteriorizate, ele fiind simțite din plin.

Alte suporturi ale influenței negative din partea familiei sunt despărțirea în fapt a părinților (asimilabilă divorțului), ignorarea și încălcarea sistemului normativ al societății, alcoolismul, consumul de droguri, etc.

Dacă astăzi se vorbește mereu de o criză a societății, cu siguranță că în aceeași măsură se cuvine să fie menționată și criza familiei, care trebuie înțeleasă nu neapărat și imediat ca o disoluție a instituției în sine, cât ca o abdicare de la anumite funcții de socializare și de educație morală.

B. Școala

La școală copilul merge cu „cei șapte ani de acasă” și, după majoritatea cercetărilor în domeniu, cu un caracter conturat și structurat.

În intervalul de timp rămas pentru instruire, de regulă nu se mai produc transformări radicale de personalitate, ci au loc adăugări, amplificări sau înlăturări parțiale. Și așa, școala reprezintă un pilon de bază în devenirea personalității umane.

Învățământul poate constitui un obstacol în socializarea copiilor sau o poate perturba prin:

– procesul de învățământ scăzut din punct de vedere calitativ (incompetența sau indiferența cadrelor didactice);

– acceptarea actelor de indisciplină, deci nesancționarea conduitelor deviante, în primă instanță, și delincvente;

– existența unor greșeli grosolane în aprecierea nivelului de cunoștințe (severitate nemăsurată, mai rar astăzi, sau indulgență sterilă);

– numărul mare de elevi cuprinși într-o clasă, ceea ce face mai grea misiunea lucrului cu elevii în ansamblu și cu fiecare în parte;

– lipsa unui contact rezonabil cu familiile care au copii problemă (indisciplinați notorii, slabi și foarte slabi la învățătură, cu tendințe antisociale persistente, etc.).

Cunoștințele, în sine, nu determină o persoană să devină infractor dacă nu le are. Nu acesta este criteriul care diferențiază infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel, instrucția dublată de moralitate poate să determine abandonarea devianței, în primă instanță. După E.Durkheim, este moral tot ceea ce reprezintă o sursă de solidaritate socială, tot ceea ce leagă indivizii între ei, tot ceea ce îi limitează în libertatea lor absolută pentru a-i face dependenți unul de celălalt în cadrul aceleiași societăți.

C. Locul de muncă

La rândul său, locul de muncă exercită o influență manifestată asupra fiecărei persoane. Elementele de coeziune care există între membrii unui colectiv de muncă transformă grupul într-o a doua familie. Din această cauză nu surprinde afirmația făcută de mulți infractori că au dobândit comportări antisociale la locul de muncă.

Fiecare loc de muncă, prin specificul său, poate avea consecințe particulare criminogene. Astfel, munca prestată în zgomot mare poate slăbi psihicul omului; caracterul moral poate fi slăbit în cazul în care se muncește în anumite localuri de consumație (baruri); mediile comerciale și de afaceri, caracterizate prin „setea de aur” prin îmbogățiri rapide afectează negativ moralitatea unora.

Trebuie să spunem că, de regulă, infractorii, mulți dintre ei nu se adaptează mediului de la locul de muncă: comit abateri disciplinare, întârzie sau lipsesc, întrerupt sau modifică programul de muncă, au loc conflicte cu colegii, uneori comit infracțiuni la locul de muncă.

2.2. PERSONALITATEA CRIMINALULUI ÎN SERIE

Alături de etiologia crimei în serie, un domeniu la fel de incitant și care de asemenea a constituit obiectul de studiu al criminologilor și al specialiștilor din ramurile apropiate criminologiei îl constituie personalitatea și psihologia criminalilor în serie. De asemenea, acest gen de criminal a fost zugrăvit în literatură, dar și în cinematografie (cel mai sugestiv exemplu îl reprezintă personajul Hannibal Lectter din filmul american "Tăcerea mieilor", film cu un mare impact în rândul publicului și care a fost recompensat cu premiul "Oscar" în anul 1992). Toate aceste încercări de expunere a unor criminali în ochii opiniei publice au fost realizate cu scopul de a înțelege comportamentul ucigașilor în serie și obsesia acestora pentru crimã, de a le populariza personalitatea astfel încât oamenii să știe să se ferească de ei și să nu cadă victime pe viitor ale unor astfel de dezaxați.

Personalitatea umană este ansamblul trăsăturilor temperamentale, caracteriale și voliționale ale fiecărei persoane în parte și care determină atitudinea liber conștientă față de lume și propria persoană.

Caracterul rezultă din ansamblul trăsăturilor de atitudine sau comportament, față de mediul social, diferențele prin educație, pe fondul însușirilor temperamentale înnăscute.

Olof Kinberg consideră că personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică și această totalitate funcțională.

A. Porot și Th. Kammerer stabilesc următoarele trăsături fundamentale ale personalității normale:

1) Unitatea și identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat și rezistent;

2) Vitalitatea sa. Aceasta constituie un ansamblu însuflețit, ierarhizat, a cărei existență este condiționată de oscilațiile sale endogene și de stimulii exteriori, la care răspunde și reacționează;

3) Conștientizarea. În virtutea sensului său cenestezic, a aferențelor sale senzoriale multiple, a imprimărilor sale subconștiente sau a percepțiilor conștiente, individul își făurește o reprezentare mentală a tuturor activităților sale fiziologice și psihice;

4) Raporturile sale cu mediul ambiant. Acest contact cu ambianța este de cea mai mare importanță. Personalitatea opune Eul lumii exterioare și îi dă astfel conștiența și limitele sale. Dar nu este vorba de o simplă închistare, căci personalitatea trebuie să exercite o vigilență constantă în fața mediului ambiant și să regleze comportamentul în funcție de circumstanțe.

Alterările izolate sau complexe ale acestor elemente diferite realizează patologia personalității.

În contextul personalității, temperamentul, caracterul și voința constituie un ansamblu dinamic, în interrelație unitară cu afectivitatea și cunoașterea, ce se obiectivează în atitudinea față de lume și viață. În cazul criminalilor în serie, această unitate este deformată, deviată, prin îmbolnăviri psihice sau factori sociali negativi.

Fiecare boală psihică produce deformări comportamentale grave specifice și care se reflectă în comportamentul ucigașului în serie. Concluzionând, principalele trăsături ale comportamentului criminal, care ies în evidență cu și mai multă amploare în cazul ucigașilor în serie, sunt, conform lui Jean Pinatel: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivã.

1) Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși, el și numai el se află în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor.

Atunci când nu-și realizează scopurile propuse, devine invidios și susceptibil. Se caracterizează printr-un permanent sentiment de suficiență, prin acțiuni dominatoare și chiar despotice.

Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate domeniile dreptate. Pentru egocentric, sursa neîmplinirilor sale este întotdeauna exterioară, se află în comportamentul celorlalți, niciodată în el însuși.

Egocentricul minimalizează așadar valoarea celorlalți, simțindu-se tot timpul nedreptățit, ceea ce conduce la conduite agresive.

Ucigașii în serie se consideră singurii oameni adevărați, ceilalți fiind doar niște simple obstacole care le stau în realizarea dorințelor. În momentul în care sunt singuri cu victimele și ele sunt încă în viață, serial-killer-ii trăiesc un sentiment înălțător, se simt Dumnezeu, deoarece au putere asupra vieții și a morții.

Atunci când ucid și aud ultima dorință și răsuflare a victimelor, aceștia încearcă o senzație de putere. După ce ucid, parcă își revin dintr-un vis fantastic. Ei își dau seama că au greșit în fața legii și lui Dumnezeu, însă târziu, de obicei a doua zi după comiterea faptei. Însetați de dorința unei puteri dumnezeiești, serial-killer-ii simt nevoia imperioasă de a comite crime.

Datorită egocentrismului, ucigașii în serie pierd treptat contactul cu cei din jur, fiind în imposibilitatea stabilirii unor contacte interumane normale cu cei din preajma lor și din cauza lipsei discernământului în alegeri.

2) Labilitatea criminalilor în serie se traduce prin fluctuația emotivității, capriciozitatea și, ca atare, o accentuată deschidere spre influențe.

Asemenea indivizi nu-și pot inhiba, domina dorințele, sunt imprevizibili și se angajează în comiterea faptelor fără a reflecta la consecințele acestora. Instabilitatea emoțională semnifică o insuficientă maturizare afectivă, indivizii fiind robii influențelor și sugestiilor, neputând să-și inhibe pornirile și dorințele nici în fața pericolului de a fi demascați.

3) Agresivitatea manifestată pregnant în comportamentul ucigașilor în serie apare pe fondul unor stări depresive sau maladive, dar și ca o rezultantă a stării de frustrare trăită de aceștia ca urmare a unui proces ratat de socializare sau ca urmare a unei socializări profund negative.

Carența afectivă de care au suferit mulți dintre ucigașii în serie în cursul copilăriei a dus la instalarea unui complex de inferioritate în relațiile cu ceilalți și pe care nu 1-au putut depăși decât prin comiterea de crime ca unică posibilitate de a ieși în evidență cu orice preț.

4) Indiferența afectivă este strâns legată de egocentrism și mai poartă numele de insensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea de a înțelege durerile și nevoile celorlalți (absența empatiei) prin satisfacția resimțită de durerea altora. Indiferența afectivă reflectă în fond stările de inhibare și dezangajare emoțională. Această latură a personalității criminalului în serie se formează de la vârste timpurii, fiind una din principalele carențe ale procesului socializării, un rol primordial deținând în acest plan funcționarea defectuoasă a structurii familiei, stilul educațional deficitar. Datorită nepăsării morale și a lipsei de regret a ucigașului pentru victimele sale, apare și înclinația acestuia pentru pervesiune și sexopatie. Așa se explică, în rândul criminalilor în serie, proporția mare de asasini motivați sexual și care nu văd în femei decât niște obiecte create pentru satisfacerea nevoilor lor denaturate.

Odată cu creșterea numărului victimelor, criminalii în serie își pierd treptat conștiința, ceea ce face ca următoarea victimă să apară mai ușor.

În privința profilului intelectual al asasinului în serie, trebuie știut că asasinatul nu este incompatibil cu o oarecare stare de cizelare a spiritului.

Un răspuns posibil la aceste întrebări ar fi că spiritualitatea imprimă acțiunilor omenești pecetea caracterului ei, îndepărtându-se de materialitate.

Pe cine omoară criminalii în serie?

Criminalii în serie își aleg victime mai slabe decât ei înșiși. Deseori victimele lor se potrivesc unui stereotip care are o importanță simbolică pentru criminal. Bundy omora cu brutalitate femei de vârsta facultății care aveau părul lung și castaniu. O omora el de fapt de fiecare dată pe logodnica lui care a rupt legătura cu el? David Berkowitz, alias ”fiul lui Sam” nu era atât de special – el ura toate femeile: ”ele sunt de vină pentru tot. Tot răul care se întâmplă pe lume – într-un fel sau altul se întoarce la ele”. Gacy strangula cu sălbaticie bărbați tineri, unii dintre ei erau chiar angajații săi, numindu-i „oameni de nimic și slabi, fără importanță”. Unii cred că furia lui Gacy a fost proiectată asupra băieților care reprezentau propriul lui caracter inadecvat în ochii dominatorului său tată.

Cu rare excepții, criminalii în serie își umilesc victimele.

Criminalii în serie sunt sadici, căutând plăceri perverse în torturarea victimelor, ajungând chiar să le resusciteze din ghearele morții pentru a le tortura încă puțin..(„ce simți atunci când știi că vei muri? Așa își întreba Gacy victimele în timp ce le strangula, chiar le recita psalmul al 23- lea, silindu-i să fie curajoși în fața morții.). Ei trebuie să domine, să controleze și să „posede” persoana. Însă, când victima moare, sunt abandonați din nou, sunt lăsați singuri în profunda lor furie și silă de sine. Acest cerc infernal continuă până când sunt prinși sau uciși

2.3. PROFILUL CRIMINALULUI

În urma aplicării unor metode specifice de diagnostic, psihologii întocmesc profilul de personalitate al unui subiect, respectiv o schiță a structurii personalității, așa cum se manifestă aceasta în răspunsuri la întrebări, protocoale verbale, produse ale activității. De cele mai multe ori, identitatea celui supus diagnosticului este fie cunoscută, fie deliberat ignorată.

Relativ recent, psihologia a fost pusă în fața unei noi provocări, aceea de a ajuta la descoperirea identității unui subiect care nu dorește să fie cunoscut. Demersul nu este întru totul diferit de cel clasic.

Pentru specialiștii care se ocupă de investigarea omuciderilor, este cunoscut faptul că autorul unei crime procedează de o manieră care-i este caracteristică, îl individualizează și uneori este de o mare utilitate în identitatea sa. Acest stil personal, numit în limbajul de specialitate ’’modus operandi’’, este inferat de criminalist plecând de la evidențele fizice descoperite la locul faptei și este presupus a fi persistent în esența sa. Astfel, la o eventuală nouă infracțiune, criminalul va proceda, într-un mod asemănător. Fără să vrea, el își pune ’’semnătura’’ pe opera criminală al cărui autor este.

Pentru anumite genuri de infracțiuni și tipuri de infractori, ideea unui ’’modus operandi’’ trebuie să fie extinsă, astfel încât să fie aplicabilă și în cazul în care evidențele fizice (urmele) au fost recuperate sau distruse de autori. Datorită literaturii polițiste, mijloacele clasice ale criminalisticii pot fi cunoscute și de cei care urmează să comită o crimă. Aceștia nu vor lăsa urme care să-i trădeze sau vor ’’planta’’ urme care să conducă poliția pe o cale greșită. De aceea, anchetatorii trebuie să caute la locul faptei și evidențele numite non-fizice, care, deși mai greu de detectat, pot fi de o utilitate esențială.

De asemenea, există crime care au un caracter aberant după modul în care au fost săvârșite și un mobil mai greu inteligibil, cel puțin pentru investigatorul neavizat. Ceea ce este clar pentru majoritatea celor care se confruntă cu astfel de crime este că modul de a fi al autorului frizează patologia psihică. Puțini se gândesc, însă, că tocmai aceste indicii de patologie pot conduce la prognoze privind comportamentul criminalului, la strategii de căutare și de interogare a suspecților.

Pentru a veni în întâmpinarea acestor necesități, criminaliștii au apelat la cunoștințe de psihologie, sociologie și psihatrie, adăugate la cele de criminologie și criminalistică, pentru a dezvolta profilajul ca pe un nou instrument alături de cele clasice ale demersului investigativ.

Inițiem o pledoarie pentru utilizarea profilului de personalitate ca instrument specializat, cu rol orientativ, în cercetarea criminalistică. Anticipăm interesul unor categorii de cititori care pot include specialiști criminaliști și criminologi, psihologi, sociologi și psihiatri confruntați cu problematica violenței precum și studenți care se pregătesc pentru a lucra în asemenea domenii.

Principalele surse documentare care stau la baza acestei serii de articole sunt două cărți care tratează problematica utilizării profilului psihologic în criminalistică. Prima dintre acestea este cartea lui Ronald M. Holmes ’’Profilajul infracțiunilor violente – un instrument investigativ’’, apăruta în anul 1989 la Editura Sage Publication, California. Ronald M. Homes este profesor de criminalistică la Facultatea de Administrație a Justiției de la Universitatea din Louisville. A fost invitat să asiste în peste 100 de cazuri de omor și viol de către departamente de poliție de pe întreg teritoriul S.U.A. Este autorul mai multor cărți, printre care: ’’Criminalul în serie’’, ’’Infractorul sexual și sistemul justiției’’.

Cea de-a doua carte, apărută în traducerea lui George Pruteanu, în 1993, la Editura F.F. Press din București, cu titlul ’’Vânătorul de ucigași’’, îi are ca autori pe Robert K. Ressler și Tom Shachtman. Robert K. Ressler este un fost agent F.B.I. pensionat, care a lucrat în cadrul Departamentului de Științe Comportamentale. În această instituție a condus proiecte de cercetare asupra personalității criminalului, a colaborat cu polițiile locale pentru rezolvarea unor cazuri dificile și a instruit generații întregi de criminaliști în tehnica profilajului.

În intenția de a ajuta sistemul justiției în lupta împotriva crimei, profilajul psihologic are trei scopuri majore:

1. Asigurarea unei evaluări psihologice și sociale a infractorului potențial. Astfel, profilul trebuie să conțină variabilele cheie pentru procesul de identificare, precum: categoria de vârstă, profesia, religia, statutul marital, educația, unele habitudini etc. Aceste informații vor reduce sfera investigației cu efect direct asupra duratei, a resurselor angajate și, evident, asupra deznodământului acesteia. Se pot prezice atacuri viitoare posibile ca și locurile probabile ale acestor atacuri.

2. Indicarea tipurilor de obiecte pe care infractorul le va avea în posesie. Astfel, percheziția la domiciliul unui suspect se va focaliza pe obiecte precum suveniruri, fotografii, reviste pornografice și altele, care servesc pentru a evoca episodul violent.

3. Oferirea sugestiilor privind strategiile de interogare, știut fiind că infractorii răspund diferit la strategii de interogare diferite.

Tehnica profilajului se sprijină pe constatări ale științelor comportamentale și sociale, dar are și caracterul unei arte prin apelul la experiența profilatorului, la flerul și la intuiția sa. S-a creat chiar o aură de mister în jurul profilatorilor. Ei se folosesc de cunoștințe înalt specializate și abordează, de regulă, cazuri dificile care au rezistat abordărilor clasice (omoruri cu tăiere și ciopârțire a cadavrelor, eviscerație, tortură sadică, mutilare, incendiere fără motiv, viol, crime satanice și de cult.). Atunci când un profilator are succes, munca lui este considerată o adevărată magie, iar ficțiunea literară amplifică această percepție, și așa supradimensională. Rezultatul nu este întotdeauna pozitiv. Se obține o popularizare și un recurs mai frecvent la această metodă, dar apar și dezamăgiri atunci când eficacitatea nu este cea așteptată. Unii specialiști consideră că profilele sunt prea vagi și nu aduc nimic în plus, din punctul de vedere al faptelor concrete, față de informațiile culese de la barmanul cartierului. Ofițerii de poliție sunt impresionați de statutul și cunoștințele universitarilor. Aceștia din urmă au tendința să se cantoneze în cadrul cunoștințelor pe care le-au dobândit, rămânând departe de aspectele concrete ale muncii de investigație.

Un precursor al profilului folosit în prezent în criminalistică poate fi considerat profilul de personalitate al lui Adolf Hitler, realizat de psihiatrul american, dr. Walter C. Langer, la cererea Biroului de Servicii Strategice al S.U.A. În plin război, în perioada de maximă glorie a lui Hitler, oficialii militari americani doreau să știe care este tipul său de personalitate, ce îl face să fie credibil, cum ar putea reacționa dacă situația războiului i-ar fi defavorabilă. Cu ajutorul a trei asistenți de cercetare, cunoscători ai modelului teoretic psihodinamic, Langer a studiat toată documentația existentă și a solicitat interviuri oamenilor care îl cunoscuseră îndeaproape pe Hitler, cu scopul de a pune la dispoziția Biroului de Servicii Strategice un profil psihologic obiectiv al lui Adolf Hitler care ar ’’putea servi ca o bază comună pentru deciziile viitoare’’.

Conform acestui profil, Adolf l-a perceput pe tatăl său ca o figură distantă. Era rece, crud și brutal în relațiile cu soția și cu copiii. Pe de altă parte, mama era văzută ca fiind delicată, sensibilă și excesiv de afectuoasă. Tânărul Adolf a dezvoltat un puternic atașament libidinal pentru mama sa. Și-a dorit ca aceasta să-l părăsească pe tatăl lui și să-l iubească numai pe el, în schimb, în același mod. În viața adultă, Hitler nu a fost capabil să dezvolte sau să susțină o relație apropiată cu o femeie sau cu un bărbat, pentru că i-a considerat pe toți nedemni de încredere. Mama sa nu a vrut să-l iubească în același mod în care l-a iubit pe tatăl lui, deci ea – și femeile în general – nu erau demne de încrederea sau de dragostea lui.

Ca mulți alți dictatori, el se credea infailibil și omnipotent. Avea protecție divină; era împuternicit să elibereze Germania și să o transforme într-o superputere mondială. Războiul îi fusese dat ca răspuns la rugăciunile sale. Când avea 20 de ani, tânărul Adolf și-a lăsat barbă și a vrut să devină preot catolic. În timpul celui de-al doilea război mondial, se autointitula: ’’Christosul poporului german’’.

S-a încercat o predilecție asupra evoluției și a deznodământului dictatorului. Au fost analizate mai multe variante și s-a optat în final pentru posibilitatea unei deteriorări psihice în direcția schizofreniei, iar în cazul în care înfrângerea va fi iminentă, Langer a promis că Hitler se va sinucide. Fuhrerul amenințase că își va lua cu câteva ocazii anterioare și, în plus, îi spusese lui Rauschning: ’’Da, în momentul pericolului suprem trebuie să mă sacrific pentru popor’’.

Profilul lui Langer a fost uimitor de precis în prognozele sale. Hitler s-a sinucis, nu s-a căsătorit niciodată, și după cum reiese din scrierile sale, părea să fie foarte aproape de boală mintală. El a lăsat, de asemenea, mai multe argumente care arată înclinațiile sale către pervesiuni sexuale, coprolognie, urologie, ca și atracțiile sale către homosexualitate.

Profilajul are la bază câteva asumpții primordiale.

Prima dintre acestea este aceea după care scena crimei reflectă personalitatea criminalului. Aceasta este o presupoziție esențială, fără de care profilajul nu ar exista, deoarece, în momentul investigării unei crime, nu avem alte indicii decât cele oferite de scena crimei. Evidența fizică și non-fizică este cea care ne va conduce la tipul de personalitate și în final la identitatea autorului.

O altă presupoziție este aceea după care personalitatea infractorului va rămâne constantă în coordonatele sale esențiale. Criminalul va comite o crimă asemănătoare într-o manieră asemănătoare ca rezultat al impulsurilor, compulsiilor sau dependențelor care-i marchează personalitatea. Așa cum un test evidențiază o anumită psiho-patologie, scena crimei reflectă un tip de personalitate deviantă. De exemplu, un investigator avizat va deduce imediat dacă un infractor este sadic după natura rănilor victimei.

Profilajul nu este nici pe departe o metodă infailibilă. Într-un studiu FBI din anul 1981, din 192 de cazuri în care s-a realizat un profil, au fost rezolvate 88. Dintre acestea 88, numai în 17% dintre cazuri profilul a ajutat la identificarea suspecților. Dar rezolvarea cazurilor în care se aplică nu este singurul criteriu după care se apreciază valoarea tehnicii profilajului. Această tehnică oferă o înțelegere a tipurilor de personalitate care comit acte inacceptabile și neinteligibile, precum și a motivațiilor care stau la baza unor asemenea acte.

În urma cercetărilor întreprinse în cadrul Departamentului de Științe Comportamentale a FBI a fost dezvoltată o tipologie a infractorilor violenți pe care mulți profilatori o consideră utilă.

Tipul de infractor dezorganizat social, se caracterizează prin următoarele: este sub medie din punct de vedere al inteligenței (IQ 80-95), inadaptat social, necalificat într-o anumită profesie; tatăl a avut și are o slujbă instabilă și a instaurat în familie o disciplină severă sau inconsistentă; în timpul crimei acest infractor are o dispoziție anxioasă; de regulă, nu consumă alcool în cantități minime; trăiește singur, este nocturn, nu se interesează de știri, locuiește sau lucrează în apropiere de scena crimei; anterior crimei a putut fi observată o schimbare semnificativă în comportamentul său; frecvent se întâmplă să fi abandonat studiile liceale; este neglijent din punct de vedere al igienei personale, are ascunzători secrete și, de regulă, nu se întâlnește cu alte persoane.

Din punct de vedere al comportamentului postinfracțional, acest tip de criminal se întoarce la locul faptei, participă la funerarii sau la înmormântare, trimite anunțuri funerare la ziare, se poate îndrepta către religie, ține jurnale sau agende, își poate schimba reședința sau slujba și i se poate evidenția o schimbare în personalitate.

Ca tehnici de interviu se recomandă empatizarea, abordarea de tip consiliere, introducerea în mod indirect a dovezilor și intervievarea în timpul nopții, deoarece este perioada în care acest gen de infractor se simte cel mai bine (sursa FBI Law Enforcement Bulletin, 1985, cf. Holmes, 1989).

O asemenea persoană comite, de regulă, crime mai spontane. Dacă încearcă să-și schimbe adresa, nu se mută într-un mediu cu totul diferit. Unii pot încerca să se înroleze în armată, dar, de regulă, nu reușesc.

Tipul de infractor organizat antisocial este inteligent, adaptat social, performant din punct de vedere sexual, locuind, de regulă, cu un partener, a beneficiat în copilărie de o disciplină severă; are o dispoziție controlată, farmec și aspect masculin, este mobil din punct de vedere geografic și ocupațional, urmărește știrile și are un comportament ireproșabil în închisoare; etiologia infracțiunii comisă de acest tip este, de regulă, situațională.

Postinfracțional, acest tip de criminal se întoarce la locul faptei, oferă voluntar informații sau colaborează cu poliția; poate deplasa cadavrul pentru a-l ascunde sau îl poate expune la loc vizibil, pentru a face cât mai cunoscută crima.

Ca tehnici de interviu, având în vedere că acest infractor va admite un fapt numai dacă este atât de evident încât nu-l poate nega, se recomandă strategiile directe, stilul categoric și precis în ceea ce privește detaliile (sursa FBI Law Enforcement Bulletin, 1985, cf. Holmes, 1989).

Organizatul antisocial este un cerebral. Este organizat în tot ceea ce face. Pretinde că există un loc pentru orice și toate trebuie să fie la locul lor. Este antisocial pentru că a decis să fie astfel; este un însingurat pentru că există cineva suficient de bun pentru el. Are antecedente de utilizare a drogurilor, în special alcool sau marijuana. Nu acceptă critica, are o imagine despre sine exagerat pozitivă aproape de egomanie.

Diferențele între cele două tipuri de infractori se reflectă în diferențele între scene ale crimei.

La dezorganizatul asocial, crima este mai degrabă spontană și victima este cunoscută. Conversația care are loc în momentul atacului este minimală, iar victima este depersonalizată. Scena crimei este haotică, violentă, se descarcă brusc, nu se folosesc mijloace de imobilizare, iar actul sexual are, de regulă, loc după moarte. Cadavrul nu este deplasat, armele sunt lăsate la locul faptei și, în general, scena crimei abundă în urme ale autorului.

Organizatul antisocial își planifică acțiunea, vizează, de regulă, străinii și își personalizează victima (de exemplu, își păstreaza un suvenir sau îi face o fotografie). Își alege o victimă submisivă, controlează conversația, folosește mijloace de imobilizare și întreține acte sexuale agresive înainte de moarte; deplasează cadavrul, ia armele și șterge pe cât posibil urmele.

Acestea sunt numai câteva elemente menite să sensibilizeze și să constituie o bază pentru lectură și experiment în acest domeniu. Probabil multe dintre cunoștințele prezentate nu sunt întru totul cunoscute practicienilor. Considerăm că posibilitatea de a compara puncte de vedere diferite poate conduce la o mai bună explicitate și sistematizare a experienței de zi cu zi a criminalistului.

2.3.1. METODELE PROFILĂRII

O analiză folositoare se bazează pe principiul care susține că personalitatea este reflectată de comportament. J. Douglas (Călătorie în întuneric, pag. 13) împarte procesul profilării în șapte pași:

1. evaluarea actului criminal (modus operandi: ceea ce face criminalul pentru a comite crima; semnătura: motivul pentru care o face, acel lucru care îl împlinește emoțional)

2. evaluarea multilaterală a caracteristicilor locului (sau locurilor) crimei

3. analiza multilaterală a victimei sau a victimelor (victimologie)

4. evaluarea raporturilor preliminare efectuate de poliție

5. evaluarea procesului verbal întocmit de medicul care a efectuat autopsia

6. elaborarea unui profil cu caracteristici determinante ale atacatorului

7. sugestii investigative folosite în realizarea profilului

Următorul pas constă în consultarea cu anchetatorii locali și sugerarea unor strategii proactive care să determine subiectul neidentificat să facă o mișcare. Acest lucru poate presupune întâlnirea cu familia victimei, pregătirea membrilor familiei pentru a face față apelurilor telefonice batjocoritoare care vin din partea criminalului, colaborarea cu media și altele.

Inventarul psihogenetic de B. Karpman

Inventarul psihogenetic reprezintă ghidul general, o metodă elaborată, caracteristică fiecărui specialist psihiatric în parte, care de fapt este baza analizei psihologice.

Inventarul psihogenetic al lui Benjamin Karpman cuprinde 312 întrebări (numărul actual al întrebărilor este mult mai mare, inventarul de 312 întrebări este o variantă condensată a inventarului actual – și inventarul, chiar și în forma lui completă este doar un ghid și nu include acele întrebări care sunt pregătite pentru fiecare caz în parte), și necesită cea mai amănunțită investigație a tuturor tipurilor de deviații sau dereglări sexuale cu scopul de a determina starea psihică și motivațiile criminalului.

O altă metodă a profilării… GRAFOLOGIA

Grafologia urmărește descoperirea personalității unui autor cunoscut iar grafoscopia (expertiza grafică) urmărește identificarea autorului unui scris a cărui paternitate este incertă (necunoscută sau contestată).

– în grafologie se examinează un singur scris (o probă sau mai multe provenind de la aceeași persoană), stabilindu-se caracteristicile generale și interpretându-se acestea din punct de vedere psihologic; în expertiza grafică se compară două scrisuri sau grupe de scrisuri, evaluându-se asemănările și deosebirile.

– în grafologie se examinează scrisuri sincere, nedisimulate, pe când în expertiza grafică se examinează adesea scrisuri intenționat modificate sau contrafăcute (copiate sau imitate).

"Individualitatea se accentuează pe măsură ce scrisul este folosit în diferite activități, odată ce evoluția lui căpătând caracteristici proprii fiecărei persoane. Chiar dacă unele grafisme sunt redate asemănător, combinația și legarea lor este irepetabilă".

În cadrul departamentului Criminalistic al secțiilor de poliție se fac de ani de zile expertize grafice și grafoscopii prin intermediul cărora polițistii pot proba că un anumit înscris este fals sau nu. Anual, în biroul criminaliștilor sunt examinate o multitudine de înscrisuri, de la scrisori, cereri, însemnări, formulare completate de mână până la chitanțe, cecuri sau alte acte oficiale. Nu de puține ori, printr-o simplă expertiză grafoscopică, criminaliștii au reușit să găsească infractori de drept comun.

Unelte de măsurat scrisul

Expertiza grafologică poate fi dispusă din oficiu sau la cererea uneia dintre părți, fie pentru susținerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acțiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medico-legală, psihiatrică, contabilă, tehnică), expertiza grafoscopică aduce o importantă contribuție la cercetarea probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor și obiectelor. După cum o arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută în mod curent sub denumirea de "expertiză grafică". Uneltele de lucru sunt aceleași de ani de zile: o lupă obișnuită, lupa cu reticol (care ajută la efectuarea de măsurători: mărimea literei, a cifrelor, distanța dintre cuvinte sau dintre rânduri), microscopul și noile programe de calculator.

Detalii și automatisme

Nu se pot face analize grafoscopice după fotocopierea unui înscris, deoarece se pierd tocmai detaliile care interesează pe lucrătorii de poliție. Polițistii examinează de pe un înscris original cele mai neînsemnate detalii: modul de atac al unei litere, caligrafierea literelor majuscule și minuscule. Fiecare persoană își creează un anume automatism atunci când scrie. Personalitatea se oglindește foarte bine în stilul de scris.

Imaginea publică

Se compară semnatura cu restul scrisului. Dacă este înfrumusețată cu tot felul de ornamente sau este scrisă cu litere mai mari decât restul textului, atunci el simte nevoia de a-și "cosmetiza" imaginea publică. Dacă semnătura este subliniată înseamnă că îi place să fie văzut ca o persoană importantă. Când semnătura este urmată de un punct înseamnă că întotdeauna îi place să aibă ultimul cuvânt.

Se depistează cât de profunde îi sunt sentimentele în funcție de cât de apăsat îi este scrisul. Dacă literele sunt scrise puțin apăsat atunci ai de-a face cu o persoană care se poate lepăda de sentimente ușor. Un scris apăsat moderat arată un temperament echilibrat. Un scris foarte apăsat trădeaza o personalitate intensă, care uită și iartă greu.

Apropierea față de cei din jur se depistează privind la spațiile dintre cuvinte. Distanța medie este de lungimea unui "w". Dacă aceasta este:

Mai mică – îi place să se apropie de oameni.

Normală – este o persoană echilibrată.

Mai mare (cât doi"w") – preferă să aibă spațiul său personal, în care nu intră nimeni.

Foarte mare (cât trei "w") – este dificil sa te apropii de el și va deveni claustrofob dacă vei încerca sa îi "cotropești" teritoriul.

Spațiile regulate ca dimensiune – respectă punctul de vedere al celor din jur.

Spatiile neregulate – atitudinea sa față de relație este schimbătoare.

Pentru a vedea dacă o persoană este capricioasă sau nu, se analizează literele "a", "o", "u" și "n". Compară dimensiunea lor cu prelungirile literelor "h", "d" și "l" și cu "buclele" literelor "g", "y" și "j":

Când literele din prima categorie sunt mai mari decât prelungirile celor din ultimele categorii atunci el este o persoană expansivă și extrovertită.

Dacă literele sunt mai mici atunci este rezervat și introvertit. Dacă literele variază ca dimensiune atunci este o persoană capricioasă.

Pentru a depista dacă o persoană este violentă sau arțăgoasă trebuie să privim litera "p" și stilul său de a scrie: dacă bucla lui "p" este mai mică decât restul literei, atunci îi place să se contrazică.

Tinde să tragă concluzii pripite dacă scrisul său este mai mult ascuțit, fără să rotunjească literele. Dacă se observă ambele situații, atunci este o persoană critică și tinde să îi judece pe alții. Dacă nu găsim nici una dintre aceste caracteristici, atunci este calm.

"Vânează" majusculele ornate bogat, buclele mari și "zorzoanele" literelor. Cu cât acestea sunt mai numeroase și mai evidente, cu atât el este mai superficial.

Un scris chinuit și înghesuit trădează un om zgârcit (acest stil este foarte des întâlnit la contabili). Un stil larg al scrisului îți spune clar că e gata să își cheltuiască toți banii cu tine.

Hotărârea unei persoane o putem observa din terminațiile cuvintelor. Dacă acestea au prelungiri regulate, ferme, ca și restul scrisului, atunci știe ce vrea. Dacă acestea au prelungiri neregulate, mai puțin apăsate decât restul scrisului, îi este teamă să ia decizii și nu știe ce vrea cu adevărat.

Verdictul grafologic

După studierea materialului și examinarea lui atentă, criminaliștii fac un raport de constatare tehnico-științifică. În colimator intră documente, acte, contracte, file cec, facturi fiscale, diverse adnotări pe pașaport, ștampile false. "În general, nu există limită de timp în examinarea unui document. Sunt unele înscrisuri care trebuie studiate și examinate în echipă. Responsabilitatea este foarte mare pentru că, în funcție de verdictul pe care îl dăm, o persoană poate fi învinovățită sau nu de comiterea unei anumite fapte", încheie scms. Romică Scrob.

2.4. CATEGORII DE CRIMINALI ÎN SERIE

Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în patru mari categorii sau “genuri”:Vizionarii, Misionarii, Hedoniștii și Căutătorii de Putere.

Vizionarii

Aceasta categorie include criminalii care acționează ca răspuns la unele “voci” sau alter ego-uri și unde “instrucțiunile” primite servesc la justificarea și legitimarea actului crimei. De exemplu, convingerea lui Herbert Mullin – ratificată de voci și de ceea ce el denumea “mesaje telepatice “ – era că, prin vărsare de sânge, el și numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus California. Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului, el ar apartine unei categorii mai ușor de indentificat printre concetățenii, comparativ, sănătoși la minte.

Misionarii

E vorba de ucigașii care “curăță”, care acceptă o responsabilitate autoimpusă de a îmbunătăți calitatea vieții și de a descotorosi societatea de “elementele sale indezirabile”. Victimele lor pot avea aproape orice ocupatie, orice religie și orice credință politică, deși în cele mai multe cazuri, grupurile țintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societății – practicantele prostituției, homosexualii și minoritățile rasiale. De exemplu, Billy Glaze, un nord american cu sânge de indian în vine, credea că toate femeile indiene trebuie violate și ucise. Carroll Cole executa “femeile libertine”.

Hedoniștii

Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigași pentru care, în sens larg, “plăcerea” este răsplata asasinatului. Se cunosc trei subgrupuri ale acestei categorii : cei care ucid din voluptate ; ucigașii din emotie ;ucigașii pentru câștig.

Căutătorii de putere

O complicație comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine, este dorința de a deține controlul asupra vieții și morții altora într-un asemenea grad, încât se ajunge ca aceasta să servească drept mobil intrinsec al crimei. Adesea e dificil ca ucigașii pentru putere să fie deosebiți de grupul mai larg al ucigașilor din voluptate, pentru care dominația este, deasemenea, un motiv puternic.

După ce am explicat în detaliu comportamentul criminal, vom argumenta acest comportament prin descrierea activității unora dintre cei mai prolifici criminali în serie cum ar fi : Jack “Spintecătorul”, Andrei Cikatilo, Gilles de Rais unul dintre cei mai vechi asasini în serie, acționând pe la începutul secolului al cinsprezecelea, Ramiro Artieda etc.

Jack “Spintecătorul”: Timp de trei luni, între sfârșitul lunii august și până la începutul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei, a fost martora unei serii de crime odioase—încî nerezolvate.Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită;fiecare dintre cele cinci victime—toate prostituate—au fost atacate pe la spate și tuturor li s-a tăiat beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări și disecții, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea sa-și imagineze.

Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat naștere unei biografii foarte ample.

Prima victimă a fost Mary Ann Nchols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august 1888, într-o vineri, pe Buck’s Row. Raportul poliției din ziua următoare preciza:”Nu se cunoaște o crima mai brutală și mai feroce ca aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat “Întunecata Annie” Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Streeet.

O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruțaș ce se afla cu treburile lui în Berners Street:”Cadavrul aparținea unei femei și avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind “Lungana Liz” Stride. În colțul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes: ”În acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practic smuls și o parte din intestine scoase și înfășurate în jurul gâtului…Omorul era opera unei mâini de profesionist..”

Ultima crimă și cea mai îngrozitoare—pentru care Spintecătorul a avut timp suficient la dispoziție—a avut loc la 9 noiembrie:

Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’sCourt. Gâtul îi fusese secționat de jur-împrejur cu un cuțit, despărțind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat și deschis parțial, brațul drept și sânii taiați, ca și capul ce atârna de trup ținându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detașate de picioare și răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuțit “adânc, în cruciș”, măruntaiele din partea inferioară și ficatul smulse. Interiorul corpului și părți din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul așezase pe o masă carnea de pe coapse și de pe gambe, împreună cu sânii și nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.”

Cu aceasta, crimele au încetat și au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol. În ciuda uriașului efort făcut de poliția metropolitană, nu a fost găsita nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzația de crimă.

Andrei Cikatilo: În 1978, prima lui victimă cunoscută, o adolescentă, a fost găsită moartă într-o pădure de lânga Rostov, un port din sud-estul fostului U.R.S.S.. În urma acestei descoperiri, a fost trimis în fața plutonului de execuție un cunoscut pervers sexual. Polițiștii nu încetaseră să se tot felicite când a fost găsit un nou cadavru.

De-a lungul anilor care au urmat, lista celor care au dispărut s-a făcut tot mai lungă, iar descoperirile de cadavre mutilate au tulburat cu regularitate viața pașnică a orașului. La un moment dat, s-au descoperit opt cadavre într-o singură lună. Ucigașul proceda întotdeauna la fel. Cu un al șaselea simț, dăruit animalelor de pândă și răufăcătorilor înnăscuți, el își agăța victimele dintre cei slabi și vulnerabili, aflați la periferia societății, cutreierând străzile și gările în căutarea celor fără adapost, cărora era puțin probabil să li se simtă lipsa, și a copiilor care mergeau singuri la școală.

Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă lațul în jurul “Spintecătorului din Rostov”. Un ofițer de poliție l-a oprit pe Cikatilo în plină strada, deoarece a zărit pete de sânge pe fața lui. Când a aflat că în acel timp s-a petrecut o alta crimă în padure, ofițerul a raportat superiorilor săi incidentul cu petele de sânge. Cikatilo a fost pus sub supraveghere.Pe data de 20 noiembrie, polițiștii l-au văzut apropiindu-se de un tânăr într-o gară. Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai puțin de cincizeci și cinci de crime, deși, așa cum a recunoscut chiar el la început, “s-ar putea să fi existat și altele”.

După arestare, Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice minuțioase. Deși el poate fi inclus în mare în categoria ucigașilor care acționează din voluptate, cerința lui de bază pentru actul actul sexual se împletește, printre altele, și cu viziuni fantastice. Către sfârșitul primei săptămâni a procesului său, Cikatilo a insistat să se adreseze Curții. Pe lângă recunoașterea încă o dată a vinei sale, el a relatat despre privațiunile suferite de mic în casa lui și despre copilăria “groaznică” pe care a avut-o. El a mai povestit și despre faptul că fratele lui a fost mâncat de viu de țăranii ucrainieni flămânzi, care fuseseră privați de hrană în urma colectivizării forțate a lui Stalin. În finalul discursului său, Cikatilo a declarat: “Eu sunt o greșeală a naturii, o bestie”. A fost condamnat la moarte prin împușcare și executat.

Unul dintre cei mai periculoși criminali în serie de la noi din țară a fost un student la Facultatea de Medicină pe nume Râmaru Ion. Acest tânar melancolic și singuratic ucidea doar în zilele ploioase și mohorâte.A fost descoperit cu ajutorul unui fragment de rețetă pe care rămăsese lizibilă ștampila medicului. Râmaru, datorită legilor aspre din perioada anilor ’60, a fost condamnat la moarte.

Din punctul de vedere al unor autori și terorismul este tot un fel de criminalitate în serie. Un exemplu concludent este situația actuală din Orientul Mijlociu sau din Irlanda de Nord. În Orientul Mijlociu, mai precis la granița dintre Israel și asa numitele teritorii palestiniene,din Fâșia Gaza și Yerihon. De obicei toate organizațiile separatiste desfășoară o activitate mai mult sau mai puțin teroristă.În nordul Spaniei bascii din ETA omoară de multe ori oameni nevinovați pe lângă persoanele vizate de atacurile lor.În atacurile sinucigașe mor, pe lângă sinucigaș, și alte persoane.

Toate activitățile de prevenire și combatere a criminalității desfășurate de poliție de cele mai multe ori , din păcate, dau greș.Până sunt prinși, criminalii în serie ucid.

2.5. RELAȚIA VICTIMĂ-INFRACTOR

Din pricină că, în general, făptașul (fără mobil aparent) nu-și cunoaște dinainte victima, antecedentele persoanelor, ale părtilor implicate contează mai puțin (spre deosebire de omuciderile cu mobil). Aici intervine conceptul de ’’contribuție’’, care joacă un rol foarte important – victima poate să se facă, ea însăși, accesibilă sau vulnerabilă atacului. Wolfgang, analizând noțiunea de ’’victimă grabită’’, a observat că unele persoane își catalizează propria agresiune, dând ele prima lovitură sau arătându-se amenințătoare. Într-adevăr, victima este adeseori soțul (soția) făptașului, bea frecvent și are antecedente de violență; femeile ucid în general ca răspuns la comportamentul violent al bărbaților; albii îi ucid pe albi, negrii îi ucid pe negri; și, fundamental, caracteristicele victimelor seamănă deseori cu cele ale agresorilor.

McDonald releva faptul că victima este inclinată să-și mentină unele atitudini specifice și un anume stil de viață care îi măresc vulnerabilitatea (de exemplu, autostopistele).

Cifrele confirmă aceasta tendință – 11 până la 13% dintre victime au o contribuție majoră și, din 1998, contribuția majoră se reduce până la punctul de la care trebuie creată o categorie de ’’contribuție moderată’’, reprezentând situația pentru mai mult de un sfert dintre victime. Cu toate acestea, două treimi sunt agresate ’’la momentul potrivit’’, ’’în locul potrivit’’ – contribuție scăzută, totuși contributie.

Pe plan profilactic este indispensabil să se cerceteze mijloacele profilactice practice,prin:

-cercetarea mijloacelor de depistare a victimelor latente sau virtuale;

-cercetarea metodelor de predicție apte să prevadă gradul și natura riscului sau pericolului care îl amenintă pe fiecare individ care e susceptibil de a deveni victima anumitor tipuri de criminalitate;

-cercetarea mijloacelor de protecție, precise și adecvate,capabile să minimizeze riscurile și pericolele victimizării;

-căutarea mijloacelor care să permită stabilirea periculozității delincventului, nu numai în funcție de calitățile sale personale dar și în raport de gradul de vulnerabilitate, de receptivitate și,mai ales,de reciprocitate al victimei sale.

Aceasta este o problemă majoră pentru criminalul în serie. În fond, alege persoana care va fi ușor de dominat și/sau care corespunde cel mai bine fantasmelor sale. Se relevă faptul că indivizii care sunt prezenți ’’la momentul potrivit’’, ’’în locul potrivit’’, sau care își mențin un anumit stil de viață se expun singuri la un mai mare risc de a cădea victime. K. și S. Egger sugerează că unii criminali urmăresc victimele care le oglindesc stilul lor de viață – anterior sau fantasmatic. Ei le caută, mai ales, pe acelea care reprezintă ceea ce își doresc ei, conștient sau inconștient, de la ei înșiși. Faptul de a fi supuși unor simțăminte de profundă inadaptare îi poate împinge să distrugă ceea ce nu vor putea niciodată să fie sau să aibă.

Poate fi, de asemenea, o omucidere prin procură: subiectul ucide pe cineva care îi amintește sau simbolizează ceea ce vrea el cu disperare, dar n-a avut niciodată. Aceste atribute, tangibile sau nu, îl obsedează și îl fac să se întoarcă neîncetat la frustrările sale – de aceea femeile frumoase, tinere, necunoscute, nevinovate, bogate (material sau uman), hotărâte, pe deplin sănătoase și respirând bucuria de a trăi, devin cel mai des victime. Alții îi ucid pe cei care le inspiră teamă sau pe care îi detestă: homosexuali, vagabonzi, prostituate, persoane vârstnice și infirme.

CAPITOLUL III. CRIMINALUL ÎN SERIE. PREVENȚIE, INTERVENȚIE, TRATAMENT

Prevenirea apariției crimei în serie, precum și tratamentul și intervenția în cazul autorului acesteia reprezintă o ultimă verigă în lanțul studiului fenomenului abordat în lucrarea de față. Și această latură a analizei domeniului vizat va trebui abordată în modul cel mai serios, având în vedere importanța problematicii actuale de asigurare a tuturor condițiilor de apărare a societății și membrilor ei, de factorii care determină și consecințele pe care le implică devianța comportamentală patologică.

3.1. REACȚIA SOCIALĂ ȘI FUNCȚIA DE CONTROL A SOCIETĂȚII FAȚĂ DE FENOMENUL CRIMEI ÎN SERIE

Reacția socială și funcția de control a societății față de fenomenul crimei în serie se realizează în primul rând prin studiile întreprinse de specialiștii din cadrul organelor în drept desemnate de societate să apere ordinea publică și siguranța cetățeanului de pericolul potențial al criminalilor în serie. Astfel, în Statele Unite, țara care se confruntă în cel mai înalt grad cu acest gen de criminali, s-a înființat în cadrul FBI, în anul 1970, Unitatea pentru Științe Comportamentale. Aceasta a lucrat la un sistem de profiluri psihologice ale ucigașilor în serie, profiluri construite pe elemente ca: tratamentul aplicat victimei, mărturiile martorilor și metoda de a ucide. El include o listă detaliată de caracteristici fizice și psihice, ce vor duce în final la un portret al asasinului și al comportamentului său. Elementele utile într-o astfel de listă sunt: grupa de vârstă, sexul, starea civilă, rasa, ocupația, cazierul, probabilitatea de a repeta crima, clasa socială, viața casnică, preferințele sexuale. Între anii 1979 – 1983, Unitatea pentru Științe Comportamentale a elaborat proiectul de profiluri personale. Acesta poate ajuta în sarcina de a-i identifica pe indivizii predispuși la devieri comportamentale. De asemenea, în 1985 a luat naștere Programul de înțelegere a Criminalului Violent, cu obiectivul de a releva de timpuriu tiparul de acțiune al unui serial – killer.

Un astfel de tipar de comportament agresiv al ucigașului în serie cuprinde:

1. Comportament ritual.

2. Sănătate ce maschează instabilitate mentală.

3. Impulsivitate.

4. Căutare periodică de ajutor.

5. Tulburări severe de memorie și incapacitate de a spune adevărul.

6. Tendințe sinucigașe.

7. Tendințe permanente de a comite agresiuni.

8. Hipersensibilitate și comportament sexual anormal.

9. Leziuni craniene; răni suferite la naștere.

10.Tendințe de folosire repetată a drogurilor și abuz de alcool.

1 l.Părinți drogați sau alcoolici.

12.Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilărie.

13.Rezultat al unei sarcini nedorite.

14.Născut în urma unei sarcini dificile.

15.Nefericire în copilărie, având ca efect incapacitatea de găsi fericirea.

16.Cruzime extraordinară față de animale.

17.Atracție față de incendii, fară vreun interes de natură infracțională.

18.Simptome de dezechilibru neurologic.

19.Dovezi de tulburări genetice.

20.Simptome biochimice.

21.Sentimente de lipsă de putere și inadaptare.

În al doilea rând, societatea poate interveni prin asigurarea unor condiții optime de dezvoltare armonioasă a personalității în formare, de promovare a unor condiții superioare de sanogeneză somato-psihică pentru toți membrii societății.

În condițiile revoluției tehnico-științifice, de creștere a ritmului de urbanizare și industrializare, de permanentă solicitare individuală și colectivă, pot apărea paralel situații de risc adaptativ, determinate de cauze de ordin biologic, psihologic și ecologic și care, neidentificate în timp util, ignorate sau întreținute de factori negativi endo sau exogeni, pot îmbrăca aspectul unor conduite deviante.

Pentru prevenirea unor asemenea aspecte, care pot traduce pe de altă parte și forme noi ale patologiei somato-psihice, nu este suficientă numai asigurarea unor condiții optime de dezvoltare din punct de vedere economic și cultural, sau a cadrului instituțional social-educativ de realizare a acestor deziderate. Apare necesară amplificarea și diversificarea acțiunilor cu caracter social și cultural-educativ, adresate direct acelor condiții negative de microclimat, acelor modificări ale relațiilor de grup, condiționate de factorii mai sus menționați și, în special, acelor categorii receptive, ușor influențabile, însă nematurizate din punct de vedere social și afectiv.

Va trebui ca statul, prin intermediul educatorilor, sociologilor și criminologilor să intervină în viața acelor familii și indivizi în cadrul cărora există un risc sesizabil că vor comite sau că vor suferi un abuz, pentru identificarea de timpuriu a comportamentului violent care poate scăpa de sub control. Grija pentru tânăra generație nu este motivată numai de necesitatea asigurării unei dezvoltări armonioase a personalității, ci și de faptul că existența unor condiții inadecvate în această perioadă de dezvoltare se poate traduce cu usurință în comportament deviant, iar ignorarea unor abateri sau interpretarea lor superficială poate duce la apariția unor criminali periculoși.

Elaborarea unor măsuri de prevenție, intervenție sau recuperare trebuie să se facă de echipe de specialiști, deci să aibă un caracter complex, în vederea unei interpretări individualiste a cazurilor și în scopul elaborării măsurilor corespunzătoare.

În categoria prevenției realizate de societate în ansamblul ei, mai distingem: măsuri socio-psihologice (inserție socio-familiară pozitivă, relații interpersonale pozitive, măsuri de securitate psiho-socială de natură protectoare), măsuri socio- profesionale (ergonomice, psihopedagogice).

Măsurile socio-psihologice vin să vizeze remedierea precoce a condițiilor nefavorabile de microclimat social. Ele se adresează în special prevenirii dizarmoniilor de personalitate de etiologie pregnant sociogenă, etichetate și sub numele de "sociopatii".

Măsurile socio-profesionale trebuie să prevină riscurile de eșec adaptativ, prin alegerea necorespunzătoare a unei profesiuni, în dezacord cu înclinațiile, preferințele și capacitățile psiho-somatice ale copilului. Aceste măsuri se adresează, în consecință, în special etapei de definitivare a maturizării sociale, tradusă în comportamentul adecvat sau, dimpotrivă, deviat, în condiții de inadaptare la mediul social.

Un alt sector important prin care se poate realiza prevenția îl constituie mass-media. Așa cum mass-media poate fi un veritabil canal de transmisie a comportamentului violent, așa ea poate fi transformată foarte bine și într-o sursă de stopare a acestuia. Datorită conexiunilor evidente existente între consumul excesiv de alcool și violență și între pornografie și comportamentul sexual aberant, trebuie puse la punct și popularizate niște programe similare cu cele înființate pentru combaterea amenințării drogurilor. De asemenea, trebuie intensificate dezbaterile din mass-media consacrate violenței și reducerii scenelor de violență și pervesiuni sexuale la TV, din filme sau alte emisiuni. Expunerea constantă la scene de moarte, reală sau simulată, poate avea ca efect construirea unei atitudini negative față de valoarea vieții umane și a acceptării că a lua viața cuiva face parte din peisajul cotidian.

3.2. ROLUL CRIMINOLOGIEI, PSIHIATRIEI ȘI AL ALTOR DISCIPLINE ÎN PREVENIREA CRIMEI ÎN SERIE

Rolul acestor discipline în stoparea cauzelor generatoare ale crimei în serie se traduce prin elaborarea unor măsuri psihoprofilactice (de depistare precoce a tulburărilor psihice) și a unor măsuri raportate la prevenirea efectelor antisociale ale comportamentului deviant (măsuri medicale și de siguranță).

Măsurile de ordin psihoprofilatic vin să se opună acțiunii cauzelor de ordin individual, organogene sau neuropsihogene, cu conținut patologic, care predispun și se traduc, în condiții favorizante, la conduite deviante. Din păcate, sunt nenumărate cazuri de criminali în serie bolnavi psihici care, înainte de a-și începe activitatea macabră, au fost internați în centre medicale pentru afecțiuni psihice, însă au fost tratați cu superficialitate de medicii din acele centre, fapt care a dus la repunerea lor în libertate. O mai atentă supraveghere a acestor bolnavi din partea specialiștilor la vremea respectivă ar fi dus cu siguranță la descoperirea potențialului pericol pe care eliberarea acestor bestii 1-ar fi reprezentat pentru societate, fiind cruțate astfel multe vieți nevinovate. De aceea, este imperios necesar ca, pe viitor, cei din centrele de internare să se aplece cu mai multă atenție asupra bolnavilor, preîntâmpinând în acest fel apariția printre noi a unor monștri însetați de sânge. În această direcție, este necesară depistarea precoce și activă a tulburărilor de comportament, prin măsuri de educație sanitară ce trebuie să prevină familia asupra semnificației pe care o pot avea aceste tulburări, mai ales dacă ele se manifestă precoce și prezintă un caracter pregnant de instabilitate, agresivitate, inadaptabilitate, impulsivitate.

Întreprinderea acestui gen de măsuri revine în special medicilor și psihologilor, care vor avea în vedere trei etape ale măsurilor psihoprofilactice și anume:

– prevenirea primară, care se adresează direct cauzelor generatoare, împiedicând apariția tulburărilor;

– prevenirea secundară, ce vizează decelerarea tulburărilor și remedierea lor, înainte ca acestea să se structureze sau să îmbrace un aspect delictual;

– prevenirea terțiară, care constă în măsurile ce trebuie luate în cazurile în care tulburările de comportament au căpătat un conținut ce pune în pericol viața membrilor societății și care urmăresc prevenirea apariției unor asemenea personalități psihopatice.

În ceea ce privește intervenția (etapa terapeutică), aceasta cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter curativ, îndreptate asupra individului sau a circumstanțelor sociale, extraindividuale, în scopul combaterii conduitei deviante, a circumstanțelor care o întrețin sau o agravează.

În această categorie de măsuri de intervenție imediată, directă, se disting 4 grupe:

1.măsuri psihiatrice (terapie biologică, psihoterapie, terapie ocupațională sau ergoterapie);

2.măsuri medico – sociale;

3.măsuri coercitiv – educative (măsuri juridice, de criminologie clinică);

4.măsuri de ordin medical, în vederea remedierii unor cauze organogene de ordin somatic, care au favorizat sau fac parte din motivația de complexe a personalităților patologice.

Recuperarea (post-intervenția) cuprinde totalitatea măsurilor de lichidare sau anulare a consecințelor conduitei deviante, îndreptate împotriva individului și asupra comunității sale sociale. Ideea de recuperare pare însă aproape de necrezut în cazul criminalilor în serie, singura soluție în cazul lor părând a fi izolarea lor definitivă din cadrul seminței umane, prin internare în spitale psihiatrice, închisori sau pedeapsa capitală.

Concluzionând, extinderea crimelor în masă nu ține deci, numai de resortul criminologilor, ea este o problemă a societății, a valorilor și credințelor fundamentale pe care aceasta le apără și pe care se bazează. Deși ideea de recuperare, de resocializare a criminalului în serie pare compromisă, totuși acest gen de crime are șanse reale de prevenire.

CAPITOLUL IV. CERCETARE APLICATIVA : ANALIZA DE CAZ

SPETA Nr.1

Ion Râmaru

Cu siguranta nu exista un alt criminal in analele stiintei criminalistice romanesti a carui notorietate sa fie mai mare decat a celui care a terorizat Bucurestiul in urma cu aproape patru decenii. Trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol si mai multe furturi si talharii. Toate sunt faptele unui singur om: Ion Ramaru. Trista reconstituire a faptelor celebrului criminal incepe cu data de 5 martie 1971, data la care era descoperit trupul neinsufletit al unei tinere femei. Cercetarile au dovedit atunci ca victima fusese ucisa intr-un mod sadic si apoi violata, aceasta purtand pe corp numeroase urme de muscaturi. O luna mai tarziu, o crima identica a fost semnalata in sectorul 4 al Bucurestiului, iar Militia Capitalei adauga acestor fapte alte doua omoruri similare care avusesera loc in anul 1970 si al caror autor nu fusese identificat. Era deja evident ca autoritatile se confruntau cu un criminal in serie.
Mobilizarea fortelor de ordine a fost una de proportii nemaivazute. Sute de persoane au fost interogate si tinute sub observatie, iar specialistii Institutului de Medicina Legala reuseau in premiera mondiala sa reconstituie portretul robot al criminalului numai dupa amprentele dentare. Si totusi, autorul odioaselor crime continua sa actioneze nestingherit. A fost poate mana hazardului cea care a ajutat la prinderea lui Ion Ramaru. Langa corpul ultimei victime, criminalul scapase o adeverinta medicala. Din acest moment, capturarea sa nu mai reprezenta decat o problema de timp.

Arestat in caminul studentesc al Facultatii de Medicina Veterinara, acolo unde era student in anul 3, Ramaru isi recunoastea faptele dupa mai multe ore de interogatorii. Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigasul primea pedeapsa maxima: moartea. In acelasi an, 1971, la 23 septembrie, in curtea penitenciarului de la Jilava, Ion Ramaru era executat prin impuscare. Ultimele sale cuvinte aveau insa sa ramana intiparite in mintea celor prezenti si se vor dovedi ulterior extrem de adevarate: „Chemati-l pe tata. El este de vina.” Ce vroia oare sa spuna criminalul?

Nu se numara printre criminalii cu un numar mare de victime, dar cu siguranta este unul dintre cei mai sangerosi.

Si-a savarsit faptele cu violenta si sadism; obisnuia sa-si muste victimele si sa le suga sangele. Pe toate le-a violat, pe unele chiar si dupa ce au murit.

Ion Ramaru a ucis patru femei si a incercat sa ucida alte sase. Insa pe langa aceste fapte, el a mai comis si o lista intreaga de violuri, jafuri si talharii, dar si furturi si tot felul de gainarii.

Ulterior, un fapt socant a iesit la iveala: tatal lui Ion, Florea Ramaru, a fost si el criminal in serie, dar acest lucru nu s-a aflat decat dupa moartea acestuia.

Ion Ramaru s-a nascut pe 12 octombrie 1946, fiind cel mai mare dintre cei trei frati. Tatal a fost un om extrem de violent; a batut-o salbatic pe sotia lui si si-a tinut sub teroare copiii si vecinii. Intr-un final, cuplul s-a destramat, iar Florea Ramaru s-a mutat la Bucuresti. Mai tarziu, in Capitala l-a urmat si Ion.

Acesta a avut probleme inca din copilarie. A ramas repetent de cateva ori, a intretinut relatii sexuale cu fiica minora a unui profesor si la 18 ani a fost inchis pentru furt.

La 20 de ani a fost admis in Facultatea de Medicina Veterinara din Bucuresti, pe care nu a reusit niciodata s-o finalizeze. A tot repetat anii; profesorii lui nu si-au explicat niciodata cum a trecut examenele de admitere, intrucat l-au descris ca fiind semi-analfabet.

Colegii sai de camera au spus ca se purta ciudat, asa ca il evitau. Cand se enerva, se automutila; s-au gasit peste 20 de taieturi pe picioare si maini. Mama lui il vizita frecvent la camin. La proces avea sa declare ca era ingrijorata pentru ca fiul a aratat inca din copilarie i-a mostenit violenta tatalui.

In aprilie a anului 1970, Ramaru si-a inceput seria de atacuri. Pana in luna mai a anului urmator, Ion Ramaru a agresat in diverse feluri 14 femei: pe patru le-a ucis, iar pe restul le-a violat, a incercat sa le omoroare, sau ambele variante. In acea perioada 6.000 de oameni au fost mobilizati pentru prinderea lui. Atunci a fost supranumit “Vampirul din Bucuresti”, politistii constatand ca ucigasul pe care-l urmareau sugea sangele victimelor.

La comiterea faptelor, Ramaru folosea un ciocan, un topor, o ranga de fier si un cutit. Ataca ospatarite care mergeau singure pe strada cand terminau serviciul si numai dupa miezul noptii, atunci cand vremea era rea.

In acea perioada, multe femei nu mai ieseau din casa dupa ora 21.00. Teroarea era sporita si de secrotomania anchetatorilor. Din acest motiv, aparusera zvonuri exagerate despre “Vampirul din Bucuresti".
Desi multe din victimele lui Ion Ramaru au supravietuit, rezolvarea cazului a venit tot de la o femeie ucisa. Sub trupul acesteia a fost gasit un certificat medical eliberat pe numele criminalului.
La proces, Ramaru a incercat sa demonstreze ca era instabil psihic si din aceasta cauza nu se facea responsabil de crime, dar judecatorii nu s-a lasat convinsi. In cele din urma, acesta este condamnat la moarte pentru patru omoruri, sase tentative de omor deosebit de grav, cinci violuri, o tentativa de viol, o talharie in dauna avutului obstesc, doua talharii in dauna avutului personal, trei furturi calificate in dauna avutului personal si un furt calificat in dauna avutului obstesc.

Pe 23 octombrie 1971, a fost dus la Jilava unde urma sa fie executat. A fost legat de un stalp si a inceput sa se zbata. A strigat ca vinovatul pentru ceea ce a facut este numai tatal sau. In momentul in care s-a tras, Ramaru s-a rasucit in jurul stalpului in urma incercarilor inutile de a scapa si a fost impuscat in spate.

Tatal lui Ion Ramaru, Florea, a murit la un an dupa executia fiului sau. Corpul lui a fost dus la Institutul Medico-Legal din Bucuresti pentru autopsie. In urma analizelor s-a descoperit cu stupoare ca Florea Ramaru era autorul a patru crime cu autor necunoscut ce datau inca din 1944.

Expertiza odontostomatologica in cazul Ramaru

Cazul Ramaru. O poveste care inca infioara. Putini sunt aceia care stiu, insa, ca antropologul Cantemir Riscutia recompunea schelete din alte epoci.

"Doctore, va cauta cineva de la politie…" Asa si-a facut intrarea in scena cel care, mai tarziu, avea sa devina "spaima criminalilor, prof. dr antropolog, sculptor Cantemir Riscutia". In cazul Ramaru, criminalistii apelau, pentru prima oara in istoria crimelor din Romania, la un specialist in antropologie. Aveau ca "proba" doar un mulaj dentar. Si voiau chipul criminalului. 

UN DINTE SI JUMATATE

O provocare imensa pentru Cantemir Riscutia. Nu mai lucrase niciodata cu atat de putine elemente. Un mulaj dentar executat pe baza "unui dinte si jumatate". Mai exact, atat patrunsese in carne muscatura criminalului de pe sanul stang al victimei. Atat a iesit in relief pe mulaj. Pentru contur existau urme, dar superficiale. Au fost ridicate cu hartie, tipla, aplicata pe urmele muscaturii, iar cu penita topografica si tus negru a fost desenat conturul exact al dintilor. 

  I-AU AFLAT VARSTA!

Dr Cantemir Riscutia si prof. dr Petre Firu s-au apucat de treaba. Ore, zile, saptamani. Insa "expertiza odontostomatologica" avea sa-i lase pe anchetatori cu gura cascata. Iata cateva dintre primele observatii retinute de cei doi specialisti: "Criminalul are prezenti toti dintii frontali inferiori si superiori: nu poarta proteze. Uzura dintilor este de gradul doi, ceea ce corespunde unui subiect cu varsta cuprinsa intre douazeci si sase si treizeci si cinci de ani. Prezinta o anomalie dentara(…), subiectul musca deplasand mandibula spre dreapta in momentul inchiderii gurii…" 

  PORTRETUL ROBOT

Mai mult. Dupa zeci de masuratori, studii si cercetari, raportul Riscutia – Firu continea si date mai concrete. "Are o statura medie de 1,72 – 1,75, cap rotund (brachicefal), ceafa turtita, fata inalta, barbie proeminenta, in forma de galos, ochi negri, nas coroiat, dar cu posibilitati de a fi si potrivit, cu nari late, urechi inalte, cu lobii mari,  par negru, pilozitate accentuata…" 

  A DOUA VICTIMA

Cand a aparut cea de-a doua victima, criminalistii nu au mai avut nici o indoiala. Aveau de-a face cu un criminal in serie. Amprentele dentare prelevate de la cea de-a doua victima i-au permis antropologului sa-si desavarseasca opera. Intuise corect. Asa a luat nastere "portretul robot", primul de acest gen din Romania. A fost fotografiat si multiplicat in mii de exemplare, apoi distribuit de lucratorii politiei in teritoriu. 

INCA O CONFIRMARE

Cand victimele care au scapat cu viata din mainile criminalului si-au descris agresorul, semnalmentele corespundeau intru totul schitei alese ca portret robot de Riscutia. Era clar. Gratie eforturilor specialistilor Firu si Riscutia, anchetatorii aveau chipul criminalului. O desfasurare de forte incredibila. Prevenire, supraveghere. Informatii de la cei care credeau ca l-au zarit… Apoi, intr-o noapte, un sergent major someaza un individ ciudat, care insa il ataca si fuge. Semnalmentele descrise de politist corespundeau cu portetul robot al criminalului. Latul se strangea… 

PATRU SCHITE

Irina Riscutia, sotia si ulterior colaboratoarea regretatului profesor, si-a amintit cu emotie de orele nesfarsite petrecute de antropolog in laborator. "Pe sotul meu l-au ajutat foarte mult si studiile de sculptura. Initial a facut patru schite pentru caracteristicile rezultate din analiza amprentei dentare. Cu toate acestea, el inclina foarte mult catre o anumita fizionomie. Era convins ca asa arata criminalul", a povestit cea pe care profesorul o numea cu drag "memoria mea". 

  EPILOG

"Cand l-au prins, sotul meu a fost chemat la identificare. Asemanarea cu desenul facut de el era asa de mare, incat chiar si sotul meu a ramas uimit…", si-a amintit Irina Riscutia. Din acel moment, antropologul Cantemir Riscutia a devenit colaboratorul politiei. Multe dinte cazurile ce riscau sa ramana AN-uri si-au gasit dezlegarea gratie muncii de exceptie a familiei Riscutia. 

  CANTEMIR SI IRINA RISCUTIA

Criminalistii romani au avut parte de o colaborare exceptionala: renumitul antropolog Cantemir Riscutia, de la Institutul de Patologie si Genetica Medicala Bucuresti, si Irina Riscutia, sotia si colaboratoarea sa. Specialistii care din aproape nimic au reusit sa reconstituie chipuri. Care au reusit sa schiteze portrete ale unor temuti infractori dupa o banala descriere. Care au avut o contributie incredibila la prinderea unor temuti criminali.

Cazul Rîmaru: Declarația cutremurătoare făcută de asasin Ion Rîmaru,cel mai sadic criminal roman.

Considerat cel mai odios criminal român, Ion Rîmaru a încercat, în septembrie 1971, să scape de condamnarea la moarte și a declarat recurs la decizia instanței, în speranța că va îndupleca magistrații.

Motive de recurs ale lui Rimaru la decizia de condamnare la moarte dată de judecători la 3 septembrie 1971

13 septembrie 1971. Într-o seară am plecat de la cămin și am ajuns într-o stradă lângă garajul Floreasca am văzut o fată și am întrebat-o dacă vrea să se culce cu mine aceasta m-a făcut vagabond și țigan. Eu i-am spus să nu zbiere la mine, ea a țipat și eu am lovit-o în cap și ea a căzut jos.

Aceasta s-a întâmplat în jurul lunii mai 1970, când starea mea de disperare din cauza examenelor a situației materiale precum și a mediului în care trăiam (la facultate) unde mă disprețuiau toți inclusiv profesorii și colegii, ajunsese la maxim.

Am mai lovit o fată pe care am violat-o într-un cimitir-viol. Mi-a dat întâlnire și-a venit miliția. Eu am văzut că m-a mințit și vedeam că toate fetele vor să mă mintă.
Am mai lovit o femeie care lucra la restaurantul Vulcan pe care am întrebat-o dacă vrea să se culce cu mine într-o noapte, nici ea n-a vrut și am violat-o. Menționez că fața asta nu a murit din cauza loviturilor pentru că ea mai țipa după ce am lovit-o și violat-o. Știu că am lovit-o în cap cu un fier și sunt învinuit de omor și grav. Aceasta s-a întâmplat în martie 1971. Am mai lovit o femeie și-am violat-o în aceeași perioadă (luna martie sau aprilie) 1971, nu mai rețin luna care a murit. În luna mai la începutul lunii am mai lovit o femeie (fată) și-am violat-o și-a murit.

Am luat niște bani de la o casieră pe care am lovit-o. Am spart vitrina unui magazin și-am luat niște haine în iunie 1970. Am lovit o femeie de la care am luat niște bani ea spune că i-am luat 500 eu știu că 2.000 de lei (nu rețin precis) și am violat-o lângă un bloc în anul 1970 luna noiembrie.

Am lovit o femeie la capătul tramvaiului 4 în luna mai 1971 în Colentina. Am lovit o femeie lângă un bloc în luna mai 1971 pe strada Griviței.

Am lovit o femeie pe lângă Școala de ofițeri de miliție din București în luna ianuarie sau februarie 1971 nu mai rețin luna de la care am luat 250 de lei. Am lovit o fată pe lângă mașina 31 pe un deal cu un fier și am luat o geantă pe care am aruncat-o și-am găsit 25 de bani și niște hârtii. Am lovit o femeie pe lângă mașina 35 aproape de garajul Floreasca cu un cuțit în cap. Menționez că inițial am umblat cu un fier la mine pentru că am fost bătut la căminul facultății de niște colegi care acum au terminat facultatea și mi-era frică să nu mă bată și altădată în tramvai de un cetățean pe care nu-l cunosc.

Nu am vrut să atac pe nimeni. Apoi după aceea, dacă am văzut că nu pot să-mi satisfac necesitățile fiziologice sexuale am pierdut noțiunea de a nu-mi da seama de urmările ce le pot avea după ce loveam o femeie și loveam vreo fată pe stradă.

Cazul de lovitură cauzatoare de moarte de pe strada Eiffel din spatele garajului Floreasca, Oprea Elena. Eu mă duceam la garaj la Floreasca și mă întâlneam cu tata și-i spuneam că aveam nevoie să mă culc cu o fată pentru că nu puteam să cuceresc o femeie nici chiar dacă plăteam, pentru că eu lucram în port la Constanța ca să fac rost de bani să-i dau la vreo femeie ca să mă pot culca cu ea.

El mi-a spus că există o femeie care vine noaptea târziu acasă și s-o aștept și astfel într-o noapte am plecat și am văzut că vine o femeie sau fată și i-am spus că vreau să mă culc cu ea. Ea nu a vrut și-a început să zbiere. Eu fiind și operat de varicocel la testiculul stâng. Am lovit-o cu un fier în cap și-am luat-o în brațe ea a zbierat și mai tare și mie mi s-a făcut frică și-am fugit pe stradă. În acea seară nu l-am văzut pe tata acolo dar știam că o să vină și el după ce o violam. Eu nu am știut că ea poate să moară. Dimineața următoare sau în altă zi știu că a venit tata la mine și i-am povestit și lui, după care el mi-a cusut pantalonii pe care îi rupsesem pe această stradă.

Femeia de la restaurantul Vulcan

Într-o seara am plecat la gară cu tata și să mergem acasă la Caracal dar nu am mai plecat nu știu din ce cauză și ne-am întors înapoi să așteptăm o mașină de noapte să mergem să ne culcăm acasă și lângă stație este restaurantul Vulcan. Am mers să consumăm ceva mâncare și bere. Eu am văzut o femeie în restaurant și i-am spus lui tata că ce picioare frumoase are. El nu știu ce mi-a răspuns. Apoi am plecat în stație să luăm mașina și am văzut că iese și fata aia din restaurant și am mers împreună după ea. Am vrut să-i spun ceva atunci dar ea nu a stat și am văzut că a intrat pe o stradă mai mică. Tata mi-a spus să o aștept altă dată când vine și să-i spun să mă culc cu ea dacă nu vrea să o lovesc și să mă culc cu ea. Într-o seară am căutat o altă fată care locuia apropae de strada pe care avenit femeia asta și o chema Cornelia. Înainte s-o caut pe fata asta care mi-a spus să o caut acasă am plecat la tata la mașină pe linia autobuzului 45.

Eu i-am spus lui tata că mă duc să o caut pe fata asta- Cornelia. Înainte să caut pe fata asta care mi-a zis să o caut acasă am plecat la tata la mașină pe linia autobuzului 45. Eu i-am spus lui tata că mă duc să o caut pe fata asta- Cornelia și dacă nu o găsesc să o aștept pe fata de la restaurantul Vulcan. El în acea seară mi-a dat 100 de lei ca să am de drum și mi-a spus că vine și el. Am plecat și am ajuns pe unde stă Cornelia dar nu am găsit-o și am așteptat-o pe stradă crezând că vine din oraș. Tot acum am văzut că vine și femeia aia de la restaurant și i-am spus că vreau să mă culc cu ea.Ea a vrut să mă lovească și eu atunci m-am și speriat și am lovit-o în cap și am violat-o. Menționez că eu n-am mai avut raport sexual cu nicio femeie până atunci, adică de bunăvoie.
Menționez că în acest caz femeia nu a murit când am lovit-o și violat-o. Aceasta fiindcă după ce am violat-o ea țipa și mie mi-a fost frică și am fugit. Probabil eu cred că s-a asfixiat cu mâneca paltonului sau cu mănușa. După ce am violat-o am plecat și i-am aruncat geanta într-o curte. Eu am văzut că după mine venea cineva și a intrat în curtea respectivă. Nu pot să spun dacă a fost tata sau altă persoană. Spun că eu am aflat că a murit în apropierea datei când să fiu arestat.

Halucinații

În luna aprilie sau martie am mai lovit o femeie cu un fier fără să-mi dau seama că-i pot provoca moartea. Menționez că-n noaptea respectivă și chiar cu câteva nopți înainte am avut niște crize halucinatorii când mergeam pe stradă fără să-mi dau seama unde mă aflu și ce fac. Sunt acuzat în acest caz de mai multe lovituri. Știu că avusesem înainte o stare accentuată de boală de nervi și doctorul mi-a recomandat internarea în spitalul central. Nu am avut intenția să omor pe cineva. Mai sunt acuzat și de un alt omor din strada Stupinei.

Într-unul dina ceste cazuri tata m-a văzut murdar de sânge pe haină și de noroi și i-am povestit cum s-a întâmplat, după care el mi-a curățat hainele. În cazul cu casiera cu banii tata m-a învîțat cum să-i iau banii și anume când este timp urât afară și să-i iau banii ca să putem cumpăra un imobil în bucurești ca să poată să-mi aducă femei acasă. Pentru asta mi-a spus că o să mergem la locul pe unde trece el și o să vină și el.

Banii i-am dus acasă la Caracal și el a venit după câteva zile și i-am îngropat în magazie. Când am spart vitrina magazinului și am luat haine i-am spus și lui. Când am lovit fata aia care stă pe strada de lângă mașina 35 cu un cuțit în cap eu am crezut că este fier, dar când m-am tăiat la mână mi-am dat seama că a fost cuțit.

18 septembrie 1971

În continuarea recursului mai arăt că în săvârșirea faptelor pe care le-am arătat mai sus nu mi-am amintit și numai cu ajutorul organelor de anchetă mi-am amintit eu, doar de vreo câteva mi-am adus aminte. Unele fapte eu nu le recunosc și nici probe temeinice nu există. În cazul cu strada Stupinei eu știu că adeverința care se spune de organele de anchetă că s-a găsit la locul faptei, eu nu am avut o astfel de adeverință decât la cămin unde locuia și aceasta a stat tot timpul în cameră.

Mai arăt că în perioada cât am fost student am suferit la început de un sindrom nevrotic care s-a accentuat în gravitate.Respectuos vă rog să-mi acordați o nouă expertiză medicală întrucât prima expertiză a fost făcută de organele de anchetă. Sufăr de o psihopatie care are legătură și cu lichidul cefalo-rahidian. Mai arăt că am fost operat și de varicocel care cu toate celelate boli să fi putut tulbura sistemul nervos.

Sunt încă tânăr și vă rog respectuos, onorat Tribunal Suprem, am greșit cer iertare să mă pot reabilita o schimbare a pedepsei cu moartea într-o pedeapsă de 25 de ani ca să pot să fiu util societății.

Încă odată mai arăt că regret foarte mult. Am trăit într-un mediu eram tolerat foarte mult. Și studiul prea mult mi-a accentuat boala de cap și fără voia mea. Sunt unele situații când nu mai știam ce fac și în limita posibilității cer să stau pe o insulă.

18 septemebrie 1971

Domnule Președinte, îmi recunosc greșelile, faptele comise mă angajez ca atunci când mi se comută pedeapsa, și nu mi se va lăsa viața în fața onoratului Tribunal Suprem, a opiniei publice, a tuturor oamenilor care le-am pricinuit dureri, precum și a Președintelui Statului ca atunci când voi putea, voi dovedi fără precupețire tot ce am în capacitatea mea pentrua putea șterge acest trecut urât care și-a lăsat amprenta asupra întregii mele ființe.

Regret adânc și din toată conștiința mea tot ce am făcut și-n numele providenței vă rog să-mi lăsați viața, cu toate că eu nu am făcut aceasta. În lumina legislației statului nostru socialist, rămân încrezător și aștept hotărârea ce o veți da. Prin aceasta veți contribui în mod uman la viața unui om care nua fost capabil să o lase altora și care totuși va mai putea fi folositor în societate după ispășirea pedepsei.

Domnule președinte faptele au fost comise în urma zdruncinării mele sufletești negăsind înțelegere în mediul care m-a înconjurat. Vă rog ac cel puțin să fiu înțeles de dumneavoastră care sunteți legiuitorul și împărțiți dreptatea celor care nu o au. Eu poate nu sunt demn de aceasta totuși apelez la bunăvoința și clemența onoratului Tribunal Suprem. Îmi iau angajamentul că în anii detenției void a dovadă de disciplină pentru a putea dovedi că mă voi reabilita. Vreau să trăiesc! Să trăiți!

SPETA Nr.2

În vara anului 1977, când oamenii nu-și reveniseră după cutremurul catastrofal, o crimă teribilă avea să îngrozească Bucureștiul. O tânără, Anca Broscăteanu, fusese ucisă cu bestialitate, aducând în memorie crimele odioase ale lui Râmaru. Mulți nevinovați aveau să plătească pentru „cazul Anca”. Fantoma lui Râmaru încă mai bântuia memoria bucureștenilor. Teroarea s-a instalat din nou în Capitală, ca în acele nopți furtunoase în care acționa teribilul ucigaș în serie. Să fie vorba tot de un psihopat sexual?

Pachete macabre

În ziua de 8 iulie, în parcul Hipodrom, este găsit un pachet macabru, care conținea două mâini de femeie învelite în folii de plastic. Aveau unghiile proaspăt date cu ojă, ceea ce însemna că victima fusese o femeie îngrijită. Miliția intră în alertă maximă. Toate echipajele de teren primesc ordin să caute „pachete suspecte, abandonate”. Într-un tufiș, în regiunea Arcului de Triumf, este găsit alt colet, care conținea bazinul unei femei. Până în 12 iulie, sunt descoperite alte patru colete, conținând restul trupului femeii ucise. Capul avea să fie găsit ultimul, pe 12 iulie, într-un WC, în spatele Spitalului Colțea. Între timp, au fost studiate cazurile de dispariție recentă. S-a constatat că trupul depesat (ciopârțit) aparținea unei tinere din Sibiu, Anca Maria Rodica Broscăteanu, în vârstă de 18 ani, care venise la București pentru a da examen de admitere la ASE. Dispăruse de la locuința mătușii sale pe 6 iulie, ora 16, când plecase să studieze listele cu repartițiile candidaților pe săli. Pe 7 iulie, mătușa anunțase dispariția fetei.

Primele constatări

În urma examenului medico-legal, s-a constatat că moartea a survenit prin trei „mecanisme”: strangulare cu un cablu, sufocare, prin astuparea căilor respiratorii cu mâna și asfixie mecanică, în laringele victimei fiind găsite șomoioage de hârtie igienică. Mătușa fetei a declarat că o rugase pe fată să cumpere un săpun și câteva suluri de hârtie igienică. Mai mult că probabil că acea hârtie fusese folosită de criminal ca s-o asfixieze. S-a constatat și faptul că ucigașul avusese raport sexual cu victima, neputându-se însă stabili dacă aceasta mai trăia când a fost agresată sexual. Părți de cadavru fuseseră înfășurate în pantaloni bărbătești, folii de plastic, fiind transportate cu sacoșe de pânză și două genți de voiaj, una roșie, altă verde. Într-una din aceste genți a fost descoperită o cheie Wertheim. De pe o pungă de plastic a fost prelevată o amprentă clară a unui police (degetul mare). Anca fusese deposedată de cercei, un inel de aur și de un ceas-brățară care avea sub capac fotografia prietenului ei din Sibiu. Acestea erau probele de care dispuneau organele de anchetă. Suficient cât să se profileze imaginea unui psihopat poate mai feroce decât Râmaru.

Doi saci… cu carne

Vestea despre abominabila crimă s-a răspândit în toată țara. Toți așteptau îngroziți să apară încă un cadavru, după „obiceiul” psihopaților sexual. La puțin timp de la descoperirea coletelor macabre, într-o seară, tot în parcul Hipodrom, sunt semnalate alte pachete suspecte, la doar 200 m de locul unde fuseseră găsite mâinile victimei. În cei doi saci de iută, desfăcuți la capete, se putea zări carne însângerată. Efectivele de miliție de la sectorul 6 au asigurat imediat paza perimetrului, stabilindu-se, conform procedurii, ofițerul care urma să se apropie de saci și pe ce traseu, pentru a nu deteriora eventualele urme lăsate de „asasin”. Operațiunea se desfășura la lumina farurilor de la mașinile de miliție. Când ofițerul desemnat a ridicat un sac, acesta s-a rupt, spre groaza celor prezenți, iar din sac a căzut… o jumătate din carcasa unui porc. Deși era vorba despre o infracțiune – sustragere de carne – toată lumea a răsuflat ușurată. Hoții se speriaseră de numărul mare de milițieni care patrulau prin parc și abandonaseră carnea.

Arestat pentru tâlhărie

În urma cercetărilor la gazda victimei, a fost descoperită o agendă a fetei în care era notat numărul de telefon al unui anume Sami. Acesta se numea Gheorghe Samoilescu, născut în 1951, la Târgoviște, căsătorit, având trei copii, dintre care unul înfiat, șofer de taxi la „Glucoza”. Ridicat pe 15 iulie, acesta recunoaște că a întâlnit-o întâmplător pe Anca, în tramvaiul 26, propunându-i o „aventură”, drept pentru care i-a dat numărul de telefon. Dar, din ancheta de la Sibiu, se știa o altă „variantă”. Anca mai fusese la București și în luna mai pentru a se interesa de condițiile examenului de admitere. Aceasta îi povestise celei mai bune prietene că avusese un incident cu un bărbat, că fusese la el acasă, din naivitate, pentru că acesta îi spusese că este student la Politehnică și-i poate da sfaturi. Acasă însă, bărbatul a insistat să se culce cu el. Ea a refuzat, iar el i-a luat lănțișorul de aur de la gât drept „gaj” și i-a dat numărul de telefon, în caz că se răzgândește. Anca era decisă să-l sune și să-și recapete lănțișorul. Luat la „întrebări” mai serios, Samoilescu recunoaște această variantă, numind persoana căreia îi vânduse lănțișorul. I se eliberează mandat de arestare de 30 de zile pentru tâlhărie. Obligat prin tortură timp de 6 luni, acesta mărturisește că el este criminalul și este condamnat la 25 ani de închisoare.

Adevăratul criminal este găsit

Soția l-a părăsit, iar în timpul anchetei părinții taximetristului s-au sinucis de rușine (mama s-a electrocutat cu fire electrice legate de picioare, iar tatăl, militar de carieră s-a spânzurat într-un spital). După patru ani de temniță grea, niște milițieni au descoperit în locuința din Piața Amzei a unui individ pe numele său Romca Cozmici cunoscut ca bolnav psihic, cadavrul unei femei. Cozmici a recunoscut că el a omorât-o și pe Anca Broscotean și, chiar dacă inițial nu a fost crezut, în casa acestuia s-au găsit lucrurile personale ale victimei. Generalul de miliție, Valeriu Buzea, unul dintre principalii autori ai înscenării judiciare (fost vicepreședinte al PRM, azi decedat) a trimis un echipaj de asasini, să-l omoare pe Samoilescu în penitenciar. Norocul taximetristului a fost că la 17 ianuarie 1981, Direcția a VI-a Cercetări penale a Securității a aflat de caz și, intuind pericolul, a trimis o echipă la închisoare, care l-a salvat pe Samoilescu cu o oră înainte de sosirea milițienilor trimiși să-l lichideze (cel mai probabil prin înscenarea unei sinucideri). Ancheta penală, derulată de data aceasta pe bune, a demonstrat că Romca Cozmici era asasinul. Deși era bolnav psihic, Cozmici a fost executat prin împușcare.

O viață plină de chinuri

Gheorghe Samoilescu, născut la Târgoviște, în iunie 1951, a fost „reabilitat” în urma unui recurs extraordinar promovat de procurorul general al RSR în 1981. Prin Decizia nr. 75 din 10 iunie 1981 (dosar nr. 54/1981) a Tribunalului Suprem, nu l-a achitat ci, pentru a se mușamaliza înscenarea judiciară în sensul împiedicării unei acțiuni în regres, s-au casat hotărârile de condamnare, trimițându-se cauza la Procuratura Municipiului București, pentru completarea urmăririi penale. În 1982, procurorii i-au dat scoatere de sub urmărirea penală pentru viol, omor deosebit de grav și profanare de cadavru, dar i-au reținut un așa-zis abuz de încredere constând în faptul că i-ar fi luat victimei un lănțișor pe care nu i l-a mai înapoiat, faptă pentru care s-a dispus încetarea procesului penal „constatându-se că persoana vătămată nu a formulat plângere penală prealabilă pentru această faptă care beneficiază și de amnistia prevăzută de Decretul nr. 115/1977”. Ulterior, pe cale civilă, lui Samoilescu i s-au acordat circa 70.000 lei despăgubiri materiale reprezentând salariile neîncasate pe perioada celor patru ani de detenție, din care, culmea, i s-au reținut circa 30.000 lei cheltuieli de cazare și mâncare în penitenciar. De parcă ar fi stat acolo de bună voie! În primăvara lui 1997, Samoilescu a depus plângere penală la Procurorul General al României (nr. 533/C/7 aprilie 1997) dar și un memoriu încredințat personal secretarului de stat din Ministerul Justiției Flavius Băiaș. Nu s-a făcut însă nimic, cazul fiind mușamalizat, deși faptele anchetatorilor nu erau prescrise, iar majoritatea lor trăiau. Samoilescu a decedat prin 2005, de cancer pulmonar. A fost un om care a reușit să supraviețuiască admirabil încercărilor cumplite la care a fost supus, care și-a continuat meseria din tinerețe, cea de șofer de taxi.

Concluzii

În concluzie, spre deosebire de ucigașul în masă, la ucigașul în serie este vorba despre o pluralitate succesivă de victime și, în consecință, despre acte cu caracter repetabil. Victimele ucigașului în serie sunt omorâte la intervale relativ mari de timp (zile, săptămâni, luni, ani), iar cariera criminală a acestuia se întinde uneori pe perioade lungi, chiar zeci de ani.

Pentru a avea posibilitatea de a comite noi fapte, spre deosebire de ucigașul în masă, ucigașul în serie este preocupat să nu lăse urme și să se sustragă urmăririi, planul său mergând dincolo de uciderea victimei.

Pe baza reperelor minimale de ordin obiectiv și subiectiv analizate în aceasta lucrare, se poate trage concluzia că ucigașul în serie este acel tip criminal care comite multe omoruri la intervale de timp relativ mari, având ca mobil obținerea unor senzații extreme, legate de fantasme sexuale perverse și/sau impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor.

Dar această concluzie surprinde trăsături extrem de generale sau, altfel spus, reperele principale în limitele cărora poate fi identificat și studiat ucigașul în serie. De aceea trebuie să avem în vedere și aprecierile lui Egger, profesor asociat de justiție socială la Universitatea din Sangamo, și anume: „O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulți indivizi (bărbați în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere și/sau o altă crimă ulterior; este fără predeterminare (nu există o relație prealabilă între autor și victimă); survine într-un moment distinct și, aparent, nu are legătură cu omuciderea inițială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită.

În plus, mobilul nu este tentația câștigului material, ci pare să fie dorința de a-și exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate și se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalți. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situației lor în timp și spațiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparțin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranți, homosexuali, copii pierduți, femei singure sau în vârstă).

Dar și această abordare a fost criticată de editorii de la Forensic Science International care au atras atenția anchetatorilor și experților judiciari asupra probabilității de a se afla în fața unei crime în serie, atunci când crima a fost „comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizați și care au răni aparente ante-mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii și a suferinței, abuz sexual, mutilare înainte și după moarte, o motivație unică a rănilor, o posibilă eventrație, o castrare sau niște mutilări intenționale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă”.

De asemenea, Hickey26, profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, a precizat, pe bună dreptate, că victimologia și femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate în această abordare. Tot astfel, pot exista relații prealabile între făptaș și victima sa („văduvele negre”), ca și un mobil pecuniar („îngerii morții”, doctori, escroci).

Pe scurt, acesta lucrare a ucigașilor în serie organizați și dezorganizați vizând un profil al caracteristicilor și a locului crimei, dar și a criminalilor, furnizează o bază importantă pentru metodele de investigație bazate pe un profil de criminal. Atingând obiectivele de studiu am stabilit că există diferențe cu ajutorul cărora se poate realiza un profil de criminal, că ucigasii în serie își lasa în general „semnătura”, iar cei dezorganizați de cele mai multe ori nu fac acest lucru.

Este însă important să se rețină limitările acestei lucrari. Nu vreau să sugerez că în toate cazurile nerezolvate s-ar putea face o profilare cu succes. Doresc să subliniez că aceasta lucrare are un caracter de încercare și arată că am identificat variabile semnificative în ceea ce privește analizarea locului crimei. Un al doilea pas important pe care îl putem face acum constă în realizarea de profile ori portrete psihologice ale infractorilor după modul de operare și urmele lăsate la fața locului. Aceste profile constituie, însă, obiectul unui alt studiu.

In final criminalitatea in serie a preocupat de multă vreme funcționarul public numit polițist si opinia publică atunci cand Poliția a spus pe față ca e vorba de un “criminal in serie”. Dar ce e un criminal in serie? Din punctul de vedere al omului obișnuit, al “cetățeanului “de pe stradă, un criminal este o persoană care a ucis o altă persoană folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea acesteia.Criminalul in serie provoacă mai multe astfel de crime folosind aceleași mijloace crude aproape de fiecare dată, uneori lăsand si cate un indiciu la locul faptei.Nu voi incerca sa definesc științific noțiunea de “criminal in serie”.Doar numele este deajuns pentru ca orice persoană sa-și dea seama ce poate fi un criminal de serie.

De cele mai multe ori ajung in inchisoare, după ce au fost descoperiți și judecați, dar mulți răman afară pe străzi continuand să omoare oameni nevinovați de cele mai multe ori,de exemplu cazul Ramaru din București.In alte cazuri omoară cu motivul că au fost surprinși de alte persoane care trebuie și ele suprimate.In alte cazuri omoară pentru că li s-a cerut să omoare,in această categorie intrand teroriștii,grupările separatiste de genul Hezbolah, ETA.,IRA etc,grupările mafiote de genul La Piovra—Caracatița in Italia,Yacuza in China etc.

BIBLIOGRAFIE :

I. ACTE NORMATIVE:

1) Codul Penal al României.

2) Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală prin Rezoluția 217 A din 10 decembrie 1948.

3) Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor.

4) Legea 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie.

5) Legea 565/2002 privind ratificarea Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale organizate.

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:

6) Butoi Tudorel – „Victimologie”, Ed. Pinguin Book, București, 2004.

7) Butoi Tudorel – „Femei ucigașe”, Ed. Phobos, București, 2003.

8) Butoi Tudorel – „Criminali în serie – Psihologia crimei”, Ed. Phobos, București, 2003.

9) Tandin Traian – „Cazul Râmaru”, Ed. Phobos, București, 2002.

10) Tandin Traian – „Galeria marilor criminali”, Ed. Aldo Press, București, 2001.

11) Beatrice Manu (2009) Violența familială.Maltratarea femeii și a copilului , București , editura Ars Academica

12) Florin Tudose , Cătălina Tudose , Letiția Dobranici (2011) Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi ,București , editura Trei

13) Florin Tudose , Cătălina Tudose (2004) Abordarea pacientului în psihiatrie ed.II, București , editura Info Medica

14) Grațiela Sion (2007) Psihologia vârstelor ediția a -IV-a , București , editura Fundației România de Mâine

15) Mihaela Corina Țuțu (2007) Psihologia personalității ediția a –IV-a , București , editura Fundației România de Mâine

16) Simona Marica (2008) Introducere în psihologia socială , București , editura Fundației România de Mâine

17) Brian Lane, Wilfred Gregg – „Enciclopedia criminalilor în serie”, Ed. Rao, București, 1996.

18) Cioclei V. – „Manualul de criminologie”, partea I., București, 1998.

19) Culcea Dumitru – „Curs de criminologie”, Ed. Național, București, 2001.

20)Dragomirescu V. – „Psihosociologia comportamentului deviant”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976..

21) Freda Adler, Gerhard O.W.Mueller, William S. Laufer – „Criminal Justice: The Core”, McGraw Hill, 1996.

22) Lygia Negrier-Dormont, Costică Voicu, Georgeta Ungureanu – „Introducere în criminologia aplicată”, Ed. Pro Universitaria, București, 2006.

23) Molnar I. – „Protecția victimei prin justiția penală”, Analele Academiei de poliție „Al.I.Cuza”, an 2, București, 2004.

24) Montet Laurent – „Criminali în serie”, ED. Corint, București, 2003.

25) Oancea I. – „Probleme de criminologie”, Ed. ALL Educational, București, 1998.

26) Patrick R .Anderson, Donald J. Newman – „Introduction to Criminal Justice”, McGraw Hill, 1993.

27) Ressler K.Robert, Tom Shachtman – „Vânătorul de ucigași”, Ed. F.F.Press, București, 1993.

28) Stănoiu R.M. – „Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, București, 1989.

29) Tarde G. – „Legile sociale”, Ed. Cultura Națională,București, 1924.

30) Voicu C., Ungureanu G. – „Introducere în criminologia aplicată”, Ed. Universul Juridic, București, 2004.

31) Voinea M., Dumitrescu F. – „Psihologie judiciară”, Ed. Sitech, Craiova, 2005.

III. Resurse Internet

1. http://criminal.findlaw.com/crimes/a-z/murder_first_degree.tml

2. http://en.wikipedia.org/wiki/Murder_(Canadian_law)

3. www.descopera.ro

4. www.fbi.gov

5. www.mylifeofcrime.wordpress.com

6. www.tueurenserie.org

BIBLIOGRAFIE :

I. ACTE NORMATIVE:

1) Codul Penal al României.

2) Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală prin Rezoluția 217 A din 10 decembrie 1948.

3) Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor.

4) Legea 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie.

5) Legea 565/2002 privind ratificarea Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale organizate.

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:

6) Butoi Tudorel – „Victimologie”, Ed. Pinguin Book, București, 2004.

7) Butoi Tudorel – „Femei ucigașe”, Ed. Phobos, București, 2003.

8) Butoi Tudorel – „Criminali în serie – Psihologia crimei”, Ed. Phobos, București, 2003.

9) Tandin Traian – „Cazul Râmaru”, Ed. Phobos, București, 2002.

10) Tandin Traian – „Galeria marilor criminali”, Ed. Aldo Press, București, 2001.

11) Beatrice Manu (2009) Violența familială.Maltratarea femeii și a copilului , București , editura Ars Academica

12) Florin Tudose , Cătălina Tudose , Letiția Dobranici (2011) Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi ,București , editura Trei

13) Florin Tudose , Cătălina Tudose (2004) Abordarea pacientului în psihiatrie ed.II, București , editura Info Medica

14) Grațiela Sion (2007) Psihologia vârstelor ediția a -IV-a , București , editura Fundației România de Mâine

15) Mihaela Corina Țuțu (2007) Psihologia personalității ediția a –IV-a , București , editura Fundației România de Mâine

16) Simona Marica (2008) Introducere în psihologia socială , București , editura Fundației România de Mâine

17) Brian Lane, Wilfred Gregg – „Enciclopedia criminalilor în serie”, Ed. Rao, București, 1996.

18) Cioclei V. – „Manualul de criminologie”, partea I., București, 1998.

19) Culcea Dumitru – „Curs de criminologie”, Ed. Național, București, 2001.

20)Dragomirescu V. – „Psihosociologia comportamentului deviant”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976..

21) Freda Adler, Gerhard O.W.Mueller, William S. Laufer – „Criminal Justice: The Core”, McGraw Hill, 1996.

22) Lygia Negrier-Dormont, Costică Voicu, Georgeta Ungureanu – „Introducere în criminologia aplicată”, Ed. Pro Universitaria, București, 2006.

23) Molnar I. – „Protecția victimei prin justiția penală”, Analele Academiei de poliție „Al.I.Cuza”, an 2, București, 2004.

24) Montet Laurent – „Criminali în serie”, ED. Corint, București, 2003.

25) Oancea I. – „Probleme de criminologie”, Ed. ALL Educational, București, 1998.

26) Patrick R .Anderson, Donald J. Newman – „Introduction to Criminal Justice”, McGraw Hill, 1993.

27) Ressler K.Robert, Tom Shachtman – „Vânătorul de ucigași”, Ed. F.F.Press, București, 1993.

28) Stănoiu R.M. – „Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, București, 1989.

29) Tarde G. – „Legile sociale”, Ed. Cultura Națională,București, 1924.

30) Voicu C., Ungureanu G. – „Introducere în criminologia aplicată”, Ed. Universul Juridic, București, 2004.

31) Voinea M., Dumitrescu F. – „Psihologie judiciară”, Ed. Sitech, Craiova, 2005.

III. Resurse Internet

1. http://criminal.findlaw.com/crimes/a-z/murder_first_degree.tml

2. http://en.wikipedia.org/wiki/Murder_(Canadian_law)

3. www.descopera.ro

4. www.fbi.gov

5. www.mylifeofcrime.wordpress.com

6. www.tueurenserie.org